1.

Acustica arhitecturală (sau acustica construcțiilor) este un domeniu al tehnicii care are drept obiectiv

obținerea unei calități optime a audiției sunetelor în incinta clădirilor (săli de concert sau de spectacole, studiouri
de radio sau de televiziune etc.). Acustica de arhitectură se ocupă cu cercetarea condiţiilor care determină gradul de
sonoritate a limbii vorbite şi a muzicii în încăperi de spectacole, unde arhitectul trebuie să ia în consideraţie acustica
ca un factor care determină alegerea formei, finisajul interior şi culoarea încăperii şi ca o hotărâre a
întrebărilor tehnologice legate cu asigurarea condiţiilor favorabile a vizibilităţii şi percepţiei spectatorului asupra
obiectelor de urmărire, zonarea funcţională şi repartizarea fluxurilor de oameni în dependenţă de destinaţie a
încăperii.

2. Sunetul constituie din punct de vedere fiziologic senzația produsă asupra organului auditiv de către ibrațiile

materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Urechea umană este sensibilă la vibrații ale aerului
cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest interval depinde
mult de amplitudinea vibrației și de vârsta și starea de sănătate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibrațiile
nu mai pot fi percepute. Odată cu vârsta intervalul de sensibilitate se micșorează, în special frecvențele înalte devin
inaudibile.
Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el nefiind legat de senzația auditivă: orice
perturbație (energie mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei unde se numește sunet. În această
definiție se includ și vibrații la frecvențe din afara domeniului de sensibilitate al urechii: infrasunete (sub 20 Hz)
și ultrasunete (peste 20 kHz).
Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizată de patru atribute: înălțime,
durată, intensitate și timbru. Înălțimii îi corespunde frecvența (măsurată în Hz). Intensității îi corespunde nivelul de
intensitate sonoră (măsurat în dB).
Viteza cu care se propagă undele sonore depinde de mediul de propagare, în particular de elasticitatea și
densitatea acestuia. În fluide (gaze și lichide) participă la propagarea sunetului numai deformarea volumică a
mediului; la solide mai intervin și forțele de forfecare.
Exemple:
aer: 343 m/s (la 20 °C);
apă dulce: 1435 m/s;
oțel: 5100 m/s.

3. Caracteristicile fizice ale sunetului

Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand trei caracteristici
perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund exact a trei caracteristici fizice:
frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o
mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt legate armonic.
 Noi percepem frecventa ca sunete mai "inalte" sau sunete mai "joase". Frecventa unui sunet este numarul de
perioade, sau oscilatii, pe care o unda sonora le efectueaza intr-un timp dat. Frecventa este masurata in hertzi, sau
perioade pe secunda. Undele se propaga si la frecvente mari si la frecvente joase, dar oamenii nu sunt capabili sa le
auda in afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frecvente dorite prin metode diferite.
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanta maxima pe care o
unda o parcurge de la pozitia normala, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu gradul de miscare in
moleculele de aer ale unei unde. Cand gradul de miscare in molecule creste, acestea lovesc urechea cu o forta mai
mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai puternic. O comparatie de unde sonore la amplitudine
scazuta, medie, si inalta demonstreaza schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeasi
frecventa, si ar trebui sa sune la fel doar ca exista o diferenta perceptibila in volum.

Spectrul sonor sau seria armonică (de armonice superioare) reprezintă ansamblul de frecvențe produse la

punerea în vibrație a unui oscilator armonic, ale căror intensități sonore sunt descrise separat. Spectrul se poate referi,
prin extensiune, la o reprezentare grafică sau numerică a valorilor respective.

În cele mai multe aplicații, spectrele sonore studiate sunt cuprinse în domeniul audibil (frecvențe între aprox.
20 și 20 000 Hz). În muzică se analizează spectrele instrumentelor muzicale cu înălțime determinată și ale vocilor
umane, ele având o influență importantă asupra timbrelor obținute.

4. Calitatile sunetului ( forta, taria….)

Înălțimea sunetului este determinată de frecvență și este proprietatea sunetului de a fi mai

profund („grav”, „jos”) sau mai acut („ascuțit”, „înalt”)
• Spectrul sonor / acustic = totalitatea frecvențelor unui sunet
• Clasificare:
• Sunet simplu (pur, rece): este produs de o singură vibrație (are o singură frecvență), iar
spectrul acustic conține o singură linie.
• Sunet complex (compus): este produs de o vibrație complexă și conține mai multe sunete
simple, iar spectrul acustic conține mai multe linii.
• Zgomot: amestec întâmplător de sunete și are spectrul acustic cu variație continuă a
frecvențelor.

Intensitatea sunetului (intensitatea undei sonore, sau „tăria” sunetului) reprezintă energia pe care o transportă
unda sonoră în unitatea de timp prin unitatea de suprafață perpendiculară pe direcția de propagare. Nivelul de
intensitate sonoră (Ns) exprimat în deciBelli. Distanta la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia,
care reprezinta rata medie a cursului energiei pe unitatea de suprafata perpediculara pe directia de propagare.

