www.cartiaz.

ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

Caracterizarea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
-caracterizarea personajului principal-
Publicarea în 1877 a basmului „Povestea lui Harap-Alb” se datorează într-o anumită
măsură prieteniei scriitorului-pedagog cu Mihai Eminescu, pe care l-a cunoscut în 1875. Cu
excepţia poveştii „Fata babei şi fata moşneagului”, realizată după schema folclorică, Ion Creangă
inovează conţinutul sau tipologia poveştilor sale, alcătuind naraţiuni culte într-un limbaj specific
limbii vorbite. Basmul „Povestea lui Harap-Alb” are caracter fantastic, apropiindu-se de alegorie,
căci protagonistul dezvăluie povestea iniţiatică a omului în căutarea sinelui.
A scris 9 poveşti propriu-zise: miraculoase(Ivan Turbincă, Fata babei şi fata
moşneagului), fantastice(Povestea lui Harap-Alb), iniţiatice(Dănilă Prepeleac), cu animale(Punguţa
cu doi bani), nuvelistice(Moş Nechifor Coţcariu), istorice(Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată
şi Vodă Cuza), didactice(Acul şi barosul, Inul şi cămeşa) şi două snoave în 5 ani(1875-1880), la
care se adaugă nişte texte epice de acelaşi gen până în 1883.
Construită pe o schemă opoziţională Bine-Rău, „Povestea lui Harap-Alb” preia tiparul
narativ al basmului popular şi are drept principală particularitate reorganizarea elementelor
stereotipe conform unei viziuni personalizate asupra vieţii.
Umanizarea fantasticului constituie elementul definitoriu al acestei compoziţii,
elementele ce aparţin acestuia se resorb într-o epică realistă; astfel, autorul urmăreşte pe fundalul
luptei dintre Bine şi Rău dezvoltarea unor aspecte morale prin semnificaţia atribuită întâmplărilor,
altoite pe teme şi motive mitologice străvechi .
Dacă în basmul popular personajele sunt numai nişte „tipare literare”, prin care se
ilustrează ideea de bine şi rău, acestea neavând particularităţi psihice sau sociale, prin umanizarea
fantasticului, Ion Creangă aduce personajele în planul unei existenţe reale, prin detalii de
comportament, de psihologie şi de mentalitate. Acest lucru se întâmplă şi în cazul eroului nostru de
basm, încadrat în categoria personajelor pozitive, întruchipând principiile morale cultivate de orice
basm: adevărul, generozitatea, răbdarea, loialitatea, prietenia, condamnarea nedreptăţii, răutăţii,
minciunii, acestea atribuite ca trăsături exponenţilor negativi; trăsăturile personajului de basm reies
indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri sau, direct, prin intermediul
caracterizării realizate de celelalte personaje.
Eroul naraţiunii „Povestea lui Harap-Alb”, crăişorul, fiul cel mai mic al unui rege
(crai), pleacă, de fapt, în căutarea propriei identităţi, pentru a se întâlni cu maturitatea, ilustrată
printr-o călătorie plină de probe, în vederea formării sale. Din această perspectivă, basmul este
considerat un Bildungsroman , motivul central, în jurul căruia se organizează armonios episoadele
basmului fiind cel al drumului - ca metaforă a descoperirii realităţii, a semenilor şi, nu în ultimul
rând, a sinelui. Iniţierea fiului de crai într-o lume în care lucrurile pot avea alte semnificaţii decât
par la prima vedere, în care primejdiile apar de oriunde, iar limitele umanului sunt continuu testate,
susţine intenţia autorului de a da o altă valoare, mai profundă, acestei călătorii; în acest caz drumul
coincide cu iniţierea protagonistului în ştiinţa lumii.
Prototipul eroului de basm, consacrat de folclor, este continuu subminat pe parcursul
întregii călătorii iniţiatice de vibraţia omenescului, surprinsă de narator în fapte şi diverse atitudini
proprii unui tânăr aflat în plin proces de formare. El nu mai este un Făt-Frumos care ştie să învingă
în toate situaţiile, ci are atitrudini asemănătoare cu ale unui flăcău din Humuleşti şi nu numai, trăind
toată gama stărilor sufleteşti: mâhnire, îndoială, compasiune, nesiguranţă, teamă, bucurie; iată un
astfel de exemplu: „Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în
grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale
părintelui său.” Această primă ipostază în care apare crăişorul îl arată ca fiind un tânăr impresionat
de amărăciunea tatălui dezamăgit de lipsa de curaj a fiilor săi, şi, deşi mustrarea tatălui nu-l priveşte

