Dreptul Comertului International 1 PDF

Dreptul Comertului International 1
Lector univ. dr. IONESCU MIRCEA FELIX MELINEŞTI
DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

Suport de curs penru invatamant la distanta (I.D.)
Prezentul material poate fi reprodus sau utilizat de terţi cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. Dr.
Ionescu Mircea Felix Melineşti – Dreptul Comertului International, Universitatea “Hyperion”, Bucureşti 2011 2011
Introducere
Stimate student,
Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament solid al cunoştinţelor despre

modul în care constantele dreptului interconectate la viaţa de zi cu zi influenţează modul de
desfăşurare al relaţiilor sociale izvorâte din protecţia stabilită de forţa de coerciţie a statului
prin reprezentarea tridimesională a normei juridice. Pentru a stârni interesul, nu vom începe
prezentarea materiei fără a menţiona principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin
competenţele ce urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii acestui curs.
Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor şi competenţelor la care facem

referire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre aşteptările pe
care le aveţi de la acest curs. La finalul parcurgerii acestuia, verificaţi dacă aceste aşteptări
au fost satisfăcute sau nu, sau, de ce nu, depăşite!
AŞTEPTĂRI
OBIECTIVE
In urma parcurgerii cursului de Dreptul Comertului International, studentul va dobândi

următoarele competenţe:
- Va fi familiarizat cu noţiunile de bază privind izvoarele drepului, relaţia societate stat,

cadrul normativ, evoluţia în timp a normelor de drept precum şi elementele şi
particularităţile răpunderii juridice .
- Va şti să identifice mijloacele si metodele prin care pot fi exploatate informaţiile

privind aspectele fundamentale ale originii şi cadrului normativ în sistemul de drept
contemporan.
- Va cunoaşte soluţiile adoptate pana in prezent în ceea ce priveşte elaborarea şi

consolidarea cadrului normativ general.
- Va deţine cunostinte referitoare la modalitatea justa şi parctică de aplicare, a

principiilor fundamentale ale sistemului normativ şi ale dreptului în general, putând
alaniza cu uşurinţă, pe baza tehnicii de elaborare a normelor, întinderea aspectului
general pe care normele pot şi trebuie să le cuprindă.
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
PRINCIPALELE CURENTE (FLUXURI) DE SCHIMBURI COMERCIALE INTERNA
1. Fluxul schimburilor comerciale NORD-NORD ............................................ 10
2. Fluxul schimburilor comerciale NORD-SUD............................................... 10
3. Fluxul schimburilor comerciale SUD-SUD.................................................... 11
4. Fuxul schimburilor comerciale dintre tarile in tranzitie in Europa 14
Centrala si de Est si celelalte tari.......................................................... 15
De Retinut!.................................................................................................. 17
Intrebări De Control.......................................................................... 20
Propuneri De Referate........................................................................ 20
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 1.................................... 20
21
ACTIUNI DE STIMULARE A MEDIULUI ECONOMIC NATIONAL
PRIN INSTRUMENTE DE POLITICA COMERCIALA
1. Actiuni de stimulare a mediului economic national.........................
1.1 Functia de promovare a relatiilor economice externe............... 25
1.2 Functia de protejare a economiei nationale de concurenta 25
straina......................................................................................
1.3 Functia de realizare a unui echilibru dinamic al balantei 29
comerciale si de sporire a rezervei valutare................................ 30
2. Instrumente de politica comerciala.................................................................... 31
2.1 Instrumente de natura tarifara................................................... 32
2.2 Instrumente denatura netarifara................................................. 33
2.3 Instrumente de natura promotionala......................................... 38
38
De retinut!.......................................................................................................
Intrebări De Control............................................................................
Propuneri De Referate.......................................................................... 42
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 2...................................... 43
ROMANIA – PARTICIPARE ACTIVA LA DEZVOLTAREA PROGRESIVA A COME

1. Principii si norme care guverneaza participarea Romaniei la
comertul international................................................................... 50
1.1 Principii si norme fundamentale consacrate in Carta de la
Paris pentru o noua Europa......................................................... 52
1.2 Reglementari concrete privind relatiile economice ale
Romaniei cu Tarile Membre ale Uniunii Europene............................. 54
2. Principii si norme convenite prin acorduri bilaterale............................. 54
3. Ocontributie remarcabila la elaborarea si adoptarea noilor
reglementari in domeniul comertului international................................... 57
3.1 Semnificatia consensului asupra contractelor pentru 58
vanzarea internationala de marfuri................................................ 59
3.2 Recunoasterea si aplicarea hotararilor arbitrare straine.......................... 60
3.3 Un rol activ in promovarea unor reglementari impuse de
dezvoltarea prezenta si viitoare a comertului international.................. 61
4.Orientari in activitatea legislativa dupa revolutia Romana din
1989 .................................................................................................
4.1 Proclamatia Revolutie Romane din 1989 o noua concptie in
dezvoltarea economiei....................................................................
4.2 Reglementari fundamentale......................................................
4.3 Principii si norme stipulate in legi organice si alte acte
normative................................................................................
De retinut!.......................................................................................................
Intrebări De Control.........................................................................
Propuneri De Referate.............................................................
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 3...................................
REGIMUL INSTITUTIILOR STRAINE
1. Notiuni de baza: investitie straina, investitor strain....................................... 63
2. Sistemul de garantii.......................................................................... 65
3. Operatiuni financiar-valutare si comerciale...................................... 65
4.Necesitatea adoptarii si perfectionarii, in continuare, a cadrului
legislativ al comertului exterior al Romaniei................................................... 67
De retinut!....................................................................................................... 68
Intrebări De Control...................................................................... 68
Propuneri De Referate..................................................................... 69
DEFINITIA SI OBIECTUL. PRINCIPIILE SI IZVOARELE DREPTULUI COMERTU
1. Notiunea dreptului comertului international................................. 73
1.1 Drept material si drept procesual........................................... 77
2. Metoda de reglementare................................................................. 79
3. Definitii........................................................................................ 79
4. Obiectul dreptului comertului international............................................... 79
4.1 Caracterul patrimonial........................................................... 81
4.2 Caracterul comercial............................................................... 82
4.3 Caracterul international........................................................................... 83
De retinut!....................................................................................................... 84
Intrebări De Control....................................................................... 85
Propuneri De Referate................................................................... 86
DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL SI ALTE RAMURI DE DREPT
1. Dreptul comertului international si dreptul comercial intern................ 89
2. Dreptul comertului international si dreptul civil........................................... 91
3. Dreptul comertului international si dreptul international privat..................... 99
4. Dreptul comertului international si dreptul international public.................... 93
De retinut!...................................................................................................... 95
Propuneri De Referate................................................................. 101
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 6................................... 103
Unitatea de invatare 7
PRINCIPIILE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL
1. Notiunea principiilor dreptului comertului international................ 89

2. Principiile dreptului comertului international................................ 91
2.1 Principiul libertatii comertului............................................... 99
2.2 Principiul concurentei legale.................................................. 93
2.3 Principiul egalitatii juridie a partilor..................................... 95
2.4 Principiul libertatii conventiilor................................................... 98
2.5 Principiul bunei- credinte....................................................................... 101
3. Unitatea principiilor dreptului comertului international................ 103
3.1 Corelatia cu dreptul intern....................................................... 10
3.2 Complementaritatea principiilor.............................................
3.3 Finalitatea principiilor........................................................................
De retinut!......................................................................................................
Intrebări De Control..........................................................................
Propuneri De Referate.................................................................
IZVOARELE DREPTULUI COMERTULI INTERNATIONAL
1. Noţiunea de izvor al dreptului comerţului internaţional ................. 100 89

2. Izvoarele dreptului comerţului internaţional în sens material ............125 91
3. Dat-ul relaţiilor comerciale............................................................ 136 99
4. Configurarea normelor juridice sub influenţa cerinţelor 93
dezvoltării vieţii comerciale .......................................................... 156 95
5. Izvoarele dreptului comerţului internaţional în sens formal ..............102 98
5.1 Izvoare interne ale dreptului comerţului internaţional .................103 101
5.2 Uzanţele comerciale ......................................................................200 103
6. Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional .......... 201
7. Rolul doctrinei ..........................................................................................
202
De retinut!............................................................... 203
Intrebări De Control................................................................ 204
Propuneri De Referate.................................................................. 206
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 8................................. 203
RAPORTUL JURIDIC DE COMERT INTERNATIONAL
1. Concept, premise, caracteristici.............................. .................................. 100 89

1.1 Conceptul raportului juridic de comerţ internaţional .......................... 125 91
1.2 Premisele raportului juridic de comerţ internaţional ........................... 136 99
1.2.1 Norma juridică de comerţ internaţional ..................................... 200 93
1.2.2 Participanţii la raporturile comerciale internaţionale ................ 156 95
1.2.3 Existenţa unor împrejurări care produc efecte juridice 98
prin realizarea lor............................................................................ 103 101
1.3 Caracteristicile raportului juridic de comerţ internaţional .................. 200 103
1.3.1 Raportul juridic de comerţ internaţional este un
raport voliţional........................................................................................202
raport valoric urmărind obţinerea unor beneficii ..................................... 204
1.3.3 Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un
element de extraneitate .................................................................. 203
2. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional ............................. 200
2.1 Definiţie ..............................................................................................
500
2.2 Obligaţiile şi drepturile dobândite de participanţii la
raportul juridic de comerţ internaţional ..................................................... 600
2.3 Reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor ............................................. 200
3. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional ................................. 300
3.1 Noţiune ..................................................................................................
200
3.2 Caracterul obligaţional al raportului juridic de comerţ
internaţional .......................................................................................
500
3.3 Obligaţia de rezultat a obiectului raportului juridic de
comerţ internaţional ..............................................................................200
De retinut!................................................................................................
Intrebări De Control....................................................................
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 9 ..............................
SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERT INTERNATIONAL
1. Conceptul de subiect al raportului juridic de comerţ international.. 63
1.1 Noţiunea de întreprinzător şi de agent economic……………… 65
1.2 Subiect de drept şi subiect al raportului juridic………………... 65
1.3 Comercianţii – subiecte ale raportului juridic de comerţ
international……………………………………………………. 67
2. Comercianţii – persoane fizice…………………………………….. 68
2.1 Capacitatea de a fi comerciant………………………………….. 68
2.2 Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii………………………… 69
2.3 Statutul juridic al comerciantului……………………………….. 69
De retinut!................................................................................................
TEST DE AUTOEVALUARE...................................................... 104
PRINCIPALELE CURENTE (FLUXURI) DE SCHIMBURI COMERCIALE
INTERNATIONALE
Timp de studiu individual estimat: 5h
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:
- Va fi familiarizat cu problemele ridicate de notiunile introductive de dreptul

comerţului internaţional
- Va şti să identifice factorii de configurare şi evoluţie a comerţului internaţional
- Va cunoaşte accepţiunile noţiunii de curente de schimburi comerciale internaţionale
- Va deţine noţiuni de baza privind tranzitul de schimburi comerciale ale ţărilor din
Europa Centrală şi de Est

INTERNATIONALE
Cuprinsul unităţii de studiu
1. Fluxul schimburilor comerciale NORD-NORD ............................................ 10
2. Fluxul schimburilor comerciale NORD-SUD............................................... 10
3. Fluxul schimburilor comerciale SUD-SUD.................................................... 11
4. Fuxul schimburilor comerciale dintre tarile in tranzitie in Europa 14
Centrala si de Est si celelalte tari.......................................................... 15
De Retinut!.................................................................................................. 17
Propuneri De Referate........................................................................ 20
21

INTERNAŢIONALE
In actuala configurare a economiei mondiale se disting mai multe curente (fluxuri) de
schimburi comerciale, dintre care cele mai importante sunt:
1. curentul schimburilor comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate;
2. curentul schimburilor comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate şi ţările în curs de
dezvoltare;
3. curentul schimburilor comerciale dintre ţările în curs de dezvoltare;
4. curentul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est;
5. curentul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie şi celelalte ţări.
Organizaţia Mondială a Comerţului efectuează analizele evoluţiei comerţului
internaţional - exporturi şi importuri - pe trei grupe de ţări:
a. ţări capitaliste dezvoltate;
b. ţări în curs de dezvoltare;
c. ţări în tranziţie din Europa Centrală şi de Est.
1. Fluxul schimburilor comerciale NORD-NORD
a. Principala caracteristică a fluxurilor comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate o

reprezintă ponderea pe care o au în comerţul mondial. Astfel, numai în ultimul
deceniu, aceste schimburi s-au situat la circa 50 la sută, existând unele perioade de
creştere şi altele, de relativă scădere.
b. Componentele principale ale fluxului schimburilor comerciale NORD- NORD
sunt:
1. schimburile comerciale intraeuropene;
2. schimburile comerciale dintre ţările Europei Occidentale şi celelalte ţări capitaliste
dezvoltate;
3. schimburile comerciale dintre SUA şi Canada;
4.schimburile comerciale dintre Statele Unite ale Americii şi Japonia.
c. în timp ce ponderea produselor de bază în acest curent de schimburi a fost relativ
mică, înregistrând chiar o scădere în raport cu perioada anterioară, ponderea
produselor manufacturate a fost dominantă. Este de remarcat că locul principal în
aceste schimburi a revenit grupei de maşini, utilaje şi mijloace de
transport. Grupa de produse chimice a cunoscut o relativă creştere, în timp ce grupa de alte
produse manufacturate a înregistrat o relativă scădere.
2. Fluxul schimburilor comerciale NORD-SUD
a. Dacă în perioada antebelică, curentul (fluxul) schimburilor comerciale dintre ţările

capitaliste dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, cunoscut drept fluxul NORD-
SUD, avea ponderea principală, situându-se pe primul loc, în prezent, aceste schimburi
se situează pe locul doi, atingând o pondere valorică de peste 33%.
b. Componentele principale ale fluxului schimburilor comerciale NORD- SUD sunt:
1. schimburile comerciale ale ţărilor Europei Occidentale cu ţările în curs de dezvoltare;
2. schimburile comerciale ale Statelor Unite ale Americii şi Canadei cu ţările în curs de
dezvoltare;
3. schimburile comerciale ale Japoniei cu ţările în curs de dezvoltare.
c. Exportul ţărilor capitaliste dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare s-a caracterizat
prin ponderea produselor manufacturate. Locul principal în exportul acestor produse a
revenit maşinilor, utilajelor, mijloacelor de transport. Alte produse manufacturate, deşi
într-o relativă scădere, se situează pe locul doi în aceste exporturi. De asemenea un
loc, relativ constant, în exporturile către ţările în curs de dezvoltare, revine produselor
chimice.
Fluxul invers al exporturilor, din ţările în curs de dezvoltare către ţările capitaliste
dezvoltate s-a caracterizat prin preponderenţa produselor de bază, care a înregistrat o scădere
în ultimele trei decenii. Dacă multă vreme comerţul cu produse de bază dintre aceste două
grupe de ţări cuprindea combustibili şi produse alimentare, în ultimii ani combustibilii au
ocupat un loc preponderent în acelaşi timp, s-a constatat o creştere a exportului produselor
manufacturate din ţările în curs de dezvoltare către ţările capitaliste dezvoltate. Creşteri
notabile s-au înregistrat la exportul de maşini, utilaje şi mijloace de transport şi la exportul
altor produse manufacturate, ceea ce demonstrează schimbări importante în structurile
economice ale ţărilor în curs de dezvoltare.
3. Fluxul schimburilor comerciale SUD-SUD
a. Caracteristica principală a fluxului schimburilor comerciale dintre ţările în curs de

dezvoltare o constituie creşterea ponderii lor în comerţul mondial. Astfel, numai în
ultimul deceniu s-au înregistrat creşteri importante, de la circa 5 la sută în 1989, la
peste 12 la sută în prezent.
b. Componentele principale ale fluxului schimburilor comerciale SUD- SUD sunt:
1. schimburile comerciale intracontinentale, africane, asiatice, latino-americane;
2. schimburile comerciale intercontinentale.
c. O perioadă îndelungată de timp, ponderea schimburilor comerciale între ţările în curs

de dezvoltare a revenit produselor de bază. In prezent, se înregistrează o scădere
sensibilă a ponderii lor în fluxul schimburilor SUD-SUD. In primii ani după război,
locul principal a revenit combustibililor şi produselor alimentare, treptat combustibilii
au ocupat un loc preponderent.
Trebuie, totodată, remarcat că s-au înregistrat creşteri notabile în schimburile reciproce de
produse manufacturate. In structura acestor schimburi, ponderea cea mai însemnată au avut-o
în mod constant grupa altor produse manufacturate, iar în ultimii ani, creşteri importante s-au
înregistrat la schimburile cu produse ale industriei constructoare de maşini. Aceste evoluţii
au fost determinate de paşii importanţi care s-au făcut în unele ţări în curs de dezvoltare în
direcţia dezvoltării industriale
4. Fluxul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de

Est
a. Principala caracteristică a fluxului schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din

Europa Centrală şi de Est o reprezintă scăderea ponderii în comerţul mondial. Dacă
până în 1989, ponderea acestor schimburi depăşea 5 la sută (cu creşteri în unele
perioade şi cu scăderi în altele), în prezent a ajuns la o scădere dramatică de mai puţin
de 1 la sută.
b. Până la Revoluţiile din 1989-1990, comerţul dintre ţările Europei Centrale şi de Est
era organizat şi se desfăşura pe baza unor programe elaborate sub egida Consiliului de
Ajutor Economic Reciproc, organism desfiinţat după schimbările politice şi social-
economice survenite după 1989.
c. Până în anul 1989, în schimburile comerciale dintre ţările Europei Centrale şi de Est au
fost preponderente produsele manufacturate. în structura acestora, ponderea cea mai
mare au avut-o schimburile reciproce de maşini, utilaje şi mijloace de transport.
In aceste schimburi, un loc important a revenit produselor de bază, dominate de produsele
alimentare şi materiile prime în prima perioadă antebelică şi de combustibili, în ultimul
deceniu.
5. Fluxul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de

Est şi celelalte ţări
a. Inaintea Revoluţiilor din anii 1989-1990, ponderea schimburilor comerciale ale ţărilor
din Europa Centrală şi de Est cu celelalte ţări era de peste 8 la sută.
In anii 1989-1992, s-a înregistrat o scădere dramatică a acestor schimburi, care au ajuns
la circa 2,5 la sută, pentru ca în anii care au urmat să se cunoască o anumită creştere,
ajungând la circa 5 la sută.
b. în urma schimbărilor produse după 1989-1990 s-au înregistrat importante modificări
în structura economiei, în orientarea fluxurilor schimburilor comerciale ale ţărilor din
Europa Centrală şi de Est, ca urmare a abandonării centralismului economic şi
promovării liberei iniţiative. Noi reglementări
aveau să statornicească modalităţile de organizare a comerţului exterior şi să definească
principalele orientări şi opţiuni în derularea schimburilor comerciale. Ca urmare:
1. s-au restrâns schimburile economice cu ţările din fostul spaţiu sovietic;
2. s-au extins aceste schimburi cu ţările capitaliste dezvoltate;
3. au cunoscut unele scăderi schimburile comerciale cu ţările în curs de dezvoltare.
c. în unele din ţările în tranziţie, cum este cazul României, importurile au depăşit cu mult
exporturile, cu efecte grave asupra evoluţiei economiei naţionale şi asupra nivelului de trai al
populaţiei. Numai în anii 1997-1998, ca urmare a absenţei unor măsuri economice care să
stimuleze exporturile româneşti, importurile - chiar la unele produse alimentare - au depăşit
50 la sută, iar în anumite cazuri au atins cote de peste 70 la sută, ceea ce a dus la un deze-
chilibru vădit al balanţei comerciale.
Cauzele unor asemenea evoluţii ale schimburilor comerciale sunt, între altele:
1. absenţa unor opţiuni strategice şi a unor priorităţi naţionale realiste în dezvoltarea
economiei;
2. preponderenţa în politicile de privatizare a politicii de vânzare - în mai multe cazuri la
preţuri modice - a celor mai rentabile active unor firme străine şi chiar unor companii care
aparţin altor state;
3. transferarea deciziei economice unor firme străine, lipsindu-1 pe producătorul autohton
de dreptul firesc de control asupra activităţilor economice în care el este implicat;
4. dirijarea, într-o măsură însemnată, a sumelor obţinute din vânzarea activelor şi din
împrumuturile externe către consum şi nu spre restructurarea şi retehnologizarea
economiei, pentru a asigura calitatea necesară produselor autohtone în scopul de a deveni
competitive pe piaţa externă;
5. absenţa măsurilor care se impun pentru stimularea exporturilor, situând producătorul
autohton - în consecinţă - într-o poziţie net inferioară în raport cu exportatorul străin,
Ca efect al acestor cauze - la care se adaugă incompetenţa şi, nu rareori, lipsa de
răspundere - unele ţări în tranziţie evoluează, tot mai mult, către o piaţă de desfacere a
produselor străine. Dar, dacă această evoluţie este avantajoasă pentru importatori, pe termen
scurt, ea încetează a mai fi avantajoasă, pe termen lung, deoarece, ca urmare a sărăcirii
populaţiei, va scădea dramatic cererea pe piaţă.
Fluxul invers al exporturilor, din ţările în curs de dezvoltare către ţările capitaliste
dezvoltate s-a caracterizat prin preponderenţa produselor de bază, care a înregistrat o scădere
în ultimele trei decenii. Dacă multă vreme comerţul cu produse de bază dintre aceste două
grupe de ţări cuprindea combustibili şi produse alimentare, în ultimii ani combustibilii au
ocupat un loc preponderent în acelaşi timp, s-a constatat o creştere a exportului produselor
manufacturate din ţările în curs de dezvoltare către ţările capitaliste dezvoltate. Creşteri
notabile s-au înregistrat la exportul de maşini, utilaje şi mijloace de transport şi la exportul
altor produse manufacturate, ceea ce demonstrează schimbări importante în structurile
economice ale ţărilor în curs de dezvoltare.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Precizati care sunt principalele fluxuri comerciale?
2. Stabiliti regimul juridic al schimbruilor comerciale Nord - Sud.
3. Care sunt consecinţele deschiderii pieţelor comerciale a ţărilor din Europa Centrală şi de
Est faţă de celelalte ţări europene?
PROPUNERI DE REFERATE
Evoluţia fluxurilor privind schimburile comerciale internaţionale.
Elementele definitorii ale fluxurilor comerciale Nord - Nord.
Factorii de configurare ai schimburilor comerciale internaţionale Sud - Sud.
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1
1.Ioan Macovei - Dreptul comerţului internaţional, Ed. CH Beck, 2008

2. Victor Babiuc – Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1994
3. Brândusa Stefănescu – Tratat de Drept al Comerţului Internaţional, 2007.
4. O. Căpăţână, Brândusa Stefănescu – Tratat de drept al comerţului internaţional, Ed.
Actomi,
Bucuresti, 1997
5. Dumitru Mazilu – Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2009
6. Ioan Macovei– Dreptul comerţului international, Ed. C. H. Beck Bucuresti, 2008.
7. Duret Nicu – Dreptul comerţului international, Ed. Universitara Danubius , Galaţi, 2009.
8. Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului international, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008.
9.Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., Bucureşti, 1983;
10.Dragoş Alexandru Sitaru şi colectiv, Dreptul comerţului internaţional, 2 vol., Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
ACTIUNI DE STIMULARE A MEDIULUI ECONOMIC NATIONAL PRIN
INSTRUMENTE DE POLITICA COMERCIALA
- Va fi familiarizat cu noţiunile privind istrumentele de politică comercială
- Va şti să identifice elementele de diferenta intre balanţa comercială şi nivelul rezervei

valutare
- Va cunoaşte modul de aplicare al metodelor de politică tarifară şi netarifară
- Va deţine abilităţi in stabilirea instrimentelor de natură promoţională în materie

comercială
ACTIUNI DE STIMULARE A MEDIULUI ECONOMIC

NATIONAL PRIN INSTRUMENTE DE POLITICA COMERCIALA
Cuprinsul unitatii destudiu
1.Actiuni de stimulare a mediului economic national......................... 25
1.1 Functia de promovare a relatiilor economice externe............... 25
1.2 Functia de protejare a economiei nationale de concurenta
straina...................................................................................... 29
1.3 Functia de realizare a unui echilibru dinamic al balantei 30
comerciale si de sporire a rezervei valutare................................ 31
32
2. Instrumente de politica comerciala....................................................................
2.1 Instrumente de natura tarifara................................................... 33
2.2 Instrumente denatura netarifara................................................. 38
2.3 Instrumente de natura promotionala......................................... 38
De retinut!.......................................................................................................
Intrebări De Control............................................................................ 42
Propuneri De Referate.......................................................................... 43
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 2......................................
FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE POLITICII COMERCIALE
Din perspectiva unui curs de Drept al Comerţului Internaţional, înţelegerea sensurilor şi

semnificaţiilor politicii comerciale are o importanţă deosebită, deoarece ea poate fi definită
ca fiind „totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic,
administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al
restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de
concurenţa străină”.
După cum am subliniat la începutul cursului, comerţul internaţional, schimburile
comerciale externe reprezintă un factor important al creşterii economice. In literatura de
specialitate, s-a atras atenţia, în mod constant, asupra faptului că „principalul obiectiv pe
termen lung pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor şi măsurilor de politică
comercială este stimularea dezvoltării economiei naţionale la adăpost de concurenţa
străină”.
In lumina acestui obiectiv principal, au fost definite şi funcţiunile politicii comerciale
ale unui stat. Cel mai frecvent sunt identificate şi analizate ca funcţiuni principale ale
politicii comerciale:
1. Funcţia de promovare a relaţiilor economice externe;
2. Funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină;
3. Funcţia de realizare a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi,
concomitent, de sporire a rezervei valutare a statului respectiv.
1. Funcţia de promovare a relaţiilor economice externe
a. Prin politica sa comercială, fiecare stat urmăreşte dezvoltarea exporturilor,
impulsionarea acelor iniţiative şi contribuţii practice, care concură la creşterea

continuă a nivelului acestora. Deci, funcţia de promovare a relaţiilor economice externe
are un conţinut concret: statul respectiv are obligaţia să a- dopte normele necesare
pentru a stimula exporturile; să recurgă la măsuri administrative, fiscale, bugetare,
financiare care să garanteze realizarea acestui obiectiv.
b. Scăderea exporturilor şi creşterea în procente îngrijorătoare a importurilor constituie
dovada cea mai elocventă a ineficienţei activităţii economice, demonstrând că politica
comercială nu a fost corect concepută, având ca efect neîndeplinirea uneia din
principalele sale funcţiuni, aceea de promovare a relaţiilor economice externe.
c. Se înţelege că pentru realizarea acestei funcţiuni, politica comercială a statului
respectiv implică mai întâi: a. măsuri economice interne, care să garanteze o dezvoltare
economică sănătoasă, adică eficientă; b. alegerea partenerilor externi interesaţi în
produsele respective; c. menţinerea şi chiar extinderea pieţelor externe pentru
desfacerea produselor.
2. Funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină
a. Politica comercială a oricărui stat vizează, totodată, protecţia economiei naţionale de

concurenţa neloială. Este lesne de înţeles că - fiind conştienţi de posibila concurenţă a
produselor străine - toţi agenţii economici naţionali trebuie să întreprindă acele măsuri
economice care se impun pentru a lansa pe piaţa externă produse competitive, adică: a. la
un nivel calitativ care să reziste confruntării cu alte produse din aceeaşi grupă, lansate pe
piaţa internaţională; b. la preţuri atractive, care să determine interesul partenerilor externi să
le achiziţioneze.
b. Politica comercială trebuie să vizeze, în acelaşi timp, un control al importurilor. Se
ştie că pretutindeni în lume exporturile îndeplinesc o funcţie de cea mai mare importanţă în
dezvoltarea economică a unei ţări şi a economiei mondiale, în ansamblu. De asemenea, este
cunoscut că fiecare partener comercial are un interes declarat să menţină un nivel cât mai
ridicat al exporturilor sale.
c. Inţelegând importanţa şi necesitatea importurilor, fiecare stat este interesat şi chiar
îndrituit să-şi elaboreze o politică comercială menită să asigure derularea acestora la
nivelele implicate de o dezvoltare economică echilibrată. Politica comercială îndeplineşte,
tocmai în acest scop, o funcţiune de reglementare a fluxurilor economice, urmărind un
control al importurilor pentru a-şi proteja economia naţională de concurenţa străină.
3. Funcţia de realizare a unui echilibru dinamic al balanţei comerciale şi de sporire

a rezervei valutare
Poate cea mai complexă funcţiune a politicii comerciale a unui stat este tocmai aceea a
realizării unui echilibru dinamic al balanţei comerciale şi de sporire, concomitent, a rezervei
valutare.
a. Analiza schimburilor comerciale pune în evidenţă existenţa unor perioade în care
importurile cunosc anumite creşteri şi exporturile unele scăderi şi invers. Esenţial este
să nu se ajungă la dezechilibre ale balanţei comerciale, ci să se menţină - printr-o
politică comercială adecvată - echilibrul dinamic al acesteia.
b. Pe de altă parte, fiecare stat trebuie să dispună de o rezervă valutară suficientă pentru a
face faţă exigenţelor stabilităţii şi credibilităţii pieţei financiare.
c. Evoluţia comerţului exterior al României, de pildă, în anii care au trecut de la
Revoluţia din 1989, se caracterizează printr-o scădere continuă a exporturilor şi o
creştere îngrijorătoare a importurilor. Balanţa comercială s-a deteriorat continuu.
Această evoluţie a determinat Guvernul să facă apel la credite străine, în condiţiile în
care în 1989 datoria ţării era zero, iar rezerva valutară a statului era de peste 2
miliarde de dolari. în prezent, datoria externă se ridică la peste 12 miliarde de dolari,
iar serviciul datoriei externe este de peste 2 miliarde de dolari.
In aceste condiţii, se impun:
a. măsuri urgente pentru reechilibrarea balanţei comerciale prin promovarea exportului şi
controlul importului;
b. o mai eficientă protecţie a economiei naţionale de concurenţa străină;
c. relansarea economiei naţionale prin măsuri imediate de restructurare şi
retehnologizare, ceea ce înseamnă că este imperativ necesar să se realizeze flmcţiunile
politicii comerciale în plenitudinea lor.
INSTRUMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ
In domeniul politicii comerciale se recurge la mai multe instrumente în scopul:

a. îmbunătăţirii structurii schimburilor comerciale externe;
b. restrângerii sau stimulării comerţului cu unele produse sau grupe de produse;
c. îmbunătăţirii raportului de schimb prin măsuri care să asigure creşterea puterii de
cumpărare exporturilor.
Pentru realizarea acestor obiective - care pot fi diferite de la un stat la altul şi de la o
perioadă la alta, în funcţie de evoluţiile economice interne şi de conjunctura economică
internaţională - în politica comercială se acţionează cu ajutorul unor:

1. instrumente de natură tarifară;
2. de natură netarifară;
3. de natură promoţională.
1. Instrumente de natură tarifară

a. Aceste instrumente sunt folosite la intrarea şi ieşirea din ţară a mărfurilor, constând
într-o politică vamală elaborată de stat în raport de obiectivele urmărite prin politica
comercială într-o etapă sau alta a schimburilor economice.
b. Prin politica vamală se realizează: 1. controlul la frontieră asupra mărfurilor şi
mijloacelor de transport; 2. impunerea vamală; 3. efectuarea formalităţilor vamale.
c. Politica vamală implică impunerea vamală, care îndeplineşte funcţii de natură
fiscală; de natură protecţionistă; de negociere a concesiilor vamale, care sunt de natură a
contribui la stimularea schimburilor comerciale.
2. Instrumente de natură netarifară

a. Aceste instrumente cuprind un ansamblu de măsuri şi reglementări care influenţează
fluxul schimburilor comerciale în apărarea pieţei interne de concurenta străină şi echilibrarea
balanţei de plăţi. Ele poartă denumirea de bariere netarifare, prin care: a. se împiedică; b.
se limitează; c. se reorientează fluxul comercial de bunuri şi servicii, urmărind mărfurile pe
tot parcursul lor, spre deosebire de barierele tarifare, care sunt instrumente ale politicii
vamale.
b. în ultimul timp, ca urmare a unor fenomene şi procese negative cu care se confruntă
economia mondială, s-a înregistrat o multiplicare a barierelor netarifare, urmărindu-se
stoparea acestor fenomene sau, cel puţin diminuarea efectelor lor dăunătoare asupra
economiilor naţionale şi, implicit asupra economiei mondiale.
c. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ a clasificat barierele netarifare în următoarele
grupe:
1. bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor;
2. bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor;
3. bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import;
4. bariere care decurg din participarea statului la activităţi comerciale;
5. bariere care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene.
Aceste bariere mai poartă denumirea şi de obstacole cu caracter tehnic.
3.Instrumente de natură promoţională
a. Instrumentele de politică comercială de natură tarifară şi cele de natură netarifară

privesc, cu precădere, importul, pe când instrumentele de natură promoţională privesc
exportul.
Aceste instrumente cuprind măsurile şi reglementările adoptate de stat şi de către agenţii
economici în scopul impulsionării exportului.
b. Măsurile promoţionale implică:
1. participarea la târguri şi expoziţii internaţionale;
2. organizare de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate; 3.acordarea de
consultanţă şi asistenţă de specialitate clienţilor externi;
4. publicitate externă pentru produsele destinate exportului etc.
Una din măsurile promoţionale cu o eficienţă deosebită o constituie stipularea - prin
negocieri - a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a clauzei regimului naţional în tratatele
de comerţ şi navigaţie, în acordurile comerciale şi de plăţi, precum şi în acordurile de
cooperare economică internaţională sau în alte acorduri.
c. Instrumentele de natură promoţională cuprind şi măsurile de stimulare a exporturilor
printr-o politică de: 1. creştere a cointeresării producătorilor şi exportatorilor (măsuri de
natură bugetară); 2. reducere sau eliminare a acelor componente ale costurilor de
producţie rezultate din taxe şi impozite (măsuri de natură fiscală); 3. acordare de credite
de export şi asigurarea şi garantarea lor (măsuri de natură fmanciar-bancară); 4. acordarea
unor prime valutare şi deprecierea monedei naţionale (măsuri de natură valutară).
Politica promoţională şi de stimulare a exporturilor de mărfuri este o componentă
importantă a politicii comerciale a statelor, având un rol important în îndeplinirea funcţiei de
promovare a relaţiilor economice externe şi a celei de realizare a unui echilibru dinamic în
balanţa comercială.
în capitolele următoare ale cursului vom vedea care sunt modalităţile juridice de
promovare a politicii comerciale, de înfăptuire a rolului şi funcţiilor sale, demonstrând - prin
numeroasele situaţii analizate - că dreptul este unul din cele mai importante şi eficiente
instrumente de realizare a politicii comerciale.
Evoluţia comerţului exterior al României, de pildă, în anii care au trecut de la Revoluţia

din 1989, se caracterizează printr-o scădere continuă a exporturilor şi o creştere
îngrijorătoare a importurilor. Balanţa comercială s-a deteriorat continuu. Această evoluţie a
determinat Guvernul să facă apel la credite străine, în condiţiile în care în 1989 datoria
ţării era zero, iar rezerva valutară a statului era de peste 2 miliarde de dolari. în
prezent, datoria externă se ridică la peste 12 miliarde de dolari, iar serviciul datoriei
externe este de peste 2 miliarde de dolari.
1. Care sunt funcţiile de stimulare a mediului comercial naţional?
2. Care sunt instrumentele de politică comercială ale statului?
3. Care sunt caracteristicile principalelor instrumente de natură promoţională?
Specificul realizării echilibrului între rezerva valutară şi balanţa comercială a

statului
Interdependenţa între instrumentele de natură tarifară şi netarifară în politica

comercială a statului
Trasaturile esenţiale ale promovării relaţiilor economice externe

Actomi,
Bucuresti, 1997
ROMANIA – PARTICIPARE ACTIVA LA DEZVOLTAREA PROGRESIVA A
COMERTULUI INTERNATIONAL
- Va fi familiarizat cu normele fundamentale consacrate în Carta de la Paris pentru o

nouă Europă
- Va şti să identifice reglementările concrete privind relaţiile economice ale României

cu ţările Uniunii Europene
- Va cunoaşte modalitatea de aplicare şi recunoaştere a hotărârilor arbitrale străine
- Va deţine elementele necesare analizei apectelor mutuale în cazul contractelor de

vânzare internaţională de mărfuri.
ROMANIA – PARTICIPARE ACTIVA LA DEZVOLTAREA PROGRESIVA A

