Lucian-Dorel SAVU

PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE

Tîrgu-Mureș

1
 TEMA 1
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND BĂNCILE, PRODUSELE SI SERVICIILE
BANCARE
1.1. Delimitari conceptuale si operationale: produse bancare- servicii bancare
Produsul bancar, definit în sens larg, cuprinde oferta pe care o bancă o adresează clientelei sale şi care
se materializează în bilanţul băncii. Pe de altă parte, livrarea produsului către client e asociată unui ansamblu
de operaţiuni, unele cu caracter administrativ.
Serviciul este o activitate prestată sau orice opertaţiune propusă spre vânzare sau schimb clienţilor
băncii ori, în alte cazuri, oferite cu ocazia cumpărării de către aceştia a unui produs, operaţiune care nu se
regăseşte imediat şi direct în bilanţul băncii.
Din punct de vedere conceptual, dar şi operaţional, practic, diferenţierea dintre cele două noţiuni este
dificil de realizat, ambele avându-şi conţinutul în activitatea specifică instituţiilor de credit.
In domeniul bancar, serviciul reprezintă o activitate prestată sau un beneficiu intangibil oferit unui
client. Serviciile bancare sunt generate de operaţiunile pe care banca le efectuează în contul clienţilor săi.
Situaţia patrimonială nu este imediat şi în mod obligatoriu afectată prin oferirea acestui serviciu.
Sunt mai multe opinii privind separarea produselor de serviciile bancare, iar selecţia are în vedere:
• modul de solicitare din partea clienţilor:
Produsele bancare ar constitui oferta pe care banca o face clienţilor, fiind astfel considerate produse
creditele pe care banca le acordă, plasamentele de obligaţiuni emise de stat sau de sectorul privat, atragerea
de economii în depozite pe diferite termene, gestionarea portofoliului de titluri, s.a.
Serviciile ar reprezenta cererea, deoarece sunt solicitate de clienţi şi în cadrul lor se pot grupa:
evidenţa operaţiunilor în conturi curente, operaţiuni de casă, operaţiuni privind instrumentele de plată şi
credit, emiterea de scrisori de garanţie bancară, etc.
• modificarea situatiei patrimoniale a bancii:
Unii specialişti consideră ca fiind produse operaţiunile care mobilizează capitaluri, acestea fiind cauza
realizării produselor bancare. Prin oferirea acestor produse, credite sau depozite, situaţia patrimonială a băncii
este imediat afectată.
Serviciile bancare sunt generate de operaţiunile pe care banca le efectuează în numele clienţilor ei.
Situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată prin oferirea acestor servicii: executarea unui
ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare, introducerea unui titlu la bursă, sunt servicii ale căror
costuri afectează costurile de prelucrare nu şi pe cele de capital.
• nivelul si structura veniturilor bancilor:
O separare mai precisă intre produse şi servicii bancare este dată de nivelul si structura veniturilor
bancilor, cum ar fi: dobânzi, taxe, comisioane. Astfel, operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar, decontările
2
prin viramente sunt servicii bancare, comisionate, cu un nivel al veniturilor bancare relativ mic; creditele şi
depozitele, în toată diversitatea lor, sunt produse bancare, purtătoare de dobânzi, care generează venituri
relativ mari pentru bănci.
In general insă, intre produsele şi serviciile bancare există o reală interdependenţă: de exemplu, contul
de depozit reprezintă un produs bancar, în timp ce deschiderea şi administrarea contului constituie servicii;
creditele sunt produse, dar operaţiunile privind expertizarea garanţiilor, sunt servicii.

Principalele produse pe care instituţiile de credit le furnizează clientelei sunt următoarele:

credite pe termen scurt, mijlociu şi lung;

depozite la termen;

certificate depozite;

depozite la vedere;

produse derivate;

garanţii bancare;

credite sindicalizate;

Principalele servicii pe care instituţiile de credit le furnizează clientelei sunt următoarele:

transferuri inter/intrabancare;

plăţi inter/intrabancare;

schimb valutar; - carduri;

încasări şi plăţi în numerar;

colectare numerar;

păstrare valori în tezaur;

compensări interbanacare;

custodie;

plăţi prin canale electronice;

decontare tranzacţii pe piaţa bursieră;

transferuri internaţionale valutare (Western Union, MoneyGram);

private banking, cash management;

consultanţă bancară.

Produsele şi serviciile bancare implică o relaţie bancă-client cu multiple semnificaţii, această relaţie
trebuie să asigure produsele şi serviciile cerute de piaţă şi mai puţin modul de deservire al clienţilor, după
principiul “cine are nevoie de mine mă găseşte”.

3
 1.2. Operaţiuni bancare
Principala activitate a băncilor comerciale este aceea de intermediere, respectiv de a pune în legătură
pe deţinătorii de fonduri temporar disponibile cu cei care au nevoie temporar de resurse financiare
suplimentare, pentru realizarea anumitor procese de producţie sau investiţii.
Pentru realizarea acestor activităţi principale, de intermediere, băncile efectuează o serie întreagă de
operaţiuni.
Operaţiunile bancare se împart în două grupe importante:
► operaţiuni de atragere de resurse la vedere sau la termen, în monedă naţională sau în valută, ori
legate de acestea, numite şi operaţiuni de pasiv, fiindcă se reflectă în pasivul bilanţului unei bănci;
► operaţiuni legate de plasarea resurselor în credite, pe piaţa interbancară sau în titluri de stat, în lei
sau în valută, pe termen scurt, mediu sau lung, numite şi operaţiuni de activ, deoarece se reflectă în activul
bilanţului unei bănci.
Atragerea de depozite şi acordarea de credite, pe anumite intervale de timp, reprezintă intermedierea
bancară.

Intermedierea bancară reprezintă principala activitate a unei instituţii de credit şi o importantă sursă
de profit, care se bazează pe diferenţa, la un moment dat, dintre dobânda activă la plasamente şi dobânda
pasivă la atragerea de surse.
Operaţiunile de atragere de fonduri se mai numesc şi operaţiuni pasive, iar cele de plasament,
operaţiuni active.
Dobânda activă reprezintă dobânda percepută de instituţiile credit la plasamente (active, în special
credite).
Dobânda pasivă reprezintă costul atragerii surselor de către instituţiile de credit.
Băncile, ca principale instituţii de credit, încearcă să atragă surse la costuri cât mai mici (dobânzi pasive
mici) şi să plaseze aceste surse la dobânzi active cât mai mari.
Aceste operaţiuni de atragere şi plasare se efectuează în condiţiile existente pe piaţă, reglementate de
banca centrală.

4
 Nivelurile medii ale dobânzilor active şi pasive pe piaţă sunt influenţate de nivelul ratei dobânzii de
referinţă, care este anunţat lunar de banca centrală.
Intermedierea financiară se bazează pe diferenţa netă dintre dobânda obţinută prin plasarea
capitalului şi dobânda plătită pentru atragerea capitalului, raportată la totalul activelor purtătoare de
dobândă:
Marja neta
de dobanda Dobanda activa − Dobanda pasiva
= ⋅ 100
( MND ) Total active purtatoare de dobanda
Acest indicator exprimat procentual poate fi folosit ca o bază de comparaţie între instituţiile de credit
de aceeaşi mărime.
In concluzie, intermedierea bancară poate fi sintetizată prin următoarele elemente:
• atragerea de sume cât mai ieftine (dobândă pasivă mică);
• plasarea capitalului în condiţii cât mai avantajoase (dobândă activă cât mai mare);
• respectarea normelor şi procedurilor interne privind atragerea şi plasarea de fonduri;

1.3. Caracteristicile produselor si serviciilor bancare

Deşi există numeroase asemănări intre produsele şi serviciile bancare, se pot releva însă şi o serie de
caracteristici, printre care:
- Ritmul de diversificare a serviciilor este mai accelerat decât în cazul produselor, munca de elaborare
şi lansare a unui produs nou fiind mai amplă şi de durată;
- Durata de viaţă a produselor bancare este, în general, mai scurtă decât a serviciilor, cererea de pe
piaţă fiind intr-o continuă dinamică;
- Veniturile realizate în urma serviciilor prestate sunt relativ mai reduse decât în cazul plasamentelor
bancare;
- Serviciile bancare constituie aproape în exclusivitate o sursă de venituri, în timp ce produsele bancare
sunt generatoare atât de venituri, cat şi de cheltuieli;
- Sub aspectul recuperării costului, în cazul serviciilor riscul este minim, fiind taxate aproape
concomitent cu prestarea lor, în timp ce valorificarea produselor bancare prin încasarea dobânzilor, este de
durată, riscul de nerealizare a veniturilor fiind ridicat.
Politica de produs constituie o componentă foarte importantă a strategiei bancare şi reprezintă conduita pe
care o adoptă banca referitor la structura şi evoluţia gamei de produse şi servicii.
Interferenţa sistemului bancar cu piaţa financiară şi rolul său în economie pe ansamblu, a condus la o
dinamică accentuată a acestui domeniu şi la apariţia unor produse sau servicii de graniţă, cum ar fi: produse
sau servicii privind piaţa de capital, asigurările, fondurile de pensii, consultanţă în afaceri şi investiţii.

5
 1.4. Rolul şi structura sistemului bancar
În epoca contemporană locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de
intermediar principal în relaţia economii - investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică.
Sistemul bancar al economiei de piaţă reprezintă totalitatea băncilor care funcţionează în economie într-
o anumită perioadă. Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în circulaţia capitalului de
împrumut şi care au drept mobil al activităţii obţinerea unui profit.
Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor de credit.
Calitatea de sistem decurge din legăturile ce se nasc între cele două subsisteme. Aceste relaţii îmbracă
forma relaţiilor de cont corespondent, înţelese în dublu sens:
a) în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc nevoilor lor de creditare,
surplusul respectiv este luat de banca centrală;
b) în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit sunt superioare resurselor pe care acestea
le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi băncilor de credit.
Atribuţiile sistemului bancar pot fi împărţite în două categorii: atribuţii comune tuturor băncilor sau mai
multor bănci şi atribuţii specifice anumitor categorii de bănci.
În cele comune intră:
1) Atribuţiile pe care le îndeplinesc băncile în calitatea lor de mijlocitoare ale creditului în economie, în
care sens ele organizează şi realizează procesul de formare a mijloacelor de lucru, precum şi procesul de
îndrumare a acestor mijloace de lucru, pentru acoperirea anumitor necesităţi ale economiei. În această calitate
băncile elaborează strategii de creditare şi metodologia de creditare.
2) Atribuţiile ce decurg din calitatea băncilor de mijlocitoare ale plăţilor în economie, în care sens băncile
organizează şi realizează mişcarea banilor în conturi.
3). Atribuţiile ce decurg din calitatea băncilor privind colaborarea cu alte organisme bancare
internaţionale. În această calitate băncile dintr-o ţară pot să acorde garanţie pentru creditele luate în străinătate
sau să primească garanţii pe care băncile străine le iau de la băncile din acea ţară.
Atribuţiile specifice mai importante sunt:
1) cele îndeplinite de banca centrală, în calitatea ei de casier al statului, calitate în care banca centrală
primeşte, păstrează, eliberează mijloacele bugetare, realizând execuţia de casă a bugetului statului;
2) cele realizate de banca centrală, pe linia dirijării operative a mişcării numerarului în circulaţie;
3) cele pe care unele bănci le realizează în calitatea lor de emitente de titluri de credit (de bancnote sau
înscrisuri funciare);
4) Atribuţii pe care le realizează casele de economii în îndeplinirea rolului lor de atragere a veniturilor şi
economiilor populaţiei;
5) Atribuţii realizate de banca centrală în îndeplinirea rolului valutar pe care ea îl are, privind stabilirea
cursului schimbului monedei respective şi privind organizarea efectivă a acestui schimb valutar.

6
 Sistemul bancar al economiei de piaţă cuprinde următoarele categorii de bănci: banca centrală şi băncile
de credit, care pot fi: bănci comerciale, bănci specializate şi bănci de afaceri.
Locul şi rolul băncilor în economie, structura lor, sunt determinate şi de creaţia monetară, factor
specific al funcţionalităţii băncilor în economie.

1.5. Băncile comerciale-veriga de bază a sistemului bancar

Cei ce economisesc sunt persoane fizice sau juridice care, în anumite perioade de timp, cheltuiesc mai
puţini bani decât primesc/încasează (dispun de un surplus de fonduri). Fondurile economisite pot fi disponibile
pe termen scurt, mediu şi lung.
În acelaşi timp, există persoane, firme, organizaţii care, într-o anumită perioadă, doresc sau trebuie să
cheltuiască mai mult decât încasează în mod normal (înregistrând un deficit de fonduri).
Băncile, precum şi alte instituţii financiare, acţionează ca intermediari, atrăgând depozite de la cei care
au un surplus monetar şi punând aceste fonduri la dispoziţia celor care au un deficit al disponibilităţilor
monetare. În acest mod, este creată o legătură reciproc avantajoasă între cei care economisesc şi cei care
împrumută.
Tradiţional, principala deosebire dintre bănci şi alţi intermediari financiari (instituţii financiare
nebancare) a constat în capacitatea societăţilor bancare de a crea noi depozite prin acordarea de credite, ceea
ce influenţează evoluţia masei monetare (prin multiplicatorul banilor de cont).
Intermedierea financiară, reprezentând interfaţa dintre cei care economisesc şi cei care apelează la
împrumuturi, are mai multe efecte benefice.

Cei ce economisesc Bănci Cei ce solicită credite

→ →
Creanţe Creanţe
financiare financiare
Economii Intermediere financiară: Credite acordate/
Fonduri temporar Agregarea fondurilor (depozite Împrumuturi primite
disponibile atrase);
dispersarea riscului;
corelarea scadenţelor.

7
 Trebuie menţionat faptul că, înainte de a se extinde în noi domenii financiare, băncile se concentrau
gestionarea activelor
asupra gestionării activelor bancare, ca strategie cheie de management ((gestionarea activelor). Totuşi,
datorită dezvoltării unui mediu comercial tot mai complex şi mai exigent, băncile se concentrează, din ce în ce
mai mult, asupra gestionării pasivelor..
Un avantaj evident al acestui model frecvent utilizat este acela că pune la dispoziţia unei bănci fluxuri
de disponibilităţi monetare şi din alte activităţi.
Dezavantajul este acela că banca trebuie să concureze cu o serie de instituţii specializate în pri
privinţa
furnizării acestor servicii.
O altă ameninţare, poate chiar mai gravă, este tendinţa spre dezintermediere.. Aceasta îmbracă multe
forme şi implică participarea unor importante organizaţii comerciale care nu mai apelează la intermediarii
financiari în procesul de realizare a obiectivelor financiare. În multe cazuri, aceste organizaţii preiau o parte a
rolului furnizorilor de servicii financiare, chiar pe cel al intermediarului. Vom ilustra acest aspect pe baza unor
exemple:

Marile corporaţii au, deseori
deseori,, un rating mai bun decât multe bănci, astfel încât pot obţine
împrumuturi în condiţii mai favorabile, apelând direct la pieţele monetare.

General Motors (GM) din SUA este un producător de autovehicule recunoscut care a înfiinţat o
filială ce furnizează servicii
rvicii financiare. La fel ca alţi producători de autovehicule, GM a început prin a furniza
pachete de servicii financiare şi de leasing, prin intermediul unei filiale şi a continuat prin a oferi cardul de
credit GM, pe baza căruia se pot obţine discounturi la achiziţionarea de maşini noi. Aceasta sporeşte fidelitatea
clientului şi adduce GM profit din tranzacţiile încheiate pe baza acestor carduri.

8
 Unele lanţuri de magazine din SUA şi Marea Britanie oferă clienţilor lor conturi de economii în care pot fi
efectuate depuneri şi retrageri. Astfel, magazinele “înlătură” banca din procesul de depuneri/retrageri şi obţin
direct fonduri la un cost mai scăzut.

1.6. Relaţiile bancă-client

Operaţiunile bancare sunt componenta unei categorii de afaceri ca oricare alta, ce ţine de natura
serviciilor, chiar dacă anumite aspecte o diferenţiază sau îi conferă un caracter relativ special. Prin urmare
profitul constituie scopul principal.
Clienţii sunt beneficiarii serviciilor prestate de bănci. Într-o economie de piaţă însă, oferta bancară nu
este limitată, iar calitatea relaţiilor dintre bancă şi client este determinantă.
Servirea clientului, grija pentru calitatea acestui proces, adaptarea la nevoile sale a întregii organizaţii
bancare şi a tuturor proceselor care se desfăşoară în interiorul său constituie platforma principală de
supravieţuire în mediu concurenţial în toate ţările din lume, inclusiv în România.
Sunt anumite situaţii în care o organizaţie în general, inclusiv o bancă, poate ignora importanţa
întreţinerii unor relaţii de calitate cu proprii săi clienţi:
(1) Piaţa în general are un nivel scăzut al calităţii serviciilor, iar clienţii nu au pretenţii prea mari.
Pericolul apare, însă, când cel puţin unul dintre competitori îşi ridică semnificativ calitatea serviciilor.
(2) Poţi practica o politică de preţuri scăzute (dumping) şi ignora aspectul calitativ. Abordarea este
extrem de periculoasă pentru că progresul tehnic (ATM-uri, Home Banking) va putea să permită unui
concurent să vină foarte repede pe piaţă cu preţuri la fel de scăzute, dar în condiţii de calitate net superioare.
(3) Nici nu ai nevoie să fii competitiv, pentru că deţii un monopol. Îţi poţi trata clienţii cu indiferenţă,
chiar cu dispreţ, dar ei vor continua să vină la tine pentru că nu au unde să meargă în altă parte. Aceasta era
poziţia adoptată de băncile de stat, dar astăzi nu mai poate fi vorba de aşa ceva, cel puţin în spaţiul european
către care tinde România.
(4) Poţi fi un geniu financiar, care oferă produse sau servicii de mare necesitate şi pe care nimeni
altcineva nu le poate oferi. În lumea bancară acest scenariu nu durează prea mult. Exemplele sunt foarte
limitate. Totul poate fi copiat de concurenţă.
Cele patru scenarii prezentate mai sus sunt, prin urmare, considerate ca temporare, foarte periculoase
şi încurajează indiferenţa şi inerţia care duc, în cele din urmă, la colaps sau la declinul organizaţiei.
Scopul majorităţii activităţilor economice este satisfacerea nevoilor clienţilor. Tot ce se întâmplă într-o
organizaţie bancară trebuie să nu scape din vedere acest fapt. Dacă banca nu are grijă de proprii săi clienţi, o
va face concurenţa.
Servirea clienţilor este necesară, dar nu suficientă pentru supravieţuirea într-un mediu competiţional.
Pentru a supravieţui, trebuie să fii atent la clienţii tăi, dar acest lucru nu iţi oferă un avantaj sigur faţă de

9
competitorii tăi, mai ales că metodele aplicate în servirea clienţilor pot fi uşor imitate. Dacă o anumită bancă
introduce INTERNET Banking, alte bănci pot face imediat acelaşi lucru.
Când clienţii nu sunt satisfăcuţi, profiturile scad; nu trebuie să uităm că adevăratul motiv al unei bune
serviri a clientului nu îl constituie satisfacţia clientului, nici măcar încântarea clientului, ci profitul. Dacă clientul
plătitor nu este mulţumit de produsul sau serviciul pe care i-l oferim, atunci s-ar putea să nu mai primim nici o
altă cerere şi s-ar putea să nu mai fim plătiţi pentru activitatea noastră. Şi se merge şi mai departe, pentru că
un client nemulţumit poate fi suficient de supărat pentru a vorbi şi altora despre noi şi astfel pierdem (sau nu
primim niciodată) şi solicitarea lor.
Profitul şi calitatea serviciilor interne pot fi legate în ceea ce se numeşte "Lanţul profitului din servicii":
PROFITUL are o legătură foarte strânsă cu:
Păstrarea Clienţilor. În general, atragerea unui nou client costă de cinci ori mai mult decât deservirea
unuia deja existent. În unele situaţii, când valoarea produselor sau serviciilor este mare, iar frecvenţa
achiziţiilor este mică (de exemplu maşini), costul atragerii unor noi clienţi este de 17 ori mai mare. Oricine este
capabil să păstreze clienţii are un avantaj competiţional. Păstrarea clienţilor are o strânsă legătură cu
satisfacerea clienţilor:
Satisfacerea Clienţilor – care este determinată, în principal, de valoarea pe care clientul o percepe că
ar avea-o produsul sau serviciul respectiv. Valoarea percepută rezultă în urma comparării calităţii cu preţul şi
celelalte costuri legate de achiziţionarea pachetului de servicii sau de produse.
Calitatea Serviciului Extern – care se pare că este mai mare în organizaţiile caracterizate de păstrarea
salariaţilor;
Păstrarea Salariaţilor – asociată, ea însăşi, cu o atentă selectare a personalului, o pregătire eficientă,
latitudinea de a rezolva problemele clienţilor şi compensaţiile legate (cel puţin în parte) de performanţe.
Păstrarea salariaţilor derivă din
Satisfacţia Salariaţilor – care este, în mod plauzibil, mai mare atunci când calitatea serviciilor interne
este crescută
Calitatea serviciilor interne.

10
 TEMA 2
PRINCIPALELE PRODUSE DE ECONOMISIRE OFERITE DE CĂTRE BĂNCILE COMERCIALE

2.1. Contul curent;

2.2. Depozitul;
2.3. Certificatul de depozit;

Prin depozit se înţelege orice sold creditor, inclusiv dobânda datorată, rezultat din fonduri aflate într-un
cont sau din situaţii tranzitorii derivând din operaţiuni bancare curente şi pe care instituţia de credit trebuie să îl
ramburseze, potrivit condiţiilor legale şi contractuale aplicabile, precum şi orice obligaţie a instituţiei de credit
evidenţiată printr-un titlu de creanţă emis de aceasta.
Depozitul bancar reprezintă o formă clasică de economisire, prin care o persoană încredinţează o sumă de
bani unei bănci, în anumite condiţii, în vederea obţinerii unui venit numit dobândă.
Depozitele pot fi clasificate astfel:

în funcţie de monedă:
- depozite în lei;
- depozite în valută (EUR, USD etc.).

în funcţie de modalitatea de plată a dobânzii şi opţiunea de reînnoire a depozitului:
● depozite cu plata dobânzii la scadenţa depozitului, în următoarele variante:
- cu prelungirea automată a depozitului şi cu capitalizarea dobânzii la scadenţă;
- cu prelungirea automată a depozitului fără capitalizarea dobânzii la scadenţă;
- fără prelungirea automată a depozitului;
● depozite cu plata lunară a dobânzii, caz în care dobânda se virează lunar în contul curent, în următoarele
variante:
- cu prelungirea automată a depozitului;
- fără prelungirea automată a depozitului.
În cazul depozitelor cu capitalizarea dobânzii, depozitele se prelungesc automat pentru aceeaşi
perioadă, suma noului depozit fiind egală cu suma depusă iniţial plus dobânda acumulată până la data
prelungirii.
În cazul depozitelor prelungite fără capitalizarea dobânzii, sumele reprezentând dobânda acumulată
(lunar sau la scadenţă) se virează în contul curent deschis pe numele deponentului.
În cazul depozitelor care nu au opţiunea de prelungire automată, la scadenţă suma depozitului este
transferată în contul curent al clientului.

11
 De regulă, băncile nu percep comisioane de retragere atunci când depozitele sunt lichidate la
scadenţă.

în funcţie de termen:
- depozite la termen fix (1 lună, 3 luni, 6 luni, 9, luni, 12 luni, 2 ani etc. de la data constituirii
depozitului);
- depozite la termen, cu scadenţa stabilită în funcţie de opţiunea clientului sau la o anumită dată
(depozite cu scadenţa la anumite evenimente cum ar fi aniversarea băncii, etc.), indiferent de momentul
constituirii;
- depozite overnight (pe o zi), facilitate oferită, ca şi depozitele pe o săptămână, în cazul unor clienţi
care derulează prin conturi operaţiuni de valori mari şi cu frecvenţă ridicată.
În cazul lichidării depozitelor înainte de scadenţă, băncile plătesc dobânda la vedere. Există şi situaţii
în care se plăteşte o dobândă mai mare decât cea la vedere, dar mai mică decât cea iniţială, ca de exemplu: în
cazul unui depozit pe un an de zile, atunci când acesta se lichidează în ultimul trimestru, sau situaţii în care
băncile plătesc dobânda la vedere numai pe o anumită perioadă, nu pe toată durata până la lichidare.
Pe lângă tipurile de depozit prezentate mai sus, există depozite constituite de persoane juridice în alte
scopuri decât cel de economisire, după cum urmează:

depozite pentru constituirea de garanţii (pentru administratorii societăţilor comerciale,
conducerea executivă, pentru gestionari etc.), sumele de bani respective neputând fi retrase de către titulari
decât în anumite condiţii, de regulă la prezentarea unei adeverinţe prin care entitatea în favoarea căreia a fost
constituit depozitul îşi exprimă acordul;

depozite colaterale, constituite pentru garantarea unor angajamente asumate de bancă (credite,
deschideri de acreditive, scrisori de garanţie etc.); lichidarea depozitului colateral se poate face în următoarele
situaţii:
- clientul şi-a achitat integral obligaţiile faţă de bancă;
- a expirat valabilitatea angajamentului asumat;
- prin executare, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de client;
- prin constituirea unui alt depozit colateral, de o valoare mai mică, în condiţiile reducerii
angajamentului.

În funcţie de rata dobânzii, depozitele pot fi:
- depozite cu rată variabilă, situaţie în care banca poate modifica nivelul ratei dobânzii pe perioada
depozitului, în funcţie de evoluţia pieţei şi politica proprie;
- depozite cu rată fixă, situaţie în care banca asigură acelaşi nivel al ratei dobânzii pe toată perioada
depozitului, indiferent de evoluţia pieţei; de menţionat că, în acest caz, la reînnoirea automată a unui depozit,
rata dobânzii este cea în vigoare la data reînnoirii.
Deşi în valoare nominală, dobânda fixă ar putea fi mai mică, ea ar putea să aducă în timp un câştig mai
mare, datorită faptului că nivelul dobânzii variabile ar putea să scadă într-un ritm alert în primele luni de după

12
momentul constituirii depozitului. O dobândă fixă are ca avantaj şi faptul că se ştie cu exactitate care va fi
suma pe care o va plăti banca la momentul desfiinţării depozitului. Dezavantajul unei dobânzi fixe este acela
că, în cazul în care va avea loc un proces de creştere a dobânzilor, clientul va primi mai puţini bani decât dacă
ar fi mizat pe o dobândă variabilă.
Pentru leu, tendinţa este de reducere a dobânzilor şi de aceea alegerea unor depozite cu dobândă fixă
s-ar putea dovedi o opţiune mai inspirată pentru client. Pentru dolar sau liră sterlină, în schimb, trendul actual
este de creştere a dobânzilor şi de aceea o dobândă variabilă ar putea să-i aducă clientului un câştig mai mare
în viitor. Pentru depozitele în euro tendinţa cu privire la evoluţia dobânzilor pare a fi staţionară.
Unele bănci practică şi o aşa-zisă rată progresivă a dobânzii – respectiv creşterea procentului de
dobândă în funcţie de numărul de prelungiri ale depozitului sau în funcţie de sumă: un depozit pe şase luni va
beneficia la fiecare reînnoire de un plus de dobândă (ex. 0,5% peste dobânda anterioară), un depozit pe trei
ani va avea la aniversarea fiecărui semestru o dobândă cu 0,25% mai mare sau depozitele peste o anumită
valoare vor beneficia de o dobândă mai mare.
În general, rata dobânzii este mai mare la depozitele constituite pe perioade mai mari de timp, dar
există şi situaţii în care banca poate oferi o dobândă mai avantajoasă pentru depozitele pe termen scurt (ex.
atunci când se anticipează o scădere a dobânzilor).
Astfel, depozitele pot îmbrăca următoarele forme:

Contul de depozit la termen în lei
Cui se adresează: clienţilor persoane fizice şi juridice ori entităţilor fără personalitate juridică.
Condiţii:
• semnarea unei convenţii de depozit cu banca prin care se stabilesc suma, dobânda fixă sau
variabilă, scadenţa şi persoanele autorizate / împuternicite să efectueze operaţiuni;
• existenţa unei sume minime pentru constituirea depozitului la termen, care diferă de la o
bancă la alta;
• retragerea sumelor se face după expirarea scadenţei, în caz contrar clientul putând beneficia
numai de dobânda la vedere pe perioada de existenţă efectivă a depozitului;
• termenele uzuale de constituire a depozitelor în lei sunt de: 1, 3, 6, 9, 12 şi 18 luni;
• plata (bonificarea) dobânzii se poate face lunar sau la scadenţa depozitului, într-un cont
separat de unde poate fi retrasă de titularul contului, sau poate fi capitalizată, în sensul că, titularul
depozitului poate opta pentru constituirea, la scadenţă, a unui nou depozit la o sumă care include
depozitul iniţial şi dobânda aferentă.

Contul de depozit la termen în valută
Cui se adresează: clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice ori entităţi fără personalitate juridică.
Condiţii:
• semnarea unei convenţii (contract) de depozit cu banca, prin care se stabilesc suma, dobânda,
scadenţele, persoanele autorizate / împuternicite să efectueze operaţiuni;
13
 • existenţa unei sume minime pentru constituirea de depozite în valută, care diferă de la o
bancă la alta pe cele două categorii de clienţi (persoane fizice, persoane juridice);
• retragerea sumei se poate face numai după expirarea scadenţei, în caz contrar, titularul va
beneficia de dobânda la vedere pe perioada efectivă de existenţă a depozitului;
• termenele uzuale de constituire a depozitelor sunt: 3; 6, 12, 18 luni, dar băncile pot accepta în
cazul unor sume importante şi alte termene de constituire;
• retragerea dobânzii se poate efectua la scadenţă, din contul separat în care a fost bonificată,
sau poate fi capitalizată prin constituirea uni nou depozit care include şi dobânda bonificată anterior;
• unele societăţi bancare au introdus în convenţiile de depozit la termen în valută dar şi în lei
posibilitatea prelungirii automate la scadenţă a depozitului, pe o nouă perioadă similară (3, 6, 12, 18
luni), capitalizând dobânda, evitând astfel deplasarea repetată la bancă a clienţilor.

Certificatul de depozit
Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe termen emis de bancă, care atestă depunerea unei
sume de bani pe baza căreia, la scadenţă, se poate încasa atât suma depusă, cat şi dobânda aferentă.
Condiţii:
• se adresează persoanelor fizice şi juridice care pot obţine certificate de depozit contra unor
sume de bani reprezentând valoarea nominală a acestora;
• cupiură diferă de la o societate bancară la alta;
• temenele uzuale sunt de 3 şi 6 luni, sau chiar un an;
• dobânda este fixă şi se înscrie pe certificat la data cumpărării lui;
• certificatele de depozit pot fi nominale, prin înscrierea pe acesta şi pe cotor a datelor de
identificare ale cumpărătorului; cu parolă prin înscrierea pe cotor a unei parole alese de cumpărător,
formată din cel mult 3 cuvinte, ca element de identificare, pe baza căreia la scadenţă împreună cu
certificatul de depozit se poate răscumpăra valoarea acestuia;
• plata dobânzii se face la scadenţă. În cazul răscumpărării înainte de scadenţă, dobânda se
bonifică diferenţiat: până la 30 de zile de la data cumpărării banca nu bonifică dobândă, iar peste 30 de
zile dobânda bonificată este jumătate din cea înscrisă prin certificat cu ocazia cumpărării;
• spre deosebire de depozitele la termen, pentru certificatele de depozit nu este necesară
deschiderea unui cont curent.

