Curs 1.

ARHITECTURA PREISTORICĂ

Funcția principală a oricărui obiect de arhitectură este destinația sa:

școală, pod, locuință, baraj, etc. Destinațiile construcţiilor, grupate pe un
criteriu comun de funcțiune, alcătuiesc programe de arhitectură: clădiri pentru
învățământ, construcţii rutiere, fluviale, locuințe colective, locuințe unifamiliale
și sociale, clădiri social-administrative, de comerț, de sănătate, industriale,
dotări sportive, culturale, religioase etc.
Trei aspecte cheie alcătuiesc gramatica limbajului arhitectural: stilul
istoric, diferitele tipuri de clădiri şi materialele de construcţie. Stilul ne ajută să
ne dăm seama în ce perioadă a fost construită o clădire şi, uneori, care este
funcţia ei.
Stilurile arhitecturale s-au schimbat considerabil de-a lungul timpului şi,
nu de multe ori, stiluri vechi revin în actualitate [Int. 242].
Primele locuințe folosite de oameni erau temporare și mobile, reflectând
stilul de viață nomad, de tipul vânător – culegător. Materialele ușor
transportabile, cum ar fi pielea animalelor, oasele, lemnele, lutul și nămolul, au
constituit principalele materiale de construcție. Structurile astfel obținute au
dispărut în totalitate.
Arhitectura neolitică în spațiul european s-a dezvoltat cu precădere la
sfârșitul neoliticului (mileniu III. î.Hr.) în zonele de coastă ale Europei, mai ales
zona vestică a continentului. Se caracterizează prin marile
ansambluri megalitice: menhire – blocuri de piatră neprelucrată dispuse
vertical, în aliniamente sau izolate (Fig. 1.1 - menhir din aliniamentul "Menhirs
d'Epoigny" de la Couches, Burgundia, Franța [Int. 243]); dolmene - pietre plate
așezate orizontal pe două sau mai multe pietre verticale, acoperind o cameră
sepulcrală (Fig. 1.2 – Dolmenul de la Plouharnel, Bretania [Int. 244]) și
cromlech-uri (cel mai cunoscut fiind cel de la Stonehenge Curs 20, fig. 20.9 -
fig. 20.12) [Int. 154], [Int. 155], [Int. 156]. Aceste elemente au dat naștere
arhetipului trilitic intâlnit la primele forme ale arhitecturii de cult.

Fig. 1.1 Fig. 1.2

1
 Între programele de arhitectură întâlnite în această perioadă sunt cele
legate de arhitectura religioasă: sanctuarul, templul și ziguratul.
Sanctuarul reprezintă spațiul sacru, sfânt interzis profanilor, fiind un loc
de cult. În jurul lui s-au dezvoltat ulterior templele și orașele.
Templele erau construcții complexe, de mari dimensiuni, destinate
faraonilor și membrilor familiei regale, care îndeplineau și funcția de templu de
cult și pe cea de mormânt. Renumite sunt templele din Egipt, în lungul văii
Nilului (Fig. 1.3), dintre care amintim:

Fig. 1.3

- Templul lui Amon – Ra, Karnak (Fig. 1.4 [Int. 246], Fig. 1.5 [Int. 245];

Fig. 1.4 Fig. 1.5

2
 - Templul lui Hatshepsut, Deir el Bahri (Fig. 1.6) [Int. 247]

Fig. 1.6
- Templul lui Ramses al II- lea, Abu-Simbel (Fig. 1.7) [Int. 248]

Fig. 1.7

3
 Capitelurile coloanelor sunt sculptate stilizat în chip de boboci de lotus și
inflorescențe de papirus, cu rolul de a creea impresia de vegetație luxuriantă,
plină de simbolism pentru egiptenii din antichitate. (Fig. 1.8, Fig. 1.9 și Fig.
1.10) [Int. 246]

Fig. 1.8 Fig. 1.9

Fig. 1.10

4
 Ziguratele erau temple uriașe construite pentru venerarea zeilor. Erau
construite din lut și argilă și aveau trei sau patru secțiuni. Numai ziguratul din
Ur – Iraq a ramas în picioare, deoarece constructorii din epocile mai târzii au
învățat că arderea cărămizilor le va face mai rezistente. Era o constructie în
formă de turn, cu mai multe niveluri în retrageri succesive, încununate printr-un
sanctuar. (Fig. 1.11) [Int. 249] (Fig. 1.12) [Int. 250]

Fig. 1.11 Fig. 1.12

5
 Curs 2. ARHITECTURA ANTICĂ

Grecia antică
Pentru Grecia Antică programele de arhitectură caracteristice erau:
acropola, templul, agora. Localizarea lor în ansamblul vieții orașului antic este
ilustrată în fig. 2.1 [Int. 251]

Fig. 2.1
Acropola era centrul vieții spirituale, considerat sanctuarul cetății, şi era
întotdeauna situată pe o înălțime. Termenul provine din grecescul akros -
ridicat și polis - oraș și înseamnă „orașul de sus“. Datorită valorii sale
simbolice, domina vizual orasul: era temenos-ul sacru al așezării, locul de
întâlnire al grecilor cu zeii lor. (Fig. 2.2, Fig. 2.3 – Atena) [Int. 251]

Fig. 2.2 Fig. 2.3

6
 Templul, programul cu care este adesea asociată arhitectura grecească a
fost «casa zeilor», fiind literalmente inspirate din arhitectura construcțiilor de
locuit având o versiune superioară (Fig. 2.4) [Int. 242].

Fig. 2.4
Forma templului a fost adaptată de asemenea şi caracterului divinității
căreia i-a fost dedicat.
Forma templului era o dezvoltare a casei de tip megaron: o încăpere
dreptunghiulară, numită cella sau naos, despărțită de exterior printr-un spațiu
de tranziție numit portic. În cellă se afla statuia zeității. Porticul era un spatiu
acoperit, cu o latură formată dintr-un șir de coloane. Cel mai simplu tip de
templu era alcătuit dintr-un naos şi un vestibul deschis, cu doua coloane între
prelungirile zidurilor, purtând denumirea de “in antis”. La templele clasice,
rapotul dintre numărul de coloane ale laturilor scurte şi ale celor lungi era fix,
dictat de formula 2n+1 care stabilea numărul de coloane laterale față de cele
frontale (n). (Fig. 2.5) [Int. 253].

Fig. 2.5

7
 În varianta circulară, templul se numeste tolos. În fig. 2.6 se poate vedea
baza templului din Epidaurus, a cărui machetă este cea din fig. 2.7 [Int. 254].

Fig. 2.6 Fig. 2.7

Variantele în care erau realizate templele, și în special coloanele acestora
(în latină coloana = stilum) au generat conceptul de stil arhitectural.
Cele 3 stiluri de referință ale arhitecturii clasice sunt (Fig. 2.8) [Int. 242]:

Fig. 2.8
- Stilul Doric, cel mai vechi și cel mai des folosit în Grecia antică.
Coloanele Dorice sunt groase, puternice, cu capitel simplu, rectangular la
partea superioară. Coloanele Dorice sunt formate din trunchi și capitel, fără a
avea bază.
- Stilul Ionic, numit astfel după Ionia, partea vestică a Greciei, este
inspirat de vechea tradiție locală de a împodobi vechile temple de lemn cu
cochilii de melci, în special la partea superioară a coloanelor. Aceste forme au
fost sintetizate într-o arhitectură sculptată în piatră bazată pe coloane cu
capitel având forme asemănătoare cochiliilor de melci. Trunchiul coloanelor

