CURS 1.

PROBLEME DE BAZĂ ALE SOCIOLOGIEI URBANE

OBIECTUL SOCIOLOGIEI URBANE
a. Consideraţii teoretice asupra obiectului de studiu al disciplinei Sociologie
urbană

Sociologia urbană reprezintă studiul vieţii sociale şi al interacţiunii umane în zonele

aglomeraţiilor citadine. Este o disciplina normativă, o ramură distinctă a sociologiei
generale care doreşte să studieze structurile, procesele, schimbările şi problemele
comunităţilor urbane şi, prin aceasta, să furnizeze elemente de bază pentru planificarea
şi elaborarea politicilor urbane. La fel ca şi celelalte subdomenii ale sociologiei generale,
sociologia urbană utilizează un instrumentar variat de analiză, respectiv  observarea
socială, teoria socială, interviul, precum şi alte metode şi tehnici de studiu ale unor
subiecte specifice, cum ar fi raportul dintre indivizi în procesul socializării, efectul
industrializării şi al dezvoltării oraşului asupra individului, inclusiv migraţia şi tendinţele
demografice, economie, sărăcia, relaţiile de rasă, tendinţele economice etc.
După revoluţia industrială, sociologi precum Max Weber şi  Georg Simmel au studiat
procesul tot mai pronunţat al urbanizării şi efectele sale asupra sentimentelor de alienare
socială şi anonimatul. Şcoala sociologică de la Chicago a avut o influenţă majoră în
dezvoltarea sociologiei urbane. Deşi unele dintre concluziile reprezentanţilor acestei
şcoli au fost redefinite sau respinse, efectul pe termen lung al Scolii de la Chicago mai
poate fi întâlnit inclusiv în lucrările de specialitate de astăzi.

b. Premise istorice ale abordării oraşului

Cu toate că, raportate la suprafaţa Terrei, oraşele nu reprezintă decât nişte insule
în mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină lumea. Istoria oraşului este istoria lumii,
oraşul simbolizând, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate, “un destin al lumii”.
Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi încă mai sunt
obiect de controversă între oamenii de ştiinţă. Economistul Karl Bücher şi istoricul
Ludwig Maurer susţin teoria apărării, conform căreia oraşele antichităţii şi cele ale
Evului Mediu au fost construite pentru a efectua apărarea împotriva migratorilor. Roma,
însă, nu a fost înconjurată de ziduri în perioada sa de înflorire. Max Weber în Etica
protestantă şi spiritul capitalist a acreditat ideea că civilizaţia urbană s-a dezvoltat cu
precădere în Europa occidentală. K. Marx şi F. Engels afirmau că atât oraşul, cât şi
satul au apărut ca urmare a dezvoltării sociale a muncii. Alţi autori consideră că oraşul
a apărut ca un centru politic şi religios şi s-a edificat prin înlocuirea structurii sociale
bazată pe rudenie cu sistemul organizării legislative.
Cei mai mulţi sociologi se referă la apariţia oraşului ca urmare a dezvoltării
comerţului şi activităţilor neagricole. Alţi cercetători susţin teoria conform căreia
oraşele au apărut în zone de mare întindere agricolă. Exemplu cel mai des invocat în
această direcţie este Ierihon, din Palestina, şi în care irigaţiile şi distribuirea apei prin
canale a cunoscut un nivel tehnic înalt. Există, totuşi, opinii care contrazic definirea