COMERTULUI INTERNATIONAL
Cuprinsul unitatii de studiu
1. Principii si norme care guverneaza participarea Romaniei la
comertul international................................................................... 50
1.1 Principii si norme fundamentale consacrate in Carta de la
Paris pentru o noua Europa......................................................... 52
1.2 Reglementari concrete privind relatiile economice ale
Romaniei cu Tarile Membre ale Uniunii Europene............................. 54
2. Principii si norme convenite prin acorduri bilaterale............................. 54
3. Ocontributie remarcabila la elaborarea si adoptarea noilor
reglementari in domeniul comertului international................................... 57
3.1 Semnificatia consensului asupra contractelor pentru 58
vanzarea internationala de marfuri................................................ 59
3.2 Recunoasterea si aplicarea hotararilor arbitrare straine.......................... 60
3.3 Un rol activ in promovarea unor reglementari impuse de
dezvoltarea prezenta si viitoare a comertului international.................. 61

4.Orientari in activitatea legislativa dupa revolutia Romana din
1989 .................................................................................................
4.1 Proclamatia Revolutie Romane din 1989 o noua concptie in
dezvoltarea economiei....................................................................
4.2 Reglementari fundamentale......................................................
4.3 Principii si norme stipulate in legi organice si alte acte
normative................................................................................
De retinut!.......................................................................................................
Intrebări De Control.........................................................................
Propuneri De Referate......................................................................
ROMÂNIA – PARTICIPARE ACTIVĂ LA DEZVOLTAREA PROGRESIVĂ A

DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Elaborarea şi promovarea unor reglementări adecvate epocii contemporane în relaţiile

comerciale internaţionale a devenit una din preocupările majore ale tuturor statelor lumii.
Ţara noastră a contribuit şi contribuie la negocierile inter- naţiojaâle în acest domeniu,
adaptându-şi, totodată, legislaţia proprie Ia cerinţele actuale, în consens cu normele
convenite în cadrul Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional.
PRINCIPII ŞI NORME CARE GUVERNEAZĂ PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA

COMERŢUL INTERNATIONAL
Relaţiile comerciale ale României se bazează pe reglementările internaţionale convenite

în forurile mondiale şi regionale din care face parte, pe normele şi principiile stipulate în
acordurile bilaterale şi în convenţiile multilaterale, negociate şi adoptate în lumina evoluţiilor
internaţionale determinate de Revoluţiile din Centrul şi Estul Europei din anii 1989-1990.
1. Principii şi norme fundamentale consacrate în Carta de la Paris pentru o nouă

Europă
La 21 noiembrie 1990 a fost adoptată Carta de la Paris pentru o Nouă Europă,
semnată şi de România, alături de celelalte ţări participante la Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa. După cum se subliniază în acest important document programatic,

Carta deschide o nouă eră de democraţie, pace şi unitate, marcând sfârşitul perioadei de
confruntare şi divizare a Continentului, exprimând voinţa statelor semnatare de a întemeia
relaţiile dintre ele pe principiile respectului şi cooperării. In Capitolul dedicat cooperării,
Carta consacră hotărârea statelor participante să-şi intensifice relaţiile lor economice, în
vederea dezvoltării unei economii stabile şi durabile. Totodată, statele participante - luând în
consideraţie evoluţiile economice din Europa Centrală şi de Est în procesul complex al
tranziţiei lor la economia de piaţă - au convenit să sprijine aceste state pentru a facilita
schimbările şi transformările democratice în plină desfăşurare.
2. Reglementări concrete privind relaţiile economice ale României cu ţările membre ale
Uniunii Europene
a. Principii şi norme importante în orientarea participării României la Comerţul
internaţional sunt continute în Acordul de asociere la Uniunea Euro-
peană . In temeiul acestui acord, România, pe de o parte, şi Comunitatea Europeană şi statele
sale membre, pe de altă parte, se angajează, între altele, să dezvolte comerţul, precum şi
„relaţiile economice armonioase”, sprijinind dezvoltarea economică, aşa încât să se „asigure
o bază pentru cooperarea economică”.
b. Acordul stipulează reguli generale ale relaţiilor economice ale României cu ţările
membre ale Uniunii Europene. Aceste reguli vizează ansamblul relaţiilor economice,
constând în statuarea, promovarea şi respectarea principiilor democratice ale relaţiilor
dintre state, consacrate în Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa şi în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă.
c. Totodată, Acordul statuează mai multe reglementări concrete privind modalităţile de
desfăşurare a relaţiilor economice în perioada tranziţiei. Pe durata perioadei de tranziţie,
România şi Comunitatea „vor stabili gradual o zonă de liber schimb bazată pe obligaţii
reciproce şi echilibrate”, în concordanţă cu prevederile Acordului şi „în conformitate cu
cele ale Acordului General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.)”.
Obiectivele asocierii - stipulate expres în acest document de referinţă -
sunt:
1. să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să
permită dezvoltarea unor legături politice strânse;
2. să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii economice
armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea economică a României; să asigure o
bază pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală;
3. să sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei
într-o economie de piaţă şi de consolidare a democraţiei;

4.să stabilească instituţii adecvate pentru a face asocierea efectivă;
5.să asigure un cadru pentru integrarea graduală a României în Comunitate, urmând ca
România să îndeplinească condiţiile statornicite pentru integrare.
3. Principii şi norme convenite prin acorduri bilaterale
In ultimii ani, România a negociat şi încheiat acorduri bilaterale cu mai multe ţări, în care
au fost convenite - în afara unor măsuri concrete cu privire la dezvoltarea schimburilor
comerciale - asemenea principii şi norme, cum sunt:
cooperarea reciproc avantajoasă, consultarea periodică si aplicarea normelor general
recunoscute ale relaţiilor economice dintre state.
O preocupare deosebită a constituit-o adoptarea unui cadru juridic adecvat pentru
promovarea investiţiilor. Astfel, în Acordul încheiat între Guvernul României şi Guvernul
Regatului Norvegiei se stipulează, în mod expres, că „fiecare parte contractantă va încuraja
şi crea condiţii favorabile pentru investiţiile efectuate pe teritoriul său de către investitori al
celeilalte părţi contractante”. De asemenea, s-a convenit ca fiecare parte contractantă să
acorde „investiţiilor efectuate pe teritoriul său de către investitori ai celeilalte părţi
contractante şi, de asemenea, veniturilor rezultate, un tratament nu mai puţin favorabil decât
cel pe care îl acordă în situaţii asemănătoare investiţiilor şi veniturilor investitorilor oricărui
stat terţ”.
Acorduri bilaterale pentru promovarea şi protejarea investiţiilor au fost negociate şi
convenite cu mai multe state, având în vedere importanţa unor principii şi norme adecvate
pentru încurajarea investiţiilor străine în perioada tranziţiei la economia de piaţă.
In acelaşi timp, România a negociat şi încheiat mai multe acorduri privind dezvoltarea
cooperării economice şi a schimburilor comerciale. Aşa, de pildă, în Acordul dintre
Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova se stipulează, mai întâi, principiile
fundamentale ale relaţiilor economice şi comerciale dintre cele două ţări. Exprimându-şi
hotărârea să adâncească „relaţiile de bună vecinătate” dintre ele, România şi Republica
Moldova au convenit să aşeze la baza relaţiilor economice şi comerciale principiile: 1.
egalităţii în drepturi; 2. avantajului reciproc; 3. dreptului internaţional. Prin acest Acord s-a
convenit ca părţile să stimuleze „lărgirea cooperării în producţie, crearea de organizaţii,
întreprinderi şi societăţi mixte, realizarea de investiţii reciproce de capital, precum şi a altor
forme modeme de colaborare, practicate în economia mondială”.
Asemenea principii şi norme sunt stipulate în celelalte acorduri încheiate de România cu
alte ţări după Revoluţia din 1989. La unele din aceste acorduri ne vom referi în alte capitole
ale cursului.
O CONTRIBUŢIE REMARCABILĂ LA ELABORAREA ŞI ADOPTAREA

NOILOR REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Participând activ la negocieri, reprezentanţii ţării noastre au avut o contribuţie

remarcabilă la elaborarea şi adoptarea: Convenţiei asupra prescripţiei în materie de Vânzare
Internaţională de Mărfuri, încheiată la New York, la 14 iunie 1974 şi amendată prin
Protocolul din 11 aprilie 1980; Convenţiei Naţiunilor Unite privind Transportul Mărfurilor
pe Mare, încheiată la Ham- burg, în 1978; Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Contractelor
pentru Vânzarea Internaţională de Mărfuri, încheiată la Viena, în 1980; Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra Răspunderii Operatorilor Transportului Terminal în Comerţul
Internaţional, încheiată la Viena, în 1991; Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Garanţiilor
Independente şi Scrisorilor de Credit Stand-by, încheiată la New York, în 1995; Convenţiei
privind Recunoaşterea şi Aplicarea Hotărârilor Arbitrale Străine, încheiată la New York, în
1958.
1. Pentru reglementări uniforme în domeniul transportului de mărfuri pe mare

La 7 ianuarie 1982, România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite privind Transportul
Mărfurilor pe Mare, încheiată la Hamburg, în 1978. Textul Convenţiei a fost adoptat de către
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra transportului de mărfuri pe mare. După cum se ştie, la
solicitarea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, proiectul acestei
convenţii a fost elaborat de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional. Acest proiect s-a bucurat de aprecierile participanţilor la Conferinţă, care au
remarcat rolul UNCITRAL în procesul codificării normelor juridice în acest domeniu.
Prevederile Convenţiei se aplică tuturor contractelor de transport pe mare între două state
diferite, dacă: 1. portul de încărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este situat
într-un stat contractant, sau 2. portul de descărcare prevăzut în contractul de transport pe
mare este situat într-un stat contractant, sau 3. imul din porturile facultative de descărcare,
prevăzut în contractul de transport pe mare, este portul efectiv de descărcare şi este situat
într-un stat contractant, sau 4. conosamentul sau alt document, care face dovada contractului
de transport pe mare, este emis într-un stat contractant sau stipulează că prevederile
Convenţiei sau legislaţia oricărui stat care le aplică guvernează contractul. Statele
participante la negocieri au acceptat ca în interpretarea şi aplicarea Convenţiei să se ţină
seama „de caracterul ei internaţional şi de necesitatea de a promova uniformitatea”.
Precizăm că în prezent Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional
examinează posibilitatea armonizării reglementărilor din această Convenţie cu cele adoptate

la Haga, în scopul eliminării contradicţiilor existente şi elaborării unui instrument juridic
care să conţină reglementări unitare în acest important domeniu al Comerţului Internaţional.
Reprezentanţii ţării noastre susţin acest punct de vedere, insistând asupra reflectării mai
adecvate a intereselor ţărilor care au poziţii similare României în aceste raporturi comerciale.
2. Semnificaţia consensului asupra Contractelor pentru vânzarea internaţională de

mărfuri
La 22 mai 1991, România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite asupra Contractelor
pentru Vânzarea Internaţională de Mărfuri, încheiată la Viena, în 1980, iar la 23 aprilie 1992,
ţara noastră a aderat la Convenţia asupra prescripţiei în materie de Vânzare Internaţională de
Mărfuri, aşa cum a fost amendată prin Protocolul din 11 aprilie 1980. Negocierile din cadrul
UNCITRAL, la care reprezentanţii ţării noastre au avut o contribuţie remarcabilă, au dus la
convenirea unor reguli uniforme „aplicabile contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri compatibile cu diferite sisteme sociale, economice şi juridice”. Reprezentanţii
statelor au apreciat că - prin consensul realizat - se va aduce o contribuţie importantă „la
eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaţionale” şi va fi favorizată „dezvoltarea
comerţului internaţional”.
Convenţia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state
diferite: 1. când aceste state sunt state contractante sau 2. când normele de drept internaţional
privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Nu se ţine seama de faptul că părţile au
sediul în state diferite, dacă acest fapt nu rezultă din contract, nici din tranzacţii anterioare
între părţi, nici din informaţii furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu
ocazia încheierii contractului. Mai mult, s-a convenit că „nici naţionalitatea părţilor, nici
caracterul civil sau comercial al părţilor sau al contractului nu sunt luate în considerare”
pentru aplicarea Convenţiei.
O amplă negociere a avut loc în cadrul UNCITRAL şi cu privire la prescripţia în materie
de vânzare internaţională de mărfuri, convenindu-se asupra condiţiilor în care drepturile şi
acţiunile reciproce ale unui cumpărător sau ale unui vânzător - născute dintr-un contract de
vânzare internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest
contract, rezilierea ori nulitatea sa - „nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui
anumit interval de timp”, adică a unui termen de prescripţie. Reprezentanţii statelor au
stabilit ca termenul de prescripţie să fie de 4 ani. Trebuie observat că - în afara unei dispoziţii
contrare Convenţiei - „aceasta se aplică fară a se ţine seama de legea care ar fi aplicabilă în
puterea regulilor de drept internaţional privat”. Convenţia nu se aplică „când părţile au
exclus în mod expres aplicarea ei’*..
în anii care au trecut de la adoptarea acestor reglementări, s-a remarcat impactul pe care îl
au „în statuarea unor reguli uniforme în materie de vânzare internaţională de mărfuri”.
Dezbaterie UNCITRAL au atras atenţia asupra evoluţiilor pozitive în acest domeniu, luându-
se în considerare posibile îmbunătăţiri în anii ce vin.
3. Recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor arbitrate străine

Ca expresie a interesului pentru soluţionarea corectă a diferitelor litigii în condiţiile
extinderii relaţiilor comerciale internaţionale, încă de la 13 septembrie 1961, România a
aderat la Convenţia privind Recunoaşterea şi Aplicarea Hotărârilor Arbitrale Străine,
încheiată la New York, în 1958. în prezent, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept
în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau
dacă - fiind pronunţate într-un stat terţ - au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al
fiecărei părţi. Hotărârile pot fi recunoscute - spre a beneficia de puterea lucrului judecat -
dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii:
1. hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
2. instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii, competenţa să judece procesul;
3. există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul
instanţei care a pronunţat hotărârea.
In iunie 1998, sub conducerea reprezentantului ţării noastre, în calitate de preşedinte al
UNCITRAL, a avut loc la Sediul din New York al Naţiunilor Unite, cu participarea
Secretarului General al ONU, Kofi Annan, o amplă analiză a modului în care se aplică
Convenţia pentru Recunoaşterea şi Aplicarea Hotărârilor Arbitrale Străine. Peste 300
de experţi internaţionali - unii dintre ei participanţi la elaborarea Convenţiei în 1958 - au
relevat „importanţa excepţională a acestei reglementări” în procesul „facilitării relaţiilor
comerciale internaţionale”. S-a observat că statele contractante recunosc valabilitatea Con-
venţiei, stipulând în reglementările lor naţionale reguli de natură să-i garanteze aplicarea.
Experţi din Statele Unite ale Americii, din China, din Federaţia Rusă, Franţa şi Canada au
atras atenţia asupra rolului reglementărilor din 1958 în „dezvoltarea progresivă a dreptului
Subliniind semnificaţia analizei efectuate la New York, profesorul Jernej Secolec constată
că „în cei 40 de ani, care au trecut de la adoptarea Convenţiei, participanţii la relaţiile
comerciale internaţionale n-au încetat în a-i sublinia actualitatea”, ca urmare a „preciziei şi
clarităţii prevederilor sale”. Totodată, s-au remarcat dezvoltările survenite şi rolul Legii
Model elaborată în cadrul
UNCITRAL, precum şi a Notelor asupra Organizării Procedurilor Arbitrale.
4. Un rol activ în promovarea unor reglementări impuse de dezvoltarea prezentă şi

viitoare a comerţului internaţional
a. In prezent, reprezentanţii ţării noastre participă activ la desfăşurarea negocierilor
privind „Practicile contractuale internaţionale”, care la a 29-a sesiune (Viena, octombrie
1998) au înregistrat progrese remarcabile, precum şi la desfăşurarea negocierilor privind
„Comerţul electronic”, care - în cursul sesiunii din iunie-iulie 1998, de la New York - au dus
la elaborarea unor reguli importante în legătură cu „semnătura electronică”.
b. Este de remarcat rolul delegaţiei ţării noastre la promovarea unor reglementări
adecvate cu privire la „Finanţarea privată a proiectelor de infrastructură”. In ultimii doi
ani, s-au depus eforturi susţinute ca în noile texte să fie reflectate corespunzător interesele
ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, inclusiv ale României, în vederea stimulării
şi susţinerii finanţării private a proiectelor de infrastructură.
c. Ca o recunoaştere a rolului activ în procesul dezvoltării progresive a Dreptului
Comerţului Internaţional, la a 52-a sesiune a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, România
a fost aleasă membră a Comisiei până în anul 2004, iar la a 31-a sesiune a Comisiei,
reprezentantul ţării noastre a fost ales, prin consens, preşedinte al UNCITRAL.
d. în perioada 29-30 octombrie 1998 a avut loc la Bucureşti - sub egida Camerei de
Comerţ şi Industrie a României - Seminarul UNCITRAL asupra Dreptului Comerţului
Internaţional, în cursul căruia s-au dezbătut teme de cea mai mare însemnătate şi actualitate,
cum sunt: Vânzarea Internaţională; Sistemul bancar şi de plăţi; Transportul maritim de
mărfuri; Comerţul electronic; Falimentul; Soluţionarea litigiilor comerciale. Au
participat experţi cu înaltă calificare din corpul profesional al Comisiei Naţiunilor Unite
pentru Drept Comercial Internaţional, precum şi specialişti, cadre universitare, practicieni
din domeniul comerţului din ţara noastră.
In concluziile Seminarului s-a subliniat caracterul profesional al dezbaterilor, atrăgând
atenţia asupra semnificaţiei lor în clarificarea unora din cele mai importante probleme
juridice care apar în această perioadă complexă a tranziţiei la economia de piaţă în România.
e. Din iniţiativa conducerii Camerei de Comerţ şi Industrie a României, în mai 1999 se
va organiza la Galaţi - sub egida Camerei locale de Comerţ şi Industrie - o dezbatere asupra
problemelor privind „Transportul fluvial de mărfuri”, îndeosebi pe Dunăre, urmărindu-se
perfecţionarea reglementărilor în acest domeniul, în perspectiva dezvoltării cooperării dintre
ţările riverane şi celelalte ţări în condiţiile extinderii Comerţului Internaţional.
ORIENTĂRI ÎN ACTIVITATEA LEGISLATIVĂ DUPĂ REVOLUŢIA ROMÂNĂ

DIN 1989
In urma Revoluţiei Române din 1989, s-au elaborat şi adoptat reglementări juridice prin
care schimburile comerciale au fost conectate mai riguros la fluxu rile european şi mondial,
abrogându-se acele texte normative care impuneau metode administraţiv-birocratice
determinate de dirijarea centralistă a econo miei naţionale.
1. Proclamaţia Revoluţiei Române din 1989 - o nouă concepţie în dezvoltarea economiei
a. Consacrând „abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui
sistem democratic pluralist de guvernământ”, în Documentul programatic al Revoluţiei
Române sunt stipulate principii şi norme fundamentale privind aşezarea economiei naţionale
pe o nouă bază. Astfel, Proclamaţia prevede „restructurarea întregii economii naţionale pe
baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei”, ceea ce includea activitatea de comerţ exterior, în
toate componentele sale.
b. Totodată, Proclamaţia prevedea „eliminarea metodelor administrativ-birocratice de
conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în
conducerea tuturor sectoarelor economice”. în acelaşi timp, Proclamaţia stipula
„restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti” - obiectiv prioritar în
procesul dezvoltării economice de ansamblu a României.
c. Aceste principii şi norme trebuiau respectate şi aplicate cu rigurozitate pentru a
garanta dezvoltarea eficientă a economiei naţionale. Evident, restructurarea industriei şi
agriculturii era şi continuă să fie o sarcină extrem de dificilă. Acest proces implica
retehnologizarea acelor sectoare şi unităţi care rămăseseră în urmă, în special, în ultimii ani
ai dictaturii, aşa încât toate ramurile şi sectoarele economiei naţionale să devină rentabile,
eficiente.
Aducerea multor sectoare industriale şi agricole în stare de faliment, lichidarea sau
înstrăinarea lor la preţuri simbolice s-au vădit a fi opţiuni cu consecinţe din cele mai grave
pentru economia României şi pentru nivelul de trai al majorităţii covârşitoare a populaţiei.
Dacă adăugăm la aceasta decizia - cel puţin stranie - a guvernanţilor de a stimula
nemunca, prin mituirea unor segmente întinse ale angajaţilor, acordân- du-le 12, 14, 20 sau
chiar 24 de salarii pentru a nu munci, în momentul închiderii unor unităţi economice, vom
avea imaginea completă a incompetenţei şi iresponsabilităţii celor chemaţi să gestioneze
activele noastre naţionale în aceşti ani, în care, în numele „privatizării”, s-au comis fapte de o
gravitate extremă, cu consecinţe dramatice nu numai pe termen scurt, ci mai ales pe termen
lung. Montesquieu atrăgea atenţia asupra faptului că „natura este dreaptă cu oamenii: ea îi
răsplăteşte pentru ostenelile lor; ea îi face să fie harnici, căci cu cât eforturile sunt mai mari
şi recompensele pe care ea le leagă de ele sunt mai mari”. în acelaşi timp, dânsul sublinia
consecinţele dramatice ale comportamentului unei Puteri arbitrare faţă de muncă. „Dacă o
Putere arbitrară răpeşte recompensele naturii, omul este cuprins de silă faţă de muncă şi
trândăvia îi pare a fi singurul bine”. Cu atât mai mult este stimulat dezinteresul faţă de
muncă, când este plătită nemunca.
Toţi marii gânditori ai umanităţii au subliniat importanţa muncii, datoria tuturor factorilor
de decizie din Cetate de a o stimula, de a o încuraja. Nimeni, dar absolut nici un mare
gânditor nu a făcut elogiul nemuncii, trândăviei. „Munca e o lege” - arăta Victor Hugo. „Nu
vrei să-i fi prieten - observa dânsul ai să-i fi sclav. Nu vrei să fi muncitor, ai să fi rob”.
Blaise Pascal atrăgea atenţia că nimic nu e mai chinuitor pentru om ca nemunca. „El simte
atunci neantul, părăsirea, nedestoinicia, dependenţa, neputinţa, golul său. îndată, din
străfundurile sufletului ies la iveală plictisul, posomoreala, tristeţea, necazul, ciuda,
deznădejdea”, iar Mihai Eminescu arăta că „munca este legea lumii modeme, ce nu are loc
pentru leneşi”. „Bogăţia unui popor - sublinia dânsul - nu stă nici în bani, ci iarăşi în muncă”.
Şi parcă sintetizând gândirea umanităţii despre muncă, George Enescu declara: „Pentru
mine, viaţa fără muncă nu-şi are raţiunea”.
Deci, raţiunea noastră de a fi este munca, creaţia de valori; munca este cauza progresului;
ea asigură bunăstarea. Absenţa muncii generează sărăcia, iar după cum observa
Montesquieu, poate provoca daune „ireparabile unor popoare întregi”.
2. Reglementări fundamentale
a. Dând curs exigenţelor Revoluţiei Române, Adunarea Constituantă a stipulat
principiul libertăţii comerţului şi al protecţiei concurenţei loiale,
având drept consecinţă înlăturarea monopolului statului asupra comerţului exterior.
b. Prin ansamblul reglementărilor sale, Adunarea Constituantă a statuat cadrul general al
dezvoltării comerţului exterior al României. în baza principiilor stipulate în Constituţie,
persoanele fizice şi juridice române au capacitatea de a fi subiecte ale dreptului comerţului
internaţional dacă întrunesc condiţia de comerciant.
c. Libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale - se stipulează în Constituţia
României - crearea „cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”,
sunt obligaţii ale statului. Totodată, statul trebuie „să asigure protejarea intereselor naţionale
în activitatea economică, financiară şi valutară”. în acelaşi timp, statul are îndatorirea să
asigure „stimularea cercetării ştiinţifice naţionale”, „exploatarea resurselor naturale, în
concordanţă cu interesul naţional”.
3. Principii şi norme stipulate în legi organice şi în alte acte normative

a. Relaţiile comerciale externe sunt reglementate prin normele stipulate în Codul civil şi
în Codul comercial.
b. Noua Putere revoluţionară a adoptat acte normative de o însemnătate excepţională
pentru dezvoltarea economiei şi pentru reaşezarea schimburilor comerciale pe principii
de competitivitate. In februarie 1990 au fost consacrate norme privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative; în mai 1990 s-au
adoptat reglementări privind Camerele de comerţ şi industrie din România; în august
1990 s-au stipulat norme pentru reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale'; în noiembrie 1990 s-au stabilit principiile şi normele
de funcţionare a Registrului comerţului; s-au stabilit condiţiile de constituire şi
funcţionare a societăţilor comerciale; în ianuarie 1991 s-a adoptat Legea combaterii
concurenţei neloiale; în iunie 1995 s-au adoptat normele privind procedura re-
organizării judiciare şi a falimentului; în aprilie 1996 s-a adoptat Legea concurenţei; în
mai 1996 s-a adoptat Legea privind regimul monopolului de stat; în august 1997 s-a
adoptat Legea privind Codul vamal al României; în aprilie 1998 s-a adoptat procedura
falimentului băncilor.
c. Guvernul României a elaborat şi promovat mai multe reglementări care au un impact
deosebit asupra desfăşurării schimburilor comerciale externe. Intre acestea, amintim
Ordonanţa Guvernului privind Tariful vamal de import al României; Ordonanţa
Guvernamentală privind reglementarea operaţiunilor de import-export care se
derulează prin cliring, barter şi cooperare economică internaţională în baza
acordurilor comerciale şi de plăţi guvernamentale;
Ordonanţa Guvernamentală privind Codul aerian; Ordonanţa Guvernamentală privind
regimul investiţiilor străine în România, realizate prin cumpărarea de titluri de stat;
Ordonanţa Guvernamentală privind bursele de mărfuri.
Totodată, prin mai multe hotărâri de Guvern s-au elaborat şi promovat norme care au impact
asupra schimburilor comerciale externe. Aşa, de pildă, Hotărârea Guvernului pentru
aprobarea normelor de aplicare a Decretului-Lege nr. 54 din 1990 privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi pe baza liberei iniţiative; Hotărârea Guvernului în legătură cu
unele măsuri pentru aplicarea Legii privind societăţile comerciale; Hotărârea Guvernului
privind unele măsuri în legătură cu respectarea regimului licenţelor de export şi import;
Hotărârea Guvernului cu privire la reglementarea unor probleme financiar-valutare în
legătură cu exportul şi importul în cliring şi operaţiuni de barter; Hotărârea Guvernului
privind asigurarea plăţii exporturilor efectuate de agenţii economici în cadrul acordurilor
guvernamentale, cu decontare în conturile de cliring, barter şi cooperare economică
Ca expresie a interesului pentru soluţionarea corectă a diferitelor litigii în

condiţiile extinderii relaţiilor comerciale internaţionale, încă de la 13 septembrie 1961,
România a aderat la Convenţia privind Recunoaşterea şi Aplicarea Hotărârilor Arbitrale
Străine, încheiată la New York, în 1958. în prezent, hotărârile străine sunt recunoscute de
plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost
pronunţate sau dacă - fiind pronunţate într-un stat terţ - au fost recunoscute mai întâi în statul
de cetăţenie al fiecărei părţi. Hotărârile pot fi recunoscute - spre a beneficia de puterea
lucrului judecat - dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii:
1. hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
2. instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii, competenţa să judece procesul;
3. există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul
instanţei care a pronunţat hotărârea.
1. Care sunt principiile ce guvernează comerţul internaţional al României?
2. Care sunt elementele definitorii ale normelor conevite prin acordurile bilaterale ale
României?
3. Care sunt semnificaţiile consensului în contractele de vânzare internaţională de

mărfuri?
4. Care sunt elementele necesare recunoaşterii hotărârilor arbitrale străine?

Normele fundamentale consacrate în Carta de la Paris pentru o nouă Europă
Necesitatea adoptării de noi reglementări în domeniul comerţului internaţional.
Particularitatile punerii în aplicare a hotărârilor arbitrale străine.

Actomi,
Bucuresti, 1997
- Va fi familiarizat cu noţinule de bază privind operaţiunile finaciar valutare şi

comerciale
- Va şti să identifice tipurile investiţii străine
- Va cunoaşte caracteristicile cadrului legislativ de comerţ exterior al României
- Va deţine cunoştinţele necesare in vederea identificării elementelor necesare

perfecţionării sistemului normativ ce asigură funcţionarea comerţului exterior al
României.

1. Notiuni de baza: investitie straina, investitor strain....................................... 63

2. Sistemul de garantii.......................................................................... 65
3. Operatiuni financiar-valutare si comerciale...................................... 65
4.Necesitatea adoptarii si perfectionarii, in continuare, a cadrului
legislativ al comertului exterior al Romaniei................................................... 67
De retinut!....................................................................................................... 68
Intrebări De Control...................................................................... 68
Propuneri De Referate..................................................................... 69
REGIMUL INVESTIŢIILOR STRĂINE

Pornind de la cerinţa atragerii investiţiilor străine în România, noua Putere instaurată
după Revoluţia din 1989 a iniţiat importante acte normative, care - în acest moment -
definesc regimul investiţiilor străine, un regim care, în multe privinţe este aliniat la
reglementările europene şi mondiale în materie, dar, totodată, cunoaşte unele particularităţi
asupra cărora vom insista în această parte a cursului.
1. Noţiuni de bază: investiţie străină, investitor străin
Ce se înţelege prin investiţie străină?

In baza reglementărilor internaţionale şi a legii române prin investiţii străine se înţeleg:
1. constituirea de societăţi comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral străin sau
în asociere cu persoane fizice sau persoane juridice române, în conformitate cu
reglementările privind societăţile comerciale;
2. participarea la majorarea capitalului social al unei societăţi existente sau dobândirea de
părţi sociale ori acţiuni la asemenea societăţi, precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de
comerţ;
3. concesionarea, închirierea sau locaţia gestiunii, în condiţiile legii, a unor activităţi
economice, servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome sau societăţi
comerciale;
4. dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor
drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenurilor;
5. dobândirea de drepturi de proprietate industrială şi intelectuală;
6. dobândirea de drepturi de creanţă sau alte drepturi referitoare la prestări de valoare
economică asociate unei investiţii;
7. cumpărarea de spaţii de producţie sau alte clădiri, cu excepţia locuinţelor, altele decât
cele auxiliare investiţiei, precum şi construirea lor;
8. contractarea executării de lucrări de explorare, exploatare şi împărţire a producţiei în
domeniul resurselor naturale.
Aşadar, noţiunea de investiţie străină în baza legii este foarte largă. Accentul este pus - în
definirea investiţiei străine - pe modalităţile de realizare a acesteia: sub formă de societăţi
comerciale; în forme contractuale.
In prima formă, investiţia se realizează prin:
a. constituirea de societăţi comerciale;
b. participarea la majorarea capitalului social, dobândirea de părţi sociale ori acţiuni,
precum şi obligaţiuni sau alte efecte de comerţ.
In forma contractuală, investiţia se realizează prin concesionarea, închirierea sau locaţia

de gestiune.
Analiza textului îngăduie concluzia că nu sunt limitate numărul de investiţii străine pe
care le poate face acelaşi investitor. De asemenea, legea nu stipulează restricţii nici cu privire
la forma acestor investiţii, ceea ce pune în evidenţă caracterul liberal accentuat al acestor
reglementări.
Ce se înţelege prin investitor străin?
Investitorul străin este persoana fizică sau juridică cu domiciliul ori - după caz - cu
sediul în străinătate, care face investiţii în ţara noastră în conformitate cu modalităţile
stipulate în lege.
Domiciliul - în cazul persoanelor fizice, şi sediul - în cazul persoanelor juridice,
reprezintă elementul de extraneitate necesar pentru a defini investitorul respectiv ca fiind
investitor străin.
Cetăţenia, în cazul persoanelor fizice, şi naţionalitatea, în cazul celor juridice nu
reprezintă o condiţie, şi nu au impact asupra definirii investitorului ca fiind străin.
„Investitorii străini - se stipulează în lege - beneficiază de regimul juridic stabilit prin
prezenta lege, indiferent de cetăţenia sau, după caz, de naţionalitatea acestora”.
Dacă o persoană juridică are sedii în state diferite, relevant este sediul care reprezintă
centrul principal de conducere şi gestiune
2. Principii specifice
Incă din definiţia investiţiei şi a investitorului străin au rezultat coordonatele care le

guvernează activitatea, concretizate în principii care au - aşa cum am mai subliniat - un
caracter liberal accentuat.
a. Principiul egalităţii de tratament

Menţionăm că - în dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional - s-a insistat, în mod constant, asupra promovării unor norme juridice care să
elimine orice discriminare de tratament investitorilor străini. Astfel, în negocierea şi
elaborarea textelor privind Finanţarea privată a proiectelor de infrastructură s-a susţinut
necesitatea stipulării unor norme care să garanteze egalitatea de tratament pentru toţi
investitorii.
In baza legii române, nu se pot face discriminări în funcţie de cetăţenia sau, după caz,
naţionalitatea investitorilor. Legea noastră consacră acest principiu în art. 11, care statuează
că investitorii beneficiază de regimul stabilit „indiferent de cetăţenie sau, după caz, de
naţionalitatea acestora”.
Nu sunt admise discriminări nici în legătură cu domiciliul sau sediul investitorilor. Aşa,
de pildă, în baza Legii nr. 84 din 1992, „în zonele libere sunt admise mijloace de transport,
mărfuri şi alte bunuri, fără restricţii privind ţara de origine, de provenienţă sau de
destinaţie”.
b. Principiul libertăţii formelor şi modalităţilor de investire
Regimul juridic al investiţiilor străine îngăduie libera alegere a modalităţilor şi

1.
formelor de investiţie. Textele în vigoare oferă o gamă largă de posibilităţi de opţiune pentru
orice investitor străin.
2. Aportul investitorilor străini poate consta în: a. capital în valută liber convertibilă; b.
maşini, utilaje, mijloace de transport, subansamble, piese de schimb şi alte bunuri; c. servicii,
drepturi de proprietate industrială şi intelectuală - brevete, licenţe, know-how, mărci de
fabrică şi de comerţ, dreptul de autor, traducător, editor -, cunoştinţe şi metode de organizare
şi conducere; d. profituri în valută liber convertibilă şi în lei, obţinute în condiţiile legii, din
activităţile realizate în România.
3. Este evident că investitorii străini pot constitui aporturi şi în alte bunuri, în afara celor
enumerate în text. Aşa, de pildă, o creanţă împotriva unui terţ din străinătate constituită ca
aport la o societate cu sediul în ţara noastră. Considerăm corectă opinia profesorului Dragoş-
Alexandru Sitaru că „o altă concluzie ar fi contrară finalităţii legii, care urmăreşte atragerea
investiţiilor de capital străin în ţară, în orice formă legală”.
c. Principiului liberului acces al investiţiilor străine

