Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Românii au, aşadar, un fond propriu, autohton, original şi foarte valoros.
Românii au dat şi altora, dar au şi împrumutat de la alţii. Românii nu au fost un
popor izolat, închis între graniţele sale, graniţe naturale sau politic-administrative.
Au stat, cum atât de fericit formula cineva, la aceeaşi masă şi pe picior de egalitate
cu toate celelalte popoare ale Europei.
• Depozitează şi conservă, în diferitele sale compartimente, fapte şi
fenomene, mituri, personaje şi fiinţe mitice, vestigii ale mitologiei străvechi
populare, folclorice. Depistarea tuturor acestor vestigii, a acestor urme mitice
străvechi, integrarea lor într-un sistem organic şi unitar ajută la reconstituirea, în
parametri oarecum acceptabili şi acceptaţi, a mitologiei folclorice, a mitologiei
poporului român.
Scriitorii, buni cunoscători ai etnologiei, au îndrăznit, au iniţiat şi inaugurat
o nouă mitologie, mitologia cultă, mitologia literară. Capodopere ale literaturii
române au în centru miturile literare ale Zburătorului – Ion Heliade Rădulescu,
Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu –, ale Meșterului Manole – cu teatrul de
excepţie al lui Lucian Blaga –, Ielele şi încă altele câteva.
• Analiza, punerea în pagină şi evaluarea textelor de toate categoriile –
literar, muzical, coregrafic, ritual-ceremonial, magico-religios, arhitectonic şi de
construcţie, de medicină practică şi magică, de botanică şi zoologie, de
ornamentică etc. –, fiecare în parte trebuie să ţină seama de sincretismul modului
lor de existenţă şi de desfăşurare, de prezenţa şi participarea la unul şi acelaşi fapt
sau fenomen etnologic a mai multor categorii de activităţi specifice, în părţile lor
componente, unora sau altora dintre disciplinele marii familii a ştiinţelor
etnologice.
Putem aminti, cu titlu de exemplu, baladele Sorele și luna, Miorița,
Meșterul Manole, Toma Alimoș ş.a. Baladelor li se adaugă, între altele, cântecele
funebre ritual-ceremoniale al Zorilor şi al Bradului, oraţia de nuntă, un număr
însemnat de descântece şi de colinde, de basme. Un loc foarte important în
categoria textelor cu valoare artistică îl ocupă un număr impresionant de texte
2
lirice, lirico-epice. Se disting, la acest capitol, cântecele de înstrăinare, cântecele
de dor, cântecele de dragoste, blestemul, etnologia blestemului. Toate categoriile
de texte literare sau juridice se disting prin nota particulară, prin contribuţia de
substanţă la realizarea artistică, între altele, de excepţie.
Valoarea literar - artistică a unora dintre textele literaturii populare sau ale
artei popular-tradiţionale a fost remarcată de nume de prestigiu ale culturii
noastre: V. Alecsandri, Ov. Densusianu, B. Șt. Delavrancea, D. Caracostea, G.
Călinescu, P. Petrescu etc.
Etnologia trebuie, așadar, să prezinte realitatea mediilor etnofolclorice,
rurale, dar şi urbane, așa cum se conservă sau au suferit transformări de-a lungul
timpului.
3
CUPRINS Pg.
Capitolul 1. INTRODUCERE ÎN ETNOLOGIE 5
1.1. Terminologie. Definiții. 5
1.2. Familia ştiinţelor etnologice 7
1.3. Legătura etnologie-etnografie-antropologie 11
Capitolul 2. PATRIMONIUL ETNOLOGIC ROMÂNESC 15
Capitolul 3. EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR DE ETNOLOGIE 17
ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
3.1. Etapa de debut. Introducere în istoria folcloristicii, a etnografiei şi a 17
ştiinţelor despre arta populară tradiţională, a celorlalte secţiuni ale familiei
ştiinţelor etnologic. Precursorii.
3.2. Etapa de instituire a tradiției școlii folcloristice și etnologice românești 19
3.3. Etapa de afirmare a principalelor orientări teoretice şi metodologice 25
3.4. Etapa de constituire a etnologiei ca știință modernă 32
3.5. Etapa (contemporană) de consolidare a etnologiei 36
3.6. Școala etnologică de la București 38
Capitolul 4. METODE DE CERCETARE 40
Capitolul 5. CONCLUZII 45
Bibliografie 46
4
Capitolul 1. INTRODUCERE ÎN ETNOLOGIE
1.1. Terminologie. Definiții.
5
Mărturii din călătoriile făcute au consemnat scriitori antici precum Homer,
Hesiod, Herodot, apoi marii călători din Evul Mediu. Între români, putem aminti
pe Spătarul Nicolae Milescu, autor al unor impresii din Rusia şi China (1675) şi
pe Dimitrie Cantemir, cu a sa lucrare ,,Descriptio Moldaviae’’ (1714 - 1716).
Etnologia are o istorie care numără mai puțin de trei secole. Termenul
etnologie începe să fie utilizat din anul 1893, când apare în titlul Societăţii
Etnologice din Paris (Société Ethnologique de Paris), fiind datorat naturalistului
Edward care căuta un nou semnificant pentru o „ştiinţă raţională a popoarelor”,
nemulţumit fiind de caracterul descriptiv al etnografiei.
De la sfârşitul veacului al XIX-lea şi până în prezent, specialiştii europeni
au formulat diverse opinii cu privire la obiectul de studiu al disciplinei. De
exemplu, pentru Arnold van Gennep, etnologia, folosește rezultatele cercetărilor
antropologice și se ocupă cu studierea înrudirilor între diverse varietăţi umane şi
cu clasificarea acestora.
Una dintre cele mai clare şi mai complete definiri ale etnologiei este cea
formulată de către Romulus Vuia în Studii de etnografie şi folclor, vol.I, 1975:
„etnologia este ştiinţa care studiază din punct de vedere general şi unitar
elementele vieţii economice, sociale şi culturale la toate popoarele. Deoarece cu
diferitele ramuri din viaţa popoarelor şi mai ales ale celor civilizate se ocupă în
mod special şi alte ştiinţe, ca istoria culturală, sociologia, ştiinţele economice
etc., etnologia are ca obiect special al cercetărilor sale studiul comparat al vieţii
şi civilizaţiei popoarelor primitive, semicivilizate şi aspectul popular al
grupărilor etnice civilizate, deci a popoarelor sau straturilor care şi-au păstrat
încă individualitatea etnică faţă de curentul nivelator al civilizaţiei moderne”.