1
Ierihonului ca oraş, de vreme ce economia era preponderent agricolă. În acest sens,
edificatoare este afirmaţia cercetătorilor francezi Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges
Chabot care, în Geografia urbană (publicată la Paris, Librairie Armand Colin, 1963),
consemnează: “Anumite oraşe antice – chiar printre cele mai renumite – populate în cea
mai mare parte de cultivatori, fără îndoială, nu le putem considera oraşe în optica
noastră, a secolului al XX-lea”.
În general, s-a aceptat că primele oraşe au apărut în Mesopotamia (actualul Irak),
puţin după anul 3500 î.e.n., urmate apoi de cele situate pe Valea Nilului (Egipt), Valea
Indului (Pakistan) şi pe Valea Hoang-Ho (China).
Alte zone în care au apărut oraşe au fost Persia (datele arheologice demonstrează
existenţa unei aşezări datând din mileniul VII î.Hr., numită Jarma); pentru India se
menţionează Mehenio-Darro şi Harappa, datând din mileniul V î.Hr. Pe teritoriul de
astăzi al României s-au descoperit aşezări de tip urban numite oppida, în care activitatea
productivă era completată de relaţiile de schimb, iar unitatea urbană superioară era dava,
atestată din secolul VIII î.Hr.
Cea mai interesantă şi mai complexă formă de aşezare antică este polis-ul grecesc,
care se întâlneşte şi pe ţărmul Mării Negre. Într-o primă fază, acesta nu adăpostea decât
o pătură aristocratică, o elită politică, culturală şi economică, lăsând în afara zidurilor
lucrătorii pământului. În Imperiul Roman, inclusiv în Dacia latinizată formele de
organizare urbană care s-au impus au fost colonia, municipium, civitas, vicus.
Din civilizaţia mediteraneană sunt cunoscute numeroase oraşe, între care Troia, al
cărei amplasament a fost descoperit în urma săpăturilor făcute cu acest prilej au fost
găsite mai multe oraşe suprapuse, între care Troia din vremea lui Homer nu s-a dovedit a
fi cea mai veche. Alte oraşe vechi: Teba, Memphis, Babilon, Atena, Sparta ş.a. au
marcat epoci de glorie la timpul lor. Sunt autori care consideră că prima formă de
constituire urbană a reprezentat-o Ierihonul, care ar fi apărut aproximativ în secolul VIII
î.Hr. (istoricul Emil Condurachi). În perioada elenistică şi a imperiului roman oraşele au
cunoscut o înflorire deosebită.
În Evul mediu se poate vorbi de urban din momentul în care începe să se circule cu
uşurinţă. Istoricul belgian Henri Pirenne considera secolul al IX-lea preponderent
agricol, complet opus secolului al XI-lea, caracterizat printr-o creştere importantă a
numărului oraşelor. În Europa, în general, oraşele s-au născut târziu, migraţiile
popoarelor constituind o piedică, iar în Europa nordică oraşele s-au ivit cu şi mai mare
întârziere. Ele s-au dezvoltat treptat, iar această creştere a apărut într-o ordine naturală.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, totul s-a schimbat. Faţă de oraşele care s-
au ivit brusc, mai ales în America, a început să se vorbească despre oraşe-ciuperci,
termen care a dobândit o largă circulaţie. Oraşele noi, ca şi noile cartiere ale vechilor
oraşe s-au înmulţit într-un ritm vertiginos şi abia atunci a devenit cu adevărat actual
fenomenul urban.
Începutul marelui proces de concentrare urbană a fost aşadar în secolul al XIX-lea.
Din prima jumătate a secolului al XX-lea se constată o creştere mai rapidă a populaţiei
urbane decât populaţia totală a globului, tendinţă care se accentuează mereu.
2
Concentrând mijloacele de producţie prin trecerea de la stadiul meşteşugăresc la cel
industrial, revoluţia industrială însăşi aduce după sine concentrarea muncitorilor.
Capitalismul intensifică schimburile şi le concentrează; socialismul atrage populaţia
înspre centrele industriale, construind în acelaşi timp noi oraşe pe „locuri libere” şi
dezvoltă industrie în localităţile de tip rural. Colonialismul a creat, de asemenea, în
perioada capitalistă, pe de o parte „oraşe pentru albi”, în jurul cărora s-au aşezat
indigenii, iar pe de altă parte au determinat, prin împărţirile politice (de exemplu India şi
Pakistanul) mari transferuri, deplasări de populaţii, a desrădăcinat oameni care s-au
îndreptat spre oraşe. Progresele înregistrate în transporturi (pe căile fluviale, maritime,
pe cele ferate şi pe şoselele din ce în ce mai bune) au înregistrat, de asemenea, un rol
hotărâtor în dezvoltarea oraşelor. O dată cu dezvoltarea oraşelor, prin amplificarea
industrializării, apare fenomenul pe care-l numim suburbanizare, respectiv apariţia
marilor cartiere periferice şi a suburbiilor. În primul rând mulţimile rurale au fost acelea
care s-au îndreptat spre oraşele în dezvoltare, alături de emigranţi din alte ţări mai sărace
ale lumii.
Există în lume un anumit număr de metropole a căror putere de atracţie depăşeşte
mult limitele lor: acestea sunt câteva mari capitale ale ţărilor occidentale sau anumite
centre de concentrare a populaţiei şi a bunurilor materiale situate la încrucişarea unor
artere importante de transport. New Yorkul, de exemplu, îşi are oraşele sale de chinezi,
italieni, cartierele de portoricani sau de greci. La fel, Parisul, unde străinii reprezintă un
mare procent din populaţie. În ţările foarte dezvoltate, migraţiile înspre marile oraşe se
fac, în general, plecând de la oraşele mai mici şi, din contră,în regiunile care sunt în curs
de urbanizare, populaţia rurală se deplasează direct spre marele oraş. De exemplu: în
oraşul Sydney, al cărui teritoriu municipal a crescut prin anexarea unui număr de opt
municipii, cartierele periferice cuprind de peste zece ori mai mulţi locuitori decât
nucleul urban. În Statele Unite, din cei 6,9 milioane de migranţi albi care s-au grăbit să
ocupe suburbiile între anii 1940 şi 1950, 3,6 milioane veneau de la ţară şi 3,3 din
cartierele foarte populate ale centrului.
Cauzele deplasării locuitorilor de la ţară înspre oraşe sunt multiple: în primul rând
sunt cauze de ordin economic, cum ar fi concentrarea industriei şi a comerţului,
inegalitatea salariilor; altele sunt de natură social-culturale, rerspectiv apropierea de
centrele mari de învăţământ, de instituţiile culturale (teatru, cinematografe, operă etc.)
sau de alte instituţii care oferă mai multe posibilităţi de distracţii (cazinouri, ştranduri,
terenuri de sport etc.) La acestea se adaugă motivaţiile de ordin psihologic, locuitorii
satelor considerând că numai la oraş se pot perfecţiona şi îşi pot atinge idealurile proprii.
Oraşul apare ca o relaţie complementară în raport cu comunitatea rurală. Oraşul a
impus studiul specific al relaţiilor dintre oameni şi deci a impus elaborarea unei
discipline specifice şi anume sociologia urbană.
c. Abordări teoretice
Sociologia urbană s-a constituit ca ştiinţă pornind în primul rând de la caracterul
obiectului muncii, acesta generând un sistem al organizării sociale aparte, dar şi un
sistem de relaţii interpersonale distincte de cele existente în mediul rural. Mediul urban a
3
impus dominanta regulei juridice în raport cu cea morală. Mediul urban a generat
delimitarea vieţii publice de viaţa privată, impunând dominanta criteriului mercantil,
datorat apariţiei şi dezvoltării pieţei şi apărând astfel raporturile indirecte dintre
producători şi consumatori şi în consecinţă raportarea structurii sociale la criterii de
factură monetară. În cadrul mediului urban se anulează relaţiile de intercunoaştere
umană, dezvoltându-se astfel fenomenele de devianţă, de patologie socială. Tot în
mediul urban se multiplică raporturile fizice între oameni, în detrimentul raporturilor
psihologice personale.
Cercetările de sociologie s-au concentrat asupra structurii sociale, profilului uman,
dimensiunii ecologice şi organizării teritoriale. Pornind de aici, sociologia urbană s-a
dezvoltat pe două direcţii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: în Germania au fost
iniţiate cercetări asupra organizării vieţii urbane şi structurii de personalitate ale
locuitorilor. Contribuţii importante au avut F. Tönnies care face prima distincţie clară în