8
Ionice este mai zvelt și, de asemenea coloanele Ionice au baza, sub forma
unui tambur de piatră.
- Stilul Corintic, numit astfel după orașul Corint, o veche metropolă a
Greciei antice, este inspirat de tradiția locală de a lega frunze la partea
superioară a coloanelor vechilor temple, și această idee translatată în piatra
sculptată își găsește expresie în coloane cu capitele complexe decorate cu
frunze. Truchiul coloanelor Corintice este la fel de zvelt ca al celor Ionice, și
coloanele Corintice au de asemenea, bază. Ordinul corintic este cel mai nou
dintre cele trei ordine de arhitectură al antichității grecești. Evoluția sa începe
în jurul anului 400 î.Hr. dar abia peste trei secole ajunge la forma sa canonică.
Agora era piața publică a polis-ului (orașului), un ansamblu urban
caracteristic civilizației grecești. Era centrul vieții civice, în care locuitorii se
adunau pentru a dezbate probleme de interes comun. Agora este simbolul
democrației, născută în antichitate în orasul grecesc. În jurul agorei erau
dispuse principalele institutii politice.
Orașele Greciei antice beneficiau de construcții multifuncționale numite
stoa, cu rolul de galerie comercială, hală a orașului, ateliere sau pur și simplu
cu rol de galerie de circulație în lungul piețelor orasului.
Construcțiile tip
stoa erau amplasate în
agora, practic, agora
era marginită pe cel
puțin o latură de o
construcție de tip stoa.
(Fig. 2.9 - Stoa lui
Attalus, cunoscută și
sub numele de Stoa
de sud, perfect
restaurată, în fosta
Agora din Atena)
[Int. 242] Fig. 2.9
Alte programe de arhitectură din Grecia Antică erau teatrul și locuința.
Teatrul a fost creația lumii grecesti. Datorită unui conținut inițial religios,
era amplasat uneori în cadrul sanctuarelor. Teatrele erau construcţii
neacoperite, care foloseau peisajul natural ca fundal al scenei, fiind construite
direct pe relieful din piatră, rectificat. Practic, teatrele grecesti erau o
amenajare a teritoriului. Modalitatea de calcul și construcție a teatrelor este
prezentată pe larg în Curs 10.
Locuința domina arhitectura greacă doar pe considerente cantitative. Ea
nu e relevantă prin calitati estetice sau tehnice performante, ci pentru că ne
permite sa decriptăm modul de viață, mentalitățile și relațiile dintre oameni.
Zidaria era realizată din blocuri cioplite regulat, nelegate cu mortar.
Asamblarea diferitelor elemente se facea cu ajutorul unor piese metalice
(scoabe, crampoane, etc.).
Sistemul costructiv, traspunerea în piatră a structurii de lemn, se baza pe
principiul triliticului. Acoperirea spațiilor se facea cu grinzi de piatră. Învelitorile
9
în două ape, generând în cazul templelor frontoane pe fatadele mici, erau
realizate din solzi de piatră, material ceramic, etc.
În această perioadă a apărut și s-a dezvoltat tipul de urbanism
hippodamic. Acesta este un derivat al numelui arhitectului Hippodamos,
considerat ca unul dintre
părinții urbanismului și
ale cărui planuri de
amenajare erau
caracterizate prin străzi
rectilinii și largi care se
întretaie în unghi drept.
Acest plan traduce voința
fondatorilor orașului de a
organiza spațiul în mod
rațional. Cu un
asemenea plan, în teorie,
este posibilă calcularea
oricăror distanțe cu
ușurință. (Fig. 2.10) [Int.
255].
Fig. 2.10
Roma antică
Se poate spune că romanii sunt cei care au descoperit spațiul interior.
Pentru a crea grandioase spații interioare, ei au utilizat sisteme noi de
acoperire – bolți şi cupole, cu tehnica bolțarilor moștenită de la etrusci, dar pe
care au perfecționat-o și au pus-o în valoare în mod genial, precum şi un nou
material de construcţie, inventat de ei: betonul roman – un conglomerat
artificial turnat în cofraje, compus din pietriș, nisip, materii vulcanice şi un liant.
Bazilica era un program caracteristic al arhitecturii romane, având funcția
echivalentă cu cea a unei stoa grecești. Bazilica se afla în forum- piața publică,
peste drum de templu.
Din punct de vedere
spațial – constructiv,
necesitatea acoperirii unor
deschideri mari a condus
la divizarea spatiului în 3-5
nave. Acest sistem de
acoperire a definit tipul
constructiv numit bazilical.
Bazilica lui Maxentius
din Roma este prezentată
în fig. 2.11 și fig. 2.12 [Int.
256]
Fig. 2.11

10
 Fig. 2.12
Arhitectura romană, în special cea a templelor, avea multe carecteristici
comune cu arhitectura greacă: porticul proeminent, folosirea ordinelor (aici
stilul ionic) şi a podiumului în trepte. Totuşi, aspectul ansamblului tindea să fie
mai ornamentat şi mai complicat. Motivul arcului cuprins în rama sistemului
trilitic era o caracteristică esenţială a stilului roman şi a apărut din ezitatrea de
a renunţa la aspectul sistemului trilitic cu coloane care sustin o grindă
(buiandrug), cu toate că greutatea era, de fapt, susţinută de arce. (Fig. 2.13 și
Fig. 2.14 - Templul lui Antonius și al Faustinei, Roma [Int. 257])

Fig. 2.13 Fig. 2.14

Teatrul roman spre deosebire de Grecia Antica, era amplasat chiar în
oraș, suprafața conică a gradenelor fiind sprijinită pe o mare structura
semicirculară din arce de zidarie, prin care se și circula spre peluze. La teatrele
romane scena avea un decor fix, extrem de înalt pentru a obtura peisajul
orașului. Acesta, numit proscenium, era foarte decorat cu elemente
arhitecturale și sculpturale. Forma teatrului roman este exemplificată în detaliu
în Cap.10.

11
 Știința ingineriei își are rădăcini în Imperiul Roman, fiind aplicată atât în
domeniul militar cât și în aplicații civile, cum ar fi tehnologia construcțiilor,
termelor, apeductelor, podurilor, drumurilor.
Toate orașele romane aveau cel putin o termă. Terma era o baie publică,
uneori de mari dimensiuni, și putea avea căzi, bazine de apă caldă, rece,
piscine, bazine de înnot, sali de gimnastică, saună precum și alte facilități. (Fig.
2.15 - Terma romana, Bath, Marea Britanie [Int. 258]).

Fig. 2.15
Termele aveau în unele spații încălzire folosind aburul circulând prin
trasee din țevi pe sub pardoseală. În unele cazuri, termele beneficiau de spații
enorme cu bazine, spații acoperite de sisteme complexe de bolți. Ingineria
construcțiilor de biserici creștine a fost puternic inspirată de ingineria romană a
termelor.
Locuințele respectau câteva
principii importante: familia era
perfect apărată de privirile
trecătorilor, de ziduri înalte;
încăperile se construiau la rând,
una dupa alta, pe conturul
proprietății, pe lângă gard,
rezultând cel puțin o curte
interioară.(Fig. 2.16)

În fig. 2.17 [Int. 259] este

redată structura unei case tip
domus, în care se pot identifica
încăperile care au nume date după Fig. 2.16
funcționalitate:
 la stradă: testibulum (vestibul, hol mic de acces în locuință), tabernae
(taverne, mici magazine, restaurante, bistrouri sau orice alt serviciu urban
sau magazin sau atelier, cu acces clienți direct din stradă.

12
 în jurul atrium-ului (prima curte imediat dupa vestibul): cubiculum (camera
de orice tip, de obicei de dormit / locuit dar posibil și de depozitare, alae
(aripi, niște spații deschise, în stânga și dreapta atriumului, de depozitare
sau cu functiune variabila.
 în jurul peristylum-ului (curtea principală): tablinium (camera centrală, a
seniorului casei, de obicei cu rol de birou/ arhiva documente, fiind
concepută cu două uși având vedere spre ambele curți ale casei, pentru ca
seniorul casei sa supravegheze activitatea membrilor familiei sau a sclavilor,
sa dea indicatii, sa primeasca vizitatori), triclinium (sufrageria, camera de
luat masa), culina (bucataria), cubiculum (camera), esedra sau exedra (un
spațiu deschis cu vedere spre portic și gradină/piscină sau fântână).

Fig. 2.17
Locuințele din orașele antice erau grupate în insule de locuit. O insula de
locuit este totalitatea locuințelor alipite una de alta, înconjurate pe perimetru de
străzi. Un alt caz interesant este cel al locuințelor inalte multietajate, întalnite în
Ostia, portul Romei (Fig. 2.18) [Int. 242]. Acestea, construite pe structură din
zidarie, puteau ajunge și la un regim de înălțime de P+6.

Fig. 2.18

13
 Orașul era conceput cu două străzi principale denumite cardo – pentru
drumul orientat nord –sud și decumanus – pentru drumul orientat est – vest.
(Fig. 2.18) [Int. 260].

Fig. 2.18

14
 Curs 3. ARHITECTURA EVULUI MEDIU

Arhitectura Bizantină
Divizarea Imperiului Roman în Imperiul de Apus cu capitala la Roma, și
Imperiul de Rasarit sau Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopole (azi
Istanbul) a condus la apariția arhitecturii bizantine. Așadar, arhitectura
bizantină poate fi reperată în istorie începând cu sec. al IV – lea și până în sec.
al XIV – lea.
Caracteristic pentru societatea bizantină este procesul lent de trecere de
la sclavagism la feudalism, iar conducerea centralizată a unui stat alcătuit
din popoare diferite duce la accentuarea rolului pe care îl va deține biserica
ortodoxă din punct de vedere ideologic cât și din punct de vedere economic.
În programele de arhitectură se regăsește arhitectura rezidențială
urbană, arhitectura religioasă și cea militară.
Locuințele bizantine continuă tradiția stilului grecesc, cu încăperi dispuse
în jurul unei curți interioare, totul alcătuind către exterior un volum compact cu
ferestre mici și puține. Acest caracter închis se datorează climatului cald, dar și
influențelor modului de viață oriental.
În structura orașelor bizantine, în limitele unei planimetrii regulate se
regăsește principiul centralismului: străzi radiale care converg către elementul
central, de obicei catedrala.
Pentru configurația
orașului o mare importanță
o deține sistemul de
înconjurare cu ziduri de
apărare (Fig. 3.1 – zidurile
de apărare ale orașului
Salonic) [Int. 267]. S-a
folosit cu percădere
cărămida sau cărămida
combinată cu piatra dispusă
în rânduri alternative pentru
zidărie.

Fig. 3.1
Palatele aveau spații ample, luxos decorate exprimând prestigiul imperial.
Încăperile erau grupate pe funcțiuni: partea oficială cu sala tronului, partea
destinată femeilor, zona gospodărească. Tipice în arhitectura clădirilor sunt
arcele semicirculare și bolțile cilindrice sprijinite pe stâlpi cu capitel clasic.

