Introducere

Importanța deficiențelor de dezvoltare fizică este data de consecințele pe care le au

asupra organismului și consecințele sociale, cauzate de factori multipli și foarte variați, de
natură congenitală sau intervenind pe parcursul vieți, începând de la condițiile de viață
(alimentație, igienă, regim de efort-odihnă, stresul, factori de mediu natural și sociale) și
terminând cu anumite boli.
Cu cât deficiența apare la o vârstă mai fragedă cu atât ponderea de gravitate este mai
mare, pentru că durata de evoluție este mai mare atunci și șansele de agravare sunt mai mari.
Cu cât deficiența fizică este mai accentuată, cu atât implicațiile ei negative asupra aspectului
și a formei corporale, asupra funcțiilor fizice ale organismului, și asupra celor organice,
asupra capacității de efort și a stării de sănătate vor fi afectate. În aceeași măsură va avea de
suferit și psihicul pacientului, acesta simțindu-se frustrat și marginalizat în sens negativ față
de semenii săi sănătoși.
Dificiențele de ordin esthetic, funcțional, sanogenetic, și al capacității de efort, vor
avea implicații de ordin social, întrucât vor avea dificultăţi de integrare în societate și chiar în
mediul familial, necesitând adesea cheltuielile materiale pentru întreținere, tratament și
recuperare.
Deficiențele fizice aparțin unui domeniu medical variat, întrucât impun mijloace
terapeutice și recuperatorii foarte variate: kinetoterapeutice, ortopedice,
balenofizioterapeutice, masajul, și altele. În formele foarte grave se apelează la tratamentul
chirurgical, fără de care oprirea evoluției și corectarea lor nu este posibilă, la care se asociază
în mod obligatoriu și tratamentul prin exercițiul fizic. În formele ușoare și medii tratamentul
se va desfășura numai prin exercițiul fizic. Un factor important în tratament aparțin în mare
măsură specialiștilor în kinetoterapie care se ocupa de recuperarea și corectarea prin exercițiu
fizic, sau în același timp însă în tratamentul de recuperare a deficiențelor fizice sunt implicate
și specialitățile medicale, căror aparțin bolile care au cauzat deficiența fizică respectivă.
Mai important este descoperirea la timp a afecțiunii, și a institui în timp util un plan
terapeutic adecvat care să fie realizat corect pentru a avea eficiență optimă și pentru a evita
agravarea lor. Un factor foarte important este educația sanitară a părinților, a educatoarelor de

1
grădinițe, a profesorilor de toate specialitățile, și a copiilor însăși (deficiențele fizice apărând
în majoritatea cazurilor la vârsta copilăriei), ele trebuind descoperite la timp și tratate.
Prevenirea deficiențelor de dezvoltare fizică este practicarea exercițiunului fizic,
sistematic, sub forma educației fizice practicate în unitățile de învățământ (sport de agrement
sau practicarea sportului de performnanță). Sport asigură o dezvoltare fizică armonioasă,
îmbunătățirea capacității funcționale și de efort al organismului, cât și menținerea unui stil de
viață sănătos.
Descoperirea și prevenirea deficiențelor de dezvoltare fizică necesită o minimă de
cunoştinţe privind trăsăturile corecte a corpului, a modului de manifestare a deficiențelor
fizice, a cauzelor apariției, a modului de prevenție și tratare. Prezenţa lucrarea vine tocmai în
întâmpirarea acestor deficiențe.

2
Capitolul I: Fundamentarea teoretico-științifică a temei de cercetare

I.1. Istoria kinetoterapiei

Se crede că medicii antici (Hipocrat și Galenus) sunt primii practicieni ai

kinetoterapiei, promovând masajul, terapiile manuale și hidroterapia în tratarea pacienților
încă din anul 460 î.e.n.
”În Egiptul antic, exercițiile fizice erau practicate chiar din școală și aparțineau
gimnasticii, atletismului și sporturilor de luptă. Bazoreliefurile de la Ptah-Hotep confirmă
existența unor academii de forță musculară și frumusețe plastică, încă din primul imperiu
(3000 – 2500 î.Hr.)”1
După dezvoltarea ortopediei în secolul al 18-lea, aparate ca Gymnasticon au fost
create pentru a trata guta și alte afecțiuni similare prin exerciiții sistematice ale articulațiilor,
asemănătoare cu cele regăsite în ceea ce urma să devină kinetoterapia în viitor.
Primul document oficial în care este menționată kinetoterapia ca profesie este semnat
de către Per Henrik Ling, „Părintele Gimnasticii Suedeze”, cel ce a întemeiat Institutul
Central Regal al Gimnasticii în anul 1813, o instituție dedicată manipulărilor, masajului și
exercițiului. Chiar și în prezent, cuvântul suedez pentru kinetoterapeut este „sjukgymnast = o
persoană implicată în gimnastica pentru cei bolnavi”. În anul 1887, kinetoterapeuții primeau
recunoașterea oficială din partea Consiliului Național de Sănătate al Suediei.
Alte țări au urmat curând după această atestare. În anul 1894 patru asistente medicale
din Marea Britanie au fondat Societatea Kinetoterapeuților. Școala de kinetoterapie din cadrul
Univ. din Otago a fost întemeiată în anul 1913, iar Colegiul Reed din Portland, USA în 1914,
ambele garantând absolvenților titlul de „Ajutor de reconstrucție (reabilitarea omului)”.
Kinetoterapia modernă a fost fondată în Marea Britanie spre finele secolului al XIX-
lea. Imediat după, chirurgii americani au început să trateze copiii cu dizabilități și au angajat
personal educat în recuperare medicală, masaj și exerciții. Aceste tratamente au fost
promovate intens în perioada crizei de Poliomelita din 1916. Pe durata Primului Război
Mondial, femeile au fost recrutate pentru a lucra cu soldații răniți ce aveau nevoie de
1
Cordun Mariana, 1999, p.15

3
restaurarea funcției de mișcare pierdute, astfel kinetoterapia ca profesie a fost
instituționalizată. În Canada, kinetoterapia ca profesie a început să fie practicată chiar înainte
de sfârșitul războiului, atunci când a devenit foarte evident că era necesară o formă de
reabilitare fizică a soldaților răniți întorși din luptă.
Primul studiu din kinetoterapie apare în Statele Unite ale Americii în anul 1921 și a
fost intitulat „Evaluarea kinetoterapiei”. În același an, Mary McMillan a organizat Asociatia
Kinetoterapiei (astăzi denumită Asociația kinetoterapiei din America).
În anii ´40 kinetoterapia era în mare parte susținută prin exerciții, masaj și tracțiuni,
abia la începutul anilor ´50 începându-se practicarea manipulărilor vertebrale și articulare. La
finalul acelei decade, meseria de kinetoterapeut a început să se desfășoare și în afara mediului
spitalicesc, astfel kinetoterapia fiind practicată în cadrul clinicilor de ortopedie, școli, centre
de bătrâni, universități și centre medicale generale.
Conceptul de specializare a fost adus în kinetoterapie în anul 1974, moment din care
toți cei implicați în procesul de reabilitare a pacientului au fost repartizați pe arii de expertiză
ca neurologie, pediatrie sau geriatrie. Prima specializare înregistrată a fost ortopedia. Acesta
este considerat momentul definitoriu pentru ceea ce este astăzi kinetoterapia modernă.

I.2. Anatomia coloanei vertebrale

”Coloana vertebrală este o tijă osoasă situate în partea dorsală a trunchiului și median;
este formată dintr-o serie de elemente discoidale suprapuse denumite vertebre.”2
Coloana vertebrală - segmental axial al scheletului trunchiului – este alcătuită din 33-34
vertebre. Vertebrele sunt dispuse metameric – una deasupra alteia – şi sunt împărţite, după regiunile
cărora le aparţin, în vertebre: cervicale (7), toracale (12), lombare(5), sacrale (5) şi coccigiene (4 sau
5).
”De integritatea morfo-funcțională a coloanei vertebrale depinde în mare măsură funcția
organelor interne cuprinse în aceste cavități și în special a sistemului cardio-respirator.” 3
Aceasta este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre.

2
P. Drosescu, 2002, p. 33
3
S. Birtolon, 1978, p. 8

4
 . Figura 1. Coloana vertebrală4

Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp şi o parte posterioară, denumită arc.

Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral.

Figura 2. Vertebrele toracice5

4
F. Netter, Atlas de anatomie, p. 146
5
F. Netter, Atlas de anatomie, p. 147

5
 Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt, care
prezintă două fete (superioară şi inferioară) şi o circumferinţă. Cele două fete ale corpului
vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de ţesut osos fibros, numită placă terminală.
Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză
spinoasă, lateral doua apofize transverse şi deasupra şi dedesubt câte două apofize articulare
(în total, patru apofize articulare dispuse vertical). Între apofiza spinoasă şi apofizele
articulare se găsesc lamele vertebrale. Porţiunile care leagă arcul vertebral se numesc pediculi.
Coloana vertebrală se împarte pe regiuni, având fiecare caracteristici morfologice,
structurale și funcționale distincte. Urmărite de sus în jos, vertebrele corespun gâtului,
toracelui, abdomenului, bazinului, regiuni de la care își împrumută și nume.