sociologie între conceptele de comunitate şi societate şi Max Weber, care, în lucrarea
Oraşul defineşte comunitatea urbană ca unitate caracterizată prin acţiuni şi relaţii, în
cadrul cărora piaţa se constituie ca organism legislativ şi de administraţie publică;
Georg Simmel, în lucrarea Marele oraş şi personalitatea umană, lansează ipoteza
generării unei personalităţi urbane standardizate şi a reducerii relaţiilor sociale la
calculul monetar; Werner Sombart formulează ideea potrivit căreia oraşul este un
mediu artificial, construit împotriva naturii şi impunând reguli formale de conduită.
O a doua direcţie este ilustrată de şcoala americană de sociologie, Şcoala de la
Chicago, afirmată la începutul secolului al XX-lea şi reprezentată prin R. Park, D.
McKenzie, E. Burgess, trei jurnalişti care au iniţiat cercetarea sociologică a fenomenelor
urbane deviante şi scriind cartea The City (1925), în care se cercetează structura de
locuire urbană (R. Park), fenomenele de ecologie urbană (McKenzie), sistematizarea
urbană (Burgess a elaborat teoria celor cinci inele de organizare a oraşului,
circumscriind în spaţiu structurile urbane şi funcţiile oraşului).
În general, au existat cinci perspective de cercetare în domeniul sociologiei
urbane:
- perspectiva schimburilor sociale;
- perspectiva organizării sociale;
- perspectiva ecologică;
- perspectiva problemelor sociale;
- perspectiva politicilor sociale (având, ca finalităţi, planificarea socială şi
mişcările sociale).
M. Castells (ale cărui lucrări reprezentative sunt Metropolis şi Problema urbană)
abordează planificarea urbană ca intervenţie a politicului asupra elementelor, resurselor
materiale şi umane ale oraşului, în scopul asigurării dezvoltării modului de producţie
dominant, la care adaugă renovarea urbană şi construcţia unor noi oraşe; în ceea ce
priveşte mişcările sociale, ele ţin de sistemul dominant, acţiuni cu caracter contestatar şi
revendicativ. Cele două dimensiuni, planificarea şi mişcările sociale se întrepătrund şi se
influenţează reciproc.
4
 O altă orientare în sociologia urbană este cea care abordează calitatea vieţii
orăşeneşti, măsurând-o prin standarde şi indicatori relevanţi. A. Campbell, Th. Convers,
W. Rogers au stabilit un model metodologic de analiză prin care atributele obiective ale
vieţii urbane se raportează la gradul de satisfacţie a trebuinţelor populaţiei. Analiza
implică atribute de comparaţie, din care fac parte trebuinţele, aspiraţiile, valorile şi
normele şi dimensiunile specifice, cum ar fi munca, salariul, timpul liber etc.
Alte orientări în sociologia urbană vizează perspectiva imaginilor urbane
(imagini-simbol elaborate de orăşeni despre mediul urban), semiotica urbană
(simbolizarea formelor de spaţializare a instituţiilor, locurilor de muncă etc.), şi, ca noi
orientări în acest domeniu, economia politică a dezvoltării urbane (soluţionarea
problemelor rezultate din inegalităţile socio-economice) sau studiul dezorganizării
sociale (care se referă la anomia socială urbană, la abordarea sistemică a oraşului,
structurată în jurul conceptelor de centru şi centralitate urbană). Dorel Abraham, în
Introducere în sociologia urbană, referindu-se strict la situaţia actuală din România,
consideră că o cunoaştere în profunzime a tuturor problemelor pe care le ridică procesul
de urbanizare a unei societăţi în care există, cu o pondere importantă, un sector rural în
plină modernizare, deschide căi inedite şi oferă posibilităţi noi de perfecţionare a
cercetării sociologiei urbane. Urbanizarea şi modernizarea satului apar astfel ca două
concepte ale căror sfere se intersectează, dar nu se exclud. “Dezvoltarea sociologiei
urbane, spune el, nu se poate realiza în afara implicării sale, mult mai puternică decât
până acum, în cercetarea problemelor sociale care apar odată cu noile schimbări de ordin
politic şi economic, în curs de desfăşurare, cu noile prevederi legislative privind
dezvoltarea aşezărilor şi protecţia mediului înconjurător, cu extinderea economiei de
piaţă şi modernizarea infrastructurii urbane şi rurale”.
d. Structuri urbane. Moduri de organizare şi de cercetare a acestora
Dezvoltarea oraşului ca întreg a impus abordarea sistemică în studiile de
sociologie urbană. Astfel, N. Schmidt, în lucrarea Sociologia urbană şi construcţia
urbană, subliniază că cercetarea sociologică a oraşului se poate realiza din trei
perspective:
- determinarea tipului ideal urban – şi care are un caracter critic şi se referă
la anumite caracteristici funcţionale;
- ideea de complexitate a particularităţii – are caracter empiric şi se referă la
anumite trăsături specific urbane (mărimea oraşului, densitatea, mobilitatea
populaţiei etc.);
- din perspectiva continumului rural-urban – dinamica şi procesele de
expansiune, interdependenţa structurilor şi funcţiilor oraşului.
Schmidt consideră oraşul ca realitate complexă, în a cărui definire trebuie incluse
două tipuri de componente, şi anume:
- spaţial-fizice (unde se includ alte trei categorii de coordonate: arealul,
numărul de locuitori şi densitatea);

5
 - sociale: prevederi legale, valori (ţeluri, stări dezirabile), structuri şi funcţii
(lipsit de un scop propriu-zis, finalitatea oraşului este aceea de a se perpetua
atât structural, cât şi funcţional).
În ceea ce priveşte structura sistemului urban, aceasta se defineşte ca sistem
complex de poziţii în care funcţionează agenţi încadraţi în relaţii sociale determinate;
cea mai importantă proprietate structurală care determină, în general, oraşul, este
structura profesională, influenţată de diviziunea socială a muncii, ca şi de progresul
economic determinate atât de revoluţia industrială, cât şi de revoluţia informaţională.
Funcţiile urbane reprezintă acele acţiuni care duc spre realizarea ţelurilor şi care
polarizează interesele. Funcţiunile se împart în: funcţiuni ale sistemului urban (care se
realizează la nivel macrosocial) şi funcţiuni ale actorilor sau indivizilor (la nivel
microsocial). Pentru menţinerea existenţei oraşului, indivizii manifestă o serie de cerinţe
ce privesc – indirect – sistemul urban ca atare: menţinerea productivă a sistemului urban
(funcţia productivă, de asigurare a venitului necesar fiecărui individ), menţinerea
consumului (asigurarea bunurilor şi serviciilor pentru folosirea veniturilor obţinute),
dotarea spaţiului cu mijloace de circulaţie etc.
N. Schimidt arată că, pe lângă acţiuni funcţionale, în societatea urbană au loc şi
acţiuni disfuncţionale. El propune, pentru analiza fenomenelor urbane, metoda
modelelor, între care, cel mai relevant este modelul pragmatic. Competenţele acestui
model sunt: obiectul modelului (situaţia economică şi geografică a oraşului), faptele ca
date ale cunoaşterii (informaţii relevante asupra situaţiei structurale şi cerinţelor
funcţionale), ţelurile ştiinţifice (valorile, intenţiile şi direcţiile de evoluţie ale oraşului),
afirmaţia cu privire la starea de funcţionare a sistemului (rezultatul asocierii datelor cu
privire la obiectul modelului).
În general, în sociologie se consideră că oraşul trebuie să aibă minim 10.000 de
locuitori.
O analiză de natură sistemică întreprinde şi M.L. Rogimmenes, care afirmă că
definirea ariilor urbane poate fi elaborată pornind de la modul de viaţă urban în
conformitate cu studiul lui L. Wirth, intitulat Urbanismul ca mod de trai. Analiza
porneşte de la conceptul de centru urban şi de la cel de sociabilitate. Centrul oraşului
generează sociabilitatea şi conferă individului un anumit grad de libertate (prin reţeaua
instituţiilor, firmelor, reţelelor comerciale care stimulează alegerile pe care indivizii le
pot face), dar exercită şi un anumit control asupra acestuia.
Viaţa urbană cunoaşte polarizarea sferelor de viaţă publică şi viaţă privată; viaţa
privată, al cărui mediu predilect este familia, menţine autonomia indivizilor în cadrul
vieţii urbane. Familia este un refugiu în raport cu mediul urban stresant, în vreme ce
viaţa publică presupune apartenenţa la publicul general.