La rândul său, Romulus Vulcănescu menționează: „În secolul al XX-lea,
termenul de etnologie, cu toate reticenţele, implicaţiile, incertitudinile şi
contradicţiile lui, pătrunde şi în literatura română de specialitate, unde acoperă
parţial când domeniul etnografiei, când pe cel al folcloristicii, când al ştiinţei
artei populare. În etapa finală a autonomiei etnologiei în secolul al XX-lea,
6
asistăm la precizarea obiectului etnologiei faţă de disciplinele etnologice
(etnografie, folcloristică şi ştiinţa artei populare). Precizarea are loc întâi între
etnologie şi etnografie. Etnologia se detaşează acum ca o logie, adică o ştiinţă
teoretică de fundamentare epistemologică şi de sinteză integratoare, care
urmăreşte să descopere şi să formuleze principii, relaţii intra - şi interetnice şi
legi de dezvoltare ale unităţilor sociale de tip etnic, în timp şi spaţiu, iar
etnografia se menţine ca o grafie, adică o ştiinţă de constatare a prezenţei,
frecvenţei şi difuziunii fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură etnică în
baza observaţiei, descrierii şi clasificării tipologice[…]
7
- instrumentele de lucru;
- etnomuzicologia;
- etnocoreologia;
- istoria folclorului;
- istoria folcloristicii;
- critica folcloristică.
II. Etnografia
- etnografia descriptivă
- etnografia analitică
- locuința, aşezări şi gospodării, satul;
- ocupații (ocupaţii principale, ocupaţii secundare);
- meșteșuguri (sate specializate);
- uneltele (uneltele cu funcţie dublă: în scop lucrativ, cu funcţie
magică);
- industria casnică;
- instalațiile tehnice.
III. Obiceiurile tradiționale
- teoria generală a obiceiurilor;
- obiceiurile legate de viața omului (ciclul familial – naşterea, botezul;
juneţea; căsătoria, nunta; moartea, înmormântarea);
- obiceiuri din ciclul sărbătorilor de peste an (cu dată fixă sau mobilă);
- obiceiuri și sărbători specifice unor categorii socio-profesionale (agrar,
pastoral, viticol etc.);
- timpul și spațiul – între sacru și profan;
- calendarul popular și segmentele sale specializate.
IV. Relațiile sociale
- Rudenia, neamul, vecinătățile, obștea;
- proprietatea, organizarea activității productive, relații de muncă;
- norme de comportament social.
8
V. Arta popular-tradițională
- civilizația lemnului;
- portul popular;
- țesăturile;
- organizarea interiorului locuinței.
VI. Artele aplicate
- arhitectura și construcțiile (civile şi religioase);
- sculptura (în lemn, piatră, os, metal);
- pictura (pe lemn, pe sticlă);
- ceramica.
VII. Ornamentica tradițională
- ornamentul cu funcție magico-religioasă (amulete, talismane);
- ornamentul ca expresie a frumosului pentru frumos.
VIII. Științele populare
- astronomia;
- meteorologia;
- metrologia;
- medicina – etnomedicina, etnoiatria1;
- magia;
- botanica – etnobotanica;
- zoologia - etnologia;
- igiena;
- alimentația (de zi cu zi, de sărbătoare, cu funcţie ritual – ceremonială).
IX. Mitologia
- mitul viu, ancestral;
- mitul folcloric;
- mitul cult-literar;
1
Disciplină etnologică având ca obiect cunoașterea și explicarea datinilor, obiceiurilor și practicilor medicale
populare.
9
- ființe, personaje mitologice;
- reconstrucția periodică a mitologiei.
X. Etnologia - ca ştiinţă integratoare şi cuprinzătoare a fenomenului
etnofolcloric şi a interpretării lui inter și pluridisciplinare.
Perspectiva etnologică de abordare a culturii şi civilizaţiei tradiţionale;
caracterul modern, universal acceptat, al metodei;
Ramuri: etnologia generală – teorie şi metodă; etnologia particulară –
religioasă, juridică, urbană, rurală, regională, a relaţiilor de rudenie etc.
XII. Antropologia este „ştiinţa cea mai generală despre om, despre ceea
ce reprezintă fiinţa umană azi şi despre viitorul acestei fiinţe, despre continua ei
devenire. Antropologia se concentrează asupra cunoaşterii sub toate formele a
omului spre a desprinde semnificaţia faptelor lui şi a stabili locul şi încadrarea
omului şi a acţiunilor lui într-o istorie generală a viului şi a lumii, în care fiinţa
umană se detaşează de tot ceea ce există deşi se înrudeşte cu toate vieţuitoarele
lumii cu care are multe în comun. Antropologia este situată la frontiera ştiinţelor
naturii şi a ştiinţelor sociale” (acad. Ştefan Milcu, 1997).
- antropologie și etnologie – asemănări și deosebiri
- ramuri principale: antropologia fizică, antropologia socială, antropologia
culturală
Propunerea de clasificare şi de ordonare a materiei şi a materialului, a
faptelor, fenomenelor sau manifestărilor ritual-ceremoniale, ca şi cea a
problemelor teoretico-interpretative şi de metodă are și un caracter şi un scop
afişat didactic, convenţional.
Ea are menirea de a ne ajuta să ne orientăm cu oarecare uşurinţă în
ansamblul atât de complex şi aparent complicat, derutant chiar, al culturii şi
civilizaţiei tradiţionale, al etnologiei. Mobilitatea compartimentelor este vizibilă
şi vădit subliniată. De aici şi faptul asupra căruia dorim din nou să atragem atenţia:
caracterul deschis al schemei, posibilitatea unor reaşezări, ale unor adăugiri sau
retuşuri.
10
1. 3. Legătura etnologie-etnografie-antropologie
2
Termenul „etnografie” indică o ştiinţă care s-a impus în spaţiul european în prima jumătate a secolului al XIX-
lea (prin lucrarea lui A.Balbi, Atlas etnografic al globului, 1824), când materialul adunat începe să fie sistematizat
pe baza unor metode şi principii proprii.
11
furnizează etnologiei cantitatea necesară de materie primă pentru a fi prelucrată
şi, implicit, pentru a stabili legile de dezvoltare ale comunităţilor etnice. Situaţia
este similară pentru folcloristică şi ştiinţa artei populare, deoarece şi aceste două
discipline etnologice sunt ştiinţe de constatare a prezenţei, frecvenţei şi difuziunii
datelor, elementelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură tradiţională populară, ale
căror rezultate şi materiale servesc şi ele elaborărilor sintetice ale etnologiei”.