1. Şi acest principiu se circumscrie coordonatelor generale liberale ale regimului
investiţiilor străine în România. Legiuitorul - incluzând în concepţia generală a regimului
juridic posibilitatea unui acces liber al investiţiilor străine - a urmărirea, şi pe această cale, să
stimuleze şi cointereseze investitorii străini.
2. In temeiul legii, investiţii străine pot fi efectuate în toate sectoarele din domeniul
industriei, explorării şi exploatării resurselor naturale, agriculturii, infrastructurii şi
comunicaţiilor, construcţiilor civile şi industriale, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice, comerţului, transporturilor, turismului, serviciilor bancare şi de asigurare şi altor
servicii.
O asemenea enumerare este de natură să evidenţieze multitudinea posibilităţilor de acces
a investiţiilor şi investitorilor străini în toate sectoarele economiei. Accesul liber al investiţiei

este atât o problemă de concepţie, principială - răspunzând preocupării de a instaura un
sistem bazat pe libera iniţiativă proclamată de Revoluţia Română din 1989 -, cât şi una de
natură a răspunde unor cerinţe practice, concrete. După cum s-a văzut, eficienţa unei
investiţii nu este în raport de dorinţa unor centre sau unui centru de decizie, ci în raport de
cunoaşterea şi aplicarea legilor economiei de piaţă. Or, nici un investitor străin
- cunoscând cerinţele acestor legi nu va investi decât în măsura în care rezultatele
economice sunt garantate.
3. Asemenea altor sisteme de drept, precum şi a concepţiei care guvernează acest
domeniu, reglementările româneşti conţin unele condiţii, ce trebuie avute în vedere la
efectuarea investiţiei: a. să nu încalce normele de protecţie a mediului înconjurător; b. să nu
aducă atingere intereselor de securitate şi apărare naţională ale României; c. să nu dăuneze
ordinii publice, sănătăţii şi moralei. In acelaşi timp, Legea nr. 84 din 1992 stipulează că în
zonele libere nu este admis accesul acelor bunuri „al căror import este prohibit pe teritoriul
României prin lege sau prin convenţiile internaţionale la care România este parte”.
3. Garanţii
1. Unul din cele mai importante elemente ale regimului investiţiilor străine în România îl
constituie sistemul de garanţii, care - prin normele expres stipulate - dau siguranţa
necesară investitorului străin că investiţia efectuată se bucură de protecţia juridică
necesară.
2. Legea precizează că „investiţiile străine în România nu pot fi naţionalizate,
expropriate, rechiziţionate sau supuse altor măsuri cu efecte similare, decât în cazuri
de interes public, cu respectarea procedurii prevăzute de lege şi cu plata unei
despăgubiri corespunzătoare valorii investiţiei, care trebuie sâ fie promptă, adecvată
şi efectivă”.
în temeiul Constituţiei României „nimeni nu poate fi expropriat decât oentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Procedura la
care se referă Legea nr. 35/1991, este cea conţinută lin Legea nr. 33 din 1994, care se referă
la exproprierea pentru „cauză de utilitate publică”.
3. Cazurile de interes public sau de „utilitate publică” constituie - după cum rezultă din
analiza textelor - excepţia şi nu regula. Dacă naţionalizarea, exproprierea,
rechiziţionarea se vădesc a fi necesare pentru „cauză de utilitate publică”,
despăgubirea trebuie să întrunească trei condiţii cumulate: a. promptă;
a. adecvată şi c. efectivă. Legea prevede că despăgubirea este determinată în raport cu
valoarea investiţiei pe piaţă la data luării uneia dintre măsurile enunţate. Dacă valoarea
despăgubirii nu poate fi determinată, la nivelul pieţei, ea „se stabileşte de părţi pe baza unor
principii echitabile, în funcţie de capitalul investit, creşterea valorii sau deprecierea acestuia
şi de veniturile curente”. în situaţia în care investitorul străin nu acceptă valoarea
despăgubirii determinate, după caz, aceasta „se va stabili pe cale judecătorească, în condiţiile
prevăzute de lege”.
Limitarea şi, pe cât posibil, excluderea unor măsuri de expropriere abuzive, a preocupat şi
preocupă, în continuare Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional.
Propunerile făcute vizează elaborarea unor reguli uniforme, care să orienteze practica în
acest domeniu.
Drepturile şi obligaţiile investitorilor străini vădesc, de asemenea, preocuparea
legiuitorului român de a oferi un statut stimulativ tuturor celor preocupaţi să investească în
ţara noastră.
a. Drepturi
1. Legea română este generoasă la acest capitol. Drepturile oferite investitorilor străini -
ţinând seama de concepţia dominantă pe plan internaţional - adaugă importante facilităţi,
încercând să atragă investiţia străină şi să cointereseze investitorii.
2. Potrivit legii, investitorii străini au dreptul: a. să participe la conducerea şi
gestionarea investiţiei, potrivit contractelor şi statutelor convenite; b. să înstrăineze drepturile
şi obligaţiile lor contractuale către alţi investitori, români sau străini; c. să transfere în
străinătate profiturile ce li se cuvin în valută liber convertibilă, precum şi partea de profituri
în lei stabilită în condiţiile legii;
d. să transfere în străinătate sumele încasate din dreptul de autor, cotele ce li se cuvin
pentru asistenţă de specialitate, expertize şi alte servicii, potrivit contractelor încheiate; e. să
transfere în străinătate sumele obţinute în valută în urma vânzării, totale sau parţiale, a
acţiunilor, părţilor sociale, obligaţiunilor sau altor efecte de comerţ, precum şi pe cele
rezultate din lichidarea investiţiilor; f. să transfere în străinătate, în valută, în trei rate anuale,
sumele obţinute în lei în urma lichidării investiţiilor; g. să transfere în străinătate, în valută
convenită, sumele obţinute cu titlu de despăgubire în situaţia luării uneia din măsurile
prevăzute de lege (naţionalizare, expropriere, rechiziţionare etc.) „în cazuri de interes public”
.
Rezultă - din analiza textului - că investitorii străini au dreptul să transfere în străinătate
sumele obţinute. Legea stipulează, aşa cum se vede, pentru fiecare caz în parte, temeiul
juridic al acestui transfer. Se observă că în toate situaţiile sumele pot fi obţinute în lei sau în
valută. Dacă au fost obţinute în lei - pentru a putea fi transferate - ele trebuie transformate în
valută. Transferul este supus regulilor privind operaţiunile valutare curente. Se remarcă,
totodată, că sumele obţinute direct în valută sau în lei transformaţi în valută se pot transfera
integral în străinătate.
3. în zonele libere, toate operaţiunile financiare se fac în valută liber convertibilă.
Evident, aceste operaţiuni privesc activităţile desfăşurate în zonele libere, potrivit
prevederilor legii.
Legea privind zonele libere stipulează - în privinţa personalului - că plata salariilor se
poate efectua în lei şi în valută sau numai în lei ori numai în valută prin negocieri colective
sau individuale. Mai mult, la stabilirea salariilor personalului nu se aplică sistemul de
impozitare suplimentară aşa cum este prevăzut în reglementările în vigoare. Totodată, în
zonele libere „personalul străin, stabilit prin convenţia părţilor, poate fi angajat în posturi de
conducere şi de specialitate, cu respectarea dispoziţiilor legale”.
4. Investiţiile străine efectuate potrivit prevederilor legii beneficiază de regimul juridic
stabilit prin lege pe întreaga durată de existenţă.
5. Un întreg capitol din lege este dedicat facilităţilor acordate investitorilor străini.
Aceste facilităţi se referă la scutiri de plată a unor taxe vamale; la scutiri de plată a
impozitului pe profit, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de lege; la unele facilităţi
suplimentare privind transferul de valută convertibilă etc..
b. Obligaţii
în statutul investitorilor străini sunt stipulate - concomitent cu drepturile şi facilităţile la
care ne-am referit - şi unele obligaţii.
1. Efectuarea investiţiei se face pe baza unei cereri înregistrată la Agenţia Română de
Dezvoltare.
2. Investitorul străin - atunci când face cererea de înregistrare - are obligaţia să prezinte
contractul de societate şi statutul; contracte comerciale; alte acte juridice „întocmite cu
respectarea cerinţelor legii române, ţinând seama de modalitatea de realizare a investiţiei”.
3. Investitorul străin are dreptul, dar şi obligaţia să efectueze investiţia „în condiţiile
prevăzute de legea română”. Aceste condiţii se stabilesc în raport de modalitatea de realizare
a investiţiei şi „în baza confirmării date de Agenţia Română de Dezvoltare sau a cererii
investitorului străin, în absenţa comunicării Agenţiei”.
Potrivit legii, calitatea de investitor străin „se dovedeşte prin certificatul de investitor,
eliberat de Agenţia Română de Dezvoltare”. Certificatul - eliberat potrivit procedurii legale -
„este opozabil autorităţilor române pentru dovedirea drepturilor investitorilor străini”.
4. Pe toată durata investiţiei, investitorul străin are obligaţia să acţioneze în conformitate
cu dispoziţiile legii române, precum şi potrivit normelor stipulate în convenţiile
internaţionale la care România este parte.
5. în cazul în care investiţiile străine se lichidează voluntar într-o perioadă de timp mai
mică decât dublul celei pentru care investitorii străini beneficiază de scutirile prevăzute de
lege „aceştia vor fi obligaţi să plătească impozitele stabilite, potrivit legii, pe întreaga
durată de funcţionare a investiţiei”.
Exercitarea drepturilor investitorilor străini este corelată cu respectarea obligaţiilor
stipulate de lege. Nerespectarea acestor obligaţii atrage după sine aplicarea sancţiunilor
prevăzute de normele în vigoare. Aşa, de pildă, desfăşurarea în zonele libere a altor activităţi
decât cele prevăzute în licenţele eliberate conform legii este contravenţie şi se pedepseşte
potrivit normelor legale; introducerea în aceste zone a unor bunuri neînsoţite de documentele
prevăzute de lege constituie contravenţie şi se pedepseşte potrivit normelor legale, iar
introducerea unor bunuri al căror import este prohibit în România în baza legii române şi
convenţiilor internaţionale constituie infracţiune.
Precizăm că legea privind regimul investiţiilor străine în România prevede drepturile şi
obligaţiile investitorilor străini, fără a include - în mod expres - sancţiunile ce ar urma să se
aplice în cazul încălcării obligaţiilor cansacrate prin lege. Legiuitorul a considerat că în cazul
încălcării obligaţiilor, organele competente pot să aplice normele dreptului comun. în alte
texte de lege, cum este, de exemplu, cel privind zonele libere, legiuitorul a apreciat că este
necesară stipularea expresă a unor sancţiuni, în preocuparea de a oferi organelor de aplicare
o reglementare cât mai completă.
5. Operaţiuni financiar-valutare şi comerciale
Este lesne de înţeles importanţa reglementării cât mai riguroase a operaţiunilor financiar-
valutare şi comerciale într-o lege în care se stipulează regimul investiţiilor străine.
a. Operaţiunile de încasări şi plăţi privind investiţiile străine „se efectuează prin conturi
în lei şi în valută deschise la bănci cu sediul în România sau prin conturi în valută deschise la
bănci cu sediul în străinătate”.
în baza legii, societăţile comerciale cu participare străină şi ceilalţi investitori străini „au
drept de dispoziţie asupra disponibilităţilor din conturile proprii”.^
b. în conformitate cu reglementările în vigoare, conturile în valută se alimentează pe trei
căi: 1. din aportul financiar al investitorilor; 2. din împrumuturile contractate; 3. din conturile
proprii. Potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României privind efectuarea
operaţiunilor valutare, conturile în valută ale persoanelor juridice rezidente sunt alimentate
prin operaţiuni valutare cu nerezidenţi; prin vânzări-cumpărări de valută pe piaţa valutară,
precum şi în zonele cu regim special, aprobate de Banca Naţională a României.
Legea precizează că plăţile în valută - inclusiv drepturile în valută cuvenite investitorilor
străini - „se efectuează numai din disponibilul în valută din conturile proprii sau, după caz,
ale societăţilor comerciale cu participare străină”.
c. Potrivit normelor în vigoare, societăţile comerciale cu participare străină şi ceilalţi
investitori străini „pot să contracteze credite în lei şi în valută de la unităţi finanţatoare din
ţară sau credite în valută de la bănci sau instituţii financiare din străinătate”. Aceste
operaţiuni se efectuează în condiţiile stipulate în normele privind contractarea de credite şi la
nivelul dobânzilor aferente.
d. Şi în cazul operaţiunilor financiare documentul de referinţă este contractul.
Operaţiunile societăţilor comerciale cu participare străină şi ale investitorilor străini „se
efectuează pe bază de contracte comerciale încheiate, în condiţiile legii, la preţurile
convenite în lei şi în valută”. Aceste contracte sunt guvernate de asemenea principii ale
dreptului comerţului internaţional, cum sunt: egalitatea părţilor, libertatea convenţiilor, lex
voluntatis.
e. Profitul în valută sau în lei - cuvenit investitorilor străini - poate fi utilizat de aceştia:
1. pentru efectuarea de noi investiţii în România;
2. pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii româneşti;
3. poate fi schimbat, în condiţiile legii, pe piaţa financiară.
In baza legii, investitorii străini au dreptul să transfere în străinătate „profiturile ce li se
cuvin în valută liber convertibilă, precum şi partea de profituri în lei”, stabilită în condiţiile
normelor în vigoare.
Pentru a avea o imagine cât mai completă asupra reglementărilor privind regimul juridic
al investiţiilor străine se impune să amintim facilităţile suplimentare acordate prin Legea nr.
71 din 16 iulie 1994, precum şi Legea nr. 68 din 25 aprilie 1997 privind posibilitatea
societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin - constituite ca persoane juridice
române - de a dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice
alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.
NECESITATEA ADAPTĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII, ÎN CONTINUARE, A

CADRULUI LEGISLATIV AL COMERŢULUI EXTERIOR AL ROMÂNIEI
în analiza efectuată am enumerat numai o parte din reglementările adoptate după

Revoluţia Română din 1989. La o analiză cât de sumară se desprind cel puţin trei concluzii:
a. a existat şi există o preocupare vădită de elaborare şi de adoptare a unor norme juridice cât
mai cuprinzătoare cu privire la diferite aspecte şi operaţiuni de comerţ exterior; b. normele
elaborate vizează nu numai operaţiuni de ansamblu, ci şi zone de un interes mai restrâns; c.
anumite raporturi comerciale au făcut obiectul reglementării atât la nivelul legii, cât şi la
nivelul unor hotărâri guvernamentale.
Adaptarea din mers la cerinţele schimburilor comerciale modeme - în acest proces
complex al tranziţiei la economia de piaţă - a dus, însă, la emiterea unor texte normative
incomplete, iar în anumite cazuri, insuficient elaborate, ceea ce a obligat organismele

competente ale statului să revină o dată sau de mai multe ori asupra textelor iniţiale,
efectuând modificări repetate, de natură a da impresia: 1. nesiguranţei şi 2. incompetenţei
în procesul legislativ. Se ştie că o lege nu este dată pentru totdeauna. Ea poate şi trebuie să
fie modificată în cazul în care apar noi cerinţe sau evoluţii economice, de natură a obliga la
aceasta. Atunci, însă, când reglementările sunt modificate fără a se înregistra evoluţii
economice care să le justifice, apare impresia de instabilitate legislativă.
Experienţa acumulată în aceşti ani ai tranziţiei şi o mai bună corelare a reglementărilor
naţionale cu cele europene şi mondiale va da stabilitatea necesară legislaţiei comerciale,
reprezentând o contribuţie sporită a României la dezvoltarea progresivă a Dreptului
comerţului international.
Exercitarea drepturilor investitorilor străini este corelată cu respectarea obligaţiilor

stipulate de lege. Nerespectarea acestor obligaţii atrage după sine aplicarea sancţiunilor
prevăzute de normele în vigoare. Aşa, de pildă, desfăşurarea în zonele libere a altor activităţi
decât cele prevăzute în licenţele eliberate conform legii este contravenţie şi se pedepseşte
potrivit normelor legale; introducerea în aceste zone a unor bunuri neînsoţite de documentele
prevăzute de lege constituie contravenţie şi se pedepseşte potrivit normelor legale, iar
introducerea unor bunuri al căror import este prohibit în România în baza legii române şi
convenţiilor internaţionale constituie infracţiune.
1. Din ce este format sistemul de garanţii?

2. Care sunt deosebirile dintre investiţie străină şi investiţie mixtă?
3. Care sunt mijloacele de perfecţionare a cadrului legislativ necesar funcţionării

comerţului exterior al Românie?
Caracterizaţi investiţiile străine directe.
Stabiliţi aplicaţii ale sistemului de garanţii.
Precizaţi principalele operaţiuni valutare şi comerciale ale statului.

Actomi,
Bucuresti, 1997
DEFINITIA SI OBIECTUL. PRINCIPIILE SI IZVOARELE DREPTULUI
COMERTULUI INTERNATIONAL. OBIECTUL DREPTULUI COMERTULUI
INTERNATIONAL
- Va fi familiarizat cu noţiunile specifice de bază ale dreptului comerţului internaţional
- Va şti să identifice metodele de reglementare ale dreptului comerţului internaţional
- Va cunoaşte caracteristicile interpretării normelor de drept material şi procesual ale

dreptului comerţului internaţional
- Va deţine abilităţi privind identificarea caracterelor esenţiale ale obiectului dreptului

comerţului internaţional.
DEFINITIA SI OBIECTUL. PRINCIPIILE SI IZVOARELE DREPTULUI

COMERTULUI INTERNATIONAL. OBIECTUL DREPTULUI COMERTULUI
INTERNATIONAL
1. Notiunea dreptului comertului international................................. 73
1.1 Drept material si drept procesual........................................... 77
2. Metoda de reglementare................................................................. 79
3. Definitii........................................................................................ 79
4. Obiectul dreptului comertului international............................................... 79
4.1 Caracterul patrimonial........................................................... 81
4.2 Caracterul comercial............................................................... 82
4.3 Caracterul international........................................................................... 83
De retinut!....................................................................................................... 84
Intrebări De Control....................................................................... 85
Propuneri De Referate................................................................... 86
DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL
OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Analiza relaţiilor comerciale internaţionale pune în lumină nu numai locul şi rolul ce le
revine în ansamblul relaţiilor economice mondiale, ci şi caracterul lor deosebit de complex
prin impactul pe care îl exercită asupra evoluţiilor eco- nomico-sociale contemporane.
Având în vedere importanţa acestor relaţii în ansamblul economiei mondiale, ele fac - în
mod necesar - obiectul unor norme juridice, care au trăsături proprii şi le delimitează de
normele ce alcătuiesc alte ramuri de drept.
NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

In doctrina juridică întâlnim denumirea de „drept comercial internaţional” sau de „drept
internaţional privat comercial”. Comisia specializată a Naţiunilor Unite în acest domeniu a
adoptat, la înfiinţarea sa, în 1966 denumirea de „Drept Comercial Internaţional”.
Profesorul Tudor Popescu atrage atenţia asupra faptului că „în comerţul internaţional nu
este vorba de relaţii între state ca să se poată vorbi de un drept "internaţional,, (comercial), ci
de relaţii comerciale care se leagă, îndeobşte între comercianţi, persoane fizice şi persoane
juridice”.
In observaţiile sale asupra denumirii de „drept internaţional privat comercial”, profesorul
Ioan Macovei constată - în mod corect - că aceasta „implică o restrângere a domeniului de
reglementare”, obiectul disciplinei reducându-se „numai la relaţiile de drept internaţional
privat”. Ar fi „un drept conflictual în materie, inevitabil şi util, dar insuficient pentru a
cuprinde toate sau măcar cele mai importante instituţii ale comerţului internaţional”.
Yvon Loussouran şi Jean Denis Bredin considerau necesar ca noţiunea să includă
realitatea comerţului internaţional. Extinderea operaţiunilor pe care le implică relaţiile
comerciale internaţionale a determinat renunţarea la „formalităţile greoaie ale dreptului civil
şi la garanţiile complicate din acest domeniu”, încheierea contractelor este facilitată de
simplificarea procedurii şi rapiditate, în condiţiile în care „executarea obligaţiilor
contractuale este supusă, dimpotrivă, unor măsuri cât se poate de riguroase (rigor
commercialis)”.
a. Cu toate că unii autori consideră că „dreptul comerţului internaţional” este o noţiune
mai mult descriptivă", ajung la concluzia că este, totuşi, cea mai potrivită, deoarece ea
„constată existenţa unui fenomen, comerţul internaţional şi realitatea inevitabilă, a unui drept
adecvat”.
b. Normele care compun dreptul comerţului internaţional sunt „norme materiale de drept
comercial, de drept civil şi drept procesual civil”, care sunt reunite „prin obiectul lor comun
de reglementare şi anume raporturile care apar în cadrul comerţului internaţional şi
cooperării economice internaţionale”.
2. Drept material şi drept procesual

a. După cum am subliniat în Introducerea la acest curs, dreptul comerţului internaţional
este o disciplină juridică pluridisciplinară sau interdisciplinară. în conţinutul ei se regăsesc
norme care aparţin dreptului comercial, dreptului civil şi dreptului procesual civil.
b. Normele care reglementează domeniul complex al contractelor din comerţul
internaţional sunt, după cum am subliniat, norme de drept material.
Normele care reglementează modalităţile de soluţionare a diferendelor, deci cele privind
arbitrajul din comerţul internaţional sunt norme de drept procesual.
c. în concepţia profesorului Dragoş-Alexandru Sitaru normele conflictuale din domeniul
comerţului internaţional „deşi interesează dreptul comerţului internaţional - deoarece
circumstanţiază sfera de aplicare a normelor sale materiale, cuprinse în diferite sisteme de
drept - nu intră în conţinutul dreptului comerţului internaţional care, în esenţă, este un drept
material”. în optica multor autori, între care profesorii Tudor R. Popescu, Brânduşa
Ştefanescu, Ion Ru- căreanu, Octavian Căpăţînă, Victor Babiuc, dreptul comerţului
internaţional apare ca un drept material şi conflictual, în acelaşi timp.
3. Metoda de reglementare
a. In raporturile juridice comerciale este caracteristică poziţia de egalitate juridică în

care se află subiectele, unele faţă de altele.
b. Este de subliniat că în aceste raporturi statul acţionează ca subiect de drept privat - de
jure gestionis - adică de pe poziţia de egalitate juridică cu cealaltă parte, care poate fi o
persoană fizică sau juridică ce aparţine unui alt stat.
c. Aşadar, prin metoda de reglementare, ca şi prin alte elemente caracteristice, dreptul
comerţului internaţional, cuprinde, preponderent, norme de drept privat.
§4. Definiţie
a. în concepţia profesorului Tudor R. Popescu dreptul comerţului internaţional cuprinde
„normele care cârmuiesc relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern sau naţional al unui
stat şi au aderenţe internaţionale, cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale”.
Această definiţie nu include - cum ar fi fost firesc - şi relaţiile de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională, asupra semnificaţiei cărora atrag atenţia quasimajoritatea
autorilor.
b. Mircea N. Costin şi Sergiu Deleanu definesc dreptul comerţului internaţional ca un
ansamblu de „norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept
material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin care se
reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică stabilite între partici- panţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe .
c. Profesorul Dragoş-Alexandru Sitaru pune accentul pe normele de drept material,
care - în baza argumentaţiei pe care o desfăşoară în analiza efectuată - alcătuiesc conţinutul
dreptului comerţului internaţional.
Aşadar, în lumina analizei efectuate, putem defini dreptul comerţului internaţional ca
fiind ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale.
1. Normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice
naţionale cu ordinea juridică internaţională;
2. Normele dreptului comerţului internaţional reglementează atât relaţiile comerciale
internaţionale, cât şi relaţiile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale;
3. Normele dreptului comerţului internaţional sunt atât norme de drept material, cât şi
norme de drept procesual, vizând arbitrajul din comerţul internaţional.
OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Din cercetarea efectuată putem înţelege cu uşurinţă care este obiectul dreptului
comerţului internaţional. De altfel, obiectul rezultă şi din definiţia dată acestei discipline.
Astfel, obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile juridice
patrimoniale, care au caracter de comercialitate şi internaţionalitate.
Definirea obiectului dreptului comerţului internaţional pune în lumină caracteristicile
fundamentale ale raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional: a. caracterul
patrimonial; b. caracterul comercial; c. caracterul internaţional.
1. Caracterul patrimonial
Raporturile juridice de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică „sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale care se stabilesc între participanţii la
circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe”. Este de precizat că drepturile privind anumite
atribute de identificare ale participanţilor Ia aceste raporturi, care - în dreptul comun au
caracter personal - nepatrimonial
- când aparţin unui subiect al raporturilor comerciale internaţionale dobândesc un
caracter patrimonial. Exemple, în acest sens, pot fi: a. forma numelui comercial, adică
firma; b. emblema; c. sediul comercial.
Prin reglementări exprese, încălcarea acestor drepturi este apărată printr-o acţiune
patrimonială, putând să îmbrace: 1. forma acţiunii în contrafacere de concurenţă neloială sau
2. forma acţiunii în daune.
2. Caracterul comercial
Noţiunea de comercialitate implică anumite criterii, având în vedere modul în care este
definită în dreptul intern. Criteriul general al comercialităţii - observă profesorul Romul
Vonica - „prin care se disting actele civile de actele comerciale este cel care are în vedere
cauza actelor de comerţ şi constă în interpunerea în procesul de circulaţie a mărfurilor şi
serviciilor cu intenţia de a realiza beneficii”.
Caracterul comercial defineşte raporturile care izvorăsc din fapte şi acte de comerţ, aşa
cum sunt definite de Codul comercial ca fiind „cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a
se revinde”; vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi
fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere; contractele de raport asupra
obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ ; cumpărăturile sau
vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; orice întreprindere de furnituri.
Dacă un act este comercial „numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât
priveşte acest act, legii comerciale”. Pentru a avea o definire completă a faptelor de comerţ
urmează a fi examinate, în continuare, aliniatele 6-20 ale art. 3, precum şi articolele 4-5 ale
Codului comercial.
Pentru a şti dacă un raport juridic are caracter comercial în relaţiile internaţionale trebuie
cercetate normele sistemului de drept naţional aplicabile - lex causae, potrivit nomelor de
drept internaţional privat. Astfel, pentru caracterul civil sau comercial al unui contract se va
interoga lex contractus.
3. Caracterul internaţional
Acest caracter constă în existenţa unui sau mai multor elemente de extraneitate.
a. După cum se ştie, sunt unele raporturi comerciale care se nasc sub imperiul legilor
naţionale, consumându-şi întreaga lor viaţă juridică în interiorul ţării, cu toate că sunt în
legătură cu comerţul exterior. Este vorba despre mărfimle care se produc în interiorul ţării,
urmând să fie exportate, deci, să facă obiectul unei activităţi comerciale cu străinătatea, care
au - sub aspect juridic - „un caracter intern, fiind reglementate de normele dreptului naţional”
.
b. Totodată, sunt raporturi comerciale, cum este un act de vânzare-cum- părare intern,
căruia i se adaugă un element de extraneitate (un contract prin care un străin cumpără un
obiect dintr-un magazin sau închiriază un mijloc de transport, un autoturism), care nu devine,
prin acest element, o vânzare internaţională.
c. Convenţiile internaţionale stipulează - pentru definirea caracterului internaţional al
raporturilor juridice care constituie obiectul dreptului comerţului internaţional - 1. un criteriu
subiectiv, în sensul ca părţile, persoane fizice sau juridice, să aibă domiciliul sau sediul în
state diferite; 2. un criteriu obiectiv, în sensul că marfa, lucrarea, serviciul, în general, bunul
care face obiectul raportului juridic să se afle în tranzit internaţional, ceea ce presupune ca în
procesul derulării raportului juridic, bunul să treacă cel puţin o frontieră.
Aşa, de pildă, Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de
mărfuri stipulează că „un contract de vânzare de bunuri mobile corporale este considerat ca
având un caracter internaţional dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul şi
cumpărătorul îşi au sediul în state diferite; dacă o parte nu are sediu, se va avea în vedere
reşedinţa sa obişnuită”. Naţionalitatea părţilor contractante nu este luată în considerare.
în Legea nr. 35 din 1991 se stipulează în mod expres că prin investitori străini „se înţeleg
persoanele fizice sau juridice cu domiciliul sau, după caz, cu sediul în străinătate”.
Criteriul obiectiv, în sensul ca bunul care face obiectul raportului juridic să se afle în
tranzit internaţional este stipulat, de regulă, în convenţiile internaţionale din domeniul
transporturilor.
în literatura de specialitate s-a arătat că cele două criterii sunt, în principiu, alternative,
fiind suficient numai unul dintre ele pentru a constata existenţa caracterului internaţional al
raportului juridic respectiv. în practică, foarte frecvent, cele două criterii sunt întrunite în
acelaşi timp.
în afara celor două criterii, Legea nr. 105 din 1992 stipulează reşedinţa pentru persoanele
fizice şi fondul de comerţ pentru persoanele juridice. în baza acestor reglementări, un
contract de vânzare-cumpărare poate fi socotit internaţional şi în situaţia în care una din cele
două societăţi comerciale îşi are numai fondul de comerţ, nu şi sediul într-un alt stat şi, în
consecinţă, contractului îi poate fi aplicată legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de
comerţ.
De asemenea, se consideră întrunite cerinţele intemaţionalităţii în situaţiile în care: 1.
încheierea, 2. modificarea, 3. executarea actului juridic are loc în străinătate sau 4. dacă
prestaţia caracteristică care face obiectul obligaţiei se desfăşoară în străinătate.
în literatura de specialitate, comentându-se diferite situaţii ce ar putea apare, se apreciază
că noţiunea de intemaţionalitate „este privită într-un sens larg”, similar, în principiu, cu cel
dat acestei noţiuni în dreptul internaţional privat.
In opinia profesorului Octavian Căpăţînă, care a dedicat mai multe studii acestui subiect,
noţiunea de străinătate are o accepţiune tehnico-juridică, iar în analiza pe care o efectuează
profesorul Ioan Macovei „raportul comercial trebuie să cuprindă elemente de extraneitate de

natură a-1 face susceptibil de a fi cârmuit de mai multe sisteme de drept”. în temeiul Legii
uniforme asupra vânzării internaţionale de bunuri corporale, asemenea elemente sunt: 1.
sediul părţilor; 2. mişcarea obiectelor vândute; 3. locul încheierii contractului; 4. locul
predării lucrului vândut.
Analiza relaţiilor comerciale internaţionale pune în lumină nu numai locul şi rolul ce le

revine în ansamblul relaţiilor economice mondiale, ci şi caracterul lor deosebit de complex
prin impactul pe care îl exercită asupra evoluţiilor eco- nomico-sociale contemporane.
Având în vedere importanţa acestor relaţii în ansamblul economiei mondiale, ele fac - în
mod necesar - obiectul unor norme juridice, care au trăsături proprii şi le delimitează de
normele ce alcătuiesc alte ramuri de drept.
1. Care sunt accepţiunile noţiunii de drept al comerţului internaţional?
2. Precizaţi corelaţia dintre dreptul material şi procesual aplicabil dreptului comerţului

internaţional.
3. Precizaţi caracteristice obiectului dreptului comerţului internaţional.
Elementele definitorii aplicabile dreptului procesual în materia dreptului comerţului
internaţional
Modalitatile de interferenta a caracterului internaţional şi patrimonial al obiectului

dreptului de comerţ internaţional.
Ce particularitati presupune reglementarea normelor de drept al comerţului

internaţional.

Actomi,
Bucuresti, 1997
- Va fi familiarizat cu elementele definitorii ale comerţului internaţional.
- Va şti să identifice normele comune dreptului civil şi cele ale comerţului internaţional.
- Va cunoaşte particularităţile dreptului internaţional public în raport de cel al

comerţului internaţional
- Va deţine abilităţi privind stabilirea corelaţiei dintre comerţul internaţional şi alte

ramuri de drept

1. Dreptul comertului international si dreptul comercial intern................ 89

2. Dreptul comertului international si dreptul civil........................................... 91
3. Dreptul comertului international si dreptul international privat..................... 99
4. Dreptul comertului international si dreptul international public.................... 93
De retinut!...................................................................................................... 95
Propuneri De Referate................................................................. 101
Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 6................................... 103
DREPTUL COMERŢULUI INTERNATIONAL ŞI ALTE RAMURI DE DREPT
După cum am precizat în Introducerea la curs, dreptul comerţului internaţional este o

materie pluridisciplinară, ceea ce subliniază importanţa cunoaşterii corelaţiilor sale cu
celelalte ramuri de drept.
Este evident că dreptul comerţului internaţional are relaţii mai apropiate cu asemenea
ramuri, cum sunt: 1. dreptul comercial intern; 2. dreptul civil; 3. dreptul procesual civil; 4.
dreptul internaţional privat; 5. dreptul internaţional public.
1. Dreptul comerţului internaţional şi dreptul comercial intern
Având caracter patrimonial şi comercial, aceste două ramuri sunt foarte apropiate,
operând - în multe privinţe - cu aceleaşi concepte şi categorii, aşa cum este firesc.
a. Asemănări
în ambele ramuri, raporturile juridice sunt patrimoniale şi comerciale, iar participanţii
1.
la aceste raporturi - persoane fizice şi juridice - au calitatea de comerciant.
2. Raporturile juridice din ambele ramuri sunt guvernate, în principal, de Codul
comercial şi Codul civil. Multe din dispoziţiile actelor normative adoptate în acest domeniu
se referă - în acelaşi timp - la raporturile comerciale interne, cât şi la raporturile de comerţ
internaţional.
3. Dreptul comerţului internaţional - preluând o parte din normele care aparţin dreptului
comercial se configurează ca un drept special în raport cu acesta, dreptul comercial - în
reglementarea Codului comercial - rămânând dreptul comun în materie.
b.Deosebiri şi delimitări
1. Spre deosebire de raporturile comerciale interne, raporturile de comerţ internaţional
au în cuprinsul lor un element de extraneitate, care le imprimă un caracter specific. După
cum s-a observat în literatura juridică „orice raport juridic de comerţ internaţional primeşte o
incidenţă normativă compozită care diferă de la caz la caz în funcţie de diverse criterii
(precum: participanţii la acel raport, finalitatea principală a raportului respectiv,
circumstanţele în care el se stabileşte, natura lor specifică etc.) şi dintre componentele căruia
nu pot lipsi desigur norme proprii ale dreptului comerţului internaţional”.
2. Având în cuprinsul lor un element de extraneitate, raporturile comerciale
internaţionale sunt susceptibile să cadă sub incidenţa a două sau mai multe sisteme de
drept.
3. Tocmai ca urmare a incidenţei a două sau mai multe sisteme de drept în stabilirea şi
derularea raporturilor de comerţ internaţional apare un conflict de legi, care implică
supunerea lor dreptului intern numai în măsura în care acesta este lex causae, potrivit normei
conflictuale aplicabile.
4. După cum vom vedea în Capitolul referitor la izvoarele dreptului, în domeniul
comerţului internaţional se aplică uzanţele comerciale, ca izvoare specifice.
2. Dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil
Fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional include - între normele

sale - multe norme de drept civil.
a. Elemente comune
1. Existenţa unor elemente comune dreptului comerţului internaţional şi dreptului civil
rezultă chiar din primul articol al Codului comercial, care stipulează că „în comerţ se aplică
legea de faţă”, iar „unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Pe de altă parte, aceste
elemente comune rezultă din reglementări exprese ale Codului civil. Astfel, cu privire la
contractul de societate, Codul stipulează că „dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi
societăţilor comerciale, întrucât nu sunt contrarii legilor şi uzanţelor comerciale”. Aşadar,
rezultă caracterul de drept comun al dreptului civil faţă de dreptul comercial, implicit dreptul
comerţului internaţional, incluzând în „legea de faţă” şi reglementările privind raporturile de
comerţ internaţional.
Atunci când lipsesc dispoziţii exprese ale Codului civil pentru determinarea momentului
şi locului încheierii contractului între absenţi se aplică dispoziţiile Codului comercial. Aceste
dispoziţii constituie dreptul comun în materie în cazul ambelor ramuri de drept.
2. Atât în raporturile de drept al comerţului internaţional, cât şi în raporturile de drept
civil, părţile sunt pe poziţie de egalitate, ceea ce demonstrează existenţa unei metode de
reglementare comune.
3. în ambele ramuri, raporturile juridice sunt de drept privat, iar contractul este
principalul izvor de obligaţii.
1. Subiectele de drept al comerţului internaţional au capacitatea specială de a efectua
operaţiuni de comerţ exterior.
Persoanele fizice şi juridice - subiecte ale dreptului civil nu au o asemenea calitate
specială.
2. Dacă raporturile de drept al comerţului internaţional sunt, în principiu, patrimoniale,
raporturile de drept civil sunt patrimoniale şi nepatrimoniale.
3. Spre deosebire de raporturile de drept civil, cele de comerţ internaţional au caractere
specifice de comercialitate şi intemaţionalitate.
Aşadar, normele de drept al comerţului internaţional sunt norme speciale, care se aplică
numai raporturilor juridice patrimoniale ce decurg din acte de comerţ sau din cele în care
participanţii acţionează în calitate de comercianţi, ceea ce subliniază una din deosebirile
importante dintre cele două ramuri de drept.
3. Dreptul comerţului internaţional şi dreptul procesual civil
Au caracter comun pentru dreptul comerţului internaţional numai acele norme de drept
procesual civil cu caracter general.
a. Asemănări. Elemente comune

1. Potrivit dispoziţiilor Codului comercial exerciţiul acţiunilor comerciale este
reglementat de Codul de procedură civilă, în afară de dispoziţiile cuprinse în Codul
comercial.
2. Atât în Codul comercial, cât şi în legile speciale sunt cuprinse - pe lângă normele de
drept substanţial - mai multe norme de drept procesual civil, care vizează realizarea
drepturilor subiective.
3. între normele de drept comercial şi cele de drept procesual civil există aceeaşi relaţie
ca între normele de drept comercial şi cele de drept civil privind poziţia de egalitate a
părţilor, deci metoda de reglementare.
b. Deosebiri şi delimitări
Principalele deosebiri şi delimitări rezultă din 1. natura comercială a litigiilor şi din 2.
caracterul internaţional al competenţei. în Regulile de procedură aplicabile în arbitrajul
comercial ad-hoc, ale Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României se precizează că aceste reguli se completează cu dispoziţiile
de drept comun de procedură civilă, dacă sunt aplicabile, având în vedere natura
comercială a litigiilor şi caracterul internaţional al competenţei Curţii de arbitraj.
4. Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat
Intre aceste două ramuri sunt mai multe asemănări şi deosebiri rezultând din existenţa
unor caracteristici comune, dar şi din sfera diferită de cuprindere a relaţiilor de reglementat.
a. Asemănări. Unele trăsături comune

1. Atât raporturile juridice de comerţ internaţional, cât şi cele de drept privat internaţional
vizează domeniul privat.
2. Având în vedere că obiectul de reglementare este domeniul privat, atât raporturile de
drept comercial internaţional, cât şi cele de drept privat internaţional sunt caracterizate prin
poziţia de egalitate a părţilor.
3. Atât raporturile de drept al comerţului internaţional, cât şi cele de drept privat
internaţional prezintă caracter de internaţionalitate.
1. Pe când obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie - aşa cum am precizat
- comerţul şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, obiectul dreptului
internaţional privat este mai larg, vizând raporturile juridice cu element de extraneitate în
toate domeniile dreptului privat.
2. Dacă normele dreptului comerţului internaţional sunt, prin excelenţă, norme
materiale, normele dreptului internaţional privat sunt, în principal, norme conflictuale.
3. Raporturile de comerţ internaţional se nasc, se modifică şi se sting prin acte şi fapte de
comerţ, pe când cele de drept internaţional privat apar ca urmare şi a altor acte şi fapte
juridice.
5. Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public
Punctele de convergenţă, ca şi deosebirile dintre aceste două ramuri se regăsesc în

anumite caracteristici comune, iar deosebirile mai ales în natura şi poziţia diferită a
subiectelor raporturilor juridice.
a. Asemănări. Puncte de convergenţă

1. Ambele ramuri de drept au un element caracteristic comun, cel de inter-
naţionalitate, ceea ce conferă dreptului comerţului internaţional şi dreptului internaţional
public puncte de convergenţă.
2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public se aplică şi dreptului
comerţului internaţional, având rolul cunoscut cu deosebire asupra raporturilor juridice la

care ia parte statul.
3. De asemenea, acordurile economice încheiate de state au un impact deosebit asupra
contractelor din domeniul relaţiilor comerciale internaţionale.
1. în timp ce în dreptul comerţului internaţional poziţia subiectelor - persoane fizice şi
juridice este de egalitate, inclusiv statul, ca parte la un raport de drept comercial, acţionând în
baza regulii de jure gestionis, în raporturile de drept internaţional public, statul acţionează
ca putere suverană în baza regulii de jure imperii.
2. Chiar şi atunci când statul se implică în relaţiile comerciale internaţionale, elaborând
norme fiscale, vamale etc., acţionează ca putere suverană, în baza regulii de jure imperii.
3. în acelaşi timp, statul acţionează în baza regulii de jure imperii când intră în raporturi
cu organizaţii care se află în sfera dreptului internaţional public.
Existenţa unor elemente comune dreptului comerţului internaţional şi dreptului civil rezultă
chiar din primul articol al Codului comercial, care stipulează că „în comerţ se aplică legea de
faţă”, iar „unde ea nu dispune se aplică Codul civil”. Pe de altă parte, aceste elemente
comune rezultă din reglementări exprese ale Codului civil. Astfel, cu privire la contractul de
societate, Codul stipulează că „dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi societăţilor
comerciale, întrucât nu sunt contrarii legilor şi uzanţelor comerciale”. Aşadar, rezultă ca-
racterul de drept comun al dreptului civil faţă de dreptul comercial, implicit dreptul
comerţului internaţional, incluzând în „legea de faţă” şi reglementările privind raporturile de
comerţ internaţional.
1. În ce constă raportul dintre dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil?
2. Care sunt normele comune aplicabile comerţului internaţional?
3. Care este rolul dreptului internaţional privat în raporturile de comerţ internaţional?
4. Precizati principalele trăsături dintre dreptul comercial intern şi comerţul internaţional.
Rolul dreptului civil în materia comerţului internaţional.
Particularităţile noremlor dreptului internaţional privat în comerţul internaţional.
Rolul dreptului internaţional public în comerţul internaţional.