1
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

pe el în mod direct el simte ruşinea, ceea ce arată respectul pentru valorile tradiţiei şi intenţia de a le
duce mai departe. În acest loc apare Sf. Duminică, sub chipul unei cerşetoare care cere de pomană;
ea este menită a face să învingă binele, ajutând pe cei care merită, dacă au calităţile necesare să
răzbată în viaţă. La început crăişorul este neîncrezător, „Ia lasă-mă încolo mătuşă, nu mă supăra”,
deşi ea îi dă un sfat, devenit adevăr universal valabil ”nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde îţi
poate veni ajutor”. Sub înfăţişarea acestei babe gârbovite, Creangă sugerează umilinţa fizică a
înţeleptului care ascunde harul prorocirii, dezvăluindu-i crăişorului destinul şi secretul reuşitei, prin
reconsiderarea şi valorificarea tradiţiei strămoşeşti, pe care, de obicei, tinerii o ignoră, sfătuindu-l să
ia armele, calul şi hainele tatălui său de când acesta fusese mire. Astfel, destinul crăişorului stă sub
semnul profeţiei babei: „Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa
pământului, aşa de slăvit, iubit şi puternic”; în urma acestei profeţii eroul va dobândi o întreită
măreţie, căci va fi iubit (el însuşi descoperind sensul iubirii), va fi slăvit, datorită binelui săvârşit, va
fi puternic, fiindcă de-a lungul călătoriei îşi va lua în posesie sinele. Bătrâna cerşetoare este în
simbolismul mitologic „Bătrâna Timpurilor”, identificată cu Centrul imobil, în jurul căruia se
înfăşoară ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor existenţiale; ea este conştiinţa universală care arată
că adevăratele valori sunt cele spirituale şi nu cele materiale. Gestul crăişorului de a-i oferi un ban -
simbol al convertirii unei valori materiale într-una spirituală – aminteşte de epopeile antice: în mod
asemănător, Eneas se duce cu Creanga de aur la Sybilla, cu scopul de a primi o profeţie. Destinul
măreţ al eroului este o confirmare a milosteniei acestuia, sugerând că aceasta este calitatea esenţială
a mentalităţii umane, pentru că ea stă la baza filosofiei creştine: dragostea şi grija de aproape: („Ca
să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”), arătând că destinul măreţ care va urma este o răsplată şi o
consecinţă a acestei calităţi; prin gestul său, crăişorul îşi arată lipsa de prejudecată socială şi trece
cu bine proba milosteniei; în acest mod îi sunt puse la încercare calităţile sufleteşti din care derivă
cele fizice, cu scopul de a descoperi singur însuşiri latente fiinţei lui. Ezitările crăişorului sunt
specifice vârstei fragede, caracterizată de nesiguranţă şi derută, în faţa unei vârste despre care nu
ştie nimic şi ,astfel , se teme. Drumul simbolic constă într-o sumă de peripeţii care îi pun viaţa în
pericol, obiectivări ale temerilor unui adolescent nesigur şi derutat de febra deciziilor care vin o
dată cu responsabilităţile, la întâlnirea cu maturitatea.
Bătrâna poate fi considerată un donator, întrucât crăişorul primeşte de la ea destinul
în formă teoretică, urmând ca prin călătoria lui să-l primească şi în formă practică; autorul spune că
el este „fărmecat” de vorbele acesteia fiind vorba de farmecul irezistibil al vorbelor acesteia ce ţin
de puterea Cuvântului Originar; prin vorbele ei, crăişorul simte ispita harului divin, ceea ce arată o
apetenţă interioară faţă de împlinirea destinului trimis de Dumnezeu prin Sfânta Duminică.
Apelativul „luminate” cu care i se adresează bătrâna crăişorului atestă înţelepciunea minţii celui
care a făcut diferenţa dintre esenţă şi aparenţă.
Milostenia devine cheia de bolta pentru ca eroul sa-şi primeasca destinul fabulos.
Explicatia este conţinută de text căci în acelaşi context Dumnezeu este calificat printr-un epitet din
aceeaşi sfera semantică, antepus substantivului determinat (inversiune), cu scopul de a-l pune astfel
în evidenţă; baba îi mulţumeşte tânăruli cu o urare “de unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi deie”.
Acest context trebuie privit alături de virtutea supremă, milostenia, de care tocmai dăduse dovadă
crăişorul. Aşadar, această calitate îl face asemănător creatorului suprem, de aceea va fi cel ales;
milostenia e o calitate a conducătorilor umani sau divini, cu implicaţii directe: crăişorul este capabil
de milostenie, deci nu îşi acordă un statut superior celor inferiori lui(batrâna este prezentată prin
ochii acestuia drept “gârbovă şi neputincioasă”), se consideră egal lor, ceea ce înseamnă că nu are
conştiinţa rangului, ci conştiinţa valorilor umane, având discernământul esenţei şi aparenţei, este
lipsit de prejudecată, este sociabil, de unde formula familiară cu care i se adresează acesteia:
“mătuşă”, însoţită de o urare luată din zestrea tradiţiei de familie ca o formulă aforistică: “ţine /…/
de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.”
Despre “milă” va fi vorba şi în discursul fetelor Împăratului Verde când îl
admonestează pe Spân pentru comportamentul crud asupra slugii sale: “Dacă este că a lăsat