Dincolo de numeroasele definiri formulate în timp, de accente şi
terminologii diferite, trebuie menţionat că etnografia, etnologia, dar şi folclorul
sunt de permanentă actualitate şi ele se circumscriu unei vaste familii a ştiinţelor
etnologice.
Termenul antropologie, răspândit în țările anglo-saxone încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, denumea, inițial, ştiința care se ocupa de caracterele
somatice ale omului, numită, în prezent, antropologie fizică. Până la mijlocul
secolului al XX-lea etnologia studia societățile şi culturile lor, iar antropologia
studia rasele umane.
În lucrarea sa Antropologia structurală (1959), antropologul
francez Claude Levi-Strauss, propune o clasificare care depășește această
separare între două științe, vorbind despre trei etape ale unei aceleiași discipline:
Etnografia „corespunde primelor stadii ale cercetării: observație și
descriere, muncă de teren; o monografie referitoare la un grup destul de restrâns
pentru ca autorul să fi putut strânge cea mai mare parte a informației sale datorită
unei experiențe personale”
Etnologia reprezintă „un prim pas spre sinteză; fără a exclude observația
directă, ea tinde spre concluzii suficient de largi (...); această sinteză se poate
opera în trei direcții:
• geografică - dacă dorim să integrăm cunoștințe relative la grupuri învecinate;
• istorică - dacă urmărim reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populații;
• sistematică - dacă izolăm, pentru a-i acorda atenție specială, un anumit tip de
tehnică, un obicei, sau o instituție (...)”
12
În toate cazurile, etnologia cuprinde ca demers preliminar etnografia
și constituie prelungirea acesteia”.
Antropologia vizează „o cunoaștere globală a omului, cuprinzând
subiectul în toată extinderea lui istorică și geografică, aspirând la o cunoaștere
aplicabilă ansamblului dezvoltării umane de la, să spunem, hominizi până la
rasele moderne și căutând să ajungă la concluzii, pozitive sau negative, valabile
însă pentru toate societățile umane, de la marele oraș modern până la cel mai
mic trib melanezian”.
- antropologie :: etnologie :: etnografie
„În acest sens se poate spune, așadar, că între antropologie și etnologie
există același raport care a fost definit mai sus între aceasta din urmă și
etnografie" (Claude Levi-Strauss)
- antropologie/etnologie/etnografie
„Etnografia, etnologia și antropologia nu constituie trei discipline diferite
sau trei concepții diferite despre aceleași studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau
trei momente ale aceleiași cercetări”. (Claude Levi-Strauss)
În anii din urmă (după 1960, şi după 1990 şi mai evident), limbajul
antropologiei culturale (deci şi denumirile de mai sus) tinde să se unifice sub
influenţa antropologiei americane sau anglo-americane. În acest context, termenii
englezeşti tind tot mai mult, precum şi în alte domenii, să devină canonici în
limbajul ştiinţific antropologic la nivel global.
Se poate si observa că, treptata renunţare la termenii de „etnologie”,
„etnografie”, „folclor”, cu tot ce însemnau ei, şi înlocuirea lor sau (mai frecvent)
încercarea de integrare a lor în termenul mai generos de „antropologie culturală”.
În acelaşi timp termeni precum „Volkerkunde” sau „ethnologie” tind să fie
utilizaţi doar în sensul indicării unui „specific local” (cu istoria lor), german sau
francez, legat de aceste denumiri; respectiv să capete accepţiunea unor ştiinţe
asociate unor ideologii sau regimuri politice care le-au instrumentat (precum în
cazul etnologiei şi folclorului româneşti).
13
Se păstrează însă o relativă distincţie între antropologia culturală ca
ştiinţă socială complexă, integratoare etc. şi etnografie ca însemnând partea
descriptivă (survenind unei metodologii) a antropologiei.
Totodată tinde să se extindă accepţiunea termenului etnografie înspre:
(a) alte domenii (însemnând partea descriptivă sau supusă unei
metodologii calitative a cercetărilor din): sociologie, cultural studies,
politologie, pedagogie, mass-media şi comunicare, studii asupra dezvoltării sau
relaţiilor de putere (din şcoli, spitale, închisori etc.), respectiv înspre
(b) dimensiunea reflexiv-critică a antropologiei (punând accent pe faptul că
antropologul reflectează asupra ceea ce face tocmai în postura sa de etnograf).
În spaţiul ştiinţific românesc, aceste accepţiuni ale etnografiei nu sunt
curente, metodologia etnologică fiind mult mai mult asociată cu o „perspectiva
folclorică”, şi în cele din urmă cu o viziune textuală, literaturizată a culturii.
În istoria ştiinţelor sociale din România există, însă, o perspectivă
metodologică mult mai apropiată de etnografia modernă, metoda monografică,
care nu a fost însă adoptată de ştiinţa etnologică românească.
14
Capitolul 2. PATRIMONIUL ETNOLOGIC ROMÂNESC
15
bisericii sau a unor cărturari chiar. Introducerea unor manifestări de dată oarecum
recentă poate fi şi ea stabilită cu oarecare sorţi de izbândă.
2. Arhiva „vie” este alcătuită din faptele şi fenomenele ce se află
circulaţie în momentul de faţă în mediile etnofolclorice, rurale şi urbane, şi
în manifestările de care persoanele mai în vârstă îşi amintesc că ar fi existat
cândva, de regulă pe vremea tinereţii lor, dar care, între timp, au ieşit din
practica curentă.
În imediata noastră apropiere, în realitatea ce ne înconjoară la tot pasul îşi
fac simţită prezenţa fapte, fenomene şi manifestări ale etnologiei poporului român
cu o vechime apreciabilă, cu semnificaţii adânci, de o diversitate şi o bogăţie
impresionante. Pe cele mai multe dintre ele nici măcar nu le observăm, nu le
considerăm ca atare deşi, cum spuneam, prezenţa lor este evidentă. Nu le
observăm, în primul rând, pentru că fac parte din viaţa noastră, a fiecăruia, şi ca
atare intră în ceea ce considerăm a fi banalul cotidian. Nu le observăm, de
asemenea, şi dintr-un alt motiv, ceva mai grav din păcate. Cultura noastră
ştiinţifică este deficitară. În aceeaşi stare ne aflăm şi în ceea ce priveşte pregătirea
şi cunoaşterea acestui domeniu atât de important al culturii şi civilizaţiei, a acestui
domeniu cu o contribuţie esenţială la conturarea specificului naţional şi a mărcii
noastre identitare.
