Liviu Rebreanu – Ion

Liviu Rebreanu este un mare prozator interbelic și dramaturg român, membru al Academiei Române.
Activitatea lui literară se întinde pe aproape jumătate de secol, autorul îmbrățișând doctrina realistă, fiind un
adept al „epicului pur” și susținând că pentru el, romanul este „o creație de oameni și de viață”. George
Călinescu surprinde unicitatea lui în ceea ce privește romanele, afirmând că „Dacă Sadoveanu e rapsodul
literaturii române, Rebreanu e romancierul ei”. Opera sa are o tematică diversă, cuprinzând tema țăranului și a
pământului („Ion”, „Răscoala”), tema psihologică („Pădurea spânzuraților”), tema politică („Gorila”), tema
metempsihozei („Adam și Eva”).

Romanul „Ion” apare în anul 1920, având o gestație îndelungată, de zece ani. În acest timp autorul
poartă o corespondență cu criticul Eugen Lovinescu, care va saluta apariția acestei opere precum „prima mare
creație obiectivă”. Opera naște vii controverse, fiind criticată de Nicolae Iorga pentru cruzimea viziunii și de
Tudor Arghezi, care sancționează „banalitatea de plăcintărie”, afirmând că „numai numele de Ion nu face un
mare roman”. Geneza romanului este legată de biografia autorului, scena sărutării pământului fiind inspirată
din acțiunea unui țăran din satul autorului. Totodată, imaginea protagonistului este cea a unui om din satul
natal al lui Liviu Rebreanu, iar portretul lui Zaharia fiind chiar al tatălui său.

Ca specie a genului epic, romanul este o creație în proză de mare întindere, cu o acțiune complexă,
desfășurată de obicei pe mai multe planuri. O caracteristică principală a acestei specii este complexitatea atât
a conflictelor, cât și a viziunii asupra vieții. De asemenea, personajele sunt numeroase, dosebite ca pondere în
ansamblul epic. Având o structură narativă amplă, romanul este caracterizat de personalitățile bine
individualizate ale personajelor și ale destinelor acestora. În roman, Liviu Rebreanu dezvoltă o temă socială
tradițională, viața satului, dar îi imprimă o altă viziune, una realistă. Satul Pripas este prezentat într-o manieră
veridică, conturând situația țăranului român în timpul stăpânirii Austro-Ungare, atunci când era exploatat
social și național. De asemenea, locul acțiunii oferă o realistă întâlnire cu o colectivitate umană măcinată de
contradicții puternice între bogați și săraci. Personajele sunt prezentate cu calități și defecte, influențate de
poziția ocupată în ierarhia colectivității sătești.

Din punct de vedere morfologic, titlul romanului este un substantiv propriu, fixând numele
protagonistului în subiect. De asemenea, el este simbolic, autorul intenționând să facă din Ion, nume frecvent
folosit în zona rurală, tipul generic al țăranului ardelean : „deși anodin, titlul mi s-a părut semnificativ”. Titlul
mai conturează și evoluția protagonistului către atipic, fiind un personaj bine individualizat.

Tema rurală înglobează temele prezente în roman, cea principală fiind a pământului. Aceasta
conturează destinul unui țăran privat de această valoare atât de importantă și lupta lui pentru a înainta în
ierarhia socială. Tema dragostei este puternic accentuată, fiind prezentă chiar în numele celei de-a doua părți,
„Glasul iubirii”. Tema familiei este prezentă deopotrivă prin prezentarea vieții „bocotanilor” Bulbuc, a familiei
Glanetașu și a intelectualilor Herdelea. De asemenea, tema socială constă în prezentarea societății românești
sub stăpânire austro-ungară.
În ceea ce privește instanțele comunicării în textul narativ, putem afirma că naratorul este perfect
obiectiv, asimilat de către Nicolae Manolescu cu „ochiul demiurgului”. Acesta îl încadrează astfel în romanul de
tip doric, perspectiva narativă fiind „dindărăt”, iar focalizarea zero.
 Tehnica principală utilizată este cea a anticipării, incipitul romanului prevestind finalul tragic. Crucea
descrisă la începutul operei, pe care „un Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea” reprezintă un simbol al
degradării morale, iar casa învățătorului, care este „cea dintâi”, uitându-se chiar în „inima satului” anticipează
faptul că acesta este ghidat de dreptate. O altă tehnică importantă este cea a contrapunctului, fiind prezentate
două nuclee narative, viața Glanetașilor și cea a familiei Herdelea. Tehnica basoreliefului este de asemenea
utilizată de autor, acesta prezentând inițial imaginea din ansamblu și mai apoi spre detaliu.