Regiunile sunt:
Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt în număr de 7 și se notează cu C
(cervical). Împreună formează zona cervicală.
Vertebrele toracale (dorsale) răspund toracelui.ele sunt în număr de 12 și se
numerotează de la T1 la T12. Împreună formează coloana toracală.
Vertebrele lombare sunt în număr de 5 și se notează de la L1 la L5. Împreuna
formează coloana lombară.
Vertebrele din aceste 3 zone (C1 – L5) sunt mobile și independente (delimitate una de
cealaltă) și se numesc vertebre adevărate.
Vertebrele sacro-coccigiene sunt în număr de 5 respectiv 4-5 piese osoaseși răspund
pelvisului. Ele se sudează dând naștere la 2 oase: sacrul respectiv coccis. Fiind oase sudate
între ele se mai numesc și vertebre false.
Coloana se articulează superior, prin intermediul primei vertebre cervicale, cu craniul,
iar inferior prin intermediul sacrului cu oasele coxale.
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristice morfofuncţionale legate de îndeplinirea
celor două funcţii importante ale coloanei vertebrale umane : funcţia de a suporta greutatea
capului, trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura o mobilitate suficientă.
Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta, forma lor
fiind determinată de solicitările dinamice. În regiunea cervicală şi în cea lombara, diametrul
transversal al corpurilor vertebrale este proporţional mai mare decât cel anteroposterior, ceea

6
ce explica posibilităţile mai mari ale acestor regiuni de a realiza mişcările de flexie şi
extensie.
Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust şi circular, apofizele
spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele transverse prezintă la vârful lor, pe fata anterioară, o
faţetă articulara pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare.
Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul uşor lăţit transversal,
apofizele spinoase dispuse orizontal, iar apofizele transverse atrofiate. Văzut din profil, corpul
vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la cea posterioară.
În afara acestor caracteristici regionale, fiecare vertebră prezintă şi diferenţieri
morfofuncţionale individuale, rezultate din adaptarea specifică de-a lungul evoluţiei
filogenetice.

I.2.1. Articulații

”Articulațiile corpurilor vertebrale sun de tip amfiartroze.”6

Coloana vertebrală este formată din două coloane solidare: a corpurilor vertebrale în
față și a arcurilor vertebrale în spate.
Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifica în: articulaţiile
corpurilor vertebrale (intersomatice), articulaţiile apofizelor articulare, articulaţiile lamelor
vertebrale, articulaţiile apofizelor transverse.
Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.
Suprafeţele articulare sunt date de fetele superioare şi inferioare, uşor concave, ale
corpurilor vertebrale. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile intervertebrale.
Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o
porţiune periferică fibroasa – inelul fibros – şi una centrala – nucleul pulpos.
Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se însera
profund pe zona compactă osoasă, conţinându-se cu fibrele colagene ale osului. Ele sunt
orientate oblic faţă de vertebre şi se încrucişează între ele.

6
P. Drosescu, 2002, p. 91

7
 Figura 3. Nucleul pulpos7

Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval ca o
lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-90 %), din
câteva celule asemănătoare condrocitelor şi din resturi de notocord.
Nucleul pulpos se comporta fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminua fluiditatea în
raport direct cu presiunea care se exercita asupra lui. Când gelul pierde apa, se dezvolta în
interiorul lui o forţă de inhibiţie care creşte proporţional cu cantitatea de apa pierdută, până
când cele două forţe (presiunea exercitată şi forţa de inhibiţie) se echilibrează.
În regiunea dorsală şi lombara, nucleul pulpos este aşezat la unirea treimii mijlocii cu
treimea posterioară, iar în regiunea cervicală ceva mai înainte, chiar la unirea trimii anterioare
cu treimea medie.
Vascularizaţia variază cu vârsta. La embrion, în ţesutul discului intervertebral –
superior şi inferior – pătrund prin lamele cartilaginoase câte 3 vase, care se obturează odată cu
vârsta, asfel ca la terminarea creşterii, discul nu mai este vascularizat. Prezenţa vaselor în
discul adult este posibilă numai în condiţii patologice. Nutriţia cartilajului se face prin
inhibiţie, prin lamele terminale ale suprafeţelor articulare vertebrale.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu: a) contribuie, prin rezistenţa lor, la
menţinerea curburilor coloanei; b) favorizează, prin elsticitatea lor, revenirea la starea de
echilibru după terminarea mişcării; c) transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor
segmente ale coloanei şi d) amortizează şocurile sau presiunile la care este supus fiercare
segment în mod special în cursul mişcărilor sau eforturilor.

7
F. Netter, Atlas de anatomie, p. 148

8
 Menajarea discurilor intervertebrale faţă de solicitările inerente reprezintă o
obligativitate faţă de însuşi corpul nostru şi trebuie urmărită până şi în cursul luării celor mai
banale poziţii, cum ar fi de exemplu, statul pe scaun. Când speteaza este înclinată înapoi,
lordoza lombară normală dispare, articulaţia coxofemurală se extinde şi solicitarea discurilor
intervertebrale este mai importantă. În mod corect se şade astfel încât lordoza lombară să se
menţină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a coloanei vertebrale.
Desigur studiile se complică în timpul efectuării mişcărilor, dar menajarea discurilor
intervertebrale rămâne indispensabilă. Tehnica unui exerciţiu fizic este cu atât mai corectă, cu
cât respecta mai mult legile biomecanice de protecţie împotriva solicitărilor discurilor
intervertebrale. Un exemplu demonstrativ ni-l oferă tehnica corectă de ridicare a halterelor, în
cadrul căreia succesiunea poziţiilor se conformează necesitaţilor funcţionale de menajare a
discurilor intervertebrale.
Aparatul ligamentar este alcătuit din două ligamente (ligamentul vertebral comun
posterior şi ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind pe
toată lungimea coloanei vertebrale.
Ligamentele vertebrale, şi în special cel anterior, dispun de o inervaţie alcătuită din
trunchiuri nervoase amielinice şi terminaţii nervoase. De aceea, atitudinea de flexie este cea
mai comună în majoritatea afecţiunilor coloanei, pentru că în această poziţie, ligamentele se
destind.
Articulaţiile apofizelor articulare sunt plane şi permit numai simpla alunecare a
suprafeţelor articulare una pe cealaltă.
a) Suprafeţele articulare sunt date de apofizele articulare. Suprafeţele articulare ale
corpului vertebral subiacent privesc oblic în sus şi în înapoi, iar cele ale corpului vertebral
supraiacent privesc oblic în jos şi înainte.
b) Aparatul capsuloligamentar este alcătuit dintr-o capsula fibroasă subţire, întărită în
regiunea dorsală şi lombara printr-un ligament posterior.
c) Sinoviala este foarte laxa şi prezintă şi unele prelungiri.
Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mişca,
articulaţiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili ghizi ai mişcărilor, limitând
deplasarea excesivă a vertebrelor. În poziţia stând, aceste articulaţii preiau 20% din

9
încărcătură vertebrală. Dar, în poziţia stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai preiau
nimic din încărcătură vertebrală, lăsând întreaga sarcina exclusiv discurilor intervertebrale
Articulaţiile apofizelor spinoase. Ca şi lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt unite
între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase şi ligamentul supraspinos.
Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde pe tot
lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine
dezvoltat şi prin extremitatea lui proximala se însera pe protuberanţa occipitală externă; el
este denumit ligamentul cervical posterior şi are rolul să menţină pasiv capul şi gâtul, pentru a
nu se flecta înainte.
Articulaţiile apofizelor transverse. Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele
intertransverse.
Segmentul motor. La baza mobilităţii coloanei vertebrale se află ceea ce Schmorl a
denumit “segmentul motor”, alcătuit din discul intervertebral şi ligamentele acestuia, găurile
de conjugare, articulaţiile interapofizare şi apofizele spinoase cu ligamentele lor.
Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior. Stâlpul
anterior este mai puţin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserţii musculare şi constituie
elementul principal de susţinere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul posterior prezintă
numeroase inserţii musculare şi reprezintă elementul principal motor al coloanei vertebrale.