6
 Curs 2. Fenomenul urban, obiectul de studiu al sociologiei urbane

a. Definirea oraşului
Există gânditori care consideră că o sociologie urbană este de nerealizat, întruct
există o aşa mare diversitate a oraşelor astfel încât nu se pot stabili anume dimensiuni
comune din care să rezulte o disciplină ştiinţifică care să cerceteze ceea ce este general.
Sociologul francez L. Chevallier considera, în studiul apărut în volumul Sociologia
franceză, că nu putem vorbi de o sociologie urbană, întrucât problemele şi
caracteristicile orăşeneşti nu sunt aceleaşi şi deci nu există un interes singular pentru
cercetarea oraşului. „Decât să se încerce să se exprime o tendinţă unică a oraşului,
scria el, mai util este să se cerceteze împrejurările istorice, cum ar fi implementarea
halelor din Paris sau dezvoltarea portului Louvre pe Sena, ca apoi de aici să rezulte
capitala Franţei”.
Există însă sociologi care apreciază că ştiinţa fenomenelor urbane se poate elabora
doar din două perspective: 1. din perspectiva ecologică; 2. din perspectiva
organizaţională. Printre aceşti gânditori se numără sociologul american R. N.Morris,
care în lucrarea sa, Sociologia urbană, precizează că nici un autor nu a recurs la o
manieră unilaterală în elaborarea unei sociologii urbane prin excluderea uneia din
aceste două componente. Reţinem faptul că sociologia urbană s-a constituit ca ştiinţa
pornind în primul rând de la caracterul obiectului muncii, acesta generând un sistem al
organizării sociale aparte, dar şi un sistem de relaţii interpersonale distincte de cele
existente în mediul rural. În ceea ce priveşte obiectul muncii, mediul urban s-a
constituit ca un artifax uman, întrucât obiectul muncii l-au constituit lucrurile decupate
din structurile biologice. Mediul urban, constituindu-se pe suportul unor astfel de
obiecte, a impus dominanta regulei juridice în raport cu cea morală. Mediul urban a
generat delimitarea vieţii publice de viaţa privată, impunând dominanţa criteriului
mercantil, datorat apariţiei şi dezvoltării pieţei şi apărând astfel raporturile indirecte
dintre producători şi consumatori şi în consecinţă raportarea structurii sociale la criterii
de factură monetară.
Fenomenul urban a fost cercetat şi de alţi sociologi americani, în deplină
corelaţie cu cel rural. În lucrarea Principles of Rural-Urban Sociology, Pitirim
Sorokin şi Carl Zimmerman enumera criteriile de diferenţiere dintre urban şi rural
astfel:
- criteriul ocupaţional (ocupaţiile agricole în comunităţile rurale şi
ocupaţiile non-agricole în mediul urban);
- criteriul relaţional (în comunităţile rurale, relaţia cu mediul este
nemijlocită şi continuă; în comunităţile urbane această relaţie este
caracterizată prin distanţă şi izolare);
- criteriul demografic (densitate şi mărime: densitatea populaţiei este mai
mică în comunităţile rurale şi mai mare în comunităţile urbane);
- criteriul omogenităţii (comunitatea rurală e mai omogenă, comunitatea
urbană e mai diferenţiată);
7
 - criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunităţile rurale şi mai
accentuată în comunităţile urbane);
- criteriul componenţei (populaţie autohtonă dominantă în comunităţile
rurale şi populaţie neautohtonă dominantă în comunităţile urbane);
- criteriul interacţiunii (interacţiune nemijlocită - face to face – în
comunităţile rurale şi „anonimă" în comunităţile urbane).
Aceste principii de diferenţiere între rural şi urban sunt asemănătoare
viziunii sociologului german F. Tonnies, care a pus în valoare „raţionalismul
kantian" într-o analiză a problemei fundamentale a vieţii sociale, problemă numită de
el kulturformen. Analiza, întemeiată pe aceeaşi dihotomie (rural-urban), a generat o
teorie a comunităţii (Gemeinschaft), diferită de teoria societăţii (Gesellschaft).
Gemeinschaft, în limbajul sociologiei rurale moderne şi în conformitate cu
categoriile lui Tonnies, reprezintă o comunitate primară, agro-rurală, întemeiată pe
familie, pe religie şi obiceiuri, pe autoconsum şi cultură orală. Gesellschaft,pe de
cealaltă parte, în limbajul sociologiei urbane moderne, reprezintă o societate
evoluată, industrial-urbană, întemeiată pe stat, pe autonomia morală a individului şi pe
lege, pe comerţ şi pe cultură scrisă.
Fenomenul urban constituie una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale
civilizaţiei contemporane.
Comunitatea urbană – oraşul, a apărut din diviziunea socială a muncii. Cei mai
mulţi cercetători consideră că elementul esenţial al definiţiei oraşului trebuie să se refere
la activităţile din interiorul oraşelor. Richtofen înţelege prin oraş “o grupare de mijloace
de existenţă normală care constau în concentrarea formelor de lucru care nu sunt
consacrate cultivării plantelor, ci în primul rând în industrie şi comerţ”. M. Aurousseau
se străduieşte să enumere toate activităţile ce caracterizează un oraş, arătând că aici: se
transportă, se prelucrează, se cumpără sau se vând materiile prime venite din alte părţi,
se face educaţie, se conduc întreprinderile de stat sau pur şi simplu se locuieşte. W.
Christaller, în definirea oraşelor, pune accentul pe comerţ, administraţie, micile
meşteşuguri, iar industriei îi conferă un rol secundar.
Enumerarea activităţilor specifice oraşului este atât de complicată încât aceasta
riscă să rămână incompletă, unii autori limitându-se tocmai de aceea la excluderea
celor agricole. Alţi autori au luat alte criterii în seamă în strădania lor de a defini oraşul.
Astfel, J. Brunhes şi P. Deffontaines au reţinut un singur element: modul de viaţă.
“Oraşul, spun ei, există ori de câte ori majoritatea locuitorilor îşi utilizează cea mai mare
parte a timpului în interiorul aglomeraţiei”. Cercetătorii suedezi H. W. Ahlmann şi W.
William-Olson definesc oraşul ca o aglomeraţie caracterizată printr-o diferenţiere
internă. Oraşul încetează de a mai exista atunci când toţi locuitorii au aceeaşi ocupaţie.
Criteriul acesta permite excluderea oraşelor agricole, dar în jurul marilor oraşe s-au
construit oraşele-dormitor, în care oamenii nu se diferenţiază de loc prin ocupaţiile lor şi
cărora totuşi nu li se poate nega numele de oraşe. Nu li se poate nega această calitate
deoarece oamenii trăiesc aici la fel ca şi locuitorii marelui oraş vecin; ei au aceleaşi
preocupări, aceleaşi distracţii, lucrează uneori în aceleaşi întreprinderi.
8
 Alţi cercetări iau în calcul criteriul numeric. În Franţa mult timp a fost considerat
oraş o aglomeraţie de peste 2000 de locuitori. Cifra minimă de 2000 de locuitori a fost
recomandată în anul 1887, şi, fără a admite întotdeauna aceeaşi cifră, numeroase ţări au
acceptat aceleşi principiu al pragului stabilit prin numărul populaţiei. La fel ca în Franţa,
în Argentina şi Portugalia s-a considerat ca fiind oraş orice aglomeraţie de la 2000 de
locuitori în sus. Statele Unite şi Thailanda au ridicat această cifră la 2500, Spania şi
Grecia la 10.000. Dimpotrivă, Canada, Malaezia şi Scoţia se mulţumeau cu 1000,
Islanda cu 300, iar Danemarca cu 250. Alte ţări combină criteriul numeric cu alte
criterii: în Guatemala sunt considerate oraşe centrele cu 2000 de locuitori sau acelea cu
minimum 1500 de locuitori, dacă sunt dotate cu apă curentă. În Panama sunt considerate
oraşe localităţile cu cel puţin 1500 de locuitori, care prezintă “caractere urbane”. Unele
ţări abandonează chiar orice criteriu cifric; în Chile se consideră ca urbane centrele
dotate cu anumite servicii publice şi municipale, iar în Israel centrele care exercită o
activitate neagricolă. De asemenea, toate reşedinţele administrative sunt considerate
oraşe în următoarele ţări: Bolivia, Brazilia, Costa Rica, Ecuador, Salvador, Haiti,
Honduras, Nicaragua ş.a.
Aceste colţuri ale pământului unde se îngrămădeşte într-o cadenţă din ce în ce mai
rapidă, o parte mereu crescândă a umanităţii constituie ceea ce am definit oraşele, scriu
Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot, în Geografia urbană.
Ph. Pinchemel defineşte oraşul ca o „comunitate de bărbaţi şi femei legaţi unii de
alţii prin aceeaşi rezidenţă într-un punct al suprafeţei globului şi care sunt solidari prin
aceleaşi legi, trebuinţe de muncă, locuire şi timp liber”. Oraşul este rezultatul unui
surplus de civilizaţie, simbolul controlului uman asupra datelor naturale, al exploatării
raţionale a mediului prin organizare, administraţie şi investiţie. În acelaşi timp, oraşul
este focarul unde converg oameni, capitaluri şi tehnologii şi răscruce, loc de contact
între categorii complementare, cum ar fi clienţii şi vânzătorii, conducătorii şi conduşii,
magiştrii şi discipolii, oraşul înseamnă folosirea raţională a posibilităţilor umane şi,
totodată, mediul confortului.
R. Park, în Comportamentul uman în mediul urban, defineşte oraşul prin modul de
dispunere în spaţiu a oamenilor şi serviciilor. Trebuie reţinut că definiţia oraşului nu
poate fi aceeaşi pentru toate timpurile şi pentru toate ţările. Cel mai bun lucru pe care îl
avem de făcut este să plasăm oraşele în mediul lor, pentru a le putea cerceta, să le
grupăm în funcţie de civilizaţiile cărora le aparţin şi să analizăm problemele lor comune.
Pentru că, mai mult decât o aglomerare umană, oraşul este un complex de aşteptări şi
sentimente organizate în aria urbană, o construcţie artificială, abiotică, implicată totuşi în
procesele vitale ale oamenilor care o populează.
b. Raportul dintre oraş şi procesul de urbanizare
Dualitatea sat–oraş reprezintă un principiu de bază al dinamicii şi staticii unui
mare număr de societăţi tradiţionale sau industriale. În situaţia în care se manifestă tot
mai acut un conflict între lumea rurală şi cea urbană, desfăşurat în plan economic, social,
politic şi cultural, acesta va influenţa organizarea şi funcţionarea societăţii globale. Prin
industrializare, au apărut aşa-zisele arii de urbanizare difuză, precum şi oraşele-centre cu
9
reţele complexe de ocupare a spaţiului (reţelele polinucleare), ceea ce a determinat
implementarea de structuri moderne, ce au impus funcţii sociale diferite de cele
tradiţionale, anterioare. În toate ţările dezvoltate, urbanizarea a antrenat două fenomene
paralele:
a) urbanizarea ruralului şi
b) ruralizarea oraşului.
Urbanizarea a fost definită cel mai adesea prin dimensiunea sa demografică: „proces
de mişcare a populaţiei dinspre rural înspre urban – această mişcare fiind rezultatul
creşterii proporţiei populaţiei care locuieşte în urban peste proporţia populaţiei care
locuieşte în rural” (G. Theodorson).
Ca fenomen asociat, des întâlnit în cadrul acestor schimburi permanente, a
hipermobilităţii între sat şi oraş, este de menţionat navetismul, fie că este cotidian,
săptămânal, lunar sau sezonier. Acesta are atât efecte pozitive, cât şi negative în zonele
de provenienţă şi de destinaţie. Mobilitatea zilnică afectează rezidenţele urbane şi cele
suburbane. În lucrările de specialitate este tot mai des invocată o nouă formă de
rezidenţă, apărută ca efect al interferenţei ruralului cu urbanul şi o nouă formă de
cultură, a cărei apariţie se datorează mai ales fenomenului subculturaţiei. De asemenea,
o nouă structură socială apare acolo unde, prin expansiune urbană, marile oraşe se
extind, formând aşa-zilele megalopolisuri. Întinse pe distanţe enorme, ele şterg hotarele
care delimitează ruralul de urban, prin anularea diferenţelor administrative sau culturale.
Prin industrializare, autonomia economică şi socială a unităţilor urbane s-a
diminuat, întrucât individualitatea oraşelor a fost afectată de noile tehnici şi de
diviziunea socială a muncii, apărută ca efect al diversificării şi specializării profesionale.
Cercetătorul francez R. Auzelle consideră urbanizarea ca rezultat brutal al manifestării
trebuinţelor elementare ale oamenilor, care diferă o dată cu trecerea de la un tip
civilizaţional la altul. Astfel se explică atracţia pe care oraşul o exercită asupra
locuitorilor din rural, dornici de a-şi însuşi stilul de viaţă şi comodităţile specific urbane.
Urbanizarea elimină, totuşi, diferenţierea sat–oraş, de vreme ce un număr tot mai mare
de rezidenţe secundare (de petrecere a timpului liber) se stabilesc în zone extra-urbane,
atât din motive ecologice, cât şi de securitate a vieţii.
Urbanizarea presupune mai multe tipuri de creştere, din care patru se impun cu
regularitate:
- creşterea demografică (exprimată în număr şi longevitate);
- creşterea nevoii de spaţiu (pentru persoane şi instituţii);
- creşterea mobilităţii spaţiale şi sociale (creşterea deplasării populaţiei şi
multiplicarea rutelor profesionale);
- creşterea tehnologică.
Toate aceste creşteri se asociază fenomenului exploziei urbane.