Arhitectura romanului este una interesantă, fiind instituit conceptul de roman sferoid. Relația incipit-
final argumentează atât simetria, cât și realismul operei. Incipitul fixează reperele spațiale, drumul devenind
un fel de personaj: „Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga,
până la Cluj sau chiar mai reparte, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia”. Simetric, finalul reia
imaginea drumului, care face trecerea de la lumea ficțională la cea reală: „drumul gtrece prin Jidovița, pe
podul de lemn, acoperit, de peste Someș și se pierde în șoseaua cea mare și fără început..”. Autorul folosește
tehnica simetriei, întrucât cele 13 capitole ale romanului sunt structurate în două părți cu titluri simbolice,
„Glasul pământului” și „Glasul iubirii”.

Conflictul central al operei este reprezentat de lupta pentru pământ a protagonistului, acesta încercând
să își depășească condiția socială. Conflictul exterior principal este cel dintre Ion și Vasile Baciu, iar cel principal
este prezentat chiar de titlurile cele două părți, acesta având loc în sfera protagonistului, între spirit pragmatic
și sentiment.

La nivelul artei narative, Liviu Rebreanu se distinge prin obiectivitate, sobrietate, o notă de modernism
și echilibru compozițional. George Călinescu surprinde, în opera sa, stilul anticalofil al autorului: „frazele,
considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă”. Imagistica urâtului, a grotescului, fac parte
din originalitatea stilului, moartea Anei fiind prezentată în manieră oarecum naturalistă.

În centrul acțiunii dezvoltate în roman se află personajul Ion, el fiind personaj principal și eponim. El
este un personaj de referință în literatura română, întrunind întreaga istorie a țăranului ardelean din primele
decenii ale secolului XX. Ion este prezentat în manieră realistă, în evoluție și în legătură cu mediul social, fiind
un personaj rotund, conform clasificării lui E.M.Forster.

Statutul social al protagonistului este conturat pentru prima oară de Vasile Baciu, în scena horei, când I
se dezvăluie condiția socială, fiind numit „fleandură”, „sărăntoc” și „tâlhar”. Printr-o amplă retrospecție este
prezentată istoria soților Glanetașu, care la început erau bogați („când s-au mutat tinerii […] au găsit până și
oale pe foc”), dar „așa apoi, în câțiva ani, s-au încuscrit cu sărăcia”.

Pe de altă parte, Ana este tipologia victimei, fiind prezentată în 3 ipostaze: cea de tânără îndrăgostită,
de soție și de mamă. Portretul fetei este conturat în incipit, fiind considerată de Ion o „urâțenie” atunci când îi
privea „buzele subțiri […] dezvăluindu-i dinții albi cu strungulițe”. Ea este un simbol al cumințeniei morale,
fiind orfană de mică și căutându-și evadarea prin dragoste.

Portretul fizic al lui Ion nu este decât vag conturat, prin caracterizarea directă fiind descrise calitățile
acestuia: „era iute și harnic ca mă-sa”, „unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila”. Vasile Baciu îl privește
precum un „hoț”, pe când pentru Ana el este bărbatul visurilor ei. Preotul Belciug îl consideră un „stricat și-un
bătăuș, ș-un om de nimic”, iar Maria Herdelea descriindu-l precum „becisnic”, „fără pereche în blăstămății”.
Chiar și mama lui, suferind din cauza comportamentului acestuia, îl numește un „proclet și sălhui”. Astfel, prin
pluralitatea perspectivelor se conturează faptul că Ion este la origine un băiat muncitor, însă care își pierde
fondul etic în lupta pentru pământ.

În centrul sentimentelor protagonistului se află dragostea pentru pământ, el renunțând chiar la iubirea
adevărată pentru acesta. Încă din incipit este conturată această trăsătură, toată ființa lui fiind mistuită de
„dorul de a avea pământ […] cât mai mult”, pământul fiindu-i „drag ca ochii din cap”. Prin introspecție este
conturată această iubire, care stă la baza relației cu Ana, Ion simțind prin ea fericirea adevărată: „glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”. Fiind dominat de gândul că
trebuie să aibă cât mai mult pământ pentru a fi respectat, el își canalizează întreaga energie pentru a lua
pământurile lui Vasile Baciu. Eugen Lovinescu îl consideră, astfel, „expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și o voință imensă”. Îl putem
compara deci pe Ion cu miticul Anteu, care își recăpăta puterile din localitatea natală. Paul Georgescu susține
ideea că pentru Ion pământul „însemna situație materială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu
folos”.