16
Capitolul 3
EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR DE ETNOLOGIE ÎN SPAŢIUL
ROMÂNESC
17
fost făcute de Anton Maria del Chiaro3 în Istoria delle moderne rivoluzioni della
Valachia, publicată la Veneţia în 1718 (tradusă în româneşte în 1929).
3
A fost un învățat italian, care a servit în Țara Românească ca secretar al domnului Constantin Brâncoveanu și
tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino. Opul său Revoluțiile Valahiei (publicat în limba italiană la Veneția, în
1718, cu titlul Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia) constituie un document important privitor la istoria
românilor, cuprinzând informații generale despre Țara Românească și despre domniile lui Șerban Cantacuzino,
Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino.
18
De asemenea, inserează observaţii importante în legătură cu unele
superstiţii, oraţii de nuntă (reţinute fără mari diferenţe faţă de cele cuprinse în
culegerile din secolul al XIX-lea), cu Drăgaica, în care descoperă o reminiscenţă
a cultului zeiţei Ceres. În numele invocate de moldovence la nunţi, Lado şi Mano,
identifică urme ale cultului pentru Venus şi Cupidon. Doina o consideră de
origine dacică. Nu omite nici Zburătorul, fiinţă mitică, despre care scrie ironic,
tricolicii, farmecele, descântecele.
Perioada deschisă de preotul Bratul se încheie în jurul anilor 1836-1840
prin momentul, iarăşi semnificativ, al „Daciei Literare” ce va promova
cunoașterea folclorului în grad mai mare decât celelalte periodice românești
(prin scriitori precum Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri,
Alecu Russo – Moldova; I. H. Rădulescu, G. Alexandrescu, N. Bălcescu, Ion
Ghica, Dimitrie Bolintineanu – Țara Românească; Gheorghe Barițiu, Andrei
Mureșanu – Transilvania).
Revista va fi suspendată după primele 3 numere, reapărând în 1859, în
ediția a doua. Mobilul nu era folcloristic, ci crearea unei literaturi originale.
Perioada 1830-1860 cunoaște o activitate culturală și de intensificare a
ideii de unire a Țărilor Române.
Pe măsura acumulării de material etnofolcloric au apărut şi s-au dezvoltat,
într-un ritm foarte susţinut, preocupările teoretice, metodologice, de interpretare
a bogatului corpus de texte şi de informaţii. S-a strâns număr impresionant de
culegători de material – texte şi informaţii – de la modeşti învăţători şi preoţi de
sat până la cărturari de înaltă pregătire.
19
literatura şi cultura populară în întreaga ei complexitate şi evoluţie, ca un fenomen
unitar, cu largă răspândire în timp şi în spaţiu.
Interesul pentru cunoaşterea sistematică a culturii populare româneşti își
găsește loc în studiile şi culegerile de texte şi materiale etnofolclorice ale lui
Timotei Cipariu, Nicolae Pauleti, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri şi Alecu Russo4.
4
Vom menționa la autori numai preocupările lor de etnologie.
20
de irozi), nupțiale (cântecul miresei: Taci, mireaso, nu mai plânge) și voinicești
(cântecul haiducesc).
Negruzzi găsește influența folclorului moldovean în „doinele sau cântecele
muntene”. Descrie portul și hora, citând pe lung Elenuță de la Piatră.
Constată dispariția obiceiurilor din rândurile boierimii și domnitorilor prin
influența noii civilizații.
21
(hoți idealizați romantic) și balade. Russo subliniază caracterul colectiv al
baladelor: „autorul baladelor populare a însuși poporul”. – a contribuit la
alcătuirea primei colecții de balade.
22
(cîntice bătrânești)– scrisă cu litere chirilice. Cuprinde 17 balade, printre care
Miorița, Toma Alimoș. Mai apare doar broșura a doua, în 1853, și cuprinde 18
balade, începând cu Negru Vodă și Manoli. Baladele/cântece epice erau
moldovenești și câteva transilvănene. Evocau trecutul național și aveau mesaj
eroic. Materialul pentru a treia apare în suplimentul revistei România literară în
1855 (lirică și doine), și o baladă (Fata Banului din Hațeg).
0 nouă ediție apare în 1866 – Poezii populare ale românilor – colecția
națională reprezentativă, de 425 de pagini depășind caracterul regional (lucrări
din Moldova, Transilvania, Valahia și Bucovina). Cuprinde 54 de balade, 79 de
doine și 50 de hore.
Colecţia Poezii populare – balade (cântece bătrâneşti) adunate şi
îndreptate, în 1852 şi în ediţie definitivă în 1866, este, de fapt, „primul manual de
folclor românesc”.
Cercetătorului îi atrag atenţia şi astăzi nu numai textele populare cuprinse
în această culegere, ci şi notele însoţitoare, alcătuite de Alecsandri. Notele abundă
în comentarii pertinente, serioase, în legătură cu obiceiuri, credinţe, datini, unele
prezentându-le detaliat, îndrumând „preocupările în direcţia mitologică.”5
Deşi inoperantă astăzi, clasificarea poeziei populare, pe care Alecsandri o
propunea într-o prefaţă a culegerii sale, a fost un fapt curajos şi necesar la data
respectivă, influenţând evoluţia cercetărilor ulterioare. El grupează creaţiile
poetice întrei grupe: 1) cântecele bătrâneşti sau balade; 2) doine; 3) hore.
„Baladele sunt mici poemuri asupra întâmplărilor istorice şi asupra faptelor
măreţe”, doinele „cuprind toate cântecele de doruri, de iubire şi de jale”, iar horele
5
De exemplu, despre Rusalii notează că sunt „trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au
fost băgate în seamă de dânşii în cursul vieţii lor. Ele nasc furtuni ce descoper casele românilor, vârtegiuri ce rădic
pânzele nevestelor în vremea ghilitului şi le anină pe copaci. Se crede că rusaliile fură şi copii de lângă mamele
lor şi îi duc peste ape şi peste codri. De acolo vine vorba: l-au îmflat rusaliile! (Femeile românce păzesc cu sfinţenie
ziua de Rusalii şi vreme de nouă săptămâni, ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acest timp buruienile
sunt pişcate de rusalii şi nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienilor, toate româncele aleargă pe câmp
la culesul de buruiene, crezând că în acea zi au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor este obicei, în
agiunul zilei lor, a pune pelin sub capătul patului şi a purta a doua zi pelinul la brâu.” Vasile Alecsandri, Opere,
vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 217.