10
 Curs 3. Perspective de abordare sociologică a fenomenului urban

Domeniul sociologiei urbane este atât de complex, consideră sociologul român

Dorel Abraham, încât nu poate fi cunoscut prin abordări dintr-o singură perspectivă. În
funcţie de accentul pus pe o dimensiune sau alta a realităţii urbane, în manualele de
specialitate se disting, de regulă, cinci perspective de abordare în sociologia urbană: 1.
perspectiva schimbării sociale; 2. perspectiva organizării sociale; 3. perspectiva
ecologică; 4. perspectiva problemelor sociale şi 5. perspectiva politicii sociale.
Admiţând că abordările de sociologie urbană pot fi clasificate în funcţie de natura
datelor analizate şi a modelelor teoretice propuse (deşi, în realitate, în majoritatea
cercetărilor fenomenului urban sunt cuprinse mai multe perspective de abordare, chiar
dacă una dintre ele este dominantă), tipologia propusă poate fi completată cu alte trei: 6.
perspectiva calităţii vieţii urbane, 7. perspectiva mondialistă a dezvoltării urbane şi 8.
perspectiva imaginii urbane. O caracterizare, chiar şi sumară, a perspectivelor amintite
este semnificativă pentru conturarea unei imagini privind sociologia urbană
contemporană.
Desigur că o astfel de clasificare a preocupărilor de sociologie urbană nu este
singura posibilă (există şi tipologia propusă de H. Gans, în funcţie de abordările din
perspectivă neoecologică, neomarxistă şi neoliberală, care îşi are relevanţa sa în ceea ce
priveşte modelele teoretice de abordare). Taxonomia pe care o urmărim în continuare
are însă avantajul că, pe de o parte, este mai detaliată, mai apropiată de conţinutul
fenomenului urban şi, pe de altă parte, nu tinde să includă în acelaşi model teoretic
abordări foarte diverse.
Perspectiva schimbării sociale este reflectată cu precădere de analiza procesului
de urbanizare. Conform acestui gen de abordări, ritmul rapid al urbanizării în anumite
perioade istorice ar produce transformări, „revoluţionări” în societatea urbană.
Urbanizarea văzută din această accepţie ar avea, după H. Gold (care este influenţat de
analiza pe care o face C. P. Wolf structurii revoluţiilor sociale), următoarele
caracteristici: ireversibilitate (prin care urbanizarea sau societatea modernă înalt
urbanizată nu se poate reîntoarce la starea preurbană, mai ales în situaţia în care
urbanizarea are loc pe baza industrializării; instantaneitate (definită în sensul că, în
raport cu istoria speciei umane, caracteristicile revoluţionare ale urbanizării se manifestă
într-un timp foarte restrâns – mult mai puţin de un procent din totalul existenţei rasei
umane este reprezentat de civilizaţia urbană; ritm accelerat (care se referă la ratele înalte
ale urbanizării, redând intensitatea, adeseori dramatică, a procesului de urbanizare în
secolui al XIX-lea şi mai ales în secolul al XX-lea şi al XXI-lea); discontinuitate (prin
care se are în vedere dislocarea sau mutaţiile provocate de urbanizare mai ales în
modurile de viaţă ale populaţiei. În sensul adoptării de noi modele de gândire şi acţiune).
Perspectiva organizării sociale este o direcţie de analiză a relaţiilor sociale din
mediul urban (indivizi, grupuri, structuri birocratice, instituţii sociale). Indivizii sunt
11
descrişi, în acest context, pornind de la modelele de organizare a personalităţii şi
stilurilor de viaţă individuală, în ideea că oraşul produce tipuri distincte de personalitate
şi comportament, precum şi modele de adaptare urbană sau valori specifice. Grupurile
primare sunt analizate din perspectiva schimbării structurilor interne a grupurilor mici,
bazate pe relaţii directe, în sensul segmentării, impersonalizării şi dezumanizării acestui
tip de relaţii. Vecinătăţile, reţelele sociale sau grupurile secundare sunt abordate în
principal din punctul de vedere al recunoaşterii creşterii rolului „vecinătăţilor” şi
structurii sociale în dezvoltarea socială urbană. În studiile realizate la acest nivel se pune
accentul pe caracteristicile comportamentului colectiv care ia forma mulţimii,
demonstraţiilor, reuniunilor etc. şi care se manifestă în spaţiile publice şi semipublice. În
ultimul timp, o atenţie aparte este acordată asociaţiilor voluntare, considerate a fi, la un
nivel intermediar al organizării sociale, mai artificiale şi mai diferenţiate intern decât
vecinătăţile, acoperind într-un fel distanţa dintre grupurile primare şi formele birocratice
ale organizării sociale.
Birocraţia reprezintă, în această perspectivă, reţeaua formală de roluri sau poziţii
organizate într-o diviziune ierarhică a diviziunii muncii, având scop, limite şi funcţii,
stabilite printr-un sistem de reguli în care se înscrie comportamentul membrilor săi. În
aşezările urbane, bunurile şi serviciile esenţiale pentru bunăstarea urbană devin
disponibile numai într-un context birocratic, ceea ce a condus şi la o mentalitate
birocratică adesea criticată pentru că nu se acţionează pentru satisfacerea intereselor
indivizilor.
Instituţiile sociale sunt, în sens general, modele de comportament şi aşteptări larg
acceptate, create ca soluţii pe termen lung pentru nevoile comunităţii sau societăţii. Ele
cuprind o mare diversitate de forme, începând cu familia şi religia, continuând cu
instituţiile economice şi politice şi terminând cu instituţiile culturale. Instituţiile sociale
reflectă astfel cel mai extins nivel al organizării sociale, dobândind o influenţă tot mai
puternică asupra comportamentelor spaţiale şi social culturale ale populaţiei. Până în
prezent s-a acordat puţină atenţie organizării diferenţiate a instituţiilor în spaţiu, fapt
sesizat de sociologul englez Ian Proctor, care propune înţelegerea urbanizării ca o faţetă
a organizării sociale a ansamblului instituţiilor sociale. Aceasta are două aspecte:
incidenţa „verticală” a factorilor, de la nivel local la nivel internaţional, şi
interconexiunea „orizontală” a instituţiilor în cadrul unei zone spaţiale date. Se acceptă,
în acest sens, că supravieţuirea civilizaţiei urbane moderne depinde în mare măsură de
succesul cu care instituţiile sociale urbane răspund la problemele cu care sunt
confruntate.
Perspectiva ecologică se referă, în sens general, la procesele şi formele de
adaptare a populaţiei din comunităţile urbane la mediul în care trăiesc (environment).
Încercând o sinteză a diferitelor abordări moderne în ecologia urbană, se poate
caracteriza comunitatea urbană ca un ecosistem care cuprinde interrelaţiile dintre patru
variabile principale: populaţia, environmentul, tehnologia şi organizarea socială, toate
patru formând aşa-numitul „complex ecologic”. Factorul dinamizator în evoluţia urbană
este considerat a fi tehnologia. În ultimii ani, ecologia urbană s-a dezvoltat sub forma
12
ecologiei sociologice umane. În majoritatea studiilor sociologice de ecologie umană
relaţiile dintre populaţie şi mediu sunt mediate prin organizare, în general, aşa cum arată
M. Micklin, sunt acceptate 5 principii ale organizării ecologice: interdependenţa funcţia-
cheie, diferenţierea, dominanţa şi izomorfismul. Interdependenţa se referă la relaţiile
bazate pe diferenţe complementare (Symbiotic) sau pe similarităţi suplimentare
(Commensual) care leagă unităţile organizationale şi care influenţează dimensiunile lor
temporale şi spaţiale. Prin funcţia-cheie se demonstrează că relaţiile dintre populaţie şi
environment sunt mediate prin anumite activităţi, ca de exemplu: producţia, distribuţia,
schimbul. Diferenţierea reprezintă gradul de specializare funcţională, fiind determinată
de dezvoltarea funcţiei-cheie şi constituind principala condiţie limitativă a diversificării
sistemului (numărul populaţiei care poate fi admisă şi a zonei care poate fi ocupată).
Dominanţa exprimă măsura în care unităţile care realizează funcţia-cheie reuşesc să
determine şi să coordoneze funcţionalitatea altor unităţi ale sistemului. Izomorfismul
presupune că unităţile care funcţionează în aceleaşi condiţii „environmentale”, sau acele
condiţii ale mediului care sunt mediate printr-o „unitate-cheie” dată, dobândesc o formă
similară de organizare.
Principalele aspecte de ecologie umană abordate din perspectivă sociologică de
către reprezentanţi de seamă precum A. Hawley, G. Lenski şi J. Kasarda, de la
Universitatea din Carolina de Nord, din Chapell Hill sunt: structura spaţială, socială şi
economică a comunităţilor; efectele dimensiunii şi densităţii comunităţilor asupra
comportamentului uman; comunitatea urbană contemporană; segregarea, şomajul şi
lumpenproletariatul urban; suburbanizarea; dispersia şi conservarea resurselor; creşterea
şi declinul regional; politica industrială şi revitalizarea economică; procesele şi
problemele ecologice urbane internaţionale.
Perspectiva problemelor sociale este, se pare, cea mai cuprinzătoare din punctul
de vedere al tipurilor de cercetări pe care le integrează. Se poate spune că aproape toate
problemele sociale contemporane au fost asociate cu procesul de urbanizare. Aspecte
sociale precum criminalitatea, delincvenţa, divorţialitatea, criza locuinţelor, sărăcia,
şomajul, conflictele de clasă, rasiale şi etnice, poluarea etc. constituie obiect de analiză
în sociologia urbană. Ele sunt grupate adesea sub denumirea de „criză urbană”. Totuşi
urbanul înseamnă mult mai mult decât „patologia” sa urbană. Nu se poate spune nici că
urbanizarea este cauza tuturor problemelor sociale. Cu toate acestea, anumite aspecte
sunt generate, influenţate sau amplificate în mediul urban prin procesul de urbanizare.
Analiza problemelor sociale nu poate fi evitată de sociologia urbană. Totuşi, în funcţie
de orientarea ideologică, specialiştii care analizează realităţile urbane pun accentul pe
unele aspecte sau pe altele. De exemplu, unul dintre sociologii de orientare neoliberală
din S.U.A., Herbert Gans, se referea în cursul său de sociologie urbană ţinut în 1986 la
Universitatea Columbia din New York la următoarele probleme urbane: creşterea şi
descreşterea economică a oraşelor şi suburbiilor, criza politică a oraşelor,
disfuncţionalităţile demografice, sărăcia urbană, inegalităţile rezidenţiale, rasiale,
urbane, cultura sărăciei, discriminarea socială, criza locuinţelor, şomajul etc., toate
analizata în strânsă legătură cu politica socială necesară rezolvării lor.
13
 Perspectiva politicii sociale are în vedere preocupările sociologilor (şi ale altor
specialişti) de a rezolva problemele urbane. Politica urbană şi planificarea
„intervenţiilor” în dezvoltarea urbană a devenit o parte a acţiunilor sociale în cadrul