I.2.2. Măduva spinării

Măduva spinării – aşezare şi raporturi: adăpostită în canalul vertebral, măduva spinării

are ca limită superioară un plan orizontal care trece pe marginea superioară a canalului
posterior al atlasului, iar ca limită inferioară un plan orizontal care trece prin discul separator
dintre prima şi a doua vertebră lombară. Lungimea ei este în medie de 43 cm la femeie şi 45
cm la bărbat. Măduva nu ocupă în întregime lungimea şi lărgimea canalului vertebral. În
lărgime măduva este separată de pereţii osoşi ai canalului printr-un spaţiu perimedular,
împărţit prin prezenţa membranelor medulare de înveliş, meningele într-un spaţiu epidural
(cavum epidurale) cuprins între peretele osos şi dura mater, un spaţiu subdura mater; virtual
situate între dura mater şi arahnoidă şi un spaţiu subarahnoidian ( cavum subarahnoideale)

10
cuprins între arahnoidă şi pia mater în care se găseşte lichidul celebrospinal (liquor
cerebrospinalis).

Figura 4. Măduva spinării și ramurile ventral ale nervilor spinali8

În lungime, din cauză că măduva se termină la nivelul L2, nu există o corespondenţă

între segmentele medulare şi cele ale coloanei vertebrale: măduva cervicală (pars cervicalis)
se întinde până la vertebra C6, măduva toracică (pars thoracica) până la T9, măduva lombară
(pars lumbalis) până la vertebra T11, iar măduva sacro-coccigiană până la L2. Ca o
consecinţă, rădăcinile nervilor spinali care se îndreaptă spre orificiile intervertebrale pentru a
părăsi canalul vertebral i-au o direcţie cu atât mai oblică caudal cu cât distanţa dintre
neuromerul de origine şi orificiul intervertebral de acelaşi număr, este mai mare.
Astfel, în regiunea cervicală inferioară diferenţa este de două vertebre, în regiunea
toracică superioară de trei vertebre, în regiunea toracică inferioară de patru vertebre, în
regiunea lombară inferioară de cinci vertebre, iar în regiunea coccigiană de 11 vertebre. Aşa
se explică de ce începând din regiunea toracică inferioară rădăcinile devin din ce în ce mai
lungi, distanţa dintre originile lor foarte mică şi de ce sunt nevoite să se apropie una de alta de
aşa manieră încât să ajungă să se acopere şi să ascundă conul medular şi filum terminale,
luând dispoziţia numită în “coadă de cal”.

8
F. Netter, Atlas de anatomie, p. 153

11
 Configuraţia externă. Măduva are înfăţişarea unui cilindru plin, uşor turtit în sens
antero-posterior. În dreptul regiunilor cervicală între C3–4-D1-2 şi lombară între D10-L1,
măduva prezintă două regiuni mai voluminoase, infumescenţa cervicală (intumescentia
cervicalis) şi infumescenţa lombară (intumescentia lumbalis), ce corespund rădăcinilor
membrelor şi plexurilor brahial şi lombar. Infumescenţa lombară se termină cu conul medular
(conus medullaris) continuat cu un filum terminale, segment rudimentar al măduvei.
Faţa anterioară a măduvei prezintă pe linia mediană un şanţ larg şi adânc, fisura
mediană (fissure mediana), în profunzimea căruia se vede comisura albă (commissural alba).
În această fisură, într-o pâslă de ţesut conjuctiv pial (linea splendens), se găsesc arterele
perforate, ramuri ale arterei spinale anterioare. De o parte şi de alta a fisurii se găsesc
cordoanele anterioare medulare drept şi stâng (funiculus anterior), ce se întind lateral până la
şanţul lateral ventral, locul de emergenţă a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali.
Faţa posterioară a măduvei prezintă pe linia mediană un şanţ puţin adânc, şanţul
median posterior (sulcus medianus sive posterior) şi lateral de acesta, de fiecare parte, câte un
cordon posterior (funiculus posterior) ce se întinde până la şanţul lateral posterior (sulcus
lateralis posterior), locul de intrare a rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali. În regiunea
cervicală a măduvei, fiecare funicul posterior este divizat prin prezenţa unui şanţ intermediar
(sulcus intermedius posterior) în două fascicule. Între şanţul lateral anterior şi cel lateral
posterior se găseşte cordonul lateral (funitulus lateralis).
Configuraţia internă. La interior măduva spinării este alcătuită din substanţă albă,
periferică, ce înconjoară substanţa cenuşie centrală.
Substanţa albă formată numai din axoni şi glie interfasciculară corepsunde fasciculelor
ascendente situate în general periferic, celor descendente situate intermediar şi celor de
asociaţie, aşezate profund lângă substanţa cenuşie.
Periferic este delimitată de membrana limitantă superficială de natură glială, originea
septului median posterior, rafeu nevroglic ce separă cele 2 cordoane posterioare ajungând
până la substanţa cenuşie, şi a unor prelungiri întinse de-a lungul vaselor intramedulare. Între
vase şi aceste prelungiri există spaţii perivasculare ce comunică cu spaţiul subarahnoidian.
Prezenţa septului median posterior şi a fisurii mediane împarte substanţa albă în două jumătăţi
unite între ele prin comisura albă formată din fibrele încrucişate ce conduc sensibilitatea

12
termică şi dureroasă, din fibrele motorii din cordonul anterior destinate nucleilor din cornul
anterior contralateral al substanţei cenuşii.
Substanţa albă este divizată în cordoane sau funiculi: între septul median posterior şi
cornul posterior al substanţei cenuşii se află funiculul posterior alcătuit din fasciculul gracil
sau al lui Goll (fasciculus gracilis) şi fasciculul cuneat sau al lui Burdach, ambele ascendente,
şi câteva fascicule de asociaţie.
În cordonul lateral se găsesc următoarele tracturi ascendente: spinocerebelos posterior (tractus
spinocerebellaris posterior), spinotectal (tr. Spinotectalis), spinotalamic lateral
(spinothalamicus lateralis).
Substanţa cenuşie: situată central, este sediul centrilor nervoşi medulari. În secţiunea
transversală a măduvei ea are forma literei H, două bare paralele întinse în sens sagital în
formă de semilună. Segmentul din bara laterală situat dorsal de baza transversală este cornul
posterior care de-a lungul măduvei formează columna posterioară. Segmentul anterior sau
conul inferior formează şi el columna anterioară. În regiunea cervicală inferioară şi toracică,
pe faţa externă a barei sagitale se găseşte o proeminenţă mică situată între cele două coarne
anterior şi posterior, conul lateral şi respectiv columna laterală.
Între conul lateral şi baza conului posterior substanţa cenuşie trimite o serie de
prelungiri în substanţa albă a cordonului lateral, unde formează o reţea, formaţie reticulară
mai bine individualizată în regiunea cervicală. În bara transversală, substanţa cenuşie din
vecinătatea canalului central formează substanţa intermediară centrală, care conţine puţine
celule nervoase şi numeroase celule gliale. Semnificaţia ei este neclară.
Ea este împărţită prin prezenţa canalului central în comisura cenuşie anterioară şi
comisura cenuşie posterioară. Restul barei transversale constituie substanţa intermediară
laterală. Substanţa intermediară conţine celule cu funcţii asociative ce mediază conexiunile
dintre celulele senzitive şi motorii şi interneuronii interpuşi între căile descendente şi
motoneuronii medulari.
Cornul anterior asociat funcţiei motorii este voluminos, prezentând un cap şi o bază.
Cornul posterior asociat funcţiilor senzitive este mai complex având cap, gât şi bază.

13
Vascularizația măduvei spinării
Irigaţia măduvei spinării se realizează de o manieră cu totul aparte şi cunoaşterea ei
este indispensabilă înţelegerii sindroamelor ischemice cu deficitele lor de neurologice grave,
care pot să survină în urma diverselor afecţiuni. Măduva cervicală este irigata de mai multe
artere importante, care provin din arterele spinale anterioare şi posterioare (ramuri ale arterei
vertebrale şi ale arterei cerebeloase posterioare). Măduva lombară este irigata de artere care
provin din arterele sacrate laterale, iar măduva dorsală este irigata de arterele cervicale şi
lombare.

I.2.3. Musculatura spatelui

Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de muşchi, care se însera
fie pe coloana, fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi muşchii abdominali.
Muşchii gâtului. Dintre muşchii gâtului amintim:
a) Sternocleidomastoidianul se însera proximal pe apofiza mastoidă a osului
temporal, iar distal se însera prin două capete: unul manubriul sternal, şi
celălalt pe pătrimea internă a claviculei. Sternocleidomastoidianul flectează
capul pe coloana, îl înclină pe partea lui şi îl rotează, îndreptând bărbia de
partea opusă.
b) Muşchii scaleni se întind de la apofizele transverse ale ultimelor apofize transverse
ale ultimelor şase vertebre cervicale la primele două coaste. Sunt trei muşchi scaleni: anterior,
mijlociu şi posterior. Muşchii scaleni înclină de partea lor coloana vertebrală cervicala şi sunt
şi muşchi inspiratori.
Muşchii prevertebrali sunt în număr de trei şi se găsesc pe fata anterioară a coloanei
vertebrale.
a) Dreptul anterior al capului se însera proximal pe osul occipital, înaintea găurii
occipitale; iar distal, pe tuberculii anteriori ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5 şi 6. Muşchiul este
un flexor al capului pe coloana cervicală şi al primelor vertebre cervicale pe celelalte.

