Leoaică tânără , iubirea

De Nichita Stănescu

Poezia Leoaică tânără , iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor , publicat
în 1964 . Eugen Simion încadrează acest volum în a doua etapă a creației stănesciene,
caracterizată prin parafraza unor stiluri consacrate (cel eminescian), revenirea la vechi teme ale
literaturii (iubirea, timpul)și revalorificarea miturilor(mitul leoaicei) . Poezia a fost considerată o
romanță cantabilă , dar și o meditație pe tema iubirii , ca aventură existențială.

Nichita Stănescu este cel mai important reprezentant al generației '60 și respectiv , al
neomedernismului , un curent literar, apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, în
jurul anului 1960, când se produce o dezghețare ideologică și se manifestă o anumită
toleranță față de noi forme de expresie, fară a se abandona însă ideea abordării unor teme
specifice ideologiei comuniste. Neomodernismul se naşte, deci, ca o reacție împotriva
realismului socialist, propunând un „remake modernist" (Nicolae Manolescu). La nivel
estetic, se produce mutația de la exteriorizare la interiorizarea trăirii, aducându-se, în prim-plan,
problematica eului, în jurul căruia gravitează tot universul.

Opera Leoaică tânără , iubirea se încadrează în acest curent literar prin teme , inovarea și
ambiguitatea limbajului(limbaj metaforic) , libertatea prozodică( tehnica ingambamentului, ce
conferă melodicitate și tensiune interioară versurilor) , subiectivitate , , valorificarea și
interpretarea miturilor(mitul leoaicei) și transferul concret-abstract, care funcționează bivalent.

Titlul poeziei este reprezentat de o metaforă explicată apozițional, iubirea, care stabilește
o identitate între un sentiment (abstract) și un simbol concret , leoaica. Percepția eului este
obiectivă , din afara sentimentului , a trăirii subiective , care capătă astfel corporalitate , se
materializează . Alegerea simbolului leoaicei nu este întâmplătoare . Poetul înlocuiește leul ( un
simbol al bucuriei de a trăi , al puterii nobile , al ferocității și al supremației- conform
Dicționarului de simboluri al lui Jean Chevalier ) cu leoaica , menționată în aceelași dicționar ca
o manifestare a verbului , ambiguizând și îmbogățind astfel semnificația titlului . Acesta nu

Page 1 of 5
exprimă doar dragostea ca sentiment uman , ci și dragostea de creație a artistului . Din acest
punct de vedere , poezia are o dublă grilă de lectură : poezie de dragoste și artă poetică .

Tema dominantă a textului este iubirea, sentiment definitoriu al ființei poetice și al

propriei existențe .Viziunea propusă de poet este a unei lumi reconstruite sub impulsul iubirii,
sentiment ce provoacă metamorfoze nu numai asupra eului, ci și asupra întregului univers poetic.
De aceea, percepută ca o artă poetică , Leoiacă tânără , iubirea surprinde viziunea lui Nichita
Stănescu asupra relației artist-creație-timp , urmărind transformările determinate de clipa
revelației , care generează o renaștere a eului liric într-o nouă ordine: cea a artei , care implică o
metamorfoză a percepției asupra lumii și asupra sinelui . De asemenea , poezia prezintă
consecințele pe care iubirea , văzută ca un animal de pradă , le are asupra raportului eului poetic
cu universul exterior și cu sinele . Temele sunt completate de câteva motive literare: privirea ,
curcubeul și cercul .

Opera este concepută sub forma unui monolog liric confesiv , evidențiat prin mărcile
subiectivității : pronumele mi- , mă- , adjectul pronominal posesiv meu și verbele am dus la
persoana I . Acestea se îmbină însă cu formele pronominale și verbale la persoana a III-a , mult
mai numeroase , deoarece accentual nu cade atât pe trăirile eului , cât pe descrierea sentimentului
și pe efectele pe care le are asupra îndrăgostitului și asupra universului poetic .

Poezia este structurată în trei secvențe lirice , ce corespund celor trei strofe inegale , cu
vers liber , în care se utilizează tehnica ingambamentului , ca libertate de exprimare liberă a
ideilor și a sentimentelor poetice . Astfel , prima strofă surprinde întâlnirea cu iubirea / raportul
artist-iubire , a doua metamorfoza universului exterior prin ochii îndrăgostitului / a artistului și
ultima, metamorfoza sinelui . Compozițional , poezia se organizează pe două planuri : planul
eului îndrăgostit ( redat prin mărcile subiectivității ) și planul iubirii , redat de simbolul leoaicei
și al verbelor care surprind acțiunea agresivă : pândise , m-a mușcat , a înfipt .

Prima secvență lirică descrie întâlnirea cu iubirea, văzută ca animal de pradă . De aceea,
predomină cuvinte din câmpul lexico-semantic al vânătorii (mi-a sărit , mă pândise , colții albi ,
i-a înfipt , m-a mușcat ) care surprind sensurile alegorice ale textului, făcând trimitere la mitul
animalului devorator , adică la agresivitate și renaștere. Confesiunea ia aspectul unei povești , în
care liricul se îmbină cu epicul, păstrând elementul surpriză . Iubirea , sub forma leoaicei , atacă,

Page 2 of 5
iar eul liric îi cade pradă, neputincios. Cunoscând iubirea , brusc lumea poetului se modifică .
Deși eul liric este surprins , apariția sentimentului este premeditată (,,Mă pândise-n încordare mai
demult” ). Alternanța adverbelor mai demult – azi arată că inițial a fost pânda , iubirea ca un
animal de pradă așteptând momentul prielnic pentru a ataca , momentul când poetul este pregătit
de nuntire . Se sugerează astfel , atât renașterea la care conduce întâlnirea cu iubirea / creația ,
cât și relevarea unor noi sensuri ale existenței.