23
„sunt cântecele de veselie ale poporului” la care adaugă colindele şi Pluguşorul,
considerate „cântece cu caracter religios”.
În 1876 publică Cântece de peste Olt în Convorbiri literare – 47 piese lirice
și o variantă a baladei Jianu.
În 1881, Familia lui Iosif Vulcan mai publica 22 de poezii din colecția lui,
cântece de câte 4 versuri, „fragmente de cântece populare”.
Crezul poetului e expus în articolul Românii și poezia lor, publicat în
Bucovina între 1849-1850; admirația pentru români că și-au păstrat „năravurile,
portul, limba și legea părinților”: „Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credințele
sale fantastice, danțurile vechi și voinicești, portul său ..., cânticele sale jalnice și
melodioase și, mai ales, poeziile sale atât de armonioase”.
Poezia populară are valoare documentară și estetică. Cu reminiscențe
latinești. La fel și luptele, dansurile („Călușăii sunt danța alegoric ce înfățișează
răpirea Sabinelor, iar Hora este adevărat danț roman.”; colindatul de Anul Nou
și de Crăciun).
În 1855 publică un articol despre Melodiile românești.
La preocuparea lui, apar traduceri în limbi străine ale creațiilor populare
românești: franceză, engleză, germană.
Notele lui pe marginea colecției vizează aspecte importante. Cele mai multe
au profil etnologic, descriind și comentând credințele sau superstițiile (legate de
soartă, de steaua/soarta personală, despre prevestirea calamităților naturale sau
morții, despre ființe fantastice), pentru a releva gândirea populară românească.
Mai descrie practici (cununi, colaci)/orație de cununie, de înmormântare (bocet),
de nuntă (elemente folosite), scalda potrivit sexului, ghicitul soartei (practica
sâmburelui de măr), despre port, ospitalitate, importanța pâinii și sării etc.
A suscitat critici ulterioare (I. H. Rădulescu), acuzându-l a fi falsificator de
poezii populare. Acesta a recunoscut intervenția in textele populare, motivându-
și acțiunea prin haosul culegerilor/ versurilor și din dorința de a o face mai
accesibilă.
24
Dar deschide în istoria folcloristicii seria colecțiilor de poezii populare, iar
prin exemplul din Doine și lăcrămioare, a inaugurat sursa folclorică din poezia
cultă.
25
Până la B. P. Hasdeu nu putem vorbi despre studii – în adevărata accepţiune
a termenului – consacrate folclorului românesc, ci doar despre însemnări şi
comentarii ale unor obiceiuri şi creaţii populare. Prin intermediul acestuia,
folcloristica devine o ştiinţă, o disciplină de sine stătătoare, fiind promovate
cercetarea şi culegerea materialului folcloric şi etnografic şi tot datorită lui se
creează în spaţiul românesc o adevărată „şcoală” folcloristică, la care au aderat G.
Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu, Simion Florea Marian, Ionescu Gion, I. C.
Fundescu ş.a.
26
probează că el era un foarte bun cunoscător al acestora. Grupate după mijloacele
de exprimare şi de manifestare, creaţiile populare sunt încadrate genurilor astfel:
- în genul poetic intră doina, cântecul bătrânesc, hora, colinda, vicleimul,
oraţia, descântecele;
- genul aforistic cuprinde proverbele, ghicitorile, frământările de limbă
(cimilituri);
- iar genul narativ include anecdota, basmul şi tradiţia.
De asemenea, literatura folclorică o mai clasifică în creaţii aparţinând
copilăriei (basme, jocuri de copii, cântece de leagăn), bărbăţiei (strigături,
ghicitori, hore, doine, oraţii etc.) şi bătrâneţii (balada, descântecul, bocetul,
anecdota, legenda etc.).6
Revizuie sistemul de clasificare a speciilor folclorice în cursul universitar
din 1892/1893, Prelegeri de etnopsyhologie publicat parțial în Doina și
Șezătoarea (1925), când le grupează după vârstă în concordanță cu cele 3 faze ale
evoluției omenirii stabilite de Vico. „Omenirea întreagă formează o
individualitate care trece prin cele 3 vârste: divină (copilăria), eroică
(bărbătească), umană (bătrânească) ... Noi am privit poporul ca un singur
individ, trecând succesiv prin cele trei etăți, dar în fiecare moment cîte trele vîrste
există în popor.”
În noua clasificare găsim 3 secvențe asociate vieții:
- copilăria cu 4 specii: cântece de leagăn; versuri întrebuințate la jocuri;
frământări de limbă; basme;
- bărbăția cu 8 specii: ghicitori, strigături de joc; doină (elegie); horă
(ditirambe); colinde (imnuri religioase); vicleimul (prima formă a teatrului);
orație; cântecul de moarte;
6
Această ordonare ştiinţifică a creaţiilor populare reliefează modernitatea viziunii hasdeene. De notorietate în
domeniu sunt şi articole, studii ca: Reminiscenţe ale credinţelor mitologice la români, Vechile aşezări române din
Lodomiria, Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă
(1879) sau capitolele Arabizarea românilor în poezia poporană sud slavică, Rezumat despre mitul lui Negru-Vodă.
Piticii la gurele Dunării, Poezia frunzei verzi, Etnografia României în Apoloniu din Rodos din ampla lucrare Istoria
critică a românilor (1872).
27
- bătrânețea cu 6 specii: balada sau cântecul bătrânesc (poezia epică a
poporului); descântec (medicina populară); legende sau traduțiuni populare
(cuvinte din bătrâni); anecdote; proverbe (adevărata înțelepciune a poporului);
bocete.
Alături cu aceste opere istorice și filologie, se situează revista Columna lui
Traian (1870-1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus,
prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România.
A realizat o culegere asupra limbii și culturii populare vechi, Cuvente den
Bătrâni (1878-1879), în 2 volume și introducerea la al 3-lea: primul volum se
intitulează Limba română vorbită între 1550 - 1600, iar al doilea: Cărțile
populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura
poporană cea nescrisă ... Studiază folclorul din perspectivă comparatistă,
extinzând cercetările în spațiul iranian și sanscrit.
A elaborat și monografiile a două tipuri folclorice, balada, Cucul și
turturica, și basmul, Povestea numerelor, plasându-se între primele monografii
folclorice din literatura europeană.