2
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

Dumnezeu să fim mai mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dânşii că şi ei, sărmanii sunt
oameni!”. Fetele sunt educate să considere mila calitate esenţială a conducătorilor.
Armele tatălui sunt ruginite, hainele vechi şi ponosite, calul răpciugos şi îmbătrânit,
iar eroul trebuie să le reînoiască, să reactulizeze virtuţiile acestora ca ele să-şi recapete eficacitatea.
În acest mod, are loc o contaminare, prin preluarea puterii acestora: fiul preia puterile tatălui din
tinereţe, depăşind astfel proba legării de tradiţie, prin acceptarea acesteia în prezent. Craiul apare în
ipostaza de prim-formator al eroului, împărtăşindu-i experienţa sa de viaţă, prin donaţia elementelor
ajutătoare şi prin sfaturile de a se feri de omul roş şi, mai ales, de cel spân. Acestea se vor dovedi
esenţiale pentru maturizarea crăişorului, care va trebui să treacă personal prin această experienţă de
viaţă. Totodată este o lecţie de curaj, o definiţie a lui: căci curajul nu înseamnă suspendarea fricii în
faţa răului, ci tocmai înfruntarea răului. Bătrânul crai înfăţişează atitudinea omului simplu care
crede în pedagogia vieţii „...în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni...”, fiind sugerată
aici calitatea de formator a Răului,: răul nu este întâmplător şi este inevitabil în viaţa omului, el
provocând omul să se autodepăşească, fiind şi un termen de comparaţie pentru a deosebi binele de
rău. Dar răul poate fi învins, nu se multiplică deoarece este infertil(asemenea Spânului).
În călătoria omului prin viaţă, destinul acestuia adesea se confirmă în funcţie de
întâmplările şi oamenii ce-i apar în cale, pe neaştepatate. Astfel, Spânul iese înaintea fiului de crai
de trei ori, folosind toate tertipurile spre a fi acceptat ca tovarăş de călătorie. Dacă la prima întâlnire
Spânul i se adresează cu apelativul „voinice”, dându-i astfel un statut superior, cu intenţia de a-l
linguşi, în a doua întâlnire adoptă un ton neutru, conferindu-i un statut egal, iar în a treia întâlnire
reuşeşte să se insereze în sufletul crăişorului, creându-i false nevoi şi exagerând pericolele care îl
pândesc; Spânul reuşeşte să-i mineze încrederea în sine, să-l deconcentreze, să se simtă nesigur pe
el.
Spânul are un portret moral structurat de o calitate esenţială: cameleonismul. Fiind
observator al psihologiei tânărului îl manipulează pe crăişor împotriva sa: în prima întâlnire cu
viitoarea sa victimă, Spânul încearcă să-i creeze false nevoi, atitudine ce o va menţine constant până
la reuşita din final; aici este linguşitor şi politicos, oferindu-i-se slugă unui om aflat într-o posibilă
primejdie: “în locurile aiestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva sa-ţi iasă vreo deihanie,
ceva înainte şi să îţi scurteze cărările.” În a doua întâlnire se arată umil, un om bun şi lipsit de
noroc, înţelept, ştiind să citeze învăţături în favoarea sa drept judecăţi de valoare ale unei întregi
comunităţi asupra calităţilor sale de excepţie. Acum pare mai sigur pe el. Blândeţea din discursul
său aparţine celui sigur pe el, care poartă masca omului bun, dar lipsit de noroc, dorind să-şi atragă
compasiunea tânărului naiv, impresionabil la nevoia celuilalt, cu atât mai mult cu cât a sesizat lipsa
lui de prejudecată, sociabilitatea şi modestia datorită cărora intră în dialog cu uşurinţă cu oricine.
Spânul devine insinuant; chiar jignitor: “cum te vad, sameni a avea său la rărunchi. De ce te
scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică…?”. Crăişorul nu sesizează viclenia
experimentatului său interlocutor, deoarece âncă nu dă semne că şi-ar pierde încrederea în sine,
acceptând falsele nevoi ale spânului care ştie că are de-a face cu o viţă nobilă, un crai tentat în
general să trăiască în confortul unei vieţi ideale pentru omul comun, gata de a parvenu pe spinarea
altuia.
Naiv şi încrezător în vorbele linguşitoare şi viclene ale Spânului, crăişorul încalcă
interdicţia tatălui, gestul său de acceptare aratând slăbiciunea, prin nesiguranţă, necunoaşterea firii
oamenilor, lipsa de experienţă, fapt ce-i provoacă o lungă suferinţă, feciorul devenind din prinţ
slugă supusă, iar Spânul, un impostor pretendent la tronul lui Verde Împărat.
Spânul ilustrează un punct de vedere complet diferit de tradiţia în care trăieşte familia
crăişorului. Când fetele împăratului Verde îl ceartă pentru atitudinea lui nepotrivită faţă de sluga sa,
aceasta motivează printr-un discurs inspirat de prejudecata condiţiei sociale: sluga e un “dobitoc”
care trebuie ţinut în frâu; condiţia inferioară a slugii este destul motiv de a fi tratată cu dispreţ şi
cruzime. Această lecţie va fi preluată de Harap-Alb ca anti-model, considerând-o o experienţă de la
care va învăţa cum nu trebuie să fie.
3
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