Timbrul reprezintă calitatea sunetelor complexe de intensități și frecvențe egale de a

putea fi diferențiate subiectiv în funcție de compoziția lor spectrală. Timbrul depinde de
poziția și intensitatea armonicelor ce alcătuiesc spectru sonor.
 5. Ecoul.
Ecoul este un fenomen acustic ce constă în repetarea prin reflexie a sunetului emis de o sursă și perceperea lui
ca un sunet distinct în raport cu sunetul primar.
Pentru ca sunetul reflectat de un obstacol să fie perceput distinct, ca ecou, el trebuie să se întoarcă la ureche
după ce a încetat perceperea sunetului inițial.
Deoarece un sunet persistă în ureche cel puțin o zecime de secundă, sunetul reflectat va fi perceput ca ecou
doar dacă va ajunge la ureche după cel puțin 1/10 secunde de la perceperea sunetului emis. Pentru ca un sunet foarte
scurt să fie perceput ca ecou, distanța până la un obstacol trebuie să fie de cel puțin 17 m, deoarece viteza
sunetului în aer este de cca. 340 m/s. Prin urmare, sunetul va parcurge distanța de 2x17=34 m în 1/10 secunde. De
aceea, fenomenul ecoului auditiv este observat cel mai bine în munți sau într-o sală goală de mari dimensiuni.
În Munții Apuseni, o stâncă izolată pe culmea unui munte, unde se formează un ecou, poartă denumirea de „piatră
grăitoare”.
Dacă distanța până la obstacolul reflectant este mai mică de 17 m, sunetul reflectat va sosi înainte de încetarea
senzației auditive a sunetului direct, producând în ureche o prelungire și o întărire a acestuia. În această situație, nu
mai este vorba de ecou, ci de fenomenul numit reverberație.

9. REVERBERATIA
In acustica arhitecturala se numeste reverberatie prelungirea unui sunet dupa intreruperea sursei sonore
datorita multiplelor reflexii din pereti sau alte obstacole. Timpul de reverberatie al unei sali/local este timpul
necesar pentru ca presiunea acustica sa se reduca cu o miime din valoarea sa initiala. Acest raport de presiune
corespunde unei scaderi de nivel de 60 dB.
Notat cu T60, T sau TR ori RT ( Reverberation Time),arata caracteristica acustica cea mai des citata pentru
sali sau cei ce se ocupa de acustica.
Normele de evaluare acustica specifica timpii de reverberatie ai unei sali pentru benzi de frecventa, octava, o
treime de octava sau global, pentru toate frecventele audibile.
Cu cat este mai mare volumul incaperii, cu cat sunt mai multe si mai reflexive materialele din sala, cu atat
reverberatia va fi mai lunga..

Timp optimal de reverberatie

Timpul optimal de reverberatie depinde de volumul salii si de utilizarea acesteia. Muzica necesita un timp de
reverberatie mai lung. Pentru actori, conferinte, solisti pe scena este nevoie de o reverberatie minima, dar
reverberatia mareste deasemenea si nivelul sonor al unor surse nedorite ( masini, echipamente, conversatii, etc.).

7. MATERIAL
Intr-un spaţiu închis o parte din energia sonoră emisă de o sursă venind în contact cu suprafeţele delimitatoare
se întoarce în încăpere datorită fenomenului de reflexie, Er , o parte este transmisă prin elementul de separaţie, Et, iar
altă parte este disipată la suprafaţă, transformându-se în căldură, Ed. Energia disipată şi energia transmisă sau, cu alte
cuvinte, energia nereflectată este considerată ca fiind absorbită de suprafeţele încăperii, raportul între energia
absorbită şi cea incidentă fiind numit coeficient de absorbţie acustică, α;
 In general însă, energia transmisă prin elementul de construcţie este neglijabilă şi prin urmare, coeficientul de
absorbţie acustică poate fi definit ca raportul între energia disipată şi cea incidentă.
Pentru obţinerea absorbţiei acustice sînt utilizate două procedee, bazate pe fenomene fizice diferite: - disiparea
energiei prin frecare în cadrul unor materiale cu pori deschişi - absorbanţi fonici poroşi; - disiparea energiei prin
punerea în mişcare a unor sisteme oscilante care la rezonanţă amplifică viteza de circulaţie a aerului, realizând o
sporire a eficacităţii frecărilor. Sistemele oscilante fonoabsorbante sînt de două categorii: - membrane vibrante,
constând dintr-un volum de aer care formează resortul sistemului oscilant şi dintr-o membrană care închide acest
volum de aer şi a cărei masă constituie masa sistemului oscilant; - rezonatori care sînt sisteme mecanice constând din
cavităţi cu aer deschise, comunicând cu exteriorul printr-un orificiu (gât); resortul sistemului oscilant este constituit
din volumul de aer care umple cavitatea, iar masa oscilantă din masa aerului din orificiu.
Materialele utilizate ca absorbanţi fonici poroşi sunt: vată minerală, vată de sticlă, PFL poros, pâslă,
poliuretan. Montarea acestora se face direct pe suport sau cu interspaţii de aer, iar 10 mascarea se realizează cu pânză
de sac. Membranele vibrante sunt plăci subţiri, alcătuite din materiale dense (placaj, PFL dur, sticlă, PAL etc.), cu
grosime mică şi masă redusă (sub 10 Kg/m), amplasate la o anumită distanţă faţă de un perete rigid. Absorbţia prin
rezonatori se obţine cu ajutorul unor baterii de rezonatori, formate din plăci rigide perforate, dispuse la o anumită
distanţă faţă de perete. Dacă în spatele plăcii perforate se introduce un material poros, se obţine un sistem mixt.