Mânăstirile, amplasate în oraș sau izolate erau alcătuite din incinte

fortificate în centrul cărora se afla biserica. Bisericile erau construite folosind
planul treflat sau triconc.
15
 Aceste biserici aveau trei
abside, una de capăt și două
laterale, rezultând astfel o cruce în
plan. Majoritatea bisericilor din
România și Serbia sunt treflate, dar
acestea pot fi regasite și în alte
zone, inclusiv în zona catolică. (Fig.
3.2 - Biserica Mânăstirii Cozia,
ctitorită de Mircea cel Batrân în jurul
anului 1388 [Int. 242])
Prima și cea mai mare
biserică creștină construită până
atunci este și va rămâne: Sfânta
Sofia din Istanbul, (Cap. 9, Fig.
9.15). Fig. 3.2
Un alt element important al acestui stil arhitectural îl reprezintă
mozaicurile.Acestea erau realizate din sticlă colorată, pietre sau piese de
ceramică.
Uneori piesele de mozaic erau aurite
pentru a crea un efect strălucitor, cu scopul
final de a demonstra mareția divină.
Capitelurile din aceasta perioada, a
crestinismului timpuriu, erau adaptari a celor
corintice, simplificate si stilizate. In unele
cazuri frunzele, pasarile si chiar animalele
salbatice devin simple forme geometrice, dar
toate se vor regasi in jurul unei cruci crestine.
(Fig. 3.3 – capitel Catetrala San Marco,
Veneția [Int. 268])

Fig. 3.3
Romanicul (sec. al X - sec al XII ) și
lea lea

Goticul (sec. al XIIlea - sec. al XVIlea)

Arhitectura evului mediu poate fi identificată sub trei aspecte: arhitectura
de apărare, arhitectura religioasă și arhitectura rezidențială urbană.
 Arhitectura de apărare cuprinde trei tipuri de construcţii: cetățile,
castelele şi fortificaţiile urbane.
Cetatea era o construcţie cu caracter pur militar, alcătuită din una pâna la
trei incinte concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urmăreau
configurația terenului. În interiorul acestora se aflau cazarma pentru odihna
soldaților, arsenale în care era depozitat armamentul, magazii, o fântâna
pentru alimentarea cu apa şi o capelă. În Curs 4 sunt exemplificate cetățile din
Țările Române: cetatea Sucevei și cetatea Neamț.
Castelul, spre deosebire de cetate, întrunește pe lânga funcția militară şi
funcția rezidențială, castelul fiind de fapt o reședință fortificată. Clădirea cea
16
mai importantă din cadrul ansamblului este donjonul: locuința întarită a
seniorului şi a familiei sale. Donjonul era o cladire dezvoltată pe verticală şi a
carei bază, de formă circulară sau rectangulară, avea un perimetru restrâns.
La parterul donjonului se aflau de obicei spații anexe, la primul nivel era o sală
de dimensiuni ceva mai importante destinată întrunirii familiei, iar la etajele
superioare se aflau încăperile de locuit ale seniorului şi ale familiei sale.
Accesul în donjon se facea prin intermediul unei scări mobile care conducea
în sala situată la primul nivel. Donjonul putea fi amplasat izolat, în centrul
incintei, sau alipit zidului interior de incintă; în caz de atac era ultimul punct de
refugiu şi de rezistență. În cadrul castelului mai existau şi anexe gospodărești
(spații pentru servitori, grajduri, depozite) şi o capelă. Ansamblul era
înconjurat de ziduri întărite cu turnuri, care alcătuiau una sau mai multe incinte
concentrice.
Vor fi prezentate două castele Normande, unul din Franța și unul din
Anglia, relativ identice, ramase nealterate.

Fig. 3.4
Fig. 3.4 – Castelul Frank / Normand standard in Evul Mediu Tarziu. De
formă pătrată, cu turnuri de colț și turnuri flancând intrarea și Fig. 3.5 –
Castelul Normand Bodiam din Britania. Urmeaza tipologia standard a
Normanzilor [Int. 242].

Fig. 3.5
Celebrul război de 100 de ani între dinastiile Normande a determinat pe
valea Loarei constructța a sute de castele, aproape toate de acest tip.
17
 Castelul Bran și castelul Huniazilor din Hunedoara, prezentate în Curs 4
sunt renumite la noi în țară cât și peste hotare.
Fortificaţiile urbane constau într-un sistem defensiv format din ziduri,
turnuri şi porți.
Alături de
sistemele uzuale
de apărare, un rol
important în
protecția orașelor îl
deținea şi trama
stradală organică:
țesutul urban
neregulat împiedica
eventualii intruși să
ajungă nestingheriți
la obiectivele
importante la care
nu se putea accede
decât strabatând
un traseu labirintic
şi plin de situații Fig. 3.6
neprevazute.
Mont Saint Michel este un exemplu celebru de oraș fortificat. Pe o insulă
mică, pe țărmul Mediteranei, s-a construit o mânăstire – citadel și la poalele
acesteia un oraș, cu ziduri proprii (Fig. 3.6) [Int. 242].
 Arhitectura rezidenţială urbană
Clădirile de locuit din orașele medievale occidentale au dimensiuni
modeste, şi de regulă se dezvoltă pe verticală deoarece spațiul din oraș,
apărat de ziduri este unul puțin și foarte valoros. În zonele foarte aglomerate
construcţiile au plan rectangular compact; acolo unde terenul o permite,
locuințele au o curte mică, accesibilă din stradă prin intermediul unui pasaj
îngust, către care se deschid scara, bucătăria şi alte spații anexe. De cele
mai multe ori, la nivelul parterului se găsesc ateliere sau prăvălii, situate în
contact direct cu spațiul public urban (strada sau piața). Accesul la zona de
locuit propriu-zisă, situată la etaj, se face fie din curtea interioară - în cazul în
care aceasta exista - fie dintr-un gang în care se gasește scara care urca la
nivelele superioare. Separarea dintre zona privată şi cea cu caracter public
denotă o anumită preocupare pentru separarea funcțiunilor locuinței.
Locuințele din zonele latine sunt de zidărie, de piatră sau cărămidă arsă.
Pe malul Mediteranei, de la Est la Vest, vechile comunități și colonii grecești și
latine, pentru a supraviețui, își organizează defensive redutabile sau se
strămută în locuri strategice, cu posibilitate naturală de defensivă fiind dublată
ulterior de construcția zidurilor orașului. Un caz inedit de defensivă prin creerea
unui oraș într-un loc inaccesibil inamicilor este Veneția. Arhitectura fațadelor
este inspirată din toate zonele lumii vechi, dar în special din Constantinopol.
Se observă la cateva cladiri arcele bizantine, treflate și/sau în acoladă (Fig.
3.7) [Int.261].
18
 Fig. 3.7
În zonele germanice predomină locuințele cu structura de lemn, fachwerk
(structură de lemn și chirpici) aparentă. Parterul trebuia să fie de piatră. Casele
din Marbach (Fig. 3.8 [Int. 242] păstrează tradiția cu acoperiș în două pante cu
unghi de 60°.

Fig. 3.8
Odată cu renașterea modului urban de viață s-a produs şi o diversificare
a programelor de arhitectură. În momentul în care orașele au devenit
prospere, pe lângă fortificații şi biserici, oamenii au început să construiască -
în folosul comunității - şi alte tipuri de clădiri, cu destinații din cele mai
diverse. O clădire deosebit de importantă pentru un oraș liber era primăria,
construcţie în care se țineau adunările celor care se ocupau de administrarea
așezării. Primele primării au fost construite în secolul al XIIlea. La parterul
acestora se găseau arsenalul şi depozitele orașului, iar la etaj se afla sala de
întruniri. Elementul distinctiv al primariei era turnul-clopotniță care anunța
orele şi avertiza populația în caz de primejdie; pe lânga rolul strict funcțional
19
 turnul primariei îndeplinea şi o funcție cu caracter simbolic, de reprezentare a
comunității.
Alte clădiri publice importante pentru orasul medieval erau casele de
breaslă. Acest program apare ca urmare a înfloririi vieții economice care a
antrenat apariția şi dezvoltarea corporațiilor. Tot din categoria programelor
publice de arhitectură fac parte școlile şi spitalele care țineau, de obicei de
așezămintele religioase. De asemenea, nu trebuie omise băile publice,
extrem de importante pentru igiena cetățenilor. De o anumită atenție s-au
bucurat şi o serie de lucrări cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.
 Arhitectura religioasă
Rolul important pe care-l deținea biserica în viața comunităților medievale
a avut ca urmare acordarea unei atenții deosebite arhitecturii religioase. În
cadrul acestui program s-au facut cele mai mari progrese, atât în ceea ce
privește tehnicile şi materialele de construcţie cât şi exprimarea plastică.
Arhitectura religioasă grupează atât construcţii izolate, ca biserica sau capela,
cât şi ansambluri complexe cum ar fi mânastirea sau catedrala.
Stilul arhitectural al anilor 500-1100 în toată Europa creștină este stilul
romanic.
Stilul Romanic se caracterizează prin construcții defensive, ziduri, turnuri
de apărare, toate masive, din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici, construcții
greoaie și masive, însă capabile să ofere protecție locuitorilor sau apărătorilor
din spatele acestora.
În fig. 3.9 este exemplificată o bazilică romanică, Santa Maria del Regno,
în Sardinia, iar în fig. 3.10 interiorul bazilicii San Frediano – Lucca, Italia este
tipic pentru o bazilică în stil Romanic. [Int. 242]

Fig. 3.9 Fig. 3.10

Încă din antichitate existau mai multe metode de a acoperi spații vaste,
de la șarpante triunghiulare de lemn, la sisteme de bolți încrucișate și până la
cupole de zidărie sau chiar beton. Primele construcții de tip Bazilică în stil
Romanic au fost acoperite pe sistem antic, cu șarpantă de lemn triunghiulară,
însă, ulterior, constructorii au optat pentru acoperirea cu bolți de zidărie sau
piatră peste care urma sa se construiască un acoperiș nestructural.