Certificatul de depozit cu discount
Cui se adresează: persoanelor fizice şi juridice ori entităţilor fără personalitate juridică rezidente sau
înregistrate în România.
Certificatul de depozit cu discount este un instrument bancar ce oferă posibilitatea cumpărătorului să
intre în posesia unui astfel de titlu plătind o sumă mai mică decât valoarea lui nominală care se va încasa la
scadenţă.

14
 Diferenţa între suma de cumpărare şi valoarea nominală a certificatului de depozit cu discount o
reprezintă tocmai "dobânda", care este "avansată" de bancă încă din momentul cumpărării.
Condiţii:
• certificatele de depozit cu discount sunt emise de bănci atât în moneda naţională, cât şi în
valută;
• cupiura: 1000 lei; în valută 1.000 USD, 1.000 EUR;
• maturitatea (scadenţa): până la 12 luni;
• cumpărarea: în fiecare zi în perioada de la emitere până la scadenţă;
• răscumpărarea: în oricare zi de la cumpărare până la scadenţă, banca bonificând o dobândă
corespunzătoare de la cumpărare şi până la data răscumpărări. Ca urmare, deţinătorul unui astfel de
titlu, care doreşte să-l răscumpere înainte de scadenţă, nu mai este "penalizat" prin plata unei dobânzi
la vedere, aşa cum se întâmplă în cazul depozitelor la termen, ci banca oferă dobânda la termen
aferentă perioadei cât a fost deţinut efectiv certificatul;
• dobânda este variabilă, certificatele de depozit cu discount fiind cotate zilnic de banca
emitentă;
• oferă posibilitatea deţinătorilor avizaţi de a efectua speculaţii licite pe baza acestui instrument,
prin urmărirea cotaţilor zilnice ale băncilor şi achiziţionarea când dobânda este cât mai mare (cotaţie
joasă) şi răscumpărarea când dobânda este mai mică (cotaţie înaltă).

Depozitul pentru pensii
Depozitele pentru pensii sunt depozite oferite exclusiv persoanelor fizice, în care se pot efectua
depuneri pe tot intervalul dintre data deschiderii şi cel a scadenţei.
Condiţii:
• termenul de constituire este de regulă un an cu posibilitatea prelungirii automate la scadenţă
pe aceeaşi perioadă;
• dobânda este cea aferentă depunerilor la termen de un an, cu avantajul că în cazul acestui tip
de depozit se pot efectua depuneri multiple în acelaşi cont, fără a fi nevoie de încheierea unor noi
convenţii cu banca, ca în cazul depozitelor la termen obişnuite;
• calculul dobânzii se face lunar, iar bonificarea se efectuează la scadenţa depozitului (un an);
• avantajul acestui tip de depozit constă în faptul că banca permite depunerea sumelor în orice
moment, anterior scadenţei, condiţiile de dobândă şi termenul rămânând neschimbate.

Depozitul pentru minori
Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice cu vârste cuprinse între 1 zi - 18 ani. Potrivit
legislaţiei româneşti, capacităţile juridice totale se dobândesc la vârsta de 18 ani. Numai de la 18 ani în sus,
persoanele fizice au dreptul să constituie la bănci depozite la vedere sau la termen în condiţiile legale.
Condiţii:
• termenul poate fi de 1, 3, 6, 9,12 sau 18 luni; lei sau valută
15
 • valoarea minimă a depozitului diferă de la bancă la bancă;
• retragerile se pot face de minor numai cu acordul părinţilor (tutorelui) dat în scris în faţa
notarului public;
• avantajul acestui tip de depozit este acela de a antrena, educa tinerii în spiritul economisirii şi
gestionării responsabile a unor sume de bani de care pot beneficia cu ocazia majoratului.

Contul de depozit escrow
Contul de depozit escrow este un cont de depozit temporar, deschis în vederea păstrării / depozitării
unor sume de bani în lei sau valută până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea
unor condiţii specificate într-un contract / angajament încheiat între două părţi. În cadrul acestei operaţiuni,
banca îndeplineşte rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor este titularul depozitului.
Condiţii:
• deschiderea contului de depozit escrow se efectuează în baza cererii deponentului;
• contractul de depozit escrow se încheie între bancă, pe de o parte şi partenerii contractului de
vânzare-cumpărare sau angajamentului încheiat, pe de altă parte;
• contractul de depozit escrow cuprinde modul de funcţionare a contului de depozit, drepturile
şi obligaţiile părţilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, precum şi obligaţiile exprese ale
băncii în calitate de agent escrow;
• eliberarea de către bancă a sumelor din contul escrow se va efectua în baza certificării
îndeplinirii condiţiilor convenite de către părţile semnatare ale acordului încheiat, conform
instrucţiunilor comune ale acestora;
• pentru disponibilităţile existente în contul escrow, banca bonifică dobânda la vedere care se
cuvine titularului depozitului, respectiv persoanei care a constituit depozitul escrow;
• în cazul neîndeplinirii clauzelor la termenele şi în condiţiile prevăzute în contractul încheiat,
sumele depozitate în contul escrow vor fi restituite depozitarului împreună cu dobânzile bonificate pe
perioada existenţei depozitului.

Contul de economii
Contul de economii este un produs care combină caracteristicile unui cont curent cu cele ale unui
depozit.
Mecanismul de funcţionare al acestui produs este, de regulă, următorul: clientul poate depune oricând
sume de bani, dar cu respectarea unor niveluri minime (pentru depunerea iniţială şi pentru depunerile
ulterioare) sau a unei anumite frecvenţe a depunerilor (ex. lunar). Retragerile sunt, de asemenea, permise
oricând, dar atunci când soldul scade sub nivelul minim stabilit, există mai multe practici: banca virează suma
rămasă în contul curent, banca bonifică doar dobânda la vedere etc.
Rata dobânzii este variabilă, diferenţiată, de obicei, pe tranşe valorice şi se calculează lunar. Unele
bănci oferă şi facilităţi de overdraft asociate acestor conturi de economii. Există, de asemenea, cazuri în care
contul de economii are o anumită destinaţie, o anumită maturitate, caz în care clientul poate beneficia, la
16
scadenţă, de un credit în completarea economiilor realizate pentru acea destinaţie – exemplu achiziţionarea
unui autoturism, cumpărarea unei locuinţe.
În scopul creşterii cotei de piaţă pe segmentul retail, băncile comerciale îşi dezvoltă permanent
portofoliul de produse şi servicii, ofertele fiind din ce în ce mai flexibile, adaptate necesităţilor clienţilor. Tot
mai multe bănci oferă, aşa cum am văzut mai sus, scheme complexe de economisire combinate cu produse de
creditare - economisirea pe o anumită perioadă facilitează apoi accesul clienţilor la finanţări în condiţii mai
bune sub forma creditelor pentru nevoi personale si/sau a creditelor ipotecare/imobiliare.

Depozite interbancare atrase
Depozitele atrase de la bănci reprezintă resurse pe termen scurt care variază, de regulă, între o zi şi un
an, şi apar ca efect al reciprocităţii în relaţiile de decontare dintre bănci pe piaţa interbancară.
Depozitele atrase de la bănci reprezintă principala modalitate de completare a resurselor unei bănci pe
termen scurt.
Volumul depozitelor atrase de la bănci, precum şi termenele acestora, oferă o imagine foarte
concludentă privind bonitatea acelei bănci pe piaţa interbancară locală sau internaţională, după caz.

Împrumuturi interbancare
În unele cazuri, băncile ajung în situaţia de a apela la alte bănci pentru a-şi procura fondurile de care
au nevoie. Împrumuturile interbancare sunt frecvente în cazurile în care băncile se găsesc în situaţia în care
plăţile zilnice depăşesc încasările, iar banca nu dispune de lichidităţi suficiente.
Orice bancă se poate confrunta cu momente în care constată că are un deficit de lichidităţi şi va căuta,
în primul rând, să se finanţeze de la alte bănci.
În categoria surselor împrumutate sunt incluse:
Împrumuturile de la alte bănci comerciale reprezintă surse stabile pentru bănci, relativ ieftine, dar
accesul acestora la astfel de fonduri este condiţionat de bonitatea băncii iar, în unele cazuri, de prezentarea
unor garanţii.

2.2. Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB) a fost înfiinţat în 1996, fiind singura
schemă de garantare a depozitelor din României. FGDB funcţionează în baza Ordonanţei Guvernului nr.
39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (republicată
în 2010, cu modificările şi completările ulterioare), a statutului propriu şi a celorlalte reglementări emise în
aplicarea legii. Conform legii, toate instituţiile de credit persoane juridice române precum şi sucursalele
băncilor străine, din afara UE, autorizate de Banca Naţională a României sunt obligate să participe la Fond.
Fondul este persoană juridică de drept public, având ca scop garantarea depozitelor, în lei şi valută
convertibilă, constituite la instituţiile de credit de către rezidenţi sau nerezidenţi şi plata compensaţiilor pentru
depozitele garantate în situaţia în care acestea au devenit indisponibile, în condiţiile prevăzute de lege.
17
 Atribuţia iniţială şi constantă a Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar este protejarea
depozitelor deschise la instituţiile de credit persoane juridice române. Alături de garantarea depozitelor, FGDB
poate avea o serie de alte responsabilităţi pe care le îndeplineşte în cazul adoptării de către Banca Națională a
României a măsurilor de stabilizare. De asemenea, în cadrul activităţii de lichidare, FGDB poate îndeplini
următoarele calităţi: administrator special, administrator interimar şi lichidator al instituţiilor de credit.

Toate instituţiile de credit din România, persoane juridice române autorizate de Banca Naţională a
României să primească depozite de la public, precum şi sucursale ale băncilor străine din afara Uniunii
Europene, sunt obligate să participe la Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.
Depozitele plasate la sucursalele instituţiilor de credit cu sediul în alte state membre ale Uniunii
Europene, care operează în România, sunt garantate de către instituţii similare Fondului din statul de origine,
în condiţiile prevăzute de legislaţia acelui stat.
La începutul lunii septembrie 2013, în schema de garantare a depozitelor din România erau incluse 31 de
instituţii de credit persoane juridice române, din care 30 de bănci şi Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP (casa
centrală şi cooperativele de credit afiliate).

Plafonul de garantare reprezintă nivelul maxim al garantării per deponent garantat şi per instituţie
de credit, stabilit conform prevederilor legii. Începând cu 1 ianuarie 2011 acesta este de 100.000 de euro în
echivalent lei.
Pentru calculul echivalentului în lei al plafonului de garantare şi, respectiv, al sumelor în valută care se
iau în considerare la determinarea compensaţiilor, se folosesc cursurile de schimb comunicate de Banca
Naţională a României la data când depozitele au devenit indisponibile.

18
 TEMA 3
CLASIFICAREA, ACORDAREA ŞI GARANTAREA CREDITELOR
Clasificarea creditelor
În cadrul produselor şi serviciilor bancare oferite clienţilor de către o societate bancară un loc
important îl deţine activitatea de creditare. În acest sens pot fi identificate o multitudine de credite
ce sunt acordate agenţilor economici:
- credite pentru plafon de lucru, ele reprezintă o facilitate de care pot beneficia agenţii
economici ce au deschise conturi la bancă, în lei sau valută, şi care îşi derulează prin aceste conturi
operaţiuni curente de încasări şi plăţi;
- credite pentru nevoi temporare, se acordă de către bănci pentru completarea pe termen
scurt a necesarului de active circulante şi constă în credite pentru achiziţionarea de materii prime,
materiale, fond de marfă etc.;
- credite pentru producţia destinată exportului, ele sunt finanţate de către Banca Naţională a
României, se acordă pe un termen de maximum 90 de zile. Acordarea se realizează pe baza unui
contract de export încheiat cu partenerii externi, contracte ce trebuie asigurate împotriva riscului
comercial;
- credite pentru investiţii, ele sunt destinate finanţării investiţiilor complexe,
retehnologizării, importului de maşini, utilaje, mijloace de transport etc.;
- credite pentru import de materii prime, care se vor regăsi sub forma liniilor de finanţare
externă (linii de credit).
Aceste credite, acordate în lei sau valută, utilizează resurse provenind din:
- trezoreria băncii;
- refinanţare.
Activitatea desfăşurată de către societăţile bancare este reglementată de către Legea bancară
nr. 58/1998. Astfel, societăţile bancare se vor supune reglementărilor emise de către Banca Naţională
a României pentru aplicarea politicii monetare, de credit, valutare, de plăţi, de asigurare a prudenţei
bancare şi de supraveghere a societăţilor bancare.
Ca şi măsură de precauţie, formă a prudenţei bancare, Banca Naţională a României a emis
Normele nr.3/februarie 1994 privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de
risc, cu aplicare din martie 1994.
În baza acestor norme societăţile bancare sunt obligate să-şi clasifice creditele în una din
următoarele cinci categorii:

19
 - standard;
- în observaţie;
- substandard;
- îndoielnic;
- pierdere.
Clasificarea creditelor se va efectua ţinând cont de două criterii:
- performanţele financiare ale clientului;
- serviciul datoriei debitorului băncii.
În evaluarea performanţelor financiare ale clienţilor băncile au libertatea de stabilirea a
criteriilor ce vor fi avute în vedere. În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor vor fi
identificate:
- categoria “A” - performanţele financiare sunt bune şi permit achitarea la scadenţă a
dobânzii şi a ratei. Se prefigurează totodată şi menţinerea în perspectivă a performanţelor financiare
la un nivel ridicat;
- categoria “B” - performanţele financiare sunt bune sau foarte bune dar nu pot fi menţinute
la acest nivel în perspectivă mai îndelungată;
- categoria “C” - performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar nu au o tendinţă evidentă
de înrăutăţire;
- categoria “D” - performanţa financiară este scăzută şi cu o evidentă ciclicitate la intervale
scurte de timp;
- categoria “E” - performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot
fi achitate dobânzile şi nici ratele scadente.
Pentru aprecierea serviciului datoriei pot fi regăsite trei calificative:
- bun - în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă sau cu o întârziere maximă
de 7 zile;
- slab - în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 zile;
- necorespunzător - în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste
30 zile.
Prin combinarea acestor două criterii: a serviciului datoriei şi a performanţelor financiare ale
clienţilor, rezultă încadrarea fiecărui client al băncii în una din cele cinci categorii de credite
prezentate anterior. Combinarea acestor două criterii este redată în tabelul următor:

20
Tabel 3.1. Clasificarea creditelor bancare
Serviciul
datoriei/performanţei Bun Slab Necorespunzător
financiare
A STANDARD ÎN OBSERVAŢIE SUBSTANDARD
B ÎN OBSERVAŢIE SUBSTANDARD ÎNDOIELNIC
C SUBSTANDARD ÎNDOIELNIC PIERDERE
D ÎNDOIELNIC PIERDERE PIERDERE
E PIERDERE PIERDERE PIERDERE

În ceea ce priveşte încadrarea fiecărui credit în una din cele cinci categorii în conformitate cu
metodologia de îmbinare a celor două criterii prezentate fiecare bancă utilizează un sistem propriu
de indicatori şi punctaje aferente acestora.
Pentru determinarea performanţei financiare a clientului se calculează indicatorii de bonitate.
Calculul lor se realizează pe baza informaţiilor prezentate în bilanţ, anexele la bilanţ şi balanţa de
verificare.
În condiţiile unei concurenţe bancare reale şi a manifestării cerinţei asigurării unui risc minim
aferent procesului de creditare, trebuie îndeplinite în mod simultan două condiţii:
- una de rigiditate;
- una de flexibilitate.
Rigiditatea presupune existenţa unui set de indicatori ce trebuie să aibă o valoare minimă,
obligatorie (în prezent băncile au stabilit, fiecare, un set de indicatori mai mult sau mai puţin specifici,
dar fără existenţa unei restricţii de minim). La momentul actual pentru indicatorii de apreciere
financiară a clienţilor băncii se stabilesc punctaje în funcţie de valoarea pe care aceştia o
înregistrează. Prin însumarea punctelor înregistrate de fiecare indicator de apreciere financiară se
realizează încadrarea în una din categoriile de creditare: ”A”, “B”, “C”, “D” sau “E”.
Astfel, o restricţie pe care o întâlnim în cazul indicatorului de rentabilitate: pentru o
rentabilitate zero, clientul este încadrat automat în categoria de creditare “E” indiferent de punctajul
realizat global la toţi ceilalţi indicatori. Pentru utilizarea acestui principiu pot apărea două variante:
- prin stabilirea unui prag de acceptare în procesul de creditare, în caz contrar se respinge
dosarul de credit;
- prin introducerea unor coeficienţi de importanţă cu care vor fi ponderate punctele obţinute
de fiecare indicator, în funcţie de indicator şi de tranşa în care se încadrează valoarea acestuia. De
21
precizat că în momentul actual variaţia punctajului pentru valorile înregistrate de indicatorii aprecierii
calităţii financiare a clientului este liniară şi uniformă. Altfel spus variaţia punctajului aferent fiecărui
indicator ar trebui să fie neuniformă, iar punctele pentru aceeaşi tranşă, pentru doi indicatori diferiţi
să fie şi ele diferite în funcţie de indicator (importanţa lui): Acest al doilea sistem ar fi mai eficient,
sub aspectul finalităţii dar prezintă dezavantajul unei complexităţi ridicate. În consecinţă se poate
aprecia că prima variantă este totuşi optimă datorită unei operativităţi superioare în fundamentarea
categoriei de creditare.
Rigiditatea se manifestă prin sistemul de indicatori, prin caracterul său unitar, la nivelul
întregii reţele bancare, având în consecinţă acelaşi grad de risc al dobânzii rezultat din negocierea
acestuia în procesul fundamentării deciziei de creditare.
Flexibilitatea presupune luare în considerare a factorilor necuantificabili în mod direct. Dintre
aceşti factori pot fi amintiţi.
a) Calitatea conducerii;
b) Calitatea organizării;
c) Ramura de activitate;
d) Volumul creditului acordat;
e) Poziţia clientului pe piaţă şi în bancă;
f) Feluri de garanţii oferite.
Acordarea creditelor
În ceea ce priveşte volumul creditului acordat, el trebuie să fie luat în considerare la
determinarea ratei dobânzii percepute în funcţie şi de caracterul clientului, de vechimea lui în
postura de client al băncii. În acest sens unui client “vechi” şi “serios” (este un client din categoria “A”
de creditare), pentru un credit de valoare ridicată este recomandabil a fi aplicată o bonificaţie.
Desigur, această bonificaţie, care se încadrează în acea dobândă pentru cazuri excepţionale, nu este
majoră, dar la nivelul întregii sume efectul ei va fi resimţit de către clientul băncii. Această reducere
poate fi considerată ca şi o “primă de fidelitate”. Ea va reprezenta în prezent o pierdere relativă, a
unui potenţial câştig al băncii, dar ea este în realitate un câştig viitor real.
Un principiu asemănător este aplicat şi în sistemul de creditare vest-european. Aceasta
presupune utilizarea unei baze bancare de date referitor la clienţii tuturor unităţilor bancare. De
exemplu o asemenea bază de date este organizată în Germania de către SCHUFA
(Schutzgemainschaft für allgemeine Kreditsicherung) - Societatea de protecţie pentru siguranţa
generală a creditului. Această bază de date cuprinde informaţii referitor toate operaţiile efectuate de
către titularul de cont în orice bancă, din orice localitate de pe teritoriul Germaniei. Desigur,

22
cuprinderea informaţiilor în această bază de date se realizează pe baza unui acord scris al titularului
de cont, acord ce este dat în momentul deschiderii contului. Acordarea acestui consimţământ este
facultativă. Problema apare în momentul solicitării unui credit. Astfel, în cazul în care clientul a fost
de acord cu furnizarea de date către SCHUFA, banca va avea informaţiile necesare referitor la
activitatea şi situaţia financiară a clientului în timp real, corecte şi uşor verificabile. În cazul în care
acordul furnizării de informaţii către SCHUFA nu a fost dat, lipsa informaţilor va plasa asupra
clientului un semn de întrebare care poate determina banca la manifestarea refuzului de creditare. În
cazul în care cererea de creditare este totuşi acceptată, dobânda va înregistra o creştere
corespunzătoare.
Desigur, în situaţia sistemului bancar românesc acest principiu poate fi aplicat doar parţial.
Încă nu există o bază interbancară de date, dar există baze de date la nivelul fiecărei bănci în parte. În
cazul în care este un client vechi, banca are posibilitatea unei cunoaşteri mai aprofundate a clientului,
în timp ce în cazul unui client nou informaţiile sunt sumare, pentru o perioadă scurtă de timp. Acest
client nou care ne oferă informaţii pentru o perioadă scurtă sau foarte scurtă de timp prezintă pentru
bancă un risc suplimentar în creditare.
Pentru viitor se impune realizarea unui sistem informatic interbancar prin conectarea tuturor
sistemelor bancare individuale. Aceasta oferă facilităţi atât pe linia accelerării vitezei de rotaţie a
banilor, a accelerării vitezei de derulare a decontărilor cât şi în ceea ce priveşte obţinerea de
informaţii referitoare la solicitanţii de credite. Efectele în prevenirea manifestării riscului vor fi
corespunzătoare şi ele sunt o expresie a valorii informaţiei corecte şi complete obţinute în timp util.
Nu trebuie neglijată nici poziţia clientului pe piaţă. Această poziţie va reflecta şi o viitoare
stabilitate sau nu a clientului din punct de vedere financiar, care se va reflecta şi în prognozele
referitoare la riscurile plasamentelor băncii în creditele acordate.

Exemplu:
BANCA X S.A.
Sucursala/Agenţia ………………….
Data ………….
FORMULAR TIP SCORING de stabilire a bonităţii clientului
Numele şi prenumele clientului:

Nr. Criteriul Categoria Punctaj

crt. acordat
1. Venituri totale certe, cu caracter de - peste 5.000 lei 25

23
 permanenţă, ale clientului şi ale membrilor - între 3.000, exclusiv şi 5.000 lei, inclusiv 20
familiei clientului ale căror venituri sunt luate în - între 1.000, exclusiv şi 3.000 lei, inclusiv 15
calcul - până la 1.000 lei, inclusiv 10

Puncte obţinute .....

2. Domeniul în care îşi desfăşoară activitatea - instituţii financiare, instituţii bancare, societăţi de 5
clientul asigurare-reasigurare, case de asigurări de sănătate,
case de pensii, instituţii publice (ministere, poliţie,
armată, etc.), etc.
- servicii şi comerţ 4
- industrie şi construcţii 3
- agricultură 1

Puncte obţinute ......

3. Ocupaţia actuală a clientului - funcţie de conducere 5
- personal calificat cu studii superioare 4
- personal calificat fără studii superioare şi 3
pensionari
- persoane care realizează venituri din activitatea 1
agricolă şi care nu se încadrează în nici una dintre
categoriile de mai sus, personal necalificat, etc.
Puncte obţinute .....
4. Vechimea în muncă a clientului - peste 5 ani 5
- între 2 ani şi 5 ani 4
- între 6 luni şi 2 ani 3
- până la 6 luni 1
Puncte obţinute .....
5. Vârsta clientului - între 18 şi 25 de ani 3
- între 26 şi 45 de ani 5
- între 46 şi 60 de ani 4
- peste 60 de ani 1
Puncte obţinute .....
6. Situaţia familială a clientului - căsătorit(ă), cu cel mult 2 persoane în familie care 5
nu realizează venituri
- căsătorit(ă), cu mai mult de 2 persoane în familie 3
care nu realizează venituri
- necăsătorit(ă), divorţat(ă), văduv(ă), cu cel mult 2 4
persoane în familie care nu realizează venituri
- necăsătorit(ă), divorţat(ă), văduv(ă), cu mai mult 1

24
 de 2 persoane în familie care nu realizează venituri

Puncte obţinute .....

7. Situaţia locativă a clientului - proprietate 5
- părinţi, copii, alte rude şi afini 4
- chirie fond locativ de stat 3
- particular cu sau fără plata chiriei 1

Puncte obţinute ....

8. Garanţiile propuse - ipoteci şi/sau depozite colaterale, a căror valoare 25
acoperă integral sau în proporţie de cel puţin 80%
valoarea garanţiilor acceptate de BANCĂ
- asigurare de risc financiar/garanţie emisă de un 20
fond de garantare
- ipoteci şi/sau depozite colaterale, a căror valoare 15
acoperă în proporţie mai mică de 80% valoarea
garanţiilor acceptate de BANCĂ; garanţii reale
mobiliare

- numai giranţi 10
Puncte obţinute .....
9. Relaţia clientului cu băncile - instrumente de economisire la BANCĂ 5
- instrumente de economisire la alte bănci 4
- credite la BANCĂ 3
- credite la alte bănci 1

Puncte obţinute .....

10. Gradul de risc determinat pe baza datelor - fără grad de risc şi grad de risc minim 25
înscrise în raportul de consultare al B.C. şi - grad de risc mediu 20
C.R.B., pentru client şi membrii familiei - grad de risc mare 5
clientului ale căror venituri sunt luate în calcul - grad de risc foarte mare 0

Puncte obţinute ....

Total punctaj obţinut .....

Veniturile certe, cu caracter de permanenţă, realizate de client şi/sau de oricare dintre persoanele
semnatare ale contractului de credit (membrii familiei clientului sau giranţii, după caz) sunt exprimate în
aceeaşi monedă cu cea a creditului? DA NU

25
 În cazul în care se bifează caseta “NU”, chiar dacă punctajul obţinut permite încadrarea la categoria A
de risc, încadrarea clientului se va face cel mult la categoria B de risc.

Total punctaj Aprecierea Categoria finală de risc

peste 86 de puncte risc minim A
între 70 şi 85 puncte risc redus B
între 50 şi 69 puncte risc mediu C
între 45 şi 49 puncte risc mare D
sub 45 puncte risc foarte mare E

Credit scoring-ul este o metodă ştiinţifică utilizată pentru a evalua credibilitatea persoanei supuse
analizei. Utilizând credit scoring-ul, creditorul poate să evalueze într-un mod rapid, obiectiv şi consistent
creditele anterioare şi să determine probabilitatea ca împrumutul să fie restituit conform angajamentului.
Întrucât credit scoring-ul este obiectiv şi bazat pe o cantitate mare de date verificate statistic, aduce un nivel
de obiectivitate procesului de acordare a creditelor.
Încadrarea performantei financiare a entităţilor persoane fizice în categoriile de performanţă se face
conform următoarelor criterii:
a) categoria A:
- persoanele fizice beneficiare de credite care în baza scoringului de stabilire a bonităţii clientului,
efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a condus la încadrarea în clasa de risc minim;
b) categoria B:
- persoanele fizice beneficiare de credite care în baza scoringului de stabilire a bonităţii clientului,
efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a condus la încadrarea în clasa de risc redus;
c) categoria C:
- persoanele fizice beneficiare de credite care în baza scoringului de stabilire a bonităţii clientului,
efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a condus la încadrarea în clasa de risc mediu;
d) categoria D - persoanele fizice în a căror situaţie financiara au intervenit modificări si, ca urmare a
acestora, nivelul veniturilor certe cu caracter de permanenta, obţinute după deducerea tuturor celorlalte
obligaţii de plată, nu mai permite rambursarea la termen a fiecărei rate (principal şi dobânda) pentru
împrumuturile luate; a obţinut un punctaj care a condus la încadrarea în clasa de risc mare;
e) categoria E - persoanele fizice în situaţia cărora au apărut modificări extreme (de ex.: pierderea
sursei de venit, decesul acestora, etc.), obţinând un punctaj care a condus la încadrarea în clasa de risc foarte
mare.
2. În urma analizelor efectuate şi pe baza concluziilor favorabile rezultate, ofiţerul de credit întocmeşte
referatul de credit care trebuie să conţină următoarele informaţii:
- date de identificare a solicitantului şi giranţilor;
26
 - volumul creditului propus a fi acordat şi destinaţia acestuia;
- încadrarea în condiţiile generale şi specifice de creditare;
- sursele şi capacitatea de rambursare, cuantumul ratelor lunare totale antecalculatede rambursat;
- garanţiile asiguratorii ce se vor constitui;
- aprecierile ofiţerului de credite şi propunerile acestuia privind condiţiile de acordare, utilizare şi
rambursare a creditului referitoare la: volumul creditului, termenul final de rambursare, nivelul ratei anuale de
dobândă (%), termenele şi modalităţile de efectuare a plăţilor, nivelul ratei lunare totale antecalculate de rambursat
şi graficul de rambursare antecalculat, evaluarea garanţiilor;
- competenţa de aprobare.
Referatul de credite, împreună cu întreaga documentaţie se prezintă şefului compartimentului de
credite, care are obligaţia să verifice respectarea condiţiilor şi criteriilor prevăzute în instrucţiunile de lucru
(norme de creditare) şi în funcţie de competenţele de aprobare, dosarul este analizat şi aprobat de Comitetul
de credite. Creditele sunt acordate în baza contractului de credit ale cărui clauze sunt stabilite prin normele
interne de creditare ale băncii şi respectând prevederile reglementărilor BNR.

Garantarea creditelor
În momentul acordării unui credit, după cum este firesc, banca va solicita garanţii. Pentru
determinare valorii garanţiilor necesare există relaţii matematice, proceduri bine determinate.
Volumul lor este determinat de doi factori:
- volumul creditului;
- nivelul general al ratei dobânzii de pe piaţă.
În plus, ar trebui avut în vedere şi felul garanţiei (materiale) oferite precum şi calitatea
acesteia. Vom putea realiza o grupare a garanţiilor astfel:
- Garanţii de gradul I. - clădiri, maşini şi utilaje, mijloace de transport, alte mijloace fixe;
- Garanţii de gradul II. - stocuri, animale, plantaţii;
- Garanţii de gradul III. - cesiune de creanţă, contract de fidejusiune, garanţiile unor terţe
persoane ş.a.
Calitatea garanţiilor (sub aspectul riscului pe care ele îl implică) este maximă în primul caz şi
minimă în ultimul caz. În consecinţă banca ar trebui să procedeze:
- fie la majorarea volumului garanţiei solicitate, caz în care se va utiliza un coeficient de
recalculare specific fiecărei grupe (coeficient egal cu 1 pentru garanţiile aparţinătoare grupei I şi >1
pentru celelalte grupe). Această măsură este avantajoasă pentru debitor deoarece nu implică costuri
suplimentare aferente creditului solicitat;

27
 - fie prin majorarea corespunzătoare a ratei dobânzi datorită riscului specific suplimentar.
Această modalitate de acţiune poate conveni băncii, dar nu şi debitorului deoarece implică costuri
majorate.
În continuare vom prezenta mai pe larg câteva tipuri de garanţi mai des utilizate:
Cauţiunea (fidejusiunea). Prin contractul de cauţiune, garantul se angajează faţă de creditorul
unui terţ, debitorul principal, prin garanţie, de a executa obligaţia subscrisă de cel pentru care
garantează dacă acesta nu o va executa. Trebuie că obligaţia debitorului faţă de creditor există în fapt
sau virtual, iar validitatea contractului de cauţiune este în mod normal subordonată celei a obligaţiei
principale. Singurele părţi în contractul de cauţiune sunt garantul (fidejusorul) şi creditorul. Garantul
nu este obligat faţă de creditor la plată, decât în caz de neplată din partea debitorului.
Obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară. De aici decurge posibilitatea
pentru acesta de a invoca unele excepţii privind urmărirea iniţiată de creditor şi anume: beneficiul de
discuţie care este facultatea pe care legea o conferă fidejusorului, de a cere creditorului, care s-a
îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului, iar cea de a doua
excepţie se referă la beneficiul de diviziunea care este o facultate care recunoaşte, în cazul existenţei
mai multor fidejusori, principiul că fiecare dintre fidejusori răspunde pentru datoria întreagă. Acest
principiu poate fi însă înlăturat dacă fidejusorul cere ca urmărirea să se împartă pe ceilalţi fidejusori.
Garantul care a plătit are posibilitatea recursului împotriva debitorului principal de la care el poate
cere rambursarea sumei plătite creditorului şi celelalte cheltuieli pe care le-a făcut. Garantul poate
limita angajamentul său la o sumă determinată (cauţiune plafonată).
Cauţiunea poate fi de trei feluri:
- cauţiune convenţională, când însăşi părţile, debitorul şi creditorul, cad de acord asupra
necesităţii aducerii unui garant;
- cauţiune legală, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă un cauţionar
pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin;
- cauţiune judecătorească, când, într-o cauză litigioasă, instanţa judecătorească este aceea
care dispune aducerea unui cauţionar, care să garanteze obligaţia unei persoane.
Dintre formele particulare ale cauţiunii amintim:
Garanţia este un contract neformal prin care garantul se angajează, independent de existenţa
unei obligaţii să asigure un anumit rezultat sau cel puţin să ia în sarcina sa consecinţele unei pagube
eventuale în viitor şi, în particular, ale riscului inerent oricărei societăţi comerciale.