Faţă de Spân, Sfânta Duminică îi arată adevăratele modele de comportament pentru

viitorul moştenitor la tron. “Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a
fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul, dar până atunci mai
rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea…[Spânului]”.
De aici încolo, eroul va învăţa ce înseamnă umilinţa şi suferinţa. În acest stadiu al
evoluţiei sale lipsa curajului, teama, nesiguranţa apar ca fiind fireşti, întrucât ele constituie etape în
procesul său de formare. Faptul că portretul său care se conturează la acest nivel cuprinde atât
elemente pozitive, cât şi elemente negative susţine faptul că el este o personalitate în formare. Este
un tânăr în formare, derutat de faptul că trece de la copilărie la maturitate‚ şi se teme să crească.
Specific vârstei adolescentine este neîncrederea în sine dar încrederea puerilă în ceilalţi.
Dezorientat de aceasta alege împotriva sa.
Prin jurământul făcut în fântână, Harap-Alb îşi dovedeşte loialitatea faţă de Spân,
care va constitui pentru crăişor un antimodel de la care va învăţa să nu fie inuman, crud şi
înfumurat. Semnificativ, jurământul simbolizează schimbul unei identităţi: dă condiţia de crăişor pe
condiţia de Harap-Alb - o slugă albă. Numele primit rezumă cel mai bine condiţia bivalentă a fiinţei
umane, şi a realităţii, în general:esenţă şi aparenţă, spirit şi materie. G. Călinescu observa
naturaleţea vorbirii personajelor, arătând similitudini cu vorbirea personajelor din Amintiri din
copilărie. Totodată, criticul nota în Istoria literaturii române...ca idee a basmului că „e un chip de a
dovedi că omul de soi se dovedeşte sub orice strai.”, ceea ce demonstrează actualitatea unei relaţii
filosofice actuale despre esenţă şi aparenţă şi despre dăinuirea unui model: un adolescent se teme
să se maturizeze.
Evoluţia personajului de la statutul de slugă la acela de împărat reprezintă o
traiectorie care implică experienţe diverse (bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte).
Folosind acest antroponim, Creangă individualizează un tip uman, detaşându-se de basmul popular,
în care eroul rămâne un nume generic – Făt-Frumos; numele de Harap-Alb sugerează că
personalitatea din acest stadiu este un amestec de calităţi şi defecte, un amestec de lumini şi umbre.
Este momentul în care crăişorul moare ca non-identitate anonimă şi primeşte o pseudo-identitate,
fiind numit cu un nume care nu îi aparţine, probele care vor urma având rolul de a plăti dreptul la
viaţă, pentru a scăpa de falsa identitate. Încercările la care va fi supus eroul constituie pedeapsa
morală pentru încălcarea învăţăturii părinteşti, ele devenind o luptă permanentă în care eroul îşi
testează inteligenţa, curajul, răbdarea, generozitatea, onoarea; autorul urmăreşte evoluţia
personajului şi consemnează toate schimbările produse de parcurgerea traseului simbolic de la
savoir (a şti) la faire (a face): cunoaşterea teoretică la cea practică.
Maturizarea eroului se înscrie pe traseele simbolisticii fantastice ale celor trei
încercări cu funcţii iniţiatice: aducerea „sălăţilor” din Grădina Ursului, a pieii cerbului, „cu cap cu
tot, aşa bătute cu pietre scumpe” şi a fetei Împăratului Roş. Fără să-i precizeze necazul, calul îl duce
pe Harap-Alb străbătând pământul, într-un ostrov din mijlocul mării, într-un spaţiu sacru, adecvat
ceremonialului iniţierii. Aici locuieşte Sfânta Duminică şi tot aici se află Grădina Ursului. Urmează
o probă a puterii, pentru a răspunde necesităţii în care trebuie să-l învingă pe Urs şi să-şi procure
„sălăţile”. Din scenariul mitic se păstrează actul ritualic al pregătirii băuturii. Este o băutură
adormitoare care îl face pe urs vulnerabil. Acesta „adoarme mort”, iar Harap-Alb profită în urma
acestui sacrificiu simbolic, dobândind puterea sa. De altfel, blana de urs primită de la tatăl său
asemănătoare victimei sale este un obiect magic şi îl ajută să scape de furia animalului. Prima
probă, aducerea „sălăţilor” are drept scop iniţierea în aspectele practice ale vieţii; în această probă,
deposedarea ursului de un bun al său înseamnă transferarea puterilor sale tânărului. Din scenariul
mitic se păstrează actul ritualic al pregătirii băuturii, o băutură adormitoare care îl face pe urs
vulnerabil. De aventura dobândirii pietrelor preţioase trimite la nevoia trăirii în absolut a frumosului
şi, în cele din urmă, aducerea pentru Spân a fetei Împăratului Roş, care înseamnă descoperirea
iubirii, ca premisă a fericirii în planul existenţei lumeşti. Probele reprezintă, de fapt, ritualuri de
iniţiere, actualizarea unor scenarii mitice din care s-a păstrat în basmul lui Creangă elemente