20
 Acoperirea cu bolți necesită însă o înțelegere a stării de eforturi din
structura de zidărie, teorie pe larg prezentată în Curs 6. În fig. 3.11 [Int. 242]
este redată forma bolților romanice.

Fig. 3.11
Perioada gotică se întinde pe aproximativ trei – patru sute de ani,
stingându-se în jurul anilor 1500-1600, odată cu răspândirea rapidă a
Renașterii în afara Italiei.
Stilul Gotic. Deosebirea esențială între arhitectura romanică şi cea gotică
este de natură structurală.
Evolutia sistemului de boltire
petrecută pe durata veacurilor romanice
a facut posibilă trecerea de la sistemul
de zidărie portantă, caracteristic
romanicului, la sistemul structural de tip
schelet, tipic arhitecturii gotice.
Transformările de natură structurală au
avut ca rezultat apariția unor noi tipuri
spațiale şi volumetrice. Sistemul
structural folosit de arhitectura gotică se
Fig. 3.12
numeste sistem ogival (Fig. 3.12).
Încărcările bolților pe încrucișare de ogive sunt preluate de pile,
amplasate pe conturul edificiului şi de stâlpi, situați în colțurile patrulaterului
definit de nervuri. Prin urmare, utilizarea bolților pe nervuri a facut posibilă
transferarea totală a rolului portant - îndeplinit până în acel moment de zidaria
masivă - punctelor izolate de sprijin. Spaţiile rămase libere între elementele
verticale puteau fi umplute cu zidarie sau închise cu mari suprafeţe vitrate.
În fig. 3.13 este prezentată o secțiune a sistemului de boltire, boltile sunt
sprijinite în lateral, prin exteriorul clădirii, de arce butante care distribuie
împingerile laterale ale bolții la contraforții masivi, exteriori clădirii.
Bolțile descarcă o

21
 componentă verticală în pilaștrii
și o componentă oblică în arcele
butante care distribuie aceste
eforturi oblice la contrafortul
exterior, masiv. Catedrala Notre
Dame din Paris este una
reprezentativă pentru arhitectura
gotică. (Cap.9, Fig. 9.29, Fig.
9.31)
Elementele decorative
emblematice pentru stilul gotic
sunt statuile (Fig. 3.14.- statui și
decoratii gotice la Catedrala din
Amiens [Int. 263]), gargui de
piatră pentru scurerea apei de
ploaie (Fig. 3.15) [Int. 264] și
ferestrele în mozaic de sticlă cu
structură de plumb, numite vitralii
(Fig. 3.16.) [Int. 265].

Fig. 3.13

Fig. 3.15 Fig. 3.16 Fig. 3.14

Catedrala din Koln (Cap. 9, Fig. 9.38 - Fig. 9.40 [Int. 41]) a fost printre
cele mai înalte construcții din Evul Mediu, având cea mai înaltă boltă gotică din
lume a unei catedrale finalizate.

22
 Curs 4. ARHITECTURA DIN EPOCA MODERNĂ
TIMPURIE

Arhitectura Renașterii
Arhitectura renascentistă este arhitectura perioadei în care are loc o
redefinire a interesului pentru cultura şi civilizaţia greco-romană, iar spiritul
european se eliberează de sub tutela obscurităţii religioase medievale.
Formele geometrice s-au reconsiderat: pătratul şi cercul pentru plan, cubul şi
cilindrul pentru edificii. Este căutată simplitatea, compozitiile sunt echilibrate.
În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:
O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale
antichității. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a
Renașterii, prin construcțiile clare și armonice, se folosesc ca elemente de
construcție coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, la
care se adaugă cupolele. Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de
simetrie și ordine. Arhitecții sunt considerați artiști și aparțin păturii cultivate a
societății. Catedrala Santa Maria din Sienna (Fig. 4.1) se poate afirma că la o
primă vedere s-ar putea spune ce este o catedrală gotică, însă nu este așa,
este o bazilică romanică decorată în spiritul vremii. Fațada detine logie
bizantină, fronton antic disproportionat, statui de îngeri, mozaicuri, arce
romanice.

Fig. 4.1 Fig. 4.2

La Bazilica Santo Spirito – Florența, Italia (Fig. 4.2. [Int. 265]) se observă
tavanul drept, semn că nu există boltă peste nava principală. Este formula
inginerească antică de bazilică, florentinii respingând ideea unei catedrale
gotice în favoarea tradiției.
O a doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele
antice cu tradițiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale
combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente și arabescuri (în Spania).
Renașterea se răspândește rapid, începând cu sec al XVI-lea și în zonele
germanice de la nord de Italia.
23
 Landshut Residenz (Fig.
4.3) construit de Louis X, Duce
de Bavaria la mijlocul sec XVI
este un exemplu de inspirație
italiană.
Fațada renascentistă, albă,
cu frontoane și cornișă la cotă
constantă intră în contrast
stilistic cu casele tradiționale
germane. [Int. 242]
O altă construcție ce
trebuie menționată este primăria
orașului Augsburg, în landul
Bavaria. (Fig. 4.4) [Int. 242] Fig. 4.3
Maestrul ghildei constructorilor a
proiectat și executat o structură cu o
înălțime fără precedent, într-o compoziție
simetrică, cu un corp central supraînălțat
și două turnuri laterale cu cupole, pe
care a decorat-o cu numeroase
elemente renascentiste.
Statul Francez, extrem de puternic
și centralizat a ales să mențină relațiile
bune cu Vaticanul. Chiar dacă între
Franța și orașele italiene au existat și
conflicte, putem spune că legăurile între
cele două state au fost foarte puternice.
Castelele construite pe valea Loarei
sunt exemple ale arhitecturii din perioada
Fig. 4.4 Renașterii.
Chateau du Chambord (Fig. 4.5) are numeroase elemente renascentiste
care decorează fațadele și în special acoperișul. Acoperișul (Fig. 4.6) încearcă
să creeze o imagine utopică, idealizată, a unui oraș din Italia, intesat de cupole
și turnuri. [Int. 270]

Fig. 4.5 Fig. 4.6

24
 Un alt castel inspirat
parțial de arhitectura
Renașterii este Castelul
d’Amboise. (Fig. 4.7) [Int. 272]
Arhitectura este inspirată atât
din designul catedralelor cât și
din Renaștere, fațada din
spate este decorată cu
elemente renascentiste cum ar
fi pilaștrii și cornișa. Lucarnele
acoperișului sunt tratate ca Fig. 4.7
niște fațade de biserici italiene.
Un alt edificiu
este Chateau du
Blois. (Fig. 4.8) [Int.
271]. Acesta este
alcătuit din mai
multe aripi de
clădire, fiecare
având o arhitectură
diferită, fiind
construite
consecutiv una în
continuarea
celeilalte, închizând
treptat o curte
Fig. 4.8 interioară la mijloc.
Castelul Chenonceau (Fig. 4.9) [Int. 273] are particularitatea de a fi fost
construit inițial peste o moară și ulterior extins și peste un pod. Construcția mai
veche, cea de peste moară seamănă mai mult cu arhitectura medievală, aripa
mai nouă de peste pod are trăsături stilistice comune cu celelalte castele –
palate renascentiste franceze.

Fig. 4.9

25
 Un program caracteristic pentru etapa manieristă a Renașterii este
considerat a fi vila din afara orasului. Cea mai cunoscuta vilă este Vila
Rotonda, arhitect Andrea Palladio (Fig.25.10), cunoscută şi sub numele Vila
Capra, planul este perfect simetric pe cele două axe perpendiculare, iar cele
patru fațade sunt identice (Fig. 4.11) [Int. 269]. Acesta este un exemplu a ceea
ce s-a definit a fi stilul paladian pentru sec.XVIII-XIX.

Fig. 4.10 Fig. 4.11

Baroc și Rococo
Barocul desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar şi un
curent artistic care a aparut la începutul sec. XVII şi s-a caracterizat printr-o
impresionantă elaborarea a detaliilor şi a spaţiului. Termenul de Baroc vine de
la numele unei scoici franjurate, decorative, Barocco, folosite pe post de cercei
sidefați de către femei.
În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor
arhitectonice ce conferă măreţie şi grandoare, cum ar fi: coloane masive, bolţi
înalte, arcade largi, domuri copleşitoare, culori de intensităţi puternic
contrastante, volume şi spaţii goale impresionante. Așadar, Barocul este
complex, inovator, bazat pe elipse, linii curbe, foarte multe statui și, în general
o foarte mare cantitate de decorații și opulență a mijloacelor arhitecturale și
artistice.
Geniul incontestabil al Barocului Italian este arhitectul Gian Lorenzo
Bernini, un maestru al iluziei în arhitectură. Lucrările sale sunt simple, fără a
avea decorații prea multe, însă de fiecare dată apelează la iluzii optice și știința
perspectivei pentru a surprinde privitorii și a face o demonstrație că mintea și
ochiul uman nu sunt perfecte, ele pot fi păcălite. Un exemplu este scara numită
Scala Regia din Palatul Vatican (Fig. 4.12) [Int.242], [Int.274]. La coborâre,
capătul acesteia pare a fi foarte foarte departe și ne-ar lua o veșnicie să
26
ajungem acolo. Coborând, mergând comod, spațiul din laterale se
”accelerează” și pare că îl parcurgem cu o viteză extraordinară. La urcare,
scara pare foarte abruptă și capătul acesteia pare destul de aproape. Urcând
însă avem o mare surpriză, pentru că picioarele simt altceva decât vede ochiul.
Scara nu se simte abruptă ci este chiar comodă, însă capatul ei se apropie
foarte foarte încet, și pare ca ne mișcăm cu încetinitorul. Secretul acestei scări
este că pereții nu sunt paraleli, jos scara fiind lată și sus fiind îngustă, bolta
este special concepută, conică, să ascundă acest lucru.