28
 Ordinul de credit este un contract prin care una din părţi se obligă vis á vis de cealaltă să
deschidă în numele său personal şi pentru contul propriu un credit unui terţ sau să amâne (suspende)
un credit deja existent.
Amanetarea de efecte. Un efect amanetat este un efect de comerţ (trată acceptată sau bilet
la ordin) care este dat unui creditor (de exemplu o instituţie de credit) cu titlu de creanţă şi îndeosebi
în caz de credit în cont curent. Institutul de credit nu realizează (valorifică) efectul pe calea scontului,
de exemplu, ci îl ia în păstrare până la date scadenţei sale. În practică şi în mod particular în cadrul
operaţiunilor bancare, din cauza generalizării garanţiei şi a propensiunii mereu mai mari a garantului
de a nu-şi greva bunul său cu un drept de gaj, cauţiunea a primit o aplicare largă şi satisfăcătoare.
Garanţi imobiliare. Există trei specii de garanţii imobiliare; ipoteca, datoria funciară şi renta
funciară.
Ipoteca. Obiectul ipotecii poate fi: imobilele cu dependinţele, lucrurile mobile înregistrate
(nave, aeronave) şi cotele părţi dintr-un lucru în indiviziune. Adesea există o legătură economică
strânsă între bunul în chestiune şi creanţa garantată prin ipotecă (cum ar fi: suma împrumutată
pentru construcţie, restul preţului de achiziţie, partajul unei moşteniri); totuşi această legătură nu
este în nici un caz inerentă conceptului de bază.
Garanţii mobiliare. Gajul se defineşte ca dreptul real pe care debitorul sau un terţ îl concede
creditorului asupra unui lucru mobiliar în garantarea creanţei. Ca şi în cazul ipotecii, prin efectul
gajului, lucrul mobiliar rămâne angajat pentru satisfacerea viitoare a creditorului; în cazul
neexecutării obligaţiei, acesta se satisface cu el cu prioritate faţă de alţi creditori, chiar dacă între
timp lucrul a intrat în proprietatea terţilor. Gajul constituie de asemenea un accesoriu al creanţei şi,
ca şi ipoteca, este indivizibil. Obiectul său poate fi: bunuri mobile necorporale doar în materie
bancară, cel mai frecvent îl constituie bunurile mobile corporale.
Din cele de mai sus se desprinde un principiu comun gajului şi ipotecii şi anume acela de a
asigura creditorului satisfacerea creanţei sale. Diferenţa între gaj şi ipotecă ţine de faptul că, în cazul
gajului, posesiunea unui lucru trece la creditor (terţ), în timp ce pentru ipotecă ea rămâne la debitor.
O altă diferenţă: în timp ce gajul are ca obiect bunuri mobiliare, ipoteca are ca obiect bunuri
imobiliare sau drepturi reale imobiliare.
Garantarea cu mărfuri. Mărfurile puse deoparte (separat) concură, în stadiul primar, la
garanţiile directe şi indirecte oferite de către debitori sau prin instituţiile finanţatoare; în această
funcţie, ele joacă un rol foarte important, esenţial din punct de vedere al garanţiei directe, sub
diferite forme tipice, cum ar fi avansul pe mărfuri, deschideri de credit garantate prin mărfuri sau
titluri reprezentând mărfuri depozite în garanţie etc. Avansurile pe mărfuri, diferite de cele pe titluri,

29
au ca scop de a veni direct în ajutorul comerţului şi industriei, în susţinerea acestora. În primul rând,
ele furnizează mijloacele de a continua producţia dând în garanţie produsele deja terminate (finisate)
dar care nu sunt încă vândute, şi în al doilea rând, ele furnizează fondurile necesare vărsării preţului
de cumpărare în aşteptare ca mărfurile să fie vândute.
Această operaţiune impune băncilor obligaţia de a urmări şi controla, fără încetare, evoluţia
preţurilor, pentru a evita ca garanţia primită prin mărfuri să nu devină iluzorie. În plus, nu toate
mărfurile sunt acceptate în garantarea avansului, băncile preferând pe acelea care dispun de o largă
piaţă permiţând astfel realizarea rapidă a creanţei; nu sunt deci acceptate mărfurile supuse
deteriorării şi dificil de conservat, nici cele pentru care nu este totdeauna posibil să li se verifice cu
precizie preţurile curente.
Mărfurile date în garanţie pot fi păstrate în antrepozite proprietatea băncilor sau pot fi date în
păstrare unui terţ în numele băncii.
Waranturile şi depozitele generale. Mărfurile pot fi depozitate în clădiri speciale, de obicei
antrepozite numite depozite generale care sunt administrate de organisme publice sau de societăţi
private. Administraţia depozitelor generale eliberează depozitarilor un borderou de intrare sau
buletin de înmagazinare, sau primire în depozitare, care la cererea depozitarului poate fi înlocuit cu o
recipisă de depozit la care este anexat titlul de gaj sau warantul. Recipisa face proba existenţei mărfii
în depozit, pe când warantul furnizează deponentului mijlocul de a obţine împrumuturi pe valoarea
mărfurilor rămase astfel în gaj în favoarea furnizorului de fonduri în beneficiul celui căruia warantul îi
este andosat.

30
 TEMA 4
EVALUAREA RISCULUI DE CREDITARE

Având în vedere că majoritatea activelor băncii iau forma împrumuturilor, decizia de creditare reprezintă
o funcţie bancară critică. În ceea ce priveşte finanţarea prin credite a unei entităţi economice, una dintre cele mai
importante analize o constituie analiza primară de risc.
De aceea băncile se vor concentra asupra riscului operaţiunilor, adică asupra riscului care se referă la
administrarea împrumuturilor şi la riscul ca o procedură necorespunzătoare de operare care poate să
pericliteze încasarea la timp a dobânzilor şi ratelor de capital sau statutul de prioritate acordat nerambursării
împrumutului.
Evaluarea riscului de credit are în vedere cei şase „C” ai creditării1 şi include:
• caracterul (voinţa de a plăti);
• capacitatea (posibilitatea de a plăti);
• cash;
• colateral (asigurarea, dacă este necesar);
• condiţii (externe, economice);
• control şi audit (întocmirea documentaţiei de creditare conform reglementărilor interne ale băncii,
etc.).
Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va dori să se convingă de bunele intenţii în
utilizarea creditului şi în rambursarea acestuia.
Capacitatea. Banca trebuie să verifice capacitatea legală, legitimitatea clientului de a solicita credit,
dacă are competenţă legală de a cere un credit precum şi statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii sale
pe un contract de credit.
Cash. Acest aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credit: Are clientul posibilitatea de a
genera suficient numerar (cash), sub formă de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa
împrumutul? Există practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate folosi la rambursarea unui
credit:
• fluxul de numerar;
• vânzarea unor active fixe;
• emisiunea de titluri de capital sau de credit. Oricare dintre aceste surse de lichidităţi pot asigura
fonduri suficiente pentru rambursarea unui credit bancar. Cu toate acestea, băncile preferă ca principala sursă de
rambursare a unui credit să fie fluxul de numerar din activitatea curentă, întrucât vânzarea unor active fixe poate

1
Al.Olteanu, M.A.Olteanu (Rădoi) – Managementul riscurilor financiar-bancare, Ed. Dareco, Bucureşti, 2006, p.42-44
31
periclita activitatea clientului, iar un nou împrumut poate face mai puţin sigură poziţia băncii în calitate de
creditor;
Colateral. În evaluarea colateralului, banca trebuie să analizeze activele clientului, nu numai pentru a
estima posibilitatea de realizare a eventualei garanţii pe care clientul o va oferi în schimbul creditului, ci mai
ales pentru a estima capacitatea acestor active de a susţine în continuare activitatea clientului, posibilitatea
clientului de a obţine şi desface produsele sale şi, implicit, de a înregistra profit, utilizând în acest scop toate
activele înregistrate în bilanţul entităţii.
Condiţii. În evaluarea clientului banca trebuie să aibă în vedere:
• poziţia clientului în cadrul ramurii şi piaţa pe care o acoperă;
• performanţele economico-financiare în comparaţie cu firme de acelaşi profil de activitate;
• condiţiile privind piaţa muncii, factorii de mediu şi cei politici.
Controlul şi Auditul. Ultimul factor esenţial în evaluarea ratingului clientului îl reprezintă auditul intern
şi extern al acestuia pentru a pune în evidenţă impactul unei modificări care se poate produce în legislaţia care
vizează activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea, şi asigurarea faptului că împrumutul acordat
satisface standardele băncii şi ale autorităţilor reglementative în ceea ce priveşte calitatea creditului, iar
auditul exprimă o opinie referitoare la corectitudinea raportărilor financiare. Potrivit normelor legale în
vigoare instituţiile de credit sunt responsabile pentru organizarea şi controlul intern al activităţii lor, pentru
administrarea riscurilor semnificative, precum şi pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a
acestora.2 Pe de altă parte, controlul intern este considerat proces continuu la care participă consiliul de
administraţie, conducătorii, precum şi personalul instituţiilor de credit, prin care se furnizează o asigurare
rezonabilă asupra atingerii următoarelor obiective:
• desfăşurarea activităţilor în condiţii de eficienţă şi eficacitate;
• furnizarea unor informaţii credibile, relevante, complete şi oportune structurilor implicate în luarea
deciziilor în cadrul instituţiei de credit şi utilizatorilor externi ai informaţiilor;
• asigurarea conformităţii activităţilor instituţiilor de credit cu cadrul legal şi cu politicile şi procedurile
proprii.
Analiza ratingului şi a capacităţii de rambursare a clientului, vizează următoarele aspecte:
• analiza indicatorilor financiari tradiţionali şi a fluxului de fonduri;
• probleme legate de cash flow;
• analiza solvabilităţii şi a previzionării falimentului.
Aceste tehnici de analiză sprijină banca în luarea deciziei de acceptare sau respingere a creditului şi
mai târziu în decizia de revizuire a împrumutului.

2
Regulamentul nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activitatii instituţiilor de credit, procesal intern de evaluare a
adecvării capitalului la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţii acestora, publicat în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 630 din 23/09/2009
32
 MASURI PENTRU DIMINUAREA RISCULUI DE CREDITARE

Pentru diminuarea riscului în activitatea de creditare în România, de exemplu, instituţiile de credit

urmăresc respectarea unor condiţii precum:
a. monitorizarea şi raportarea expunerilor mari;
b. stabilirea unor limite aplicabile expunerilor mari;
c. aplicarea unor tehnici de transferare a riscului de credit către terţe părţi.
a) În ceea ce priveşte monitorizarea şi raportarea expunerilor mari, menţionăm că expunerea unei
instituţii de credit faţă de:
• un singur debitor;
• grupul de persoane aflate în relaţii speciale;
• personalul propriu,
este considerată ca fiind expunere mare atunci când valoarea acesteia este egală sau depăşeşte 10%
din fondurile proprii ale instituţiei de credit respective.
Expunerea unei instituţii de credit faţă de o persoană aflată în relaţii speciale, membră a propriului
grup, este considerată ca fiind expunere mare individuală în valoare relativă atunci când valoarea acesteia este
egală sau depăşeşte 5% din fondurile proprii ale instituţiei de credit respective.
În cazul în care contrapartida este o persoană aflată în relaţii speciale cu instituţia de credit, consiliul
de administraţie va putea aproba o asemenea operaţiune numai în condiţiile în care:
• decizia este luată de majoritatea consiliului de administraţie şi, dacă este cazul;
• partea interesată se abţine de la vot.
Instituţiile de credit raportează trimestrial Băncii Naţionale a României orice expunere mare. Pe de altă
parte, instituţiile de credit dispun de proceduri administrative şi contabile adecvate, împreună cu metode de
control intern, în scopul identificării şi înregistrării tuturor expunerilor şi a schimbărilor care pot interveni
asupra lor, precum şi pentru monitorizarea expunerilor în funcţie de politica fiecărei instituţii de credit.
În ceea ce priveşte supravegherea expunerilor faţă de persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de
credit, pe lângă cerinţele deja amintite, instituţiile de credit vor dispune de sisteme informaţionale în scopul
identificării şi înregistrării fiecărei expuneri, a sumei totale a acestora, a expunerilor individuale în valoare
absolută şi relativă, precum şi a schimbărilor care pot interveni asupra lor. Totodată sistemele informaţionale
vor permite monitorizarea prin intermediul unui proces de administrare independent.
b) O altă dimensiune a politicilor de limitare sau de reducere a riscului de credit o constituie stabilirea
unor limite aplicabile expunerilor mari.
Conform noilor prevederi ale BNR o instituţie de credit nu va înregistra faţă de:
• «un singur debitor»;
• grupul de persoane aflate în relaţii speciale;
• personalul propriu,
33
 expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
În acelaşi timp, o instituţie de credit nu va înregistra faţă de ceilalţi membri ai propriului grup o
expunere a cărei valoare depăşeşte 20% din fondurile proprii.
Menţionăm că , potrivit reglementărilor BNR, valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii
de credit nu va depăşi 800% din fondurile ei proprii.
c) A treia dimensiune a politicii de limitare sau de reducere a riscului de credit se referă la aplicarea
unor tehnici de transferare a riscului de credit către terţe părţi.
Deşi transferarea riscurilor poate fi eficientă aceasta trebuie să fie ultimul element luat în considerare
în procesul de gestiune a riscurilor bancare, în practică, însă, acest procedeu constituie prima şi, de cele mai
multe ori singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.
Transferarea riscurilor se poate realiza pe mai multe căi şi anume:
• prin asigurare;
• prin operaţiuni cu instrumente derivate;
• prin securitizarea creanţelor.
Strategia optimă ar presupune următoarea abordare: transferul riscurilor grave şi acoperirea riscurilor
frecvente.
a) pe plan internaţional, ASIGURAREA riscurilor bancare se realizează de către societăţile de
asigurare prin utilizarea mai multor tipuri de poliţe:
- poliţă complexă pentru bănci, care acoperă pierderile băncii datorate fraudelor produse de
personalul băncii, falsificării sau furtului de bani şi hârtii de valoare;
- poliţa de fraudă electronică pe computer prin care se asigură eventualele pierderi datorate
modificării sau distrugerii frauduloase a informaţiilor în format electronic, a softwareului, a datelor memorate
pe diferite medii suport, precum şi distrugerea informaţiilor de către viruşii informatici;
- poliţa de asigurare pentru erori şi omisiuni prin care sunt asiguraţi clienţii băncii în cazul unor pierderi
suferite de aceştia, ca urmare a erorilor şi omisiunilor produse de către personalul băncii.
Sucursalele băncilor străine care operează în România sunt asigurate de societăţi de asigurare din ţara
de origine sau de către grupuri financiare. Deşi, în ultima perioadă, o parte din băncile româneşti şi-au
transferat riscurile societăţilor de asigurări, o altă parte rămân în afara asigurărilor.
b) Instrumente derivate
Derivatele de credit sunt instrumente relativ noi pe piaţa derivatelor. Acestea pot acoperi riscul de
faliment sau riscul migrării calităţii creditelor.
Un instrument financiar derivat este un contract de transfer al unui risc, a cărui valoare depinde de
valoarea unui activ de bază.
Activul de bază poate fi un bun, o rată de dobândă, o acţiune, un indice bursier, o deviză sau orice alt
instrument tranzacţionabil stabilit între cele două părţi contractante.
Un instrument derivat este un instrument financiar care îndeplineşte simultan următoarele condiţii:

34
 • valoarea sa depinde de valoarea unui activ de bază;
• nu necesită o investiţie netă iniţială sau presupune o investiţie iniţială mai mică decât cea necesară
pentru alte active cu răspuns similar la modificările pieţei;
• este decontat la o dată ulterioară.
Ele permit gestiunea riscului de credit, ce derivă din migrarea calităţii creditelor, lucru ce a fost posibil
până la apariţia acestor instrumente numai prin vânzarea creditelor. Schimbarea valorii de piaţă a creditului
este efectul mai multor factori:
factorii pieţei: rata dobânzii, cursul valutar
schimbarea bonităţii clientului.
Cu ajutorul acestor instrumente putem gestiona riscurile pe termen scurt, fără a îndepărta creditele
din portofoliu. Derivatele de credit permit izolarea riscului de credit şi managementul său separat de toate
celelalte componente ale riscului. Funcţia de bază a derivatelor de credit este protecţia cumpărătorului în
schimbul primei şi protecţia vânzătorului, care îşi asumă riscul creditului, în schimbul primei. Aceste titluri
permit instituţiilor un management mai eficient al riscului de credit.
c) Securitizarea este definită ca o operaţiune financiară de valorificare a creanţelor de către un
„vehicul investiţional” care le achiziţionează, le grupează şi le afectează garantării unei emisiuni de valori
mobiliare.3 Portofoliul este divizat în tranşe, cu diferite clase de rating şi este refinanţat prin emiterea titlurilor
financiare. Titlurile financiare sunt legate direct de riscul de neplată al tranşelor securitizate. Băncile emitente
de valori mobiliare trebuie să asigure facilităţi de lichiditate sau colateral adiţional, pentru a face titlurile
financiare mai atractive pentru investitori. Numai riscul deteriorării neaşteptate a ratingului este transferată
investitorului. Băncile, în general, rămân responsabile pentru serviciile prestate, care includ şi monitorizarea
recepţiei plăţii şi înregistrarea reclamaţiilor privind drepturile cuvenite.
Securitizarea creanţelor este o formă de finanţare prin intermediul căreia active financiare generatoare de
fluxuri băneşti viitoare previzibile sunt grupate şi transferate către o terţă parte, care finanţează această achiziţie
folosind fonduri atrase de pe piaţa de capital prin emisiunea de instrumente financiare securitizate) (IFS).
Securitizarea, ca tehnică de finanţare structurată, poate fi aplicată în cazul oricărui activ care are o
valoare determinabilă sau care generează un flux de venituri viitoare previzibile, de exemplu creanţe din
credite ipotecare, credite pentru firme, credite pentru achiziţionarea de autoturisme, credite acordate pentru
cărţi de credit, contracte de leasing.
Emisiunea de instrumente financiare securizate (IFS), ca formă de finanţare, a fost utilizată iniţial în
SUA pe piaţa secundară a creditelor ipotecare, ca parte a unui program guvernamental de reducere a
costurilor finanţării construcţiei de locuinţe.
Principalele avantaje a securizării creanţelor, în opinia mea, ar fi următoarele:

3
Conform Legii nr. 31/2006 privind securitizarea creanţelor publicată în Monitorul Oficial, nr. 225 din 13 martie 2006.
35
 • băncile îşi pot reduce astfel expunerea către anumiţi debitori sau sectoare. De asemenea, băncile
pot continua să acorde credite unor clienţi importanţi pentru care limita maximă acceptabilă de expunere
fusese atinsă anterior securitizării;
• permite specializarea băncilor: datorită posibilităţii de a securitiza credite, nevoile de finanţare ale
unor companii sau sectoare pot fi satisfăcute integral, fără ca banca să-şi asume vreun risc sectorial prea mare;
• sursă de lichiditate: prin securitizare, active în general nelichide precum creditele (un caz particular fiind
creditele neperformante) ajung să fie vândute, generând fonduri pentru cedent;
• transferul unei părţi a riscului de creditare în afara sectorului bancar: dat fiind faptul că cea mai
mare parte a investitorilor în obligaţiuni securitizate sunt investitori non-bancari (companii de asigurări,
fonduri de investiţii, hedge funds, fonduri de pensii, instituţii guvernamentale, companii), are loc o
redistribuire a riscului de creditare la nivelul întregii economii, precum şi la nivel internaţional.
d) A patra dimensiune se referă la expunerea valutară a instituţiilor de credit.
Pentru a limita expunerea băncilor la riscul de curs valutar autorităţile de reglementare prevăd limite
minime şi maxime între care poate varia poziţia valutară totală a unei bănci.
În ţara noastră aceste limite reprezintă ± 10% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia valutară
individuală şi ± 20% din fondurile proprii pentru poziţia valutară totală.
Adecvarea capitalului trebuie să fie de cel puţin 8%.

36
 TEMA 5
CREDITE ACORDATE PERSOANELOR FIZICE

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND CREDITUL

Creditul bancar se acordă de către instituţiile abilitate de lege, care deţin capitalul bancar agenţilor
economici şi al persoanelor fizice. Creditul bancar procură de fapt resurse financiare necesare diferitelor
sectoare de activitate economică.
Creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum şi din capitalul bănesc temporar
disponibil care se află în căutare de plasament. Creditul bancar constituie unul dintre obiectivele principale ale
activităţii băncilor. În calitatea lor de intermediare – făcând abstracţie de capitalul lor propriu – băncile se
împrumută de pe piaţa interbancară pentru a da apoi cu împrumut. În activitatea lor, băncile utilizează
capitalul disponibil din conturile clienţilor – păstrat ca resursă în bancă – din care acordă împrumuturi altor
clienţi ai lor.
Creditul se acordă, de regulă, pe termen scurt şi are în vedere şi riscul insolvabilităţii împrumutatului.4
Funcţia de bază a unei bănci în economia competiţională o constituie creditarea, prin intermediul căreia
băncile sunt chemate să încurajeze afacerile viabile care sunt bazate pe rentabilitate şi eficienţă.
Abilitatea debitorului de a rambursa creditele depinde de standingul financiar al entităţii şi de factorii
endogeni şi exogeni pe care banca trebuie să-i identifice şi să-i evalueze în mod corect.
Din punctul de vedere al activităţii bancare, operaţiunile de creditare reprezintă componenta cea mai
importantă a operaţiunilor de plasament, atât din punctul de vedere al volumului de activitate, cât şi al
participării acestor categorii de operaţiuni la realizarea profitului băncii. Creditul bancar reprezintă încă soluţia
de bază pentru investiţiile agenţilor economici, fiind, în esenţă, la nivelul economiei româneşti în tranziţie,
calea de integrare a activităţii întreprinderilor româneşti, în mecanismul pieţei europene.
În scopul acordării creditelor, băncile îşi elaborează propriile norme de creditare care, în timp, au
căpătat caracter de generalitate, în sensul că principiile de creditare, obiectele creditului şi tipurile de credit au
devenit elemente comune ale reglementărilor interne în domeniu la majoritatea băncilor. Activitatea de
normare a operaţiunilor de creditare este, în acelaşi timp, un proces permanent, datorită diversificării
operaţiilor bancare şi deschiderii băncilor spre domenii de creditare noi pentru sistemul bancar actual.

Importanţa creditului bancar în economia concurenţială rezultă cel puţin din următoarele
considerente:

4
Gh. Bistriceanu, M. Adochiţei, E. Negrea – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 735
37

creditul bancar reprezintă principala formă de atragere şi mobilizare a resurselor băneşti temporar
disponibile în economie;

creditul bancar constituie o sursă importantă de finanţare a afacerilor întreprinderilor;

creditul bancar reprezintă o modalitate modernă de finanţare a consumului populaţiei;

creditul bancar reprezintă o pârghie importantă în reglementarea circulaţiei băneşti şi menţinerea
stabilităţii economiei naţionale.

CONDITIILE SI CATEGORIILE DE CREDITE DE CARE POT BENEFICIA PERSOANELE FIZICE

CONDITII

Pot beneficia de credite persoanele fizice române sau străine rezidente sau nerezidente în România, în
vârstă de cel puţin 18 ani.
Persoanele fizice nerezidente (cetăţeni străini care lucrează în cadrul ambasadelor şi misiunilor
consulare din România, în cadrul unor organizaţii internaţionale sau reprezentanţe ale acestora în ţara noastră,
cetăţenii străini şi persoane fără cetăţenie - apatrizi - cu domiciliul în străinătate, cetăţeni români cu domiciliul
în străinătate) pot beneficia de credite cu respectarea dispoziţiilor Regulamentului valutar.
Principalele condiţii ce se cer a fi îndeplinite de persoanele fizice (populaţie) în vederea contractării de
credite sunt:
a. să fie angajat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată şi să realizeze venituri certe, cu
caracter de permanenţă care să asigure plata lunară a ratelor de credite şi a dobânzilor aferente.
De asemenea, solicitantul poate fi şi:
- pensionar;
- salariat cu contract de muncă pe perioadă determinată, cu condiţia rambursării creditului şi achitării
dobânzii pe perioada valabilităţii contractului de muncă;
- persoană fizică care realizează venituri, conform declaraţiei de venituri, confirmate de administraţia
financiară.
- solicitanţii creditelor în valută trebuie să realizeze venituri lunare certe (salariu, alte venituri, pensie
etc.) din care să poată rambursa creditul şi dobânzile aferente, inclusiv marja suplimentară destinată acoperirii
riscului valutar.
b. să deschidă la bancă un cont curent în care vor depune iniţial avansul minim solicitat ca sursă
proprie, dacă este cazul, iar ulterior ratele lunare totale de rambursat;
c. să garanteze rambursarea creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente cu veniturile ce le realizează
şi, după caz, cu garanţii reale şi personale;
d. să accepte ca plăţile din contul de credit să fie efectuate prin virament, eliberarea sumelor în
numerar din credite fiind de regulă interzisă; O excepţie o constituie creditele de trezorerie până la nivelul a
maxim 6 salarii / pensii nete lunare care pot fi puse la dispoziţie şi în numerar.
38
 e. să nu înregistreze debite sau alte obligaţii neachitate la scadenţă către bancă şi terţi;
f. să participe la realizarea afacerii (proiectului) cu surse proprii al căror cuantum minim este stabilit de
bancă pentru fiecare categorie de credite. Dovada constituirii resurselor proprii poate fi făcută de solicitant fie
prin extrasul de cont, fie prin achitarea parţială în avans a facturii proforma (chitanţa emisă, după caz, de
furnizor, de antreprenorul de construcţii, de unităţi de desfacere cu amănuntul sau chitanţa autentificată la
notariat, în cazul achiziţiei de la o persoană fizică etc.).

CATEGORII DE CREDITE

Creditele se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:

- în funcţie de perioada de acordare:
- credite pe termen scurt – cu perioada maximă de rambursare de 1 an (ex. Credite pentru cumpărarea de
electrocasnice);
- credite pe termen mediu – cu perioada de rambursare cuprinsă între 1 şi 5 ani (ex. credite pentru
cumpărarea de autoturisme);
- credite pe termen lung – cu perioada de rambursare mai mare de 5 ani (ex. Credite ipotecare sau de
nevoi personale).
- în funcţie de dobândă:
- credite cu dobândă fixă;
- credite cu dobândă variabilă;
- credite mixte (combinaţie între dobânda fixă şi cea variabilă – exemplu credit ipotecar cu dobândă
fixă în primii trei ani, după care dobânda este variabilă).
- în funcţie de monedă:
- credite în lei;
- credite în valută.
- în funcţie de garanţii:
- credite cu garanţii reale (mobiliare sau imobiliare);
- credite cu garanţii personale (fidejusiune, asigurare împotriva riscului de neplată;
- credite negarantate.
- în funcţie de destinaţie; împrumuturile acordate acestei categorii de clienţi sunt încadrate de bănci în
două mari grupe:
- credite de consum;
- credite pentru investiţii imobiliare.
Creditul de consum reprezintă, în conformitate cu prevederile normelor amintite, orice credit
contractat de o persoană fizică, în vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului şi/sau familiei
acestuia ori pentru achiziţionarea de bunuri altele decât cele imobiliare.
39
 Creditul pentru investiţii imobiliare este orice credit care îndeplineşte cumulative următoarele
condiţii:
a. este garantat cu ipoteca imobiliară;
b. este acordat în scopul dobândirii ori menţinerii drepturilor de proprietate asupra unui teren si/sau unei
construcţii, realizate ori care urmează să se realizeze, sau în scopul reabilitării, modernizării, consolidării ori
extinderii unei construcţii sau pentru viabilizarea unui teren; în această categorie intră şi creditele acordate
exclusive în scopul rambursării unui credit pentru investiţii imobiliare.

- în funcţie de obiectul creditului, ofertele instituţiilor de credit cuprind mai multe categorii, respectiv o
detaliere a creditelor de consum şi a celor imobiliare după scopul finanţării, după cum urmează:

Credite ipotecare / imobiliare. Aceste credite au ca destinaţie, aşa cum am mai menţionat,
cumpărarea, construirea, consolidarea, extinderea, modernizarea, reamenajarea de locuinţe sau case de
vacanţă, cumpărarea de terenuri aflate în intravilan, realizarea unor lucrări necesare asigurării cu utilităţi a
locuinţelor şi terenurilor intravilane (electricitate, apă, canalizare, gaze etc.), finalizarea unor construcţii aflate
într-un anumit stadiu de execuţie.
Utilizarea creditului se realizează prin virament în contul vânzătorului. În cazul construcţiilor, se solicită
un deviz estimativ pe baza căruia se dimensionează volumul creditului. În cazul în care valoarea devizului este
depăşită pe parcursul executării lucrărilor, creditul poate fi, de regulă, suplimentat într-o anumită limită (dacă
se respectă cerinţa privind gradul maxim de îndatorare).
În cazul reamenajărilor, băncile solicită documente justificative (ex. facturi) pentru o parte din credit,
diferenţa fiind utilizată doar pe baza declaraţiei pe proprie răspundere a împrumutatului.
Ofertele de astfel de finanţări sunt foarte variate, fiecare bancă încercând să atragă noi clienţi prin
diverse facilităţi. Acordarea creditului este condiţionată de plata unui avans din valoarea investiţiei, în general de
25%, reprezentând contribuţia clientului din surse proprii. Există şi situaţii când banca nu solicită avans.
Creditul se acordă pe o perioadă de maxim 20-25 ani, urmărindu-se ca durata de creditare să nu
depăşească vârsta de pensionare a împrumutatului. În cazul creditului pentru reamenajări, perioada uzuală de
creditare nu depăşeşte 10 ani. Uneori poate fi acordată o perioadă de graţie (3-12 luni), în special în cazul
construcţiilor, perioadă în care împrumutatul achită doar dobânda şi comisioanele aferente creditului.
Garantarea creditelor se face, de regulă, prin ipotecă de rang I asupra terenului sau imobilului. Băncile
solicită, de asemenea, încheierea unei poliţe de asigurare a imobilului şi a unei asigurări de viaţă cu societăţi de
asigurare agreate şi cesionarea acestor poliţe în favoarea băncii. Uneori se solicită şi cesionarea veniturilor
lunare ale împrumutatului sau giranţi.
Credite pentru cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată
Creditul este destinat cumpărării de produse electrocasnice, tehnică de calcul şi birotică, mobilă,
centrale termice de apartament etc. Pentru creditele de valori mai mici, băncile nu solicită giranţi sau garanţii

40
materiale, protejându-se, de regulă, prin poliţe de asigurare a riscului de neplată. Perioada de acordare a
creditului nu depăşeşte, în general, 5 ani.
Credite pentru cumpărarea de autoturisme (credite auto)
De regulă, creditul este garantat prin gaj asupra autoturismului, constituit pe baza facturii pro-forma.
Acordarea creditului se realizează prin virament în contul vânzătorului, împrumutatul având obligaţia de a
prezenta ulterior factura fiscală care să ateste respectarea destinaţiei creditului. Clientul are obligaţia de a
încheia o poliţă de asigurare tip CASCO pentru toată perioada de creditare, cu o societate de asigurări agreată
de bancă, poliţă cesionată în favoarea băncii. Unele instituţii de credit solicită împrumutatului cartea de
identitate a autoturismului şi un set de chei, pe care le păstrează pe toată durata creditului.