14
 Figura 5. Musculatura spatelui9

b) Micul drept anterior al capului se însera proximal pe osul occipital, înaintea găurii
occipitale, iar distal, pe masele laterale şi pe apofizele transverse ale atlasului; flectează capul
pe coloana vertebrală.
c) Lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la corpurile
vertebrale ale primelor trei vertebre dorsale; este flexor şi rotator al coloanei cervicale.
Muşchii abdominali anterolaterali au un rol deosebit de important în statică şi
dinamica coloanei vertebrale. Se descriu: un muşchi lung- marele drept al abdomenului şi trei
muşchi lăţi: marele oblic, micul oblic şi transversul.
a) Marele drept al abdomenului prezintă proximal trei langhete: externă, mijlocie şi
internă. Aceste trei langhete se unesc şi formează corpul muşchiului. Distal, muşchiul se
însera pe marginea superioară a corpului pubisului. Marele drept al abdomenului coboară
coastele, flectează toracele pe bazin şi bazinul pe torace şi este solicitat în mişcările
abdomenului
b) Marele oblic al abdomenului (oblicul extern) este cel mai superficial muşchi lat
abdominal. Se însera proximal pe ultimele 7-8 coaste iar de aici se răspândeşte ca un mare
9
F. Netter, Atlas de anatomie, p. 167

15
evantai, îndreptându-se în jos, înainte şi înăuntru. Marele oblic abdominal coboară coastele
(muşchi expirator), flectează toracele pe bazin şi este şi rotator al coloanei vertebrale.
c) Micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic, dar
fasciculele lui sunt orientate invers faţă de ale acestuia. Se însera distal pe treimea externă a
arcadei crurale, pe spina iliacă anterosuperioara, pe cele două treimi anterioare ale crestei
iliace, iar prin aponevroza posterioară a micului oblic ajunge să se insere pe apofizele
transverse ale primei vertebre sacrate şi ale ultimelor vertebre lombare. Acţiunea micului
oblic este asemănătoare celei a marelui oblic; când se contracta de o singură parte, rotează
coloana vertebrală de partea muşchiului care se contractă.
d) Transversul abdomenului este alcătuit din fascicule dispuse orizontal. Rolul
principal al transvesului este de a comprima viscerele abdominale pe coloana vertebrală.
Secundar, acţionează ca muşchi expirator.
Muşchii lomboiliaci sunt consideraţi tot muşchi abdominali, deoarece închid posterior
cavitatea abdominală. Aceşti muşchi se întind intre coloana lombară la osul iliac şi sunt în
număr de doi: pătratul lombelor şi psoasul iliac.
a) Pătratul lombelor este un muşchi plat, de formă pătrată, situat pe laturile coloanei
lombare. Este alcătuit din trei grupe de fascicule: iliocostale, iliotransversale şi
costotransvesale. Pătratul lombelor este un coborâtor al ultimei coaste, înclină coloana lateral,
de partea muşchiului care se contractă, şi înclină bazinul lateral pe torace.
b) Psoasul iliac, situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă internă şi în
partea anterioară a coloanei, este alcătuit din două porţiuni: psoasul şi iliacul.
Psoasul este fuziform şi se însera proximal pe suprafeţele osoase ale unghiului alcătuit
din fata laterală a corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse. Corpul lui se
îndreaptă în jos şi în afară şi se uneşte cu tendonul comun format atât din psoas, cât şi din
iliac.
Iliacul este dispus ca un evantai desfăşurat în fosa iliacă internă, pe care se însera
proximal. Corpul lui se îngustează din ce în ce şi se însera distal pe tendonul comun, format
din psoas şi iliac.
Psoasul iliac are acţiuni complexe: flectează coapsă pe bazin, coloana şi bazinul pe
coapsă, imprima o uşoară mişcare de adducţie şi rotaţie externă şi o rotaţie de partea opusă
muşchiului care se contractă, este flexor al trunchiului pe bazin.

16
 Muşchii posteriori sunt reprezentaţi de numeroşi muşchi, de forme foarte variate. Ne
vom limita să descriem pe cei mai importanţi.
a) Trapezul, cel mai superficial dintre muşchii spatelui, este lat şi are o formă
triunghiulară. Prin baza lui se însera pe linia mediană, de la protuberanta occipitală externă, pe
ligamentul cervical posterior şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale inferioare şi ale
vertebrelor dorsale. Prin vârful lui trapezul se însera pe cele două oase ale centurii scapulare.
Trapezul mobilizează centura scapulară şi umărul, ridicându-le şi apropiind omoplatul
de coloană.
b) Marele dorsal este tot un muşchi plat şi triunghiular, dar prin baza lui se însera pe
fata externă a ultimelor patru coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi ale
vertebrelor lombare şi pe buza externă a crestei iliace.
Marele dorsal este adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului şi trage
trunchiul spre braţ.
c) Romboidul este un muşchi lat şi subţire, se însera median pe partea inferioară a
ligamentului cervical, pe proeminentă şi pe apofizele spinoase ale primelor cinci vertebre
dorsale. Se îndreaptă oblic în jos şi în afară şi se însera pe marginea vertebrală a omoplatului.
Romboidul trage omoplatul înăuntru şi îl basculează, apropiind vârful omoplatului de coloană,
şi trage coloana spre omoplat.
d) Unghiularul se însera proximal pe apofizele transverse ale primelor cinci vertebre
cervicale, iar distal pe unghiul superointern al omoplatului. Unghiularul trage omoplatul
înăuntru şi în sus, şi înclină coloana cervicală de partea lui.
e) Micul dinţat posterosuperior este situat sub romboid, el se însera proximal pe
apofizele spinoase C5-D3, se îndreaptă în jos şi în afară şi se însera distal pe coastele 2-5. Este
un muşchi inspirator.
f) Micul dinţat posteroinferior se însera distal pe spinoasele D11-L3, se îndreaptă în
sus şi în afară şi se însera proximal pe ultimele patru coaste. Este tot un muşchi inspirator.
g) Muşchii cefei sunt în număr de opt: splenius, marele complex, micul complex,
transversul gâtului, marele drept şi micul drept posterior al gâtului, marele oblic şi micul oblic
posterior al gâtului. Prin acţiunea lor combinată contribuie la efectuarea mişcărilor de
extensie, de înclinaţie laterală şi rotaţie a capului.

17
 h) Muşchii spinali sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal, şi
spinotransversalul şi alcătuiesc la nivelul regiunii lombare inferioare, un corp comun
sacrospinalul. Sunt muşchi extensori ai coloanei şi au rolul important de a menţine echilibrul
intrinsec al coloanei vertebrale.
i) Muşchii intertransversali şi muşchii interspinosi sunt muşchi mici , subţiri,
patrulateri, care unesc apofizele transverse între ele şi apofizele spinoase între ele. Primii
înclină coloana lateral de partea lor, ceilalţi sunt extensori ai coloanei.

I.2.4. Mișcările și mobilitatea coloanei vertebrale

”Mobilitatea coloanei vertebrale exprimă posibilitatea acesteia de a se deplasa, activ

sau pasiv, într-un segment mai mult sau mai puțin extins (cervical, dorsal, lombar) într-o
anumită direcție și cu o anumită amplitudine.”10
Coloana vertebrală prezintă mişcări complexe rezultate din micromișcările cumulate
ale tuturor articulaţiilor intervertebrale: flexie-extensie, înclinarea laterală, rotaţia, şi ca o
rezultantă a acestora – circumducţia.
Pentru cercetarea mobilității vom examina separate regiunea cervicală și cea dorso-
lombară:

În regiunea cervicală avem11:

- Flexia capului de 70°, până ce bărbia atinge sternul;
- Extensia de 60°, prin accentuarea lordozei cervicale;
- Rotarea de 80° a capului, de fiecare parte, până ce bărbia atinge umărul;
- Înclinarea laterală de 60° a capului de fiecare parte, până ce urechea atinge umărul.

În regiunea dorso-lombară este mai dificil de măsurat flexia și extensia. Un calcul

corect se poate obține numai prin clișee radiologice. Cu aproximație se pot da următoarele
valori12:

10
S. Birtolon, 1978, p. 11
11
D. Dumitru, 1984, p. 26
12
D. Dumitru, 1984, p. 26

18
 - Flexia cca 60° și extensia cca 30°, dintre care 1/3 în regiunea dorsală și 2/3 în regiunea
lombară;
- Rotarea 75°, 1/3 în regiunea dorsală și 2/3 în regiunea lombară. Se obține prin
calcularea unghiului dintre linia umerilor și linia bazinului;
- Înclinarea laterală 70°, ½ în regiunea dorsală și ½ în regiunea lombară.