4
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

fundamentale, eroul fiind ajutat şi povăţuit de Sf. Duminică. Intervine din nou sentimentul de teamă
şi de nesiguranţă, eroul lamentându-se calului său din cauza dificultăţii încercării la care este supus:
„Când ai şti în ce necaz am intrat!”.
Cea de-a doua probă la care este supus eroul presupune vânarea cerbului, care are ca
referinţă simbolică trecerea de la viaţă la moarte, de la profan la sacru, de la condiţia obişnuită la
suveranitate. Cerbul „bătut tot cu pietre scumpe”, dintre care cea din frunte străluceşte ca un soare,
are şi calităţi malefice, omorând pe cine îl priveşte. Drumul spre Pădurea Cerbului presupune un
sens ascensional; zborul calului este mai iute decât în cazul primei încercări, având ca ţintă acelaşi
spaţiu sacru („ostrovul florilor”), unde locuieşte Sfânta Duminică. Zborul calului are un sens
religios: de fiecare dată el se înalţă până la „nouri” (prima probă), până în „înaltul ceriului,
Văzduhul pământului” (în proba a doua şi a treia), ca apoi să traverseze pământul, realizând, după
cum crede Vasile Lovinescu, o cruce cosmică. Ritualul evidenţiază spaima tânărului nematurizat,
care se lamentează Sfintei Duminici învocându-şi moartea: „şi de aş muri mai degrabă, să scap
odată de zbucium; decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori”, la fel i se plânge şi calului.
Groapa, săpată lângă izvorul unde se adăpa la amiază cerbul, reprezintă mormântul simbolic a lui
Harap-Alb, deoarece el se umple de sângele cerbului, al cărui cap va fi tăiat cu sabia lui Statu-
Palmă-Barbă-Cot, primită de la Sf. Duminică. Îmbăierea în sângele cerbului îi conferă eroului
însuşiri deosebite. Ca şi în prima probă, tânărul, izbuteşte să învingă animalul într-un moment de
pasivitate al acestuia şi anume când, folosindu-se de Apa uitării doarme. Moartea eroului este una
simbolică, regeneratoare, prin coborârea în groapă, pe când a cerbului este una violentă,
semnificând creaţia. Biruinţa definitivă presupune şi alte condiţii: să nu iasă din groapă până la
moartea cerbului, ce coincide cu apusul soarelui, să păstreze tăcere, regula valabilă în iniţieri.
Aducerea pietrelor preţioase semnifică aducerea soarelui, reînvierea împărăţiei: „se părea că Harap-
Alb soarele cu el îl aducea”. Expediţia lui Harap-Alb contra cerbului aparţine celeiaşi familii mitice
ca şi omorârea Meduzei de către Perseu. Eroul nostru este înarmat cu obrăzarul lui Statu-Palmă ca
şi Perseu cu casca lui Hades; are sabia lui Barbă-Cot ca şi eroul grec secera lui Hermes. Privirea
Cerbului, ca şi a Meduzei, omoară. Prin această probă Harap-Alb rezistă tentaţiilor, fascinaţiei
pentru lumea exterioară, a aparenţelor, reprezentată de diamantele cerbului; prin tăierea capului
acestuia, Harap-Alb distruge această iluzie, dobândind puterea discriminativă a răului de bine.
Aducerea pietrelor preţioase semnifică aducerea soarelui, reînvierea împărăţiei; căci, întorcânduse
la curtea lui Verde Împărat „se părea că Harap-Alb soarele cu el aducea”.
În primele două probe, Harap-Alb este ajutat şi povăţuit de Sfânta Duminică, ca
maestru spiritual; în ultima probă, aceasta lipseşte – mâna divinităţii se retrage pentru a lăsa omul
faţă în faţă cu destinul. Probele reprezintă, de fapt, ritualuri de iniţiere, actualizarea unor scenarii
mitice, din care s-au păstrat în basmul lui Creangă elementele fundamentale.
Proba a treia, întâlnirea cu erosul semnifică aducerea sau eliberarea fiicei din
captivitatea tatălui; aceasta conţine numeroase încercări, şapte, fiecare împlinită de altcineva, de
regulă un iniţiat. Cel de-al doilea drum, spre curtea Împăratului Roş, poate fi considerat
drumul cunoaşterii de sine, eroul se descoperă şi pe el însuşi: se dovedeşte milos, atunci când la
trecerea unui pod, pentru a nu strivi furnicile, coboară prin apă; se dovedeşte harnic şi gospodar
atunci când ajută un roi de albine, făcându-le un stup; mai târziu bunătatea lui va fi răsplătită.
Înaintea acestui drum, Sf.Duminică îi spune: „fii încredinţat ca nu eu, ci puterea milosteniei şi
inima ta cea bună te ajută”, ea anulându-şi orice merit ca mesager al divinităţii care îl ajută pe cel
ales; de fapt, aici, Sf. Duminică este glasul conştiinţei eroului care se ajută singur, sugerându-i
astfel că ajutorul nu vine de la divinitate care ar fi un ajutor extern şi supus norocului, ci acest ajutor
vine din el însuşi. Din acest moment drumul lui Harap-Alb în confruntarea cu erosul stă sub semnul
norocului, Harap-Alb este lăsat pe mâna destinului, divinitatea retrăgându-se: „dar cum deodată ei
se tot duc înainte şi mai la urmă cum le-ar fi norocul”, aluzie la proverbul despre vitejii pe care îi
ajută divinitatea, căci soarta îi ajută pe cei îndrăzneţi. –„Audaces fortuna invat.” Există un text în
basm, înainte ca Harap-Alb şi tovarăşii să ajungă la casa Împăratului Roş. Aici Creangă