Fig. 4.12
O lucrare barocă asemeni fațadelor de biserici din Roma este Biserica
Carolus Borromeuskerk – Antvers, Belgia, arhitectura fiind una prin excelență
barocă, beneficiind de toate elementele formale și compoziționale italiene. (Fig.
4.13) [Int.275]

Fig. 4.13 Fig. 4.14

În Anglia, Catedrala Sfântului Paul (Fig. 4.14) [Int. 277], realizată în stil
renascentist italian, îmbogățit cu multiple elemente baroc este una dintre cele
mai frumoase și cunoscute clădiri din Londra și, respectiv, Anglia.

27
 Barocul a fost un stil prin esență catolic, dezvoltat pentru biserică dar
folosit și în lucrări civile, ulterior. Locuința aristocratică, reședințele regale au
constituit un program care ilustrează concepţiile timpului cu privire la
reprezentarea în societate, relația cu natura, vocabularul de forme preferat.
Complexul arhitectural Zwinger Kronentor din Dresda, Germania este un
exemplu de arhitectură baroc, sub forma sa cunoscută de baroc german. (Fig.
4.15) [Int. 276].

Fig. 4.15 Fig. 4.16

În Țările Române, întâlnim stilul baroc transilvănean care s-a dezvoltat în
secolele XVIII-XIX, ca urmare a integrării Principatului Transilvaniei în Imperiul
Austriac, care cunoștea epoca de apogeu a barocului austriac. Principalele
orașe cu specific baroc din Transilvania sunt Clujul, Oradea, Târgu
Mureșul, Sibiul (Fig. 4.16) [Int. 278], la care se adaugă centrele baroce din
Banat, în primul rând Timișoara.
Primul edificiu construit în stil baroc este Biserica Piariștilor din Cluj (Fig.
4.17), al cărei interior este un exemplu clar (Fig. 4.18). [Int. 279]

Fig. 4.17 Fig. 4.18

28
 Stilul Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic şi de design
interior care a fost generat în Franţa secolului al XVIII-lea. Considerat adesea
ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, rococo este privit astăzi ca o
perioadă distinctă în evoluţia artei occidentale. Spre sfârşitul perioadei sale de
existenţă, a devenit relativ sincron şi de multe ori s-a apropiat sensibil de
neoclasicism. Stilul rococo este caracterizat de bogăţia şi varietatea detaliilor
şi a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului.
Acestui stil îi
sunt specifice un
mobilier impozant,
masiv şi elaborat
ornamentat,
sculpturi de
dimensiuni mici şi
medii, oglinzi de
diferite dimensiuni,
tapiţerie în ton cu
arhitectura,
multiple reliefuri
aplicate şi, picturi
în ulei de diferite
dimensiuni. are ca
si culori favorite
albul ca fundal,
auriul si argintiul,
rozul si bleu-ul. Fig. 4.19
Partea nordică a Palatului Caterina din Tsarskoye Selo (orașul Pușkin )
este un exemplu al arhitecturii rococo din Rusia (Fig. 4.19). [Int.280]
Arhitectura brâncovenescă
În Țările Române apare și se dezvoltă stilul brâncovenesc care se
distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor
exterioare, ale foișoarelor sau logiilor, care variază în mod pitoresc aspectul
fațadelor. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele dovedesc o mai
grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile libere, structurate de
coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de
exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în
semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau
aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină
motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
Palatele ridicate în epoca brâncovenească sunt situate în apropierea
unor pânze de apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta și anexele
gospodărești sunt situate pe latura opusă reședinței, care este organizată pe
două niveluri, deasupra unor pivnițe înalte. Soclul clădirilor include de obicei și
parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foișor cu scară, pe latura
dinspre lac o logie. Dotate cu aducții de apă, cu băi și grupuri sanitare,
29
reședințele domnești ofereau un confort nemaiîntâlnit până atunci. Un prim
exemplu este Palatul Mogoșoaia (Fig. 12.18 – Fig. 12.21, Cap.12), urmat de
reședința domnească de la Potlogi, a cărei asemănare este izbitoare. (Fig.
4.20, Fig. 4.21). [Int. 281].

Fig. 4.20 Fig. 4.21

Mănăstirea Horezu, Vâlcea este unul din cele mai ambițioase proiecte ale
epocii brâncovenești. (Fig. 4.22) [Int. 282].

Fig. 4.22
Prin dimensiunile impozante și mai ales prin concepția unitară acest
proiect este revoluționar pentru artele vechi românești. Întregul complex este
subordonat principiilor de simetrie tipice renașterii italiene. Chiar în centrul
incintei se înalță silueta zveltă a bisericii.

30
 Curs 5. ARHITECTURA SECOLULUI XIX

Neoclasicism
Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o întoarcere la
formele greco-romane, a apărut în mare parte ca o reacție împotriva
rămășițelor stilului baroc și senzualului și frivolului stil decorativ rococo.
Presupune dezvoltarea de noi principii destul de repede transformate în
reguli rigide: claritate a expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii,
a simetriei, a proporţiilor. Operele de artă neoclasice oscilează între măreţia
sobră a arhitecturii romane şi graţia şi eleganţa artei greceşti. Coloana
înlocuieşte pilastrul în ritmul uniform şi repetitiv al colonadelor, susţinând
faţade adesea imense. Neoclasicismul în secolul al XIX-lea este în special de
inspiraţie romană. Este un stil nobil, caracterizat prin ordine, raţiune, disciplină,
austeritate, fiind totodată un stil elevat, cult spre distant, forţat, academic.
Locuintele particulare şi interioarele au fost de asemenea decorate cu
forme geometrice, stalpi, pilastri şi arcade rotunjite carcateristice
neoclasicismlui.
Programele de arhitectură întâlnite sunt: locuințe burgheze, locuințe
nobiliare, teatrele (teatrul „Scala” din Milano – Fig.26.1, [Int.283]), clădiri
religioase (bisericile aflate într-un număr mai redus în această perioadă), clădiri
administrative (clădiri publice pentru sedii ale ministerelor, ale parlamentelor,
ale justiției, băncilor și burselor), clădiri pentru învațământ, monumente
comemorative – având în general aspectul de temple antice.

Fig. 5.1 Fig. 5.2

Mari edificii ca Panteonul francez sau Domul Invalizilor (Fig. 5.2, [Int.
284]) sunt modele ale acestui stil.
În cadrul neoclasicismului englez putem menționa Catedrala Sf. Paul și
alte edificii ca: palatele regale din Greenwich, Palatul Whitehall. În alte țări,
printre clădirile de inspirație clasică se remarcă: Capitoliul Statelor Unite ale
Americii, Bursa din Amsterdam, Muzeul Prado din Madrid , Altes Museum din
Berlin, Catedrala din Vilnius.
Chiar și peste ocean, state ca Georgia sau Washington aleg vocabularul
neoclasic, construindu-și capitolii, monumente, piete neoclasice. Casa Albă
31
este și ea neoclasica-Palladiană. În carțile de arhitectură americane stilul este
numit Georgia Style dar este vorba bineînteles de o subvariantă sau, mai
degrabă redenumire locală a stilului neoclasic de origine pur europeană.
Neogotic
Arhitectura neogotică a fost un stil arhitectural cu origini la mijlocul
secolului al XVIII-lea în Anglia. Stilul neogotic și-a atins apogeul în secolul al
XIX-lea. Acest curent artistic preconiză revalorificarea arhitecturii gotice
medievale, preluând detalii de la stilul gotic dar într-o viziune modernă. Stilul
neogotic este una din variantele timpurii ale istoricismului. Istoricismul era o
altă metodă de abordare a arhitecturii, pentru care trecutul constituia o sursă
de inspirație și un izvor de stiluri ce puteau fi reproduse fidel sau cu modificări.
Stilul neogotic a fost folosit în construcția de instituții ale statului și
primării în sec. XIX și început de sec. XX, deoarece se aprecia caracterul
solemn și implacabil al Goticului ca fiind un excelent mijloc de expresie a
puterii.

Fig. 5.3
Un exemplu în acest sens îl constituie Palatul Westminster din Londra
(Fig. 5.3, [Int. 285]), primăria din Viena (Fig. 5.4, [Int. 286]), dar și Palatul
Culturii din Iași (Fig. 5.5, [Int. 287]).