Coloana vertebrală constituie unul dintre criteriile importante de apreciere a funcţiei

sale motorii. Ea are următoarele mişcări:flexie,extensie,înclinările laterale, rotările (numite şi
răsuciri sau torsiuni) şi circumducția. Toate aceste mișcări se execută pe nucleul pulpos ca pe
o bilă mecanică (rulment), pe o astfel de bilă sunt posibile toate mişcările.
Flexia este mișcarea de îndoire spre înainte. În cursul ei discurile vertebrale suferă o
apăsare cu îngustare în partea anterioară în timp ce în partea posterioară se înalță,nucleul
pulpos al discului fiind împins spre înapoi.Ligamentul anterior se relaxează prin apropierea
corpurilor vertebrale în parte anterioară,în timp ce toate celelalte ligamente sunt tensionate ca
urmare a îndepărtării arcurilor vertebrale între ele și a parții posterioare a corpurilor vertebrale
Extensia (retroflexia) este mișcarea prin care coloana vertebrală se apleacă înapoi.În
timpul ei discurile intervertebrale sunt presate şi turtite posterior,în timp ce în partea
anterioară se înalta.Nucleul pulpos al discului este deplasat anterior.Ligamentul vertebral
anterior este întins prin îndepărtarea în această parte a corpurilor vertebrale,în timp ce toate
celelalte ligamente ale coloanei sunt relaxate prin apropierea arcurilor vertebrale şi a părţii
posterioare a corpurilor vertebrale.
Atât extensia cât şi flexia se fac în plan sagital şi în ax frontal.
Înclinarea laterală, spre dreapta sau spre stânga se face în plan frontal şi ax sagital,prin
turtirea discului în acceași parte cu înclinarea,cu deplasarea nucleului pulpos și înălţarea
discului spre partea opusă.
Rotația, se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical , ce trece prin
centrul discurilor.
Circumducția este mișcarea care rezultă din executarea alternativă a tuturor celorlalte
mişcări amintite mai sus,se produc în mai multe axe şi planuri.
Mişcările coloanei vertebrale depind în general de grosimea discului intervertebral și
de felul articulațiilor proceselor(apofizelor)articulare ale vertebrelor.Cu cât discul

19
intervertebral este mai înalt ,cu atât mai amplă este mișcarea posibilă la acel nivel.Articulațiile
proceselor articulare au un rol primordial prin direcționarea mişcărilor coloanei vertebrale.
Orietarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebale indica şi sensul mobilităţii
maxime.Mișcarea produsă în sensul concavităţii este mai mare decât cea produsă în sensul
convexităţii și în regiunea cervicală şi lombară extensia este mai mare decât flexia iar în
regiunea dorsală flexia este mai mare decât extensia.
Respirația (inspiraţia şi expirația )poate influența mobilitatea coloanei
vertebrale,extensia este favorizată de inspirație iar flexia de expirație.Apneea în inspirație
profundă limitează flexia iar expirație profundă limitează extensia.

I.3. Deviațiile, deformațiile și deficiențele coloanei vertebrale

”Deviațiile coloanei vertebrale sunt simptome ale tulburării staticii acesteia. Pentru
definirea unei deviații în plan sagital cu convexitatea orientată spre planul posterior toracic se
folosește termenul de ”cifoză” (grec. Kuphos = convex); deviațiile orientate cu cinvexitatea
spre planul anterior toracic (ventral) sunt denumite ”lordoze” (grec. Lordos = curbat).
Deviațiile coloanei vertebrale în plan frontal sunt denumite scolioze (grec. Scolios =
întortocheat).”13
Deviațiile coloanei vertebrale pot fi expresia unor dezechilibre de statică în sau sub
zona deviației, ori reprezentarea exterioară a deformațiilor vertebrale.
Deviațiile în plan sagital pot fi accentuări ale curburilor fiziologice, reducerea acestora
până la dispariție (spate plan) sau inversarea curburilor.
Deformațiile coloanei vertebrale sunt reprezentarea sumei tulburărilor morfologice și
de structură ale vertebrelor. Deformațiile coloanei vertebrale sunt însoțite, de obicei, de
deformații ale toracelui. Gradul și complexitatea deformațiilor toracice sunt în raport direct cu
gravitatea deformațiilor vertebrale. De exemplu, turtirea asimetrică a corpilor vertebrali în
plan frontal produce o deviere a coloanei vertebrale spre partea cuneiformizată a vertebrelor.
În același timp se produce și o rotație a vertebrelor, mai ales atunci când sunt vizate de
deformație vertebrele lombare sau cele din zona de trecere dorso-lombară. Această rotare
atrage deplasarea crestelor și determină gibozitatea vertebro-costală corespunzătoare curburii

13
S. Birtolon, 1978, p. 25

20
scoliotice convexe; planul anterior toracic apare asimetric, iar secțiunea transversală a
toracelui se prezintă cu o formă oblic-ovală, asimetrică față de planurile frontal și sagital.
”Deficiențele coloanei vertebrale sunt expresia carențelor funcționale statice și
dinamice ale coloanei vertebrale provocate de deviațiile și deformațiile acesteia.”14
Deviațiile coloanei vertebrale și deformațiile produc pe lângă inconvenientele de ordin
estetic (asimetrii poziționale și asimetrii toracice) și pe cele funcționale, manifestate prin
mișcări asimetrice ale trunchiului sau prin reducerea ori creșterea excesivă a mobilității
regionale sau totale a coloanei vertebrale. Tulburările funcționale amintite, atunci când sunt
dublate de dureri paravertebrale, reduc și mai mult capacitatea funcțională a segmentului
vertebral.
”Forța musculară și în special rezistența osoasă și cea a articulațiilor vertebrale care
prezintă deviații și deformații scad, coloana fiind expusă traumatismelor și, în general, tuturor
afecțiunilor vertebrale.”15
Deviațiile coloanei vertebrale sunt cu atât mai grave, cu cât insuficiența funcțională
motorie, care le dublează, este mai mare. Deviațiile și deformațiile accentuate ale coloanei
vertebrale produc deformații toracice care influențează negativ funcția respiratorie,
limitând-o.
Sub aspect estetic, deviațiile coloanei vertebrale prezintă o imensă varietate, începând
cu forme abia sesizabile, până la monstruozități din fericire foarte rare.

I.3.1. Cifoza

”Cifozele sunt încurbări ale coloanei vertebrale în plan sagital cu convexitatea

orientată înapoi, ca urmare a unor modificări morfo-structurale vertebrale.”16
Curburile cifozei cel mai des întâlnite au o întindere medie, există şi curburi scurte,
care vizează numai câteva vertebre dar şi cifoze totale care afectează întreaga coloana
vertebrală.

14
S. Birtolon, 1978, p. 26
15
S. Birtolon, 1978, p. 26
16
S. Birtolon, 1978, p. 40

21
 Figura 6. Cifoza17

Cifozele cu o întindere mai mică au forma unghiulară, cele mijlocii au o formă

rotunjita iar a celor lungi au forma ovoidă.
Deviaţiile cifotice se pot acceanta progresiv, trecând de la o atitudine cifotică cauzată
de poziţiile incorecte la o curbură accentuată sau foarte accentuată.
Cifozele mijlocii, dar în principal cele scurte şi accentuate, se compensează prin
incurbări lordotice de acceasi întindere şi grad, situate fie deasupra fie dedesubtul cifozei de
compensare. În aceste cazuri cifozele sunt deviaţii primare iar cele lordotice sunt secundare.
Cifozele se pot limita la elementele coloanei vertebrale, constituind cifoze propriu-
zise, sau pot afecta şi alte elemente anatomice:coste, muşchi, omoplaţi, constituind spatele
cifotic.
Deviaţiile cifotice uşoare şi medii pot rămâne în stadiul iniţial de evoluţie, iar cele mai
accentuate evoluează până ce se compensează şi se echilibrează
Deviaţiile atipice, dezechilibrate, accentuate tulbură statică şi dinamica întregului
segment al coloanei vertebrale, exercitantând influenţe nefavorabile asupra funcţiunii
organismului.
Cifozele sunt foarte frecvent întâlnite la şcolari, mai ales în perioada pubertăţii şi
postpubertară, fiind determinată de procesele active ale creşterii şi dezvoltării fizice şi lipsa
controlului asupra corectării atitudinii corpului.