comunităţilor urbane şi este integrată în preocupările sociologilor urbani pentru a
îmbunătăţi amenajarea oraşelor. Aceştia pun accentul pe cunoaşterea opiniilor populaţiei
şi pe antrenarea ei la realizarea acţiunilor de planificare urbană, care trebuie să ia în
considerare schimbările care au loc la nivelul atitudinilor, structurii familiale, a stilului
de viaţă, precum şi la nivelul instituţiilor economice, politice, religioase etc. Conform lui
Ledrut, planificarea urbană poate fi considerată într-un fel ca un control social al ordinii
urbane. În acelaşi timp, acţiunile de planificare au un impact în ceea ce priveşte forma şi
structura comunităţilor urbane în viitor. Pe ansamblu, se poate spune că studiul
politicilor urbane se descompune în două câmpuri de analiză: aspectele planificării
urbane (respectiv, studierea intervenţiei statului sau a altor organisme asupra organizării
spaţiului) şi mişcările sociale urbane (respectiv studiul luptelor politice, al luptelor de
clasă şi al raporturilor sociale care se manifestă în mediul urban). M. Castells defineşte
planificarea urbană ca „intervenţie a politicului asupra articulării specifice a diferitelor
elemente ale formaţiunii sociale în cadrul unei colectivităţi de reproducere a forţei de
muncă, în scopul asigurării reproducţiei lărgite şi a reglementării contradicţiilor
neantagonice, asigurând până la urmă reproducţia modului de producţie dominant”.
Mişcările sociale reprezintă, după acelaşi autor, „sistemul de practici, rezultat din
articularea sistemului agenţilor urbani şi a altor practici sociale, prin care se tinde
obiectiv spre transformarea structurală a sistemului urban sau spre o modificare
substanţială a raporturilor de forţă în lupta de clasă şi, în ultimă instanţă, în puterea
statului”. Din modul de definire a celor două elemente rezultă că ele sunt strâns legate,
realizarea uneia dintre ele afectând-o în mod direct pe cealaltă. Pentru a facilita procesul
de cunoaştere, toate încercările arhitectural-urbanistice (oraşe noi, renovare etc.) sunt
integrate în domeniul planificării urbane şi toate acţiunile sociale urbane cu caracter
revendicativ (de locuire, educaţie, politică etc.) în cea de a doua categorie.
Perspectiva calităţii vieţii este reflectată de preocupările de cercetare care au în
centru viaţa urbană modernă. În ultimele decenii, specialiştii în ştiinţe sociale, în primul
rând sociologii urbani, au încercat să măsoare obiectiv calitatea vieţii printr-o mare
varietate de indicatori sociali cuantificabili. Calitatea vieţii rămâne însă un concept
foarte subiectiv, în sensul că viaţa urbană poate crea atât satisfacţie şi bunăstare pentru o
parte a populaţiei cât şi dezavantaje şi insatisfacţie pentru alţii.
Strâns legată de calitatea vieţii este dezvoltarea indicatorilor sociali pentru analiza
fenomenului urban (cel mai adesea sub forma „bunăstării” dar şi a „sărăciei”). Indica-
torii sociali încearcă descrierea aspectelor esenţiale ale vieţii urbane şi de aceea ei sunt
utilizaţi, într-un fel sau altul, în toate perspectivele de abordare. Utilizarea lor depăşeşte
însă graniţele sociologiei urbane, fiind adesea consideraţi instrumente pentru evaluarea
realizării programelor politice, a tendinţelor schimbărilor sociale etc.
Perspectiva mondialistă este legată de analiza dezvoltării comunităţii urbane în
cadrul naţional şi al societăţii mondiale. Primul nivel este acela al analizei relaţiilor
14
dintre local şi societal în cadrul unei naţiuni. De exemplu, preluând teoria lui G. Frank
despre dominaţia metropolitană, J. R. Mellor analizează pe cazul Marii Britanii relaţiile
dintre dominaţia capitalului şi a metropolei în raport cu dependenţa provincială. Astfel,
influenţa centralizării capitalului în metropolă conduce la un anumit tip de urbanizare
regională, iar în cadrul regiunii la anumite relaţii dintre centrul metropolitan şi sateliţii
dependenţi. În esenţă, metropola şi provincia sunt, în perspectivă mondialistă,
comunităţi dominante şi dominate sau dependente, dublate de existenţa lor ca grupuri
sociale distincte, având culturi şi instituţii proprii. Relaţiile dintre comunităţile urbane
naţionale şi cele internaţionale au fost studiate mai ales sub forma urbanizării
dependente. Studiind caracteristicile procesului de urbanizare în ţările „subdezvoltate”,
în acord cu modelul sistemului mondial al lui I. Wallerstein, M. Castells arată că acestea
rezultă din raportul dintre dominaţie şi dependenţă în procesul de dezvoltare.
Caracteristicile procesului de urbanizare dependentă sunt: concentrarea în mari
aglomerări urbane fără a fi integrate într-o reţea urbană (deci fără instrumentele
economice de articulare la nivelul spaţiului existente în regiunile metropolitane ale
ţărilor industrializate); absenţa unui continuum în ierarhia urbană; distanţa socială şi
culturală dintre aglomerările urbane şi comunităţile rurale; juxtapunerea ecologică a
două oraşe în aglomerări, moştenite de la cel autohton şi de la cel occidental colonialist.
Perspectiva „imaginilor” urbane include abordările psihosociologice ale
mediului urban bazate pe analiza percepţiilor, simbolurilor şi imaginilor prin care
rezidenţii urbani interpretează „environmentul” lor. Majoritatea studiilor de acest gen
pornesc de la lucrarea lui Lynch despre „imaginea oraşului”, care arată că ceea ce reţine,
memorează sau îşi imaginează populaţia despre mediul urban este determinat de forma
şi structura elementelor fizice ale urbanului („noduri”, „pasaje”, „periferie” etc.).
Accentul cade pe instrumentele perceptual-cognitive („hărţi mintale”, „scheme spaţiale”
etc.) prin care populaţia dobândeşte, codifică, păstrează, redenumeşte şi manipulează
informaţia despre lumea în care îşi desfăşoară activitatea.
Analizând astfel de preocupări şi perspective de abordare a fenomenului urban,
este firesc să ne întrebăm încotro se îndreaptă sociologia urbană.
De-a lungul timpului, în funcţie de sinuozităţile procesului de urbanizare şi de
„actualitatea” unor aspecte ale dezvoltării urbane, a fost adusă în prim-plan o
perspectivă sau alta a sociologiei urbane. De abia în ultimele două decenii însă a apărut
cu toată claritatea necesitatea discutării statutului şi tipului de sociologie urbană adecvat
cunoaşterii noilor realităţi.
Amploarea creşterii oraşelor, extensiunea ariilor urbane în mai toate regiunile
lumii, caracterul complex al procesului de urbanizare, dar mai ales schimbările
structurale care au loc în mediul urban ridică tot mai multe semne de interogaţie asupra
modului în care este reflectată această realitate de sociologia urbană precum şi asupra
eficienţei politicilor naţionale de urbanizare. Astfel, din punct de vedere epistemologic,
se vorbeşte chiar de o „revoluţie” în sociologia urbană, sau de o „nouă sociologie
urbană”. Sociologul american J. Walton şi englezii G. Rees şi J. Lambert sunt printre
promotorii acestei noi direcţii de cunoaştere a fenomenului urban. Ideea de bază de la
15
care se pleacă în definirea „noii sociologii urbane” este aceea a contrapunerii
fenomenelor contemporane de criză urbană din ţările capitaliste dezvoltate celor care au
marcat evoluţia urbană anterioară. Astfel, dacă vechea paradigmă a sociologiei urbane,
se întemeia pe o sumă de principii ale organizării/dezorganizării sociale şi „succesiunii
ecologice”, inspirată de teoriile europene ale integrării sociale promovate de Durkheim
şi Simmel şi dezvoltate de reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor, noua
paradigmă are la bază ideea de criză urbană, reflectând fenomene ce s-au accentuat în
emisfera occidentală odată cu sfârşitul anilor '60. Ea se opune şi aşa-numitelor
interpretări de tip „whig”, prin care fenomenele istorice sunt caracterizate în mod evo-
luţionist, în afara structurilor conflictuale, respectiv, ca un progres continuu al politicilor
urbane promovate de stat. „Noua sociologie urbană” (denumită şi economie politică a
dezvoltării urbane) presupune luarea în considerare a abordării problemelor urbane în
raport cu determinările lor sociale, cu cele economice şi administrativ-politice.
Premisele unei noi sociologii urbane se situează într-un alt registru de referinţă.
Ele privesc: analiza urbanismului şi urbanizării ca fenomene ce îmbracă forme diferite în
funcţie de modurile de organizare social-economică; luarea în considerare a inter-
dependenţei dintre producţie, consum şi structura puterii existente în stat; raportarea
proceselor urbane concrete la bazele lor structurale şi condiţionarea lor de necesităţile
economice, mecanismele politice şi mediul social-cultural; necesitatea centrării studiilor
pe schimbarea socială ca rezultat al conflictelor şi contradicţiilor sociale; relevarea
aspectului normativ şi a caracterului ideologic al noii sociologii urbane; luarea în
considerare a caracterului imprevizibil al evoluţiei sistemului financiar mondial.
Sociologii occidentali apreciază că, în măsura în care criza mondială apare în ţările
dezvoltate industrial şi puternic urbanizate, ea este identică cu criza urbană. Principalele
probleme naţionale (şomajul, politica de austeritate, sărăcia etc.) sunt în cea mai mare
parte probleme ale oraşelor. Printre orientările pe care le propune noua sociologie
urbană spre cercetare se numără: necesitatea integrării nivelurilor de analiză în cadrul
unei perspective globale (respectiv, studiul corelat al diferitelor aspecte ale fenomenului
urban); evidenţierea cauzelor şi caracteristicilor luptelor politice şi mişcărilor sociale
care au loc în mediul urban, precum şi determinarea rolului statului în dezvoltarea
urbană.
Aşa cum se poate observa urmărind problemele pe care îşi propune să le analizeze
în primul rând „noua” disciplină, nu este vorba despre un nou tip de sociologie urbană,
ci de preocuparea specialiştilor urbani de a cunoaşte şi explica mai bine natura
economică, socială şi politică a fenomenelor sociale care apar la nivelul spaţiului urban.
Susţinătorii noii sociologii urbane subliniază importanţa descentralizării
întreprinderilor şi a importanţei investiţiei de capital în cel de-al „doilea circuit” al
acestuia, şi anume în specularea terenului şi clădirilor (real estate). Accentul este pus aşa
cum rezultă din studiile lui J. R. Feagin şi R. Parker dar şi din volumul The New Urban
Sociology, publicat în 1994 de M. Gottdiener, pe dezvoltarea metropolitană, pe
problemele sociale şi de mediu, pe rolul factorilor economici, politici şi culturali etc. în
dezvoltarea oraşelor.
16
 Curs 4. Cunoaşterea fenomenului urban. Definiţii şi criterii de clasificare a
comunităţilor urbane