Credite pentru nevoi personale

Se acordă pentru cheltuieli nenominalizate, nefiind necesară precizarea destinaţiei creditului.
Credite pentru studii
Creditele sunt destinate achitării taxelor şcolare pentru anumite forme de învăţământ sau specializare,
atât pentru beneficiarul creditului, cât şi pentru un membru al familiei acestuia, în general soţ, soţie, copii,
rude şi afini de gradul I.
Credite pentru plata unor tratamente medicale
Aşa cum reiese şi din denumire, creditul este acordat pentru acoperirea cheltuielilor legate de anumite
tratamente medicale (ex. lucrări stomatologice), uneori existând chiar convenţii încheiate între bănci şi
cabinete medicale în acest scop.
Credite pentru vacanţe şi călătorii
Se acordă pe baza documentelor de transport, cazare, masă - a facturii reprezentând contravaloarea
serviciilor de turism. Creditul se acordă prin virament în contul agenţiei de turism, o parte din acesta putând fi
eliberat şi în numerar sau pe card (partea destinată cheltuielilor curente în timpul călătoriei).
Credite pentru cumpărarea de acţiuni
Sunt credite destinate cumpărării de acţiuni cotate la bursă sau subscrierii unor noi acţiuni în cazul
majorărilor de capital.
Overdraft
Este un credit asociat, de regulă, cardului de debit (dar poate fi acordat şi prin contul curent), prin care
clientul poate efectua plăţi peste disponibilul existent în cont, în cadrul unui plafon (limită de creditare). Cel mai
frecvent este întâlnit în cazul cardului de plată a salariului, când nivelul maxim al creditului este stabilit în funcţie
de acesta (1-3 salarii lunare). Limita de descoperit de cont poate creşte pe măsura dezvoltării relaţiei cu banca,
atunci când se constată un istoric foarte bun al plăţilor. Contractul de descoperit de cont se reînnoieşte anual.
Utilizarea creditului se realizează atât sub forma plăţilor pentru bunuri şi servicii, cât şi sub forma ridicărilor de
numerar. Drept garanţie, băncile solicită cesionarea unor drepturi (ex. salariale), giranţi. Dobânda se calculează la
sold. Unele bănci nu percep dobânzi, dacă rambursarea se realizează în aceeaşi lună în care creditul a fost utilizat.

41
 Credite de refinanţare
În ultima perioadă, cunoaşte o dezvoltare semnificativă şi creditul de refinanţare prin care un client
poate obţine un împrumut de la o bancă în vederea rambursării anticipate a unui alt credit (sau a mai multor
credite) obţinut(e) de la o altă bancă (alte bănci). Are drept scop reducerea cheltuielilor cu dobânda ale
debitorului sau obţinerea unei perioade de creditare mai favorabile.
Referitor la creditele de care pot beneficia persoanele fizice încadrate, în categoria PFA – persoane fizice
autorizate, acestea pot fi:
Credite de investiţii destinate cumpărării, amenajării sau modernizării spaţiilor reprezentând ateliere,
cabinete, birouri, cumpărării de echipamente de lucru (ex. Tehnică medicală, tehnică de calcul), cumpărării de
autovehicule, licenţe, pachete software etc.
Credite pentru activitatea curentă destinate cumpărării de materii prime, materiale, plăţii unor servicii
necesare desfăşurării activităţii.

CREDITUL IMOBILIAR - IPOTECAR

Timp de aproape 10 ani, după revoluţia din 1989, băncile româneşti nu au fost interesate să acorde
împrumuturi persoanelor fizice, iar despre creditele pentru cumpărarea de locuinţe nici nu se putea vorbi. La
începutul anului 2000, lucrurile s-au schimbat, şi o dată cu „curăţarea” sistemului bancar, cu apariţia unor
jucători de talie mare şi cu creşterea concurenţei, persoanele fizice au devenit foarte căutate. În acest context,
ajutate şi de reducerea inflaţiei, începând cu anul 2002, băncile au început să fie vizibil interesate să crediteze
persoanele fizice, mai ales pentru cumpărarea sau construcţia de locuinţe.
Creditul imobiliar este creditul a cărui destinaţie o reprezintă achiziţionarea, construirea sau repararea
/ îmbunătăţirea unui imobil. Garantarea sa se face cu orice tipuri de garanţii permise de finanţator (cu ipotecă
asupra imobilului achiziţionat din credit sau a unui alt imobil aflat în proprietatea împrumutatului sau a unei
terţe persoane, giranţi etc.).
Programul guvernamental “PRIMA CASĂ” implemantat prin Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr.
60 din 03.06.2009 5 publicată în Monitorul Oficial al României nr.381/04.06.2009 are ca obiectiv acordarea de

5
Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 60 din 03.06.2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului
“Prima Casă” publicată în Monitorul Oficial al României nr.381/04.06.2009 a fost aprobată şi modificată prin Legea
nr.368 din 26.11.2009 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgentă a Guvernului nr. 60 din 03.06.2009 privind unele măsuri
în vederea implementării programului “Prima Casă” publicată în Monitorul Oficial al României nr.816/27.11.2009,
respectiv a fost modificată prin:
- Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 30 din 31.03.2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgentă a
Guvernului nr. 60 din 03.06.2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului “Prima Casă” publicată în
Monitorul Oficial al României nr.243/16.04.2010, şi
- Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 33 din 30.03.2011 pentru modificarea şi completarea art.1 din Ordonanţa de
Urgentă a Guvernului nr. 60 din 03.06.2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului “Prima Casă”,
precum şi pentru adoptarea unor măsuri în vederea continuării programului “Prima Casă”, publicată în Monitorul Oficial
al României nr.235/04.04.2011
- Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 94/2012 pentru completarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului "Prima casă" şi adoptarea unor măsuri în vederea
îmbunătăţirii condiţiilor de derulare a programului "Prima casă", publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 878 din
21.12.2012.
42
sprijin financiar persoanelor care doresc sa achizitioneze o locuinţă şi nu dispun de suficiente fonduri.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să mandateze Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru
Întreprinderile Mici şi Mijlocii în vederea emiterii de garanţii în numele şi în contul statului în favoarea băncilor
care acordă credite persoanelor fizice pentru cumpărarea unei locuinţe în cadrul programului "Prima casă",
care sunt titluri executorii. Asupra imobilelor achiziţionate în cadrul programului "Prima casă" băncile instituie
şi reînnoiesc atât în favoarea statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice (50%) cât şi în
favoarea lor (50%), un drept de ipotecă de rangul I pe toată durata contractului de creditare, cu interdicţia de
vânzare a locuinţei pe o perioadă de 5 ani.
Potrivit Normei de implementare a Programului “Prima Casă” din 17.06.2009 aprobată prin H.G.
nr.717/17.06.2009 publicată în Monitorul Oficial al României nr.418/18.06.2009, cu modificările şi
completările ulterioare, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A -
IFN, denumit în continuare FNGCIMM, garantează, în numele şi în contul statului, creditele acordate
persoanelor fizice pentru achiziţia unei locuinţe în cadrul programului iar sursa de plată a garanţiilor emise în
numele şi în contul statului este bugetul de stat.
De la începutul Programului Prima Casă şi până la data de 09.10.2013 au fost emise în total peste
102.000 garanţii pentru finanţări accesate în valoare de cca. 3.948 milioane euro.6
In data de 07.08.2013 prin Hotǎrârea de Guvern 566 şi în data de 22.08.2013 prin Hotărârea de Guvern
615 a fost alocat un plafon suplimentar de 1,2 miliard lei, din care 500 milioane lei sunt destinate pentru
achiziţia locuinţelor construite de Agenţia Naţionalǎ pentru Locuinţe (ANL). Din acest plafon se vor acorda
garanţii doar pentru credite în moneda naţională.
Plafonul maxim al creditului garantat de stat este de:
● 60.000 euro, echivalent lei - pentru o locuinţă veche;
● 70.000 euro, echivalent lei - pentru o locuinţă nouă;
● 75.000 de euro, echivalent lei - pentru o locuinţă colectivă construită de la zero.
Creditul ipotecar este acel credit ce se acordă pe baza unei ipoteci constituite exclusiv asupra
imobilului care face obiectul creditării, constând dintr-un drept real, care grevează bunul respectiv pentru a
garanta rambursarea creditului de către debitor. În caz de nerambursare a împrumutului, creditorul are
dreptul să ceară justiţiei scoaterea la vânzare prin licitaţie publică a bunului imobil ipotecat, iar din preţul
obţinut să-şi reţină suma împrumutată împreună cu dobânda şi cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare.
Contractul de ipotecă este astfel un contract accesoriu al creanţei pe care o garantează.
Conform reglementărilor în vigoare 7, creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare desemnează acel
tip de credit acordat de instituţii financiare autorizate cu îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiţii:

6
Comunicatul de presă al Guvernului României din 09.10.2013 : http://www.gov.ro/situatia-garantiilor-prima-casa-la-
data-de-18-05-2010__l1a109211.html
7
Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.611/14.12.1999 cu modificările şi completările ulterioare (inclusiv Legea nr. 71/2011 publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 409 din 10/06/2011).
43
 1. este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinate locativă sau cu altă destinaţie
decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior;
2. acordarea creditului este garantata cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul
investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acorda creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect
al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii
imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanţată.
Valoarea unui credit pentru investiţii imobiliare acordat unui solicitant care nu obţine veniturile
eligibile denominate sau indexate la moneda creditului nu poate depăşi 75% din valoarea garanţiei ipotecare în
cazul creditelor denominate în euro sau indexate la cursul euro şi 60% în cazul creditelor denominate în alte
monede străine ori indexate la cursul unor alte monede străine
Acordarea creditelor pentru investiţii imobiliare este condiţionată de prezentarea de către solicitant a
unor garanţii reale şi sau personale. Valoarea garanţiilor nu va fi mai mică de 133% din valoarea creditului. În cadrul
garanţiilor constituite pentru creditul ipotecar vor fi acceptate numai ipoteci de rangul I şi privilegii. În cazul
garanţiilor reprezentând ipoteci, contractul de credit ipotecar va stabili obligaţia împrumutatului de a nu constitui
alte ipoteci de acelaşi rang asupra imobilului respectiv. Toate cheltuielile legate de taxele aferente constituirii în
bună regulă a garanţiei şi asigurării publicităţii în Cartea Funciară vor fi suportate de împrumutat. Ipoteca constituită
pentru garantarea creditului ipotecar este valabilă până la rambursarea integrală a creditului, dobânzilor şi a
celorlalte comisioane aferente. Imobilul asupra căruia s-a constituit ipoteca în favoarea băncii nu va putea fi
înstrăinat decât cu acordul prealabil al băncii şi cu rambursarea integrală a creditului şi a celorlalte datorii faţă de
bancă. În cazul creditului pentru construcţii, ipoteca se constituie asupra terenului şi a altor imobile aparţinând
titularului de credit.
În termen de 5 zile de la încheierea contractului de garanţie, împrumutatul va încheia un contract de
asigurare a imobilului ipotecat. Ipoteca adusă în garanţie se asigură pe toată durata creditării pentru toate
riscurile specifice iar, drepturile de despăgubire se cesionează în favoarea băncii până la acoperirea integrală a
datoriei. Valoarea asigurată trebuie să fie cel puţin egală cu valoarea creditului plus dobânda antecalculată pe un
an de zile, asigurarea trebuie să fie făcută însă la valoarea reală a bunului.
În cazul cumpărării unui teren pentru construirea unei locuinţe, pe lângă contractul de ipotecă făcut
pentru construcţia viitoare trebuie încheiată şi poliţa pentru acoperirea riscurilor de construcţie până la
finalizarea acestora.
Asigurarea de viaţă (asigurare de deces şi incapacitate permanentă de muncă din orice cauză) poate fi
cerută expres de unele bănci ca o completare a cerinţelor obligatorii de acordare a creditului, în timp ce alte
bănci o privesc ca o asigurare facultativă. Contractul de asigurare trebuie să stipuleze că banca este beneficiara
poliţei de asigurare. Dacă poliţa de asigurare este deja încheiată, suma de asigurare va trebui cesionată în
favoarea băncii, iar cesiunea se va înregistra pe cheltuiala împrumutatului la Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare.

44
 Atunci când sunt necesare garanţii suplimentare, băncile pot accepta unul sau mai mulţi giranţi – rude
de gradul I sau II ale împrumutatului.
Nivelurile maxime admise pentru gradul total de indatorare sunt stabilite prin Regulamentul BNR
nr.17/2012 privind unele condiţii de creditare.
Conform acestui Regulament, băncile analizează capacitatea de rambursare a clienţilor pe baza unui
nivel al veniturilor considerate eligibile şi care nu poate depăşi cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior.
La stabilirea venitului aferent anului anterior, împrumutătorii stabilesc venitul aferent anului anterior pe baza
documentelor care să certifice veniturile declarate autorităţilor fiscale.
În situaţia în care nu există obligaţii legale de declarare a veniturilor la autorităţile fiscale,
împrumutătorii stabilesc venitul aferent anului anterior pe baza altor documente justificative.
Cum optăm pentru cel mai avantajos credit imobiliar/ipotecar?
Alegerea celui mai “ieftin” credit nu este o operaţiune simplă, datorită numărului mare de taxe, costurilor
suplimentare şi asigurărilor (a bunului, de viaţă, de risc financiar). Unele bănci au dobânzi mai mici, dar comisioanele
sunt mai mari sau asigurările mai scumpe. De aceea, costul total al unui credit se poate afla numai însumând toate
cheltuielile care apar pe perioada de derulare a împrumutului.
Primul pas este alegerea monedei în care contractăm creditul, datorită diferenţelor de dobânzi practicate la
cele trei monede în care sunt oferite de obicei creditele (RON, EURO şi USD). Dobânda este cel mai important
element de cost la un credit. Chiar şi la creditele în valută ea poate depăşi valoarea împrumutului, dacă perioada de
credit este mare, de exemplu, peste 20 de ani. Cea mai simplă metodă de a afla cât costă un credit, d.p.v. al
clientului, este să înmulţească valoarea ratei lunare cu numărul de luni pe perioada de creditare şi să scadă apoi din
rezultat suma împrumutată. Diferenţa o reprezintă suma plătită băncii sub formă de dobândă. În privinţa monedei
împrumutului, ţinând cont de ultimele evoluţii ale pieţei valutare, dar şi de reglementările BNR privind creditarea în
valută a persoanelor fizice, se constată o orientare către creditele în RON.
Al doilea element important în privinţa costurilor creditului imobiliar/ipotecar sunt asigurările. Prima
de asigurare a unui imobil costă aproximativ 35 - 40 USD/an pentru o locuinţă de 10.000 USD, ceea ce
înseamnă 350 – 400 USD pentru un împrumut de 10 ani. Asigurarea de viaţă este ceva mai scumpă, 1- 2 % din
valoarea creditului, respectiv 1.000 USD. De exemplu, Alpha Bank oferă gratuit asigurarea de viaţă, iar Banc
Post oferă gratuit atât asigurarea de viaţă cât şi cea a imobilului.
Al treilea element de cost pentru un credit imobiliar/ipotecar îl reprezintă totalitatea comisioanelor
bancare: comision de analiză a creditului, comision de gestiune, comision de evaluare a locuinţei/terenului,
comision de introducere în baza de date electronică etc. Acestea totalizează 2- 5 % din suma împrumutată.
Un alt element care nu trebuie uitat îl constituie avansul sau aportul personal cu care clientul trebuie
să participe la achiziţia locuinţei/terenului. Pentru a încuraja creditarea în lei, o dobânda anuala efectiva şi
valoarea totala plătibila de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului de credit.
Creditul de consum

45
 Anterior Ordonanţei de Urgenţă nr.50/2010, cadrul juridic al contractelor de credit pentru
consumatori era reglementat de Legea nr. 289/2004 (privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice).
Actualmente, creditul de consum este reglementat de Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 privind
contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al Românei nr. 389 din data de 11 iunie
2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.288 din 28.12.2010 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al Românei
nr. 888 din data de 30.12. 2010, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă nr.73/2012 pentru modificarea pct. II al
anexei nr. 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 803 din 29/11/2012.
Conform acestui act normativ, contractul de credit de consum reprezintă, contractul prin care un
creditor acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de
amânare la plată, împrumut sau alte facilităţi financiare similare, cu excepţia contractelor pentru prestarea de
servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de acelaşi fel, atunci când consumatorul plăteşte
pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor.
Principalele modificări se refera la obligaţiile creditorului de informare în cele mai mici detalii, drepturi
noi pentru consumator precum cel de retragere din contractul de credit fără nicio motivare, micşorarea
comisioanelor de rambursare, interzicerea comisioanelor de depunere sau retragere la ghişeu, reglementarea
contractelor cu dobânda variabilă, limitarea dobânzii penalizatoare în anumite situaţii personale,
reglementarea răspunderii instituţiei de credit în cazul contractelor legate.
Prin acest act normativ a fost introdusă obligaţia finanţatorilor de a calcula şi a afişa sau publica, după
caz, dobânda anuală efectivă (DAE), obligaţie valabilă pentru acele produse pe care creditorul sau
intermediarul de credit le promovează public, cu precizarea nivelului dobânzii sau a altor costuri asociate
creditului. Potrivit legii, DAE face echivalenţa, la nivelul unui an, între valoarea curentă a tuturor
angajamentelor sub forma unor împrumuturi, rambursări şi cheltuieli existente sau viitoare, acceptate de către
creditor şi de beneficiarul creditului, şi se calculează după o anumită formulă (vezi Anexa nr.1 din Ordonanţa
de urgenţă nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori). Prin această formula de calcul (sau
ecuaţie fundamentală de stabilire) se doreşte oferirea unei reprezentări numerice şi comparabile a costului,
astfel încât consumatorul să poată compara ofertele diferiţilor creditori naţionali sau din alte state membre.
DAE are trei elemente: - formula în sine; - un set de observaţii considerate necesare pentru a evita
neclarităţile; - o serie de ipoteze suplimentare, necesare pentru exactitatea calculelor. Pentru a calcula DAE,
este necesară determinarea costului total la consumator, respectiv toate costurile pe care împrumutatul
trebuie să le plătească pentru a obţine creditul (dobândă, comisioane etc.).
Contractele de credit de consum trebuie să fie redactate în scris, pe hârtie sau pe alt suport durabil, în
cel puţin două exemplare, inclusiv anexele contractului, câte un exemplar original pentru fiecare parte
(împrumutat şi creditor). Aceste contracte trebuie să includă informaţii referitoare la numele şi adresele

46
părţilor contractante, valoarea DAE, indicarea condiţiilor în care dobânda anuală efectivă poate fi modificată,
valoarea şi scadenţa plăţilor pe care împrumutatul trebuie să le facă în contul creditului, lista elementelor
componente ale DAE (toate costurile asociate creditului), clauze privind nerespectarea de către debitor a
contractului de credit şi eventualele costuri suplimentare generate de nerespectarea clauzelor contractuale. În
cazul în care DAE nu poate fi calculat (ex. linii de credit), contractul va cuprinde nivelul dobânzii, celelalte
costuri, plafonul de creditare, condiţiile în care acestea pot fi modificate etc.
Tot actul normativ mai sus menţionat, obligă instituţiile de credit (şi celelalte categorii de creditori) să
informeze în scris împrumutatul despre orice modificare survenită pe durata contractului de credit în nivelul
dobânzii, în celelalte costuri ataşate creditului. Informarea se realizează fie prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, fie prin intermediul unui extras de cont furnizat gratuit.
De asemenea, OUG nr.50/2010 prevede dreptul debitorului de a plăti înainte de scadenţă, integral sau
parţial, obligaţiile din contractul de credit, respectiv dreptul la rambursarea anticipată. Însă, în cazul
rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod
obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, cu condiţia ca
rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. O astfel
de compensaţie nu poate fi mai mare de:
a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea
anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an;
b) 0,5% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea
anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.
Creditorul trebuie să stabilească o metodă de calcul al compensaţiei clară şi uşor verificabilă, pe care o
va face cunoscută consumatorului din stadiul precontractual.

47
 TEMA 6
CATEGORII DE CREDITE PENTRU PERSOANE JURIDICE

În România, întreprinderile sunt catalogate pe mărimea totală a tranzacţiilor, numărul de angajaţi şi

sectorul de activitate, conform Legii nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici
şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste clasificări sunt după cum urmează:

microîntreprinderi : au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau deţin active
totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei;

întreprinderi mici : o firmă care are între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală
netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro, echivalent în lei;

întreprinderi mijlocii : o firmă care între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală
netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a
43 milioane euro;

întreprinderi mari : o firmă care are peste 249 de angajaţi, având o cifră de afaceri sau deţin active
totale care depăşeşte 50 milioane euro echivalent în lei.
În cazul firmelor mici, comerciantul, directorul sau proprietarul companiei va fi persoana care ia
deciziile. În întreprinderile mijlocii şi mari, deciziile vor fi influenţate, de obicei, de un grup de oameni.
Deoarece nevoile individuale ale organizaţiilor sunt variate, numărul persoanelor implicate în procesul de luare
a deciziilor va fi diferit. Cu cât riscul pentru organizaţie este mai ridicat, cu atât va fi mai mare numărul
persoanelor implicate în luarea deciziilor.
Băncile vor dezvolta sisteme adecvate pentru a veni în întâmpinarea acestor cerinţe - formarea
specialiştilor, vizitarea clientului, pachete de servicii speciale pentru un anumit tip de afaceri.
Rolul de a armoniza complexitatea clientului persoană juridică cu servicii şi tehnici de marketing revine
băncii. De aceea, este important pentru salariaţi să aibă cunoştinţe despre serviciile oferite de banca lor şi să
identifice cine are nevoie de ele. Este, de asemenea, vital ca personalul băncii să fie conştient de serviciile
oferite de competitori.
În cadrul activităţii de intermediere pe care o realizează băncile comerciale, operaţiunile de acordare
de credite ocupă un loc deosebit de important, acestea fiind principalele operaţiuni de activ ale băncilor
comerciale.
Deoarece prezintă particularităţi diferite atât în ceea ce priveşte documentaţia, analiza, determinarea,
cât şi categoriile de credite utilizate în cazul companiilor faţă de persoanele fizice, vom trata separat cele două
mari categorii de activităţi ale băncilor comerciale privind creditarea, respectiv: creditarea companiilor
cunoscută şi sub denumirea de CORPORATE BANKING şi creditarea persoanelor fizice RETAIL BANKING.

48
 PRINCIPALELE CATEGORII DE CREDITE ACORDATE COMPANIILOR
În conformitate cu prevederile OUG 99/2006 (aprobată prin Legea nr.227/2007 şi modificările
ulterioare) şi cu propriile statute de organizare şi funcţionare, băncile acordă clienţilor lor credite în lei şi valută
pe termen scurt, mediu şi lung.
Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziţia
clienţilor, fondurile solicitate sau îşi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau
garanţiei în favoarea acestora. Sunt asimilate operaţiunilor de creditare, operaţiunile de leasing şi toate
operaţiunile de locaţie însoţite de opţiunea de cumpărare.
Se disting două forme de creditare:
- punerea la dispoziţie a fondurilor, operaţiuni care se înregistrează în conturile bilanţiere;
- angajamentul de a pune la dispoziţie fonduri şi angajamente prin semnătură, operaţiuni care
figurează în conturi în afara bilanţului.
Legea bancară nr. OUG 99/2006 aprobată prin Legea nr.227/2007, defineşte creditul ca fiind orice
angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la
plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi
orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plată unei sume
de bani.
Prin credite pe termen scurt se înţeleg operaţiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce
nu depăşeşte 12 luni, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie. Creditele a căror durată
de rambursare este între un an şi cinci ani sunt considerate credite pe termen mediu, iar cele care depăşesc
durata de 5 ani sunt credite pe termen lung.
Băncile pot acorda clienţilor lor următoarele categorii principale de credite în lei şi valută:
o credite pe termen scurt:
a) credite globale de exploatare;
b) utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite);
c) credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare;
d) credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere;
e) credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie;
f) credite pentru prefinanţarea exporturilor;
g) credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii;
h) credite de scont;
i) credite pe documente de plată aflate în curs de încasare (cecuri şi ordine de plată);
j) factoring;
k) credite pentru facilităţi de cont;
1) credite pe descoperit de cont (overdraft);
o credite pe termen mediu şi lung:

49
 a) credite pentru echipament (investiţii) în completarea surselor proprii;
b) credite pentru cumpărarea de acţiuni şi active;
c) credite promotori;
d) credite ipotecare;
e) credite pentru activitatea de leasing;
f) credite de forfetare.
Băncile pot acorda clienţilor lor şi alte categorii de credite pe termen scurt, mediu şi lung, în lei şi
valută.
În funcţie de specificul activităţii, limita ciclurilor tehnologice de fabricaţie, a proceselor biologice,
modalităţile de vânzare şi plată, care determină situaţia economico-financiară şi respectiv, capacitatea de
rambursare a fiecărui împrumutat, banca poate stabili în cadrul termenelor maxime de creditare, termene
intermediare de rambursare.
Durata de creditare, cuprinde:

perioada de tragere, în care creditul se angajează, respectiv de la data stabilită prin contract de
punere a creditului la dispoziţia împrumutatului şi până la angajarea integrală a creditului;

perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp dintre angajarea (tragerea) integrală a
creditului şi data primei rate scadenţe conform contractului încheiat. În cadrul perioadei de utilizare a
creditului poate exista perioada de graţie;

 perioada de graţie este cuprinsă între data prevăzută prin contract pentru utilizarea integrală a
creditului şi data prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit. În cadrul perioadei de graţie,
împrumutatul achită băncii dobânzile datorate, comisioanele şi taxele, fără a rambursa ratele de credit.
Perioada de graţie se acordă în cazul creditelor pentru echipament la care potrivit documentaţiei
tehnice s-a prevăzut un termen de atingere a parametrilor proiectaţi. Perioada de graţie poate fi de 1 - 3 ani de
la termenul de punere în funcţiune a investiţii lor.
In cazul investiţiilor care produc imediat după punerea în funcţiune, cum sunt utilajele, maşinile şi
instalaţiile, perioada de graţie va fi de regulă de 6 luni de la livrare;
► perioada de timp în care creditul se rambursează, respectiv de la data prevăzuta în contract pentru
restituirea primei rate a creditului până la data stabilită prin contract pentru rambursarea ultimei rate;
► perioada de întârziere, care cuprinde intervalul de timp de la scadenţa creditului (ratei) până la
recuperarea efectivă a acestuia, inclusiv prin executarea silită sau falimentul debitorului. Întârzierea se poate
referi la o rată sau mai multe din credit (parţiale) sau la întreg împrumutul (totală).
Stabilirea volumului creditelor se efectuează luându-se în calcul preţurile stocurilor, cheltuielilor şi
celorlalte active, astfel:
a) materiile prime şi materialele (inclusiv produsele şi semifabricatele din cooperare), ambalajele,
combustibilul, obiectele de inventar etc., la preţul de cumpărare, inclusiv TVA, la care se adaugă cheltuielile efective
de transport - aprovizionare, taxele şi comisioanele;

50
 b) cheltuielile de producţie neterminată şi semifabricatele destinate consumului propriu, la costurile
efective, care nu pot fi mai mari decât cele programate prin bugetul de venituri şi cheltuieli;
c) semifabricatele destinate vânzării şi produsele finite, la costurile efective, care nu pot fi mai mari
decât cele prognozate la stabilirea preţului de creditare se vor avea în vedere şi ambalajele care nu intră în
costul produsului, precum şi alte cheltuieli determinate de executarea unor lucrări sau operaţii stabilite prin
comenzi şi contracte, şi care se recuperează din preţurile obţinute;
d) mărfurile cumpărate în vederea revânzării, la preţul legal de cumpărare, inclusiv TVA, la care se
adaugă cheltuielile efectuate, aferente stocurilor;
e) cheltuielile aferente producţiei agricole se creditează pe baza baremuri1or (devizelor) de cheltuieli
stabili te în acest scop;
f) cecurile şi ordinele de plată aflate în circuit bancar se creditează la nivelul de 90% din valoarea nominală a
acestora, diferenţa de 10% fiind destinată să acopere încasarea dobânzilor aferente;
g) utilajele achiziţionate pentru obiectivele de investiţii se creditează la nivelul preţurilor de
aprovizionare, inclusiv cheltuielile de transport, montaj şi TVA;
h) lucrările de construcţii montaj se creditează la nivelul sumelor efective din situaţiile de lucrări
inclusiv avansurile (dacă este cazul) şi TVA.