17
http://sanatate.bzi.ro
22
 ”Pubertatea, prin hipotonia musculară și dezvoltarea sânilor la fete, miopia și
hipoacuzia, prin tendința de a apropia capul de sursa producătoare de stimuli, constituie
elemente favorabile pentru încurbarea cifotică a spatelui.”18
Evoluţia cifozelor este variată, în funcţie de localizarea şi întinderea lor, cauzele şi
mecanismele de producere, de prognosticul şi tratamentul deviaţiei.
Pentru studiul cifozelor se mai pot grupa după formă sau tipul în care se încadrează şi
care ţine seama de cauzele şi mecanismul de producere a deviaţiei, de simptomele şi
manifestările specifice precum şi de tratament.
După aceste criterii deviaţiile cifotice se împart în două grupe principale: cifozele
funcţionale şi cele patologice. Cifozele funcţionale sunt cele uşoare cu un început greu de
precizat cu o evoluţie lungă şi lentă şi cu un prognostic favorabil iar cifozele patologice sunt
deviaţii mai accentuate şi mai grave, care sunt însoţite întotdeauna de modificări profunde în
formă şi funcţia coloanei vertebrale, tratamentul fiind unul complex fiind nevoie de procedee
şi metode ortopedice, medicamentoase şi nu în ultimul rând kinetoterapeutice.
În cifoza dorsală, trunchiul privit din profil prezintă o curbură cu convexitate
posterioară, care depășește limitele cuburii fiziologice dorsale atât ca întindere, cât și ca
încurbare.
Ceea ce se observă de fapt la examenul clinic nu este curbura coloanei vertebrale, ci
relieful omoplaților, al toracelui osos, corespunzând regiunii dorsale inferioare și reliefului
muscular al regiunii lombare.
Între imaginea dată de relieful spatelui văzut din profil și cea dată de traseul șanțului
vertebral există o anumită relație fără ca acestea șă fie identice ca formă. Unei încurbări
normale a coloanei vertebrale dorsale îi poate corespunde un profil cu aspect cifotic al
spatelui, această impresie fiind dată de desprinderea omoplaților și bascularea lor în sus și în
afară, sau de hipertrofia musculară masivă a spatelui (ex: culturiști). Prin hipertrofia
musculaturii dorso-lombare, în prezența unei curburi dorso-lombare normale, poate să apară,
de asemenea, un fals profil cifotic al regiunii lombare.
La examenul clinic, pentru evitarea erorilor amintite, se folosește proba funcțională de
mișcare, în flexie și extensie, a coloanei vertebrale și de redresare activă a diferitelor regiuni
ale spatelui. Dacă amplitudinea mișcărilor corespunde limitelor normale ale acestora pentru

18
S. Birtolon, 1978, p. 42

23
vârsta și sexul respectiv, profesia sau sportul practicat etc., concluzia examenului relevă o
coloană vertebrală normală cu specificarea cauzelor care, din profil, provoacă aspectul de
cifoză.
Uneori, la examenul clinic din profil, trunchiul și coloana vertebrală pot prezenta un
aspect normal, iar la proba funcțională prin mișcare se constată o reducere a mobilității
regionale sau globale a coloanei vertebrale, mai accentuată în flexie, în extensie sau redusă în
ambele sensuri. Un control radiografic în acest caz poate pune în evidență o adevărată cifoză
(cu modificări structurale).
La examenul clinic trebuie depistate și carențele funcționale motoare care însoțesc
cifozele, cum sunt reducerea mobilității articulare și insuficiența musculară.
Mișcările pasive ale coloanei vertebrale au, în mod normal, o amplitudine mai mare
decât cele active. Executându-se p extensie pasivă a regiunii cifotice dorsale în sens contrar
forței gravitației și realizându-se o anumită amplitudine a mișcării, se constată că cea mai
energică contracție a musculaturii spatelui este insuficientă pentru menținerea trunchiului în
extensie, în amplitudinea obținută anterior pasiv. Dacă se încearcă ”fixarea” poziției în
extensie a trunchiului la limita obținută pasiv printr-o contracție voluntară, amplitudinea
extensiei se reduce până la limita extensiei active.
Când mobilitatea redusă a regiunii dorsale a coloanei vertebrale nu permite extensia
pasivă a acestei regiuni, extensia activă a spatelui din culcat înainte (decubit ventral) nu este
posibilă; încercarea de a efectua extensia produce uneori chiar o accentuare a curburii dorsale.
În cazul în care mobilitatea regiunii dorsale permite extensia pasivă, dar mușchii
extensori nu pot menține activ această poziție, apare evidentă capacitatea redusă de contracție
a mușchilor extensori ai spatelui, în interiorul segmentului lor de contracție.

I.3.2. Lordoza

”Lordoza este caracterizată prin accentuarea curburii fiziologice lombare sau mai rar a
celei cervicale și printr-o reducere a mobilității coloanei vertebrale în regiunea lordotică.
Lordoza dorsală este rară și corespunde spatelui lordotic sau lordozei totale.”19

19
S. Birtolon, 1978, p. 43

24
 Etiologia lordozelor este comună cu cea a
celorlalte deviații ale coloanei vertebrale, primează
însă dezechilibrările aparatului locomotor
subiacente coloanei vertebrale, cum sunt hipotonia
abdominală și înclinarea înainte a bazinului, peste
limitele normale. Regiunea lombară a coloanei
vertebrale se lordozează când suprafața superioară
a vertebrei sacrate (promontoriu) prezintă o
înclinare accentuată spre înainte.

Figura 7. Lordoza20

Frecvența lordozei este mai mare la femei decât la bărbați, la copii decât la adulți, iar
din totalitatea încurbărilor lordotice, numai un număr foarte redus se încadrează în categoria
deviațiilor structurale. Lordoza dublează, de obicei, cifoza. În acest complex ea poate fi
curbură primară sau secundară.
Foarte rar se întâlnește lordoza numită ”totală”, apoi, în ordine descrescândă a
frecvenței, lordoză lombară (fără cifoză dorsală), lordoza cervicală și numai în cazuri cu totul
rare, cea dorsală cu cifoză lombară.
”În general, toate formele de lordoză sunt însoțite de tulburări ale mobilității, în sensul
reducerii acesteia, și numai în cazuri cu totul speciale de hipermobilitate (sechele de
poliomielită). În lordoze, amplitudinea flexiei este de regulă mai redusă decât cea a
extensiei.”21
La investigațiile clinice, diagnosticul diferențial între o lordoză propriu-zisă
(structurală) și o accentuare a curburii lombare (nestructurală) este dificil. La examenul
corpului din profil, traseul format de curbura fiziologică lombară a coloanei vertebrale este
invizibil, datorită reliefului musculaturii lombare. Între curbura formată de musculatură și cea
a coloanei vertebrale nu există o perfectă identitate.

20
http://www.sfatulmedicului.ro
21
S. Birtolon, 1978, p. 44

25
 La majoritatea lordozelor participă și înclinarea bazinului înainte, înclinare care este
primară în cazul lordozelor cu etiologie statică (subiacent coloanei vertebrale) și secundară în
cele cu etiologie dependentă de coloana vertebrală.
În componența tuturor deviațiilor lordotice structurale se află turtirea posterioară a
corpului unei vertebre sau a mai multora.
Lordozele nestructurale (de atitudine), adică acelea care pot fi redresate voluntar și
care radiologic nu prezintă modificări vertebrale, ocupă ca frecvență, un loc însemnat.
Efortul de redresare a curburii lordotice lombare presupune, în general, o contracție a
mușchilor fesieri concomitent cu contracția mușchilor abdominali (mușchii transverși). Prin
aceasta se realizează o basculare a bazinului înapoi, care, la rândul ei, produce o redresare a
curburii lombare, în pozițiile ortostatică, așezat și culcat.
”Curbura lombară lordotică poate fi redresată activ și prin contracția exclusiv a
planului muscular abominal, cu condiția, însă, ca trunchiul să execute flexia înainte; în acest
caz, redresarea se produce deci în stând cu trunchiul înclinat înainte, bazinul fiind fixat printr-
o contracție statică a fesierilor. Pentru realizarea unei poziții corecte în stând este necesară o
ușoară basculare a bazinului înapoi, prin contracția extensorilor coapsei pe bazin.”22
Contracția izotonică a mușchilor abdominali produce flexia trucnhiului și a coloanei
vertebrale, iar contracția izometrică contribuie la fixarea poziției obținute prin contracția
izotonică într-o anumită poziție față de bazin și membrele inferioare.
Avem nenumărate exemple în care, în condițiile unui tonus postural normal, atât al
mușchilor planului anterior, cât și al celui posterior al corpului, lordoza poate exista. La
patinatori se întâlnește frecvent o accentuare a curburii lombare ca produs al mișcărilor ample
de împingere cu membrele inferioare și a poziției înclinate cu trunchiul în extensie în timpul
practicării patinajului. Reiese, din cazul amintit, că tonicitatea crescută a mușchilor extensori
ai coapselor pe bazin nu exclude lordoza lombară, atât timp cât poziția predominantă a
trunchiului în timpul practicării patinajului este în lordozare.
Un dezechilibru muscular în limite fiziologice al celor două planuri ale corpului poate
favoriza instalarea unei lordoze sau menținerea ei, când aceasta există. Este nevoie, însă, ca
acest dezechilibru muscular să soincidă cu un dezechilibru static rezultat fie al unor deformări

22
S. Birtolon, 1978, p. 45

26
scheletice subiacente, fie al unor vicii de poziție a segmentelor aparatului locomotor, care
produc înclinarea înainte a bazinului.