Actomi,
Bucuresti, 1997
- Va fi familiarizat cu principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional
- Va şti să identifice corelaţia comerţului internaional cu dreptul intern
- Va cunoaşte elementele definitorii ale concurenţei loiale între actorii comerţului

internaţional
- Va deţine abilităţi în ceea ce priveşte aplicarea bunei credinţe în executarea obligaţiilor

părţilor din comerţul internaţional

1. Notiunea principiilor dreptului comertului international................ 89

2. Principiile dreptului comertului international................................ 91
2.1 Principiul libertatii comertului............................................... 99
2.2 Principiul concurentei legale.................................................. 93
2.3 Principiul egalitatii juridie a partilor..................................... 95
2.4 Principiul libertatii conventiilor................................................... 98
2.5 Principiul bunei- credinte....................................................................... 101
3. Unitatea principiilor dreptului comertului international................ 103
3.1 Corelatia cu dreptul intern....................................................... 10
3.2 Complementaritatea principiilor.............................................
3.3 Finalitatea principiilor........................................................................
De retinut!......................................................................................................
Intrebări De Control..........................................................................
Propuneri De Referate.................................................................
PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNATIONAL
După cum am văzut, raporturile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică internaţionale fac obiectul dreptului comerţului internaţional, unui ansamblu de
principii şi norme care structurează juridic cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale.
NOŢIUNEA PRINCIPIILOR DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1. Principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început, obârşie, element

fundamental. Marea Enciclopedie Britanică, Larousse şi alte dicţionare enciclopedice
definesc principiul drept „izvor primordial”, „cauză primară”, „punct de plecare, bază,
temei”. Larousse defineşte principiul drept „regulă teoretică generală care călăuzeşte
conduita”.
2. Immanuel Kant susţinea că principiile sunt produse ale intelectului pur (anticipaţii,
postulate) sau ale raţiunii pure (ideile). în opinia lui Constantin Noica a cunoaşte principiile,
înseamnă a cunoaşte lucrurile, iar în concepţia lui Beaudant „ideile directoare sunt pentru
gândire, ceea ce instinctele sunt pentru animale”.
Profesorul Eugeniu Speranţia a consacrat o lucrare de referinţă principiilor dreptului,
demonstrând importanţa lor pentru toate ramurile dreptului. „Dacă dreptul apare ca un total
de norme sociale obligatorii - atrage atenţia profesorul Speranţia - unitatea acestei totalităţi
este datorită consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii
fundamentale”.
3. în domeniul dreptului comerţului internaţional, principiile dau unitatea, coerenţa
necesară normelor, orientate spre dezvoltarea raporturilor comerciale în conformitate cu
cerinţele generale ale progresului economic şi social.
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt o reflectare a unor cerinţe obiective ale
evoluţiei relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţionale, contribuind la
statuarea echilibrului necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora.
In lumina acestor consideraţiuni, putem conchide că principiile dreptului comerţului
internaţional sunt acele idei călăuzitoare în procesul elaborării normelor juridice şi aplicării
lor în raporturile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale,
care asigură concordanţa normelor cu cerinţele dezvoltării obiective şi echilibrate a

acestor raporturi.
Aşadar, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescrip- ţiuni
fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest domeniu.
Acţiunea principiilor are ca rezultat asigurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului
Faptul că la baza normelor dreptului comerţului internaţional se află un set coerent de
principii dă participanţilor la raporturile comerciale garanţia de care au nevoie contra
imprevizibilităţii unor reglementări emise cu ignorarea cerinţelor obiective ale dezvoltării
comerţului internaţional. Totodată, principiile sunt cele care călăuzesc legiuitorul în acţiunea
sa prin care pune în concordanţă nevoile dictate de oportunitate cu cele de stabilitate, dând
congruenţă sistemului normativ din comerţul internaţional.
PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Analiza experienţei acumulate în evoluţia relaţiilor comerciale şi de cooperare economică

şi tehnico-ştiinţifică internaţionale a dus la concluzia că la baza dreptului comerţului
internaţional se află un set coerent de principii, care se completează unele pe altele,
călăuzind procesul complex al elaborării şi aplicării normelor juridice în acest domeniu. în
literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor: 1. libertăţii
comerţului; 2. concurenţei loiale; 3. egalităţii juridice a părţilor; 4. libertăţii convenţiilor; 5.
bunei-credinţe.
1. Principiul libertăţii comerţului
„Libertatea comerţului - atrăgea atenţia Charles Montesquieu - nu este un drept acordat

negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă robia lui”. După
cum argumenta marele gânditor „ceea ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că
stânjeneşte şi comerţul”. Tocmai „în ţările libertăţii întâmpină negustorul nenumărate
piedici” şi „nicăieri nu este el mai puţin stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Analizând
măsurile adoptate de Anglia în domeniul comerţului, Montesquieu ajunge la concluzia că ele
stânjenesc pe negustor, dar sunt „în favoarea comerţului”.
a. „Nu de restricţii”, ci „de încurajări şi stimulări” în comerţ
„ avem trebuinţă ”
1. Xenophon arăta că „de încurajări şi stimulări” în comerţ „avem trebuinţă” şi „nu de
restricţii”. Dânsul exprima dorinţa de a se acorda recompense acelor prefecţi ai comerţului
care rezolvau cel mai repede procesele. El considera că este necesar să se elimine „orice
piedici” din calea schimburilor comerciale.
2. Abatele de Saint Pierre combătea interdicţia impusă unor grupuri sociale să practice
comerţul. Referindu-se la unele exemple concrete, dânsul insista asupra faptului că
interzicerea practicării comerţului de către nobili „provoacă daune” nu numai comerţului, dar
şi economiei, în general.
3. Charles Montesquieu arăta că „arendaşii impozitelor distrug comerţul prin
nedreptăţile, prin vexaţiile lor şi prin impuneri excesive”. Marele gânditor observa că
„arendaşii impozitelor” distrug comerţul „şi prin obstacolele pe care le ridică şi prin
formalităţile pe care le pretind”.
Asupra actualităţii acestor concluzii nu considerăm că este necesar să mai insistăm.
b. „Privilegiile exclusive trebuie eliminate”
1. Mai cu seamă în orânduirile sclavagistă şi feudală se acordau „unor persoane private”
„privilegii exclusive” în anumite domenii ale comerţului, în condiţiile impunerii unor
interdicţii altora.
2. Viceregele de Goa a recurs în mai multe cazuri la asemenea măsuri, care - mai târziu -
deveniseră o adevărată practică, având în vedere avantajele materiale substanţiale ce erau
implicate. Asemenea privilegii le întâlnim pe vremea împăraţilor Honorius şi Theodosius; ele
au devenit apanajul unor persoane private în localităţi care aveau, prin excelenţă, vocaţie
comercială.
3. Charles Montesquieu atrăgea atenţia că oamenii cărora li se acordau „privilegii
exclusive” nu se bucurau de nici o încredere, iar comerţul suferea „întreruperi prin
schimbarea necontenită a celor cărora le este încredinţat”. Mai mult, dânsul constată că
„nimeni nu practică acest comerţ cu chibzuială şi nu-i pasă dacă îl lasă ruinat celui ce vine
după el”. Şi poate cea mai gravă consecinţă a „privilegiilor exclusive” constă în aceea că
„profitul rămâne în mâinile unora, nerăspândindu-se îndeajuns”.
c. Libertatea de a revinde pentru a câştiga
1. în comerţul internaţional, ca, de altfel, în orice act de comerţ este esenţial să se asigure
libertatea de a revinde pentru a câştiga. După cum observa Vasile Boerescu „nimeni nu se
angajează într-o afacere comercială, fară interes de a câştiga”, iar acest câştig rezultă din
vânzarea produselor, dar - mai ales - „din revânzarea lor”. Fiecare naţiune importă şi exportă
produse; câştigă, însă, cu osebire, cele care comercializează propriile produse. Referindu-se
la industria românească, dânsul atrăgea atenţia că „de multe ori suntem victima lipsei de
industrie naţională, căci aceleaşi materii ce noi trimitem în afară le primim transformate şi le
cumpărăm mult mai scumpe decât dacă s-ar fi fabricat în însăşi ţara noastră”. în consecinţă,
dânsul cerea crearea unei industrii naţionale „căci cu cât elementele de schimb se înmulţesc
cu atât comerţul prosperă”.

2. Obiectul vinderii şi revinderii libere - preciza Montesquieu - îl constituie „bunurile
fiecărei naţiuni”. Avuţiile constau în pământuri sau în bunuri mobiliare. „Pământurile
fiecărei ţări sunt de obicei stăpânite de locuitorii săi”. Majoritatea statelor „au legi care îi
îndepărtează pe străini de la dobândirea pământurilor lor”. Pământurile „aparţin deci fiecărui
stat în parte”, iar cedarea lor la insistenţa străinilor slăbeşte sau chiar anulează forţa
economică a statelor. Bunurile mobiliare, însă, precum „banii, biletele de bancă, poliţele,
acţiunile companiilor comerciale, corăbiile, toate mărfurile, aparţin întregii lumi”, iar
poporul „care posedă cele mai multe din bunurile mobiliare ale lumii este cel mai bogat”.
Marele gânditor nota că aceste bunuri pot fi dobândite „prin munca lucrătorilor”; prin
„iscusinţa cetăţenilor”, prin „descoperirile lor şi chiar datorită hazardului”. Aviditatea
naţiunilor „îşi dispută bunurile mobile ale întregii lumi”. în această competiţie şi, în unele
privinţe, confruntare liberă se poate întâlni „şi un stat atât de nenorocit încât să fie lipsit nu
numai de bunurile mobiliare ale celorlalte ţări, şi chiar de aproape toate cele care sunt
produse ale sale”. în optica marelui savant, proprietarii pământurilor „nu vor fi acolo decât
şerbii străinilor”. Acest stat „va duce lipsă de toate şi nu va putea dobândi nimic”.
3. Libertatea de a revinde pentru a câştiga, îngăduie ţărilor comerciale să obţină profituri
importante. în aceste ţări, „banii, care au dispărut de acolo dintr-o dată, vin înapoi, pentru că
statele care i-au primit îi şi datorează”, pe când în statele care se îndatorează „banii nu vin
niciodată înapoi”.
Aşadar, libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune: a. dezvoltarea capacităţilor
naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se poată vinde nu numai materii prime, ci şi
produse finite; b. un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească
importurile; c. împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel
încât banii investiţi să producă profituri, nu pierderi. Dacă asemenea reguli nu se înţeleg şi,
mai ales, nu se aplică în schimburile comerciale „ţara sărăceşte”, iar poporul respectiv este
„aruncat în robie”; d. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.
1. Theophilos, împărat al Bizanţului, a sintetizat între primii o concepţie, care în anii ce
au urmat avea să facă epocă: concepţia monopolistă. „Comerţul pe care îl facem noi vor vrea
să-l facă şi curtenii”. Ei „vor fi mai lacomi şi mai nedrepţi ca noi”. Montesquieu evocă
exemplul monopolurilor instituite de Anglia, Portugalia, Spania, Olanda etc. în teritoriile
transformate în colonii, apreciind că monopolul contravine libertăţii comerţului şi are
consecinţe asupra dezvoltării schimburilor economice, în general.
2. Profesorul Octavian Căpăţînă atrage atenţia că „monopolismul generează, înainte de
toate, efecte nocive pentru consumatori”, deoarece, în esenţă „atrage în mod ineluctabil
creşterea preţurilor şi scăderea calităţii”. După cum se ştie, agentul economic monopolist
fixează „în mod unilateral şi discreţionar preţul care îi convine”, iar producătorul în cauză îşi
micşorează oferta, provocând „creşterea artificială a preţului”, cu prejudicii „acut resimţite
de clientelă”.
3. Revoluţia Română din 1989 a abolit monopolul de stat, care era principiul
fundamental al politicii comerciale internaţionale a statului român, iar Constituţia României
a consacrat principiul „libertăţii comerţului”. Pe această cale, a fost recunoscută, prin legea
fundamentală a ţării, capacitatea persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte ale
dreptului comerţului internaţional, dacă au calitatea de comerciant, având prevăzut - în
obiectul lor de activitate - efectuarea de acte şi fapte de comerţ internaţional.
în felul acesta, în România şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est
- după revoluţiile din anii 1989-1991 - a fost eliminat principiul monopolismului, care
contravenea libertăţii comerţului.
d. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare
1. Libertatea comerţului implică un anumit control al statului asupra activităţii de comerţ
internaţional, desfăşurată de persoanele fizice şi juridice, subiecte de drept comercial. Acest
control se efectuează prin mijloace financiar- bancare, aşa cum vom vedea în analiza din
celelalte capitole ale cursului.
2. „Unde există comerţ - atrăgea atenţia Charles Montesquieu -, acolo există şi vămi”.
Obiectul comerţului „este exportul şi importul mărfurilor în folosul statului”, iar misiunea
vămilor „este perceperea unei anumite taxe asupra acestui export şi import, de asemenea în
folosul statului”. Marele savant considera, însă, necesar să sublinieze că vama şi comerţul
nu trebuie să-şi „pună piedici” unul altuia, iar dacă statul va reuşi să promoveze măsuri
adecvate în acest sens, vom putea spune că „atunci acolo există libertatea comerţului”. Cei
mai cunoscuţi analişti în domeniu au ajuns la concluzia că „libertatea comerţului (importul şi
exportul) este asigurată prin taxe vamale moderate”.
3. Statul are la dispoziţie o gamă variată de mijloace financiar-bancare, cum sunt cele
privind taxele şi impozitele, licenţele de import-export etc., care îi îngăduie să-şi
îndeplinească echilibrat şi echitabil funcţiile în acest domeniu, asigurând libertatea
comerţului.
Adept al unei economii liberale, Ion Ghica a pledat pentru promovarea unei politici
financiar-bancare cât mai liberale în domeniul circulaţiei mărfurilor. „Cercetarea minuţioasă
şi raţională a intereselor generale a unei naţii - sublinia eminentul analist - duce fară doar şi
poate la adoptarea principiului liberului schimb (libre echange)”. Taxele vamale şi
protecţionismul „sunt o piedică în calea dezvoltării bunei stări şi a fericirii naţionale”, căci,
prin creşterea preţului obiectelor, se împuţinează numărul cumpărătorilor „se micşorează
consumaţiunea, prin urmare se micşorează şi împuţinează mulţumirile”. Consideraţiuni
importante face - în această privinţă - şi Vasile Boerescu în lucrarea „Explicarea Codicei

Comerciale Române”. Dânsul demonstrează că se impun politici financiar-bancare „cu
caracter stimulativ”, şi că „în măsura în care se dezvoltă Comerţul” se dezvoltă „şi
economia”, atrăgând atenţia asupra nevoii „de a avea o concepţie stabilă” şi „în domeniul
comercial”.
2. Principiul concurenţei loiale
Concurenţa în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres

economic. Din cele mai vechi timpuri au fost puse în evidenţă atât virtuţile, cât şi riscurile
concurenţei. Concurenţa - nu de puţine ori acerbă între participanţii la comerţul internaţional
- a avut un rol hotărâtor: a. în dezvoltarea meşteşugurilor; b. în înflorirea unor localităţi şi
chiar c. în dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă
1. Concurenţa constă, în principal, într-o competiţie pe piaţă între cei care exercită
activităţi asemănătoare. Pentru a pătrunde - şi mai ales pentru a se menţine pe piaţă - ei
trebuie să depună eforturi pentru a crea mereu mai bine şi la preţuri tot mai acceptabile.
Printr-o asemenea competiţie, comerţul a adus, în toate timpurile, bogăţie, o bogăţie care a
determinat „perfecţionarea meşteşugurilor”, iar meşteşugurile au dus la progres economic.
Acest mecanism - care „este mânat de competiţie” - a asigurat prosperitatea naţiunilor.
Distrus de cuceritori, comerţul „cutreieră pământul, fuge de unde este asuprit, poposeşte
acolo unde este lăsat să trăiască; astăzi el este stăpân acolo unde odinioară nu se vedeau
decât pustiuri, mări şi stânci; iar acolo unde stăpânea cândva, nu există acum decât pustiuri”.
Comerţul duce la înflorire, la prosperitate acolo unde este practicat, dispariţia sa având un
impact grav asupra economiei zonei sau regiunii respective.
„Istoria comerţului este istoria relaţiilor dintre popoare”. Diferitele lor distrugeri, şi
anumite fluxuri şi refluxuri de populaţii şi de devastări „alcătuiesc cele mai importante
evenimente ale acestei istorii”.
Aşadar, istoria relaţiilor dintre popoare are - între componentele sale majore - istoria
competiţiei economice, a confruntării diferitelor produse, pătrunzând cele cu o calitate mai
bună şi fiind condamnate pieirii cele cu o calitate mai slabă.
2. Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care
diversitatea agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase
concurenţei. Este vorba despre o confruntare în plan economic, cu mijloace economice. O
asemenea confruntare, care implică competiţia, constituie o cauză majoră a dezvoltării, a
unor creşteri economice reale.
3. Eliminarea confruntării, a competiţiei din relaţiile comerciale internaţionale, prin

mijloace administrative sau prin alte mijloace, duce - aşa cum a demonstrat şi demonstrează
şi astăzi experienţa - la pierderi economice importante, la reducerea sau dispariţia valorilor.
b. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale
1. Dacă concurenţa comercială are un rol important pe piaţa internă, acest rol capătă
valenţe şi dimensiuni accentuate pe o piaţă regională sau chiar la nivelul pieţei mondiale. în
comerţul internaţional, relaţiile de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează nu
numai a. atragerea de noi clienţi, în condiţiile menţinerii vechii clientele, dar şi b. cucerirea
de noi pieţe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de c. realizare a unor profituri
corespunzătoare.
2. Având în vedere miza deosebită a relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa -
care ţine de esenţa acestor relaţii - îmbracă mai multe forme dintre care amintim: concurenţa
loială, concurenţa neleală, convenţia anticoncuren- ţială.
3. Se înţelege că atunci când concurenţa comercială internaţională se exercită în
conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă, în sensul respectării
normelor deontologice ale profesiei de comerciant, suntem în prezenţa unei concurenţe
loiale. O asemenea confruntare - fiind în acord cu reglementările stipulate în legislaţiile
naţionale şi în convenţiile internaţionale - oferă participanţilor la schimburile comerciale
internaţionale avantajele unui profit obţinut prin mijloace cinstite, licite. Totalitatea normelor
care reglementează concurenţa licită alcătuieşte Dreptul concurenţei.
Abolirea corporaţiilor şi consacrarea principiului libertăţii comerţului şi industriei prin
Legea din 17 martie 1791 în Franţa, ca unul din actele fundamentale ale Revoluţiei de la
1789, a reprezentat un moment de referinţă în ansamblul relaţiilor comerciale. S-a consacrat
principiul liberei concurenţe între cei care desfăşurau aceeaşi activitate. Ori de câte ori
„mai multe persoane urmăresc, în activitatea lor economică, acelaşi scop sau un scop
asemănător” există concurenţă. Normele care reglementează acest domeniu au dat expresie
- încă de la mijlocul secolului al XlX-lea - dreptului concurenţei.
în condiţiile liberalismului comercial, şi-au făcut, însă, loc acte şi fapte contrare
uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială - generate de tendinţa de a obţine
profituri cât mai mari cu orice mijloace - acte şi fapte care definesc concurenţa neleală la
care s-a recurs şi continuă să se recurgă destul de frecvent în raporturile comerciale
internaţionale. în aceste condiţiuni - ca o reacţie firească - au intervenit unele reglementări
restrictive „ale libertăţii proclamate iniţial şi, cu timpul, şi necesitatea de a lupta împotriva
exercitării abuzive a libertăţii de concurenţă”.
în relaţiile comerciale internaţionale se mai întâlnesc situaţii în care - printr-un contract de
sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în contract - debitorul se obligă,
temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-un anumit domeniu sau la o altă interdicţie
privind concurenţa. în cazul în care încalcă această obligaţie, debitorul urmează să fie supus
răspunderii contractuale specifice. Suntem în prezenţa unei convenţii anticoncurenţiale, ac-
ceptată numai în măsura în care sunt respectate: a. principiile libertăţii comerţului şi libertăţii
convenţiilor; b. ordinea publică; c. bunele moravuri.
c. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional
1. Fiind un principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional, concurenţa loială
- ca expresie a liberalismului economic - exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor
comerciale internaţionale. Dintre acestea trebuie reţinute: a. funcţia de garantare a
desfăşurării economiei de piaţă; b. funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor şi persoanelor;
c. funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale internaţionale.
2. Competiţia pe piaţa internaţională constituie o condiţie şi o garanţie a dezvoltării
relaţiilor comerciale, a creşterilor economice regionale şi mondiale.
3. Principiul libertăţii concurenţei orientează reglementările naţionale şi internaţionale
în direcţia asigurării: a. libertăţii de acces pe piaţă; b. libertăţii cererii şi ofertei; c. libertăţii
economice, în general; d. prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale; e. reparării
prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale internaţionale.
d. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor
1. Analizând desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, toţi cercetătorii, din cele
mai vechi timpuri şi până astăzi, au observat şi au subliniat rolul important al concurenţei
comerciale în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Charles Montesquieu observa că „numai
concurenţa duce la fixarea unui preţ just al mărfurilor şi stabileşte raporturile reale dintre
ele”. Când mărfurile pe care diferite naţiuni le exportă sunt scumpe, naţiunile importatoare
plătesc un preţ ridicat; când sunt, însă ieftine, naţiunile importatoare plătesc un preţ mic. De
aceea, atrage atenţia Montesquieu, este necesar ca naţiunile care exportă mărfurile „să se
concureze unele pe altele”, pentru ca mărfurile pe care le exportă să fie „întotdeauna
ieftine”. Montesquieu considera că asemenea principii „trebuie studiate”, fără a fi despărţite
de altele, cum ar fi siguranţa exporturilor; stabilitatea taxelor vamale; schimbările şi
neajunsurile care se prevăd şi care sunt „adesea, mai puţin primejdioase decât acelea care nu
se pot prevedea”.
2. Principiul concurenţei orientează desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale
în direcţia obţinerii unor beneficii proporţionale cu aportul cantitativ şi calitativ al
participanţilor la aceste raporturi. Concurenţa comercială este factorul determinant în
stabilirea unor preţuri corespunzătoare - rezultate din raporturile reale dintre mărfuri,
împiedicând obţinerea unor profituri de monopol.
3. Principiul concurenţei conferă pieţei internaţionale un important grad de libertate în

determinarea preţurilor prin opţiunile pe care le exercită asupra produselor, absorbindu-le pe
unele, considerate acceptabile calitativ, şi respin- gându-le pe altele, considerate
necorespunzătoare. Acest rol important al concurenţei este realizat în confruntarea pe piaţa
internaţională a comercianţilor care oferă produse şi servicii, ce urmăresc să satisfacă nevoi
asemănătoare ale consumatorilor.
Având în vedere că actele şi faptele de comerţ sunt exercitate în scopul obţinerii de
beneficii (profit), principiul concurenţei are un rol esenţial nu numai în fixarea preţului
mărfurilor, ci - prin efectul preţurilor care se reflectă în beneficii - şi în determinarea unei
mai bune organizări a proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie competitive pe
o piaţă internaţională tot mai exigentă.
e. Concurenţa neloială
1. Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială internaţională se
constituie într-o concurenţă neloială. Actele şi faptele de concurenţă neloială reprezintă o
încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale
procedee oneste.
Concurenţa neloială se caraterizează prin: a. folosirea unor mijloace reprobabile în
activitatea comercială; b. săvârşirea unor acte discutabile în atragerea clientelei.
2. Ţara noastră este membră a Uniunii de la Paris, creată prin Convenţia încheiată la 20
martie 1883, ceea ce conferă societăţilor comerciale româneşti dreptul la tratamentul
naţional şi tratamentul unionist pe întreg teritoriul Uniunii. în baza Convenţiei, la rândul lor,
străinii „unionişti” pot revendica în România acelaşi tratament.
Cu prilejul Conferinţei de revizuire de la Washington din anul 1911, art. 10 bis privitor
la reprimarea concurenţei neleale a fost modificat, stipulân- du-se că „toate ţările
contractante se angajează să asigure resortisanţilor Uniunii o protecţie efectivă împotriva
concurenţei neloiale”. Acest text a suferit modificări la Conferinţa de la Haga din 1925 şi la
Conferinţa de la Londra din anul 1934.
în baza textului în vigoare, ţările Uniunii „sunt obligate să asigure cetăţenilor ţărilor
acestora protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale”.
3. Constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă „contrar uzanţelor
cinstite în materie industrială sau comercială”.
In baza Convenţiei, trebuie interzise mai ales:
„1. orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloc, cu întreprinderea, produsele
sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
2. afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
3. indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este susceptibilă

să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de fabricare, caracteristicile,
aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor”.
Cu toate că prin prevederile sale, Convenţia de la Paris defineşte destul de detaliat faptele
şi actele de concurenţă neloială, doctrina a atras atenţia asupra faptului că „protecţia pe care
o consacră este, în unele cazuri, mai restrânsă decât aceea pe care o asigură unele legislaţii
naţionale”. Astfel, în doctrină s-a subliniat necesitatea să fie tratate ca acte de concurenţă
neloială şi: a. substi- uirea produselor; b. dezorganizarea internă a întreprinderii; c.
dezorganizarea generală a pieţei.
Convenţia se referă şi la sechestrarea la import, interzicerea importului, sechestrarea în
interior a produselor care poartă ilicit o marcă de fabrică sau un nume comercial protejate în
ţările în care sunt importate.
Aşadar, principiul concurenţei loiale orientează elaborarea şi aplicarea unor asemenea
reglementări în comerţul internaţional care să garanteze competiţia onestă a participanţilor la
schimburile comerciale şi să descurajeze şi sancţioneze actele şi faptele contrare uzanţelor
cinstite în materie industrială şi comercială.
Stimulând şi facilitând confruntarea onestă pe piaţa internaţională, reglementările
adoptate vizează, totodată, protecţia producătorilor şi consumatorilor de acte şi fapte ilicite
în acest domeniu. Aşa, de pildă, prin Hotărârea Guvernului nr. 228 din 1992 sunt stipulate
măsuri pentru protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de competiţia neloială
prin importul unor produse la preţ de dumping sau subvenţionat, precum şi prin exportul la
preţuri sub nivelul pieţei interne. Prin ordine ale ministerelor Comerţului şi Finanţelor se
precizează că un produs este considerat a face obiectul dumpingului atunci când preţul său de
export către România este inferior valorii normale a unui produs similar sau direct
concurent. în baza reglementărilor în vigoare, importul unor produse sub preţul valorii lor
normale poate fi supus unor taxe anti-dumping, iar în cazul importului unor produse
subvenţionate la producţie sau la export - direct sau indirect în ţara de origine în tara care le
exportă, inclusiv subvenţiile acordate pentru transport - se pot percepe taxe compensatorii.
în cazul importului unor produse în cantităţi sau în condiţii de natură să prejudicieze grav
producătorii naţionali se pot fixa suprataxe sau restricţii cantitative (contingente) la
import.
Aplicarea unor asemenea măsuri constituie garanţii importante în respectarea principiului
concurenţei loiale, având impactul subliniat asupra dezvoltării relaţiilor comerciale
internaţionale şi a prosperităţii economice mondiale.
§3. Principiul egalităţii juridice a părţilor
Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte
contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale, convenind asupra modului în
care urmează să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în care se angajează.
a. Voinţa părţilor
1. Este evident că principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă în
exprimarea liberă a voinţei părţilor.
2. Actele şi faptele de comerţ ce se concretizează în a. iniţiative, b. opţiuni şi c. decizii cu
privire la circulaţia mărfurilor şi serviciilor implică în mod necesar voinţa părţilor. Orice
iniţiativă, opţiune şi, cu atât mai mult, decizie în operaţiunile comerciale internaţionale sunt
acte de voinţă ale părţilor.
3. Având în vedere că schimburile de mărfuri şi servicii se realizează cu intenţia de a
realiza beneficii (profit), iniţiativele, opţiunile şi deciziile fiecărei părţi implică un înalt grad
de răspundere. într-un act de comerţ internaţional sunt în joc, nu de puţine ori, valori deosebit
de mari, care obligă Ia analiză şi evaluare a 1. şanselor şi a 2. riscurilor implicate. Fiecare
parte este, adesea, în situaţia de a-şi angaja o bună parte din patrimoniu, dacă nu chiar
întregul patrimoniu. De aceea, orice iniţiativă, opţiune sau decizie - ca acte majore de voinţă
ale părţilor trebuie să se bazeze pe cunoaşterea cât mai exactă a situaţiei de fapt şi de drept,
aşa încât ambele părţi să dobândească profitul scontat, iar riscurile să fie cât mai mici sau
chiar eliminate.
4. Dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional au atras,
în mod constant, atenţia asupra rolului autonomiei de voinţă a părţilor în negocierea,
încheierea şi derularea contractelor de comerţ internaţional. în opinia reprezentanţilor statelor
membre ale Comisiei, în cazul în care această voinţă nu este expres manifestată şi nu rezultă
din conţinutul contractului de comerţ internaţional, ea este prezumată. Punctul de vedere
general a fost că, în fiecare caz concret privind operaţiunile de circulaţie a mărfurilor sau
serviciilor, „părţile au avut o intenţie în această privinţă”.
5. în condiţiile extinderii schimburilor comerciale internaţionale, autonomia de voinţă se
dovedeşte a fi un element tot mai important în elaborarea şi încheierea contractelor, ca una
din modalităţile de exprimare şi concretizare a principiului egalităţii juridice a părţilor.
b. De jure gestionis
1. Raporturile ce iau naştere între agenţii economici - persoane fizice şi juridice - din
diferite state, în calitatea lor de participanţi la comerţul internaţional, sunt raporturi de jure
gestionis, adică de pe o poziţie de egalitate juridică a unei părţi cu cealaltă parte, deoarece
acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca subiecte de drept privat.
2. în cazul în care statul este implicat într-un contract comercial internaţional sau într-un
litigiu contractual de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de comerciant, statul
efectuează acte şi fapte de comerţ internaţional. Participând la operaţiuni comerciale
internaţionale, în care are „ca partener o persoană fizică sau o persoană juridică de drept civil
(căci dacă partenerul ar fi fost tot stat, raporturile juridice legate ar fi de domeniul dreptului
public), acţiunea statului este considerată ca făcând parte din domeniul acţiunilor de jure
gestionis
- şi nu din domeniul celor de iure imperii - şi supusă ca atare regulilor dreptului comercial
internaţional”.
3. în acele raporturi în care statul acţionează ca putere suverană - de jure imperii - în
realizarea politicii comerciale financiar-valutare, vamale etc., se stabileşte o relaţie de
subordonare a persoanelor fizice şi juridice străine.
Raporturile în care intră organele statului cu aceste persoane străine nu sunt raporturi de
drept comercial, ci raporturi de drept financiar, administrativ etc., adică raporturi care ţin de
domeniul dreptului public.
c. Principiu şi metodă de reglementare
1. Principiul egalităţii juridice a părţilor în raporturile comerciale internaţionale
demonstrează apartenenţa dreptului comerţului internaţional, prin excelenţă, domeniului
privat. Este cazul participării nu numai a persoanelor fizice şi juridice, ci şi a statului, ca unul
din subiecte, acţionând de jure gestionis în raporturi de drept al comerţului internaţional pe
bază de egalitate juridică.
2. în literatura de specialitate şi în documente juridice, egalitatea juridică a părţilor
este definită nu numai ca un principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional, ci şi
ca metodă de reglementare. In Legea Model asupra Arbitrajului Comercial Internaţional,
adoptată de Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional se stipulează în
mod expres egalitatea de tratament a părţilor. „Părţile - se precizează în Legea Model -
trebuie să fie tratate egal şi fiecărei părţi trebuie să i se ofere posibilitatea să-şi prezinte cazul
său”. Prin poziţia de egalitate juridică a părţilor, ca metodă de reglementare „dreptul
comerţului internaţional se încadrează cu preponderenţă în domeniul dreptului privat”.
3. Este evident că - fiind un principiu al dreptului comerţului internaţional
- egalitatea juridică a părţilor orientează normele emise în acest domeniu şi procesul aplicării
lor, având un puternic impact şi asupra metodei de reglementare.
3. Principiul libertăţii convenţiilor
Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele comerciale

internaţionale şi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei juridice a părţilor,
depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a căror limite sunt stipulate în dispoziţiile
exprese ale legii. în aceste limite se aplică principiul libertăţii convenţiilor.
a. „ Convenţiile legal făcute au putere de lege ”