Scena sărutării pământului este o secvență plasată simteric în cea de-a doua parte a cărții, constituind
efigia romanului. Această scenă atinge apogeul sentimentelor lui Ion, care își privea pământurile precum niște
„ibovnice credincioase”. Protagonistul asociază pământul cu „o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa,
arătându-și trupul gol, ispititor”, secvența căpătând o senzualitate aparte. Ion este prezentat în ipostaza
îndrăgostitului, el simțindu-se precum un câștigător, trăind satisfacția supremă: „pământul se închina în fața
lui tot”. Regăsim astfel elemente din sfera erosului, ce amplifică emoțiile personajului: „îl cuprinde o poftă
sălbatecă să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări”, Ion lipindu-și „buzele cu voluptate de pământul
ud”. În antiteză, apar și elemte funebre, ce anticipează finalul tragic, precum „lutul cleios, ca niște mănuși de
doliu”.

În relația cu Ana, Ion este „o brută ingenuă” (Nicolae Manolescu), devenind o persoană abjectă, dând
dovadă de duplicitate și cruzime față de soția lui, pe care o folosește pentru a obține ceea ce își dorește.
Trăirile personajului sunt din cele mai diverse, de la brutalitate la prefăcătorie. Atitudinea protagonistului față
de Ana este una amorală, el tratând-o cu ură și dispreț: „Omoară-te […] să scap de tine”. El o chinuie constant
prin relația cu Florica, acesta printr-o răbufnire dorindu-și să fugă cu ea: „ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și
am fugi amândoi să scap de urâțenia asta?”. Totuși, acesta e dominat de dragostea pentru pământ, ce îl face
să rămână alături de Ana: „și să rămân tot calic, pentru o muiere?”, „Las că e bună Anuța”. Faptul că Ana nu
este decât un mijloc de a obține ceea ce își dorește este argumentat și de atitudinea lui după ce își vede scopul
împlinit. Capitolul „Nunta” conturează nepăsarea protagonistului față de soția lui, de care abia își mai amintea:
„doar când îi pomenea cineva numele își aducea aminte că și ea mai este pe lume și se încrunta ușor”.
Numind-o o „afurisită muiere”, Ion are totuși momente când simțea milă la văzul suferinței Anei: „mormăia
mânios să-și alunge mila ce i se furișa încetinel în inimă”. Ana apare aici precum o „mater dolorosa schingiuită”
(Tudor Vianu), pe când Ion poate fi asociat cu un Julien Sorel sau cu personajul Tănase Scatiu al lui Duiliu
Zamfirescu. Pe de altă parte, Ion poate fi considerat o „victimă a fatalității biologice”, pământul impunând
respect și fiind cea mai mare valoare a acelei vremi.

În plan onomastic, Ion este un nume simbolic, el fiind tipul generic al țăranului ardelean. Protagonistul
este un model, o tipologie a omului sărac. Astfel, Ion este o întruchipare a fățărniciei, a personalității amorale
și a parvenitului, fiind un personaj de referință în literatură.
 Consider că viziunea despre lume în romanul „Ion” este una cu totul originală, fiind prezentată
dezintegrarea morală a persoanelor sub influența dorinței de a face parte din clasa socială a oamenilor
înstăriți. Astfel, Liviu Rebreanu face din Ion un simbol al dezumanizării, prezentând prin acesta consecințele
vicleniei și parvenitismului. Universul este cu atât mai verosimil și mesajul moralizator prin paralela făcută
între viața amorală a lui Ion și cumințenia morală a lui Zaharia Herdelea. Opera este considerată de Eugen
Lovinescu o capodoperă a literaturii, criticul susținând că e „cea mai mare creație obiectivă”. Astfel, opera
impresionează atât prin structura narativă, cât și prin contrucția personajului eponim, conturând ideea pe care
o afirmă însuși Liviu Rebreanu: „Azi și încă multă vreme, spre țăranul român trebuie să ne întoarcem
necontenit”.

Liviu Rebreanu, prin acest prim și cel mai cunoscut roman al său, “Ion”, reușește nu doar să
construiască un univers perfect verosimil, coerent si închis, ci și un personaj simbolic pentru pătura socială a
țărănimii.