Propune termenul de etnopsihologie, ca ramură a filozofiei, abandonat în
patru ani, când publică Etymologicum ... și folosește pe cel de folklore, care
denumește „credințele cele mai intime ale poporului, obiceiele și apucăturile
sale, suspinele și bucuriele” sau „toate prin câte se manifestă spiritul unui popor,
ideile-i despre sine-și și despre lume...” Termenul se impune treptat în lupta cu
tradiții populare, împrumutat din etimologia franceză în a doua jumătate a
secolului XIX.
În 1877, G. Chițu, ministrul învățământului, solicită lui Hasdeu difuzarea
unui chestionar juridic și unul linguistic mitologic pentru culegerea și
descrierea moravurilor, Obiceiele juridice la poporului român. Programa
(1878), difuzat la cărturarii satelor. Chestionarul cuprinde 400 de întrebări
grupate în 3 capitole: satul, casa, lucrurile. Interesa stadiul prezent, dar și
trecutul, apelând la memoria informatorilor.
28
„În acest Cestionar predomină două puncturi de vedere nouă pe cari ni
le impunea starea actuală a ştiinţei limbei şi cari sunt cu totul străine
lexicografiei de şcoala clasică: 1. fonetica poporană, temelia dialectologiei; 2.
credinţele cele intime ale poporului, obiceiele şi apucăturile sale, suspinele şi
bucuriile, tot ce se numeşte astăzi – în lipsă de un alt cuvânt mai nemerit – cu
vorba engleză folklore. Voiam să cunosc pe român aşa cum este dânsul în toate
ale lui, aşa cum l-a plăsmuit o dezvoltare treptată de optsprezece veacuri, aşa
cum s-a străcurat el prin mii şi mii de înrâuriri etnice, topice şi culturale.”
Tot în Chestionar, savantul precizează că informatorii trebuie să fie
învăţătorii şi preoţii şi că orice culegător este obligat să respecte cu stricteţe
autenticitatea faptului folcloric cules, să-l reproducă întocmai, fără a interveni prin
modificări sau completări.
Mobilitatea văzută „prin trecerea din gură în gură, prin trecerea din ţară în
ţară” şi „din epocă în epocă”, permanenta modelare a creaţiei şi caracterul colectiv
sunt considerate trăsături specifice literaturii populare, care, de altfel, o
diferenţiază de literatura cultă.
Capitolul întâi era consacrat relațiilor sociale și juridice de la vecini,
până la alte naționalități; al doilea se îndeletnicea cu ciclul familiei în aspectele
lui juridice (sistemul de nășie, de moștenire etc.), moartea fiind tratată mai
sumar. Capitolul al treilea cuprindea relațiile de proprietate, învoierile
agricole, hotărnicia, comorile etc.
Cerea să fie consemnate forme literare populare (zicătoare, doină etc.) legat
de subiectul respectiv.
Al doilea chestionar, întocmit sub egida Academiei Române, urmărea
adunarea materialul necesar alcătuirii dicționarului tezaur al limbii.
Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română (1884)
era chestionar lingvistic și mitologic, cuprinzând realitatea spirituală, cum
cerea filologia comparativă, prin cele două ramuri, lingvistica și etnopsihologia
(sau psihologia populară, după termenul folosit de el în Columna lui Traian).
29
Conținea 206 întrebări cu referiri la întreaga cultură populară. Primele 49 se
refereau la lingvistică, celelalte la probleme de climatologie, toponimie,
mineralogie, vegetație, orticultură, faună, zootehnie, ocupații, industria casnică,
port, haină, iar întrebările de la 123 la 206 se referă la obiceiuri, credințe și
mitologie populară.
Hasdeu e primul care folosește termenul „folclor” în cultura română, ca
totalitatea culturii populare, în strânsă legătură cu etnografia.
Folclorul se leagă de lingvistică”; ramură a filologiei comparate, care „are
a face cu popoarele în starea lor așa zicând naturală” Filologia comparativă se
ocupă cu aspecte fundamentale:
1. limba poporană;
2. literatura și arta poporului, credințele sale religioase, noțiunile sale fizice și
metafizice, obiceiurile juridice, literatura cea nescrisă în toată varietatea ei,
literatura cea scrisă popularizată, muzica poporană etc.
30
nostru”. Cert este că „orientarea dată de Hasdeu şi opera uriaşă a lui Marian vor
stimula interesul pentru cuprinderea întregului fenomen etnofolcloric românesc.”
În acest sens, merită menţionat aportul deosebit al lui Moses Gaster (1856-
1939), autorul studiului Literatura populară română (1883), întâia sinteză de
folclor, în care fixează locul poporului român printre celelalte popoare creatoare
de cultură ale lumii. În literatura populară orală şi scrisă, el distinge trei
categorii: literatura etică (proverbe, zicători, fabule), literatura religioasă
(legende, poveşti, colinde, descântece, cântece de stea, basme etc.) şi cea estetică
(romanele populare: Alexandria, Esopia, Halima etc.).
7
Existenţa unor teme, motive, „analogii mitice” întâlnite în basmele unor popoare care nu s-au aflat niciodată în
contact, o explică, din perspectivă antropologică, astfel: „Asemenea coincidenţe nu pot proveni decât de la un mod
general de a vedea şi simţi lucrurile, de la natura umană, care sub toate climele rămase esenţial aceeaşi. Identitatea
amănuntelor indispensabile se datoreşte dar unei necesităţi psihologice: pretutindenea oamenii pe aceeaşi treaptă
de cultură văd prin aceeaşi prismă unele fenomene, şi astfel se explică şi unele credinţe răspândite pe întreaga
suprafaţă a globului.”
31
3. 4. Etapa de constituire a etnologiei ca știință modernă
32
Ovid Densusianu (1873-1938)
33
influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea a
impresiilor pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi.”
34
pricinuitoare de boli în credințele populare: ciuma, holera, frigurile, strigoii,
moroii, zburătorul, ielele, rusaliile, Muma-Pădurii.
Pentru cercetările sale se folosește de anchete de teren, de investigația
directă, chestionare. Chestionarul folcloric, 1933 (publicat de Institutul de
Filologie și Folclor), structurat pe capitole tematice ample:
Pământul, Apa, Cerul și fenomenele atmosferice;
Focul, interiorul pământului, Flora, Fauna;
Ființe supranaturale, Neamuri legendare, Neamuri străine;
Personalități și tradiții în legătură cu Vechiul și Noul Testament;
Tradiții istorice și legendare, Omul și viața omenească, Soarta;
Viața religioasă, Viața casnică și socială, Viața la țară;
Petreceri și jocuri. Literatura populară
Cercetările sale au fost susținute de demonstrații etimologice.
Analizează faptele de cultură din perspectivă antropologică.