1. După cum am precizat, în baza Codului civil „convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante”. Fiecare subiect de drept se obligă numai la ceea ce acceptă
„ca fiind în interesul lui şi numai în măsura în care doreşte”. Această regulă generală - care
dă expresie principiului libertăţii convenţiilor - se concretizează în dreptul fiecărui
participant la raporturile de comerţ internaţional de a-şi alege partenerii contractuali, de a
negocia cu ei condiţiile şi termenele contractului, şi de a stipula în contract asemenea clauze
care să-i protejeze interesele şi să-i garanteze realizarea scopurilor urmărite.
2. După cum se ştie, comerţul internaţional are o structură specifică, în care se confruntă
participanţi specializaţi, profesionişti în materie, care acţionează în centre bine definite:
porturi, burse, pieţe internaţionale de mărfuri'. Aceşti participanţi - în măsura în care
libertatea contractuală le permite - acţionează pe baza unor practici şi obiceiuri comune, nu
numai în relaţiile lor reciproce, ci şi în relaţiile cu terţii, care, uneori, sunt nevoiţi să le
accepte şi să le dea curs prin contractele de adeziune ce li se impun.
3. Constatând că tehnicile clasice de contractare sunt depăşite, creându-le dificultăţi în
circulaţia bunurilor şi serviciilor, participanţii la schimburile comerciale internaţionale -
marile societăţi, trusturi, carteluri, grupuri de interese economice - au recurs şi decurg tot mai
mult la tehnici moderne de contractare, iar, într-o măsură tot mai mare la cele electronice.
După cum observa Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional, în
ultimul timp „se află în creştere numărul tranzacţiilor din comerţul internaţional prin mijloa-
ce electronice” şi „alte mijloace de comunicare” , la care - în mod obişnuit - ne referim ca
fiind „comerţul electronic, care este implicat în folosirea unor metode alternative de
comunicare şi stocare a informaţiilor”. în practică şi-au făcut şi îşi fac loc tot mai mult
asemenea metode modeme de contractare, facilitând exercitarea libertăţii contractuale a
tuturor participanţilor la raporturile comerciale internaţionale. Evident, stăpânirea acestor
metode se impune, cuprinzând tot mai multe subiecte ale raporturilor comerciale.
Necunoaşterea acestor metode modeme este de natură a crea dificultăţi în procesele de
contractare şi, în consecinţă, în exercitarea libertăţii contractuale.
b. Concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă
1. Părţile pot desemna legea contractului lor, opţiune ce le este permisă de legea forului.
în consecinţă, suntem în prezenţa unei autonomii derivate, deoarece ea este înlăuntrul
ordinii naţionale, fiind consacrată de această ordine. Astfel, libertatea convenţiilor apare şi se
manifestă în raporturile juridice de comerţ internaţional „nu ca o autonomie primordială”, ci
ca una derivată.
2. Concepţia subiectivă cu privire la libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă
al părţilor izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract.
Această concepţie pune accentul pe rolul acordului de voinţă, nerecunoscând validitatea

legii, impactul pe care îl poate avea asupra raporturilor contractuale. Concepţia obiectivă
susţine primatul legii asupra voinţei, susţinând că „voinţa individuală nu poate avea efect
creator în afara legii, sau peste lege”.
3. Considerăm că tendinţele de absolutizare a virtuţilor unei sau altei concepţii sunt
criticabile. Fără a subestima în vreun fel rolul acordului de voinţă al părţilor - care dă
expresie concepţiei liberale în materie, trebuie să admitem necesitatea concordanţei acesteia
cu ordinea juridică naţională, ceea ce înseamnă că în temeiul clauzei electio iuris părţile pot
desemna legea contractului lor, deoarece o asemenea opţiune le este permisă de legea care
guvernează materia. în Legea 105 din 1992 se stipulează: „contractul este supus legii alese
prin consens de părţi”, ceea ce înseamnă că părţile nu au de ales între lege, echitate şi lex
mercatoria universalis. Opţiunea părţilor - în exercitarea principiului libertăţii convenţiilor
- este asupra a diferite legi naţionale, întrucât contractul nu poate fi în afara legii şi cu atât
mai puţin contrar legii.
c. Lex voluntatis
1. Pentru prima dată acest principiu a fost formulat de către Dumoulin, cu prilejul unei
consultaţii pe care a dat-o într-o problemă de regim juridic al bunurilor, care era reglementat
de mai multe statute locale. Prin soluţia dată, Dumoulin a urmărit să asigure un regim unic,
indiferent unde erau situate bunurile mobile
2. în dreptul comerţului internaţional, părţile pot să aleagă legea competentă a cârmui
cerinţele de fond şi efectele contractului.
Dacă în trecut, autonomiei de voinţă i se conferea un câmp foarte larg de acţiune,
reglementările mai recente pun accentul pe facultatea de alegere a legii competente, facultate
recunoscută părţilor.
3. Lex voluntatis mai este definit şi ca normă conflictuală fundamentală, prin care
condiţiile de fond şi efectele contractelor de comerţ internaţional sunt guvernate de legea
desemnată de părţile contractante. „Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral - se
consacră în Legea nr. 105 din anul 1992 - sunt stabilite de legea aleasă de autorul său”.
Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii alese prin consens de către părţi, iar
condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.
Practica raporturilor comerciale internaţionale a pus în evidenţă necesitatea uniformizării
normelor conflictuale existente, iar lex voluntatis este comună în cele mai multe sisteme de
drept privat, constituind un element de uniformitate, compatibil cu cerinţele actuale ale
siguranţei schimburilor comerciale internaţionale.
4. Principiul bunei-credinţe
Atât în dezbaterile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Comisiei Naţiunilor Unite
pentru Drept Comercial Internaţional, cât, mai ales, în procesul încheierii şi realizării
contractelor comerciale internaţionale, cu deosebire în ultimii ani, buna credinţă a fost şi
este invocată, clamată cu insistenţă, subli- niindu-se, de regulă argumentat, importanţa pe
care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc
avantajoase.
a. „ Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă ”
1. La dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional asupra
„Finanţării private a proiectelor de infrastructură”, reprezentantul unui grup de experţi
solicitaţi să ofere o variantă de text a făcut o remarcă care a stârnit mult interes fiind
îndelung comentată: „insistenţa fără precedent asupra bunei-credinţe, frecvenţa ei tot mai
mare în textele elaborate şi invocarea ei în practica relaţiilor comerciale internaţionale - arăta
dânsul - nu demonstrează că a crescut gradul în care este respectată, ci, dimpotrivă, că
este tot mai puţin respectată şi, nu de puţine ori, încălcată cu brutalitate”, motiv pentru
care s-a considerat că este necesară nu numai stipularea în texte, ci, îndeosebi, adoptarea de
măsuri practice de aplicare în: a. momentul încheierii contractelor, b. în derularea acestora
şi c. în predarea mărfii sau efectuarea serviciilor la nivelul cantitativ şi calitativ convenit.
2. „Convenţiile trebuie respectate cu bună-credinţă” - se stipulează în mod expres în
Codul Civil Român.
Mai departe, Codul precizează că „ele (convenţiile - prec. ns.) obligă nu numai la ceea ce
este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei,
după natura sa”.
3. în literatura de specialitate s-au acordat şi se acordă spaţii largi principiului bunei-
credinţe, atrăgându-se atenţia asupra valenţelor sale nu numai morale, ci şi juridice. „Buna-
credinţă - precizează I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie şi Nicolae G. Nedelcu - este
convingerea posesorului că are asupra lucrului ce posedă un drept de proprietate pe baza unui
titlu translativ a cărui invaliditate o ignoră”. în mod explicit, legea română stipulează că „po-
sesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul
contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-1
revendică”. Din reglementările Codului Comercial Român rezultă că buna-credinţă trebuie să
însoţească toate etapele tranzacţiei comerciale, inclusiv transportul până la predarea mărfii,
în condiţiile de calitate şi în cantitatea stipulate în contract.
b. Se poate exercita concurenţa pentru profit cu bună-credinţă?
1. în tranzacţiile comerciale internaţionale concurenţa are un rol important în obţinerea
beneficiilor (profitului). După cum am văzut, însă, „libertatea de concurenţă îşi are limita în
obiceiurile comerciale cinstite”, care presupun buna-credinţă. Aceasta obligă partenerii

schimburilor comerciale internaţionale să respecte un minimum de moralitate. Buna-credinţă
în afacerile comerciale internaţionale obligă atât comerciantul, cât şi industriaşul - implicaţi
în competiţia internaţională pentru a obţine un profit cât mai mare - a. să se comporte în
limitele moralităţii în derularea şi finalizarea tranzacţiei; b. să nu recurgă la acţiuni de natură
a frauda partenerul, deoarece, chiar dacă câştigul este palpabil pe termen scurt, pierderile
sunt certe pe termen lung. Acei participanţi la raporturile comerciale internaţionale, care nu
sunt de bună-credinţă pierd nu numai clienţii, dar şi piaţa de desfacere a produselor şi îşi fac
un renume cu conotaţii negative. Odată limitele unui minimum de moralitate depăşite
„concurenţa devine neleală şi angajează răspunderea celui care a săvârşit actele susceptibile
de o asemenea calificare”.
2. Legea română consacră îndatorirea comercianţilor de a-şi exercita obligaţiile cu
bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, calificând actul de concurenţă neloială ca fiind
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială. în contractele de comerţ
internaţional sunt stipulate clauze prin care se interzice concurenţa neloială, stabilindu-se
răspunderi pentru cei ce o practică.
3. Aşadar, atât în baza legii, cât şi a prevederilor contractuale, concurenţa nu numai că
poate, dar şi trebuie exercitată cu respectarea bunei-credinţe. Se înţelege că raporturile
comerciale internaţionale implică competiţia, concurenţa între participanţii la schimburile
comerciale în scopul de a obţine beneficii (profit). Experienţa demonstrează, însă, că nu prin
fraudă, prin înşelarea partenerilor şi clientelei se obţine un beneficiu stabilit şi din ce în ce
mai mare, ci prin bună-credinţă, prin cinste şi corectitudine.
c. Răspunderea pentru reaua-credinţă
1. După cum am văzut, buna-credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât
procesul elaborării normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor.
în normele privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile
în acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru încălcarea principiului bunei-
credinţe.
2. Legea română prevede în mod expres măsuri împotriva părţii care a acţionat cu rea-
credinţă. Astfel, „dacă vânzătorul a vândut cu rea-credinţă fondul altuia, el va fi dator să
întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, chiar şi cele de simplă plăcere”.
Totodată, „vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut,
dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau
întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi
cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile”. în Codul
Comercial Român sunt stipulate răspunderile pentru acţiunile (acte şi fapte) de rea-credinţă,
ceea ce obligă participanţii la schimburile comerciale internaţionale să aibă o conduită

corectă. Reglementările internaţionale, de asemenea, definesc faptele de rea-credinţă şi
stipulează răspunderi pentru comiterea lor. Aşa, de pildă, Conferinţa de la Lisabona din 1958
a introdus în Convenţia de la Paris privind concurenţa neloială un text care defineşte acte şi
fapte de rea-credinţă: „indicaţiile şi afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este
susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de fabricare,
caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau calitatea mărfurilor”. Se înţelege că - aşa
cum observa Paul Roubier - asemenea comportamente, ce vădesc reaua-credinţă a autorilor
lor, „au fost depistate din experienţa raporturilor juridice de comerţ internaţional”.
Sancţionarea lor s-a dovedit a fi necesară pentru a descuraja reaua-credinţă şi a garanta
derularea corectă a contractelor de comerţ internaţional.
3. Principiul bunei-credinţe este considerat a fi atât de important în relaţiile comerciale
internaţionale, deoarece - mai mult decât în cazul celorlalte principii
- pune în evidenţă valorile morale ale comportamentului participanţilor la aceste relaţii,
adăugându-le răspunderilor juridice stipulate în aplicarea sa de către organele competente
pentru crearea şi aplicarea dreptului comerţului internaţional.
UNITATEA PRINCIPIILOR DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Analiza principiilor dreptului comerţului internaţional pune în lumină unitatea lor,

legăturile strânse dintre ele în procesul elaborării normelor privind schimburile comerciale şi
cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, precum şi în activitatea complexă
de aplicare a acestor norme în tranzacţiile comerciale externe.
1. Corelaţia cu principiile din dreptul intern
1. Se înţelege că principiile dreptului comerţului internaţional, ca şi normele sale, nu
acţionează în disonanţă, ci în consonanţă cu principiile corelative din dreptul intern. Pentru
că este greu de crezut că un asemenea principiu, cum este cel al libertăţii comerţului, ar putea
acţiona numai în schimburile comerciale internaţionale ale agenţilor economici, în condiţiile
absenţei sale în tranzacţiile lor comerciale interne. Aceleaşi considerente sunt de făcut în
legătură cu libertatea convenţiilor, egalitatea juridică a părţilor, buna-credinţă, libertatea
concurenţei.
2. Experienţa demonstrează că formularea principiilor interne în domeniul comercial şi
promovarea lor în practica relaţiilor comerciale constituie un important suport în exercitarea
principiilor dreptului comerţului internaţional.
3. Cu cât practica relaţiilor comerciale interne este mai bogată, îmbogăţind principiile
care le guvernează, cu atât mai mult ele pot contribui la îmbogăţirea principiilor care
guvernează tranzacţiile comerciale internaţionale, deoarece - în multe cazuri - tranzacţiile

comerciale interne se află în strânsă legătură cu cele internaţionale, complementându-se şi
susţinându-se unele pe altele.
2. Complementaritatea principiilor
1. Parcurgând această materie şi luând în considerare practica relaţiilor comerciale
internaţionale se impune concluzia firească că principiile dreptului comerţului internaţional
sunt complementare, fiecare în parte putând să fie înţeles şi explicat în legătura sa, adesea,
intrinsecă cu celelalte principii.
2. Este greu de crezut că principiul egalităţii juridice a părţilor ar putea fi exercitat în
toată plenitudinea sa, fără a fi corelat cu principiul libertăţii convenţiilor, iar ambele, fără a le
corela cu principiul libertăţii comerţului.
3. Dacă principiul libertăţii comerţului dă expresie concepţiei generale liberale cu privire
la schimburile comerciale internaţionale, el se completează în numeroase aspecte concrete cu
principiul libertăţii convenţiilor, completându-se reciproc.
Caracterul complementar al principiilor a rezultat şi din analiza pe care am efectuat-o
asupra principiilor bunei-credinţe şi libertăţii concurenţei.
Complementaritatea este o caracteristică a principiilor dreptului comerţului internaţional
care demonstrează unitatea lor.
§3. Finalitatea principiilor
1. Caracterul unitar al principiilor rezultă şi din finalitatea lor comună: aşezarea relaţiilor
comerciale internaţionale pe un asemenea fundament juridic, care să stimuleze schimburile
mondiale de valori, contribuind la progresul şi prosperitatea tuturor naţiunilor.
2. Această unitate este cu atât mai necesară în condiţiile în care diversitatea de opţiuni şi
practici în comerţul internaţional se menţine, cu toate evoluţiile spre integrare din unele zone
şi regiuni ale lumii.
3. Principiile şi normele dreptului comerţului internaţional acţionează în- tr-o tot mai
accentuată unitate, fără a nega diversitatea, ci pentru a orienta operaţiunile comerciale - în
multitudinea formelor lor de manifestare - în direcţia generală a progresului şi dezvoltării,
asigurându-le coerenţa necesară, eficienţa şi rentabilitatea, care trebuie să caracterizeze
comerţul exterior al tuturor naţiunilor.
Iată de ce, cunoaşterea principiilor dreptului comerţului internaţional nu este numai o
obligaţie a teoreticienilor, ci, mai ales, a practicienilor, a tuturor celor implicaţi în
schimburile comerciale internaţionale, pentru ca, pe temelia trainică a principiilor, să-şi
conceapă şi promoveze afacerile cu acea siguranţă atât de necesară într-o lume în care
competiţia este tot mai puternică, iar supravieţuirea şi, cu atât mai mult, succesul, presupune
- în afara inteligenţei şi priceperii - cunoaştere, o cunoaştere cât mai temeinică a
principiilor şi normelor juridice care guvernează tranzacţiile din comerţul mondial.

Dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional din februarie
1999 de la Viena şi din martie 1999 de la New York au pus în evidenţă, încă o dată,
importanţa cunoaşterii şi promovării principiilor dreptului comerţului internaţional, într-o
strânsă legătură cu normele convenite în acest domeniu. Delegaţia italiană - susţinută de
delegaţiile Austriei, Suediei, Egiptului şi ale altor ţări - a readus în atenţie „importanţa
principiului bunei-credinţe în tranzacţiile comerciale”, subliniind că „dorinţa de îmbogăţire
poate fi înţeleasă”, dar că „reaua-credinţă în tranzacţii trebuie descurajată şi eliminată”.
Dreptul comerţului internaţional trebuie „să garanteze desfăşurarea raporturilor comerciale
internaţionale, a competiţiei fireşti între coemrcianţi, pe baza regulilor dreptului, justiţiei şi
echităţii”.
Cunoaşterea principiilor dreptului comerţului internaţional nu este numai o obligaţie a

teoreticienilor, ci, mai ales, a practicienilor, a tuturor celor implicaţi în schimburile
comerciale internaţionale, pentru ca, pe temelia trainică a principiilor, să-şi conceapă şi
promoveze afacerile cu acea siguranţă atât de necesară într-o lume în care competiţia este
tot mai puternică, iar supravieţuirea şi, cu atât mai mult, succesul, presupune - în afara
inteligenţei şi priceperii - cunoaştere, o cunoaştere cât mai temeinică a principiilor şi nor-
melor juridice care guvernează tranzacţiile din comerţul mondial.
1. Care sunt principiile comerţului internaţional ?
2. Precizaţi formele de manifestare a libertăţii comerţului.
3. Prin ce modalitate se asigură concurenţa loială în comerţul internaţional?
4. Precizati formele bunei credinţe în comerţul internaţional.
Principiul concurenţei loiale.
Complementaritatea principiilor comerţului internaţional.
Principiul bunei credinţe în comerţul internaţional.
Finalitatea principiilor comerţului internaţional

Actomi,
Bucuresti, 1997
- Va fi familiarizat cu izvoarele dreptului comerţului internaţional
- Va şti să identifice normele specifice comerţului internaţional
- Va cunoaşte rolul doctrinei în comerţul internaţional
- Va deţine abilităţi privind uzanţele comerciale
Cuprinsul unitatii de invatare
1. Noţiunea de izvor al dreptului comerţului internaţional ................. 100

2. Izvoarele dreptului comerţului internaţional în sens material ............125
3. Dat-ul relaţiilor comerciale............................................................ 136
4. Configurarea normelor juridice sub influenţa cerinţelor
dezvoltării vieţii comerciale .......................................................... 156
5. Izvoarele dreptului comerţului internaţional în sens formal ................ 102
5.1 Izvoare interne ale dreptului comerţului internaţional ................... 103
5.2 Uzanţele comerciale ......................................................................200
6. Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional .......... 201
7. Rolul doctrinei ..........................................................................................
202
De retinut!............................................................... 203
Intrebări De Control................................................................ 204
Propuneri De Referate.................................................................. 206

Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 8................................. 203
IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
După ce am precizat care este obiectul şi am definit principiile, în acest capitol vom
analiza izvoarele dreptului comerţului internaţional, asupra cărora s-au exprimat puncte de
vedere documentate în literatura de specialitate, subli- niindu-se importanţa şi semnificaţia
pe care o au în înţelegerea complexităţii acestei discipline juridice.
NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1. în definirea izvorului dreptului comerţului internaţional trebuie avute în vedere atât

elementele generale, comune izvoarelor tuturor ramurilor de drept, cât - mai ales -
elementele specifice acestei discipline juridice.
2. De asemenea, în definirea izvorului dreptului comerţului internaţional nu putem să nu
luăm în considerare realitatea comercială, „dat”-ul relaţiilor comerciale, acel rerum
natura, cum îl defineau romanii, şi cerinţele dezvoltării vieţii comerciale, care definesc
izvorul dreptului comerţului internaţional, în primul rând, ca un izvor substanţial, cum îl
numea Jean-Louis Bergel.
3. Având, însă, în vedere că normele dreptului comerţului internaţional nu se prezintă
într-o formă nudă, ci, au întotdeauna o formă exterioară, imprimată
- în mod firesc de elementul juridic - izvorul dreptului comerţului internaţional este definit şi
ca izvor formal, care ne ajută să înţelegem forma de exprimare a normei de drept al
Aşadar, izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin care conţinutul
perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, impunându-se ca model de urmat în
relaţiile comerciale internaţionale.
IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ÎN SENS

MATERIAL
După cum observa Charles Montesquieu „deşi comerţul este supus unor mari prefaceri, se
poate întâmpla ca anumite cauze fizice, calitatea solului sau felul climei, să-i fixeze pentru
totdeauna natura”. Analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale.
1. Rerum natura
a. Romanii subliniau importanţa luării în considerare a cerinţelor decurgând din rerum
natura în înţelegerea surselor substanţiale ale dreptului,
surse de care nu poate face abstracţie nici concepţia cea mai pozitivist-juridică, după cum
observa W. Maihofer.
b. Factorii naturali impun normele comerciale; factorii naturali determină substanţa
normelor de drept comercial; factorii naturali impun modificarea sau adaptarea acestor
norme. Charles Montesquieu a stăruit mult asupra acestor factori în configurarea normelor de
drept în comerţul internaţional. „Astăzi nu facem comerţ cu Indiile - atrăgea atenţia marele
gânditor - decât prin banii pe care îi trimitem acolo. Romanii duceau acolo cam cincizeci de
milioane de sesterţi pe an. Aceşti bani, la fel ca şi ai noştri acum, erau transformaţi în mărfuri
pe care ei le aduceau în Apus. Toate popoarele care au făcut comerţ cu Indi- ile au adus
acolo întotdeauna metale şi au adus de acolo mărfuri”. Clima locuitorilor Indiilor - observa
Montesquieu - „nu le cere şi nici nu le îngăduie aproape nimic din ceea ce le vine de la noi”.
Ei umblă „în mare parte goi; veştmintele, potrivite pentru ei, le sunt procurate de către
propria lor ţară; iar religia lor care are asupra lor atâta putere, le insuflă silă faţă de lucrurile
care ne servesc nouă ca hrană”. Ei nu au deci nevoie decât de metalele noastre, care sunt
semnele valorilor, şi dau în schimb mărfuri, ceea ce datorită cumpătării şi naturii ţării lor au
din belşug. După opinia lui Montesquieu, „Indiile vor fi ceea ce sunt astăzi; şi, întotdeauna,
cei care vor face negoţ cu Indiile vor duce acolo bani şi nu vor aduce de acolo aşa ceva”. în
concepţia lui Montesquieu, factorii naturali au jucat întotdeauna un rol important în
elaborarea normelor dreptului comercial, determinând conţinutul şi configuraţia lor în
diferite sectoare şi având - la rândul lor, tocmai de aceea - un impact apreciabil asupra
dezvoltării schimburilor comerciale internaţionale. Referindu-se - în susţinerea acestei teze -
la comerţul cu popoarele africane, Montesquieu preciza că toate popoarele dezvoltate pot „să
facă cu ele un comerţ avantajos; pot să le facă să aprecieze ca foarte valoroase lucrurile
lipsite de orice valoare şi să obţină pentru aceste lucruri preţuri foarte mari”.
c. Comerţul mondial trebuie să ia în considerare nevoile cotidiene ale oamenilor şi
popoarelor şi să valorifice - prin norme juridice adecvate - rerum natura în optica modernă.
Dacă nu va răspunde acestor cerinţe, comerţul mondial nu se va dezvolta, nu-şi va atinge
obiectivele, iar normele dreptului, dacă vor contraveni acestor exigenţe, vor deveni o piedică
în extinderea schimburilor (fluxurilor) comerciale internaţionale.
§2. „Dat”-ul realităţii comerciale
a. Tocmai factorii obiectivi care configurează realitatea comercială internaţională
reprezintă acel „dat” de care legiuitorul este obligat să ţină seama în elaborarea normelor
dreptului comerţului internaţional. Franşois Geny - unul din cei mai remarcabili gânditori ai
dreptului - sublinia că factorii naturali sunt incluşi în „dat”-ul real al dreptului, având
caracterul unui dat primar, care trebuie să călăuzească activitatea legiuitorului.
b. Modul de obţinere a bogăţiilor, mijloacele de comunicaţie terestre, aeriene, fluviale,
maritime, drumurile, şoselele, clădirile, podurile, instalaţiile, mijloacele de comunicaţie prin
radio şi telecomunicaţii, bunăstarea sau starea precară a unor popoare, nevoile de existenţă
ale indivizilor - toate acestea şi multe altele alcătuiesc „dat”-ul realităţii comerciale dintr-o
zonă sau alta a lumii de care trebuie să se ţină seama în configurarea dreptului comerţului
internaţional. „Există în Europa - constata Charles Montesquieu - un fel de cumpănire între
naţiunile de la sud şi cele de la nord. Cele de la nord au tot felul de înlesniri ale vieţii şi
puţine trebuinţe; cele din urmă au multe trebuinţe şi puţine înlesniri ale vieţii”. Unora „natura
le-a dăruit mult, iar ele îi cer puţin; celorlalte natura le dă puţin, iar ele îi cer mult. Echilibrul
se menţine prin lenea cu care ea a înzestrat popoarele de la sud şi prin iscusinţa şi hărnicia cu
care le-a înzestrat pe cele de la nord. Acestea din urmă sunt nevoite să muncească mult;
altminteri ar duce lipsă de toate şi s-ar sălbătici”. Popoarele de la nord au nevoie de libertate
„datorită căreia ele dispun de mai multe mijloace pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor pe
care natura le-a impus”.
c. Analizele efectuate pe parcursul timpului asupra evoluţiei dreptului comerţului
internaţional confirmă că normele sale sunt concepute sub impulsul „dat”-ului realităţii
comerciale, având, apoi, dacă sunt corect elaborate, o importantă influenţă asupra
schimburilor comerciale, în general, facilitând anumite raporturi comerciale sau
restrângându-le pe altele, potrivit cerinţelor impuse de „dat”-ul realităţii comerciale.
§3. Configurarea normelor juridice sub influenţa cerinţelor dezvoltării vieţii comerciale
a. Dezvoltarea relaţiilor comerciale este determinată de anumite legităţi, care trebuie
cunoscute şi luate în considerare la elaborarea normelor dreptului comerţului internaţional.
Este greu de crezut că s-ar putea neglija cererea şi oferta în aşezarea şi orientarea
schimburilor comerciale. După cum observa Montesquieu, „cartaginezii erau pe drumul
bogăţiilor, şi dacă s-ar fi dus până la al patrulea grad de latitudine nordică şi până la al
cincisprezecelea grad de longitudine, ei ar fi descoperit Coasta de Aur şi ţărmurile vecine”.
Cererea pentru produsele pe care le ofereau ar fi fost cu mult mai mare, iar comerţul făcut de
ei urma să fie „cu mult mai însemnat decât cel care se face astăzi, când America pare că a
făcut să se deprecieze bogăţiile tuturor celorlalte ţări”. Cartaginezii ar fi dat acolo „peste
comori pe care romanii nu le puteau răpi”.
b. Configurarea normelor dreptului comerţului internaţional este influenţată şi de
caracterul consumptibil sau neconsumptibil al produselor care fac obiectul schimburilor
comerciale internaţionale. De asemenea, este influenţată de faptul că mărfurile sunt mobile
sau imobile, divizibile sau indivizibile, nemaivorbind de statutul terenurilor, pădurilor,
apelor, de statutul mării - dacă este teritorială sau liberă de statutul teritoriilor submarine, al
spaţiului aerian, al spaţiului cosmic etc. Raporturile comerciale internaţionale reflectă aceste
realităţi, iar normele juridice trebuie concepute astfel încât să le valorifice în interesul
dezvoltării economice mondiale.
c. Dar nu numai cerinţele comerciale prezente, ci şi cele viitoare trebuie luate în
considerare în procesul complex al configurării normelor dreptului comerţului internaţional,
deoarece comerţul, în general, şi schimburile comerciale internaţionale, în cazul analizat,
constituie unul din factorii cei mai dinamici ai dezvoltării economice. Cantonarea normelor
elaborate numai la prezent ar fi o mare greşeală. Ele trebuie să răspundă cerinţelor imediate,
privind, însă, la viitor, căruia trebuie să-i configureze evoluţia şi să-i garanteze dezvoltarea în
conformitate cu cerinţele zilei de mâine a comerţului internaţional.
Experienţa a demonstrat că acele norme juridice - emise potrivit dorinţelor şi, mai ales,
intereselor unui sau unor grupuri restrânse, ori unor indivizi, care au beneficiul vremelnic al
Puterii politice - nu servesc nici cerinţelor dezvoltării vieţii comerciale prezente şi, cu atât
mai puţin, celei viitoare. Asemenea norme simt sortite abrogării - mai devreme sau mai
târziu - obligând legiuitorul la elaborări legislative prin luarea în considerare a tuturor
cerinţelor obiective ale dezvoltării vieţii comerciale internaţionale.
Iată de ce: 1. rerum natura; 2. „dat”-ul realităţii comerciale; 3. cerinţele dezvoltării
vieţii comerciale se constituie într-un adevărat sistem de izvoare în sens material ale
dreptului comerţului internaţional. Ele alcătuiesc „dat”-ul, care urmează a determina
„construitul” - acel proces tehnic juridic - prin care această realitate comercială devine
drept; acea multitudine de modalităţi, prin care conţinutul perceptiv al normei de drept
devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile comerciale
internaţionale.
A subaprecia sau a neglija, pur şi simplu, „dat”-ul realităţii, când construieşti norma
juridică, înseamnă a promova forme fără fond, ceea ce ar fi extrem de dăunător în relaţiile
comerciale internaţionale. Tocmai de aceea, atunci când studiem izvoarele dreptului
comerţului internaţional, este necesar să efectuăm o analiză completă a acestora, atât în
sensul lor material, cât şi în sensul lor formal, explicând modalităţile în care realitatea
comercială este reflectată în drept, îmbrăcând forma juridică necesară expansiunii comerţului
mondial, dezvoltării economice a tuturor naţiunilor.
IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ÎN SENS FORMAL
„Dat”-ul realităţii comerciale - ca izvor în sens material al dreptului comerţului

internaţional - este exprimat într-o anumită formă, căpătând caracter juridic. Această formă
exterioară poartă denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normelor

dreptului comerţului internaţional.
Principalele izvoare în sens formal ale dreptului comerţului internaţional se pot clasifica
în: 1. izvoare interne; 2. izvoare internaţionale; 3. uzanţe comerciale; 4. principiile generale;
5. doctrina.
„Dat”-ul substratului dreptului comerţului internaţional totalizează elemente materiale şi
spirituale, reflectându-se în activitatea de legiferare şi creare a regulilor uniforme de drept
comercial. Regăsim în procesul elaborării normelor ideea totalizării „faptelor şi valorilor” -
ca factori alcătuind împreună şi în interdependenţă „substanţa normelor” - fundamentul
reglementărilor juridice a raporturilor comerciale internaţionale.
în procesul „de construire” a regulilor juridice care guvernează schimburile comerciale
internaţionale are o mare importanţă cunoaşterea ştiinţifică a datelor pe care le oferă
cercetarea diferiţilor factori care determină configurarea normelor dreptului comerţului
internaţional. Normele juridice astfel construite - sub forma legii comerciale sau convenţiei
internaţionale - oglindesc judecăţi de valoare, ca urmare a prelucrării datelor oferite de
cunoaşterea realităţilor comerciale, ceea ce demonstrează că legiuitorul înfăptuieşte o
operaţiune axiologică de selectare din multitudinea de fenomene pe acelea care necesită a fi
asigurate, în aplicarea lor, la nevoie, prin mijloace coercitive.
In construcţia normelor dreptului comercial - atrage atenţia Mircea Djuvara

- se au în vedere, în primul rând, comercianţii, apoi „care sunt şi în ce consistă actele de
comerţ”. In ceea ce priveşte „comerţul pe mare şi navigaţia, ele fac obiectul unor dispoziţii
speciale, care constituie dreptul comercial maritim”.
Aşadar, izvoarele formale sunt formele de exprimare ale normelor dreptului
comerţului internaţional, care reflectă elementele realităţii comerciale, vizând
reglementarea schimburilor comerciale internaţionale în interesul prosperităţii tuturor
naţiunilor.
Izvoarele dreptului comerţului internaţional în sens formal reprezintă procesul de
„construire” a reglementărilor juridice privind relaţiile comerciale internaţionale,
modalităţile prin care cerinţele realităţii comerciale îmbracă forma juridică a legii
comerciale, a convenţiei internaţionale sau a legii uniforme în domeniul schimburilor
comerciale internaţionale.
Procesul „construirii” normelor dreptului comerţului internaţional - deci, a
reglementărilor care guvernează raporturile comerciale internaţionale - reprezintă unitatea
dintre 1. factorii care determină şi condiţionează şi 2. acţiunea de creaţie, ca o activitate a
puterii legiuitoare, la nivel naţional, sau ca o activitate de negociere, la nivel internaţional, în
scopul de a statornici cadrul adecvat de conduită tuturor participanţilor la schimburile

comerciale internaţionale.
1. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional
în literatura de specialitate, autorii sunt unanimi în a sublinia locul primordial al legii
comerciale în ansamblul izvoarelor interne ale dreptului comerţului internaţional.
în acelaşi timp, în analizele efectuate se subliniază rolul important al altor izvoare interne
ale dreptului comerţului internaţional, cum sunt: legea civilă, uzurile, practica
judecătorească. în literatura juridică s-a făcut distincţie între normele stipulate în legi
comerciale şi cele stipulate în alte acte normative „care interesează dreptul comerţului
internaţional”. Prima categorie a fost definită ca izvoare specifice, iar cea de a doua, ca
izvoare nespecifice.
a. Legea comercială
Fără îndoială că principalul izvor intern al dreptului comerţului internaţional este legea
comercială naţională, date fiind următoarele trei considerente:
1. este emisă sub imperiul cerinţelor realităţii comerciale percepute la nivel naţional; 2.
stipulează îmbinarea intereselor naţiunii respective cu interesele altor naţiuni; 3. are forţa
juridică cea mai mare, subordonează alte acte normative emise pe teritoriul naţional privind
relaţiile comerciale ale ţării respective cu alte ţări.
Legea comercială naţională poate îmbrăca trei forme de exprimare:
a. 1. Coduri comerciale în care sunt stipulate şi norme privind raporturile
juridice comerciale internaţionale
1. Un asemenea cod este cel în vigoare în România şi în alte ţări. Acest cod
reglementează raporturile comerciale, în general, cuprinzând atât norme privind schimburile
comerciale interne, cât şi norme privind schimburile comerciale internaţionale.
1. Codul comercial constituie dreptul comun comercial pentru că: 1. reprezintă o
reglementare de bază a relaţiilor comerciale; 2. oferă un cadru general care este în măsură
- prin corelaţii adecvate şi o interpretare corectă - să dea soluţii juridice adecvate unei
probleme comerciale concrete în raporturile de comerţ internaţional; 3. cuprinde o
reglementare tipică a relaţiilor comerciale, fie ele interne, fie internaţionale.Asemenea
coduri stipulează norme juridice care se referă nemijlocit la schimburile comerciale
internaţionale.
2. Avantajul unei asemenea reglementări rezultă din faptul că: 1. selectarea normelor
privind reglementarea raporturilor comerciale internaţionale a fost efectuată chiar de către
legiuitor; 2. uşurează activitatea participanţilor la circuitul comercial internaţional, deoarece
normele sunt aşezate intr-o ordine logică, în raport de obiectul reglementării; 3. posibilităţile
de eroare în aplicarea normelor de drept comercial sunt restrânse considerabil.
3. Codurile de comerţ exterior asigură sistematizarea legislaţiei din acest domeniu, care -
în cele mai multe cazuri - este răspândită în mai multe acte normative.
Exemplul cel mai frecvent citat este Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale
Americii (Uniform Commercial Code), care este aplicat în toate statele federale şi care a
apărut ca o necesitate în direcţia 1. elaborării unui cadru juridic comun şi uniform pentru
statele federaţiei; 2. facilitării schimburilor comerciale dintre statele federaţiei şi dintre
acestea şi alte state.
a. 3. Legile speciale
1. în ţările care n-au adoptat încă un Cod Comercial Uniform sau un Cod de Comerţ
Exterior sunt emise legi speciale prin care sunt reglementate raporturile comerciale
internaţionale.
2. Legile speciale, la rândul lor, se împart în două categorii: a. cele care conţin norme cu
caracter general în domeniul comercial, inclusiv norme care reglementează raporturile
comerciale internaţionale şi b. cele care conţin norme care reglementează raporturile de
comerţ internaţional.Din prima categorie fac parte legile ordinare care reglementează rapor-
turi comerciale dintr-o anumită zonă sau dintr-un anumit sector al schimburilor comerciale.
Din a doua categorie fac parte legile care reglementează raporturile comerciale cu elemente
de intemaţionalitate.
In literatura juridică s-au enunţat trei condiţii ca legea naţională să fie aplicată unui raport
juridic de comerţ internaţional: a. subiecţii raportului juridic să nu fi desemnat ca lex
contractus o altă lege naţională; b. unul din subiecţii raportului juridic să fie resortisant al
ţării căreia aparţine legea respectivă; c. aplicarea acelei legi naţionale să fie acceptată de
ambii subiecţi ai raportului juridic.
Această succintă analiză îngăduie concluzia că cea mai potrivită soluţie ar constitui-o
elaborarea unui Cod de comerţ exterior, care să ofere acea reglementare de ansamblu, în
măsură a facilita activitatea atât de complexă şi diversificată în acest domeniu.
b. Legea civilă
1. Chiar în primul articol al Codului comercial român se stipulează în mod expres că în
comerţ se aplică normele din acest cod, iar acolo unde aceste norme nu dispun „se aplică
Codul civil”.
2. Legea civilă - în cazul enunţat, Codul Civil Român - este un izvor formal al dreptului
comercial, în general, inclusiv al dreptului comerţului internaţional.
3. în toate acele cazuri în care nu există o dispoziţie expresă în legea comercială, se
aplică legea civilă care „constituie dreptul comun în materie”. Aşadar, legea civilă este
norma generală, iar legea comercială, norma specială, care are prevalenţă asupra legii civile,
potrivit principiului care guvernează materia. Se înţelege că acest principiu se aplică numai
în cazul în care în legea specială nu se dispune expres că se va aplica legea generală, adică
norma de drept civil, care constituie, în circumstanţele date - dreptul comun.
c. Uzurile sau obiceiul juridic
1. Uzurile constituie, încă, un izvor de drept în dreptul comerţului internaţional, deşi
sfera sa tinde să se restrângă pe măsură ce legea îşi extinde câmpul de aplicare.
2. în practică se disting trei categorii de uzuri: a. locale, b. regionale, c. naţionale, care
pot fi evocate în raporturile de comerţ internaţional.
3. în acest subcapitol am evocat numai existenţa uzurilor ca una din componentele
izvoarelor interne ale dreptului comerţului internaţional, urmând a fi examinate în substanţa
lor în cadrul uzurilor comerciale internaţionale.
d. Practica judecătorească
1. Practica judecătorească naţională - care nu constituie un izvor de drept în sensul deplin
al acestei noţiuni - are importanţă în pronunţarea soluţiilor de către instanţele specifice
2. Practica judiciară poate manifesta flexibilitate în cazul excepţiei de ordine publică,
prin admiterea validităţii clauzei aur în contractele de comerţ internaţional sau în privinţa
clauzei compromisorii.
Se înţelege că practica judiciară are o pondere mai mare şi o influenţă mai accentuată în
sistemul „Common-Law”, în comparaţie cu sistemul „Civil- Law”. Totuşi, când - pentru
soluţionarea unei cauze privind un raport juridic de comerţ internaţional - se recurge la o
instanţă de judecată naţională trebuie cunoscute temeinic procedurile care, în multe cazuri,
joacă un rol recunoscut şi apreciat ca atare în dreptul comerţului internaţional.Toţi analiştii
apreciază rolul important al convenţiilor în sistemul izvoarelor dreptului comerţului
internaţional. Mai mult, unii autori consideră convenţiile internaţionale ca fiind substanţa
„dreptului comerţului internaţional” sau „principalul izvor internaţional al dreptului
Convenţia internaţională este o înţelegere convenită între două sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme internaţionale. Conţinutul
convenţiilor internaţionale îl formează drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi conduita
pe care acestea se obligă să o respecte în aplicarea şi realizarea celor convenite.
Convenţiile internaţionale pot fi: bilaterale sau multilaterale şi pot îmbrăca forma
tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme asupra cărora pot conveni părţile.
a. Convenţiile bilaterale
1. Aceste convenţii ocupă un loc foarte important în ansamblul înţelegerilor comerciale
internaţionale ale statelor, având în vedere posibilităţile multiple pe care le oferă pentru a
conveni modalităţile practice privind derularea schimburilor comerciale pe baza interesului
celor două părţi.