I.3.3. Cifo-lordoza

”Cifo-lordoza este o deviație cu deformație a coloanei vertebrale,

caracterizată clinic prin accentuarea curburilor fiziologice din planul
sagital și reducerea mobilității regiunilor dorsală și lombară în același plan.
Amplitudinea mișcărilor este redusă unilateral, adică într-un singur sens
(extensia ori flexia), sau bilateral, când este vorba de reducerea mobilității
atât a flexiei, cât și a extensiei. Îndoirile laterale și rotirile sunt, de
asemenea, reduse în regiunile dorsală și lombară.”23

Figura 8. Cifo-lordoza24

Modificările morfo-structurale vertebrale presupuse clinic sunt puse în evidență

radiografic și exprimate prin îngustarea spațiilor intervertebrale spre concavitate și turtirea
corpilor vertebrali în același sens.
Etiologia cifo-lordozelor este variată de creștere (afecțiuni congenitale, dereglări
metabolice, tulburări de creștere, discrinii, afecțiuni neurologice etc.) și mai restrânsă la vârsta
adultă (cauze traumatice, afecțiuni osteo-articulare degenerative etc).
În funcție de etiologie, curbura poate fi primar lombară și secundar de compensare
dorsală și invers. În anumite afecțiuni (cifoza Scheuermann) ambele curburi cu deformațiile
respective pot să apară simultan. Întâlnim cazuri rare în care atât curbura dorsală, cât și cea
lombară sunt secundare unor deformații ale membrelor inferioare (coxa-vara, coxa-valga,
genunchi recurbați), transmise coloanei vertebrale prin intermediul bazinului.
Curburii dorsale cifotice îi corespund uneori în planul toracic anterior deformații
costale și ale sternului de tipul inundărilor ”în pâlnie”, toracelui ”strangulat la bază”,
”sternului carenat” etc.

23
S. Birtolon, 1978, p. 45
24
http://www.creeaza.com
27
 ”Unii autori fac legătura între aceste deformații toracice și unele forme ale
insuficienței respiratorii, fapt ce nu trebuie generalizat existând cazuri de astfel de deformații
la persoane cu capacitate vitală de peste 6 000cm3 și cu o bună adaptare la efort (în special la
înotători).”25
Curburii lordotice lombare îi corespunde înapoi o înșeuare cu accentuarea reliefului
fesier, iar în plan anterior abdomenul apare proeminent sau bombat.
Capul și gâtul au poziție caracteristică datorită fie poziției lordozate a gâtului, fie
ștergerii curburii gâtului, umerii sunt aduși, iar mobilitatea în extensia brațelor este, de
asemenea, redusă datorită angulației claviculei și basculării în afară și sus a omoplaților.
Mișcările membrelor inferioare pe bazin sunt modificate în sensul reducerii extensiei.
Chiar dacă majoritatea cifo-lordozelor sunt bine tolerate în perioada de creștere,
inconvenientele lor apar după această perioadă. Multe din algiile paravertebrale sunt rezultatul
solicitărilor mecanice statice și dinamice care acționează asupra unei coloane vertebrale cu
curburi exagerate și amortizate deficitar din cauza reducerii mobilității. Datorită acestui fapt,
cifo-lordoza este inclusă în etiologia unor afecțiuni osteo-articulare vertebrale și toracale, ca:
discopatiile, artrozele, spondiloza, hernia de disc, condrita sternală etc.
I.3.4. Scolioza

”Cuvântul ”scolioză” nu definește o entitate patologică (grec.

scolios = întortocheat). Termenul de scolioză indică pur și simplu p
deviație laterală a coloanei vertebrale.”26
Vorbim, deci, de scolioză atunci când, examinând corpul
omenesc în poziția de stând cu greutatea egal repartizată pe ambele
picioare, se constată, privind din spate, încurbarea laterală a liniei
formată de apofizele spinoase ale vertebrelor.

Figura 9. Scolioza27

25
S. Birtolon, 1978, p. 47
26
S virtolon, 1978, p. 52
27
http://www.studentie.ro

28
 La examenul clinic, încurbările scoliotice ale coloanei vertebrale prezintă două forme
total deosebite din punct de vedere funcțional: deviații laterale, care se pot corecta prin
anumite mișcări, active sau pasive, sau care dispar spontan în anumite poziții (de exemplu
dispariția unor curburi scoliotice când trunchiul este în extensie, în flexie sau atârnat), și
deviații care persistă, indiferent de încercările de a le reduce,a ctiv asu pasiv, și care au în
componența lor modificări osoase organice ale vertebrelor (deviații structurale). Deviațiile
coloanei vertebrale din prima categorie sunt, de obicei, nestructurale și pot fi secundare unor
cauze la distanță, corpii vertebrali păstrându-și forma și structura normale.
Scoliozele care se pot corecta sunt numite atitudini scoliotice, curbură scoliotică,
posturi scoliotice, iar cele care nu se corectează și prezintă modificări morfostructurale sunt
scoliozele propriu-zise. Scoliozele a căror etiologie nu poate fi precizată sunt definite ca
scolioze idiopatice în timp ce scoliozele evolutive sunt numite boală scoliotică. Atât termenul
de scolioză idiopatică cât și boala scoliotică de cele mai multe ori sunt folosite de specialiști
pentru a descrie o formă gravă de scolioză (evolutivă sau neevolutivă). Scoliozele funcționale
sunt incluse uneori în categoria scoliozelor de atitudine sau posturale. Alteori în cea a
scoliozelor propriu-zise, ori sunt descrise ca formând o categorie aparte.
Din marea varietate a formelor clinice și radiologice ale scoliozelor rezultă două mari
categorii, scoliozele nestructurale și scoliozele structurale, ele indicând și conduita de
tratament.
Scoliozele nestructurale sunt în mare parte reductibile (corectabile), mai ales când sunt
descoperite la timp, când componenta statică poate fi remediată și când există participarea
conștientă, activă a celui în cauză.
Scoliozele structurale prezintă deformații vertebrale de diferite grade, atrăgând rotații
vertebrale, mai mult sau mai puțin accentuate, și diferite deformații ale toracelui. Uneori ele
pot fi însoțite de afecțiuni articulare și ale discurilor intervertebrale (osteoartrite, discopatii),
de tulburări ale tonicității și troficității musculaturii (contracturi, retracții), de afectarea
nervilor prin tensionări sau compresări ale acestora (forme multiple de nevralgii, de sciatică
etc).
Scoliozele, ca și celelalte deviații ale coloanei vertebrale, pot fi clasificate îns colioze
congenitale și dobândite. Sunt descrise și scolioze ereditare, diverși autori descriu ”familii de

29
scoliotici”. Scoliozele familiale (moștenite) sunt, în general, asemănătoare ca localizare și
formă, având multe caractere comune cu scoliozele congenitale.
Scoliozele congenitale sunt rezultatul malformațiilor prin denaturări ale curburilor
fiziologice sau anomalii morfologice.
Scoliozele dobândite pot fi diferențiate în:28
- Scolioze de natură osteogenă, produs al proceselor degenerative ale oaselor (rahitism,
osteomalacia etc.) sau consecință a morbului Pott, ale proceselor osteomielitice, ale
fracturilor vertebrale sau ale maladiei lui Paget;
- Scolioze artrogene – produse de spondilartrită deformantă sau anchilozantă sau de alte
forme de artropatii;
- Scolioze miogene – determinate de tulburări ale echilibrului muscular în urma
poliomielitei, a paraliziilor spastice, miopatii diverse;
- Scolioze statice care se datoresc diferenței de lungime a membrelor inferioare,
asimetriilor bazinului sau marilor diferențe funcționale și de greutate ale membrelor
superioare, cum este cazul în paralizii și mai ales în amputări;
- Scolioze cicatriceale postoperatorii, posttraumatice sau în urma unor arsuri grave ale
toracelui;
- Scolioze antalgice – provocate de durerile ce pot însoți diferitele leziuni vertebrale sau
afecțiunile viscerale. Dintre aceste scolioze, mai frecvent sunt cele sciatalgice;
- Scolioze prin poziții habituale – produse, în general, prin repetarea frecventă sau
menținerea îndelungată a unor anumite poziții asimetrice (în stând, poziția șoldie; în
așezat, trunchiul îndoit și răsucit întotdeauna spre aceeași parte etc). tot prin
menținerea unor poziții asimetrice se pot produce scoliozele profesionale și scoliozele
sportivilor.
- Scolioze ideopatice (cu cauză necunoscută) care au ridicat și ridică încă mari probleme
prin caracterul lor evolutiv și prognoza, în general, pesimistă care le caracterizează.
Din imensitatea cauzelor producătoare și favorizante ale deviațiilor, deformațiilor și
deficiențelor coloanei vertebrale, foarte puține sunt specifice scoliozelor. Dintre acestea
amintim malformațiile congenitale cu aplazii sau hiperplazii ale vertebrelor și coastelor,
vertebre cuneiforme intercalate frontal, în special în zona de trecere dorso-lombară.