În cursul Dialectologie și folclor romani. Raporturi între limbă și cultură
(1929-1930), evidențiază rolul psihologiei în studiul limbii.
35
În acţiunea de culegere şi cercetare a producţiilor populare un rol deosebit
l-a avut şi Academia Română, care în primele trei decenii ale secolului al XX-lea,
la iniţiativa lui Ion Bianu, a sprijinit publicarea a peste 40 de volume despre
cultura tradiţională, în colecţia intitulată „Din vieaţa poporului român”, aceasta
dovedind încă o dată cât de bogat şi de complex este materialul etnografic şi
folcloric românesc. Dintre studiile tipărite în acea perioadă menţionăm: Jocuri de
copii (1909), Industria casnică la români (1910), Sărbătorile la români (1910),
Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări (1913), Agricultura la români (1913) de
Tudor Pamfile, Nunta în judeţul Vâlcea (1928) de G. Fira, Strigoii (1929) de N.
I. Dumitraşcu, Descântecele românilor(1931) de Artur Gorovei.
Mai trebuie amintiţi exegeți importanți în interpretarea fenomenului
folcloric: Atanasie Marian Marienescu – Poezii populare din Transilvania,
Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi (între 1884-1915),
Teodor T. Burada – O călătorie în Dobrogea (culegere monografică); Nicolae
Densusianu – Dacia preistorică (1913); Grigore Creţu – Folclor din Oltenia şi
Muntenia (1848-1919); Teohari Antonescu – Cultul cabirilor în Dacia; Grigore
Tocilescu – Materialuri folkloristice; I. Otescu – Credinţele ţăranului român
despre cer şi stele; Teodor Speranţia – Anecdote populare; Iuliu Zane –
Proverbele românilor (10 volume).
36
vedere estetic, valorificarea operei unor înaintaşi de frunte ai folcloristicii şi
etnografiei, evidenţierea prezenţei materialelor şi a studiilor asupra culturii
tradiţionale în unele publicaţii periodice din trecut. O preocupare asiduă şi
competentă este rezervată editării sau reeditării critice a cărţilor populare şi a
studiilor asupra acestora. Este, de asemenea, alcătuit un instrument de lucru de
mare însemnătate ştiinţifică: bibliografia analitică a literaturii române vechi.
Apar câteva lucrări de sinteză şi studii de referinţă datorate lui G.
Călinescu– Estetica basmului; I. C. Chiţimia – Folclorul românesc în
perspectivă comparată; Gheorghe Vrabie – Balada populară română, Structura
poetică a basmului, Proza populară românească. Studiu stilistic; Ovidiu
Papadima – Literatura populară română; Valeriu Ciobanu, George Muntean,
I. Oprişan, Adrian Fochi – Mioriţa. Tipologie, geneză, texte, Estetica oralităţii;
Nicolae Roşianu – Stereotipia basmului, Maxima populară rusă şi
corespondenţele româneşti, Folclor şi folcloristică; Ion Taloş – Meşterul
Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european, Gândirea magico-
religioasă la români. Dicţionar; Petru Caraman – Colindatul la români, slavi şi
la alte popoare (publicată în Polonia, în anul 1933), Descolindatul în orientul şi
sud-estul Europei (finalizată în 1939, dar tipărită mult mai târziu, în 1997); Artur
Gorovei – Credinţe şi superstiţii; Gh. F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului
român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi; Nicolae Petrescu –
Primitivii. Organizare. Instituţii. Credinţe. Mentalitate (1944); Marcel Olinescu
– Mitologie românească (1944); Ovidiu Papadima – O viziune românească a
lumii (1941); Ovidiu Bîrlea – Folclorul românesc, Istoria folcloristicii
româneşti, Poetică folclorică, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti;
Romulus Vulcănescu – Mitologie română, Coloana cerului; Ion Ghinoiu –
Sărbători şi obiceiuri româneşti, Panteonul românesc. Dicţionar, Lumea de aici.
Lumea de dincolo, Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român; Andrei Oişteanu
– Motive şi semnificaţii mito-simbolice, Ordine şi haos. Mit şi magie în cultura
tradiţională românească; Petru Ursache – Etnoestetica, Studii etnologice.
37
3.6. Școala etnologică de la București
38
Literatura de autor, muzica, artele plastice au beneficiat şi ele de materialul
pus la dispoziţie de etnologie. Sprijinindu-se pe cultura şi civilizaţia tradiţională,
pe semnificaţiile ei profunde şi cu o vechime ce trece dincolo de pragul istoriei,
pe virtuţile literar-artistice şi muzicale ori pe măiestria şi valoarea ieşită din
comun, foarte modernă, realizării unor obiecte şi monumente de artă, creatorii de
frumos din elita culturii naţionale au imaginat lucrări şi opere într-adevăr
nemuritoare, capodopere ale genului, ce au făcut înconjurul lumii şi stau la loc de
merit şi de cinste în panteonul creaţiei universale – Constantin Brâncuşi, George
Enescu.
39
Capitolul 4. METODE DE CERCETARE
40
Se poate spune că înaintaşii noştri au fost nişte culegători harnici şi
foarte pasionaţi, dar nicidecum nişte cercetători în adevăratul sens al
cuvântului, cât despre cercetarea lor de teren, despre „teren” propriu-zis, nu
avem foarte multe informaţii.
Unii folclorişti au descins în mediul de geneză a creaţiilor populare
(satele româneşti), participând la manifestări ale vieţii ţărăneşti (sărbători
comunitare, şezători), alţii s-au mulţumit să înregistreze textele de la creatori,
interpreţi şi purtători de folclor în tihna căminului acestora sau chiar de la
intelectuali de provenienţă rurală care au rememorat tradiţiile locurilor natale
păstrate latent sau au furnizat texte poetice consemnate despre care nu putem
şti dacă au fost performate de înşişi.
Am vorbit până aici, cum lesne se poate observa, despre cercetătorul
solitar, cel care îşi structura propriul proiect de studiu, îşi elabora strategia şi
instrumentele de lucru, colecta, ordona, selecta şi prelucra materialul
finalizându-şi munca prin publicarea unei lucrări.
Chiar şi după instituţionalizarea domeniului – crearea de cursuri şi apoi de
catedre şi şcoli la Bucureşti şi Cluj, de arhive şi apoi institute– cercetătorii români
şi-au continuat până în zilele noastre demersurile individuale, însă racordându-le
la tendinţele epocii, având în vedere permanent priorităţile instituţiei în care
lucrau şi mai ales dispunând de o metodologie adecvată şi complexă, bazată pe
principii bine statornicite şi riguros respectate, precum şi de tehnici de cercetare
şi înregistrare care evidenţiau acuitatea ştiinţifică a demersului lor.