A NA LI Z A , D E T E RM I NA R E A Ş I A C OR DA R EA CR E DI T E L O R

Determinarea necesarului total de credite pe termen scurt, în lei şi valută, al clientului se efectuează
de bancă pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash-flow) şi a capacităţii de rambursare. Fluxul de lichidităţi
(cash-flow) reflectă situaţia tuturor intrărilor de lichidităţi (încasări) şi a tuturor ieşirilor de lichidităţi (plăţi) într-
o perioadă viitoare. Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibilităţi) sau negativ (necesar de lichidităţi).
Efectuarea unei analize corecte a prognozei fluxului de lichidităţi presupune cunoaşterea activităţii
clientului, evoluţia istorică a acesteia, ramura în care evoluează, în scopul verificării viabilităţii şi posibilităţii de
realizare a ipotezelor care stau la baza prognozei. Cunoaşterea activităţii istorice (din perioada trecută) a
clientului se realizează pe baza datelor din bilanţul şi contul de profit şi pierdere, a fluxurilor de fonduri
înregistrate în perioada respectivă, care reflectă mişcarea elementelor componente ale bilanţului între două
perioade şi arată cum sunt create şi utilizate fondurile.
Sursele de informare pentru realizarea analizei fluxului de lichidităţi sunt, în principal, următoarele:
► bilanţul, situaţiile contabile trimestriale şi lunare;
► raportul de gestiune însoţit de raportul comisiei de cenzori;
► prognozele financiare elaborate de clienţi pe baza contractelor de aprovizionare şi desfacere;
► studii de fezabilitate;
► informaţii din mass-media;
► analize privind ramura / sectorul de activitate / piaţa, în care funcţionează clientul (elaborate de
Comisia Naţională pentru Statistică, ministere etc.);
51
 ► studiile de reorganizare şi restructurare ale agentului economic şi ale ramurii din care face parte;
► trategia naţională de dezvoltare economică pe termen mediu;
► alte surse.
În cadrul unei activităţi economice sintetizată în cash-flow se pot identifica:
 intrări de lichidităţi:
► încasări din activitatea de exploatare, financiară, excepţională;
► majorarea capitalului social vărsat prin aport suplimentar în lichidităţi (cash);
► creşterea datoriilor financiare, pe termen lung (credite);
► împrumuturi (datorii) subordonate pe termen lung.
Datoriile subordonate reprezintă împrumuturi primite în urma unor emisiuni de titluri sau
împrumuturi subordonate, cu o scadenţă îndepărtată sau nedeterminată, a căror rambursare este
condiţionată de anumite clauze contractuale.
 ieşiri de lichidităţi:
► plăţi pentru activitatea de exploatare, financiară, excepţională;
► achiziţii de active fixe corporale şi necorporale;
► plăţi pentru impozite şi taxe;
► scăderea datoriilor financiare pe termen lung (credite).
M ET O D O L O G IA D E CR ED I TA R E

Metodologia de creditare cuprinde mai multe etape şi reprezintă concretizarea elementelor esenţiale
în activitatea de creditare.
Figura. 1. Etape în procesul de creditare

52
 Primul contact cu clientul

Pregătirea unei noi

Prezentarea cererii de
documentaţii
credit

Depunerea documentaţiei
de creditare şi analiza
Gestiunea
formală
riscului de credit

Analiza documentaţiei de
creditare

Avizarea propunerii
ofiţerului de credit de către
conducerea unităţii

Promovarea documentaţiei Transmiterea documentaţiei

spre aprobare /avizare spre analiza şi aprobare
structurilor de decizie structurilor centralei

Comunicarea deciziei de
Respingerea solicitării de credit
creditare

Perfectarea contractului de
credit şi accesoriilor acestuia

Acordarea şi angajarea creditului

Analiza calităţii
creditelor

Administrarea creditului

Rambursarea creditului şi
eliberarea garanţiilor

Etapa preliminară
Etapa preliminară presupune o informare-documentare reciprocă, banca-agent economic în vederea
identificării necesarului de credit, condiţiile de obţinere a creditului, de rambursare, de cost etc. Putem spune
că este etapa "primei impresii".
Etapa depunerii dosarului
Etapa depunerii dosarului cuprinde în principal două tipuri de documente: unele de ordin juridic legate
de statutul contractului de societate, înregistrat la Registrul Comerţului, autorizaţii specifice funcţionării normale,
angajarea legală a creditului, componenta echipei manageriale etc., şi altele de natură economică legate de
prezentarea situaţiei economico-financiare a societăţii, (bilanţ, situaţia contului de profit şi pierdere, situaţia
fluxului de fonduri), balanţa de verificare a lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte,
comenzi ferme la intern şi/sau extern, situaţia obligaţiilor de plată, garanţiile materiale oferite de agentul
economic.

53
 Pentru fundamentarea creditelor agentul economic trebuie să prezinte:

studiul de fezabilitate;

autorizaţia de construcţie;

devizul general al lucrării;

planul de amplasare;

contractul încheiat cu constructorul;

graficul lucrărilor investiţiei;

alte autorizaţii prevăzute de lege.
Etapa analizei documentaţiei depuse
Evaluarea cererii de creditare va implica o analiză a fezabilităţii planului privind rambursarea
împrumutului, plan prezentat de solicitant şi asupra posibilităţilor de atingere a scopurilor pentru care
împrumutul a fost cerut. Scopul băncii este să obţină profituri.
Când este vorba de un credit pentru un agent economic mic, problema trebuie abordată având în
vedere şi următoarele aspecte:

căderea bruscă a numărului de clienţi este o sursă de informaţii;

slăbiciuni în informaţiile financiare disponibile;

risc, incertitudine şi garanţii;

verificare şi control.

Când este vorba de un credit pentru un agent economic mare, analiza devine mai complexă şi trebuie
să se ia în considerare următorii factori:

evaluarea financiară şi managerială;

evaluarea investiţiilor de capital;

evaluarea profitului estimat şi a fluxului de disponibilităţi;

evaluarea riscurilor (de insolvabilitate, de garantare, comerciale şi necomerciale etc.);

garanţiile.
EVALUAREA PERFORMANTEI FINANCIARE A CO MPANIILOR IN VEDEREA
ACORDARII CREDITELOR
Categoria de performanţă financiară a unei entităţi economice din afara sectorului instituţiilor de
credit se determină pana la sfârşitul lunii în care a fost acordat creditul si, ulterior, cu frecventa întocmirii şi
depunerii situaţiilor financiare la Administraţiile Financiare, pe baza acestora, precum şi pe baza declaraţiilor
pe propria răspundere care să permită stabilirea punctajului factorilor calitativi. Reevaluarea performantei
financiare pe parcursul derulării creditelor se efectuează în luna următoare celei în care Banca are acces la
aceste situaţii.
La evaluarea performantei financiare a entităţilor economice din afara sectorului instituţiilor de credit,
se are în vedere ca raportul dintre punctajul total atribuit factorilor cantitativi şi celor calitativi sa fie
54
supraunitar. în situaţia în care punctajul total al indicatorilor cantitativi este mai mic sau egal cu cel al
indicatorilor calitativi, acesta din urma se diminuează în mod corespunzător pentru asigurarea unui raport
supraunitar intre factorii cantitativi şi cei calitativi.
Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele 3 criterii,
denumite în continuare criterii de mărime:

total active: 3.650.000 euro;

cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;

număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50 întocmesc situaţii financiare anuale
care cuprind:

bilanţ;

cont de profit şi pierdere;

situaţia modificărilor capitalului propriu;

situaţia fluxurilor de numerar;

note explicative la situaţiile financiare anuale.


Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de mărime
prevăzute mai sus întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:

bilanţ prescurtat;

cont de profit şi pierdere;

note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, ele pot întocmi situaţia
modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de numerar.


Se solicită în scris clienţilor persoane juridice să transmită în termen de 5 zile de la data stabilita pentru
depunerea de către entităţile economice la organele în drept, situaţiile financiare întocmite conform
reglementarilor emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care trebuie sa poarte viza cu numărul de
înregistrare de la Administraţia Financiară la care s-a făcut depunerea. în situaţia în care unitatea Băncii este în
imposibilitatea de a evalua performanta financiara a unui client, ca urmare a neprezentării de către acesta a
situaţiilor financiare si/sau a informaţiilor solicitate periodic de Banca, acesta este încadrat direct în ultima
clasa de performanta financiara, respectiv clasa E.
A. Determinarea punctajului la următorii factori cantitativi pe baza situaţiilor întocmite de entităţile
economice conform reglementarilor emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor, se face astfel:
a) lichiditatea curenta (Lc) - reprezintă capacitatea clientului de a-si acoperi obligaţiile de plată
exigibile sau cu scadenţa imediată prin mijloace băneşti proprii sau prin elemente patrimoniale active care se
pot transforma în scurt timp (de regula pana la 12 luni) în lichidităţi şi se calculează după formula:

55
 Active circulante
Lc = ⋅ 100
Datorii sub un an
- pentru situaţiile financiare anuale (simplificate) întocmite de agenţii economici care îndeplinesc
cerinţele art.3 alin.(2) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
pentru situaţiile financiare semestriale întocmite de toţi agenţii economici, se iau în considerare:
Active circulante = rd.09 col.2 din formular “Bilanţ”
Datorii sub un an = rd.11 col.2 din formular “Bilanţ”
- pentru situaţiile financiare anuale întocmite de agenţii economici care îndeplinesc cerinţele art.3
alin.(1) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se iau în considerare:
Active circulante = rd.35 col.2 din formular “Bilanţ”
Datorii sub un an = rd.45 col.2 din formular “Bilanţ”
b) solvabilitatea (S) - reprezintă capacitatea clientului de a transforma toate activele sale în moneda
pentru plata tuturor datoriilor şi se calculează după formula:
Total activ
S= ⋅ 100
Datorii totale
- pentru situaţiile financiare anuale (simplificate) întocmite de agenţii economici care îndeplinesc
cerinţele art.3 alin.(2) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
pentru situaţiile financiare semestriale întocmite de toţi agenţii economici, se iau în considerare:
Total activ = rd.04 + rd.09 + rd.10 col.2 din formular “Bilanţ”
Datorii totale = rd.11 + rd.14 col.2 din formular “Bilanţ”
- pentru situaţiile financiare anuale întocmite de agenţii economici care îndeplinesc cerinţele art.3
alin.(1) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se iau în considerare:
Total activ = rd.19 + rd.35 + rd.36 col.2 din formular “Bilanţ”
Datorii totale = rd.45 + rd.56 col.2 din formular “Bilanţ”
a) rentabilitatea cifrei de afaceri (Rca) - reprezintă capacitatea clientului de a obţine un anumit
nivel de profit raportat la cifra de afaceri şi se calculează după formula:

Pr ofit net
Rca = ⋅ 100
Cifra afaceri
- pentru situaţiile financiare anuale (simplificate) întocmite de agenţii economici care îndeplinesc
cerinţele art.3 alin.(2) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
pentru situaţiile financiare semestriale întocmite de toţi agenţii economici, se iau în considerare:
Profit net = rd.66 col.2 din formular “Contul de profit şi pierdere”
Cifra de afaceri = rd.01 col.2 din formular “Contul de profit şi pierdere”
- pentru situaţiile financiare anuale întocmite de agenţii economici care îndeplinesc cerinţele art.3
alin.(1) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se iau în considerare:

56
 Profit net = rd.66 col.2 din formular “Contul de profit şi pierdere”
Cifra de afaceri = rd.01 col.2 din formular “Contul de profit şi pierdere”
In situaţia în care agentul economic înregistrează pierdere, indicatorul primeşte punctaj minim.
b) gradul de îndatorare general (Gi) - reprezintă gradul de acoperire a datoriilor totale din
capitalul propriu al entităţii economice şi se calculează după formula:

Datorii totale
Gi = ⋅ 100
Capital propriu
- pentru situaţiile financiare anuale (simplificate) întocmite de agenţii economici care îndeplinesc
cerinţele art.3 alin.(2) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
pentru situaţiile financiare semestriale întocmite de toţi agenţii economici, se iau în considerare:
Datorii totale = rd.11 + rd 14 din formular “Bilanţ”
Capital propriu = rd.36 din formular “Bilanţ”
- pentru situaţiile financiare anuale întocmite de agenţii economici care îndeplinesc cerinţele art.3
alin.(1) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se iau în considerare:
Datorii totale = rd.45 + rd.56 din formular “Bilanţ”
Capital propriu = rd.85 din formular “Bilanţ”
c) trendul rezultatului net (Trn) - exprimă evoluţia profitului (pierderii) net(e) intr-o perioada de
un an şi se calculează după formula:

Profitulsau perdereanet(a) aferentaperioadeicurente

−
Profitulsau pierdereanet(a) aferent
(a) perioadeisimilaredin anul precedent
Tm= ⋅100
Profitulsau pierdereanet(a) aferent
(a) perioadeisimilaredin anul precedent
in valoareabsoluta
- pentru situaţiile financiare anuale (simplificate) întocmite de agenţii economici care îndeplinesc
cerinţele art.3 alin.(2) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
pentru situaţiile financiare semestriale întocmite de toţi agenţii economici, se iau în considerare:
Profit net sau pierdere neta aferent(a) perioadei curente = rd.66 sau rd.67 col.2 din formular “Contul de
profit şi pierdere”
Profit net sau pierdere neta aferent(a) perioadei similare din anul precedent = rd.66 sau rd.67 col.1 din
formular “Contul de profit şi pierdere”
- pentru situaţiile financiare anuale întocmite de agenţii economici care îndeplinesc cerinţele art.3
alin.(1) din OMF nr.3055/29.10.2009, cu modificările şi completările ulterioare, se iau în considerare:
Profit net sau pierdere neta aferent(a) perioadei curente = rd.66 sau rd.67 col.2 din formular “Contul de
profit şi pierdere”
Profit net sau pierdere neta aferent(a) perioadei similare din anul precedent = rd.66 sau rd.67 col.1 din
formular “Contul de profit şi pierdere”
57
 d) gradul de acoperire a riscului valutar (Rv) - exprima capacitatea clientului de acoperire în mod
natural la riscul valutar generat de creditele în valuta şi se calculează după formula:

Ponderea veniturilo r in valuta in total venituri

Rv = ⋅100
Pondereadatoriilorin valuta cu scadentamai mica de un an
in total datorii cu scadentamai mica de un an
- veniturile în valută: încasările obţinute din vânzările în valută;
- datoriile în valută cu scadentă mai mică de un an: datoriile legate de costurile factorilor de intrare în
valuta şi datoriile în valuta cu scadenta mai mica de un an rezultate din contractele de credit şi alte contracte
de natura creditului (obligaţiuni emise, contracte de leasing a căror scadenta iniţiala este mai mică de un an,
alte documente bancare în valuta) deţinute de agentul economic;
- veniturile în valuta şi datoriile în valută cu scadenţă mai mică de un an: sunt obţinute din declaraţia
pe propria răspundere data de către client, declaraţie ce urmează a fi remisa Băncii odată cu situaţiile
financiare;
- veniturile totale: se obţin din contul de profit şi pierdere;
- datoriile ce trebuie plătite intr-o perioada de pana la un an: se obţin din Bilanţul agentului economic.
Se considera că o entitate este acoperita în mod natural la riscul valutar în cazul în care aceasta
generează fluxuri de numerar nete pozitive în valuta cotata, care sa permită rambursarea la termen a fiecărei
rate de credit (principal şi dobânda).
In situaţia în care un agent economic nu deţine credite în valuta sau alte contracte în valuta de natura
creditului şi nu are alte datorii pe termen scurt în valuta, se acorda punctaj maxim pentru acest indicator.
B. Punctajul atribuit următorilor factori calitativi pe baza declaraţiilor pe propria răspundere
completate de reprezentanţii legali ai agentului economic, se determină astfel:
a) evaluarea nivelului de calificare şi continuitate în cadrul firmei pentru echipa manageriala;
b) calitatea acţionariatului:
- foarte bună - proprietarul (persoana fizică sau o altă societate) îşi asumă răspunderea pentru
datoriile firmei, oferă garanţie intr-o formă sau alta. Proprietarii sunt firme cu capital puternic sau persoane
fizice care, dacă este necesar, pot majora capitalul firmei;
- bună - ocazional se întâmplă ca proprietarul să îşi asume răspunderea şi oferă garanţie pentru
datoriile firmei. Proprietarii deţin un capital puternic, dar nu există siguranţa că pot majora capitalul firmei;
- satisfăcătoare - proprietarul evită asumarea răspunderii pentru creditul solicitat;
- necorespunzătoare - proprietarul nu îşi asumă răspunderea şi nu oferă garanţie pentru datoriile
firmei sau nu se poate tine cont de faptul ca proprietarii, în afara capitalului subscris, pot majora capitalul
firmei.

58
 c) concentrarea clienţilor (Cc) - reprezintă ponderea vânzărilor realizate către un client în totalul
vânzărilor realizate şi se calculează după formula:

Ponderea vanzarilor realizate catre un client

Cc = ⋅ 100
Vanzari totale
d) experienţa entităţii în administrarea fondurilor împrumutate.
Evaluarea performantei financiare şi încadrarea fiecărei entităţi economice intr-una din cele cinci
categorii de performanta financiara se face prin însumarea punctajului atribuit indicatorilor cantitativi şi
calitativi, cuprinşi în tabelul de mai jos.

59
 TEMA 7
APROFUNDAREA PRINCIPALELOR CATEGORII DE CREDITE ACORDATE PERSOANELOR
JURIDICE
C R ED IT E P E N TR U FI N A N Ţ A RE A A C TI V I T ĂŢ I I C U R E N TE

LINIA DE CREDIT (lei/valută) – pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de aprovizionare,

producţie, desfacere, prestări servicii (diverse plăţi, inclusiv rambursări de credite, plăţi de comisioane, plăţi
către buget, depozite colaterale care se vor constitui în aceeaşi valută în care a fost aprobată linia de credit, cu
excepţia plăţilor pentru investiţii). Se poate utiliza, inclusiv pentru creditarea unor subactivităţi, proiecte,
contracte, care prin natura lor se evidenţiază distinct.
Caracteristici:
– funcţionează după sistemul revolving;
– volumul creditului se determină din analiza cash+flow-ului (fluxului de numerar) pe o anumită
perioadă;
– se acordă pentru 3 - 12 luni şi în cazuri justificate până la 60 de luni;
– poate fi prelungită pe noi perioade de creditare, prin acte adiţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile
din momentul acordării (ex: rating financiar, serviciul datoriei, indicatorii de bonitate, rulajul încasărilor şi
plăţilor, etc.).
Garanţii:
– garanţii reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;
– garanţii reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al
conturilor curente, acţiuni, cesiune de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul de comerţ;
– garanţii personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de
companie/firmă, garanţii emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de statul
român şi de autorităţile administraţiei publice locale, asigurare de risc financiar de neplată;
– alte garanţii solicitate de bancă.
Principalele costuri:
– dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR şi EURIBOR
(nivel indicativ);
– comisioane: de întocmire şi analiză a documentaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.
Documente necesare:
– cererea de credit;

60
 – documente care atestă situaţia economico-financiară a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere,
balanţa de verificare)
– fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada acordării creditului;
– garanţii propuse (şi actele de proprietate);
– acordul de consultare a Centralei Riscului de Credit;
– certificat de atestare fiscală, alte documente solicitate de bancă.
Avantaje:
– posibilitatea negocierii dobânzilor şi a modului de calcul al dobânzii (fixă, variabilă sau revizuibilă);
– continuitate în desfăşurarea activităţii curente;
– fluidizarea plăţilor;
– adaptarea volumului creditului la necesităţile de finanţare şi posibilităţile de rambursare.
C R ED IT E P E N TR U F IN A N ŢA R EA C H E L T U I E LI L OR Ş I ST O C UR IL OR T E M P OR A R E S A U S E Z ON I E RE

(LEI/VALUTĂ)
Destinaţie: pentru plata stocurilor care au fost aprovizionate, precum şi a cheltuielilor
temporare/sezoniere aferente acestor stocuri sau pentru alte cheltuieli temporare/sezoniere.
Caracteristici:
– volumul creditului şi dobânda aferentă, în cazul clienţilor cu activitate de comerţ, nu poate depăşi
volumul încasărilor din vânzările pe ultimele 12 luni;
– durata creditului este de max. 12 luni, iar scadenţa se stabileşte în funcţie de termenele de
recuperare a cheltuielilor şi de valorificare a stocurilor respective, fără a depăşi intervalul dintre două
sezoane/cicluri de producţie naturale;
– se acordă pe baza documentaţiei din care rezultă situaţia stocurilor şi cheltuielilor ce fac obiectul
creditării şi cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective (ex: primirea de la furnizori a
unor materii prime/materiale în avans, întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de
transport sau alte greutăţi în expedierea produselor, etc.).
Garanţii:
- reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;
- reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al
conturilor curente/subconturilor, acţiuni, cesiuni de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul
de comerţ;
- personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă, garanţii
emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile administraţiei
publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată;
- alte garanţii solicitate de bancă.
Principalele costuri:

61
 - dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR şi EURIBOR
(nivel indicativ);
- comisioane: de întocmire şi analiză a documentaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.
Documente necesare:
- cererea de credit;
- documente care atestă situaţia economico-financiară a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere,
balanţa de verificare); fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada acordării
creditului;
- garanţii propuse (şi actele de proprietate);
- acordul de consultare a Centralei Riscului de Credit;
- documentaţia din care rezultă situaţia stocurilor şi cheltuieli ce fac obiectul creditării şi cauzele ec.
care au determinat formarea stocurilor respectiv;
- certificat de atestare fiscală, alte documente solicitate de bancă.
Avantaje:
– flexibilitate în negocierea dobânzilor;
– continuitate în desfăşurarea activităţii curent;
– fluidizarea plăţilor;
– posibilitatea de a opta pentru dobândă fixă, variabilă sau revizuibil;
– volumul creditului este adaptat nevoilor de finanţare şi posibilităţilor de rambursare a creditului.
C R ED IT E P E N TR U P R O D U S E C U C I C L U L U N G D E F A B R I C A Ţ I E ( L EI / V A L U T Ă )

Destinaţie: execuţia produselor cu ciclu lung de fabricaţie pe bază de comenzi si/sau contracte care
necesită finanţare şi urmărire distinctă (ex: utilaje tehnologice şi componentele lor, corpuri de nave şi
aeronave, linii automate de prelucrare, maşini unelte, etc.).
Produse cu ciclu lung de fabricaţie – produse ale căror cicluri economice de execuţie de la lansarea în
fabricaţie până la obţinerea produsului finit durează mai mult de 12 luni.
Caracteristici:
– durata creditului se stabileşte în funcţie de ciclu de execuţie al produsului, cf. documentaţiei tehnice
şi a contractului (poate depăşi 12 luni);
– volumul creditului se determină pe baza costurilor estimate/antecalculate pe
contract/comandă/produs;
– se acordă eşalonat, în funcţie de evoluţia cheltuielilor cu producţia în curs de fabricaţie.

Garanţii:
– reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;

62
 – reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al
conturilor curente/subconturilor, acţiuni, cesiuni de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul
de comerţ;
– personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă,
garanţii emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile
administraţiei publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată;
– alte garanţii solicitate de bancă.
Principalele costuri:
– dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR şi EURIBOR
(nivel indicativ);
– comisioane: de întocmire şi analiză a documentaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.

Documente necesare:
– cererea de credit;
– documente care atestă situaţia economico-financiară a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere,
balanţa de verificare); fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada acordării
creditului – garanţii propuse (şi actele de proprietate);
– acordul de consultare a Centralei Riscului de Credit;
– certificat de atestare fiscală, alte documente solicitate de bancă.
Avantaje:
– suport financiar pentru realizarea la timp a produselor complexe;
– continuitate în desfăşurarea activităţii curente;
– fluidizarea plăţilor;
– posibilitatea de a opta pentru dobândă fixă, variabilă sau revizuibilă;
– volumul creditului este adaptat nevoilor de finanţare şi posibilităţilor de rambursare ale companiei.
C R ED IT E P E N TR U FI N A N Ţ A RE A EX P OR T UR I L OR ( L E I / V A L U TĂ )

Destinaţie: se acordă producătorilor/intermediarilor de produse /prestatori de servicii destinate

exportului, în vederea finanţării ciclului aprovizionare – producţie – desfacere – încasare sau a desfăşurării
corespunzătoare a activităţii de exploatare pe perioada de la livrarea produselor şi până la încasarea
contravalorii lor de la partenerii externi. Este destinat pentru Aprovizionarea de la intern/import cu materii
prime şi materiale, semifabricate, subansamble, combustibili, energie, cheltuieli cu manopera, alte
cheltuieli.
Se acordă în baza contractelor de export sau a comenzilor ferme, care fac obiectul creditului solicitat,
din care să rezulte: cantitatea şi felul mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată,
preţul mărfii în valută.

63
 Caracteristici:
– perioada maximă de creditare este de 12 luni;
- modalităţile de încasare a contravalorii produselor exportate sunt: acreditivul documentar sau altă
modalitate garantată bancar, precum şi incasso documentara dacă între parteneri există relaţii tradiţionale de
afaceri; ordinele de plată sunt însoţite de asigurarea de risc comercial şi de ţară sau garantate de o societate de
factoring internaţională agreată de bancă. Dacă acordarea creditului se face în baza cesiunii acreditivului de
export, aceasta se face conform reglementărilor internaţionale care guvernează acreditivul (al cărui beneficiar
este exportatorul, solicitantul creditului).
Plafonul maxim al creditului poate fi de cca 90% din:
- costurile antecalculate din contractul comercial, în cazul finanţării ciclului aprovizionare – producţie –
desfacere – încasare, inclusiv activităţile de intermediere a vânzării produselor/prestării serviciilor destinate
exportului;
- din valoarea produselor livrate/serviciilor prestate, în cazul finanţării activităţii de exploatare, pe
perioada de la livrarea produselor/prestarea serviciilor şi până la încasarea contravalorii lor de la export.
Volumul creditului se determină pe baza portofoliului de contracte de export sau de comenzi ferme
încheiate şi din analiza cash-flow-ului.
Garanţii:
- reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;
- reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al conturilor
curente/subconturilor, acţiuni, cesiuni de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul de comerţ;
- personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă, garanţii
emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile administraţiei
publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată;
- garanţii specifice, în funcţie de riscul fiecărei tranzacţii: acordarea creditelor poate fi condiţionată de
asigurarea împotriva riscului comercial de neplată şi de asigurarea riscului de ţară (cu excepţia ţărilor
nominalizate de BNR în prima categorie de risc). Banca poate solicita şi o poliţă de asigurare a riscului de
nelivrare, care să fie cesionată în favoarea ei;
- alte garanţii solicitate de bancă.
Principalele costuri:
- dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR şi EURIBOR
(nivel indicativ);
- comisioane: de întocmire şi analiză a documetaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.
Documente necesare:
- cererea de credit;

64
 - documente care atestă situaţia economico-financiară a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere,
balanţa de verificare); fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada acordării
creditului;
- descrierea modalităţii de garantare a creditului;
- acordul de consultare a Centralei Riscului de Credit;
- certificat de atestare fiscală, alte documente solicitate de bancă.
Documente specifice:
- în cazul creditelor acordate pentru produse care necesită importuri de completare, se vor prezenta şi
copii ale contractelor (comenzilor confirmate) de import care fac obiectul creditului de finanţare a activităţii de
export;
- în cazul creditelor acordate pentru ciclul circulaţiei (desfacere - încasare), se vor prezenta băncii
contractele de export şi documentele ce atestă livrarea mărfii la export.
Avantaje:
- continuitate în desfăşurarea activităţii curente;
- fluidizarea plăţilor;
- posibilitatea de a opta pentru Dobândă fixă, variabilă sau revizuibilă;
- volumul creditului este adaptat nevoilor de finanţare şi posibilităţilor de rambursare ale companiei.
C R ED IT E D E S C ON T ( L E I / VA L U TĂ )

Destinaţie: se acordă firmelor pentru finanţarea activităţii curente (ex.: furnizori, impozite, salarii,
taxe, etc.), dacă sunt posesorii legali ai unor efecte de comerţ (cambii/bilete la ordin) şi doresc încasarea
înainte de scadenţă a sumei înscrise pe acestea.
Scontul/scontarea este operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ, banca pune la
dispoziţia posesorului creanţei, valoarea efectului mai puţin agio (dobânda de scont şi comisionul de gestiune),
înainte de scadenţa efectului respectiv.
Caracteristici:
– se realizează pe baza unui contract de scont cu valabilitate de max. 12 luni;
– plafonul creditului de scont este dat de valoarea nominală a efectelor de comerţ diminuată cu
dobânda de scont şi comisionul de gestiune (agio);
– scadenţa creditului va fi scadenţa efectului de comerţ plus durata circuitului bancar al efectului
prezentat la încasare.
Cambiile/biletele la ordin acceptate la scontare trebuie să îndeplinească cumulative următoarele
condiţii:
– solicitantul creditului să fie beneficiarul efectelor de comerţ prezentate la scont şi acestea să nu se afle
într-un şir de giruri;

65
 – trasul/emitentul efectului de comerţ să fie client al băncii (şi să nu figureze la CIP cu incidente de
plăţi în ultimul an); dacă acesta este client al altei bănci din ţară sau din străinătate, efectul trebuie avalizat de
banca trasului;
– efectele de comerţ să nu fie declarate la CIP ca pierdute/furate/distruse;
– titlul să aibă scadenţă la data fixă şi să fie emis într-un singur exemplar;
– titlul să aibă clauza “fără protest” sau “fără cheltuieli”.
Garanţii specifice:
– cambiile/biletele la ordin prezentate la scontare;
– garanţii reale mobiliare fără deposedare pe soldul creditor al conturilor/subconturilor curente.
Garanţii în completare:
– reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;
– reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al
conturilor curente/subconturilor, acţiuni, cesiuni de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul
de comerţ;
– personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă,
garanţii emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile
administraţiei publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată.
Principalele costuri:
- scontul (dobânda) se calculează astfel:

S = Vn ⋅ TS ⋅ Nz Va = Vn - S360 ⋅ 100

S = scontul; Vn = valoarea nominală a titlului; Va = valoarea actuală, care va fi încasată după scontare
Ts = taxa scontului (rata dobânzii)
Nz = nr. de zile dintre data scontării şi scadenţă

– comisioane: de gestiune la acordarea creditului, pentru întocmirea şi analiza documentaţiei de

credit, de administrare lunar, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.
Documente necesare:
– cerere de scontare;
– cambiile/biletele la ordin pentru care se solicită scontarea;
– documente care atestă situaţia ec.-fin. a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere, balanţa de
verificare); fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada pentru care se solicită
creditul;
– acordul de consultare a Centralei Riscurilor Bancare;

66
 – certificat de atestare fiscală.
Avantaje:
– dobânda de scont rămâne neschimbată indiferent de modificările survenite pe întreaga perioadă a
creditării;
– sumele provenite din scontare pot avea orice destinaţie, inclusiv rambursări de credite;
– posibilitatea încasării creanţei înaintea scadenţei titlurilor de credit;
– fluidizarea plăţilor;
– continuitate în desfăşurarea activităţii curente.
C R ED IT E P E N TR U FA C I L I T Ă ŢI D E C O NT ( L EI )

Destinaţie: creditarea de ansamblu a activităţii curente (aprovizionare, producţie, desfacere, prestări

servicii), acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi (cash flow) ca urmare a apariţiei unor situaţii
neprevăzute (întârzieri în încasarea mărfurilor livrate) faţă de planificarea fluxurilor financiare.
Caracteristici:
- din facilităţile de cont se pot efectua plăţi pentru activităţi care au legătură cu activitatea curentă a
împrumutatului (inclusiv, rambursări de credite, plăţi de comisioane, plăţi către buget, etc) şi plăţi pentru
investiţii;
- disponibil în baza contractului de credit/acord cadru, valabilitate de maxim 1 an, în limita unui plafon
maxim/client; plafonul creditului se stabileşte în funcţie de valoarea mărfurilor livrate, lucrărilor efectuate sau
serviciilor prestate de companie până la data solicitării creditului, cu condiţii certe de încasare până la
expirarea perioadei de creditare;
- durata creditului este de max. 30 de zile calendaristice de la data semnării contractului de credit;
- se acordă firmelor cu standing financiar ridicat şi serviciul datoriei bun.
Garanţii:
- reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;
- reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al conturilor
curente/subconturilor, acţiuni, cesiuni de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul de comerţ;
- personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă, garanţii
emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile administraţiei
publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată;
- alte garanţii solicitate de bancă.
Documente necesare:
- cererea de credit
- documente care atestă situaţia ec.-fin. a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere, balanţa de
verificare); fluxul de lichidităţi şi BVC-ul activ. generale
- garanţii propuse (şi actele de proprietate)
- acordul de consultare a Centralei Riscurilor Bancare

67
 - certificat de atestare fiscală, alte documente solicitate de bancă.
Principalele costuri:
- dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR şi EURIBOR
(nivel indicativ);
- comisioane: de întocmire şi analiză a documetaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.
Avantaje:
- contiunuitate în desfăşurarea activităţii curente;
- fluidizarea plăţilor;
- posibilitatea de negociere a dobânzii;
- volumul creditului este adaptat nevoilor de finanţare şi posibilităţilor de
- rambursare ale companiei.
C R ED IT E P E N TR U D E S C O P ER IT D E C O N T ( L E I )

Destinaţie: pentru. achitarea unor obligaţii stringente (aprovizionarea cu materii prime, materiale,
combustibil, energie, impozite, taxe curente şi alte operaţiuni curente). Se acordă clienţilor corporate pentru
prevenirea lipsei temporare de disponibilităţi în cont la data decontării unor instrumente de plată emise (cec,
cambii, bilete la ordin).
Caracteristici:
- disponibil în baza contractului de credit/acord cadru, valabilitate de maxim 1 an, în limita unui plafon
maxim/client;
- durata creditului este de max. 7 zile calendaristice;
- se acordă, în general, firmelor mari, cu prestigiu în mediul de afaceri, al căror flux de lichidităţi este
cesionat în favoarea băncii;
- companiile care solicită un astfel de credit trebuie să îndeplinească cumulative următoarele condiţii:
standing financiar ridicat şi serviciul datoriei bun, nu au datorii la buget şi la partenerii de afaceri, nu au figurat
niciodată la CIP cu incidente de plată majore.
Garanţii:
- reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;
- reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, soldul creditor al
conturilor curente/subconturilor, acţiuni, cesiuni de creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul
de comerţ;
- personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă, garanţii
emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile administraţiei
publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată;
- alte garanţii solicitate de bancă.