Fig. 5.4 Fig. 5.5

Casele neogotice s-au răpândit în secolul XIX în Anglia, având o mare
varietate şi forme neregulate, creând imagini deosebit de dramatice. Prin
32
urmare, arhitectura neogotică s-a caracterizat prin forme voit neregulate,
folosite şi pentru a da impresia unei construcţii apărute în mod natural.
Eclectismul
Eclecticul este considerat ultimul stil al arhitecturii clasice. Arhitecții
eclectici încearcă să utilizeze în mod inovator tot bagajul de cunoștințe, din
toate perioadele istorice, unii dintre ei reușind cu real succes să creeze
compoziții inspirate în ciuda naturii și logicii diferite a stilurilor istorice. În multe
cazuri, construcțiile eclectice beneficiază de inovații inginerești, poate chiar
structură metalică pe alocuri, însă mențin aparența de arhitectură clasică a
fațadelor.
Un exemplu pregnand al arhitecturii eclectice este Biserica Sacre Coeur
din Paris. (Fig. 5.7) [Int. 288]. Aceasta este copleșitoare ca imagine, fiind
perfectă din punct de vedere al detaliului și calității pietrei și este situată într-un
loc foarte bun, înalt, impactul vizual fiind foarte puternic. Dacă se analizează
elementele arhitecturale, se observă imediat elemente bizantine - cupolele,
compoziția de cruce greacă înscrisă în pătrat, elemente romanice – logia din
jurul cupolei, elemente gotice - contraforții, elemente renascentiste -
lanternourile, elemente baroce - frontonul hibrid si statuia din absida, și putem
merge mai departe cu alte identificări.

Fig. 5.7 Fig. 5.8

Numeroși arhitecți, formați în spiritul eclectismului au realizat în România
un număr mare de construcții în acest stil. Exemple de arhitectură eclectică pot
fi: Palatul Băncii Naționale, Ateneul Român (Fig. 5.8) [Int.289], clădirea CEC
din București.

33
 Curs 6. ARHITECTURA INDUSTRIALĂ

Arhitecții moderni au reacționat împotriva arhitecturii de sec. XIX care,

condiserau ei, avea prea multe legături cu trecutul. Simţeau mai degrabă că
această arhitectură este sever influenţată de stilurile din trecut şi este
dezgustator de pitorească şi eclectică. Imediat ce sec. XX a inceput, ei au
considerat că este necesar să inventeze o arhitectură care să exprime spiritul
unei noi ere care să depăşească stilurile, texturile şi tehnologiile arhitecturii
anterioare. Estetica arhitecţilor moderni contrastează radical. Unii dintre ei,
vrăjiti de uluitoarea dezvoltare a tehnicii de la sârşitul sec. XIX au încercat să
creeze o arhitectură care transmite fluiditate şi energia unei maşinării. Funcţia
lor estetică a fost folosită în toate formele de design, de la mobilă la design
industrial ale maşinăriilor de zbor şi de navigaţie. Alți arhitecti au găsit eleganţa
unor maşinării neadecvată arhitecturii, ei preferau o arhitectură care exprima
nu raţionalul mecanic ci mistica emoţiilor umane.
Dacă despre o arhitectură industrială, în adevaratul sens al cuvantului, nu
se poate vorbi decât în sec. XX, construcţiile industriale în sine puneau mari
probleme constructorilor care aveau nevoie de aportul mecanicii şi calculul
structurilor pentru a putea face faţă noilor tipuri de construcţii. Abia în sec. XX
s-a pus problema colaborării dintre inginer, tehnolog şi architect în realizarea
unor ansambluri industriale rezistente, funcționale şi estetice. Apariția betonului
armat a facut ca acest nou material de construcţie să ia locul metalului în
aproape toate ramurile construcţiilor, până în deceniul trei al sec. XX, când
reîncepe epoca zgârie-norilor cu structură de oțel.
Art Nouveau
Art Nouveau este ușor de recunoscut datorită liniilor sale curbe, ondulate.
Arta prelucrării metalului, aplicată în domeniul produselor sofisticate,
decorative, de serie mică, de lux, stă la baza formelor art nouveau. Folosirea
frecventă a liniilor curbe deschise de tipul parabolei sau hiperbolei sunt și cele
ce conferă dinamism și ritm acestor artefacte și clădiri. Este un stil artistic
inspirat din natură, caracterizat prin prezența motivelor floral-vegetale stilizate.
Arhitecții acestei perioade considerau că forma ar trebui să urmeze funcția,
elementul decorativ ar trebui să provină din structură, iar frumusețea să ia
naștere în urma concordanței dintre formă și funcție. Sub influența mișcării
"Arts and Crafts, aceștia au căutat să stabilească o legătură umanistă cu noua
tehnologie, considerând că se putea beneficia de pe urma producției
industriale pentru ca masele să intre în contact cu arta, cu frumosul.
Designerii art nouveau au selecționat și modernizat câteva dintre cele
mai abstracte elemente ale rococoului, așa cum ar fi texturile de tip "flacără"
sau "scoică", folosindu-le consecvent.
În fig. 6.1 este arătată o structură metalică în stil art nouveau la Grand
Palais din Paris. [Int. 242]

34
 Fig. 6.1
Fig. 6.2 redă o fațadă în stil art nouveau, denumit în țările de limbă
germană și cele nordice Jugendstil, din capitala Letoniei, Riga, arhitect Mihail
Eisenstein, iar fig. 6.3 – un sanatoriu construit în același stil art nouveau, din
Trzebiechów, Polonia. [Int. 290]

Fig. 6.2 Fig. 6.3

Art Deco
Art Deco este o abreviere pentru expresia din franceză denumind
Expoziția internațională de Arte Decorative și industriale moderne, care a avut
loc la Paris în 1925 (Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels
Modernes), respectiv desemnând o mișcare artistică a începutului sec. XX în
artele decorative, care a crescut ulterior în amplitudine și importanță,
influențând ulterior semnificativ arhitectura, sculptura, moda, decorările
interioare și artele vizuale pentru un sfert de secol. Acest stil a evoluat în
perioada 1925 - 1937 și este caracterizat prin linii în zig – zag și forme cubice,
netede, utilizarea benzilor de culoare, a iluziei existenței stâlpilor de rezistență.
Ca exemple pentru arhitectura art deco se poate aminti Hoover Building,
Perivale, Londra (Fig. 6.4), dar și Clădirea Curţii Supreme de Justiţie a
Canadei (Fig. 6.5). [Int. 291]

35
 Fig. 6.4 Fig. 6.5
Stilul Art Deco american, înflorește cu adevărat după 1928, crește rapid
în intensitate și profunzime, și atinge înalte culmi de rafinament în anii 1930,
fapt care a făcut pe unii critici de artă, referindu-se la acel deceniu, să
folosească sintagma Deceniul american al Art Deco. Apariția istorică a zgârie-
norilor la sfârșitul sec. XIX pe pământ american și apoi canadian a fost unul din
factorii declanșatori ai unei noi revoluții în arhitectură. Clădirile puteau să
atingă înălțimi de nebănuit înainte, fiind în același timp din ce în ce mai
eficiente și mai bine construite. Ceea ce le lipsea era "doar" un stil artistic care
să le încălzească, să le umanizeze și să le facă de neuitat. Totuși, la partea
superioară, aceștia beneficiază de o terminație ascuțită, metalică, sofisticat
decorată. La fel și toată partea superioară a zgarie-norilor, vizibilă de foarte
departe, a fost atent proiectată, de la clădire la clădire, spre a simboliza profilul
corporației proprietare sau pentru a da o personalitate aparte clădirii.
Clădirea Chrystler, New – York (Fig. 6.6) [Int. 242] este remarcabilă între
toti zgârie - norii pentru faptul că a integrat numeroase inovații, cum ar fi
podurile pentru zepeline și acoperișul din tablă de inox, precum și pentru arta
sa inovatoare abstractă dar cu referințe istorice și de cea mai bună calitate.

Fig. 6.6

36
 Podul Golden Gate
Bridge, San Francisco,
California, S.U.A. (Fig. 6.7).
[Int. 291] este o superbă
structură suspendată
construită în maniera art deco.
Bauhaus
Unul dintre cele mai
importante și inspirante
curente ale arhitecturii
moderne îl reprezintă stilul
Bauhaus. Fig. 6.7
Generată de către arhitectul și pedagogul german Walter Gropius în
orașul Weimar în 1919, a funcționat la maxima sa anvergură între anii 1919 -
1933 în trei orașe germane: Weimar, Dessau și Berlin, devenind în timp, în
ciuda interzicerii lor de către naziști în 1933, unul dintre cele mai importante și
inspirante curente ale arhitecturii moderne. Ceea ce rămâne remarcabil la
acest stil sunt extrema sa unitate și puternica individualizare artistică, fapte
care fac orice astfel de artefacte și clădiri să fie ușor de recunoscut. Viziunea
programatică a lui Walter Gropius era ca să creeze spații ambientale
funcționale, ieftine, practice și reproductibile cu ajutorul producției de masă,
fiind în acest fel accesibile absolut fiecăruia.
În fig. 6.8 [Int. 294] este
prezentată clădirea Bauhaus din
Dessau, Germania. În compoziția de
ansamblu se disting clar mai multe
volume paralepipedice, având fațade
realizate în tipologii diferite și
integrează ultimele tehnologii ale
anilor ’30, cum ar fi peretele vitrat,
structura în cadre de beton armat și
acoperișul de tip terasă. Peretele
vitrat, numit astăzi perete cortină, era
folosit în industria aeronautică și a fost
pentru prima dată integrat în
Fig. 6.8 arhitectura civilă.
Betonul armat fusese de câteva decenii introdus în arhitectura civilă, însă
la Bauhaus pentru prima oară arhitectura nu ascunde natura structurii ci o
pune în valoare. Iar acoperișul de tip terasă, o tehnologie foarte avansată
pentru epoca respectivă, permite o volumetrie mai simplă a clădirii, lipsită de
acoperișul tradițional.