5
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

împărtăşeşte o filozofie esenţială despre alcatuirea lumii: norocul omului şi soarta nedreaptă. Dintre
toţi oamenii, puţini urcă treptele lumii, mulţi descurajaţi le coboară fără a rămâne în vârf unde ar fi
putut sau merită să ajungă, pe lângă câte unul care nici nu-şi propune vreun ţel înalt: ,,macină la
moară”. Dar acel unul poate, prin noroc să devină învingator cu viaţa şi ,,are atunci în mână şi
pâinea şi cuţitul şi taie de unde vre şi cât îi place”; faţă de el, ceilalţi sunt învinşi, se supun celui
care a reuşit căci nu poate schimba asta. Structura puternică îl recomandă la succes căci este unul
dintre cei ,,care poate oase roade”; faţă de el, cei eşuaţi nu pot roade ,,nici carne moale”.
Comparaţia cu Harap-Alb ne face sa ne gândim că trista poveste a celui care nu reuşeşte în viaţă,
fiind învins de viaţă, poate fi chiar a lui, că poate nu va reuşi să aducă fata şi va suporta
consecinţele din partea Spânului. Rostul unei astfel de meditaţii triste despre nedreapta scară a
lumii i se poate potrivi. Meritul personal poate să nu ajungă în a ramane în vârf, căci există
imprevizibilul noroc: el schimbă destinele şi răstoarnă scara lumii: cel meritos poate să nu
primească nimic. Eşecul lui se datoreaza lipsei de noroc. În acest moment al basmului Creangă
introduce cu amărăciunea mentalităţii populare un gând trist despre nedreptatea destinului pe care
nu-l poţi controla. Este dat şi atât; ţăranul român spune ,,cum le-a fi norocul” sintetizând filozofii de
viaţă despre meritoşi eşuaţi. Transferând acest gând cititorului dă impresia că îl pregăteşte pentru ce
e mai rău în destinul personajului său. Dumnezeu a dispărut căci Sfânta Duminica l-a lasat de
izbelişte, nimeni nu mai pomeneşte nimic de acest ajutor pentru că ar fi o reuşită sigură, ca şi în
încercările anterioare. Se desprinde concluzia: Dumnezeu lasă singur omul în confruntarea cu
erosul. Pentru a nu fi definitiv descurajat sau descumpănit, îi dă doar norocul ca sprijin; un sprijin
fragil şi incert pentru o experienţă atât de complexă.
În drumul său, Harap-Alb îi întâlneşte pe cei cinci năzdrăvani, simbolizând cinci
simţuri, natura stihială a lui Harap-Alb. Ei sunt expandări ale fiinţei sale biologice, iar eroul numai
scoţându-le din sine le poate obiectiva, se poate confrunta cu ele. O dată realizat acest lucru, Harap-
Alb le pune în slujba raţiunii, „le domesticeşte”, arătând tocmai confruntarea cu propriile limite
omeneşti: rezistenţa la foame, sete, frig, posibilitatea de a descoperi orice oriunde. Prin prezenţa lui
Gerilă (egoismul), Flămânzilă şi Setilă (lăcomia) are loc răcirea gândului, a minţii, eliberarea
acesteia de sub teroarea gândului, a îndoielii, a fricii pentru ca Harap-Alb să poată primi puterea
judecăţii şi eliberarea de sub ispita lăcomiei. Probele se constituie ca un şir de experienţe-pereche
de tip savoir-faire. Astfel, (I) proba focului din casa de aramă (probă de tip savoir) este depăşită cu
ajutorul lui Gerilă, semnificând o purificare a patimilor prin intermediul raţiunii. (II) Proba
ospăţului, a înghiţirii unei cantităţi impresionante de mâncare şi băutură este îndeplinită de
Flămânzilă şi Setilă. Astfel, (III) în capturarea fetei de împărat, Ochilă care este Ochiul Eternităţii,
cel care priveşte simultan întreg universul, fiind un ochi al minţii, un ochi teoretic reprezintă
cunoaşterea de tip savoir, iar Păsărilă, simbolizând omniprezenţa, pe cea de tip faire. O altă probă,
(IV) cea a alegerii macului de nisip când primeşte ajutorul furnicilor – simbol al hărniciei, Harap-
Alb dobândeşte puterea discriminativă de a judeca, de a alege binele de rău. (V) În recunoaşterea
fetei de împărat, Harap-Alb va fi ajutat de albine, este o probă a cunoaşterii de tip faire, eroul
învăţând de la albine – simbol al adevărului – să deosebească falsul de adevăr. (VI) După proba
calului, de tip savoir, care va dobândi apa vie, apa moartă şi trei smicele de măr dulce – simboluri
ale principiului vieţii şi al morţii, pricipiul continuităţii în ciclul naturii, Harap-Alb dobândeşte
statutul de iniţiat, în urma călătoriei de căutare a propriei identităţi. (VII) Ultima probă de tip faire
este depăşită de fata Împăratului Roş care îl învia pe Harap-Alb după demascarea Spânului, care,
din răzbunare, îi tăiase capul acestuia, probă răspuns la chemarea erosului.
Astfel, dovedindu-se răbdător, perseverent, depăşind momentele dificile şi
recăpătându-şi de fiecare dată încrederea în sine, eroul a adunat destulă înţelepciune spre a fi demn,
de acum înainte, să stăpânească împărăţia unchiului său.
Dacă la început crăişorul era caracterizat de autor ca fiind „boboc în felul lui în trebi
de aiestea”, pe parcursul călătoriei învaţă să se cunoască, desăvârşindu-se spiritual, conştientizându-
şi greşelile, căpătând experienţă, descoperind valori morale fără de care nu ar fi putut fi un