28
S. Bitolon, 1978, p. 54

30
 Deformațiile coloanei vertebrale, la vârsta de creștere, vor fi cu atât mai accentuate, cu
cât la ceste condiții de dezechilibru static (inegalitatea membrelor inferioare) se suprapun
afecțiuni neuro-musculare sau osteo-articulare, iar dacă unei afecțiuni din cele amintite (de
exemplu maladia Scheuermann) îi coincide und ezechilibru static, se pot produce deformări
ale vertebrelor. Modificările nu se mai limitează strict la coloana vertebrală și la musculatura
autohtonă acesteia, ci angajează, prin intermediul articulațiilor costale și a mușchilor toracici,
modificări morfologice ale întregului trunchi cu schimbări funcționale corespunzătoare.
În convexitatea curburii, spinalii sunt mai proeminenți datorită presiunii exercitate
asupra lor de apofizele transverse ale vertebrelor lombare rotate, iar dorsal există o
proeminență datorită presiunii apofizo-costale asupra planului muscular.
În concavitatea curburii, relieful muscular paravertebral este mai puțin vizibil, el
urmând traseul apofizelor transverse în regiunea lombară și a apofizelor transverse și
coastelor înfundate, în regiunea dorsală, adică în concavitate.
Mecanismul compensării în scolioze este complex și nu se rezumă la formarea uneia
sau mai multor curburi de compensare, ci angajează și alte componente ale aparatului
locomotor, prin schimbări poziționale ale unor segmente, prin modificări morfo-funcționale
ale elementelor pasive și active ale aparatului locomotor.
Structura și forma, dar mai ales structura și funcția componentelor angajate în
compensare se schimbă, devenind conforme cu condițiile funcționale statice și dinamice noi
ale acestora. Examenul clinic nu poate evidenția decât simptomele unei scolioze structurale.

31
Capitolul II: Ipoteză, scop, sarcini

1. Motivarea alegerii temei

Am ales această temă fiind motivat de aprofundarea cunoștințelor cu privire la

recuperarea copiilor cu deficiențe ale coloanei vertebrale. Prin această cale voi aplica
mijloaele specifice și voi urmări evoluția subiecților cu deficiențe ale coloanei vertebrale. Prin
aprofundarea și sistematizarea cunoștințelor acumulate îmi doresc să elaborez un program cât
mai complet care să fie atât eficient cât și atractiv, prin folosirea jocurilor și a unor trasee
aplicative formate din adaptarea exercițiilor de bază prin combinarea acestora și introducerea
unor accesorii. Sedentarismul, lipsa practicării activității fizice în mod regulat, alimentația
necorespunzătoare precum și adoptarea unor poziţii incorecte, sunt cauzele principale care
duc la apariția acestor tipuri de deficienţe ale coloanei vertebrale.
Un alt motiv pentru care am ales această temă este atracţia de a lucra cu cei mici. Prin
lucrarea de fata doresc sa prezint principalele moduri prin care se poate preveni apariția
deficienţelor coloanei vertebrale și acolo unde este cazul conduita terapeutică care trebuie să
fie urmată.
Prin prezenta lucrare am încercat să găsim unele modalităţi de aplicare precoce şi
sistematică a mijloacelor şi procedeelor kinetoterapeutice prin care să corectăm şi să
conştientizăm atitudinea corectă a corpului.

2. Ipoteleze cercetării

Ne propunem să demonstrăm că prin folosirea mijloacelor selectate, specifice, putem

îmbunătăți postura copiilor cu deficiențe așe coloanei vertebrale.
Începere unui program kinetoterapeutic timpuriu la copii, poate determina apariția
unor rezultate vizibile în jumătate de an de tratament. Vârsta de 8 – 12 ani este o perioadă în
care corpul crește și se dezvoltă, iar intervenirea asupra acestei categorii cu mijloace ce
urmăresc îmbunătățirea posturii prin exerciții specifice ce duc la tonifierea musculaturii și
implicit la o dezvoltare fizică armonioasă.

32
 Jocurile și parcursurile aplicative folosite, pot determina creșterea implicării copilului
în procesul de recuperare, prin faptul că sunt mai atractive față de exerciții. Implicarea activă
este de o importanță deosebită, iar mascarea mijloacelor sub diferite forme cu accesorii pot
avea un impact pozitiv.

3. Scop și obiective

Scopul acestei lucrări a fost de a alcătui și implementa programe de recuperare

funcțională care pot duce la redresarea coloanei vertebrale.

Obiective

- Identificarea şi selectarea celor mai adecvate metode, procedee şi tehnici ce pot

îmbunătăţi procesul recuperator;
- Menținerea mobilității și asuplizarea coloanei vertebrale;
- Învățarea și adoptarea posturii corecte și îndepărtarea factorilor mecanici perturbatori
ai posturii;
- Structurarea programelor kinetoterapeutice pe etape în funcție de rezultatele obținute;
- Tonifierea musculaturii hipotone paravertebrale în condiții de scurtare, precum și a
musculaturii abdominale și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii lombare și
pectorale. De asemenea s-a avut în vedere și corectarea dezechilibrelor musculare care
perturbă funcția statică și dinamică a coloanei vertebrale;
- Corectarea atitudinii de flexie a toracelui şi de înclinare anterioară a bazinului;
- Corectarea atitudinilor deficiente ale umerilor, omoplaţilor, toracelui, bazinului şi
membrelor inferioare care însoţesc deficiența prezentă.
- Antrenarea generală a organismului;
- Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului în condiţii statice şi
dinamice;
- Îmbunătățirea funcției respiratorie;
- Alternarea exerciţiilor de corectare a posturii cu jocuri interactive.

33
 4. Metode utilizate în cercetare

Metodele de cercetare utilizate pentru a ajunge la îndeplinirea obiectivelor au fost

studiul de caz, statistico-matematică, studierii documentelor şi observaţiei.

Metoda studiului de caz

Metoda principală este studiul de caz, prin intermediul căruia s-a realizat aplicarea
mijloacelor specifice şi producerea efectului pe o perioadă de timp.
Studiu de caz este o metodă de cercetare prin care se investighează un fenomen
contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci când graniţele între fenomen şi
context nu sunt foarte bine delimitate.
Datorită posibilităţii de cunoaştere amănunţită a cazului (specific studiului de caz) se
dă posibilitatea formulării unor ipoteze multiple care urmează a fi verificate pentru
confirmarea unora dintre ele.

Metoda statistico-matematică

Prin metoda statistico-matematică am obținut datele ce mai apoi le-am putut compara
și evidenția prin reprezentarea grafică.
Reprezentarea grafică este o tehnică rapidă şi eficientă de prezentare a rezultatelor
unui studiu. Aceasta nu se constituie într-o metodă în sine ci doar ca o tehnică de prezentare a
rezultatelor. Metodele moderne de tehnoredactare permit o mare varietate de prezentare a
datelor. Aceasta are rolul de a face prezentarea: dinamică, atractivă, reprezentativă și
semnificativă. Are avantajul că poate transforma o diferenţă foarte mică într-o imagine
semnificativă.

34
Metoda studiului bibliografic

Documentarea teoretică am realizat-o din sursele bibliografice în care a fost tratată

tema cercetării. În această idee am consultat publicaţii, cărţi, reviste, dicţionare de spacialitate,
studii de sinteză şi comunicări etc.

35
Bibliografie:

1. Baciu, C., Aparatul locomotor, Editura Medicală, București, 1981

2. Birtolon, Ștefan, Exercițiul fizic și coloana vertebrală, Editura Sport-Turism,
București, 1978.
3. Drosescu, Paula, Anatomia aparatului locomotor, Editura Pim, Iași, 2002
4. Duma, Eugen, Deficiențele de dezvoltare fizică, Cluj-Napoca 1997
5. Dumitru, D., Reeducare funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport-
Turism, București, 1984.
6. Marcu, I., Atitudinile şi deficienţele fizice la elevii din învăţământul gimnazial, Pro
Didact ,Bacău,2009
7. Moțet .D.,Enciclopedie de Kinetoterapie volumul I si II ,Editura Semne , București,
2009 – 2010
8. Moțet, D., Kinetoterapia în beneficiul copilului, Editura Semne, București, 2011
9. Papilian, V., Anatomia omului-aparatul locomotor-volumul l, Ediția a 12-a, Editura
Bic All, Bucuresti, 2006
10. Popovici,A.,Dezvoltarea fizică si deficientele fizice ,Editura Sport-Turism, Bucuresti,
1982
11. Sbenghe, T., Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală,
București,1987
12. Sbenghe, T., Recuperarea bolnavului la domiciliu, Editura Medicală, București, 1996

36