Opţiunile cercetătorilor culturii populare româneşti s-au îndreptat atât
către cercetarea de tip monografic (a unei zone sau aşezări, a unui obicei, a unui
segment al culturii materiale sau spirituale sau a repertoriului local / zonal), cât şi
tipologică (a unui tip / subtip de creaţie folclorică).
Nu au lipsit nici contribuţiile bazate pe metoda comparativ-istorică şi
comparativ-geografică şi, desigur, nici studiile etnologice de sinteză şi
41
interpretare, elaborate din perspective moderne prin care cultura românească
este pusă în relaţie cu cea universală.
Diferite ca perspectivă de abordare şi metodă, ca intenţionalitate şi
concretizare, contribuţiile cercetătorilor români din ultimele şapte-opt
decenii au o trăsătură comună: se bazează toate pe profunde şi minuţioase
cercetări de teren.
Cercetarea de teren este seva care alimentează orice studiu în domeniu,
racordul cu realitatea la care ne raportăm atunci când emitem opinii, teorii,
interpretări. Aşa cum arată etnologul francez Jean Copans, „Etnologia
personifică prin excelenţă cultura anchetei de teren. /.../ Etnologia este terenul,
terenul este etnologia. Fără teren, etnologia se dezvăluie ca un cabinet de
curiozităţi, fără probe empirice metodologic valabile, fără (acel adaos de suflet
care însemnă exerciţiul negării sinelui.” (Copans: 1998, 10 squ.).
Cercetarea solitară a lăsat locul celei în echipă, începând chiar cu
deceniul al treilea al secolului XX. Chiar şi demersurile menţionate mai sus, au
preluat şi aprofundat direcţii incluse în programele şi planurile de cercetare ale
instituţiilor de prestigiu naţional. Aşadar, odată cu stingerea ultimelor ecouri ale
romantismului, se poate spune că vremea cercetătorului omnispecializat, ca şi cea
a cercetătorului unilateral pregătit au apus, locul lor fiind luat de nucleele de lucru
pluridisciplinare, capabile să cuprindă un fenomen cultural în complexitatea
lui funcţională, semantică şi de limbaj.
Cercetarea culturii ce are ca scop culegerea de informaţii presupune
câteva caractere generale: perspectiva, metodologia şi tehnica. Acestora,
socotite obiective, li se adaugă altele, subiective, ce caracterizează fiecare
cercetător şi nu sunt deloc de neglijat: viziunea, stilul comunicaţional şi
maniera de interpretare.
Terminologia, utilizată de etnologi, în relaţie cu activitatea lor de teren, are
ceva detectivistic-poliţienesc, fapt ce nu de puţine ori irită pe cei cu care intră în
contact: anchetă, informator, chestionar, reconstituire, fişă.
42
Acestora le mai adăugăm aparate de înregistrare, notesuri, fişe şi
instrumente de scris care preiau ritmurile, rânduielile şi ierarhiile unei
comunităţi (grup).
Cercetarea presupune o serie de activități ordonate cronologic: alegerea
temei și a locului, documentarea, constituirea echipei, pregătirea descinderii
de teren, efectuarea înregistrărilor, apoi înregistrarea și prelucrarea
informațiilor, urmate de interpretare și publicare.
Cercetările din domeniul ştiinţelor socio-umane (şi nu numai) se pot
plasa fie pe axă spaţială (sincronică), fie pe axă temporală (diacronică). Cele
din domeniul etnologiei pot fi extensive sau aprofundate.
Metodele orale de culegere a informațiilor rămân valabile și în
cercetarea actuală: aplicarea chestionarelor, a interviurilor, convorbirea și
narațiunea.
Contează mult tehnica de aplicare a acestora și stilul de cercetare, dacă
e rigid sau aplicat eronat poate duce la rezultate nedorite. Tactul și experiența
cercetătorului sunt condițiile care asigură succes prin comunicare și putere de
convingere, alegerea momentului, a locului adecvat etc.
43
Model de chestionar. Interviu. Anchetă de teren8
CADRU DE INTERVIU SEMI-DIRECTIV
- viaţa la bloc în perioada comunistă –
1. Înţeleg că primii ani ai copilăriei i-ai petrecut la ţară. Cum ţi s-a părut zona când v-
aţi mutat în oraş?
2. Am auzit despre această „poreclă” veche a cartierului, dar care era atunci denumirea
oficială?
3. Erau deci vestigii de dinainte de sistematizare. Ai cunoscut familii în casele de la
curte şi ţi-ai făcut prieteni?
4. Cu ceilalţi copii unde vă jucaţi?
5. Vă delimitaţi în vreun fel voi, cei de pe scara ta, de ceilalţi copii din faţa blocului?
6. Şi aţi păstrat până acum legătura de prietenie, nu? Mai locuiesc aici?
7. A propos: Nu-i invidiaţi pe cei care stăteau în centru? Avea vreun alt cartier al oraşului
un farmec deosebit pentru tine?
8. Dar aici care au fost primele semne de „personalizare” a spaţiului de locuit?
9. Faptul că locatarii şi-au amenajat mici grădini era un semn de nostalgie pentru satele
de unde veniseră? I-a unit mai mult acest fapt, au închegat prietenii, nu?
10. Dar voi mergeaţi la vreo cofetărie unde „vă cinsteaţi” reciproc? Vă sărbătoreaţi ziua
de naştere sau onomastica ori le ignoraţi?
11. Să vorbim acum despre sărbătorile la bloc. Ce-ţi mai aminteşti?
12. Ai putea să faci o comparaţie între confortul de la bloc şi cel de la curte?
13. Restricţiile acestea de curent electric, de apă şi căldură erau generale pe atunci şi
creau disconfort într-adevăr, dar în mod special acest oraş şi acest bloc ţi-au dat această
senzaţie?
14. Ai putea să-mi enumeri în final câteva lucruri care te leagă de cartierul şi de blocul
în care locuieşti?
8
Aplicați acest chestionar cu o persoană din familie, prieten de familie, vecin de bloc etc. care are experiența vieții
din perioada comunistă. Preluat din lucrarea Cercetarea etnologică de teren, astăzi (curs), 2007, București:
Editura Universității, de Narcisa Alexandra Știucă.
44
Capitolul 5. CONCLUZII
45
Bibliografie:
46