6
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

conducător vrednic şi iubit de supuşi. Va învăţa preţul ascultării sfaturilor venite de la cei cu
experienţă de viaţă şi preţul răbdării, căci nu va ieşi din vorba Sfintei Duminici şi va aştepta
(răbdător) de exemplu, apusul soarelui pentru a putea intra în posesia pielii şi a capului cerbului
fermecat, fără să se lase ispitit de vorbe frumoase aşa cum se întâmplase la întâlnire cu Spânul.
Crăişorul îşi dezvăluie calităţile şi defectele şi prin relaţiile cu celelalte personaje ale
basmului. Este un fiu iubitor care suferă pentru tatăl amărât: „... roş cum îi gotca, iese afară în
grădină şi începe a plânge în inima sa”; cu Spânul are relaţii conflictuale, dar rămâne credincios
jurământului făcut, arătând supunere: „Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos”. Altele sunt
sentimentele care îl leagă de Sfânta Duminică, pe care o consideră măicuţa lui, în faţa căreia se
arată neprefăcut, temător, descurajat „e mai fricos ca o muiere” – afirmă despre el Sfânta Duminică
şi care îl ajută necondiţionat, sfătuindu-l şi încurajându-l de fiecare dată. Faţă de tată este ascultător,
în virtutea educaţiei primite: ,,Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tată “ îi marturiseşte
Spânului. Spânul îl numeşte în episodul ,,jurământului din fântână: ,,fecior de om viclean”, ,,pui de
viperă”, aluzie la condiţia socială, spre care tinde să parvină din invidie. Ştie să-şi recunoască
greşelile: ,,Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că dacă n-am ţinut sama de
vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă…“. Stie să fie recunoscător pentru sprijinul acordat:
,,Harap-Alb rămâne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi îngrijirea ce o
are de el” sau după proba sălăţilor îi mulţumeşte Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi
săruta mâna”. Se simte copleşit de greutatea încercărilor, dezorientat şi cuprins de remuşcări astfel
că îşi exprimă disperarea şi deznădejdea faţă de Sfânta Duminică. În ciuda misiunilor periculoase
date de Spân, Harap-Alb îi rămâne credincios; cu gândul că are de ispăşit o vină, nu-l dă în vileag şi
nici nu da bir cu fugiţii când se întoarce cu pielea cerbului şi este curtat de regi şi împăraţi pentru
darurile sale.
Autorul îl numeşte ,,boboc în felul său la trebi de aieste”; în mai multe ocazii se simte
solitar cu actiunile acestuia şi din consideraţie faţă de el se simte dator să se implice efectiv în
acţiunile acestuia. Când crăişorul ia decizia greşită de a accepta schimbul de identitate, autorul îl
dezvinovăţeşte în faţa cititorilor, temându-se de oprobriul lor: ,,căci dă, care om nu ţine la viaţă
înainte de toate?”. Calităţile sale sunt pe masura acestor daruri: el reuşeşte să facă ceea ce alţii nu
reuşiseră vreodată: când se întorcea victorios din gradina cerbului primeşte oferte greu de refuzat de
la regi şi împăraţi, căci ,,La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitându-se unii
la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!”. Ceea ce recunoaşte lumea în
el sunt puterile lui, natura lui excepţională, la fel ca darurile purtate spre casa împaratului Verde. De
acum devine vestit. Împăratul Verde îi apreciază astfel calităţile de slugă(răbdarea şi
competenţa): ,,când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte”. Fetele lui îl plac de
parcă ar simţi glasul rudeniei de sânge cu el ,,Harap-Alb are o înfăţişare mult mai placută şi samănă
a fi mult mai omenos”. Tot acest inventar de calităţi ale protagonistului indică considerarea omului
ca valoare supremă.
Pe parcursul acestei lecţii de viaţă care îl transformă pozitiv, eroul nu săvârşeşte
nimic spectaculos, el nu prezintă trăsături supranaturale ale unui Făt-Frumos tipic, este însă onest,
loial, iertător, prietenos, are încredere în oameni. El rămâne la limita umanului, iar faptele sale care
depăşesc sfera realului sunt săvârşite de adjuvanţii săi, înzestraţi cu trăsături supranaturale. Condiţia
superioară a tânărului este un pretext preluat din modelul popular, sugerând universalitatea probelor
de iniţiere şi că nobleţea unui rang social trebuie demonstrată şi confirmată prin faptă. George
Călinescu comenta tema basmului, spunând că acesta descrie că „omul de soi se vede sub orice
strai”.
Evoluţia personajului are un model vegetal, preluat din romantism, cel al copacului,
ale cărui rădăcini sunt reprezentate de probe: alegerea, trunchiul de confruntarea cu practicul, cu
frumosul şi cu erosul, iar ramurile de celelalte probe presupuse de dobândirea erosului. Astfel,
putem vorbi de evoluţia unui tânăr, în general: omul prin faptă, contemplaţie şi iubire trebuie să-şi
confirme destinul, fapta îi aduce slava, contemplaţia îi aduce cunoaşterea de sine, şi astfel puterea,