2. Convenţiile bilaterale îmbracă - în cele mai multe cazuri - forma tratatului sau a
acordului comercial.
3. Statele recurg la una din cele două forme, ţinând seama de drepturile şi obligaţiile pe
care vor să le stipuleze şi de clauzele comerciale pe care intenţionează să le convină.
1. Experienţa demonstrează că tratatele comerciale se încheie în domenii de interes
comercial reciproc, cum sunt: transportul mărfurilor, tranzitul, regimul vamal, statutul juridic
al comercianţilor pe teritoriul celuilalt stat etc.
2. în practică, problemele comerciale au fost - în multe cazuri - soluţionate împreună cu
cele de navigaţie, motiv pentru care aceste înţelegeri sunt cunoscute sub denumirea de
„tratate de comerţ şi navigaţie”.
3. Dintre clauzele cele mai importante ale tratatelor comerciale amintim:
a. clauza naţiunii celei mai favorizate; b. clauza regimului naţional.
în afara formei necondiţionate - care implică principiul egalităţii în acordarea avantajelor
convenite cu un stat terţ, există forma condiţionată a clauzei naţiunii celei mai favorizate,
care implică principiul compensaţiei, în sensul că avantajele convenite în relaţiile cu un stat
terţ se pot extinde şi în relaţiile dintre părţile la tratat numai în schimbul unor compensaţii
reciproce ori acordării unor facilităţi sau avantaje.
2. Acordul comercial
1. Acordul comercial este o înţelegere bilaterală la care se recurge frecvent pentru

convenirea modalităţilor de desfăşurare a schimburilor comerciale între două state.
2. întrucât, în mod obişnuit, sunt stipulate nu numai schimburile de mărfuri, ci şi
modalităţile de plată, aceste acorduri sunt numite „acorduri comerciale şi de plăţi”.
Acordul comercial poate cuprinde: categoriile de mărfuri ce fac obiectul schimburilor,
termenele şi modalităţile de contractare, nivelul preţurilor, reglementări vamale, precum şi
alte clauze asupra cărora pot conveni părţile.Prin acordurile comerciale bilaterale de lungă
durată se pot conveni condiţiile aprovizionării cu materii prime, cu energie, combustibili şi
alte materiale necesare bunei funcţionări a economiei naţionale.
3. Alte forme ale înţelegerilor bilaterale
1.înţelegerile privind schimburile comerciale între două ţări pot îmbrăca şi alte forme,
cum sunt: programele de schimburi de mărfuri, memorandum-ul etc.
2. Condiţia valabilităţii o constituie aprobarea acestor înţelegeri de către organele
competente din cele două ţări.

3. Alegerea formei convenţiei bilaterale este un atribut al părţilor. Dacă părţile convin
să-şi stabilească cadrul derulării schimburilor comerciale printr-un Tratat comercial şi de
navigaţie, printr-un Acord comercial şi de plăţi sau printr-un memorandum o pot face în
virtutea competenţelor conferite de legile lor fundamentale şi de alte acte normative.
în literatura de specialitate s-a relevat că înţelegerile bilaterale - tratate, acorduri,
memorandum-uri etc. - reprezintă un mijloc politico-juridic eficient pentru formarea şi
dezvoltarea unor norme de drept al comerţului internaţional, în exercitarea atributelor
suverane ale statelor.
Aşadar, convenţiile bilaterale - ca izvoare ale dreptului comerţului internaţional -
acoperă o sferă întinsă a raporturilor comerciale dintre state, cuprinzând domeniile:
comerţului, cooperării tehnico-ştiinţifice, navigaţiei, relaţiilor financiare etc.
Potrivit legii române, acordurile, convenţiile şi alte înţelegeri internaţionale - în raport de
obiectul lor - pot fi negociate pe baza împuternicirii date de către Şeful statului, Primul
ministru sau, dacă este vorba de o înţelegere în formă simplificată, pe baza împuternicirii
date de şefii departamentelor respective, ce „se consemnează în deplinele puteri, care se
eliberează de Ministerul Afacerilor Externe”.
Guvernul ia măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi
celorlalte înţelegeri comerciale şi „controlează modul în care se realizează acestea”.
b. Convenţiile multilaterale
1. Fiind - aşa cum am subliniat - principalul izvor al dreptului comerţului internaţional,
alături de convenţiile bilaterale, convenţiile multilaterale: a. sintetizează tendinţe şi orientări
în comerţul mondial; b. urmăresc eliminarea suprapunerilor şi contradicţiilor din
reglementările existente; c. promovează un drept substanţial sau material uniform .
2. Participarea reprezentanţilor statelor şi ai organizaţiilor internaţionale specializate la
negocierea convenţiilor multilaterale are o importanţă deosebită, deoarece - numai pe această
cale - se pot identifica şi promova normele cele mai adecvate pentru a asigura uniformizarea
reglementărilor din domeniul dreptului comerţului internaţional.
3. Convenţiile multilaterale pot avea: a. caracter regional, cum sunt: Tratatele de la
Roma din 1957; Convenţia privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb
(AELS), încheiată în 1960, la Stockholm, care instituie o zonă comercială liberă, prin care se
renunţă la taxele vamale între ţările membre; Tratatul de la Montevideo din 1981; Tratatul de
la Jakarta din 1967; Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 etc; b. caracter mondial,
cum sunt Carta Naţiunilor Unite sau Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). 1
4. Convenţiile multilaterale - ca şi cele bilaterale - constituie izvor de drept al comerţului
internaţional în cazul în care reglementează raporturi comerciale internaţionale. Experienţa
demonstrează, însă, că asemenea reglementări se regăsesc şi în convenţii care privesc - în

principal - relaţii politice, culturale etc.
Convenţii care vizează uniformizarea regulilor de drept internaţional

privat
Cunoaşterea acestor convenţii se impune, în condiţiile în care raporturile dintre cele două
discipline - dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat - sunt atât de
strânse.
Multe din normele stipulate în aceste convenţii prezintă interes pentru dreptul comerţului
internaţional.
Cronologic, uniformizarea a urmărit domenii de interes în condiţiile date, orientând
evoluţia relaţiilor cu caracter privat în aceste domenii în anii ce au urmat. Distingem, între
convenţiile adoptate:
Convenţia privind legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin. Convenţia
cuprinde 11 articole şi două anexe. Prima cuprinde textul legii uniforme asupra cambiei şi
biletului la ordin. Anexa a Il-a cuprinde rezervele, care se referă la particularităţile pe care
statele le vor menţine la adoptarea legii.
- Convenţia privind reglementarea anumitor conflicte de legi în materii de cambii
şi bilete la ordin. Textul a fost adoptat la încheierea celei de-a treia Conferinţe
internaţionale, la 7 iunie 1930.
- Convenţia privind dreptul de timbru în materie de cambie şi bilete la ordin.
Acest text a fost considerat necesar de către reprezentanţii celor 31 de state participante la
Conferinţa de la Geneva pentru a întregi reglementările uniforme adoptate în celelalte
două convenţii.
- Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cec. Prin
normele adoptate se urmărea să se ofere soluţii uniforme privind conflictele de legi în
domeniu.
- Convenţia privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internaţional de
bunuri mobile corporale. Textul adoptat cuprinde reguli uniforme în materie, fiind un prim
pas spre unificarea legislaţiei în vânzările internaţionale de bunuri mobile corporale.
Convenţii care vizează uniformizarea dreptului substanţial (regulilor

de drept material)
Aceste convenţii reprezintă concretizarea eforturilor comunităţii internaţionale de a oferi
texte uniforme privind dreptul material, în domenii în care diversitatea era dominantă.
Doctrina consideră că regulile elaborate sunt componenta unui proces care trebuie să aibă
continuitate, acoperind treptat, toate domeniile ce cad sub incidenţa dreptului comerţului
internaţional.
Uniformizarea dreptului substanţial presupune cunoaşterea temeinică a textelor existente,
pentru a reţine şi codifica ceea ce este comun, acoperind şi reflectând interesele generale
în materie.
Convenţiile elaborate nu exclud particularităţile, diferenţele. Ele urmăresc, însă,
facilitatea schimburilor comerciale într-un sistem juridic, în condiţiile menţinerii unor
elemente specifice, tradiţionale.
- Convenţia privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri
mobile corporale.
- Convenţia privind legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare
internaţională de bunuri mobile corporale.
- Convenţia privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri, menită a
înlocui Convenţiile de la Haga adoptate în 1964 referitoare la bunurile mobile corporale.
- Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.
- Convenţia privind arbitrajul comercial internaţional' prin care sunt promovate
reguli uniforme referitoare la cauzele arbitrale comerciale.
- Convenţia privind raporturile ce rezultă din contractul de expediţie sau în legătură cu
acesta.
- Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre.
- Convenţia privind transportul combinat al mărfurilor pe calea ferată şi Dunăre.
- Convenţia privind prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri.
- Protocolul de modificare a Convenţiei privind prescripţia în materie de vânzare
internaţională de mărfuri.
România promovează susţinut normele stipulate în convenţiile multilaterale
- Prin Legea nr. 43, Decretul 1008 din 1937, România a ratificat Convenţia internaţională
privind unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile şi ipotecile maritime.
- Prin Decretul nr. 87 din 1973, România a ratificat Convenţia privind colaborarea în
navigaţia maritimă comercială.
- Prin Decretul nr. 343 din 1981 a fost ratificată Convenţia Naţiunilor Unite privind
transportul de mărfuri pe mare.
- Prin Decretul nr. 451 din 1972, România a ratificat Convenţia privind contractul de
transport de mărfuri pe şosele.

- Prin Decretul nr. 100 din 1983, România a ratificat Convenţia privind transporturile
internaţionale feroviare (COTIF).
- Prin Legea nr. 108 - Decretul nr. 1213 - din 1931, România a ratificat Convenţia privind
unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional.
- Prin Decretul nr. 194 din 1965, România a ratificat Convenţia privind aviaţia civilă
internaţională.
4. România - participantă activă la convenţiile multilaterale
4.1. România participă la mai multe convenţii multilaterale în domeniul vamal. Aşa, de
pildă, prin Decretul nr. 420 din 1979, ţara noastră a aderat, la cerere, la Convenţia vamală
privind transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor T.I.R..
4.2. Ţara noastră participă la convenţii multilaterale în domeniul arbitrajului comercial
internaţional. Astfel, prin Decretul nr. 186 din 1961 a fost ratificată Convenţia privind
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.
4.3. România participă la Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional,
care se aplică convenţiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau
care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoanele fizice sau juridice
având, în momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în State
Contractante diferite.
4.4. Ţara noastră participă la Convenţia privind reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state, care stipulează că fiecare stat contractant
recunoaşte orice sentinţă dată în cadrul convenţiei „ca fiind obligatorie şi asigură
executarea pe teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinţa le impune ca şi când
ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcţionând pe teritoriul zisului stat”.
5. România - membră a unor importante organisme financiar-bancare
5.1. în baza Decretului nr. 480 din 1971, ţara noastră participă la Acordul General pentru
Tarife Vamale şi Comerţ (GATT).
5.2. în baza Decretului nr. 493 din 1972 şi a Decretului nr. 26 din 1977, România
participă la F.M.I..
5.3. în baza Decretului nr. 494 din 1972, România participă la Banca Internaţională de
Reconstrucţie şi Dezvoltare, iar în baza Legii nr. 24 din 1990, ţara noastră participă la
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
5.4. în baza Legii nr. 28 din 1991, ţara noastră participă la Corporaţia Financiară
Internaţională, iar în baza Legii nr. 43 din 1992, România participă la Agenţia
Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.
5.5. Prin Decretul nr. 183 din 1980, ţara noastră a aprobat Acordul privind procedurile
în materie de autorizaţii de import. România a acceptat unele înţelegeri convenite în
timpul negocierilor comerciale multilaterale în Runda Tokio a Acordului General pentru
Tarife Vamale şi Comerţ.
România - ţară asociată la Uniunea Europeană
1. Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile

Europene şi statele membre ale acesteia, pe de altă parte, a fost semnat la Bruxelles la 1
februarie 1993 şi a fost ratificat de România prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993.
2. Acordul reprezintă cadrul juridic al derulării operaţiunilor de comerţ internaţional, în
perspectiva integrării în Uniunea Europeană.
3. în acest important Acord, sunt stipulate norme cu privire la schimburile comerciale de
produse industriale şi agricole, precum şi cu privire la furnizarea de servicii între Comunitate
şi România.
Prin Acord se urmăreşte să se „promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii
armonioase între părţi”, sprijinind astfel dezvoltarea economică în România, să asigure „o
bază pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală”.
Acordurile României cu statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
La 10 decembrie 1992 a fost semnat la Geneva Acordul între statele membre A.E.L.S.
şi România.
In temeiul acestui Acord, România a încheiat acorduri bilaterale separate cu Austria,
Confederaţia Elveţiană, Finlanda, Irlanda, Norvegia şi Suedia cu privire la comerţul cu
produse agricole de bază.
Atât Acordul de bază, cât şi acordurile bilaterale constituie un cadru juridic coerent
pentru dezvoltarea raporturilor de comerţ internaţional între agenţii economici din ţara
noastră şi agenţii economici din Austria, Elveţia, Finlanda, Irlanda, Norvegia şi Suedia.
In Acord se stipulează că „părţile semnatare îşi exprimă hotărârea să elimine progresiv
obstacolele la o parte substanţială a comerţului lor”, în conformitate cu Acordul General
pentru Tarife Vamale şi Comerţ, urmărind promovarea „prin expansiunea comerţului
reciproc” a dezvoltării armonioase a relaţiilor economice între statele A.E.L.S. şi România.
Acordul de bază şi acordurile bilaterale stipulează, totodată, că se vor asigura condiţii

corecte de concurenţă în domeniul comerţului între statele părţi .
Ca izvoare principale ale dreptului comerţului internaţional, convenţiile multilaterale au
un rol important în procesul complex al uniformizării normelor din acest domeniu.
Subliniem că un proces susţinut se desfăşoară - în acest sens - în cadrul Uniunii Europene
printr-o uniformizare, treptată, a dreptului comunitar. în temeiul art. 3 al Tratatului privind
înfiinţarea Comunităţii Economice Europene, Comunitatea are obligaţia de a proceda la
„apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării Pieţei Comune”. în
vederea realizării acestui obiectiv, Uniunea Europeană are posibilitatea să recurgă la două
căi: 1. elaborarea de directive sau 2. elaborarea de recomandări.
In baza directivelor şi recomandărilor, se desfăşoară un proces de uniformizare a
dreptului comerţului internaţional: 1. prin elaborarea şi adoptarea unor reglementări
naţionale conforme directivelor şi recomandărilor comunitare; 2. prin încheierea unor
convenţii între statele membre ale Uniunii Europene în probleme interesând comerţul
internaţional, cum sunt: a. recunoaşterea societăţilor comerciale; b. fuziuni internaţionale ale
acestora; c. recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti; d. schimbarea sediului
societăţilor comerciale.
Până în prezent au fost elaborate şi negociate mai multe convenţii cuprinzând norme
uniforme de drept privat internaţional. S-au promovat câteva iniţiative pentru uniformizarea
normelor conflictuale, elaborându-se norme de competenţă directă şi cu privire la
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti.
în privinţa normelor de drept material, s-a acţionat pentru apropierea şi coordonarea
legislaţiilor naţionale privind societăţile comerciale, statutul acestora, fuziunea societăţilor
comerciale, falimentul lor.
O activitate susţinută de uniformizare a normelor dreptului comerţului internaţional
desfăşoară: 1. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică; 2. ţările scandinave; 3.
ţările din Benelux; 3. ţările africane; 4. ţările asiatice; 5. ţările latino-americane. La aceasta se
adaugă activitatea de negociere şi promovare a unor înţelegeri bilaterale.
In procesul uniformizării normelor dreptului comerţului internaţional se urmăreşte:
a. eliminarea obstacolelor şi discriminărilor din comerţul internaţional;
b. extinderea tratamentului comercial pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate;
c. expansiunea comerţului mondial pentru a asigura prosperitatea tuturor naţiunilor.
3. Uzanţele comerciale
Un alt important izvor al dreptului comerţului internaţional îl reprezintă uzanţele

comerciale, care au apărut şi s-au sedimentat pe parcursul timpului. După cum observa
Charles Montesquieu, în relaţiile comerciale „uneori au fost părăsite legile, pentru a se urma
obiceiurile, alteori au fost părăsite obiceiurile pentru a se urma legile”. în acest caz - observa
marele gânditor - „era firesc ca obiceiul să învingă cu uşurinţă”. Dânsul evocă, în sprijinul
acestei teze, legile şi obiceiurile din practica comercială romană.
3.1. Definiţia uzanţelor comerciale
1. în activitatea comercială s-a dovedit - aşa cum am arătat - că din cele mai vechi
timpuri s-a recurs la anumite uzuri (obiceiuri, obişnuinţe). Poate cea mai simplă formă a
acestor uzanţe sunt practicile şi obişnuinţele dintre părţile contractante, acceptate în derularea
relaţiilor comerciale dintre ele timp îndelungat.
2. în Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, practicile, obişnuinţele
dintre părţile contractante, sunt denumite courses of dealing, precizându-se că „se înţeleg
prin courses of dealing o serie de activităţi între părţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi
considerate în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a
expresiilor şi a actelor lor”. Codul precizează că este luată în considerare comportarea
părţilor atât în procesul încheierii şi derulării contractului, cât şi după aceste momente
esenţiale în raporturile comerciale. Clauzele exprese şi toate modalităţile de executare, prac-
ticile dintre părţi şi uzanţele comerciale urmează a fi interpretate ca fiind compatibile unele
cu altele, iar - în cazul în care o asemenea interpretare nu este posibilă - „clauzele exprese
vor prevala asupra modalităţilor de executare, iar modalităţile de executare vor prevala
asupra practicilor stabilite între părţi”.
3. Uzanţele comerciale sunt definite în convenţiile internaţionale, prin care sunt stipulate
atât locul, cât şi rolul lor în raporturile contractuale. „Părţile - se precizează în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri - sunt legate prin
uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele”. Astfel,
sunt reţinute: a. actul de voinţă al părţilor cu privire la uzanţele de care se consideră legate;
b. obişnuinţele care s-au stabilit între ele, consecinţă a unor uzanţe acceptate în mod repetat
în contractele de vânzare internaţională de mărfuri.
4. Definirea conceptuală a uzanţelor îşi găseşte expresia în conţinutul raporturilor
juridice dintre vânzător şi cumpărător, dintre creditori şi debitori, dintre participanţii la
raporturile juridice de comerţ internaţional, în general, atât în faptele-condiţii, cât şi în
faptele-soluţii în configurarea acestor raporturi.
5. Cercetarea efectuată permite să se observe că „uzanţele sau uzurile comerciale
presupun continuitate, constanţă şi uniformitate”, fiind practici comerciale cu o anumită

„vechime, repetabilitate şi stabilitate” în raporturile juridice de comerţ internaţional. Ele au
un rol important în determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, facilitând tratativele şi
încheierea contractelor dintre părţi. Practicile şi obişnuinţele dintre părţile contractante au,
uneori, „influenţă şi asupra terţilor aşa cum se întâmplă în relaţiile de intermediere sau de
agency, în dreptul anglo-american”.
Aşadar, uzanţele comerciale internaţionale sunt acele practici, atitudini,
comportamente, repetate de multe ori în contractele pe care părţile le încheie şi
derulează, facilitând schimburile comerciale dintre participanţii la raporturile juridice
de comerţ internaţional.
Deci, uzanţele comerciale internaţionale: 1. constituie o practică socială;
2. se aplică mai multor parteneri comerciali; 3. sunt opera participanţilor la schimburile
comerciale internaţionale; 4. sunt recunoscute ca utile şi necesare de către părţi; 5. au un rol
indiscutabil în facilitarea desfăşurării raporturilor de comerţ exterior. în funcţie de natura lor
uzanţele pot constitui un izvor al dreptului comerţului internaţional.
3.2. Clasificarea uzanţelor comerciale

Analiza uzanţelor comerciale duce la concluzia că ele se pot clasifica astfel: a. după un
criteriu geografic, în locale, regionale etc.; b. după obiectul contractului, în uzanţe
specifice unei sau altei ramuri; c. după sfera de cuprindere, în uzanţe generale, aplicabile
tuturor relaţiilor comerciale; d. după forţa lor juridică, în uzanţe normative şi
convenţionale; e. după gradul de tipizare, în uzanţe tipizate, în forma unor clauze tipizate.
a. Uzanţe locale, speciale, generale

a. l. Uzanţele locale sunt cele care pot fi determinate după un criteriu geografic. Astfel,
putem identifica: a. uzanţele care se aplică într-o anumită piaţă;
b. uzanţele aplicate într-un anumit port; c. uzanţele aplicate într-o anumită regiune sau chiar
într-o anumită localitate.
a. 2. Uzanţele speciale sunt cele care pot fi determinate după obiectul contractului
respectiv. In acest sens, experienţa a demonstrat că pot fi anumite uzanţe în comerţul cu
animale vii; alte uzanţe în comerţul cu cereale; alte uzanţe în comerţul cu citrice; în comerţul
cu vinuri, cu alcool etc. De asemenea, uzanţele specifice se întâlnesc în practicarea unor
profesiuni, cum este aceea de agent de bursă sau în efectuarea unor operaţiuni comerciale,
cum sunt cele din contractele de vânzare-cumpărare, de servicii etc.
a. 3. Uzanţele generale sunt cele care pot fi determinate după sfera lor de
cuprindere, aplicându-se tuturor relaţiilor de comerţ internaţional, indiferent de ramura
specifică de activitate; de profesiunea participanţilor la schimburile comerciale; de obiectul

contractului (comerţ cu cereale, citrice, alcool, ţigări etc.). De pildă, uzanţele referitoare la
finisarea produselor şi, în general, cele privitoare la calitatea mărfii. Ele se aplică în toate
contractele, indiferent de obiectul lor şi indiferent de localitatea în care se derulează.
b. Uzanţele normative şi uzanţele convenţionale

Această clasificare a uzanţelor este efectuată după forţa lor juridică. Opinia tuturor
analiştilor este că această clasificare este deosebit de importantă, având în vedere întinderea
şi impactul acestor două categorii de uzanţe în raporturile de comerţ internaţional.
b. l. Uzanţele normative
1. Uzanţele normative au valoare de normă de drept. Ele mai sunt denumite uneori
uzanţe legale sau cutume. Asemenea uzanţe îşi găsesc expresia în texte normative. Astfel, în
baza Codului civil român, convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar
la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. Codul
stipulează, totodată, că „obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres;
această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea
legii»i63 contrar acestei dispoziţii, prin intermediul uzanţelor s-a impus regula prezumţiei de
solidaritate pasivă între debitorii contractuali. De asemenea, prin intermediul uzanţelor s-a
impus refacerea sau readaptarea contractului pentru a evita rezoluţiunea.
2. Atât în Codul civil, cât şi în legi speciale sunt dispoziţii exprese cu privire la
raporturile contractuale. Astfel, Codul civil precizează că „dispoziţiile în- doioase se
interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”, iar „clauzele obişnuite
într-un contract se subînţeleg deşi nu sunt expres intr-insul”. în privinţa societăţilor
comerciale se arată că dispoziţiile Codului se aplică în măsura în care „nu sunt contrare
legilor şi uzurilor comerciale”. Legea nr. 58 din 1934 şi Legea nr. 59 se referă la „uzurile
locului de plată”.
3. După cum s-a observat în literatura juridică, uzanţele normative au aceeaşi forţă
juridică, ca şi legea care trimite la ele. Aşa cum rezultă din exemplele date, cel mai
frecvent, legea trimite la uzanţele comerciale ce trebuie aplicate.
între trăsăturile caracteristice ale uzanţelor normative, trebuie reţinute:
a. caracterul obligatoriu ca a oricărei norme juridice, putându-se aplica pentru a suplini
legea sau chiar prin derogare de la lege, după cum am văzut în cazul prezumţiei de
solidaritate pasivă între debitorii contractuali; b. caracterul de durată, având o vechime
considerabilă; c. caracterul de generalitate; d. caracterul de continuitate; e. caracterul de
repetabilitate.
b. 2. Uzanţele convenţionale
1. Aceste uzanţe sunt expresia autonomiei de voinţă a părţilor contractante. Ele mai sunt
numite uzanţe de fapt sau interpretative, fiind definite drept practici şi obişnuinţe între
părţile contractante - mai mult sau mai puţin generalizate şi uniformizate - respectate de
participanţii la raporturile comerciale internaţionale în afacerile care definesc înţelesul unei
norme juridice existente printr-un obicei constant sau care servesc la lămurirea unui
contract, dând eficienţă voinţei prezumate a părţilor, prin precizarea limitelor acestei voinţe.
2. Autoritatea uzanţelor convenţionale rezultă din acordul de voinţă expres, tacit sau cel
puţin prezumat al părţilor. în temeiul acestui acord de voinţă, părţile au libertatea de opţiune
asupra conţinutului contractului. Şi în cazul uzanţelor convenţionale: a. durata în timp a
practicilor şi obişnuinţelor dintre părţile contractante; b. constanţa în aplicare şi c.
repetabilitatea au o semnificaţie deosebită.
3. Uzanţele convenţionale au forţa juridică a unei clauze contractuale, deoarece ele
cuprind practici care se integrează în contracte şi sunt grefate pe acestea la încheierea şi
executarea lor. Din aceste considerente, uzanţele convenţionale au un caracter concret, sunt
mobile şi, de regulă, empirice. Dacă în cazul acordului expres al părţilor, uzanţele sunt
recepţionate contractual cu uşurinţă, în cazul acordului lor tacit, uzanţele se pot deduce din
clauzele contractului, iar - în lipsa unui acord expres sau tacit - uzanţele comerciale
convenţionale sunt prezumate, deci, subînţelese, dacă în mod repetat, în contracte de acelaşi
tip, părţile au recurs la ele.
Asemănări şi deosebiri între uzanţele normative şi convenţionale

1. Atât uzanţele normative, cât şi cele convenţionale au un caracter de generalitate, de
continuitate şi repetabilitate, fiind aplicate de părţi în raporturile lor contractuale de comerţ
exterior.
2. Uzanţele normative şi convenţionale vizează un obiectiv comun: facilitarea
raporturilor contractuale, încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior cu o
eficienţă sporită, ceea ce explică aplicarea lor frecventă în relaţiile de comerţ internaţional .
3. între uzanţele comerciale normative şi cele convenţionale există deosebiri, în primul
rând în privinţa forţei lor juridice. Astfel, în timp ce uzanţele normative ţin de domeniul
legii, având aceeaşi forţă juridică pe care o are legea, uzanţele convenţionale ţin de
domeniul contractului, fiind expresia acordului de voinţă al părţilor. în consecinţă, dacă
uzanţa normativă trebuie aplicată în virtutea comandamentului legii, uzanţa convenţională
poate fi inclusă în contract prin voinţa părţilor sau poate fi înlăturată din contract prin acelaşi
act de voinţă ori prin introducerea altei uzanţe, de asemenea la libera alegere a părţilor.
Aşadar, dacă uzanţele normative se aplică automat, prin autoritatea legii, uzanţele
convenţionale sunt la latitudinea părţilor, care - în virtutea libertăţii contractuale - pot să le

includă în contract printr-un acord de voinţă expres, tacit sau prezumat sau - pe aceeaşi cale -
să evite aplicarea lor la încheierea sau derularea contractului.
Importante deosebiri sunt şi în privinţa probaţiunii existenţei şi conţinutului lor. Dacă în
cazul uzanţelor normative - ţinând de domeniul legii - nu trebuie probate de către părţi,
aplicându-se ex-officio, uzanţele convenţionale, ţinând de domeniul contractului, partea care
le invocă trebuie să dovedească existenţa lor, ca pe a oricărui element de fapt.
Dacă uzanţele normative suplinesc sau completează normele juridice de drept comercial
sau vizează înlăturarea aplicării unor norme, după cum am arătat în exemplele date, uzanţele
comerciale convenţionale urmăresc completarea şi precizarea conţinutului contractelor,
ambele categorii de uzanţe comerciale facilitând - aşa cum am precizat - încheierea şi
derularea tranzacţiilor în domeniul comerţului internaţional.
c. Conflicte între uzanţele comerciale
1. Experienţa demonstrează că - în aplicarea uzanţelor comerciale - pot a- pare unele
conflicte între: a. uzanţele comerciale şi normele de drept civil; b. u- zanţele comerciale şi
normele de drept comercial; c. diferite uzanţe comerciale.
2. în cazul unui conflict între o uzanţă comercială şi o normă de drept civil, uzanţa apare
ca o dispoziţie specială, ţinând de o materie specială, care este dreptul comerţului
internaţional, situaţie în care dispoziţiile legii comerciale vor avea prioritate.
3. în cazul unui conflict între o uzanţă comercială şi o normă stipulată într-o lege
uniformă de drept al comerţului internaţional, uzanţele comerciale vor avea prioritate,
deoarece legile uniforme au un caracter supletiv.
4. Conflictul între două uzanţe comerciale este similar conflictului între două clauze
contractuale, ţinând de voinţa părţilor. în acest caz - tocmai datorită circumstanţelor relatate -
uzanţa la care s-au referit părţile în ultimul moment va avea prioritate, fiind expresia voinţei
lor ca această uzanţă să se aplice şi nu cea anterioara .
5. în toate cazurile - aşa cum rezultă din derularea contractelor de drept al comerţului
internaţional - prioritate are convenţia expresă a părţilor atât în faţa uzanţelor normative,
cât şi în faţa uzanţelor convenţionale. Prioritate au şi dispoziţiile de ordine publică.
3.3.Uzanţele comerciale în contractele-tip

1. După cum se ştie, în scopul de a facilita încheierea contractului şi de a restrânge
timpul consumat pentru negociere au fost elaborate forme precon- stituite de contract.
2. în această formă preconstituită se regăsesc principalele clauze contractuale, părţilor
revenindu-le obligaţia de a face adaosurile ce se impun pentru individualizarea contractului.
3. Forma preconstituită a contractului arată numai cadrul general, pe care părţile a. îl pot
modifica; b. îl pot adapta la tranzacţia comercială în care se angajează sau c. pot deroga de la
această formă, dacă interesul celor care contractează impun aceasta.
în ultimii ani, s-au conturat, tot mai mult, unele condiţii generale în contractele
comerciale internaţionale, care sunt prezentate sub forma contractelor-tip, putând fi, nu de
puţine ori, contracte de adeziune. Practica a demonstrat că în asemenea situaţii se pun cel
puţin două probleme: a. una de interpretare, orice clauză îndoielnică interpretându-se
împotriva celui care a propus-o şi deci, în favoarea celui care se obligă; b. una privind
cunoaşterea şi înţelegerea condiţiilor generale de către părţi, pentru că ele nu se pot obliga să
dea curs unor clauze necunoscute sau neînţelese, având în vedere miza, adeseori importantă,
în derularea unui contract de comerţ internaţional.
3.4. Uzanţele comerciale standardizate