Odată cu emigrarea lui

37
 Walter Gropius, în Statele Unite ale
Americii, această mișcarea artistică
cunoaște o renaștere cunoscută
sub numele generic de "Stilul New
Bauhaus". La rândul său, The New
Bauhaus devine un factor educativ,
inspirant și stimulativ pentru multe
alte generații de arhitecți și artiști
plastici, care au propagat sau încă
propagă esența stilului originalului
Bauhaus până în prezent.
Casa Gropius, Lincoln,
Fig. 6.8 Massachusetts (Fig. 6.8) [Int. 295]
este un exemplu în acest sens.
Stilul Internaționalist
Acest stil a apărut prin anii ‘20 și are drept caracteristici: forme liniare
simple, suprafețe plane luminoase, ordine și regularitate. Paleta de culori se
limitează la alb și negru. Ca materiale sunt folosite cu precădere sticla și oțelul.
Arhitectii nu mai avut drept obiectiv principal realizarea unor forme frumoase în
sens clasic, ci, în primul rând utilitatea construcţiilor trebuia să corespundă
necesităţilor vieţii din acel moment.
Forma este realizată dintr-o structură din beton sau metal, fără
ornamente, având o frumusețe proprie.
Abolirea ornamentului a fost un
prim pas catre crearea volumelor şi
suprafețelor simple.
Sistemele constructive pe
schelet, care au înlocuit zidurile
portante masive, au permis:
proiectarea de planuri libere, cu spaţii
fluide, despărţite de panouri amovibile
şi o legatură optică mai permisivă cu
exteriorul; parterul liber, volumul
clădirii rezemând pe piloţi; peretele
exterior tip cortină, vitrat pe suprafeţe
mari, chiar pe toată suprafaţa sau
lungi benzi orizontale de ferestre,
eventual îmbracând muchia clădirii,
terase şi etaje ieşite în consolă.
Sediul Central al Naţiunilor Unite
(Fig. 6.9) [Int. 296] este un exemplu de
aplicare a stilului internaționalist
Fig. 6.9

38
 Funcționalismul
Curent în arhitectura sec. XX, care are în vedere în primul rând
necesitatea corespondenţei dintre formă şi funcţie, astfel încât aceasta din
urmă să fie determinantă. Accentul este pus pe valența funcțională a edificiului,
concept promovat de Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe. Recunoscut
în lumea întreagă, Charles Eduard Janneret - Le Corbusier, este incontestabil
marele arhitect de astăzi, un promotor al funcționalismului.
Funcționalismul, curent de gândire care a dominat urbanismul și
arhitectura mijlocului sec. XX, viza la o scară mult mai științifică, conceptul
antic de utilitas, descris de Vitruvius în antichitate. Utilitatea clădirii se dorea
maximizată în raport cu investiția. De aceea, arhitecții funcționaliști, încă de la
Bauhaus, au folosit aceleași procedee de eficientizare a spațiilor interioare pe
care le folosiseră deja proiectanții de vapoare, de vagoane de tren și chiar de
avioane de pasageri. Poate cea mai importantă lucrare a lui Le Corbusier este
un experiment situat la granița între arhitectură și urbanism, încercând să
revoluționeze ideea de locuință colectivă sau ceea ce numim astăzi bloc de
locuințe. Astfel de unități de locuit s-au construit în mai multe locuri din Europa,
cea mai titrată fiind cea de la Marsilia, cunoscută și sub numele de Cité
Radieuse. (Fig. 6.10) [Int. 297]. Aceasta era concepută ca un oraș în sine,
având 337 de apartamente și fiind proiectată pentru a facilita viața a 1600 de
oameni. În afară de apartamente conține culoare de circulație, mici magazine,
un teatru/cinematograf, grădiniță cu piscina pe terasă, creșă, școală cu săli de
clasă, o zonă de hotel precum și numeroase spații tehnice.
Le Corbusier a imaginat o arhitectură socială, apolitică, universală,
bazându-se pe ideea individului standard și a unei rețete de viață identice
pentru toți indivizii standard considerați. În lipsa altor metode mai științifice,
arhitectura de locuit a lui Corbusier a fost adoptată peste tot acolo unde tradiția
țării respective sau conservatorismul local nu s-au opus suficient.

Fig. 6.10 Fig. 6.11

În proiectul pentru Vila Savoye de la Poissy (Fig. 6.11) [Int. 297] se
reflectă în totalitate principiile arhitectului: lipsa zidurilor portante; adoptarea
sistemului cu puncte de sprijin distanțate (piloți) pentru degajarea spațiilor;
planșee purtătoare care creează spațiu liber; pereți despărțitori de orice formă,
39
corespunzători necesităților funcționale și plastice; fațade aerisite cu
reazemele retrase în interior; ferestre desfășurate pe cât posibil pe tot frontul;
terasa – gradină; casa nu este mobilată ci echipată; culoarea, ca mijloc de
amplificare a spațiilor; înalțimea accentuată a camerei de zi.
Un alt exemplu de edificiu aparţinând stilului fucţionalist este Yale Center
for British Art. (Fig. 6.12) [Int. 298]

Fig. 6.12

40
 Curs 7. ARHITECTURA MODERNĂ
Modernismul a inaugurat obsesia pentru noutate cu orice preț, pentru
cele mai noi materiale și cele mai noi tehnologii, ceea ce a schimbat radical
limbajul arhitecturii, reușind să pătrundă chiar până la dimensiunea simbolică!
Acest stil reprezintă un nou mod de considerare a arhitecturii.
Caracteristicile exacte şi originile sale nu sunt fixate datorită faptului că este un
subiect deschis diverselor interpretări şi dezbateri. Unii istorici văd arhitectura
modernă ca primă urmare a dezvoltării tehnologice şi inginereşti datorită
îmbunătăţirii materialelor de construcţii precum: fierul, oțelul, betonul sau a
sticlei, toate acestea au dus la crearea unor noi tehnici de construit, acestea
facând parte din Revoluţia Industrială. Alți istorici privesc modernismul ca o
chestiune ce ține de gust, fie ca o reacție împotriva trecutului.
Printre caracteristici importante găsim: simplificarea formei și a
ornamentelor, estetica este mașinistă, eliminarea detaliilor inutile,
predominanța funcționalului asupra formei.
Expresionismul
Acest curent a evoluat cu precădere în zona nordică a Europei.
Sunt adoptate materiale moderne, inovații formale. Distribuția volumelor
este neobișnuită, făcându-se adesea uz de defragmentări, distorsionări, acesta
fiind un mod violent de a exprima emoțiile. Operele arhitecturale expresioniste
sunt caracterizate prin gustul pronunţat pentru volumele de zidărie viguroase,
monumentale, dinamice, cu unghiuri ascuţite avântate violent către înalţimi, cu
jocuri de umbre şi lumini ce pun în valoare forme plastice stranii, de o viziune
romantică aproape supranaturală, inovaţii la nivel formal, o distribuţie a
maselor cu totul neobisnuită, câteodată inspirată de forme naturale biomorfice,
câteodată de noile posibilităţi tehnologice oferite de producţia la scară largă a
oţelului şi sticlei.
Arhitectura expresionistă a fost una
individuală şi din multe puncte de vedere
a evitat o dogmă estetică, totuşi există
anumite trăsături definitorii: distorsionarea
formelor cu scopul de a obţine un efect
emoţional, teme ale fenomenelor naturale
romantice (peşteri, munţi, trăsnete şi
structuri de cristale sau roci).
Turnul Einstein – Potsdam,
Germania (Fig. 7.1) [Int. 299] este un
exemplu al arhitecturii expresioniste, din
zidărie de cărămidă acoperită cu ciment și
din beton armat, adăpostește un telescop
solar. Construcția sa a avut drept scop
permiterea verificării teoriilor lui Einstein.
Fig. 7.1

41
 Cu toate că a fost o mişcare europeană, expresionismul este atât
oriental cât şi occidental, a extras multe elemente din arta şi arhitectura
islamică, egipteană, indiană şi maură, la fel ca şi din cea romană sau greacă.

Fig. 7.2
Opera din Sydney (Fig. 7.2) [Int. 300] este cu siguranță o clădire
modernă, dar modernismul expresionist al acesteia nu se încadra deloc cu
stilul internațional rectiliniar al epocii.
Brutalismul
Termenul își are originea din limba franceză, de la termenul “Béton brut”
care poate fi ușor înteles și în limba română deoarece înseamnă același lucru:
beton brut, nefinisat. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de Le
Corbusier pentru a descrie materialul pe care îl folosea. Asociată cu utopismul
social, mișcarea căuta să folosească arhitectura pentru crearea unui ambient
urban mai rațional. Aceasta urma să se realizeze prin construcția de blocuri de
locuințe de mare densitate, bazate pe viziunea lui Le Corbusier asupra ”unității
de locuire”. Ideea era de a genera mai multe tipare colective și funcționale de
viață, prin reducerea ornamentației și a diversității.
Extrem de controversat,
planul a obținut doar un succes
relativ, deși anumite aspecte
ale brutalismului au ajuns să fie
incorporate în stilurile ulterioare.
Clădirea Yale Art and
Architecture, New Haven,
Connecticut, USA (Fig. 7.3) [Int.
301] este un exemplu celebru
de arhitectură brutalistă, fiind
făcută din beton nervurat,
texturat prin martelare.