7
 www.cartiaz.ro — Carti si articole online gratuite de la A la Z

iar iubirea lui îi aduce iubirea celuilalt, după cum îi prezisese Sfânta Duminică la începutul
basmului.
Probele arată că importanţi în viaţa omului sunt formatorii, auxiliarii, donatorii dar şi
factorii externi: norocul şi Dumnezeu. Acest lucru este subliniat prin vorbele calului: „Ce e scris
omului, în frute-i pus, dar mare-i cel de sus! S-or sfârşi ele de la o vreme.” Calul îi vorbeşte de
misiunea omului pe pământ: „Omul e doar ca să se lupte cât a pute cu valorile vieţii, căci ştii că este
o vorbă nu aduce anul ce aduce ceasul”, subliniind importanţa răului în viaţa unui om, de auxiliar al
cunoaşterii: „şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume, câteodată pentru că fac pe oameni să prindă
la minte”. Drumul poate fi considerat ca sumă de pregătiri ale sinelui în vederea întâlnirii eroului cu
erosul, cea mai importantă experienţă a maturităţii. Răul este inevitabil şi nu se confruntă cu el în
mod direct, ci prin auxiliari. Despre această rânduială îi vorbeşte chiar Sfânta Duminică înainte de
confruntarea cu cerbul: „... când este să dai peste păcat, dacă-i înainte te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i
în urmă, stai şi-l aştepţi”. Acesta este paradoxul condiţiei umane: păcatul este un rău necesar, omul
dacă nu-l are îl caută; este o formulă aforistică de a spune că răul este inevitabil iar omul trebuie să
se pregătească pentru asta.
La sfârşitul acestui drum, Harap-Alb devine stăpân pe propria lui soartă, efortul de
autocunoaştere îi aduce libertate, demonstrând că puterea de a stăpâni lumea se află în el înuşi, de
aceea crăişorul nu are «cuviinţa rangului”, fiind omul obişnuit care trăieşte experienţa de cunoaştere
a sinelui, parcurgând practic etapele, treptele desăvârşirii umane, care-l fac pe om să ia în stăpânire
lumea în care se află: împărăţia moştenită este cunoaşterea de sine care aduce şi încrederea în sine,
iubirea de sine, cunoaşterea celorlalţi şi iubirea pentru alţii şi, în final, cunoaşterea erosului şi
iubirea pentru celălalt.
Bucla narativă a basmului în care eroul este supus la un nou şir de probe care amână
deznodământul susţine esenţa basmului, acea că răul nu poate fi învins în luptă directă, ci printr-o
muliplicare a binelui, că omul reprezintă binele, forţa morală, în sprijinul căreia vin norocul şi
Dumnezeu. Răul este infertil, dar poate fi învins de om, cu preţul îmbogăţirii sinelui cu acea calitate
care îi dă puterea desăvârşită a personalităţii umane: milostenia. De la ea dervă celelalte calităţi,
care se descoperă în om ca latenţe ale spiritului: dorinţa de autocunoaştere, de evoluţie, de împlinire
în plan uman şi spiritual.
În concluzie, sensul plecării în lume a personajului este acela al desăvârşirii prin
faptă, pentru realizarea condiţiei sale materiale, prin contemplaţie şi prin iubire, pentru împlinirea
condiţiei sale sufleteşti. Drumul devine prilejul cu care personajul descoperă în sine calităţi
ascunse, reacţii nebănuite care scot la iveală treptat atributele unui împărat şi, din acest punct de
vedere, al adolescentului spre maturitate, basmul ilustrează un proces de formare a unui tânăr
pentru care cunoaşterea se identifică cu descoperirea sinelui.