8. ACUSTICA SALILOR. REVERBERATIA

Problemele legate de acustica sălilor sunt total diferite de cele de izolare a construcţiilor împotriva zgomotelor.
Astfel, dacă în cazul izolării fonice se urmăreşte diminuarea nivelului de zgomot sub limitele admisibile, în cazul
sălilor de audiţie, pe lângă diminuarea zgomotelor supărătoare provenite din trafic, din funcţionarea instalaţiilor etc.
se urmăreşte punerea în valoare a sunetelor, asigurarea unui nivel de audiţie optim în toate punctele sălii, fie că este
vorba de producţie vorbită sau muzicală. Amfiteatrul în forma de potcoavă de la Epidaur, unul dintre cele mai bine
conservate edificii de acest gen, are o capacitate de 17000 locuri, iar calitatea acustică deosebită poate fi ilustrată prin
faptul că paşii omului sau aprinderea unui chibrit pe scenă se aud până în ultimele rânduri. Pentru reflectarea
sunetelor spre auditoriu şi pentru amplificarea lor, în amfiteatre, circuri etc. se utilizau diferite mijloace: fundaluri
reflectante în spatele scenei, vase mari rezonatoare din bronz sau teracotă, montate cu gura spre scenă, în nişe
practicate în gradene etc. (Vitruviu - De arhitectură). Pierdute în mare parte în lungul mileniu al Evului mediu,
cunoştinţele de acustica edificiilor publice, dobândite empiric prin observare, intuiţie şi acumulare de experienţă, se
mai găsesc aplicate în cazuri izolate.
Reverberaţia se poate defini deci ca ansamblu al efectelor rezultate din multiplele reflexii sonore ce urmează
repede una după alta şi datorită cărora sunetul persistă un timp întro încăpere, după oprirea sursei sonore.
Reverberaţia se deosebeşte fundamental de ecou, care după cum am văzut este o reflexie unică, dând o repetare
distinctă faţă de sunetul iniţial. Ecoul repetă sunetul, reverberaţia îl prelungeşte. Durata de reverberaţie este timpul
care desparte clipa de oprire a sunetului de cea în care intensitatea sa medie este redusă cu 60 dB.
Fenomenul de reverberaţie este pozitiv în măsura în care sporeşte intensitatea sunetului, dând culoare şi
sonoritate cuvântului şi muzicii şi negativ când, printr-o prelungire prea mare a duratei sunetului, conduce la
mascarea sa. Astfel se poate vorbi de un timp optim al reverberaţiei.
 Pentru săli de concert, durata reverberaţiei trebuie adaptată genului de muzică:
- reverberaţia scurtă pentru muzica de cameră şi compoziţii caracterizate prin fineţe de măsură;
- reverberaţia mai lungă pentru formaţii mari, orchestrale şi compoziţii cu efecte largi (de exemplu muzica lui
Wagner).
Teatrele de dramă sau de comedie trebuie să aibă o reverberaţie asemănătoare cu a sălilor de conferinţă.
Au fost stabilite astfel următoarele valori: - pentru săli de conferinţe, studiouri de radio şi înregistrări de sunet
se recomandă un timp scurt de reverberaţie, variind între 0,8 şi 1,2 s, funcţie de volumul sălii, la frecvenţa medie de
512 Hz; - pentru săli de cinema, se ia în calcul ε = 0,8; - pentru săli de muzică simfonică, ε = 1,2 ; - pentru săli de
dans, festivaluri, muzică de orgă, ε =1,3.

9. Formula Sabine - Formula care exprimă timpul de reverberație (Tr) în secunde dintr-o cameră, în funcție
de volumul (V) în m3 și de suprafața sa de absorbție echivalentă (A, calculată folosind coeficientul Sabine): Tr =
0,16V / A.

Formula Eyring - dezvoltată de Henry Eyring în 1935, se bazează pe teoria stării de tranziție și este utilizată
pentru a descrie relația dintre rata de reacție și temperatura.

10. Condițiile acustice fundamentale ale unei săli.

Pentru a fi corectă din punct de vedere acustic, o sală trebuie să îndeplinească aceste condiții:

 Nivelul sonor al audiției egal din toate locurile, adică o difuzare cât mai omogenă a sunetului pe toată
suprafața sălii ocupată de publicul auditor;
 Inteligibilitatea vorbei, sau claritatea cuvintelor vorbite;
 Muzicalitatea sau calitatea timbrului sălii.