Fig. 7.3

42
 Întrucât execuția lucrărilor de
turnare monolit este mult mai predispusă
la erori și problem, comparativ cu
executarea elementelor prefabricate, de
cele mai multe ori, în designul clădirilor
brutaliste din anii ‘60 si ’70, s-au folosit
intens elemente prefabricate, de la
elemente pur structurale, până la
elemente pur decorative sau decorativ –
funcționale.
Clădirile Televiziunii Române din
București (Fig. 7.4) [Int. 302], proiectate
și executate în perioada 1962-1970 sunt,
poate cele mai pregnante exemple de
proiectare brutalistă bazată pe module
prefabricate din România.
Construit ca parte a Expo ’67,
Habitat ’67 – Montreal, Canada a fost
proiectat ca fiind compus dintr-o serie de
forme modulare întrețesute. (Fig. 7.5,
Fig. 7.4 Fig. 7.6) [Int. 303]
.

Fig. 7.5 Fig. 7.6

Futurismul
Arhitectura futuristă este o formă timpurie a arhitecturii sec. XX, născută
în Italia, caracterizată prin respingerea trăsăturilor istorice, mulțimea de linii
orizontale ce sugerează viteză, dinamism, mișcare în general.
Tehnologia, mecanizarea, războiul și armele, tancurile, formele
arhitecturii militare, cazematele din beton masiv au fost prima inspirație a
futurismului. Futuristii anilor ’60 rezonau cu genul SF pe care încercau să îl
materializeze în arhitectură, artă și cinematografie.
Fabrica de la Lingotto din Torino,
43
cu pista de testare de pe acoperiş, a
fost recunoscută in 1934 ca prima
invenţie futuristă din arhitectură (Fig.
7.7, Fig. 7.8). [Int. 304]
După al doilea război mondial
futurismul se redefineşte datorită
entuziasmului revoluţiei industriale, a
materialelor plastice precum şi de
utilizarea materialelor avansate
tehnologic.

Fig. 7.7 Fig. 7.8

Printre arhitecţii de renume ai futurismului se pot regăsi: Denis Laming,
Cesar Pelli, Santiago Calatrava (Fig. 7.9 [Int. 305] – Auditorio de Tenerife ,
Insulele Canare și Fig. 7.10 [Int. 06] – spectaculosul “oraș al artelor și științei” –
Valencia, Spania), Oscar Niemeyer, William Pereira, Louis Armet, Zaha Hadid.

Fig. 7.9

44
 Fig. 7.10
Deconstructivismul
Se caracterizează prin idei legate de fragmentare, printr-un interes
deosebit faţă de manipularea suprafeţei sau imaginii structurii, prin forme non-
rectilinii care au scopul de a distorsiona şi disloca unele elemente ale
arhitecturii, precum structura şi învelisul.
Imaginea vizuală
finală a unei cladiri ce se
ghidează dupa principiile
deconstructivismului se
caracterizează printr-o
imprevizibilitate stimulantă
şi printr-un haos controlat.
Utilizarea curbelor,
descompunerea edificiului
în fragmente mai mici care
ajung să nu se armonizeze
între ele, toate acestea fac
imprevizibil aspectul
general al clădirii. Fig. 7.11
Printre clădirile care se
înscriu în acest stil, putem
enumera: Fig. 7.11 [Int. 307] –
Vitra Design Museum din Weil am
Rhein, Germania; Fig. 7.12 [Int.
308] – Muzeul Imperial al
Războiului din Manchester,
Central Library din Seattle, SUA,
precum și fig. 7.13 [Int. 309] –
Muzeul Guggenheim din Bilbao,
Spania, clădire deconstructivistă
având un puternic impact vizual,
emoțional și arhitectural.
Fig. 7.12
45
 Fig. 7.13
Oricum, încercarea generală a mișcării deconstructiviste este de a realiza
progresul arhitecturii înspre o direcție neexplorată până la începutul anilor
1980, aceea a ignorării regulilor constrictive anterioare, "funcția determină
forma", "purism", "fidelitate față de materialele folosite", și altele asemenea.
Post – modernismul
Post - modernismul în arhitectură, ca și în alte domenii, a apărut mai întâi
ca o reacție de respingere, o negare a unui stil prea restrictiv, așa cum se
dovedise a fi modernismul.
Arhitectura postmodernă propune totuși o conciliere între trecut și
prezent, reciclând anumite forme, idei, elemente din arhitectura clasică, fără a
promova însa în nici un caz reîntoarcerea la aceasta sau emularea ei.
Arhitecții moderniști consideră clădirile postmoderne drept vulgare și
clare forme de kitsch.
Arhitecții postmoderni privesc spațiile
moderniste proiectate de aceștia ca fiind
lipsite de suflet și de delicatețe. Diferențele
estetice de bază privesc nivelul tehnicității
arhitecturii, cu accentul pus pe dorința
modernismului de a reduce deopotrivă
cantitatea de material și costurile unei
structuri, respectiv de a-i standardiza
construcția. Postmodernismul caută
exuberanța în orice, în tehnicile de
construcție, în modificarea unghiurilor
tuturor suprafețelor, în folosirea diferitelor
tipuri de ornamente, semănând la nivelul
elaborării și al rafinamentului execuției, mai
mult decât cu orice, cu arhitectura Art Deco.
Un exemplu este clădirea Sony, New
York, SUA din fig. 7.14. [Int.310]
Fig. 7.14

46
 Clădirea Portland (Fig. 7.15) [Int. 311] din Portland, Oregon, SUA, o
clădire uriașă ale cărei suprafețe sunt însuflețite de contrastul culorilor și de
prezența motivelor ornamentale, precum și Neue Staatsgalerie (Fig. 7.16) [Int.
312] din Stuttgart, Germania sunt alte exemple de arhitectură post –
modernistă.

Fig. 7.15 Fig. 7.16

High – Tech
Arhitectura High – Tech, de asemenea, cunoscută şi sub numele de
modernism târziu sau expresionism structural, este un stil arhitectural care a
apărut în anii 1970. High – Tech înseamnă înaltă tehnologie în limba engleză.
Clădirile dezvăluie structura lor atât la exterior cât și la interior. Prima
cladire High – Tech considerată a fi Muzeul de Artă Modernă din Paris,
cunoscută și sub numele de Centre Pompidou (Fig. 7.17) [Int. 313] evidențiază
la extrem acest lucru, având componentele expuse aproape în totalitate.

Fig. 7.17

47
 Metalul, sticla, oţelul şi diferite
tipuri de plastic sunt elementele
caracteristice, iar atmosfera pe care
o emană un interior în acest stil este
neutră şi foarte simplă, extrem de
funcţională, cu linii simple şi drepte.
Materialele inovatoare sunt de
asemenea utilizate în stilul High –
Tech, tocmai pentru a spori şi mai
mult ideea de noutate şi tehnologie.
Clădirea HSBC din Hong –
Kong (Fig. 7.18) [Int. 314] este un alt
exemplu vizibil de arhitectură High –
Tech.

Blobitectura
Blobitectura (enlg. blobism,
blobismus sau blob architecture)
este arhitectura organică. Fig. 7.18
Cuvantul "blob", deşi aminteşte de filmele S.F. ale anilor ’50, este un
termen ce ţine de era computerului, fiind acronimul pentru Binary Large
OBject, şi software-ul bazat pe acest concept informatic a stat la baza multor
dezvoltări noi în design şi arhitectură. Acest termen a ajuns să fie aplicat ca un
termen – umbrelă pentru orice design bazat pe forme organice, indiferent dacă
a fost generat de calculator sau nu.
În principiu, blobitectura este curent arhitectural în care se dorește
obținerea formelor organice, clădirile ajungând să semene foarte mult cu
structuri celulare sau cu amibe.
Pavilionul ”Fresh
H2O” al Expoziției Apei –
Neeltje Jans, Olanda este o
structură senzuală și
interactive, fiind considerate
prima clădire integral blob.
(Fig. 7.19) [Int. 315] În
interiorul formei fluide,
curbilinii, nu există linii
orizontale sau verticale, iar
geometria sculpturală este
Fig. 7.19 într-o permanentă variație și
curgere. Interiorul este echipat cu multipli senzori de mișcare care detectează
circulația vizitatorilor și răspund cu lumină, sunet și proiecții vizuale, creând un
ambient cu adevărat interactiv
Abandonarea cutiilor rectangulare în favoarea formelor rotunjite,
organice: volumele nu mai rezultă din intersecţia poliedrelor simple, ci din
48
unirea unor corpuri aducând mai degrabă cu celule văzute la microscop.
Interioare ca într-un film expresionist, în care culoarele devin tuburi, iar
camerele sfere sau ovoide deformate. Planurile nu se mai intersectează, ci
curg unul într-altul. În arhitectura bloburilor volumele sunt generate nu de
imaginatia arhitecţilor, ci de programe dedicate, ai căror parametri sunt
introduşi de factorul uman. Forme prea complexe pentru a putea fi puse pe
hartie devin astfel posibil de proiectat şi, într-un final, de pus in operă.
Alte două exemple sunt Turnul Aqua – Chicago, SUA (Fig. 7.20) [Int. 316]
și clădirea Selfridges – Birmingham, UK (Fig. 7.21) [Int. 317]

Fig. 7.20 Fig. 7.21

49