1. în condiţiile expansiunii comerţului mondial şi multiplicării schimburilor comerciale
internaţionale standardizarea uzanţelor comerciale: a. capătă o tot mai mare certitudine,
accentuând b. procesul de promovare a unui drept material uniform.
2. O contribuţie recunoscută la promovarea uzanţelor comerciale standardizate a avut şi
are în continuare Camera de Comerţ Internaţional din Paris, care a elaborat Regulile
Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ (IN- COTERMS). Varianta din 1990
a INCOTERMS are avantajul că este adaptată la tranzacţiile comerciale prin intermediul
mesajelor electronice, luând în considerare şi alte evoluţii ale tehnicii în operaţiunile
comerciale privind transportul de mărfuri pe plan european şi mondial. INCOTERMS se
referă la raporturile dintre vânzător şi cumpărător, cantitatea şi calitatea mărfii, preţul
acestora, transmiterea dreptului de proprietate, soluţionarea eventualelor litigii între părţile
contractante.
3. De asemenea, o contribuţie remarcabilă a fost adusă la promovarea u- zanţelor
comerciale standardizate în comerţul mondial prin adoptarea Definiţiilor Revizuite de
Comerţ American Exterior - R.A.F.T.D. 1941, care se referă la: Ex Point of Origin, care
corespunde condiţiei franco fabrică din IN- COTERMS; Named inland carrier at named
inland of departure (F.O.B.), care corespunde condiţiei franco vagon sau franco camion
din INCOTERMS; Free Alongside Ship (F.A.S.) şi F.A.S. Vessel (named port of shipment),
similară condiţiei F.O.B.; Cost and Freight (C and F) - named point of destination, preţul să
includă şi costul transportului mărfii; Cost, Insurance, Freight (C.I.F.) - named point of
destination, preţul include şi asigurarea şi orice alte cheltuieli de transport; Named inland
point of country of importation, preţul include cheltuielile până la punctul intern al ţării
importatoare până la care se transportă marfa; Ex Dock, named port of importation, preţul
include şi cheltuielile pentru livrarea mărfii pe doc.
In scopul uşurării operaţiilor comerciale se recurge la termeni de cod a elementelor

4.
contractului, a modalităţilor de plată şi, în general, a unor clauze specifice. De pildă, pentru
locul livrării, componentele preţului, plata contra documente (P/D) sau pentru condiţiile
esenţiale din contractul-tip se poate folosi formula „Conditions F.I.S.”, referindu-se la
condiţiile elaborate de Federation Internationale des Semences. Multe contracte se
încheie, în ultimii ani, pe baza utilizării acestor termeni standardizaţi. în literatura de
specialitate s-a afirmat că în unele ţări operaţiile de comerţ internaţional se încheie şi
derulează în proporţie de peste 70 la sută în baza condiţiilor generale şi contractelor-tip,
recurgându-se la clauze tipizate, standardizate.
3.5. Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul naţional

1. Reglementările naţionale privind relaţiile de comerţ exterior reflectă u- zanţele
comerciale, luându-le în considerare la: a. încheierea contractelor, b. derularea lor, precum şi
la c. interpretarea contractelor.
2. Practica de comerţ exterior a statelor confirmă locul şi rolul important conferit
uzanţelor comerciale internaţionale. Amintim, în acest sens, Uniform Commercial Code al
Statelor Unite ale Americii, care reglementează obişnuinţele stabilite între părţi - the
courses of dealing, în definiţia enunţată deja; Convenţia Europeană asupra arbitrajului
comercial internaţional de la Geneva din 1961, care stipulează că arbitrii - în lipsa unei
indicaţii a părţilor privind dreptul aplicabil, vor aplica legea determinată de norma
conflictuată, ţinând seama „de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale”; Convenţia
Naţiunilor Unite privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri, care stipulează că
„părţile sunt legate prin uzanţele la care au consimţit şi prin obişnuinţele care s-au stabilit
între ele”.
3. In dreptul român, temeiul juridic al aplicării uzanţelor comerciale internaţionale îl
constituie convenţiile internaţionale la care România este parte. Uzanţele normative sunt
stipulate în legea civilă şi în legea comercială, fiind integrate în ipoteza sau dispoziţia normei
de drept. După cum am văzut, uzanţelor comerciale li se poate atribui putere legală în cazul
când aceasta rezultă din legea specială, cum sunt, de pildă, uzanţele stipulate în Legea nr.
58/1934 şi Legea nr. 59/1934 privind „uzurile locului de plată”.
In privinţa uzanţelor convenţionale este de remarcat că în dreptul român ele se
fundamentează pe acordul de voinţă expres, tacit sau prezumat al părţilor, după cum a
rezultat din analiza efectuată anterior.
Experienţa demonstrează că uzanţele comerciale internaţionale au un rol preponderent în
interpretarea clauzelor contractului şi nu în puţine cazuri ele au fost aplicate - în practica
arbitrală de comerţ internaţional - pentru a completa conţinutul contractului.
4. Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional
Atât doctrina, cât şi practica raporturilor de comerţ internaţional atrag atenţia asupra
1.
rolului ce revine principiilor fundamentale în ansamblul izvoarelor dreptului comerţului
internaţional.
2. In baza Regulamentului Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din
Paris, în cazul absenţei unor norme de drept aplicabile, arbitrii sunt ţinuţi să se orienteze - în
soluţiile pe care urmează să le pronunţe - după stipulaţiile contractului şi uzanţele comerciale
în materie, făcând apel, în completarea lor, la principiile fundamentale ale dreptului
comerţului internaţional, principii comune tuturor sistemelor de drept.
3. Asemenea principii fundamentale au fost elaborate şi promovate în relaţiile comerciale
internaţionale din cele mai vechi timpuri. Am văzut, deja, în capitolele anterioare, ce
importanţă au avut aceste principii în comerţul european, asiatic, african, nord-american şi
latino-american. Am văzut, de asemenea, cum evoluează principiile libertăţii comerţului,
libertăţii convenţiilor, egalităţii juridice a părţilor, concurenţei loiale, bunei-credinţe sub
impactul sfidărilor acestui sfârşit de secol şi de mileniu. în lumina acestor analize, cu-
noaşterea şi promovarea principiilor dreptului comerţului internaţional este o cerinţă
imperioasă a derulării normale a raporturilor comerciale internaţionale.
§5. Rolul doctrinei
1. Este cunoscut că doctrina este evocată ca izvor de drept în mai multe ramuri,
demonstrându-se locul ce-i revine în elaborarea şi aplicarea normelor juridice. După cum se
ştie, Uniform Commercial Code în Statele Unite ale Americii a fost redactat din iniţiativa
unor profesori, fiind, apoi, adoptat, pe cale legislativă, de statele membre ale Uniunii, cu
excepţia Statului Louisiana. în Statele Unite există Restatement of the Law (Reafirmarea
Dreptului), pregătit şi publicat constant de ştiinţă, îndeosebi de profesori la facultăţile de
drept. Cu toate că Restatement of the Law n-a fost acceptat pe cale legislativă, aşa cum s-a
întâmplat cu Uniform Commercial Code, instanţele americane - federale şi locale - îl citează,
ca şi cum ar avea forţa juridică a unor reguli de drept, ceea ce demonstrează că Restatement
of the Law - document de doctrină - reprezintă un izvor de drept în dreptul american.
2. Doctrina are o importanţă deosebită în căutarea şi găsirea unor soluţii viabile - mai ales
în absenţa unor norme de drept pozitiv care să reglementeze relaţiile comerciale
internaţionale. Aceste soluţii vizează mai ales: a. finalităţile schimburilor comerciale şi b.
cooperarea economică internaţională.
3. In literatura de specialitate privind dreptul comerţului internaţional, numit şi „dreptul
afacerilor internaţionale”, au fost examinate pe larg asemenea probleme fundamentale cum
sunt: principiile şi normele generale care trebuie să guverneze tranzacţiile internaţionale;
încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior; uzanţele comerciale; contractele

speciale etc. Studii aprofundate au fost elaborate cu privire la arbitrajul comercial
internaţional. Oamenii de ştiinţă şi-au exprimat punctul lor de vedere în cadrul unor ample
dezbateri internaţionale, exercitând o influenţă apreciabilă asupra procesului elaborării unor
Reguli Uniforme în acest domeniu. Astfel, în octombrie 1996, la Seul, s-a desfăşurat
Congresul Internaţional asupra Arbitrajului, iar în noiembrie 1997, s-a desfăşurat, la Praga,
Conferinţa Internaţională asupra Arbitrajului Comercial. Reprezentanţii diferitelor şcoli de
gândire - dincolo de unele nuanţe diferite - au susţinut cu argumente necesitatea „soluţionării
disputelor pe calea arbitrajului comercial”, insistând pe „nevoia intensificării educaţiei
juridice în acest scop”. La Conferinţa Internaţională de la Praga, s-a atras atenţia asupra
„avantajelor şi riscurilor” arbitrajului comercial internaţional, demonstrându-se că
„experienţa pozitivă dobândită se cere a fi valorificată”, iar analiza oamenilor de ştiinţă „se
cuvine a fi luată în considerare”.
Toate aceste evoluţii demonstrează că doctrina a avut şi continuă să aibă un rol important
în elaborarea şi aplicarea normelor de drept al comerţului internaţional.
In literatura de specialitate privind dreptul comerţului internaţional, numit şi „dreptul

afacerilor internaţionale”, au fost examinate pe larg asemenea probleme fundamentale cum
sunt: principiile şi normele generale care trebuie să guverneze tranzacţiile internaţionale;
încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior; uzanţele comerciale; contractele
speciale etc. Studii aprofundate au fost elaborate cu privire la arbitrajul comercial
internaţional.
1. Care sunt daturile relaţiilor comerciale?
2. Ce sunt uzanţele comerciale?
3. Precizaţi izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional ?
4. Care sunt implicaţiile doctrinei asupra aplicării normelor comerţului internaţional.
Uzanţele comerciale.
Izvoarele formale ale dreptului comerţului internaţional.
Datul în relaţiile comerciale internaţionale


Actomi,
Bucuresti, 1997
- Va fi familiarizat cu conceptul raportului juridic de comerţ internaţional
- Va şti să identifice participanţii la raporturile comerciale internaţionale
- Va cunoaşte caracteristicile raportului juridic de comerţ internaţional
- Va deţine abilităţi în ceea ce priveşte caracterul obligaţional al raportului juridic de

comerţ internaţional

1. Concept, premise, caracteristici.............................. ..................................

100
1.1 Conceptul raportului juridic de comerţ internaţional .......................... 125
1.2 Premisele raportului juridic de comerţ internaţional ........................... 136
1.2.1 Norma juridică de comerţ internaţional ..................................... 200
1.2.2 Participanţii la raporturile comerciale internaţionale ................ 156
1.2.3 Existenţa unor împrejurări care produc efecte juridice
prin realizarea lor............................................................................ 103
1.3 Caracteristicile raportului juridic de comerţ internaţional .................. 200
raport voliţional........................................................................................202
raport valoric urmărind obţinerea unor beneficii ..................................... 204
1.3.3 Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un
element de extraneitate .................................................................. 203
2. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional ............................. 200
2.1 Definiţie ..............................................................................................
500
2.2 Obligaţiile şi drepturile dobândite de participanţii la
raportul juridic de comerţ internaţional ..................................................... 600
2.3 Reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor ............................................. 200
3. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional ................................. 300
3.1 Noţiune ..................................................................................................
200
3.2 Caracterul obligaţional al raportului juridic de comerţ
internaţional .......................................................................................
500
3.3 Obligaţia de rezultat a obiectului raportului juridic de
comerţ internaţional ..............................................................................200
De retinut!................................................................................................
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

CONCEPT. PREMISE. CARACTERISTICI
Comerţul internaţional se desfăşoară în cadrul unor raporturi care cad sub incidenţa
normelor dreptului comerţului internaţional. Aceste raporturi se stabilesc între participanţii la
schimburile comerciale internaţionale, având un obiect determinat şi vizând finalităţi
convenite între părţi în baza principiilor şi normelor fundamentale care guvernează comerţul
internaţional şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţiflcă internaţională.
CONCEPTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Mecanismul complex al relaţiilor comerciale internaţionale impune cunoaşterea şi
înţelegerea: a. modalităţilor în care se stabilesc şi a b. formelor în care se desfăşoară
raporturile juridice de comerţ internaţional. Fiind o componentă a structurilor internaţionale,
raporturile juridice de comerţ internaţional au elemente comune celorlalte raporturi de drept
internaţional, dar şi elemente specifice, care le configurează drept o categorie deosebită de
raporturi în cadrul circuitului mondial de valori.

2. In baza principiului libertăţii comerţului, producătorul - prin mecanisme adecvate -
este liber să vândă sau să nu vândă produsele sale, urmând să negocieze preţul pe care îl
doreşte, în cazul în care a hotărât să vândă, şi să stabilească condiţiile de livrare a mărfii.
Deci, pe baza autonomiei lor de voinţă, părţile convin asupra acţiunilor sau inacţiunilor la
care se obligă. De asemenea, părţile stabilesc volumul şi substanţa obligaţiilor pe care şi le
asumă. Aşa, de pildă, într-un contract de vânzare internaţională de mărfuri, părţile pot
prevedea plata anticipată, garantarea tranzacţiei de către o altă parte, precum şi daunele
prestabilite pentru neplata mărfii sau pentru nelivrarea bunului la termenele stabilite.
3. Raportul de drept al comerţului internaţional este o relaţie comercială, caracterizată
prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice corelative în procesul efectuării schimburilor
comerciale. Acest raport poate fi definit prin precizarea specificităţii sale în raport cu genul
proxim, care - în cazul nostru - sunt relaţiile internaţionale, în ansamblul lor. în acest sistem
de relaţii, raportul juridic de drept al comerţului internaţional: a. priveşte sfera relaţiilor
comerciale,
b. este reglementat şi de o normă specifică, normă de drept comercial internaţional.
Aşadar, raportul juridic de comerţ internaţional este o relaţie patrimonială în cadrul
activităţii de comerţ internaţional, reglementată juridic, în care participanţii, aflaţi într-o
deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi şi obligaţii, realizate, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statelor.
Deci, este vorba, în primul rând, de un raport de comerţ internaţional.
Acest raport este reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional.
In al treilea rând, participanţii la comerţul internaţional şi la cooperarea economică
internaţională sunt titulari de drepturi şi obligaţii corelative.
Aceste drepturi şi obligaţii, stipulate în mod liber, de către părţi, sunt susceptibile de a fi
realizate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statelor.
în fme, raportul juridic de comerţ internaţional se bazează pe acordul de voinţă al
părţilor, care se găsesc în relaţii de egalitate juridică în cadrul schimburilor comerciale
internaţionale
PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
1. Raportul juridic de comerţ internaţional apare numai în cazul în care există anumite
premise. Toţi analiştii sunt de acord că aceste premise sunt:
a. norma juridică de comerţ internaţional;
b. participanţii la raporturile comerciale internaţionale;
c. existenţa unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor.
1. Norma juridică de comerţ internaţional

1. Normele juridice de comerţ internaţional definesc comportamentul posibil sau datorat
al participanţilor la raporturile comerciale internaţionale.
2. Normele juridice constituie premisa fundamentală a raportului juridic de comerţ
internaţional, deoarece fară norma de drept nu putem vorbi despre un raport juridic. Norma
juridică defineşte capacitatea subiectelor raportului juridic de comerţ internaţional şi
precizează categoriile de fapte juridice care ar putea să producă efecte juridice în raporturile
de comerţ internaţional.
3. La rândul lor, normele juridice de comerţ internaţional sunt transpuse în viaţă prin
raportul juridic din cadrul schimburilor comerciale internaţionale. De aceea, raportul juridic
de comerţ internaţional mai este definit drept normă de drept comercial în acţiune, tocmai
pentru că raportul juridic este principalul mijloc de realizare a dreptului comerţului
internaţional.
2. Participanţii la raporturile comerciale internaţionale
1. Subiectele de drept reprezintă o altă premisă majoră a raporturilor juridice de comerţ
internaţional. Este ştiut că raporturile comerciale internaţionale au loc între persoane fizice şi
juridice care săvârşesc fapte obiective de comerţ.
2. în temeiul Codului comercial român, participanţii la raporturile comerciale sunt acele
persoane care au comerţul ca profesiune obişnuită, precum şi societăţile comerciale.
3. în baza Legii nr. 26/1990 „comercianţii sunt persoane fizice care exercită în mod
obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste”.
Potrivit normelor în vigoare, odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele juridice
ale persoanei respective sunt prezumate a fi comerciale.
3. Existenţa unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor
1. Actele şi faptele de comerţ internaţional sunt acele împrejurări de care norma juridică
leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de comerţ internaţional.
2. Faptele juridice sunt acele împrejurări - evenimente şi acţiuni - de care normele
dreptului comerţului internaţional ataşează consecinţe juridice. Actele juridice sunt acte de
voinţă (volitive) săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice. Operaţiunea juridică este
un mijloc sau o tehnică juridică la care se recurge în scopul realizării actului comercial
internaţional.
3. în sens restrâns (stricto sensu) faptele juridice de comerţ internaţional nu includ actele
juridice, referindu-se numai la fapte naturale (inundaţia, cutremurul, trăznetul^ etc.), care au
loc independent de voinţa omului, dar produc efecte juridice. In sens larg (lato sensu),
faptele juridice includ şi actele juridice.
CARACTERISTICILE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
Raportul juridic de comerţ internaţional cunoaşte mai multe caracteristici: a. unele

comune altor ramuri ale dreptului; b. altele specifice. După cum observa Mircea Djuvara,
dreptul comercial este „reprezentat printr-o legislaţie specială, care se aplică comerţului”. El
constituie legea specială faţă de legea civilă, care reprezintă dreptul comun. între
principalele caracteristici ale raporturilor juridice de comerţ internaţional trebuie menţionate
următoarele: 1. raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional; 2. este un
raport valoric; 3. conţine un element de internaţionalitate.
1. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional
1. Este cunoscut că instrumentele juridice principale prin care se realizează raporturile

juridice de comerţ internaţional sunt: a. contractele comerciale internaţionale; b. titlurile de
valoare. în ambele situaţii rolul hotărâtor revine voinţei juridice a subiectelor de drept.
2. Orice contract de comerţ internaţional se încheie prin acordul de voinţă al părţilor;
participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional determină - prin acordul lor de voinţă
- obiectul şi conţinutul contractelor pe care le convin între ele; pe parcursul executării
contractului - prin acordul lor de voinţă - părţile la contractul de comerţ internaţional îi pot
completa sau modifica conţinutul ori îl pot chiar rezilia.
3. Participanţii la raporturile contractuale de comerţ internaţional au libertatea să opteze
şi asupra legii - română sau străină - care să guverneze fondul şi efectele contractului,
precum şi asupra jurisdicţiei căreia vor supune litigiile ce ar putea să apară pe parcursul
derulării contractului.
2. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind obţinerea

unor beneficii
1. Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional urmăresc, în mod declarat,
obţinerea unor beneficii, a unui profit. Aceasta este o caracteristică a raporturilor de comerţ
internaţional din cele mai vechi timpuri. Vorbind despre „Comerţul celor vechi”, Plinius
Secundus observa „bogăţiile care pot fi acumulate prin schimburi comerciale”, iar Strabon
atrăgea atenţia asupra „prosperităţii pe care o poate aduce comerţul”. Charles Montesquieu
constata că „istoria comerţului este istoria relaţiilor dintre popoare” şi că prin comerţ se poate
dobândi bunăstarea, înfloresc meşteşugurile.
2. Analizând raporturile juridice de drept comercial, profesorul Mircea Djuvara constata
că participanţii, îndeosebi societăţile comerciale, „pun în joc, nu o responsabilitate ilimitată a
componenţilor societăţii”, ci „o responsabilitate limitată”, dând exemplul acţionarului unei
societăţi, care atunci „când cumpără o acţiune, nu înţelege să se facă răspunzător cu toată
averea, ci numai cu suma pe care a pus-o când a cumpărat acţiunea”. După opinia reputatului
analist „reglementarea acestui mijloc extraordinar de eficace în ziua de astăzi constituie
una din părţile centrale ale dreptului comercial”.
3. Este lesne de înţeles că în raporturile juridice de comerţ internaţional beneficiile nu se
realizează cu uşurinţă, în condiţiile unei competiţii tot mai puternice. De aceea, atât la
încheierea contractelor de comerţ internaţional, cât şi pe parcursul realizării clauzelor
stipulate, trebuie să se facă tot ce se cuvine pentru ca: a. produsele să fie la nivelul calitativ al
pieţei mondiale şi, în orice caz, a celei locale, unde se efectuează livrarea mărfii; b. preţurile
practicate să fie atractive.
3. Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate

1. Elementul de intemaţionalitate este foarte important în configurarea specificităţii
acestor raporturi juridice, deosebindu-le de celelalte şi conferindu-le locul şi rolul pe care îl
au în sistemul raporturilor juridice internaţionale. Inter- naţionalitatea, împreună cu celelalte
elemente caracteristice: comercialitatea, caracterul patrimonial, definesc raporturile juridice
de comerţ internaţional drept raporturi specifice în ansamblul raporturilor juridice.
2. După cum am observat deja, sediul sau domiciliul - ori în absenţa lor - reşedinţa
părţilor constituie elemente de internaţionalitate pentru raportul juridic de comerţ
internaţional determinat de contractul încheiat între părţi .
3. în procesul de codificare a dreptului comerţului internaţional se are întotdeauna în
vedere - în elaborarea normelor juridice - caracterul internaţional al raporturilor respective,
precizându-se criteriile care definesc acest caracter pentru a distinge şi circumscrie sfera de
cuprindere a acestor raporturi juridice în comparaţie cu alte raporturi juridice. Lucrările
Congresului de la New York, din martie 1992, asupra Dreptului Comerţului Internaţional s-
au concentrat asupra „evoluţiilor şi tendinţelor” procesului codificării în acest domeniu prin
elaborarea unor Reguli Uniforme. Delegaţiile participante au observat că „normele
convenite în acest domeniu vor guverna tranzacţiile comerciale în anii ce vor veni”, dându-le
„siguranţă şi stabilitate”. Relevând conexiunile cu celelalte „raporturi juridice”, Congresul a
atras atenţia asupra „specificităţii raporturilor juridice de comerţ internaţional”, care explică
locul ce le revine în „ansamblul relaţiilor internaţionale”.
CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
Analiza conţinutului raportului juridic de comerţ internaţional presupune, mai întâi,

definirea acestuia, şi, apoi, examinarea succintă a drepturilor şi obligaţiilor care-1
configurează.
DEFINIŢIE
1. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional poate fi definit ca fiind ansamblul
drepturilor dobândite de subiectul activ şi obligaţiilor asumate de subiectul pasiv privind
fondul de comerţ, întreprinderea pe care o organizează sau activitatea de comerţ internaţional
pe care urmează să o desfăşoare.
2. Aceste drepturi şi obligaţii trebuie să fie în concordanţă cu normele de drept al
comerţului internaţional care guvernează materia ce face obiectul raportului juridic respectiv.
în raportul juridic de drept al comerţului internaţional este vădită legătura între norma
agendi - care determină conduita posibilă şi datorată şi facultas agendi - dreptul
participantului la acest raport.
3. între drepturile dobândite de subiectul activ şi obligaţiile asumate de subiectul pasiv
într-un raport juridic de comerţ internaţional este o corelaţie. Mari gânditori în domeniul
dreptului, precum Leon Duguit şi Auguste Compte au atras atenţia asupra acestei corelaţii ,
considerând-o esenţială în cercetarea şi înţelegerea conţinutului raportului juridic.
DREPTURILE DOBÂNDITE DE PARTICIPANŢII LA RAPORTUL JURIDIC DE

COMERŢ INTERNAŢIONAL
1. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea participanţilor la raporturile juridice de
comerţ internaţional - comercianţi persoane fizice sau societăţi comerciale - să a. aibă o
anumită atitudine faţă de drepturile dobândite, de pildă să dispună de drepturile respective;
b. să ceară subiectului care şi-a asumat obligaţia să şi-o onoreze la timp şi la nivelul calitativ
convenit prin contractul internaţional încheiat; c. să ceară apărarea drepturilor- organelor
competente ale statului a cărui lege a fost desemnată de părţi să guverneze fondul şi efectele
contractului.
2. Drepturile dobândite de subiectul activ pot fi concepute ca o facultate de a face ceva -
facultas agendi sau ca o pretenţie ca cealaltă parte contractantă să-şi îndeplinească obligaţia
asumată - pretesa.
3. în raporturile juridice de comerţ internaţional - chiar mai evident ca în alte raporturi
juridice - rezultă legătura indisolubilă dintre drepturi şi obligaţii. Relaţiile contractuale de
comerţ internaţional se bazează pe: a. egalitatea juridică a părţilor şi pe b. autonomia lor de

voinţă în precizarea drepturilor şi obligaţiilor. De aceea, şi în derularea raporturilor
contractuale cooperarea părţilor este indispensabilă.
OBLIGAŢIILE ASUMATE DE PARTICIPANŢII LA RAPORTUL JURIDIC DE

COMERŢ INTERNAŢIONAL
1. Intr-un contract de comerţ internaţional îndatoriri revin ambelor părţi. în măsura în

care una din părţi se obligă, adică îşi asumă anumite obligaţii - să predea marfa la o anumită
dată; marfa să fie în cantităţi şi cu o calitate determinate etc. - ea este ţinută să le
îndeplinească, altfel cealaltă parte va avea pierderi.
2. Intre vânzător şi cumpărător, de pildă, pot fi convenite clauze, în virtutea cărora şi una
şi cealaltă din părţi, au atât drepturi, cât şi îndatoriri: vânzătorul să predea marfa Ia timp şi în
bune condiţiuni; cumpărătorul să achite preţul stipulat în contractul de vânzare
internaţională, integral sau în mai multe tranşe.
3. Tranzacţiile de comerţ internaţional - implicând interdependenţa drepturilor şi
obligaţiilor, participanţii la raportul juridic sunt, în acelaşi timp, titulari de drepturi, cât şi de
obligaţii, pe parcursul derulării contractului.
RECIPROCITATEA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR
1. Practica raporturilor juridice de comerţ internaţional demonstrează că operaţiunile de

comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor.
2. In consecinţă, într-un raport juridic de comerţ internaţional este greu să se facă o
distincţie netă între subiectul activ şi subiectul pasiv, destul de frecvent constatându-se că
participanţii la acest raport au o dublă calitate de creditor şi, în acelaşi timp, de debitor unul
faţă de celălalt. Deci, subiectul este activ, atunci când îşi exercită un drept stipulat în contract
sau pasiv, când este ţinut să-şi îndeplinească o obligaţie.
3. In cazul contractelor de factoring sau de leasing suntem în prezenţa unor contracte
complexe, care implică stabilirea între subiectele raporturilor juridice respective a unor
raporturi conexe, ca efecte al „unui acord de voinţe multivalent din punct de vedere juridic”
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Alături de subiectele raportului juridic de comerţ internaţional, obiectul şi conţinutul
acestui raport reprezintă părţile, elementele sale constitutive, asupra cărora s-a atras atenţia în
literatura de specialitate.
NOŢIUNE
1. Specialiştii sunt de acord că prin obiectul raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care
titularii dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în cursul desfăşurării raportului
juridic.
2. Obiectul raportului juridic defineşte conduita la care se referă conţinutul acestui
raport.
3. în literatura de specialitate s-a susţinut că obiectul raportului juridic ar fi bunurile, deci
marfa, produsul respectiv, iar în optica altor autori ar fi „bunurile şi acţiunile”.
Ca şi alţi autori, suntem de părere că obiectul raportului juridic de comerţ internaţional -
ca, de altfel, a oricărui raport juridic - îl reprezintă conduita, o anumită prestaţie în scopul
realizării conţinutului raportului juridic. După cum observă profesorul Dan Ciobanu în
„Introducerea în studiul dreptului”, prin raporturile juridice „părţile se obligă să întreprindă
acţiuni pe care altfel nu ar fi obligate să le întreprindă, sau să nu înteprindă acţiuni pe care
altfel ar fi libere să le întreprindă”. Aşadar, conduita, o anumită prestaţie defineşte obiectul
raportului juridic de comerţ internaţional.
RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL - UN RAPORT

OBLIGAŢIONAL
1. Analiştii relaţiilor comerciale internaţionale au demonstrat că raportul juridic de
comerţ internaţional este „un raport obligaţional”. în mod constant, obiectul acestui raport s-a
dovedit a fi prestaţia pe care are obligaţia să o efectueze debitorul faţă de creditorul său.
2. Aceste prestaţii sunt de natură patrimonială, concretizate în: a. acţiunea de a da sau
de a face sau în b. inacţiunea debitorului, adică de a nu face ceva în beneficiul creditorului
sau a unei persoane desemnate de acesta.
3. Prestaţiile patrimoniale ale debitorului în folosul creditorului rezultă din natura
raporturilor juridice de comerţ internaţional care se stabilesc şi se derulează în sfera
circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cunoştinţelor.
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL - DE

REGULĂ, O OBLIGAŢIE DE REZULTAT
1. în cele mai multe cazuri, obligaţiile generate de faptele de comerţ sunt obligaţii de
rezultat, ceea ce înseamnă că prestaţia asumată de debitor într-un raport juridic de comerţ
internaţional va fi considerată executată numai în cazul în care creditorul va obţine rezultatul
vizat.
2. Conduita, comportamentul debitorului urmează să dea curs intereselor legitime ale
creditorului. Mai mult, creditorul poate pretinde debitorului să facă, să dea, sau să nu facă
ceva, în folosul său, adică să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract.
3. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional se distinge şi prin aceea că prestaţia
debitorului faţă de creditor este, în mod curent, o acţiune, constând în obligaţia debitorului de
a da sau de a face, ca expresie a specificului^ schimburilor comerciale internaţionale.
Intr-o economie de piaţă „marea majoritate a bunurilor rămân pe piaţă”, adică în comerţ.
Operaţiunile efectuate de comercianţi în legătură cu aceste bunuri - ansamblul tranzacţiilor
comerciale care implică cumpărarea în scopul de a le revinde - definesc o anumită conduită a
acestora, vizând obţinerea unui beneficiu (profit).
Este evident că operaţiunile de import şi export de mărfuri şi servicii pe care le desfăşoară
comercianţii - persoane fizice şi juridice (în principal, societăţi comerciale) - implică, de
regulă, o prestaţie, deci o anumită conduită în legătură cu bunurile respective. Tocmai
această conduită constituie obiectul raportului juridic de comerţ internaţional.
Aşadar, obiectul raportului juridic de comerţ internaţional este prestaţia (conduita,
comportamentul) subiectului pasiv pe care acesta o datorează subiectului activ, în vederea
satisfacerii intereselor sale legitime.
Analiştii relaţiilor comerciale internaţionale au demonstrat că raportul juridic de comerţ

internaţional este „un raport obligaţional”. în mod constant, obiectul acestui raport s-a
dovedit a fi prestaţia pe care are obligaţia să o efectueze debitorul faţă de creditorul său.
Aceste prestaţii sunt de natură patrimonială, concretizate în: a. acţiunea de a da sau de
a face sau în b. inacţiunea debitorului, adică de a nu face ceva în beneficiul creditorului sau
a unei persoane desemnate de acesta.
Prestaţiile patrimoniale ale debitorului în folosul creditorului rezultă din natura
raporturilor juridice de comerţ internaţional care se stabilesc şi se derulează în sfera
circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cunoştinţelor.
1. Care sunt premisele raportului juridic de comerţ internaţional?
2. Precizaţi caracterul voliţional al raportului juridic de drept al comerţului internaţional.
3. Care sunt elementele constitutive ale conţinutului raportului juridic de comerţ

internaţional?
4. Precizati obligaţia de rezultat în cazul obiectului raportului juridic de comerţ

internaţional.
Premisele rapotului juridic de comerţ internaţional
Relaţia dintre raportul valoric şi obţinerea de beneficii în comerţul internaţional.
Obligaţiile şi drepturile dobândite de participanţii la comerţul internaţional.
Caracterul obligaţional al raportului juridic de comerţ internaţional.