Repetiția termenului ,,față” (,,mi-a sărit înfață”, ,,m-a mușcat de față”, ,,i-a înfipt în
față” ) are valoare ritualică, definind ferocitatea iubirii, care lasă semne vizibile asupra
îndrăgostitului, ce nu mai pot fi estompate sau ascunse . Epitetul ,,colții albi”surprinde puritatea
noului sentiment,care modifică ordinea existențială, devenind creator de lumi pentru ființa
îndrăgostită .

A doua secvență lirică surprinde efectele psihologice pe care conștientizarea actului

existențial al iubirii le are asupra perceperii universului de către eul îndrăgostit . Secvența este
construită în jurul unor imagini cosmogonice : a cercului și a apelor primordiale care surprind
relația îndrăgostitului cu lumea , ce capătă pentru el dimensiunile perfecțiunii , ale infinitului .
Metafora natura/se făcu un cerc de-a dura, căreia i se asociază comparația cu evidente ecouri
eminesciene când mai larg , când mai aproape / ca o strângere de ape , comunică situarea eului
în centrul universului , care se organizează în jurul său în cercuri concentrice , dându-i atât
sentimentul demiurgic în jurul meu , cât și cel de axis mundi când mai larg , când mai aproape.
Simțurile eului îndrăgostit cunosc starea de beatitudine , de fericire deplină , sugerate prin
motivul privirii și cel al auzului, care țâșnesc în sus , depășind limitele contingentului , al
infinitului lumii finite , atingând absolutul nemărginit , idee sugerată și de verbele la perfectul
simplu (țâșni”,,,întâlni” ), ce dau dinamism discursului liric și sirprind spontaneitatea drumului
spre absolut al simțurilor, respectiv al artistului, prin creația sa . Pentru a reda această idee ,
Nichita Stănescu se folosește de două simboluri (curcubeul și ciocârlia) , ambele sugerând
absolutul , perfecțiunea , legătura teluric-cosmic. Se surprinde modul în care iubirea îi îngăduie
îndrăgostitului accesul într-un spațiu sacru , spațiu pe care-l percepe sinestezic(,, Și privirea-n sus
țâșni/Și auzul o-ntâlni”) , ca un cântec al bucuriei , al vieții , al păcii și al fericirii.

A treia secvență a poeziei surprinde, într-o manieră metaforică, metamorfoza

îndrăgostitului a cărui proprie materialitate se spiritualizează : Mi-am dus mâna la sprânceană /

Page 3 of 5
la tâmplă și la bărbie / dar mâna nu le mai știe . Succesiunea de metonimii ( sprânceană
-cunoașterea prin contemplație , tâmplă - cunoașterea rațională , bărbie- cunoașterea prin cuvânt)
redă modificarea relațiilor eului creator cu lumea , dar mai ales cu sinele . Sub puterea iubirii ,
existența poetică se transformă , devine deșert în strălucire , metaforă a infinitului și a
parcursului liric , ce surprinde spontaneitatea drumului spre absolut al simțurilor . Iubirea este
definită acum prin metafora cromatică leoaică arămie- cu mișcările viclene care definește o altă
vârstă a iubirii , lipsită de efuziunile sentimentale ale începutului , dar purtând în ea
incandescența începuturilor. Prin această metaforă se creează simetria între incipitul și finalul
poeziei, prin relevarea motivului leoaicei. Verbul la perfectul compus mi-am dus redă
desăvârșrea metamorfozei sinelui , iar verbele la prezentul etern alunecă ,trece și locuțiunea
adeverbială în neștire sugerează persistența iubirii și a creației. Repetiția încă-o vreme /și-înc- o
vreme... surprinde continua adâncire a emoției, provocate de aventura cunoașterii și
autocunoașterii , dar și nostalgia eternității clipei de grație , a atingerii absolutului , prin punctele
de suspensie care încheie poezia.

La nivel prozodic , se observă strofele cu versuri inegale , cu rimă aleatorie și ritm

combinat . Strucura creează impresia de spontaneitate în eliberarea sentimentelor .

La nivel stilistic , poezia este inovativă prin ludicul verbal , generat de combinațiile
inedite de termeni,ce formează metafore (natura se făcu un cerc de-a dura , strângere de ape ,
curcubeu tăiat în două , alunecă-n neștire ) , prin abstractizarea limbajului, concretizat în
imaginea leoaicei ca o corporalitate a iubirii , a curcubeului și a ciocârliei, ca expresii ale stării
de beatitudine , de extaz, provocate de relevarea iubirii. De asemenea, expresivitatea limbajului
este sporită prin comparația când mai larg , când mai aproape / ca o strângere de ape și de
metonimiile din ultima secvență .

În concluzie , Stănescu nu inventează limbajul , ci îl inovează , utilizează într-un mod

diferit convenția lingvistică instituită de alții.( Alexandru Ștefănescu , Introducere în opera lui
Nichita Stănescu) . Poezia “Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică neomodernistă , specifică
celei de a doua etape a creației stănesciene, caracterizând un eu liric vitalist, în care iubirea este
sentimentul dominant revitalizator atât pentru ființa sa, cât și pentru creație. Opera se înscrie în
estetica neomodernistă prin tratarea marilor teme ( iubirea, natura, timpul ), prin recursul la
metaforă, ambiguitate și expresivitate a versurilor.

Page 4 of 5
Page 5 of 5