68
 Documente necesare:
- cererea de credit;
- documente care atestă situaţia economico-financiară a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere,
balanţa de verificare); fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli al activităţii generale ;
- garanţii propuse (şi actele de proprietate);
- acordul de consultare a Centralei Riscurilor Bancare;
- certificat de atestare fiscală, alte documente solicitate de bancă.
Principalele costuri:
- dobândă curentă percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază practicată la creditele pe
termen scurt deoarece deoarece creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal acordat în condiţii
deosebite;
- comisioane: de întocmire şi analiză a documentaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva electronică de garanţii reale
imobiliare.
Avantaje:
- acoperirea decalajului temporarne favorabil dintre plăţi şi încasări;
- continuitate în desfăşurarea activităţii curente;
- fluidizarea plăţilor;
- volumul creditului este adaptat nevoilor de finanţare şi posibilităţilor de rambursare ale companiei.
F A CT O R I N G

Factoring-ul este un contract încheiat între o parte denumită aderent furnizorul de
mărfuri/prestatorul de servicii şi o bancă/instituţie financiară denumită factor, prin care aceasta din urmă
asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscului de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu
de vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

Serviciul de finanţare: finanţarea imediată în proporţie de max. 80% din valoare Fiecărei facturi
pentru livrări de mărfuri/prestări de servicii, din care se scad comisioanele factorului, restul de 20%
eliberându-se în momentul încasării (ca o garanţie pentru îndeplinirea în bune condiţii a contractului de către
vânzător).

Serviciul de administrare a creanţelor: evidenţierea în contabilitate şi gestionarea creanţelor
preluate în regim de factoring, reflectarea separată a facturilor finanţate , a facturilor care depăşesc plafonul
de acoperire a riscului de neplată, raportarea facturilor aflate în sold la sfârşitul fiecărei luni.

Serviciul de colectare: urmărirea încasării la scadenţă a facturilor şi atenţionarea acelor debitori
care nu respectă scadenţele.
Serviciul de acoperire al riscului de neplată al debitorilor: presupune ca, în cazul în care apare riscul de
neplată, factorul să acopere valoarea creanţelor neîncasate (20%), în general, în termen de 120 de zile de la
scadenţa creanţei.

69
 În cazul factoring-ului, accentul se pune, în primul rând pe bonitatea partenerilor solicitantului
(aderentul).
Factoring-ul poate fi: intern (cu sau fără regres) şi extern (fără regres).
FACTORING INTERN - reprezintă un pachet complex de servicii care asigură: finanţare pe baza
facturilor provenite din vânzări de mărfuri/executări de lucrări/prestări de servicii la intern şi administrarea
creanţelor.
Caracteristici:
- se acordă în lei/valută pentru creanţele comerciale pe care compania le deţine din diverse contracte
comerciale în lei/valută; poate fi cu regres sau fără regres
- nivelul maxim al finanţării este de 90% din cval facturilor cumpărate de bancă
- perioada de finanţare: 180 de zile de la data emiterii facturilor
Condiţii:
- produsele/serviciile facturate să fie livrate/prestate efectiv către clienţi;
- facturile să nu fie cesionate în favoarea altor datorii/obligaţii;
- scadenţele facturilor să nu depăşească 180 de zile de la emitere;
- dacă încasările din contractele propuse a fi derulate prin factoring au fost cesionate băncii în baza
unor contracte de credit de producţie/investiţii, finanţarea prin factoring se acordă numai dacă sumele
respective rambursează creditul acordat anterior;
- perfectarea tranzacţiilor de factoring se concretizează prin semnarea de către bancă şi client a
acordului–cadru de factoring şi a actelor adiţionale pentru fiecare client.
Principalele costuri:
- comision de factoring: variază intre 0,5% şi 2% flat, aplicat la valoarea nominală a facturilor pentru
serviciile de factoring intern în lei/valută cu regres;
- comision de finanţare egal cu nivelul dobânzii la creditele pe termen scurt în lei/valută, aplicat la
sumele finanţate.
Documente necesare:
- pentru aprobarea plafonului de finanţare: formularul-cerere de factoring, copie contract
comercial/comandă, situaţiile financiare ale solicitantului, situaţiile financiare ale debitorului;
- pentru finanţare: facturile (originale/copii), care să poarte menţiunea subrogatorie comunicată la
încheierea contractului, copii ale documentelor care atestă livrarea mărfii, chitanţă subrogatorie, comandă
(după caz).
Avantaje:
- plata imediată a facturilor în ziua prezentării lor la unitatea bancară teritorială, după aprobarea
tranzacţiilor şi semnarea acordului-cadru de factoring; astfel, încasarea “la termen” devine încasare “la
vedere”;

70
 - accesul la lichidităţi într-un timp mult mai scurt decât în cazul unui credit, obţinându-se astfel o
îmbunătăţire a cash+flow-ului;
- flexibilitate în utilizarea fondurilor obţinute prin finanţare, în funcţie de necesităţile imediate, nefiind
necesară justificarea destinaţiei plăţilor;
- finanţare fără garanţii materiale;
- flexibilitate în negocierea costurilor;
- documentaţie redusă pentru obţinerea finanţării prin factoring comparativ cu cea pentru acordarea
unui credit.
FACTORING EXTERN - reprezintă un pachet complex de servicii care asigură: finanţare pe baza
facturilor externe provenite din livrări de mărfuri/executări de lucrări/prestări de servicii, administrarea
creanţelor, colectarea creanţelor la scadenţă, protecţia împotriva riscului de neplată (de ex: în cazul
insolvabilităţii sau falimetului partenerului extern).
Caracteristici:
- se acordă finanţare în valută pentru creanţele comerciale materializate în facturi externe
- nivelul maxim al finanţării este de: 90% din cval. facturilor în momentul cumpărării creanţelor de
către bancă sau 100% dacă modalitatea de plată este acreditivul la termen sau dacă plata este garantată prin
scrisoare de garanţie bancară
– perioada de finanţare: 180 de zile de la data emiterii facturilor
- este fără regres, banca asumându-şi riscul direct faţă de debitor, risc acoperit de o societate de
factoring sau o bancă din străinătate
Condiţii:
- produsele/serviciile facturate să fie livrate/prestate efectiv către clienţi;
- facturile să nu fie cesionate în favoarea altor datorii/obligaţii;
- scadenţele facturilor să nu depăşească 180 de zile de la emitere;
- dacă încasările din contractele propuse a fi derulate prin factoring au fost cesionate băncii în baza
unor contracte de credit de producţie/investiţii, finanţarea prin factoring se acordă numai dacă sumele
respective rambursează creditul acordat anterior;
- contractul comercial de export sau alte documente cu efecte juridice similare trebuie să prevadă ca
modalitate de plată ordinul de plată sau alte modalităţi de plată asiguratorii (AD, SGB).
Principalele costuri:
- Modalităţi de plată negarantate şi derulate prin FCI: comision de factoring, flat, aplicat la valoarea
nominală a facturilor; comision de finanţare:
EURIBOR/LIBOR + marja/an aplicat la sumele finanţate; taxă de administrare, de la caz la caz.
- Modalităţi de plată garantate (AD, SGB): comision de finanţare:
EURIBOR/LIBOR + marja (aplicată la sumele finanţate pe perioada pentru care se acordă finanţarea.

71
 - Modalităţi de plată negarantate, dar asigurate la EXIMBANK: comision de finanţare: EURIBOR/LIBOR
+ marja/an aplicat la sumele finanţate.
Documente necesare:
- pentru aprobarea plafonului de finanţare: formularul-cerere de factoring, copie contract
comercial/comandă, situaţiile financiare ale solicitantului;
- pentru finanţare: facturile (originale/copii), care să poarte menţiunea subrogatorie comunicată la
încheierea contractului, copii ale documentelor care atestă livrarea mărfii, chitanţă subrogatorie, comandă
(după caz).
Avantaje:
- plata imediată a facturilor, “la vedere” (după aprobarea tranzacţiilor şi semnarea acordului-cadru de
factoring);
- acces mai rapid la lichidităţi decât în cazul unui credit, deci îmbunătăţirea cash-flow-ului;
- flexibilitate în utilizarea fondurilor obţinute prin finanţare, nefiind necesară justificarea destinaţiei
plăţilor;
- finanţare fără garanţii materiale; documentaţie redusă comparativ cu solicitarea unui credit
posibilitatea negocierii costurilor;
- debitorul/importatorul plăteşte cval creanţelor în ţara sa, evitând un transfer valutar extern;
corespondează cu Factorul de Import în propria limbă şi îşi rezolvă eventualele litigii în cadrul legislativ
naţional – protecţie împotriva riscului de neîncasare a cval exporturilor (ex: insolvabilitatea sau falimentul
partenerului extern);
– acces la informaţiile referitoare la potenţiali clienţi externi prin informaţiile obţinute de la societatea
de factoring/bancă externă.
C R ED IT E P E N TR U A C T IV I TA T E A D E F O R F E TA R E

FORFETAREA – presupune cumpărarea de către bancă (forfetar) a creanţelor în valută ale

exportatorului, înaintea ajungerii acestora la scadenţă, contra unei taxe de forfetare, fără drept de regres
împotriva vânzătorului.
Caracteristici:
- este o formă de finanţare pe termen scurt-mediu (30 zile/3 ani);
- valoarea creanţelor prezentate la forfetare trebuie să fie peste o limită minimă;
- banca poate interveni în operaţiunea de forfetare în două momente, în funcţie de stadiul încheierii
contractului comercial: precontractual sau postcontractuală;
- permite exportatorului recuperarea sumelor înainte de scadenţă;
- este negociabilă.
Obiectul forfetării (tipuri de creanţe): cambii, bilete la ordin, documente din cadrul AD cu plată diferită
(facturi, documente de transport, etc.)

72
 Titlurile primite de bancă în vederea forfetării trebuie să îndeplinească cumulative următoarele
criterii: necondiţionate, acceptate la plată, avalizate/garantate de către o bancă agreată, să fie emise într-o
limbă de circulaţie internaţională (limba. engleză).
Documente necesare:
- cererea de forfetare semnată de persoanele autorizate să reprezinte legal societatea;
- efectele de comerţ avalizate/garantate de o bancă agreată;
- documente relevante cu privire la tranzacţia comercială (copii conforme ale: contractului, facturilor,
doc. de transport, etc.);
- orice alte doc. necesare solicitate de bancă.
Principalele costuri:
- taxa de forfetare este determinată de marja globală de risc şi de nivelul dobânzii de piaţă;
- comision de angajament;
- comision de opţiune (dacă există ofertă de opţiune).
Avantaje:
- se îmbunătăţesc lichidităţile în valută ale exportatorului, tranzacţia “la termen” transformându-se în
tranzacţie “la vedere”;
- posibilitatea finanţării integrale a tranzacţiei (până la 100%);
- transferului riscului de neplată în proporţie de 100% (operaţiune fără regres, cu excepţia cazurilor de
fraudă);
- eliminarea riscului fluctuaţiei dobânzii, de transfer, de neplată;
- eliminarea costurilor de administrare şi urmărire a plăţii; dobândă fixă până la scadenţă
- nu sunt solicitate garanţii reale (ipoteci, gajuri, etc.).
C R ED IT E P E N TR U IN V E S T IŢI I ( L E I / V A L U TĂ )

Destinaţia: finanţarea activităţii de investiţii, în completarea surselor proprii ale clienţilor, pe total
activitate de investiţii sau pe obiective (proiecte) de investiţii, pentru:
– realizarea de noi capacităţi de producţie;
– dezvoltarea/menţinerea la parametri a capacităţilor de producţie existente;
– modernizarea/retehnologizarea capacităţilor de producţie, a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor,
clădirilor existente.
Caracteristici:
– se poate acorda o perioadă de graţie pentru plata ratelor de credit de până la 5 ani;
– aportul propriu al solicitantului constă fie în lichidităţi înregistrate în contul curent, fie în realizarea
efectivă a unei părţi din investiţia respectivă, probată cu documente justificative, şi trebuie utilizat înainte de
punerea la dispoziţie a creditului sau proporţional cu efectuarea tragerilor.
Garanţii:
– reale imobiliare: privilegiul, ipoteca;

73
 – reale mobiliare: depozit bancar/cash colateral, certificate de depozit, titluri, acţiuni, cesiuni de
creanţă, echipamente, instalaţii, planul de afaceri, fondul de comerţ;
– personale: scrisori de garanţie bancară, titluri de credit avalizate, garanţii de companie/firmă,
garanţii emise de fonduri de garantare, fidejusiunea/cauţiunea, garanţii emise de stat sau de autorităţile
administraţiei publice locale, asigurarea riscului financiar de neplată;
– alte garanţii solicitate de bancă.
Principalele costuri:
– dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR, LIBOR şi
EURIBOR (nivel indicativ);
– comisioane: de întocmire şi analiză a documentaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate, de rambursare anticipată, de înscriere a avizelor de garanţie în Arhiva
electronică de garanţii reale imobiliare.
Avantaje:
– susţinerea în proporţie mare a procesului investiţional (min. 80% din val. Investiţiei);
– efort financiar mai redus din momentul demarării obiectivului finanţat, în funcţie de perioada de
graţie acordată;
– flexibilitate în negocierea dobânzilor;
– volum optim al creditului, în funcţie de necesităţile de finanţare ale clientului şi posibilităţile acestuia
de finanţare.

C R ED IT E P E N TR U A C T IV I TA T E A D E L EA S IN G

Destinaţia: se acordă pentru finanţarea contractelor de leasing prezente si/sau viitoare încheiate/ce se
vor încheia cu diverşi utilizatori, al căror obiect îl constituie bunuri imobile/mobile aflate în circuitul civil, noi
sau second-hand, precum şui drepturile de proprietate intelectuală asupra acestora; se acordă pentru
activitatea de leasing financiar, operaţional, lease-back.
Caracteristici:
– volumul maxim al creditului: în gen 85% din preţul de achiziţie (inclusiv TVA) al bunurilor ce urmează
a fi cumpărate şi închiriate în regim de leasing
– se poate acorda pe termen scurt, mediu sau lung, perioada de creditare nu trebuie să depăşească
durata contractului de leasing
Caracteristici (cont):
- termenul de rambursare a creditelor acordate în baza:
- acordurilor de creditare distincte destinate finanţării bunurilor mobile: maxim 5 ani de la data îndeplinirii
condiţiilor de tragere;
- acorduri de creditare revolving destinate finanţării bunurilor mobile/imobile: maxim 5 ani de la data
îndeplinirii condiţiilor de tragere

74
 - acordurilor de creditare distincte destinate finanţării bumurilor imobile:
- maxim 10 ani de la data îndeplinirii condiţiilor de tragere, din cadrul fiecărui contract de credit, cu
condiţia încadrării ultimei rate de credit în termenul de valabilitate al acordului
- contractul de credit distinct:
– bunuri mobile: max 5 ani de la data îndeplinirii condiţiilor de tragere
– bunuri imobile: maxim 10 ani de la data îndeplinirii condiţiilor de tragere
Garanţii:
– bunuri mobile sau imobile, noi sau second-hand, care fac obiectul contractelor de leasing finanţate
de bancă si/sau după caz, alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului sau a garanţilor;
– drepturi de încasare rezultate din poliţele de asigurare încheiate de împrumutat cu societăţi de
asigurare agreate de bancă, privind riscul financiar de neplată, precum şi poliţe de asigurare a bunurilor aduse
în garanţie pentru riscuri specifice fiecărei categorii de bunuri, cesionate în favoarea băncii;
– suplimentar, banca poate solicita constituirea cesiunii de creanţă asupra drepturilor de încasare
rezultate din contractele de leasing.
Principalele costuri:
– dobândă fixă/variabilă revizuibilă la un interval de timp în funcţie de cotaţiile ROBOR, LIBOR şi
EURIBOR (nivel indicativ);
– comisioane: de întocmire şi analiză a documetaţiei de credit, de gestiune, de administrare lunar, de
neutilizare a creditelor aprobate.
Documente necesare:
– cererea de credit;
– documente care atestă situaţia economic-financiar a societăţii (bilanţ, contul de profit şi pierdere,
balanţa de verificare); fluxul de lichidităţi (cash flow) şi bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada acordării
creditului;
– acordul de consultare a Centralei Riscurilor Bancare;
– garanţii propuse, inclusiv acte de proprietate a bunurilor;
– orice alte documente necesare solicitate de bancă
Avantaje:
– susţinerea financiară a procesului investiţional al solicitanţilor;
– dezvoltarea afacerilor;
– consultanţă gratuită în întocmirea documentaţiei de creditare volumul creditului se stabileşte în
funcţie de necesităţile de finanţare şi posibilităţile de rambursare.

C R ED IT E P E N TR U A C C E S A RE A F ON D U RI L OR E UR O P EN E

Destinaţia: prefinanţarea parţială sau integrală a fondurilor nerambursabile (grantului) aferente

proiectelor de investiţii.

75
 Caracteristici:
– suma va acoperi doar porţiunea eligibilă şi finanţabilă; Suma facilităţii: max. 80% din valoarea totală
a proiectului, exclusiv TVA (TVA-ul poate face obiectul unei finanţări distincte);
– perioada de creditare (valabilitate) = perioada de utilizare + perioada de rambursare. Perioada de
utilizare = perioada de implementare a proiectului. Perioada de rambursare = maxim 100 de zile de la data
depunerii de către împrumutat a ultimei cereri de rambursare. Perioada de creditare: max. 10 ani;
– perioada de graţie = după finalizarea perioadei de utilizare, clientul poate solicita, din motive
întemeiate, o perioadă (suplimentară) de graţie de max. 12 luni, care să îi permită obţinerea primelor rezultate
în urma investiţiei realizate sau primirea sumelor solicitate Autorităţii de Management/Organismului
Intermediar a programului prin care se finanţează proiectul.
Garanţii:
Constituirea garanţiilor se poate efectua progresiv, pe măsura efectuării tragerilor din credit. Se pot
constitui drept garanţie şi bunurile achiziţionate/realizate din fonduri structurale, pentru programele operaţionale
care au prevederi exprese în acest sens:
– ipoteci şi gajuri asupra activelor ce reprezintă obiectul Facilităţii;
– cesiunea de creanţă provenind din contractul încheiat între împrumutat şi Autoritatea de
Management;
– alte garanţii acceptate de bancă în conformitate cu normele în vigoare.
Principalele costuri:
– dobânda: variabilă (Robor/Euribor + marja);
– comision de acordare: flat, aplicabil la suma facilităţii, plătibil în max. 5 zile de la data semnării
Contractului de Facilitate, dar nu mai târziu de data primei utilizări din Facilitate;
– comision de administrare: flat, aplicabil la soldul Facilităţii, plătibil semestrial de la data semnării
contractului de Facilitate.
Principalele costuri (cont):
– comision de angajament: aplicabil sumei neutilizate a Facilităţii, plătibil pe parcursul perioadei de
utilizare împreună cu dobânda;
– comision de rambursare anticipata: flat din suma rambursată în avans, plătibil la data rambursării
anticipate.
Documente necesare:
– solicitantul transmite către bancă o copie a dosraului depus la Autoritatea de
Management/Organismul Intermediar;
– decizia de finanţare a băncii va fi luată în baza analizei economico-financiare a proiectului, dar şi a
analizei financiare a potenţialului împrumutat. Banca poate emite, la solicitarea clientului, o scrisoare de
intenţie, care va confirma interesul băncii pentru proiect şi acceptabilitatea aplicantului. Acest document este

76
necesar pentru depunerea aplicaţiei la Autoritatea de Management a programului în cadrul căruia se solicită
fondurile.
Avantaje:
– cheltuielile de proiect sunt finanţate pe perioada realizării acestuia, în aşteptarea plăţilor în cadrul
grantului
– rambursarea integrală la finalizarea etapei/proiectului pe măsura primirii grantului.

77
 TEMA 8
LEASING-UL
Leasing-ul este o formă de închiriere, realizată fie direct de furnizor, fie indirect prin societăţile
specializate (societăţi de leasing) a unor echipamente şi servicii către beneficiari (persoane fizice sau juridice)
care nu dispun de fonduri proprii pentru achiziţionarea acestora.
Obiectul operaţiunilor de leasing şi implicit al contractului de leasing îl formează:
a) bunuri de investiţii mobile sau imobile din sfera:
- producţiei (utilaje şi maşini agricole, maşini electronice, maşini-unelte, mijloace de transport etc.);
- produse de folosinţa îndelungată:
b) bunuri din sectorul imobiliar care se adresează atât firmelor în cazul închirierii unor spaţii de
producţie şi comercializare, cât şi persoanelor fizice sub forma închirierii imobilelor;
c) servicii - între acestea, ponderea cea mai mare o reprezintă domeniul turismului.
Participanţii la astfel de operaţiuni de leasing sunt:
- Furnizorul bunului aflat în proprietatea sa (poate fi un simplu vânzător sau chiar producătorul), are
interesul să-şi vândă bunul. În acest sens, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu finanţatorul operaţiunii
de leasing;
- Finanţatorul (locator) este, de regulă, o societate financiară sau o bancă specializată în plasarea
capitalului în investiţii pe durată medie sau lungă, în condiţii de rentabilitate, prin cumpărarea bunului oferit
de furnizor;
- Utilizatorul (locatar, beneficiar) este interesat de a folosi un bun fără a investi în achiziţionarea lui.
Aceasta îi permite să-şi dirijeze fondurile proprii în alte direcţii.
Departajarea formelor de leasing se face în funcţie de anumite criterii, şi anume:
1. Poziţia furnizorului în contractul de închiriere:
leasing direct - formă care presupune încheierea unui contract direct între furnizor şi beneficiar,
furnizorul îndeplinind calitatea de finanţator;
leasing indirect - formă care presupune existenţa societăţilor specializate de leasing care preiau funcţia
de finanţator (cumpără de la furnizorul de echipamente şi le închiriază beneficiarului, asumându-şi toate
riscurile ce decurg din operaţiunea de leasing).
În continuare, este prezentat schematic mecanismul şi etapele tranzacţiei de leasing cu trei
participanţi:

78
 a. Beneficiarul iniţiază operaţiunea şi se adresează societăţii de leasing cu o cerere de ofertă;
b. Societatea de leasing acceptă cererea de ofertă, care devine comandă;
c. Stabilirea contractului dintre producător şi beneficiar;
d. Încheierea contractului de leasing dintre finanţator şi beneficiar;
e. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing;
f. Punerea bunului la dispoziţia beneficiarului;
g. Beneficiarul plăteşte societăţii de leasing costul sub formă de rate eşalonate pe perioada de
valabilitate a contractului.
RAPORTUL R A T A D E L E A S I N G ŞI P R EŢ U L D E E X P O R T

leasing financiar - presupune ca societatea de leasing să recupereze preţul de export, inclusiv

costurile auxiliare (de exemplu: piese de schimb) de la prima închiriere a bunului şi, să obţină şi un anumit
profit. Prima perioadă de închiriere a unui echipament se numeşte perioada de bază şi, de regulă, este mai
scurtă decât perioada de viaţă a acestuia. Se mai numeşte şi leasing complet achitat (ful pay-out leases)
deoarece firma de leasing se aşteaptă să-şi acopere costurile achiziţiei în perioada de bază din fondurile
împrumutatului şi să realizeze profit;

leasingul funcţional (operaţional) - în cazul acestei forme de leasing se recuperează doar o parte
din costuri în perioada de bază, ratele sunt mai mari, termenul este mai scurt, decât în cazul leasingului
financiar, iar riscul creşte datorită uzurii morale a echipamentului. Este tipul de tranzacţie cel mai des utilizat
datorită facilităţilor pe care le oferă:
- posibilitatea rezilierii contractului;
- schimbarea echipamentului vechi cu unul nou, cu grad ridicat de tehnicitate, compatibil cu
tehnologiile ultramoderne;
- închirieri pe termene foarte scurte de timp care corespund unor nevoi temporare;
- chirii mici în comparaţie cu leasingul financiar.
Acest tip de leasing mai este denumit şi “finanţare extrabilanţieră”, deoarece obligaţia pentru plăţile
viitoare ale chiriilor nu apare ca o datorie în bilanţul locatarului.

79
 În legislaţia românească în domeniu, se regăseşte numai acest criteriu de departajare a contractelor de
leasing. Ponderea cea mai mare o are leasing-ul financiar (aproximativ. 90% din totalul contractelor de leasing
încheiate). Se consideră leasing financiar acel tip de leasing care îndeplineşte cel puţin una din următoarele condiţii:
- la expirarea contractului de leasing este prevăzută în mod expres trecerea dreptului de proprietate
de la locator la utilizator;
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii
contractului de leasing;
- chiar dacă la final dreptul de proprietate nu este transferat, perioada de folosire a bunului în sistem
de leasing acoperă cel puţin 75% din durat normală de utilizare a bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de intrare (de piaţă).
Altfel spus, dacă leasing-ul financiar reprezintă mai mult un sistem de finanţare, asemănător în multe
privinţe creditului bancar, leasing-ul operaţional reprezintă mai mult o modalitate de închiriere a unui bun.
C O NŢ I N U T U L R A T E L OR DE L E A S I N G

- leasing brut este forma prin care în chirie se include pe lângă preţul de vânzare şi cheltuielile de
întreţinere, service şi reparaţii; uneori furnizorul asigură instruirea şi specializarea personalului beneficiarului,
atât pentru asigurarea unei exploatări corespunzătoare a echipamentului, cât şi în scopul consolidării relaţiilor
cu beneficiarul;
- leasing net, aceasta formă conţine numai preţul de export al echipamentului de închiriat.
T ER M E N U L D E ÎN C H IR I ER E

- leasing pe termen lung presupune ca durata de închiriere să fie de cel puţin 8 ani şi prezintă facilitatea ca
după o jumătate din perioada prevăzută în contract, locatarul are posibilitatea achiziţionării bunului respectiv la un
preţ calculat în funcţie de ratele plătite;
- leasing pe termen mediu, în acest caz durata de închiriere este redusă la 3-5 ani, perioadă cu
închirieri succesive sau mai multor beneficiari;
- leasing pe termen scurt, când bunul închiriat trece printr-un şir de contracte succesive, pe termene
scurte (până la un an).
În România, pe piaţa leasing-ului activează două entităţi: ASLR – Asociaţia Societăţilor de Leasing din
România şi ALB – Asociaţia de Leasing Bancar.
Din punctul de vedere al obiectului contractelor de leasing, ponderea cea mai mare (aproape 90%) o
are leasing-ul auto. Acest segment a atins o anume saturaţie, de aceea se aşteaptă o creştere mai importantă
pe segmentul leasing-ului imobiliar şi a celui pentru echipamente (industriale, agricole, IT etc.). Din punctul de
vedere al beneficiarilor contractelor de leasing, aproximativ. 80% sunt companii, iar restul de 20% sunt
persoane fizice.
Legea nr.93/2009 privind instituţiile financiare nebancare conţine condiţiile minime de acces al
instituţiilor financiare nebancare la activitatea de creditare, în scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii
80
financiare, prevederile legii menţionate vor trebui respectate şi de firmele de leasing care, pentru a fi
autorizate de BNR, vor trebui să îndeplinească o serie de criterii, asemănătoare celor solicitate instituţiilor de
credit. Acest lucru va avea un impact foarte mare asupra multora dintre firmele independente de leasing care
îşi desfăşoară în prezent activitatea, unele dintre ele neputând să facă faţă noilor cerinţe.
Leasing-ul imobiliar ar putea să devină o opţiune la creditul ipotecar şi imobiliar. Această afirmaţie ia în
considerare atât situaţia întreprinderilor mici şi mijlocii care nu au un acces prea uşor la finanţări în domeniul
imobiliar, dar şi persoanele fizice care nu pot îndeplini condiţiile cerute de creditul ipotecar/imobiliar. Leasing-
ul imobiliar poate fi făcut pe perioade de timp lungi, minim 10 ani. De aceea, companiile de leasing ar trebui să
identifice sursele de finanţare care să susţină aceste investiţii. Pentru aceasta, una din condiţii o reprezintă
creşterea capitalului social, ele putând astfel să dobândească un plus de credibilitate şi să le favorizeze
atragerea de finanţări care să susţină proiectele pe termen lung. Conform Legii nr.93/2009, ele trebuie să aibă
un capital minim social de 200.000 euro. Chiar şi aşa, trebuie să existe o corelaţie între capitalurile proprii şi
sumele împrumutate (acest lucru va impune adecvarea capitalului în funcţie de volumul finanţărilor acordate).
Avantajele leasing-ului pentru participanţii la operaţiune

Avantajele beneficiarului (utilizator, locatar):
- leasingul asigură finanţarea în proporţie de până la 100%. Chiria, în comparaţie cu preţul de
cumpărare al produsului, nu necesită capital propriu, costurile sunt mai reduse în comparaţie cu alte variante
de finanţare, acesta putând fi investit rentabil în alte sectoare;
- de regulă, plata unui avans sau în avans a chiriei nu este obligatorie;
- bunurile achiziţionate în sistem leasing nu sunt evidenţiate în bilanţ ca fonduri fixe decât în
momentul transferului proprietăţii şi, ca urmare, chiria poate fi considerată o cheltuială a societăţii;
- mărimea constantă a chiriei facilitează planificarea mai riguroasă a cheltuielilor;
- durata de închiriere poate fi stabilită astfel încât firma să fie dotată permanent capacităţii proprii de
producţie, cu maşini moderne şi de mare randament;
- dezvoltarea accesul la anumite echipamente care, în mod normal, sunt supuse restricţiilor tarifare şi
netarifare şi sunt scutite de plata taxelor vamale;
- tripla opţiune la încheierea perioadei de închiriere (să renunţe la contract, să prelungească
contractul, să cumpere bunul la valoarea reziduală – după scăderea amortizării).

Avantajele societăţii de leasing:
- obţinerea de venituri în urma închirierii bunului: chiria, dobânda pentru finanţarea pe termen
mijlociu şi lung, costul serviciilor oferite de societatea de leasing, prima de risc etc.;
- stimularea unor ramuri prin dirijarea finanţării către acestea;
- reducerea riscurilor investiţiei prin păstrarea dreptului de proprietate asupra bunului.