Actomi,
Bucuresti, 1997
9.Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., Bucureşti,1983;
- Va fi familiarizat cu elementele definitorii ale noţiunii de întreprinzător şi agent

economic
- Va şti să identifice tipurile de comercianţi în comerţul internaţional
- Va cunoaşte statutul juridic al comerciantului
- Va deţine abilităţi privind decăderi şi interdicţii în comerţul internaţional

1. Conceptul de subiect al raportului juridic de comerţ international.. 63
1.1 Noţiunea de întreprinzător şi de agent economic……………… 65
1.2 Subiect de drept şi subiect al raportului juridic………………... 65
1.3 Comercianţii – subiecte ale raportului juridic de comerţ
international……………………………………………………. 67
2 Comercianţii – persoane fizice…………………………………….. 68
2.1 Capacitatea de a fi comerciant………………………………….. 68
2.2 Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii………………………… 69
2.3 Statutul juridic al comerciantului……………………………….. 69
De retinut!................................................................................................
SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
Complexitatea tranzacţiilor internaţionale implică un mare număr de participanţi la

raporturile juridice de comerţ internaţional. Pe măsura dezvoltării schimburilor comerciale,
în condiţiile extinderii interesului pentru: a. afaceri locale, b. regionale şi c. globale,
subiectele raporturilor juridice de comerţ internaţionale s-au diversificat atât de mult, încât
pentru examinarea şi înţelegerea lor este necesar un efort de analiză şi sinteză spre a oferi o
imagine de ansamblu asupra acestei problematici vitale în definirea locului şi rolului ce
revine dreptului comerţului internaţional în lumea contemporană.
CONCEPTUL DE SUBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ

INTERNAŢIONAL
Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional pot aparţine: 1. ordinii juridice
naţionale sau 2. ordinii juridice internaţionale.
1. Noţiunea de întreprinzător şi de agent economic
1. în doctrină se foloseşte, uneori, noţiunea de întreprinzător pentru a defini persoana
implicată în activităţi comerciale.
2. După Revoluţia Română din 1989 s-a folosit şi se foloseşte, în continuare, noţiunea de
agenţi economici pentru participanţii la raporturile comerciale, prin agent economic
înţelegându-se „orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, exportă, transportă,
depozitează şi comercializează produse ori părţi din acestea ori prestează servicii”.
3. în această noţiune sunt incluşi comercianţii persoane fizice, societăţile comerciale,
regiile autonome, cooperativele de consum şi cooperativele de credit, cooperativele
meşteşugăreşti, asociaţiile în participaţie, asociaţiile cu scop lucrativ fară personalitate
juridică şi asociaţiile familiale dacă efectuează acte obiective de comerţ.
Atât noţiunea de „întreprinzători”, cât şi aceea de „agenţi economici” pot fi utilizate
pentru a defini participanţii la schimburile comerciale, aşa cum se poate recurge la orice altă
noţiune, cu condiţia să i se definească conţinutul.
Pentru a defini, însă, participanţii la raporturile juridice comerciale şi, mai ales, la
raporturile juridice de comerţ internaţional este necesar să se folosească termeni consacraţi,
având o largă circulaţie internaţională.
2. „Subiect de drept” şi „subiect al raportului juridic”
1. în diferite lucrări de specialitate se întâlnesc atât noţiunea „subiect de drept”, cât şi
noţiunea de „subiect al raporturilor juridice de comerţ internaţional”.
2. Evident, între cele două noţiuni nu sunt deosebiri calitative. Pentru specialiştii din
domeniu, ambele noţiuni au înţelesul de „participanţi la comerţul internaţional”, noţiune, de

asemenea, folosită destul de frecvent. Noţiunea de participant, într-un sens larg, include toate
categoriile de persoane fizice şi juridice implicate în schimburile comerciale internaţionale,
sens în care şi este, de altfel, folosită.
3. Totuşi, din nevoia de precizie şi rigoare considerăm că este mai potrivit să se
folosească noţiunea de subiect al raportului juridic de comerţ internaţional, având în vedere
înţelesul clasic ce se dă acestui concept, locul ce îi este consacrat în realitatea comercială,
precum şi frecvenţa folosirii acestei noţiuni în relaţiile comerciale internaţionale.
3. Comercianţii - subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional
1. Comerţul internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt
comercianţi. în temeiul Codului Comercial Român „sunt comercianţi aceia care fac fapte de
comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită, şi societăţile comerciale”. Statul, judeţul şi
comuna „nu pot avea calitatea de comerciant”. Orice persoană care, „în chip accidental, face
o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată comerciant” . Astfel, în baza Codului
comercial, este considerat comerciant acea persoană fizică sau juridică care: a. exercită acte
obiective de comerţ prin natura sau forma lor; b. din exercitarea actelor de comerţ şi-au făcut
profesia lor obişnuită (Cotidie et continue exercere qui non quidem semel et raro, sed
frequenter et saepius mercani consuevit) , deci, este vorba despre exercitarea continuă,
sistematică, permanentă a actelor de comerţ; c. acţionează în numele său, asumându-şi toate
riscurile implicate prin actele de comerţ pe care le efectuează; d. exerciţiul comerţului se
face în scop de a obţine beneficii, de a câştiga.
Potrivit aceloraşi reglementări, societăţile comerciale au calitatea de comerciant de la
constituirea lor, ceea ce le îngăduie să exercite actele obiective de comerţ prevăzute de lege.
2. Atât comercianţii persoane fizice, cât şi comercianţii persoane juridice, exercitând în
temeiul legii acte de comerţ, sunt, în mod firesc, subiecte ale raportului juridic comercial.
3. După cum se ştie, însă, acte şi fapte de comerţ exercită şi alte persoane, care nu simt
cuprinse în sfera conceptului de comerciant. Astfel, nici statele, nici organizaţiile
interguvemamentale, cum ar fi instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite sau alte instituţii
specializate nu au şi nu pot avea calitatea de comerciant. Cu toate acestea, aşa cum vom
vedea, atât statele, cât şi o parte din organizaţiile interguvemamentale participă la unele
raporturi de comerţ in- temaţional.
4. Persoanele fizice şi juridice, care nu sunt comercianţi, pot efectua acte şi fapte de
comerţ, participând la raporturile juridice comerciale, dacă au capacitatea deplină de
exerciţiu, dar această participare - fiind izolată, accesorie sau, adesea, accidentală,
întâmplătoare - nu le conferă calitatea de comerciant. Asociaţiile, fundaţiile, societăţile

agricole, sindicatele, societăţile civile şi alte organizaţii, al căror obiect nu poate fi încadrat
în operaţiile specifice stipulate în Codul comercial, vor putea, totuşi, săvârşi acte de comerţ,
cum sunt: înfiinţarea unei imprimerii, a unei edituri, a unei librării sau a unei cantine, a unui
cămin sau chiar a unui hotel, în condiţiile în care beneficiul realizat din aceste activităţi este
destinat acoperirii cheltuielilor necesare realizării scopului persoanei juridice respective.
5. Se constată, deci, că la raporturile juridice comerciale participă şi alte persoane fizice
şi juridice, care nu au calitatea de comerciant, ceea ce atrage atenţia asupra faptului că
noţiunea cea mai indicată pentru a preciza care sunt participanţii la comerţul internaţional
este aceea de „subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional”.
COMERCIANŢII - PERSOANE FIZICE

Participanţii la operaţiile comerciale internaţionale sunt cunoscuţi sub denumirea generică
de comercianţi, incluzând atât persoanele fizice, cât şi pe cele juridice. După cum am văzut
în analiza efectuată în secţiunea precedentă, comercianţii sunt persoanele „care fac fapte de
comerţ, având comerţul ca o profesie obişnuită . Codul comercial român defineşte în acelaşi
sens societăţile comerciale.
1. Capacitatea de a fi comerciant
1. Reglementarea capacităţii de a fi comerciant nu are caracter unitar pe plan
internaţional. în baza principiului libertăţii comerţului „oricine ar putea exercita orice
comerţ”. Cu toate acestea, în toate ţările sunt stipulate condiţiile în care unei persoane i se
acordă posibilitatea de a exercita un comerţ. Aceste condiţii se referă la: a. protecţia
interesului general, b. a intereselor altor profesiuni şi c. a intereselor clienţilor.
2. în legislaţia de influenţă germană, calitatea de comerciant se dobândeşte ca efect al
înscrierii în registrul de comerţ al unei firme comerciale pe numele unei persoane fizice, fără
a se condiţiona exercitarea actelor de comerţ ca o preocupare profesională sau ca una
întâmplătoare, ocazională.
Calitatea de comerciant în legislaţia aflată sub influenţă franceză este condiţionată de
săvârşirea în nume propriu (nomine proprio) şi pe cont propriu a actelor şi faptelor de
comerţ, activitatea respectivă fiind profesională.
3. Persoana fizică - pentru a fi comerciant - trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de
exerciţiu. Această condiţie are în vedere faptul că raportul juridic de comerţ internaţional
este, prin excelenţă, un raport obligaţional, care presupune o prestaţie, de regulă, in faciendo,
implicând capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.
2. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii

1. Legislaţia naţională a statelor poate prevedea interdicţii pentru exercitarea comerţului
ca profesie de către persoane care îndeplinesc anumite funcţii sau se află în exerciţiul
autorităţii publice. Aşa, de pildă, potrivit Constituţiei României, judecătorii, procurorii şi
judecătorii la Curtea Constituţională îndeplinesc funcţii incompatibile cu profesia de
comerciant. De asemenea, politicienii, cadrele militare, diplomaţii, medicii, notarii publici,
avocaţii etc. nu pot exercita profesia de comerciant.
2. Comiterea unor fapte grave, desfăşurarea unor activităţi economice ilicite în procesul
producţiei, pe parcursul circulaţiei mărfurilor, în activităţile bancare, în domeniul asigurărilor
şi în alte domenii - fapte care constituie infracţiuni - atrag decăderea din dreptul de a exercita
profesia de comerciant.
3. Legile naţionale ale statelor stipulează şi interdicţii privind unele activităţi
comerciale. De pildă, în legislaţiile tuturor statelor sunt interzise fabricarea şi
comercializarea drogurilor sau narcoticelor. De asemenea, sunt interzise fabricarea şi
comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor; producerea şi comercializarea
stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante etc..
3. Statutul juridic al comerciantului

1. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor comerciantului alcătuieşte statutul său juridic.
Intre drepturile cele mai importante, recunoscute şi consacrate în legislaţiile naţionale ale
statelor sunt: dreptul de a-şi alege liber şi a exercita o profesie comercială; dreptul
comerciantului, persoană fizică, la circulaţie liberă; dreptul la circulaţie liberă a mărfurilor,
serviciilor şi capitalurilor; dreptul de a fi informaţi în permanenţă cu privire la orice
schimbare legislativă, cu privire la hotărârile guvernamentale şi judiciare în domeniul
activităţii comerciale, desfăşurate de comercianţi, persoane fizice.
2. între principalele obligaţii sunt: înscrierea în Registrul de comerţ; ţinerea unei evidenţe
privind derularea afacerilor; efectuarea unor acte de publicitate privind bilanţul, lichidarea
(falimentul) afacerii etc.
3. Comercianţii au obligaţia de a ţine anumite registre, cum sunt: a. registrul jurnal sau
b. registrul inventar. Se apreciază că aceste registre sunt nu numai în interesul general, ci şi
în interesul comercianţilor. în practică, aceste registre servesc, mai ales, ca mijloace de
probă. Dacă sunt invocate de comerciant, registrele sunt în favoarea acestuia, iar în cazul în
care sunt invocate împotriva celui care le-a ţinut, ele pot constitui un mijloc de probă
împotriva comerciantului.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor comerciantului alcătuieşte statutul său juridic.

Intre drepturile cele mai importante, recunoscute şi consacrate în legislaţiile naţionale ale
statelor sunt: dreptul de a-şi alege liber şi a exercita o profesie comercială; dreptul
comerciantului, persoană fizică, la circulaţie liberă; dreptul la circulaţie liberă a mărfurilor,
serviciilor şi capitalurilor; dreptul de a fi informaţi în permanenţă cu privire la orice
schimbare legislativă, cu privire la hotărârile guvernamentale şi judiciare în domeniul
activităţii comerciale, desfăşurate de comercianţi, persoane fizice.
1. Care sunt agenţii economici specifici comerţului exterior?
2. In ce constă noţiunea de întreprinzător?
3. Care sunt incompatibilităţile în comerţul internaţional?
4. Care sunt elementele decăderii în comerţul internaţional?
Rolul întreprinzătorului în comerţul internaţional.
Capacitatea de a fi comerciant în domeniul comerţului internaţional.

Rolul interdicţiilor în asigurarea echilibrului relaţiilor de comerţ internaţional.

2. Victor Babiuc – Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Atlas Lex, Bucuresti,
1994
4. O. Căpăţână, Brândusa Stefănescu – Tratat de drept al comerţului
internaţional, Ed. Actomi,
Bucuresti, 1997
5. Dumitru Mazilu – Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2009
6. Ioan Macovei– Dreptul comerţului international, Ed. C. H. Beck Bucuresti,
2008.
7. Duret Nicu – Dreptul comerţului international, Ed. Universitara Danubius ,
Galaţi, 2009.
8. Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului international, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2008. 9.Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P.,
Bucureşti, 1983;
10.Dragoş Alexandru Sitaru şi colectiv, Dreptul comerţului internaţional, 2 vol.,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
TEST GRILA
1. Prin raportul juridic de dreptul comertului international se intelege :
a. norma de dreptul comercial aplicabila intr-un caz anume determinat;
b. o relatie sociala reglementata de o norma de drept comercial

international
c. raportul patrimonial reglementat de o norma de drept comercial

international
2. Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial :
a. comercialitatea
b. nationalitatea
c. nepatrimonialitatea
3. Criteriul comercialitatii se defineste :
a. prin opozitie cu actul sau faptul de drept civil
b. prin intelegerea partilor
c. prin referire la normele dreptului national
4. Un raport juridic comercial dobandeste vocatie internationala in masura in

care prezinta atributul internationalitatii ?
a. da, intotdeauna
b. nu, deoarece un raport comercial nu poate dobandi vocatie

international
c. cateodata
5. Un raport juridic ce contine elemente de internationalitate in structura sa si in

imprejurarile referitoare la nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic cu
element strain din orice domeniu al dreptului privat apartine:
a. dreptului comertului international
b. dreptului international privat
c. dreptului civil
6. Cetatenia pe care o au partile unui raport juridic de drept comercial

international este in masura sa confere acestuia caracterul de extraneitate ?
a. corect
b. incorect
c. cetatenia are un caracter predominant in raporturile de drept comercial

international
7. Sediul unei societati comerciale, domiciliul unei persoane fizice (ori in lipsa
acestuia resedinta) partilor, situate in state diferite confera elementul de
internationalitate unui raport juridic comercial ?
a. confera in mod direct atributul internationalitatii
b. este necesar ca in structura sa sa fie intalnit si un alt element de

extraneitate apt de a-i acorda valenta internationalitatii
8. Continutul raportului juridic de comert interrnational este format:
a. parti, obiect si cauza
b. drepturile si obligatiile asumate de catre parti
c. doar obligatii
9. Izvoarele dreptului comertului international sunt :
a. cu caracter intern si international
b. cu caracter special
c. cu caracter general si international
10. Uzantele comerciale sunt de regula:
a. clauze tip, elaborate de catre partile raportului juridic de dreptul

comertului international
b. componente ale practicii arbitrale
c. tratate internationale
11. In raport de forta lor juridica uzantele se clasifica in:
a. uzante conventionale
b. uzante cutumiare
c. uzante locale
12. Conventia internationala este izvor al dreptului comertului international doar in

masura in care stabileste norma de reglementare al raportului juridic al comertului
international si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala
a. corect
b. incorect
c. enuntul este partial incorect
13. Codificarea dreptului comertului international presupune :
a. o activitate de comasare a normelor dreptului de comert international

lasata la latitudinea statelor interesate, conform principiului libertatii
comertului.
b. un proces constient la care iau parte statele lumii alaturi de

organizatiile internationale interesate
c. constituirea premiselor unui drept material neuniform in domeniu
14. Principiul libertatii conventiilor exprima regula in fata careia un subiect de

dreptul comertului international se obliga doar la ceea ce considera ca este in interesul
sau si in masura in care doreste prin propria sa :
a. fapta
b. vointa
c. diligenta
15. Lex voluntatis este regula care se manifesta in sfera contractelor comerciale
internationale , potrivit careia fondul si efectele obligationale ale contractelor
respective vor fi deduse jurisdictiei anume aleasa de catre parti .
a. enuntul este corect;
b. enuntul este fals;
16. Poate Lex voluntatis sa reglementeze si asupra formei actelor juridice ?
a. nu, deoarece conditiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite de
legea care ii carmuieste fondul
b. da pentru ca atunci cand o astfel de lege a fost desemnata de catre parti

principiul Lex voluntatis va cuprinde in reglementarea sa si forma
actului juridic
c. nu, deoarece Lex voluntatis se aplica exclusiv in materia cetateniei
17. Principiul libertatii comertului este expresia nevoii obiective de a elimina

obstacolul de ordin economic , vamal , fiscal , administrativ, politic etc. care
impiedica normala circulatie, la nivel mondial, a urmatoarelor elemente :
a. bunuri, valori, cunostinte tehnico-stiintifice, servicii
b. devize
c. efecte de comert
18. Subiectele raportului juridic de dreptul comertului international apartinand

ordinei juridice nationale sunt :
a. comerciantii (persoane fizice) si societati comerciale, regiile autonome
b. societatile civile
c. uniunile economice internationale cu caracter guvernamental
19. Subiectele raporturilor juridice de dreptul comertului international apartinand

ordinei juridice internationale sunt:
a. statele
b. societatile nationale
c. organizatiile guvernamentale
20. Societatea comerciala dobandeste potrivit legislatiei Romaniei nationalitatea

statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv sediul social.
a. enuntul este corect
b. enuntul este incorect
c. enuntul este corect, cu exceptia societatilor in nume colectiv
21. Daca o societate comerciala are mai multe sedii pe teritoriile mai multor state
determinant pentru identificarea nationalitatii acesteia este :
a. locul unde se afla centrul principal de conducere si gestiune a

activitatii statutare
b. locul de constituire al societatii comerciale respective
c. oricare dintre sediile in care societatea comerciala isi desfasoara

activitatile sale statutare
22. Societatile comerciale constituite in Romania cu capital majoritar strain ori in

intregime strain sunt persoane juridice romane .
c. nu pot fi constituite in Romania societati comerciale cu capital

majoritar strain
23. Sunt recunoscute de plin drept in Romania persoanele juridice straine cu scop
patrimonial , valabil constituite in statul a carei nationalitate o au ?
a. nu , deoarece au fost constituite in raport cu o legislatie nationala
b. da pentru ca legea romana recunoaste de plin drept personalitatea

juridica a societatilor comerciale straine
c. da , insa numai dupa reintocmirea actului constitutiv potrivit cerintelor

legii romane.
24. Statutul juridic al sucursalei infiintate de catre o societate comerciala intr-o alta
tara este supus :
a. legii nationale a societatii comerciale
b. legii nationale pe teritoriul careia isi desfasoara activitatea sucursala
c. ambele jurisdictii nationale
25. Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al carui teritoriu si-a
stabilit propriul sediu independent de legea aplicabila persoanei juridice care a
infiintat-o
b. enuntul este fals
c. enuntul este fals, deoarece filiala este o forma exogena a intreprinderii
26. Conventia anticoncurentiala poate fi definita ca :
a. o manifestare a principiului libertatii comertului
b. expresie a caracterului volitional al raportului juridic de Drept civil
c. din dorinta statului de a diminua functia concurentei
27. Potrivit principiului de jure gestionis persoanele fizice si juridice , din state
diferite, se situeaza :
a. pe pozitii diferite, in raport de modul de gestionare a afacerii

comerciale
b. pe pozitie de egalitate juridica, chiar si statele fiind in aceasta postura
c. ca titulare inegale de drepturi si obligatii
28. Practica judecatoreasca precum si cea arbitrala constituie izvor de drept :
a. intotdeauna deoarece legiuitorul roman permite aceasta modalitate
b. nu, deoarece legiuitorul roman nu permite acest lucru
c. raman la aprecierea instantelor de judecata precum si a celor arbitrale
29. Grupurile de Interes Economic
a. desemneaza o forma de asociere intre doua sau mai multe persoane

fizice si juridice, constituita pe o perioada de timp determinata .
b. o noua forma juridica de manifestare a principiului liberei asocieri a

persoanelor
c. o forma organizatorica propusa de un anumit cadru juridic
30. Grupurile de Interes Economic au caractere juridice similare cu :
a. marile corporatii internationale
b. in special cu societatile comerciale de persoane
c. cu organizatiile statale cu atributii in comertul international
31. Membrii Grupului de Interes Economic raspund
a. nelimitat si solidar pentru obligatiile sociale ale grupului cu exceptia

cazului in care contractele incheiate cu tertii cocontractanti, s-a
prevazut astfel;
b. nu sunt obligati la raspunderea nelimitata si solidara.
c. raspund doar in raport de aportul personal adus la capitalul Grupului

de Interes Economic
32. Numarul membrilor Grupului de Interes Economic nu poate fi mai mare de :
a. 50
b. 40
c. 20
33. Grupul de Interes Economic nu poate avea mai mult de :
a. 200 de angajati;
b. 400 de angajati;
c. 500 de angajati
34. In prezent Grupurile Europene de Interes Economic sunt recunoscute si isi pot
desfasura activitatea in Romania ?
a. nu , deoarece tara noastra nu este inca membru al Uniunii Europene
b. da , deoarece tara noastra si-a armonizat legislatia sa cu cea a Uniunii

Europene
c. nu, deoarece nu exista o conventie bilaterala in acest sens
35. Suma minima pentru formarea capitalului social al Grupului European de

Interes Economic este :
a. 20.000 €;
b. 25.000 €;
c. 50.000 €
36. Trasaturile caracteristice ale contractului de comert international sunt :
a. comercialitatea;
b. nationalitatea;
c. necomercialitatea
37. Caracterul sinalgmatic al contractelor de comert international este conferit de

faptul ca :
a. dau nastere la drepturi si obligatii corelative pentru parti ;
b. partile sunt numai doua
c. sunt cu titlu gratuit
38. Contractele de comert international se divid dupa obiectul lor in contracte care
genereaza obligatii:
a. de a imprumuta
b. de a da
c. de a asigura
39. Contractele de comert international de lunga durata se incheie de catre parti pe

o perioada de timp mai mare de :
a. trei ani;
b. cinci ani;
c. zece ani
40. Partile unui contract de comert international au posibilitatea de a schimba legea

aplicabila contractului fara a aduce atingere formei si drepturilor tertilor :
a. oricand
b. numai dupa ivirea litigiului
c. numai cu aprobarea organului de jurisdictie
41. Clauza compromisorie care reprezinta acordul partilor de a supune litigiile ce s-

ar putea naste in legatura cu contractul arbitrajului si a renunta la dreptul de a apela la
organul de juridictie ale statelor , este exprimata :
a. in Lex fori
b. in cuprinsul contractului de comert international
c. in Lex causae
42. Prin introducerea in contract a clauzei penale partile contractante pot sa prevada
ca debitorul :
a. sa efectueze o pedeapsa penala pentru neexecutarea obligatiei care ii

revine
b. sa plateasca cu titlu de despagubire , o anumita suma de bani sau sa

efectueze o anumita prestatie
c. sa efectueze din nou o prestatie pecuniara pe care nu a indeplinit-o la

termenul stabilit
43. Clauzele unui contract de comert international se interpreteaza de catre parti

dupa :
a. clauza clientului cel mai favorizat
b. dupa intentia comuna a partilor contractante
c. dupa sensul literar al termenilor utilizati in contract
44. In situatia in care este o indoiala contractul se interpreteaza in favoarea celui:
a. care se obliga
b. care nu se obliga
c. care nu se obliga sub conditie potestativa
45. Daca o clauza este interpretabila din cauza redactarii sale ori dintr-un alt
considerent se aplica regula de drept conform careia contractul:
a. va produce efecte potrivit intentiilor partilor la momentul incheierii

contractului
b. nu va produce efecte pentru a nu vatama interesele legitime ale partilor
c. se va supune analizei periodice a partilor contractante
46. In situatia in care se iveste un conflict intre o uzanta comerciala si o clauza

contractuala care a fost stipulata in mod expres va prevala:
a. uzanta comerciala
b. clauza stipulata
c. se lasa la aprecierea partilor
47. Potrivit regulii de interpretare a continutului contractelor de comert

international, in situatia in care apare un conflict intre o uzanta cu caracter local si o
uzanta codificata are precadere:
a. uzanta locala deoarece in acest loc a fost incheiat contractul
b. uzanta codificata deoarece are vocatie internationala
c. acea uzanta care este cea mai apropriata de intentia partilor
48. Contractele de comert international pot fi efectuate si prin recurgerea la

jurisprudenta si doctrina in materie ?
a. niciodata , deoarece atat jurisprudenta cat si doctrina nu sunt izvoare de

drept
b. da , deoarece atat doctrina cat si jurisprudenta evidentiaza solutii

pronuntate si comentate
c. nu, fiindca jurisprudenta este doar izvor derivat de drept
49. Locul executarii platii in cazul executarii voluntare a obligatiilor contractuale

este :
a. acela stipulat in contract
b. cel care rezulta din intentia tertilor
c. cel care rezulta din natura operatiunii civile
50. In cazul executarii voluntare de regula, plata este facuta :
a. de catre debitor
b. de catre o alta persoana in numele creditorului
c. de catre executorul judecatoresc
51. In cazul contractelor de comert international fapta ilicita consta in :
a. executarea de catre debitor a obligatiilor contractuale asumate
b. efectuarea corespunzatoare a obligatiilor asumate
c. efectuarea cu intarziere ori in mod necorespunzator a obligatiilor

asumate
52. Raspunderea debitorului este conditionata de existenta unui raport de

cauzalitate intre :
a. fapta pagubitoare si daunele interese
b. fapta pagubitoare si daunele morale
c. fapta pagubitoare si prejudiciul cauzat
53. Activitatea agentului intermediar imputernicit sa mijloceasca in tara si

strainatate anumite tranzactii comerciale are un caracter:
a. voluntar
b. profesional
c. dualist
54. In cadrul contractului de comision comisionarul lucreaza
a. in numele comitentului
b. in numele celui care il remunereaza
c. in nume propriu dar in contul prepusului
55. In raportul dintre comisionar si comitent exista relatii de :
a. intermediere
b. de mandat
c. de reprezentare
56. Raporturile juridice de tip agency se stabilesc intre parti printr-o intelegere
numita :
a. fair play
b. agreement
c. duty – free
57. In ceea ce priveste gradul de control exercitat de principal (patron) agentul

poate fi :
a. agent servant
b. agent principal
c. agent secundar
58. Factorul este acel intermediar care lucreaza :
a. in nume propriu
b. in numele principalului
c. in numele brokerului
59. In domeniul intermedierii in comertul international se aplica principiul, daca

partile au convenit astfel :
a. lex voluntatis
b. lex fori
c. lex rei sitae
60. Daca partile nu au convenit altfel in domeniul intermedierii se aplica :
a. legea statului in care mandatarul isi are sediul
b. legea statului in care isi are sediul mandantul
c. legea statului in care isi desfasoara imputernicirea intermediarul
61. In situatia in care reprezentarea are ca obiect administrarea sau orice alt act de
dispozitie referitoare la un imobil legea care carmuieste va fi:
a. lex contractus
b. lex rei sitae
c. bona fides
62. In cazul Aquis-ului comunitar in domeniul interpretarii agentul comercial are

dreptul la comision pentru tranzactiile incheiate , in termenul prevazut , atunci cand :
a. i se incredinteaza o anumita zona geografica sau un anumit grup de

clienti
b. a obtinut contracte economice importante ceea ce inseamna marirea

volumului desfacerilor
c. a reusit sa cuprinda intreaga piata de desfacere a unui produs.
63. Dreptul la comision se stinge numai daca si in masura in care :
a. banca refuza sa achite contravaloarea prestatiei intrucat intre parti nu s-

a incheiat un nou acord
b. s-a stabilit ca va fi executat contractul dintre terti si comitent
c. acest fapt este rezultatul unei clauze pentru care comitentul nu este
vinovat
64. Clauza de interdictie comerciala nu este valabila mai mult de :
a. doi ani
b. trei ani
c. cinci ani de la expirarea contractului de agentie
65. Un contract de vanzare internationala de marfuri poate fi probat si prin

mijloacele moderne de comunicare (fax , telex, e-mail , telegrama ):
a. da
b. nu
c. numai prin telex
66. Oferta de a incheia un contract de vanzare internationala de marfuri isi produce

efectele :
a. cand ajunge la destinatar atunci cand este facuta in mod verbal
b. cand este predata expeditorului prin orice mijloace
c. cand destinatarul recunoaste faptul ca a intrat in posesia ofertei.
67. O oferta, chiar daca este irevocabila , poate fi retractata ?
a. da, daca retractarea ajunge la destinatar inaintea ofertei
b. da daca retractarea ajunge la destinatar ulterior ofertei
c. nu deoarece este irevocabila
68. Retractarea ofertei este similara cu revocarea acesteia ?
a. da
b. nu
c. cateodata poate fi similara cu revocarea ofertei
69. O oferta de a contracta facuta verbal intre partile prezente , cu exceptia cazului
in care din imprejurari rezulta contrariul :
a. trebuie acceptata imediat
b. trebuie analizata cu atentie
c. trebuie acceptata ulterior
70. Intre partile contractante absente este valabila regula potrivit careia aceptarea
ofertei produce efecte in momentul in care indicatia de acceptare parvine ofertantului
?
a. nu, niciodata
b. da
c. nu se pot incheia contracte intre absenti
71. Este exceptata de la regula potrivit careia aceptarea ofertei produce efecte in
momentul in care indicatia de acceptare parvine ofertantului, imprejurarea ca
indicatia de acceptare nu parvine ofertantului in termen de acceptare stabilit de el ori
in lipsa unei stipulatii in cadrul unui termen rezonabil?
72. Un contract de vanzare internationala de marfuri poate fi modificat si

rezolutionat (reziliat) prin :
a. vointa partii care se considera indreptatita in acest sens
b. prin solicitarea unei hotarari judecatoresti
c. prin acordul amiabil al partilor
73. Vanzatorul este obligat sa predea marfurile :
a. la data fixata prin contract
b. in orice moment in afara cazului in care din imprejurari nu rezulta ca

alegerea datei nu revine vanzatorului
c. in toate celelalte cazuri intr-un termen nerezonabil
74. Vanzatorul este obligat sa remita documentele referitoare la marfa
a. in locul si forma prevazute in contractul de vanzare internationala de

marfuri
b. prin curier ori prin mijloace de comunicare moderna (telegrama , telex,

fax , e-mail)
c. numai prin telex sau fax
75. Obligatia de conformitate a marfurilor are drept obiect :
a. predarea catre cumparator a marfurilor care fac obiectul contractului
b. marfurile a caror cantitate, calitate si tip sa fie corespunzatoare

intrutotul celor stipulate in contract
c. orice modalitate de indeplinire a clauzelor contractuale pe care si-a

asumat-o in mod voluntar vanzatorul
76. Vanzatorul este exonerat de raspundere pentru o lipsa de conformitate pe care

cumparatorul o cunostea sau nu se putea sa nu o cunoasca in momentul inchieierii
contractului :
a. da
b. nu
c. nu, deoarece vanzatorul este prezumat a cunoaste orice lipsa de

conformitate
77. Este raspunzator vanzatorul pentru orice lipsa de conformitate care exista in
momentul transmiterii riscurilor catre cumparator chiar daca aceasta lipsa se iveste
ulterior :
a. da
b. nu
c. numai in cazul in care lipsa de conformitate apare anterior
78. Isi va pierde cumparatorul dreptul sau de a cere daune interese din partea
vanzatorului in situatia in care va recurge la un alt mijloc
a. da
b. nu
c. nu exista acest drept
79. Exista posibilitatea acordarii unui termen suplimentar de catre cumparator,

vanzatorului in caz de contraventie la contract
a. da
b. nu
c. se poate acorda termen suplimentar numai cumparatorului
80. Termenul de gratie acordat de catre cumparator vanzatorului are o durata :
a. nedeterminata
b. determinata
c. rezonabila
81. Cumparatorul are dreptul de a cere rezolutiunea contractului de vanzare

internationala :
a. in caz de nerespectarea de catre vanzator a oricareia dintre obligatiile

ce rezulta din contract sau din conventia de la Viena din 1980
b. in orice moment al derularii contractului de vanzare internationala a

marfurilor daca asa crede de cuviinta
c. in caz de nepredare a marfurilor de catre vanzator in termenul prevazut

in contract si nici in termenul suplimentar acordat de cumparator
82. In materia vanzarii internationale de marfuri cumparatorul are urmatoarele

obligatii principale :
a. sa solicite indeplinirea tuturor clauzelor contractuale din partea

vanzatorului
b. sa plateasca pretul cuvenit pentru marfa
c. sa intocmeasca proces verbal de constatare pentru marfurile puse la

dispozitia sa de catre vanzator in cazul in catre acestea nu corespund
cerintelor sale
83. Pentru a fi valida declaratia de rezolutiune (reziliere) a contractului

international de vanzare de marfuri adresata celeilalte parti aceasta trebuie facuta prin
:
a. scrisoare deschisa
b. notificare
c. prin orice alt mijloc de comunicare
84. Dupa criteriul obiectului lor de activitate bursele de marfuri se clasifica :
a. burse generale
b. burse de valori mobiliare si burse de marfuri
c. burse de valori imobiliare
85. In raport de pozitia sau calitatea participantilor licitatiile sunt :
a. generale
b. de import si de export
c. speciale
86. Leasingul este tranzactia la care iau parte :
a. producatorul de bunuri
b. brokerul
c. factorul
87. Daca cele trei parti implicate in operatiunea de leasing sunt resortisantii
aceluiasi stat se aplica :
a. lex voluntatis
b. lex fori
c. bona fides
88. Dupa modul de implicare al partilor leasingul poate fi :
a. total
b. direct
c. mixt
89. In cadrul contractului de leasing partile sunt :
a. factorul
b. utilizatorul
c. brokerul
90. Se poate obliga concesionarul in mod conventional, sa asigure revanzarea

produselor intr-un anumit ritm astfel incat sa se obtina cresterea vitezei de rotatie a
fondurilor circulante si obtinerea de castiguri pentru ambele parti?
a. da
b. nu
c. nu, doar cedentul se poate obliga in acest sens
91. Care dintre obligatiile urmatoare apartin francizorului .
a. plata taxei de admitere in afacere
b. cedeaza concesiunea marcii sau a serviciilor
c. achita redeventa calculata in procente (sau intr-o cota fixa)
92. Neindeplinirea uneia dintre obligatiile asumate de catre o parte a contractului

de franciza duce la rezilierea acestuia :
a. de fapt
b. de drept
c. contractul de franciza poate fi doar rezolutionat
93. Obligatia de a inmana scrisoarea de trasura apartine :
a. expeditorului
b. intreprinzatorului
c. carausului
94. Conosamentul este emis in cazul transportului pe cale :
a. ferata
b. maritima
c. rutiera
95. In caz de forta majora ori in caz fortuit carausul :
a. nu are nici o obligatie deoarece este exonerat de raspundere
b. il va incunostiinta despre aceste situatii pe expeditor, de indata
c. returneaza marfurile catre expeditor iar acesta va apela la un alt caraus
96. Obligatia carausului inceteaza :
a. cand marfurile au ajuns la destinatie iar destinatarul a fost

incunostiintat de aceasta
b. cand marfurile au ajuns la destinatie iar destinatarul poate dispune de

ele
c. cand marfurile nu ajung la destinatie
97. Drepturile si obligatiile care revin partilor din contractul international de

transport fac obiectul :
a. clauzelor contractuale deoarece se aplica principiul lex voluntatis
b. normelor elaborate la nivel national si international
c. atat clauzelor contractuale cat si prevederilor normelor nationale si

internationale in materie
98. Actiunile care decurg din raporturile contractuale in cazul litigiilor privind
derularea contractelor de transport rutier international se prescriu :
a. intr-un an
b. in cinci ani
c. nu se prescriu
99. In cazul contractelor de transport feroviar de marfuri primirea marfurilor de

catre destinatar :
a. nu stinge actiunea
b. stinge actiunea
c. nu stinge actiune, decat dupa curgerea unui termen de prescriptie

speciala
Răspunsuri test
25.a 51.c 77.a

26.a 52.c 78.b
1. c
27.b 53.b 79.a
2. a
28.b 54.a 80.c
3. a
29.a 55.b 81.a
4. a
30.b 56.b 82.b
5. b
31.a 57.a 83.b
6. b
32.c 58.a 84.b
7. a
33.c 59.a 85.b
8. b
34.b 60.c 86.a
9. a
35.b 61.b 87.b
10.a
36.a 62.a 88.b
11.a
37.a 63.c 89.b
12.a
38.b 64.a 90.a
13.a
39.b 65.a 91.b
14.b
40.a 66.c 92.b
15.a
41.b 67.a 93.a
16.b
42.b 68.b 94.b
17.a
43.b 69.a 95.b
18.b
44.a 70.b 96.b
19.a
45.a 71.a 97.c
20.a
46.b 72.c 98.a
21.a
47.b 73.a 99.b
22.a
48.a 74.a
23.b
49.a 75.c
24.a
50.a 76.a

Dreptul Comertului International 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Comertului International 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Comertului International 1

Lector univ. dr. IONESCU MIRCEA FELIX MELINEŞTI

DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament solid al cunoştinţelor despre

Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor şi competenţelor la care facem

In urma parcurgerii cursului de Dreptul Comertului International, studentul va dobândi

- Va fi familiarizat cu noţiunile de bază privind izvoarele drepului, relaţia societate stat,

- Va şti să identifice mijloacele si metodele prin care pot fi exploatate informaţiile

- Va cunoaşte soluţiile adoptate pana in prezent în ceea ce priveşte elaborarea şi

- Va deţine cunostinte referitoare la modalitatea justa şi parctică de aplicare, a

ROMANIA – PARTICIPARE ACTIVA LA DEZVOLTAREA PROGRESIVA A COME

1. Notiunea principiilor dreptului comertului international................ 89

IZVOARELE DREPTULUI COMERTULI INTERNATIONAL

1. Noţiunea de izvor al dreptului comerţului internaţional ................. 100 89

Bibliografie Specifică Unităţii De Învăţare 8................................. 203

RAPORTUL JURIDIC DE COMERT INTERNATIONAL

1. Concept, premise, caracteristici.............................. .................................. 100 89

TEST DE AUTOEVALUARE...................................................... 104

Timp de studiu individual estimat: 5h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu problemele ridicate de notiunile introductive de dreptul

- Va şti să identifice factorii de configurare şi evoluţie a comerţului internaţional

- Va cunoaşte accepţiunile noţiunii de curente de schimburi comerciale internaţionale

PRINCIPALELE CURENTE (FLUXURI) DE SCHIMBURI COMERCIALE

PRINCIPALELE CURENTE (FLUXURI) DE SCHIMBURI COMERCIALE

a. Principala caracteristică a fluxurilor comerciale dintre ţările capitaliste dezvoltate o

2. Fluxul schimburilor comerciale NORD-SUD

a. Dacă în perioada antebelică, curentul (fluxul) schimburilor comerciale dintre ţările

3. Fluxul schimburilor comerciale SUD-SUD

a. Caracteristica principală a fluxului schimburilor comerciale dintre ţările în curs de

c. O perioadă îndelungată de timp, ponderea schimburilor comerciale între ţările în curs

4. Fluxul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de

a. Principala caracteristică a fluxului schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din

5. Fluxul schimburilor comerciale dintre ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de

populaţiei, va scădea dramatic cererea pe piaţă.

1. Precizati care sunt principalele fluxuri comerciale?

2. Stabiliti regimul juridic al schimbruilor comerciale Nord - Sud.

Evoluţia fluxurilor privind schimburile comerciale internaţionale.

Elementele definitorii ale fluxurilor comerciale Nord - Nord.

Factorii de configurare ai schimburilor comerciale internaţionale Sud - Sud.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

1.Ioan Macovei - Dreptul comerţului internaţional, Ed. CH Beck, 2008

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu noţiunile privind istrumentele de politică comercială

- Va şti să identifice elementele de diferenta intre balanţa comercială şi nivelul rezervei

- Va cunoaşte modul de aplicare al metodelor de politică tarifară şi netarifară

- Va deţine abilităţi in stabilirea instrimentelor de natură promoţională în materie

ACTIUNI DE STIMULARE A MEDIULUI ECONOMIC

FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE POLITICII COMERCIALE

Din perspectiva unui curs de Drept al Comerţului Internaţional, înţelegerea sensurilor şi

1. Funcţia de promovare a relaţiilor economice externe

a. Prin politica sa comercială, fiecare stat urmăreşte dezvoltarea exporturilor,

impulsionarea acelor iniţiative şi contribuţii practice, care concură la creşterea

2. Funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină

a. Politica comercială a oricărui stat vizează, totodată, protecţia economiei naţionale de

3. Funcţia de realizare a unui echilibru dinamic al balanţei comerciale şi de sporire

INSTRUMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ

In domeniul politicii comerciale se recurge la mai multe instrumente în scopul:

internaţională - în politica comercială se acţionează cu ajutorul unor:

1. Instrumente de natură tarifară

2. Instrumente de natură netarifară

3.Instrumente de natură promoţională

a. Instrumentele de politică comercială de natură tarifară şi cele de natură netarifară