Avantajele furnizorului:
- promovarea şi creşterea exporturilor, precum şi creşterea segmentului de piaţă pentru produsele
sale;

81
 - încasarea, imediată şi sigură a preţului produselor executate;
- lărgirea zonei geografice de desfacere şi extinderea cercului de clienţi, prin oferirea unor facilităţi, ca
de pildă, închirierea experimentală, urmată de perioada de închiriere propriu-zisă şi apoi, cumpărarea bunului;
- accesul rapid la sursele de finanţare.
Dezavantajele leasing-ului se concentrează, mai ales în zona costurilor, constituind un punct sensibil în
comparaţie cu alte surse de finanţare. În plus, taxele practicate includ o serie de costuri suplimentare aferente
finanţării: comision de gestionare a afacerii, prima de risc etc. Riscul deteriorării bunului pe perioada de locaţie se
constituie, de asemenea, într-un dezavantaj pentru firma de leasing.

82
 TEMA 9
COSTURILE CREDITELOR
DOBÂNZI ŞI COMISIOANE
Dobânda la credite poate fi fixă sau variabilă.
Dobânda fixă rămâne neschimbată pe toată perioada de creditare. Avantajul dobânzii fixe constă în
cunoaşterea exactă a sumei datorate de împrumutat pe toată perioada de creditare. Dezavantajul acestui tip
de dobândă apare în situaţia în care dobânzile pe piaţă scad, costul suportat de împrumutat fiind astfel mai
mare.
Dobânda variabilă este utilizată în două variante:
- dobândă variabilă stabilită în contractul de credit în funcţie de anumiţi indici ai pieţei (ex. cotaţiile
ROBOR, LIBOR, EURIBOR); caracterizată prin faptul că pe toată perioada de creditare, costul împrumutului este
ajustat în funcţie de evoluţia pieţei; în situaţia în care dobânzile cresc, dezavantajul pentru împrumutat constă,
evident, în creşterea sumei de plată;
- dobânda revizuibilă, care permite băncii ajustarea periodică a ratei dobânzii atât în funcţie de
evoluţia pieţei, dar şi de politica proprie privind dobânzile active şi pasive, precum şi de alţi factori (ex. pentru
atragerea unor noi resurse în vederea dezvoltării activităţii, o bancă poate creşte dobânzile la depozite –
dobânzile pasive, dar, pentru a acoperi acest cost suplimentar, va creşte şi dobânzile la credite – dobânzi
active).
Există, de asemenea, şi scheme de creditare în care se combină dobânda fixă cu cea variabilă,
exemplul cel mai frecvent fiind în cazul creditului ipotecar – credit cu dobândă fixă în primii ani, după care
dobânda devine variabilă.
Sistemul de comisioane aplicabil creditelor retail diferă de la bancă la bancă, precum şi în funcţie de
tipul creditului, şi chiar de valoarea acestuia. Cele mai frecvent utilizate tipuri de comisioane sunt următoarele:
- Comision de analiză a dosarului, plătibil la depunerea cererii de împrumut;
- Comision de evaluare a proprietăţii, încasat atunci când se constituie drept garanţie o ipotecă,
operaţiunea fiind realizată de evaluatorii băncii;
- Comisionul de acordare este, de regulă, un comision flat, respectiv un procent aplicat la valoarea
creditului, plătibil la data acordării;
- Comision de gestiune (administrare) aplicabil la valoarea creditului şi plătibil în două variante: o
singură dată la data semnării contractului de credit sau plătibil odată cu ratele de credit;
- Comisionul de rambursare anticipată se percepe atunci când împrumutatul doreşte restituirea înainte
de scadenţă a creditului;
- Comision de amendare a contractului de credit, atunci când survin modificări în derularea acestuia,
modificări convenite prin încheierea unui addendum la contract.

83
 EXPLICITARE TERMENI
Comision de acordare – plătit la acordarea unui împrumut, care se calculează fie ca procent din suma
împrumutată, fie este stabilit în sumă fixă. De multe ori, băncile includ acest comision în credit pentru a nu
obliga clientul să plătească nimic, iar împrumutul să fie mai uşor de obţinut. În aceste cazuri, valoarea
creditului devine mai mare decât suma încasată de client.
Comision de administrare - plătit lunar sau anual la un credit, acesta fiind de regulă inclus în rata lunară.
Nivelul lui se calculează fie ca procent din valoarea creditului, fie ca procent din soldul rămas al împrumutului. În
general, comisioanele lunare la credite reprezintă dobânda ascunsă, băncile folosind aceasta tactică pentru a putea
afişa rate mai mici de dobândă în campaniile de promovare.
Comision de neutilizare credit - perceput în cazul în care clientul nu a utilizat creditul aprobat de
bancă. Acest comision se practică, de regulă, la împrumuturile care se eliberează în tranşe, unde clientul are la
dispoziţie un anumit interval de timp, în care poate utiliza banii.
Comision de rambursare anticipată - plătit la rambursarea în avans a unei părţi sau a întregului credit.
Acesta se calculează ca procent din suma rambursată anticipat.
Dobânda reprezintă suma plătită pentru a împrumuta o sumă de bani sau suma încasată pentru
depunerea banilor într-un produs de economisire (depozit, cont de economii, etc.).
Dobânda se calculează astfel:
r T
Dobanda = S ⋅ ⋅
100 360
unde:
S = suma împrumutată (valoarea depozitului)
r = rata dobânzii
T = durata împrumutului (depozitului).

Dobânda anuală efectivă (DAE) - exprimă sub forma procentuală costul total al creditului, incluzând
atât dobânda cât şi comisioanele. Acest indicator este folosit pentru a compara costul creditelor. În prezent,
legea obligă băncile să calculeze DAE doar la creditele de consum, fără garanţii ipotecare, cu sume cuprinse
între 200 şi 20.000 euro.
Euribor reprezintă rata dobânzii la care băncile europene se împrumuta între ele în euro. Aceasta se
calculează zilnic ca medie a dobânzilor practicate de cele mai importante bănci din zona euro.
Libor reprezintă rata dobânzii la care băncile de pe piaţa londoneză se împrumută între ele. Se
calculează ca medie aritmetică a ratelor de dobândă practicate de principalele bănci pentru diverse valute (lire
sterline euro, dolari, franci elveţieni, yeni japonezi).
Gradul de îndatorare exprimă sub formă procentuală raportul dintre ratele lunare la împrumuturile
contractate şi venitul disponibil.

84
 Marja de dobândă reprezintă valoarea exprimată în puncte procentuale, care se adaugă la rata
dobânzii de bază a băncii sau la un indice monetar de referinţă pentru a calcula rata dobânzii practicată la un
împrumut. De regulă, marja ramâne fixă pe durata contractului, astfel că rata dobânzii se modifică doar în
funcţie de dobânda folosită ca reper.
Principal reprezintă o parte din rata lunară, prin care se diminuează datoria clientului faţă de bancă.
Cu fiecare rată lunară achitată, soldul creditului se diminuează cu valoarea principalului, până când în final se
rambursează întregul credit.
Rata dobânzii exprimă, sub formă procentuală, dobânda practicată la credite sau depozite, în formă
anualizată (de ex, o rată a dobânzii de 10% la un depozit înseamnă că banii depuşi la bancă vor aduce un câştig
de 10% într-un an).
Rata de dobândă penalizatoare - se aplică pentru sumele restante, ea fiind folosită pentru a calcula
penalităţile de întârziere.
Ratele dobânzilor interbancare BUBID/BUBOR:
– BUBID = rata dobânzii la depozitele atrase;
– BUBOR = rata dobânzii la depozitele plasate.
Ratele medii ale dobânzilor pe piaţa monetară interbancară:
– ROBID = rata medie a dobânzii la depozitele atrase;
– ROBOR = rata medie a dobânzii la depozitele plasate.
– Se stabilesc zilnic de BNR, ca medie aritmetică a cotaţiilor practicate de bănci selectate de banca
centrală.

85
 TEMA 10
SERVICII OFERITE DE INSTITUŢIILE DE CREDIT CĂTRE CLIENŢII SĂI
OPERAŢIUNI CU CARDURI ŞI ALTE SERVICII ELECTRONICE
Deşi este un instrument relativ tânăr, care a apărut pe piaţă după al doilea război mondial, cardul a
avut o evoluţie rapidă, poate mai rapidă decât oricare produs bancar.
Părintele cardului, care iniţial a avut forma unor bonuri valorice în schimbul cărora se puteau face
achiziţii de la comercianţii care au acceptat să participe la acest nou plan creditare, a inventat acest sistem
foarte simplu şi rapid de creditare, respectiv, comercianţii care vindeau mărfuri, de regulă de valori mici, în
schimbul acestor bonuri valorice, le depuneau periodic la bancă, iar banca factura cumpărătorilor
contravaloarea acestora. Pe baza acestui sistem, în 1951 Franklin National Bank - New York a emis practic
primele carduri din lume.
Idea de creditare pe baza cardurilor de plastic s-a transformat într-un instrument propriu-zis abia în
1960, când Bank of America a lansat BankAmericard (în prezent denumită VISA International).
După succesul rapid al BankAmericard, un număr de 17 instituţii bancare au înfiinţat, în 1966, o reţea
proprie prin care îşi acceptau reciproc credit - cardurile locale, denumită Asociaţia Interbancară de Carduri,
care se ocupa cu procedurile de autorizare, clearing şi decontare.
Dezvoltarea a fost atât de rapidă şi neaşteptată chiar, astfel încât, în jurul anului 1990, ambele instituţii
- BankAmericard şi respectiv Asociaţia Interbancară de Carduri – aveau fiecare în jur de 100 milioane de
carduri emise.
Piaţa cardurilor ca parte integrantă a pieţei financiare mondiale este supusă, mai mult decât oricare
altă activitate, unui rapid proces de globalizare. Pe lângă cei doi mari jucători (VISA International şi MasterCard
lnternational), un rol activ în globalizarea pieţei cardurilor îl joacă şi Europay International, American Express,
Dinners, JCB etc.
Principalele tipuri de carduri
Cardul poate fi definit ca un instrument de decontare care facilitează deţinătorului achiziţionarea de
bunuri şi servicii fără să fie nevoie de existenţa numerarului (cash).
Cardul oferă deţinătorului accesul, printr-o modalitate tehnică adecvată, la un cont bancar din care se
efectuează plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate, fie pe seama disponibilului existent în cont, fie prin
apelarea la un credit.
Globalizarea pieţei cardurilor conferă acestora un grad înalt, aproape universal, de standardizare
materializat în câteva trăsături comune:
- suport fizic din plastic special cu dimensiuni standard;

86
 - pe faţă sunt imprimate, cu metode tehnice speciale (laser, embosare etc.), numele emitentului,
numărul şi seria cardului, data expirării valabilităţii cardului, sfera de aplicabilitate, numele şi prenumele
posesorului şi, după caz, spaţiul geografic de utilizare;
- tot pe faţă sunt imprimate sigla emitentului, logo-ul organizaţiei de carduri, elementele holografice
de securitate;
- pe spatele cardului este aplicată o bandă magnetică, pentru elementele de securitate şi
individualizare, precum şi o rubrică pentru semnătura posesorului.
Clasificarea cardurilor poate fi realizată după mai multe criterii:
a) după gradul de securitate:
- cu bandă magnetică - asigură încriptarea şi securizarea unor informaţii despre posesorul (utilizatorul)
cardului, emitentul acestuia şi algoritmul unic de codare/decodare a datelor de verificare a validităţii
instrumentului de plată;
- cu microprocesor încorporat (smart-cardurile) - asigură o securitate mai bună, dar şi colectarea şi
furnizarea unor informaţii, mai bogate privind alimentarea şi utilizarea fondurilor. Viitorul este al smart-
cardurilor, marii operatori internaţionali propunându-şi înlocuirea treptată a cardurilor cu bandă magnetică cu
smart-carduri.
b) după sursa de acoperire:
- debit - carduri
Cardurile de debit permit posesorului plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate, precum şi retrageri de
numerar din ATM (Automated Teller Machine) sau de la ghişeele băncii în limita sumelor prerezervate în cont;
- credit-carduri.
Cardul de credit reprezintă un împrumut, aflat permanent la dispoziţia clientului.
Suma maximă care poate fi obţinută cu ajutorul cardului este numită de bănci - limită de credit.
Aceasta scade pe măsură ce banii sunt utilizaţi şi se reîntregeşte o data cu rambursarea.
Cardul poate fi folosit de client după cum doreşte. Acesta poate efectua diverse plaţi la magazinele
care acceptă cardurile sau, pur şi simplu, poate retrage numerar de la bancomate. Prin natura sa, cardul de
credit este, însă, un produs destinat facilitării plaţilor la comercianţi şi, mai puţin, utilizării în scopul retragerii
de numerar de la bancomate.
Diferenţierea se observă în mod evident. Trebuie doar să luăm în calcul nivelul net superior al
comisioanelor la retragerea de numerar în comparaţie cu cardurile de debit. În plus, majoritatea băncilor
percep dobânzi pentru sumele retrase în numerar de pe cardurile de credit, din momentul efectuării
operaţiunii.
La început, utilizarea cardurilor de credit emise de instituţiile de credit româneşti a fost limitată, în
majoritatea cazurilor, la teritoriul naţional. În prezent, însă, aproape toate cardurile de credit pot fi folosite şi
în străinătate. Cardurile de credit sunt emise în general în lei. Există însă bănci unde deţinătorii de carduri pot
opta pentru carduri în valută. O asemenea opţiune este recomandată celor care călătoresc frecvent în

87
străinătate, întrucât utilizarea în ţară a unui card emis în valută va fi însoţită de un comision de conversie de
2% din valoarea tranzacţie.
Cardurile de credit permit posesorului plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate, precum şi retrageri de
numerar din ATM sau de la ghişeele băncii dintr-un credit acordat pe numele său.
Evident, cardurile de credit sunt mai mult solicitate de clienţi, dar distribuirea lor trebuie făcută cu
atenţie, în funcţie de standingul financiar al solicitanţilor, altminteri există riscul folosirii nejudicioase a
creditului de către unii posesori, cu consecinţe financiare nefavorabile asupra emitenţilor de carduri.
La New York s-a derulat un proces prin care o serie întreagă de comercianţi au cerut celor doi giganţi
de pe piaţa cardurilor (VISA şi MasterCard) despăgubiri pentru costurile suplimentare determinate de
acceptarea cardurilor de peste 39 miliarde USA. Decizia a fost favorabilă comercianţilor, instanţele abilitate
obligând cele două asociaţii să plătească daune de circa 3 miliarde USD;
c) după emitent:
- carduri emise de bănci
Băncile, asociaţiile bancare au fost pionierii emiterii primelor carduri şi pe parcursul câtorva decenii de
experienţă şi-au consolidat poziţia pe piaţa acestor "bani de plastic".
- carduri emise de societăţi nebancare
În ultima perioadă au apărut diverse cluburi private, lanţuri hoteliere şi de magazine care au emis
propriile carduri ce conferă deţinătorilor, pe lângă calitatea de membru, posibilitatea achitării unor servicii cu
acestea.
Drumul parcurs de la moneda-aur, cu valoare intrinsecă, la moneda fiduciară (bani de hârtie) a fost
incomparabil mai lung decât cel de la banii de hârtie la banii de "plastic", care s-a înfăptuit într-o perioadă
istorică foarte scurtă.
Pe pieţele mature (piaţa vest - europeană, piaţa americană), ca şi pe pieţele mai tinere (piaţa central şi
est europeană, din care face parte şi România) există o multitudine de tipuri de carduri, care în esenţă nu sunt
altceva decât variaţiuni pe marginea celor trei tipuri fundamentale de carduri: cardul de debit, cardul de credit
şi cardul cu facilităţi de descoperit de cont (charge - card overdraft).
Internaţionalizarea neconvenţională a plăţilor precum şi uniformitatea comportamentală în domeniul
fluxurilor de numerar, sub forma "monedei unice" - banul de plastic, este înlesnită de următoarele tipuri de
carduri:
Carduri emise sub sigla VISA: VISA Classic, VISA Business, Gold/Premier Card, Electron Card, Affinity
Card
a) cardurile VISA Classic, cu cele două variante ale sale, debit-card şi credit-card:
- sunt un mijloc de plată recunoscut pretutindeni în lume, pe care îl poţi utiliza în mai mult de 170 de
ţări, la peste 29 milioane de magazine şi 1.7 milioane de bancomate care afişează sigla ;

88
 - cardurile Visa Classic în USD se remarcă prin cel mai ridicat grad de securitate existent la nivel
internaţional. Astfel, se pot efectua tranzacţii oriunde în lume în deplină siguranţă datorită microprocesorului
încorporat (CIP), care reduce semnificativ riscul de copiere sau contrafacere a cardului;
- sunt destinate populaţiei;
- sunt carduri embosate care lucrează în toate mediile de acceptare
- on-line şi off-line;
- pot fi autorizate prin intermediul unui POS (Point of Sales) sau ATM. În cazul utilizării lor în sistemele
manuale de tranzacţionare, autorizarea se face telephonic (vocal);
serviciile suplimentare, oferite contra-cost deţinătorilor, pot fi: înlocuirea cardurilor în situaţii
excepţionale (furt, pierdere etc.), eliberarea de numerar la ghişeele băncilor;
b) cardurile VISA Business şi Gold Card/Premier:
- sunt utilizate, în special în mediul de afaceri, de persoane cu un potenţial financiar adecvat;
- sunt carduri embosate care lucrează în toate mediile de acceptare;
- on-line şi off-line;
c) cardurile VISA Electron:
- sunt destinate segmentului de clienţi care prezintă un grad ridicat de risc în utilizare;
- pot fi utilizate numai în mediul electronic (ATM POS) de tranzacţionare;
Carduri emise sub sigla EUROPAY:
a) carduri emise sub sigla MasterCard: EUROCARD Business, EUROCARD Classic etc.:
- carduri embosate care lucrează în toate mediile de acceptare - online şi off-line, putând fi utilizate
atât pentru tranzacţii comerciale, cât şi pentru obţinerea de numerar atât în mediul electronic (ATM), cât şi
prin preluare manuală a datelor;
- se adresează fie mediului de afaceri, fie populaţiei.
b) carduri emise sub sigla EUROCARD/MasterCard: Maestro, Cirrus, Edc etc.:
- sunt carduri de tip debit - card;
- sunt destinate categoriei de utilizatori care au un grad înalt de risc;
- pot fi folosite numai în mediul electronic (ATM, POS) de tranzacţionare.
Diferitele tipuri de carduri emise de băncile din România pot fi grupate, fără a se limita la acestea, în
funcţie de sistemele mondiale care asigură globalizarea plăţilor prin carduri, sub sigla cărora sunt emise, astfel:
a. carduri emise sub sigla VISA: VISA Classic; VISA International; VISA Business Card; VISA Electron
etc.;
b. carduri emise sub sigla MasterCard: EUROCARD/MasterCard Business; EUROCARD/MasterCard etc.;
c. carduri emise sub sigla Eurocard/MasterCard: Maestro; etc.
Din punct de vedere al utilizatorilor, cardurile emise pe teritoriul României pot fi clasificate astfel:
- carduri utilizate de persoanele fizice: VISA Classic; VISA International; VISA Electron, Maestro etc.;

89
 - carduri utilizate de reprezentanţii persoanelor juridice şi cele asimilate acestora:
EUROCARD/MasterCard Business, VISA Business etc.
Din punct de vedere al monedei în care sunt emise, în România cardurile pot fi:
- carduri emise în lei: Maestro, VISA Classic, EUROCARD/MasterCard Business, EUROCARD/MasterCard
Classic etc.;
- carduri emise în valută: VISA International, VISA Business etc.;
- carduri emise în lei, utilizabile în lei pe teritoriul României şi în valută, în afara României: VISA
Electron.
Operaţiuni cu carduri
Funcţia de identificare pe care o deţine cardul pune în relaţie cei doi parteneri: deţinătorul cardului şi
emitentul acestuia (banca). Obiectul relaţiei dintre aceşti parteneri îl constituie contul deschis pe numele
deţinătorului de card.
Funcţia de plată şi de credit a cardului presupune existenţa a trei participanţi: deţinătorul cardului
(clientul plătitor), beneficiarul sumei (comerciant) şi gestionarul contului plătitorului (banca emitentă a
cardului).
Banca emitentă a cardurilor trebuie să organizeze şi să asigure funcţionarea unui centru de procesare
şi autorizare, care să certifice validitatea operaţiunilor efectuate de deţinătorul de card.
Emiterea cardurilor
La cererea solicitanţilor de carduri, care pot fi persoane fizice sau juridice, după semnarea contractelor
de emitere a cardurilor, banca deschide acestora conturile aferente operaţiunilor cu carduri. Emiterea
cardurilor solicitanţilor, presupune parcurgerea următoarelor etape:
- completarea cererii de emitere a cardului şi depunerea documentelor necesare aprobării acestei
cereri;
- verificarea de către bancă a cererilor de emitere de card şi, după caz, a celei de deschidere de cont;
- determinarea de către bancă a elementelor de personalizare, necesare emiterii cardului şi codificarea
datelor personale;
- eliberarea cardurilor se face numai după depunerea sumelor reprezentând taxa de emitere, taxa
anuală de utilizare a cardului, precum şi suma minimă necesară a fi depusă lunar în cont;
- după caz, solicitantul poate beneficia de o linie de credit pusă la dispoziţie de către bancă, după
efectuarea analizei specifice de creditare.
Acceptarea cardurilor
Pentru a putea deţine calitatea de acceptanţi, comercianţii încheie cu banca contracte de acceptare la
plată a cardurilor. Contractele cuprind clauze referitoare la condiţiile de acceptare, termenii de acceptare,
drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Clauza de acceptare este obligatorie şi necondiţionată.
După încheierea contractului, banca emitentă asigură comerciantului următoarele: cititoare de cărţi
(magnetice sau electronice) şi instrucţiunile de utilizare a acestora, formularele aferente documentelor de

90
vânzare (chitanţe de vânzare, role de hârtie etc.), centralizatoare, precum şi cu caracter prudenţial, listele
cuprinzând cardurile interzise la acceptare.
Fiecărui comerciant i se atribuie un cod unic, care conţine şi codul băncii emitente, precum şi o limită
de autorizare (valoarea maximă a unei tranzacţii pentru care nu este necesară obţinerea aprobării efectuării ei
de la centrul de autorizare al băncii).
Autorizarea constă în atestarea, de către centrul de autorizare, a validităţii tranzacţiei între un posesor
autorizat şi un comerciant acceptant.
În funcţie de limita de autorizare stabilită la încheierea contractului, pot fi întâlnite următoarele
situaţii:
- tranzacţii a căror valoare este mai mică decât limita de autorizare. Comerciantul acceptă cardul şi
completează documentele de vânzare cumpărare aferente, fără a solicita autorizarea efectuării tranzacţiei;
- tranzacţii a căror valoare este mai mare decât limita de autorizare. Comerciantul solicită autorizarea
tranzacţiei centrului de autorizare. Centrul de autorizare, după efectuarea verificărilor necesare, îşi dă sau nu
acceptul pentru tranzacţia respectivă.
Astfel comerciantul primeşte codul de autorizare al tranzacţiei, pe care îl înscrie pe toate documentele
de decontare şi efectuează operaţiunea;
- tranzacţii pentru care limita de autorizare este zero. Pentru bănci, în cazul eliberărilor de numerar,
limita de autorizare atribuită este zero, băncilor revenindu-le obligaţia de a solicita autorizarea efectuării
tranzacţiei în toate situaţiile în care posesorul cardului solicită retragerea de numerar de la ghişeele lor.
Indiferent de situaţia în care se încadrează tranzacţia, comerciantul acceptant verifică atât identitatea
posesorului cardului şi caracteristicile de securitate ale acestuia, cât şi lista actualizată a cardurilor interzise la
acceptare.
Eliberarea numerarului şi alte operaţiuni cu carduri
Eliberarea numerarului fie prin intermediul ATM-ului, fie la ghişeul băncii, face apel la funcţia de
identificare pe care o deţine cardul (pune în relaţie cei doi parteneri: deţinătorul cardului şi emitentul acestuia
- banca).
A. Operaţiuni prin intermediul ATM-ului
Eliberarea numerarului
În cazul eliberării de numerar prin intermediul ATM-ului, utilizarea cardului presupune parcurgerea, de
către posesor, următorilor paşi:
- introducerea cardului în dispozitivul electronic;
- tastarea codului PIN (Personal Identificational Number, reprezentând numărul personal de
identificare);
- selectarea opţiunii din meniul principal;
- introducerea datelor necesare efectuării tranzacţiei (suma solicitată, eliberarea sau nu a chitanţei
etc.);

91
 - confirmarea sumei solicitate;
- vizualizarea rezultatului;
- primirea chitanţei justificative, dacă a solicitat acest lucru;
- restituirea cardului.
Alte operaţiuni prin intermediul ATM-ului
Meniul de opţiuni al ATM-ului mai poate include:
- informaţii privind soldul sau alte informaţii solicitate;
- plata facturilor datorate furnizorilor;
- analiza fluxului de numerar;
- decizii financiare şi de management.
Informaţiile solicitate de posesorul cardului pot fi afişate pe ecranul ATM-ului sau pot fi tipărite şi
eliberate automat.
În cazul în care posesorul cardului optează pentru plata facturilor datorate furnizorilor, introduce
datele necesare pentru identificarea contului, termenul limită până la care trebuie efectuată plata şi adresa
electronică la care se va face plata.
Analiza fluxului de numerar oferă posesorului cardului date referitoare la intrările şi ieşirile de numerar de la
ultima utilizare a cardului.
Pentru decizii financiare şi de management, deţinătorul cardului, pe baza datelor introduse, poate
primi mai multe variante de utilizare a sumei respective. În funcţie de decizia sa, poate selecta varianta dorită,
confirmând astfel şi operaţiunea.
B. La ghişeele băncilor
În cazul în care deţinătorul cardului optează pentru eliberarea numerarului de la ghişeul băncii,
operaţiunea se supune autorizării centrului de autorizare. Această operaţiune poate fi întâlnită în următoarele
situaţii:
- banca respectivă nu deţine ATM;
- din motive tehnice, cardul respectiv nu poate fi utilizat prin intermediul ATM-ului;
- suma pe care o solicită deţinătorul cardului depăşeşte plafonul zilnic al tranzacţiilor derulate prin
intermediul ATM-ului etc.
Tehnica de decontare a operaţiunilor cu carduri în România
În România, comerciantul, acceptant la plată a cardurilor, pentru derularea operaţiunilor de plăţi prin
intermediul cardurilor, efectuează următoarele operaţiuni:
- verifică formal cardul: dacă este înscris în listele cuprinzând cardurile interzise la acceptare, dacă este
în termen de valabilitate, dacă este semnat, dacă aparţine posesorului etc.;
- telefonează la centrul de autorizare - ROMCARD SA – şi comunică numărul cardului, identitatea
titularului, data expirării cardului, valoarea tranzacţiei;

92
 - după autorizarea operaţiunii de către ROMCARD SA, comerciantul întocmeşte chitanţa justificativă
(în 3 exemplare), o înmânează clientului său pentru a o semna şi compară această semnătură cu cea de pe
card;
- la închiderea zilei de lucru, comerciantul totalizează chitanţele astfel întocmite în ziua respectivă, le
înregistrează în centralizatorul chitanţelor şi în borderoul de predare a chitanţelor de vânzare pentru tranzacţii
cu carduri;
- predă băncii, pe baza borderoului şi a centralizatorului, menţionate mai sus, un exemplar al
chitanţelor de vânzare; banca plăteşte comerciantului contravaloarea chitanţelor, în conformitate cu
termenele stabilite în contractul încheiat.
În cazul tranzacţiilor electronice, comerciantul utilizează un POS. Acest terminal, utilizat pentru
transferul electronic al fondurilor, permite preluarea şi transmiterea informaţiilor privind plata cu card de la
comerciant la centrul de autorizare. Folosind informaţia conţinută pe banda magnetică a cardului şi prin
tastarea PIN-ului de către client şi a valorii tranzacţiei la POS, de către comerciant, acesta din urmă primeşte
autorizarea privind plata. După autorizare, dispozitivul furnizează chitanţa de vânzare (nota de plată) în două
exemplare, din care unul rămâne la comerciant, iar celălalt la client.
Posesorul cardului autentifică tranzacţia prin tastarea PIN-ului şi prin semnarea chitanţei de vânzare
(nota de plată) editată la imprimanta POS-ului.
Decontarea sumelor respective are loc la intervale de timp mai mari, fapt ce îl dezavantajează pe
comerciant.
Comercianţii, de pe teritoriul României, pot accepta la plată şi carduri emise în monede convertibile,
dar valoarea tranzacţiilor va fi exprimată tot în lei.
În cazul tranzacţiilor pe Internet, site-ul web afişează formularul, clientul fiind invitat să introducă, în
computerul server, datele de identificare ale cardului (numele şi PIN-ul).
Aceste date sunt transmise la un procesor de carduri (site specializat), care sortează datele primite şi le
transmite băncii emitente a cardului (mandatare). Banca transmite procesorului autorizarea (sau infirmă
autenticitatea cadrului) şi blochează în contul clientului suma respectivă. După primirea, de către bancă, a
documentelor care atestă livrarea mărfii, aceasta plăteşte vânzătorului suma aferentă.
Piaţa românească a cardurilor
Începutul cardurilor în România se regăseşte în anul 1970, când persoanele străine nerezidente, care
vizitau ţara în acea vreme, aveau "privilegiul" ca la anumite hoteluri, restaurante, magazine, exclusiv să
utilizeze, ca mijloc de plată, cardul.
Abia după decembrie 1989, o dată cu trecerea de la economia de comandă spre cea de piaţa, băncile
comerciale româneşti s-au gândit la emiterea propriilor carduri, care aveau să se producă în anul 1992, când
cinci societăţi bancare reunite au pus bazele unei societăţi comerciale, denumită ROMCARD şi au emis carduri
proprii pe piaţa românească (Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca Română pentru Dezvoltare,

93
Banca Română de Comerţ Exterior - Bancorex şi Banca Comercială "Ion Ţiriac"). În anul 1995, grupul celor cinci
bănci s-a completat cu BancPost.
În ultimii ani, piaţa cardurilor din România a cunoscut o dezvoltare rapidă, ea fiind la momentul actual
în plin proces de maturizare în toate segmentele sale.
Pe lângă eforturile privind operaţiunile de autorizare şi emitere propriu-zisă a cardurilor, băncile
comerciale româneşti, care şi-au asumat operaţiunile cu carduri, au fost nevoite să facă investiţii importante
pentru asigurarea unei reţele adecvate, capabile să ofere deţinătorilor de carduri serviciul de bază, respectiv
numerarul prin intermediul ATM-urilor.
Pe de altă parte, cardurile au început să fie utilizate tot mai mult ca instrumente de plată, nu doar ca
mijloc de retragere a numerarului de la ATM-uri.
Deşi greu, anevoios chiar, tot mai multe unităţi prestatoare de servicii şi furnizoare de bunuri s-au lăsat
convinse să accepte instalarea terminalelor pentru citirea şi operarea cardurilor, în schimbul bunurilor şi
serviciilor fumizate.
Perspectivele pieţei cardurilor în România
Pentru a urma tendinţa mondială de automatizare a operaţiunilor bancare, care în mare măsură, a
permis retragerea numerarului din circulaţie, în România este necesară intensificarea eforturilor de depăşire a
tradiţiei de mediu economic "cash".
Băncile pot contribui în acest sens acţionând în special asupra segmentului de clienţi ale căror
operaţiuni cu numerar nu sunt restricţionate din punct de vedere legislativ - persoanele fizice.
Vânzările de carduri către acest segment de piaţă constituie una din căile de reducere a numerarului
aflat în circulaţie, dar nu este eficientă în lipsa unei reţele adecvate de comercianţi, acceptanţi la plată a
acestor carduri.
Un factor important al dezvoltării pieţei cardurilor în România o constituie orientarea băncilor către
comercianţi. Extinderea posibilităţii de a utiliza cardul cu prioritate pentru funcţia sa de plată (prin care sunt
puşi în relaţie deţinătorul cardului, comerciantul şi banca emitentă a cardului) va influenţa pozitiv vânzările de
carduri.
În timp ce, pe plan mondial, în prezent, se constată o concurenţă acerbă a instituţiilor specializate
pentru dezvoltarea mijloacelor de plată eficiente în comerţul electronic, în România se fac demersuri de natură
legislativă, menite să asigure o legislaţie coordonată care să permită furnizorilor de servicii cunoaşterea şi
îndeplinirea condiţiilor pentru desfăşurarea comerţului electronic.
Expresie a progresului tehnologic, cardul, instrument de identitate economică şi socială a persoanei în
cadrul sistemelor care asigură globalizarea plăţilor prin intermediul cardurilor, este supus unui proces continuu
de perfecţionare.
Băncile din România, recunoscând potenţialul pieţei cardurilor, atât prin rezolvarea problemelor de
acceptare, cât şi prin diversificarea ofertei de produse, dezvoltă o infrastructură modernă de plată în România.

94
 Sistemul de plată cu carduri de debit şi de credit face parte din infrastructura naţională în egală
măsură cu sistemul naţional legal, sistemul energetic, sistemul de transporturi etc.
România deţine un potenţial foarte bun pentru cardurile adresate atât companiilor, cât şi angajaţilor
acestora.
Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor companiilor mici (în special a IMM-urilor), VISA a lansat pe piaţa
românească cardul VISA Business Electron, cu multiple facilităţi pentru cei aflaţi la începutul afacerilor.
Moneda electronică (e-money) reprezintă valoarea stocată electronic într-un dispozitiv, fie un cip
electronic, fie memoria calculatorului şi care poate fi reîncărcabilă, cu posibilitatea utilizării într-o multitudine
de scopuri.
Pornind de la faptul că smart-cardul este cardul care oferă posibilitatea procesării si/sau stocării
unităţilor valorice prin intermediul unui microprocesor integrat (cip) şi, spre deosebire de cardul cu bandă
magnetică, poate stoca efectiv fonduri transferate dintr-un cont bancar sau dintr-un alt smart-card
(operaţiune card cu card), precum şi informaţii referitoare la soldul disponibil, plata efectuată cu acest tip de
card putându-se realiza instantaneu, putem afirma că viitorul aparţine smart-cardurilor.
Produsele existente pe piaţă s-au îmbunătăţit continuu, dar există în continuare mari oportunităţi de
creştere. Astfel, băncile din România migrează către tehnologia cu cip (de exemplu, Visa Smart Debit Credit -
VSDC).
Avantajele oferite de această nouă tehnologie nu sunt deloc neglijabile, printre acestea înscriindu-se şi
următoarele:
- control în gestionarea riscului, din punct de vedere al emitenţilor;
- reducerea fraudei;
- reducerea costurilor operaţionale ale băncii emitente;
- creşterea vitezei de operare;
- siguranţa şi integritatea tranzacţiilor online;
- creşterea comerţului electronic (e-commerce).
În Comunitatea Economică Europeană tehnologia cu cip câştigă tot mai mult teren, existând deja ţări
emitente de carduri cu chip şi ţări certificate să accepte carduri inteligente.

95
 TEMA 11
ALTE PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE DE RETAIL
Cecuri de călătorie
Cecurile de călătorie sunt destinate celor care călătoresc în străinătate, constituind o modalitate sigură de
păstrare a banilor, substituind, de fapt, numerarul. Cecurile pot fi folosite pentru obţinerea de numerar, pentru
cumpărarea unor bunuri, pentru plata unor servicii (hoteluri, restaurante). Cecurile sunt imprimate pe o hârtie
specială, având elemente de securitate, fiind înseriate şi numerotate, şi au valori fixe (ex. 10, 20, 50 USD). În momentul
cumpărării cecurilor de călătorie, banca (trasul) solicită cumpărătorului (trăgătorul) semnarea tuturor filelor de cec.
Atunci când cecul este utilizat pentru obţinerea de numerar sau pentru efectuarea unei plăţi, posesorul cecului înscrie
o a doua semnătură care se verifică de către beneficiar sau de către tras cu prima semnătură. Beneficiarul încasează
contravaloarea cecurilor de călătorie de la societatea bancară trasă unde îşi are deschis contul trăgătorul.
Cecurile de călătorie pot fi împărţite în două grupe:
- cecuri de călătorie propriu-zise ce au aspectul unei bancnote, ele putând fi cumpărate de la ghişeele
băncilor, organizaţiilor turistice etc., plătindu-se o sumă mai mare decât valoarea lor nominală, diferenţa
reprezentând-o comisionul. Beneficiarul unui cec de călătorie este protejat împotriva furtului prin faptul că atunci
când cumpără cecurile de la bancă sau de la compania de turism, trebuie să le semneze, semnătură care este
confruntată de lucrătorul de la ghişeul băncii plătitoare, atunci când îl achită, şi posesorul cecului trebuie să dea a
doua semnătură, deseori fiind solicitat şi paşaportul pentru identificarea semnăturilor;
- cecuri de călătorie cu carte de garanţie (Eurocecurile - "Eurocheques") sunt o categorie specifică a
cecurilor de călătorie, cu un grad de securitate ridicat la care au aderat majoritatea ţărilor europene.
Eurocecurile sunt cecuri cu limită de sumă dar care nu au valoarea tipărită pe ele; sunt vândute de bănci
clienţilor lor sub forma unor carnete de cecuri în alb. Beneficiarii completează eurocecurile, acestea fiind trase
asupra disponibilului din contul lor deschis la banca indicată pe eurocec. Eurocecurile au ca particularitate
faptul că, la eliberarea carnetului de cecuri, banca dă clientului şi o carte de garanţie (asemănătoare unui card)
ce cuprinde anumite elemente care, pe de o parte, asigură băncii plătitoare încasarea certă a banilor de la
banca emitentă, iar pe de altă parte, constituie o protecţie împotriva furturilor şi falsificărilor. Eurocecurile
sunt achitate numai după prezentarea de către beneficiar a cărţii de garanţie. Între elementele înscrise pe
cartea de garanţie şi pe eurocec trebuie să existe o identitate absolută, verificată de lucrătorul de la ghişeul
băncii plătitoare şi confruntată cu paşaportul beneficiarului. Moneda şi limita superioară a sumei ce pot fi
completate pe un eurocec variază de la ţară la ţară, atât în funcţie de ţara unde se află banca trasă, cât şi de
ţara în care se efectuează plata eurocecului.
Cecurile de călătorie au avantajul că în caz de pierdere sau furt pot fi înlocuite sau contravaloarea
acestora poate fi recuperată în numerar.
Transferuri rapide de bani

96
 Acest serviciu permite transferul electronic de numerar, permiţând trimiterea sau primirea de bani oriunde
în lume, fără utilizarea conturilor bancare, ordinelor de plată sau cărţilor de credit.
La transferurile rapide de bani recurg:
- persoane care lucrează în străinătate şi trimit bani acasă;
- părinţi care trimit bani copiilor aflaţi în călătorie sau la studii în străinătate;
- oameni aflaţi în situaţii critice (pierderea sau furtul banilor, cărţilor de credit sau cecurilor de
călătorie);
- persoane stabilite în străinătate şi care trimit regulat bani rudelor din ţară;
- oameni de afaceri care au nevoie urgentă de bani pentru cumpărături sau afaceri în timpul
călătoriilor în străinătate.
Business-ul cu transferul de valută are o dimensiune impresionantă (circa 4 miliarde de euro pe an),
încât băncile din România nu mai stau să aştepte venirea în ţară a marilor companii de transfer de valută, ci îşi
înfiinţează propriile firme de transferuri rapide, ori se afiliază cu repeziciune giganţilor deja prezenţi în ţara
noastră. MoneyGram Payment Systems, Western Union, Smith & Smith sau Dollar Express sunt doar câteva
din firmele care se ocupă de transferurile rapide. Piaţa e dominată de cei doi mari coloşi: Western Union şi
MoneyGram, care împreună deţin peste 75% din transferurile de bani în şi din străinătate.
Dezvoltarea firmelor care activează în acest domeniu contează de numărul şi, mai ales, de seriozitatea
băncilor cu care cooperează. Cu cât reţeaua bancară acoperă o zonă mai mare, cu atât succesul companiei de
transfer rapid de fonduri va fi mai mare.
Pe primul loc în materie de transferuri de bani, cu 463.000 de locaţii, în peste 200 de ţări, se află
Western Union, care a intrat şi în România în 1996, când a fost încheiat primul contract de colaborare cu
Banca Românească. Numărul oficiilor prin care se realizează servicii de transfer prin acest sistem a crescut
treptat, adăugându-se ca parteneri: Poşta Română, Banc Post, BRD-GSG, Banca Transilvania, Raiffeisen Bank,
Credit Europe Bank, Eurom Bank, C.R. Firenze Romania S.A., Piraeus Bank, etc. La nivel mondial, aproximativ
40% din agenţii Western Union se găsesc în cadrul oficiilor poştale, 30% se află în bănci şi 30% în instituţii
financiare particulare.
MoneyGram ocupă locul doi, după Western Union. MoneyGram este disponibil în peste 194 de ţări şi
dispune de peste 275.000 de agenţi locali. BCR a devenit membră a MoneyGram în 1997, iar în prezent oferă
acest serviciu prin toate cele 500 unităţi operative.
Ea a fost prima bancă din România dar şi din regiunea Europei Centrale şi de Est care a depăşit un
milion de tranzacţii prin acest serviciu într-un an de zile. Alte bănci care oferă acest serviciu în România sunt:
Unicredit Ţiriac Bank, OTP Bank, ProCredit Bank, Alpha Bank, Libra Bank, Intesa SanPaolo Bank.
Transferurile de bani ale românilor – persoane fizice – către străinătate au un regim mai relaxat ca
urmare a modificărilor operate în Regulamentul Valutar al BNR. În afara plăţilor către exterior care au la bază o
contraprestaţie, sau a celor făcute între rude de gradul I, sunt permise fără autorizare din partea BNR, o serie
de tipuri de transferuri băneşti: cumpărarea de titluri de valoare de la bursele străine (acţiuni, obligaţiuni etc.),

97
investiţii imobiliare, investiţii directe, credite cu caracter personal acordate de rezidenţi nerezidenţilor etc.
Pentru plăţile în străinătate dispuse de persoane fizice nerezidente în România, transferul se face pe baza
paşaportului, iar viza de intrare în ţară nu trebuie să fie mai veche de o lună.
Tehnic, transferurile de fonduri se realizează în baza unui schimb de mesaje standard (instrucţiuni de
transfer între bănci). De obicei, sensul banilor transferaţi prin intermediul băncilor este din străinătate către
România, şi mult mai puţin în sens invers. Procedura este destul de simplă. Pentru a transmite o sumă de bani, o
persoană (ordonatorul) se prezintă la oricare sucursală sau agenţie a unei bănci afiliate la MoneyGram sau Western
Union, unde completează formularul tip de transfer de bani, specificând destinaţia sumei, datele sale de
identificare, numele beneficiarului. În cazul MoneyGram, funcţionarul bancar va trebui să comunice ordonatorului
un cod numeric pe care acesta îl va comunica beneficiarului transferului, pe baza lui efectuându-se ridicare banilor.
Cel care transferă banii este şi cel care plăteşte comisioanele aferente transferului, beneficiarul nu va trebui să
achite nici un fel de taxă la ridicarea banilor. Durata unui astfel de transfer nu este mai mare de 10 minute, iar
sumele care pot fi transferate de o persoană într-o singură zi, nu pot depăşi 10.000 USD sau echivalentul în Euro din
România către alte ţări şi 10.000 USD sau echivalentul în Euro din alte ţări în România în cazul Western Union sau de
18.000 EUR din sau către România în cazul MoneyGram.
În afara serviciului de transfer efectiv al banilor, cei care doresc pot beneficia, contra cost, în funcţie de
ţară şi de serviciul suplimentar oferit şi de o serie de facilităţi: notificare telefonică sau telegrafică, livrare la
domiciliu. Întrucât concurenţa este mare, unele companii mai mici au trecut la prestarea unor servicii aproape
personalizate. Astfel, reprezentanţii Smith & Smith au mers în Israel prin cartierele muncitorilor români
anunţând că pentru români ghişeele rămân deschise şi sâmbăta şi duminica până seara târziu. Mai mult, alte
agenţii sunt dispuse să treacă lunar pe la domiciliul clienţilor pentru a le prelua sumele, astfel încât aceştia să
nu mai fie nevoiţi să se deplaseze la sediile companiei.
De menţionat că, în situaţiile prezentate mai sus, persoana care transferă sau primeşte banii nu
trebuie să fie client al băncii respective. Comisionul se plăteşte numai de către expeditor.
Închirierea de casete de valori
“Vizita” unor hoţi, un incendiu sau chiar jocul nevinovat al unor copii pot sta la baza pierderii iremediabile a
unor bunuri de valoare, fie ele obiecte de artă sau doar înscrisuri oficiale ori de valoare.
O modalitate eficientă de a preîntâmpina astfel de evenimente este aceea a depozitării lor în seifurile
unei bănci. Aici siguranţa este garantată în proporţie de 100% (singurul eveniment care ar putea periclita
bunurile depozitate la o bancă ar putea fi un cutremur devastator, însă, de exemplu, nici cutremurul din 1977
din ţara noastră nu a produs probleme de acest gen).
Casetele de valori sunt amplasate în spaţii asigurate cu sistem de pază, supraveghere şi alarmă, în care se
permite accesul doar unui singur client o dată. În acest scop, se organizează un tezaur distinct de cel în care se
păstrează numerarul şi alte valori, dotat cu dulapuri speciale compartimentate cu casete de diverse mărimi.
Deschiderea şi închiderea casetelor de valori se face cu ajutorul a două chei: o cheie unicat deţinută de client şi o
a doua cheie deţinută de bancă. Accesul la caseta de valori se face numai utilizând ambele chei. Clientul poate

98
utiliza caseta de valori după ce semnează contractul de închiriere al acesteia, în care se menţionează durata
depozitării şi valoarea declarată de client pentru obiectul depozitat, plătind chiria aferentă. Băncile au o evidenţă
strictă a intrării deponenţilor în tezaurul cu casete, într-un registru distinct în care se înregistrează: data şi ora
intrării, ora ieşirii, numele deponentului, numărul legitimaţiei de acces şi semnătura acestuia.

Pe piaţa românească acest tip de ofertă este, contrar aşteptărilor, destul de restrânsă.
Doar un număr mic de bănci pun la dispoziţia clienţilor un asemenea serviciu şi, chiar în cazul acestora,
serviciul nu este disponibil la toate sucursalele. Serviciul este solicitat, mai ales în oraşele mari. Gradul de
ocupare a casetelor la nivelul întregii ţării este cuprins între 50% şi 98%.
În casetele de valori se pot păstra titluri şi hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit,
bilete de bancă, garanţii etc.), alte documente de valoare şi înscrisuri oficiale (manuscrise, testamente etc.) şi
valută cash, obiecte de artă, bijuterii, metale şi pietre preţioase, colecţii numismatice, alte valori, precum şi
orice fel de obiecte fără valoare determinată dar care nu fac parte din categoria substanţelor periculoase
(inflamabile, explozive), sau interzise (mercur, droguri etc.) şi care încap în casetă. De regulă, casetele au
dimensiuni standard: 380 mm x 255 mm x 40 mm (caseta mică – tip I), 380 mm x 255 mm x90 mm (caseta
medie – tip II) şi 380 mm x 255 mm x 210 mm (caseta mare – tip III).
Tarifele la care poate fi închiriată o casetă de valori variază în funcţie de bancă şi de mărimea casetei şi
a perioadei de închiriere, de la 15 la 400 de euro.
Private banking
Orice bancă care oferă produse şi servicii de retail şi-ar dori ca toţi clienţii care apelează la acestea să
deţină active financiare consistente, ceea ce ar determina venituri substanţiale ca urmare a gestionării

99
resurselor/avuţiei acestora. În categoria clienţilor retail, se regăsesc şi un număr relativ redus de persoane
fizice care dispun de resurse financiare cu mult peste media sistemului. Segmentarea categoriilor de clienţi a
condus la concluzia întâlnită pe scară mondială, respectiv a necesităţii separării acelora care dispun de active
financiare consistente de restul clienţilor. Profitul generat de un client este dependent direct de volumul
operaţiunilor derulate printr-o bancă.
Un segment restrâns de clienţi prezintă permanent riscul de a fi atraşi de o altă bancă.
De aceea, nu este uşor să atragi şi mai ales să menţii asemenea clienţi, care sunt incluşi în categoria
private banking. În lupta acerbă pentru atragerea acestei categorii aparte de persoane fizice, băncile sunt
dispuse chiar să ofere cotaţii în afara pieţei bancare, ceea ce semnifică o reducere a marjelor unitare de profit,
compensate însă prin volum. La aceasta se adaugă şi costurile suplimentare generate de calitatea superioară a
serviciilor oferite acestora. Prin urmare, rulajul fondurilor reprezintă elementul central pe baza căruia băncile
care oferă produse şi servicii de tip private banking marşează în prezent, acceptând astfel o micşorare a marjei
de profit pentru aceşti clienţi.
Deşi costurile de vânzare ale produselor şi serviciilor private banking reprezintă un element important
în cadrul strategiilor de absorbţie de noi fonduri de către instituţiile de credit, în ultima perioadă, ca urmare a
sincopelor pieţelor internaţionale de capital şi a diminuării astfel a avuţiei clienţilor bogaţi, se pune din ce în ce
mal mult accentul pe produse şi servicii cu un grad relativ scăzut de risc, menite să conserve economiile
acumulate. Această schimbare de optică pare relativ firească după câţiva ani în care investiţiile pe pieţele de
capital, în multe cazuri, au înregistrat volatilizări parţiale ale valorilor iniţial investite.
Nu există o anumită valoare a unui criteriu de segmentare universal valabil pentru clienţii unei bănci
care se pot încadra în cea mai înaltă clasă de clienţi. Unele bănci iau în considerare veniturile nete anuale
înregistrate de persoanele fizice, alte instituţii urmăresc în special avuţia financiară acumulată de către un
client la un moment dat. Limitele valorice minime diferă de la ţară la ţară şi de la bancă la bancă. Chiar în
cadrul aceleiaşi bănci se pot remarca diferenţieri regionale ale limitelor minime de la care sunt acceptaţi astfel
de clienţi.
Analizele şi studiile efectuate au evidenţiat că, în Europa de Vest, în cadrul persoanelor fizice cu venituri
superioare mediei - segmentul aflat imediat sub clasa clienţilor de tip private banking - pot fi incluşi clienţii care
dispun de un venit net anual cu un minim cuprins între 22.000 euro şi 36.000 euro, în funcţie de regiunea
geografică. În cazul băncilor care urmăresc capacitatea financiară a clienţilor, sunt incluşi în această clasă
superioară mediei numai clienţii care dispun de active financiare cu nivel minim cuprins în intervalul 34.000 -
50.000 euro. În segmentul private banking însă, cerinţele minimale sunt superioare celor menţionate anterior. De
exemplu, ramura de tip private banking a Deutsche Bank impune un minim de nu mai puţin de 500.000 euro
pentru a poziţiona o persoană fizică în cea mai înaltă clasă a clienţilor, iar cele mai mari bănci elveţiene care
activează cu mult succes în domeniul private banking-ului (Credit Suisse şi UBS), impun un minim de active
financiare de 250.000 franci elveţieni, pe care aceste instituţii să le gestioneze.

100
 Se observă că, indiferent de criteriul de segmentare, concluzia esenţială o constituie capacitatea
financiară prezentă şi viitoare. Astfel de clienţi, deşi în număr redus, pot dispune de un volum extrem de
ridicat de resurse. Pentru a ne face o imagine cu privire la capacitatea financiară a clienţilor incluşi în categoria
private banking, menţionăm o analiză efectuată de către McKinsey şi citată de Reinhold Leichtfuss, conform
căreia un număr de circa 15% din totalul activelor financiare personale, generează circa 30% din veniturile
totale ale băncilor şi circa 50% din totalul profiturilor băncilor vest-europene.
Fie că oferă programe speciale de servire a acestor clienţi prin intermediul diverselor canale de
distribuţie, fie că sunt create entităţi distincte în cadrul unui grup financiar care efectuează operaţiuni exclusiv cu
clienţi extrem de potenţi din punct de vedere financiar, băncile încearcă să acapareze, prin diverse mijloace, mai
mult sau mai puţin agresive, o cât mai mare cotă din rândul acestora.
Există o varietate de modele de abordare a clienţilor ce dispun de active financiare importante.
Particularitatea acestora depinde, în general, de specificul propriu fiecărei instituţii şi de elementele cuprinse în
strategiile considerate a fi relevante, în scopul asigurării avantajului competitiv pe termen lung pentru instituţie.
Dintre modelele de succes aplicate de bănci europene de renume, se pot identifica două dimensiuni ale modului
de abordare a produselor şi serviciilor oferite acestor clienţi: prima dimensiune o constituie tipul şi paleta de
produse şi servicii oferite clienţilor de tip private banking, iar a doua dimensiune o constituie modul de accesare a
unui client. Nu toate băncile se pot încadra clar în anumite tipare ale celor două dimensiuni menţionate. Sunt
instituţii care aplică un mix între canale de distribuţie electronice fără interacţiunea clientului faţă în faţă cu
administratorul de cont personal din cadrul reţelei de unităţi sau alte canale alternative de distribuţie.
O primă categorie de instituţii care abordează şi clienţii extrem de bogaţi o constituie cele de tipul
discount broker. Deşi succesul acestora, în special în Europa, este relativ limitat datorită lipsei unor servicii
bancare diversificate, aceste instituţii asigură o serie de servicii, în special plasamente pe piaţa de capital
pentru persoane fizice, dar şi juridice, nefiind axate exclusiv asupra unui anumit tip de clienţi. Aceste instituţii
au avut un succes important în special în perioada în care investiţiile în piaţa de capital au atins apogeul. Nu
pot fi însă de neglijat operaţiunile de consiliere financiară a acestor experţi în domeniu, pe care unii dintre
clienţii foarte bogaţi le pot considera vitale. Experienţa a demonstrat, în special pentru piaţa americană, că în
prezent persoanele fizice potente financiar intenţionează să-şi desfăşoare întreaga activitate financiar-bancară
prin intermediul unei singure instituţii, ceea ce ar putea reprezenta în viitor un impediment pentru acest tip de
brokeri.
Băncile electronice (e-bank) constituie o altă formă de distribuţie de produse şi servicii pentru clienţii
ce dispun de resurse financiare consistente. Deşi, în general, băncile de acest tip activează în principal pe baza
canalelor de distribuţie electronice şi nu se focalizează exclusiv asupra acestui segment specific de clienţi, o
parte dintre clienţii de tip private banking au acceptat să utilizeze aceste canale, în special ca urmare a
costurilor de achiziţie oferite pentru produse bancare similare celor oferite de alţi competitori cu reţele de
unităţi extinse. Utilizarea unui canal de distribuţie electronic extrem de ieftin permite acestor bănci (e-bank),
care oferă o paletă de produse şi servicii bancare similare cu cele ale băncilor de reţea, să fructifice un avantaj

101
competitiv prin asigurarea unor reduceri de costuri importante pentru produse vândute. O campanie de
marketing agresivă poate determina, în aceste cazuri, schimbarea preferinţei investiţionale a clienţilor ce
dispun de active financiare importante.
Însă, masa critică de clienţi poate fi asigurată numai în mediile bancare mature şi cu un nivel de
economisire ridicat.
Un alt model întâlnit în domeniul private banking-ului îl constituie cel al instituţiilor specializate în
acest sens, fie că este vorba de ramuri financiare specializate ale băncilor de tip corporate, fie că sunt entităţi
distincte axate pe gestiunea activelor financiare ale persoanelor fizice bogate. Managementul relaţiei cu
clienţii (toţi fiind consideraţi importanţi pentru aceste instituţii) poate reprezenta unul dintre punctele centrale
ale strategiilor proprii.
Consultanţa financiară acordată de către un „personal banker”, discreţia asigurată, inclusiv prin locaţia
instituţiei în zone retrase faţă de centrele aglomerate, disponibilitatea de a efectua aproape orice solicitare
financiară şi chiar nefinanciară a clientului, pot constitui factori esenţiali care ar determina o serie de persoane fizice
bogate să-şi încredinţeze spre gestionare avuţia acestor bănci specializate.
O altă categorie specializată care acţionează pe această piaţă, o constituie reţelele de consultanţi
financiari. Expansiunea deosebită a acestor reţele, în special în SUA, ar putea determina băncile ca, în viitor, să
încerce să-şi diversifice reţelele de distribuţie inclusiv prin intermediul acestui canal alternativ. Consultanţii
financiari mizează atât pe consilierea faţă în faţă cu clientul, cât şi pe experienţa şi suportul statistic asigurat de
întreaga reţea. Mobilitatea acestor consultanţi financiari şi flexibilitatea de care dau dovadă, inclusiv prin
intervalele orare de consultaţie oferite, reprezintă o încercare de acoperire a nişelor de piaţă pentru clienţii
care posedă resurse financiare importante, dar nu dispun de timpul necesar unei relaţii cu o anumită bancă.
Un alt avantaj al acestor reţele îl constituie faptul că, preţul plătit de bănci pentru acest avantaj alternativ de
distribuţie este direct proporţional cu rezultatele generate.
Cel mal extins segment european, ca număr, îl constituie băncile de retail, care oferă condiţii
diferenţiate clienţilor încadraţi în cea mai înaltă clasă de venituri. Segmentarea propriei baze de date şi
identificarea acelor persoane fizice care merită o atenţie sporită din partea administratorilor de cont şi pentru
care se pot realiza oferte personalizate în funcţie de cerinţele proprii fiecăruia, reprezintă elemente generale
care se întâlnesc la principalele mari bănci europene de retail. Treptat, intensificarea concurenţei şi
consolidarea financiar-bancară vor determina ca băncile de retail să aloce o atenţie din ce în ce mai mare nu
numai asupra bazei proprii de clienţi importanţi, aşa cum în general se întâmplă în prezent, ci şi asupra celor
care fie au plecat, fie pot fi atraşi de la alţi competitori - cele patru segmente menţionate anterior. Aceşti
clienţi, ce dispun de active financiare consistente, în condiţiile unei monitorizări atente a facilităţilor oferite,
pot reprezenta un nucleu extrem de profitabil pentru orice bancă de retail.
Supermarketul financiar

102
 Prin conceptul de supermarket financiar se înţelege posibilitatea ca, în cadrul unei sucursale sau
agenţii bancare, clientul să poată obţine servicii de asigurări, finanţări în leasing sau consultanţă pentru
efectuarea de operaţiuni pe piaţa de capital.
Dar, supermarketul financiar se referă şi la oferirea/furnizarea de către bănci de servicii bancare “la
pachet”. Deşi încă la început, acest gen de ofertă va deveni din ce în ce mai vizibil în cadrul instituţiilor
financiare din ţara noastră.
Clienţii care vor să achiziţioneze mai multe produse bancare sub formă de pachet vor beneficia de taxe
şi comisioane bancare mai mici. În UE, peste 50% din veniturile băncilor provin din taxe şi comisioane şi doar
20-30% din dobânzi, situaţie inversă faţă de ceea ce se întâmplă în România. Însă, şi băncile româneşti vor
trebui să se alinieze acestui trend, astfel că, nu peste mult timp, comisioanele bancare vor deveni factorul cel
mai important de cost, în cadrul deciziei de a alege un serviciu bancar. Clienţii vor fi, în aceste condiţii, mult
mai atenţi la comisioanele bancare, astfel încât să poată beneficia de cele mai avantajoase oferte pentru ei.
Problema costurilor cu taxele şi comisioanele bancare este, însă, de actualitate şi în prezent, mai ales
pentru acei clienţi care vor să-şi dezvolte relaţiile cu banca şi să utilizeze mai mult de unul sau două servicii
bancare. Băncile care oferă deja servicii la pachet, oferă costuri de achiziţie mai mici cu câteva procente sau
zeci de procente, comparativ cu situaţia achiziţionării aceloraşi servicii separat. În plus, sunt oferite şi alte
bonusuri.
Exemplificativ, vom prezenta pachete de servicii pe care le oferă câteva bănci din ţara noastră:
- Unicredit Ţiriac Bank, pornind de la posibilitatea de a lucra cu banca de la distanţă, a conceput trei
oferte standard de servicii. Un astfel de pachet pune la dispoziţia clientului persoană fizică, în afara serviciului
de Online Banking, la care se adaugă Telephone Service şi Direct Debit, un cont în lei şi, în funcţie de pachetul
ales, unul în valută, precum şi unul sau două carduri de debit, ataşat/e contului/conturilor respective, carduri
de credit (în funcţie de pachetul ales). În plus, aceste pachete pot fi personalizate pentru fiecare client, prin
ataşarea de servicii suplimentare, pentru care se percep taxele şi comisioanele standard ale băncii. Avantajele
optării pentru unul din pachetele de servicii sunt: utilizarea cardurilor de debit/credit pe internet, economie de
timp – operaţiuni prin internet (plăţi, schimburi valutare, plăţi programate, constituire depozite, etc.),
eliminarea taxei de administrare a contului şi reducerea comisionului de acordare credit. Taxa pentru un astfel
de pachet se plăteşte o singură dată pe an;
- Alpha Bank oferă clientului care a contractat un credit ipotecar, acces gratuit la Alpha Click (serviciul
de internet banking, prin intermediul căruia se pot efectua toate operaţiunile, fără deplasarea la bancă) şi un
card de credit (fără plata taxei de emitere şi taxa de administrare aferentă primului an).

103
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Basno C., Dardac N., (2000), Produse, costuri şi performanţe bancare. Bucureşti: Editura
Economică.
2. Basno, C., Dardac, N. (2002), Management bancar, Bucureşti: Editura Economică.

3. Matiş E.-A., (2009), Managementul performanţei şi riscului în băncile comerciale din

România, Cluj Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
4. Matiş E.-A., (2010), Management bancar, Cluj Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
5. Niţulescu, G., Dogaru, C. (2005), Ghidul financiar bancar, Bucureşti, House of Guides.
6. Olteanu A., Olteanu A., (2006), – Managementul riscurilor financiar bancare, vol. I şi
vol. II, Bucureşti: Editura Dareco.
7. Rovenţa, Mihaela, (2002), Introducere în forfetare şi factoring, Bucureşti: Editura
Economică.
8. Trenca, I. (2004), Metode şi tehnici bancare, Cluj Napoca: Editura Casa cărţii de Ştiinţă.
* Legislaţia bancară, Regulamentele şi normele BNR privind activitatea instituţiilor de
credit

* Rapoarte anuale
* Curs IBR – Clienţi şi produse bancare, Modul B, ediţia 2013

www.ecb.int;
www.bnro.ro;
www.bcr.ro;
www.imf.org;
www.transfond.ro
www.fgdb.ro
www.bisnet.ro

104