a) Cadrul conceptual. Tipologii

Orice analiză a fenomenelor urbane, consideră sociologul român Dorel Abraham,
trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la problemele definirii şi delimitării graniţelor
oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte nu este numai formal, de identificare riguroasă
a unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece concluziile care se obţin depind de modul
în care oraşele sunt definite şi de metodologia folosită pentru a le delimita
„frontierele”.
În statisticile oficiale se lucrează, de regulă, cu două tipuri de definiţii ale
urbanului. Localităţile urbane sunt definite fie în funcţie de numărul minim de locuitori,
fie după criterii administrative specifice fiecărei ţări. Şi într-un caz şi în celălalt,
entităţile definite ca „urban” diferă foarte mult de la o ţară la alta. Aşa cum s-a precizat
într-un curs anterior, în funcţie de numărul minim de locuitori, sunt considerate
localităţi urbane aşezările cu 200 de locuitori (Danemarca, Suedia), cu 400 de locuitori
(Albania), cu 1000 de locuitori (Australia, Canada etc.), cu 2500 de locuitori (Mexic,
SUA etc.), cu 5000 de locuitori (Japonia, Liban etc.), cu 10.000 de locuitori (Grecia,
Italia, Senegal, Spania), ajungând la 20.000 de locuitori (Olanda, Nigeria).
În unele cazuri, condiţiei de număr minim de locuitori i se adaugă şi alte criterii
cum ar fi densitatea locuitorilor etc.
Un astfel de criteriu are o capacitate redusă de a oglindi nivelul de civilizaţie şi
condiţiile de viaţă din colectivităţile umane respective. Astfel, se pot întâlni situaţii în
care satele unor ţări oferă un nivel de urbanizare superior oraşelor altora. Presupunerea
că oraşul constituie o aglomerare de oameni cu o densitate care face imposibilă
agricultura nu s-a adeverit nici ea decât parţial. Unele oraşe din India, spre exemplu, au
peste 60% din populaţie ocupată în agricultură. În Japonia, există localităţi de mărime
medie (100.000 – 500.000 locuitori) care au peste jumătate din teren folosit în scopuri
agricole. Mai multe oraşe din Sicilia (uneori cu peste 30.000 locuitori) sunt locuite
aproape în totalitate de muncitori agricoli. Cealaltă direcţie de definire a urbanului, în
funcţie de criterii administrative, ,,ascunde”' şi ea mari disparităţi în evoluţia urbană,
inclusiv opţiuni politice diferite. Unele statistici menţionează doar numărul oraşelor,
care diferă foarte mult de la ţară la ţară (Birmania – 301 oraşe, Laos – cele mai mari 5
localităţi, Libia – 4 localităţi urbane, Mozambic – 2 localităţi, Nigeria – 27 centre
urbane, Singapore – oraşul Singapore, Tunisia – 7 comune urbane, Tanzania – cele mai
mari 15 aşezări etc.). În alte ţări, se precizează numai tipurile de aşezări urbane (Algeria
– localităţile importante cu autoguvernare locală, Belgia – oraşele, aglomerările şi
comunele urbane, Brazilia – centrele administrative ale municipiilor şi districtelor, Chile
– centrele populare cu caracteristici urbane clare, Ecuador – capitalele provinciilor şi
cantoanelor, Guatemala – capitala şi centrele departamentale etc. În Zair, Panama,
Bangladesh, criteriul administrativ este combinat cu cel al numărului minim de locuitori
sau cu alte criterii.
17
 Se poate uşor observa că, în majoritatea cazurilor, „urban” este sinonim cu oraş.
Totuşi, în unele ţări se precizează în mod direct că urbanul cuprinde şi suburbiile
(Elveţia, Zimbabwe). În altele, indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia
oraşelor (China, S.U.A. etc).
Există şi alte accepţii ale urbanului sau oraşelor (referitoare la forma fizică a
acestora, gradul lor de independenţă etc), dar care sunt mai puţin utilizate astăzi.
Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre
următoarele trei tipuri de organizare urbană: oraş, zonă metropolitană şi aglomerare sau
aglomeraţie urbană (zona metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea
urbană, cu precizarea că prima este desemnată în special ca unitate administrativă, aco-
perind uneori şi anumite zone rurale din punctul de vedere al caracteristicilor
populaţiei). Când se vorbeşte despre oraş pentru a reprezenta o aglomerare urbană,
mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomerarea urbană este definită ca o
zonă cu concentrare de populaţie care include de regulă, un oraş central şi localităţile
înconjurătoare urbanizate. Termenii de aglomerare urbană şi zonă metropolitană sunt
utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate cuprinde câteva oraşe sau comune în
graniţele suburbane.
În România, în mediul urban sunt incluse, ca unităţi administraţiv-teritoriale,
municipiile şi oraşele. În general, oraşul este definit ca fiind centrul de populaţie mai
dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc.
Conform prevederilor legislative, oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o
însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării
sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate ca municipii.
Cu toate limitele lor, definiţiile „administrative” ale oraşelor stau la baza celor
mai multe studii comparative internaţionale. Ele sunt amendate însă de clasificările ora-
şelor după categorii de mărime (este necesară însă sublinierea diferenţelor care apar între
evaluarea urbanizării pe bază de tipologii ale oraşelor şi cunoaşterea acestui proces prin
investigaţii regionale sau locale).
În ceea ce priveşte definirea în perspectivă a concentrărilor urbane, este ilustrativă
tipologia lui C. Doxiadis care grupează aşezările în funcţie de numărul minim de
locuitori:
– habitatul grupat – număr minim locuitori, 40;
– mica vecinătate – număr minim de locuitori, 250;
– vecinătatea – număr minim de locuitori, 1.500;
– oraşul mic – număr minim de locuitori, 9.000;
– oraşul – număr minim de locuitori, 50.000;
– oraşul mare – număr minim de locuitori 300.000;
– metropola – număr minim de locuitori, 2 milioane;
– conurbaţia – număr minim de locuitori, 14 milioane;
– megalopolisul – număr minim de locuitori, 100 milioane;
– regiunea urbană – număr minim de locuitori, 700 milioane;
– continentul urban – număr minim de locuitori, 5 miliarde;
18
 – ecumenopolisul – număr minim de locuitori, 30 miliarde.
Încercând să depăşească limitele definiţiilor urbanului acceptate în statisticile
curente, diferiţi specialişti au propus definiţii mai complete ale oraşului. Mai
cuprinzătoare par a fi cele propuse de sociologi, care pot fi grupate, în esenţă, în
următoarele categorii: a) definiţii ale oraşului din perspectiva ecologiei sau neoecologiei
urbane, b) definiţii ale oraşului din punctul de vedere al modului de viaţă urban sau/şi al
imaginii pe care oamenii şi-o formează despre oraş şi c) definiţii ale oraşului din
perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a „spaţiului social”.
Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu precădere de
reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor. Modelul explicativ al ecologiei
urbane dezvoltate de reprezentanţii acestei şcoli (în principal de Park, McKenzie şi
Burgess) se bazează pe evidenţierea relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului
(environment) şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere biologic cât şi
sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această perspectivă, rezultatul
procesului de adaptare a omului şi mediului său. Acest proces, respectiv, competiţia care
conduce la organizarea spaţiului, este determinat de factori biogenetici sau de factori
culturali – respectiv de relaţiile de cooperare. Dezvoltarea organizării spaţiale în centrul
căruia se află pattern-urile de utilizare a terenului este guvernată de lupta pentru
existenţă a organismelor vii. Astfel, McKenzie apreciază că lupta pentru ocuparea unei
poziţii în spaţiul social este determinată de fenomenele de „invazie”, „competiţie”,
„succesiune” şi „acomodare”. Aplicând această concepţie, Burgess ajunge la concluzia
că organizarea spaţială a unui oraş bine constituit prezintă – în mod ideal – 5 zone
concentrice, care pleacă de la centrul oraşului: nucleul urban central (centrul de
afaceri); zona de tranziţie care-l înconjoară, care înglobează centre de industrii uşoare şi
de afaceri; zona ocupată de muncitorii industriali care au reuşit să scape din zona de
tranziţie aflată în deterioarare; zona rezidenţială, cu clădiri unifamiliale unde locuiesc
păturile înstărite şi zona de navetă care le înconjoară pe toate, respectiv, zona de navetă
(suburbană sau a oraşelor-satelit) aflată la o distanţă de 30–60 minute de nucleul central
de afaceri. În baza acestui model, sunt explicate diferenţierea spaţială produsă prin
competiţie, succesiune etc. în interiorul oraşului precum şi fenomenele de patologie
socială.
Depăşind paradigma lui Burgess, care s-a dovedit nevalabilă, odată cu dezvoltarea
tehologică, în definiţiile date oraşului de neoecologişti, ca să numim astfel gândirea
ecologică apărută în cadrul sociologiei după al doilea război mondial, accentul este pus
pe analiza interdependenţelor funcţionale manifestate la nivelul relaţiilor şi proceselor de
organizare a spaţiului, precum şi pe rolul dezvoltării tehnologice în acest proces.
Sociologi de renume, precum A. Hawley, G. Lenski, O. D. Duncan, L. Schnore,
B. Berry, J. Kasarda, definesc oraşul (din perspectiva ecologiei umane) ca organizare a
spaţiului în funcţie de anumite principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea,
dominaţia şi izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de această dată nu pe
conflict sau competiţie, ci pe organizare, pe aspectele de cooperare şi adaptare a
comunităţilor la exigenţele unui mediu în continuă schimbare. Conform lui A. Hawley,
19
paradigma ecologică sociologică, sau ecologia sociologica umană (Sociological Human
Ecology), cum i se mai spune, utilizată în caracterizarea oraşului are trei componente
esenţiale: ecosistemul, populaţia şi „environmentul” (mediul).
Adaptarea înseamnă stabilirea unei relaţii viabile, care tinde spre echilibru, între
cele trei componente în care enviromentul pune problema adaptării, populaţia constituie
elementul vital, iar ecosistemul este mecanismul adaptativ, răspunsul populaţiei la
necesitatea menţinerii unei relaţii functionale.
Evoluţia şi dezvoltarea oraşului se fac în funcţie de capacitatea sistemului de a
creşte şi a prelua noile elemente care apar (oameni, tehnologie, informaţie etc.). Prin
urmare, interacţiunea environment – populaţie – sistem social se manifestă atât ca
adaptare cât şi ca proces de dezvoltare. Hawley consideră oraşul o „unitate teritorială
permanentă, relativ dens locuită şi definită administrativ, ai cărei rezidenţi îşi câştigă
existenţa în primul rând prin specializarea într-o serie de activităţi neagricole”. El
precizează că la aceste elemente trebuie adăugate relaţiile de „interdependenţă” şi
„organizare” care au loc în cadrul respectivei aşezări.
Definirea oraşului ca mod de viaţă se bazează, în esenţă, pe analiza activităţilor
umane din urban şi a imaginilor pe care şi le formează indivizii despre oraşe şi viaţa
urbană. Majoritatea sociologilor urbani, inclusiv diferiţi reprezentanţi ai Şcolii de la
Chicago, au înţeles că oraşul înseamnă mai mult decât un proces de adaptare a
oamenilor la mediul înconjurător în anumite condiţii de densitate. Chiar R. E. Park, unul
dintre fondatorii ecologiei urbane, aprecia că oraşul este „... o stare a minţii, un corp de
obieceiuri si tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sunt implicate în aceste
obiceiuri şi sunt transmise prin tradiţie. Oraşul nu este, cu alte cuvinte, un simplu
mecanism fizic şi o construcţie artificială. El este implicat în procesele vitale ale
oamenilor care-l compun”. Louis Wirth, un discipol al Şcolii de la Chicago, este cel care
a definit în mod expres oraşul prin modul său de viaţă.
Concepţia sociologică modernă asupra oraşelor din perspectiva „modului de
viaţă” pleacă de la studiul lui Louis Wirth (1938) Urbanism as a Way of Life, considerat
de acum clasic în sociologia urbană. Definind oraşul ca o comunitate permanentă relativ
largă, caracterizată printr-o mare densitate şi eterogenitate, Wirth determină o structură
socială în care relaţiile de grup, primare, au fost înlocuite cu altele, de tip nou, bazate în
esenţă pe contacte secundare, devenite impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii
şi adesea devastatoare în raport cu natura.
Principalele sale constatări sociologice derivă din cele trei caracteristici care
definesc oraşul. Ca dimensiune, cu cât este mai mare oraşul, cu atât creşte evantaiul
variaţiilor individuale şi al diferenţierii sociale, ceea ce conduce la slăbirea legăturilor
comunitare şi la înlocuirea lor cu altele formale. Acestea multiplică interacţiunile sau
contactele sociale care sunt impersonale, superficiale, tranzitorii şi segmentare, având ca
efect caracterul „schizoid” al personalităţii umane. Densitatea mare impulsionează
diferenţierea internă deoarece, paradoxal, cu cât apropierea fizică este mai mare, cu atât
contactele sociale sunt mai formale, în sensul că de cele mai multe ori nu are loc decât o
„angajare” parţială, strict necesară. Aceasta conduce la „relativism” şi „secularizare” în
20
planul relaţiilor comunitare. La rândul său, coabitarea fără posibilităţi reale de extindere
are efecte în planul agresivităţii.
Eterogenitatea socială a mediului urban generată de creşterea mobilităţii sociale,
diversificarea activităţii publice şi a vieţii politice provoacă degradarea personalităţii
umane, ceea ce explică, în parte, proliferarea crimei, sinuciderilor, corupţiei, „nebuniei”
din marile oraşe. Datorită noilor relaţii care se stabilesc între oameni, locuitorii oraşului
devin la rândul lor din ce în ce mai anonimi, izolaţi, relativişti, raţionali şi sofisticaţi,
ceea ce-i face tot mai depersonalizaţi şi atomizaţi. În acelaşi timp, apar susceptibili de a
fi modelaţi sub impactul sistemului informaţiilor de masă şi al mişcărilor sociale.
Desigur, aspectele amintite, întâlnite în teoria lui Wirth şi valabile pentru oraşele
americane din acea perioadă, nu pot fi generalizate nici măcar pentru toate oraşele indus-
triale capitaliste şi cu atât mai puţin pentru cele precapitaliste sau cele de tip
postindustrial.
Dinamica urbană a ultimelor decenii, precum şi faptul că în societatea modernă
tipurile de aşezări umane (mai ales cele urbane) s-au diversificat, au determinat apariţia
a numeroase studii şi cercetări menite să completeze şi să reconsidere teoria lui Wirth. În
general, în literatura de specialitate s-au impus ca probleme decurgând din reformularea
teoriei lui Wirth: necesitatea distincţiei dintre oraşul ca nucleu central şi împrejurimile
sale, dintre ceea ce se cheamă urbanism şi suburbanism ca moduri de viaţă; explicarea
modului de viaţă urban şi prin alte variabile, cum sunt: condiţia economică,
caracteristicile culturale, ciclul de viaţă, instabilitatea rezidenţială, participarea politică;
modul de locuire etc.; aprecierea rolului (mai redus) al factorilor fizici în explicarea
modului de viaţă. De altfel, în societatea modernă, viaţa omului este modelată mai cu
seamă de economie, cultură, de structura socială şi politică şi mai puţin de cadrul
natural. Relaţia omului cu natura tinde să devină indirectă, difuză şi adesea chiar lipsită
de relevanţă.
În toate aceste consideraţii privind modul de viaţă urban, se resimte şi influenţa
sociologului, în calitatea sa de locuitor al unei anumite aşezări.
b)Teoria lui Langer privind oraşul
„Oraşul – arată cercetătorul american P. Langer – poate fi văzut ca un loc al
murdăriei, bolilor, crimei, poluării, viciului, sărăciei şi al altor probleme sociale, sau ca
un loc de cultură, artă, bogăţie, muncă, vitalitate, spiritualitate şi alte posibilităţi
sociale”. În acest sens, evaluarea într-o manieră pozitivă sau negativă a oraşului devine
prima dimensiune în definirea sociologică a oraşului. Pe de altă parte, nivelul de analiză
pe care se pune accentul, respectiv cercetarea cu prioritate a grupurilor şi instituţiilor,
sau a indivizilor, influenţează de asemenea imaginea prin care se caracterizează oraşul.
În funcţie de dimensiunea evaluativă şi de dimensiunea analitică Langer propune
următoarea tipologie urbană, care ar integra majoritatea abordărilor sociologice asupra
acestui domeniu:

Dimensiunea evaluativă

21
 Pozitivă Negativă
Dimensiunea Macroscopic Oraşul ca bazar Oraşul ca junglă
analitică
Microscopic Oraşul ca Oraşul ca maşina
organism

Să vedem care ar fi, pe scurt, acceptând tipologia lui Langer, caracteristicile

acestor tipuri de oraşe, aşa cum rezultă ele din cercetarea şi literatura sociologică
dedicată fenomenului urban. Oraşele descrise prin aceste tipuri nu pot fi întâlnite nicăieri
ca atare, dar imaginile oferite de literatura de specialitate facilitează înţelegerea meca-
nismelor şi structurilor vieţii urbane moderne precum şi identificarea specificului
modului de viaţă al centrelor urbane.
„Orasul bazar” este văzut ca o aşezare locuită de o mare diversitate de oameni.
El este în primul rând o piaţă, un târg (bazar), un centru de schimb. O astfel de aşezare
oferă indivizilor o varietate de trăiri sau experienţe de viaţă, conducând la dezvoltarea
unor conbinaţii de stiluri de viată şi relaţii sociale, care o deosebeşte de
unidimensionalitatea micului orăşel sau de zonele rurale. G. Simmel arăta că, în contrast
cu lumea rurală, într-un asemenea oraş individul nu este închis într-un, grup primar care-
i asigură toate resursele sociale, economice, artistice, recreaţionale, religioase etc., ci are
libertatea să-şi afirme propriile resurse participând la activitatea mai multor grupuri –
denumite de ei grupuri de afiliaţii. Astfel, spre deosebire de modul de afiliaţie de tip
rural (cu model concentric dominat de statusul persoanei), afiliaţiile de grup ale
individului în mediul urban se bazează pe libertatea mişcării, beneficiind de multiplele
posibilităţi pe care le creează oraşul. „Astăzi cineva poate aparţine, în afara poziţiei sale
ocupaţionale, unei asociaţii ştiinţifice, el poate sta în consiliul unei corporaţii şi ocupa o
poziţie onorifică în conducerea oraşului...”. Studii recente, aşa-numitele „analize de
reţea” (Network Analysis), dezvoltă imaginea urbană propusă de Simmel, accentuând
asupra legăturilor dintre unităţile sociale şi modelelor acestor legături în organizarea
metropolei.
„Oraşul junglă”, în caracterizarea acestui tip de oraş se pleacă de la o imagine
preluată din ecologia plantelor şi animalelor cu scopul de a reliefa şi cunoaşte mai bine
lupta indivizilor în cadrul metropolei. Oraşul apare, astfel, ca un loc supraaglomerat şi
periculos, ale cărui „specii” se „înghesuie”, căutându-şi propriul loc sub soare şi
„bătându-se” pentru a obţine spaţiu de dezvoltare şi reproducere. Imaginea sociologică a
„oraşului junglă” încearcă să găsească o ordine dincolo de haosul aparent, care domină
relaţiile dintre indivizi, punând accentul pe competiţia pentru spaţiu vital şi pe natura
relaţiilor dintre oameni, de cele mai multe ori dintre persoane care nu se cunosc. E.
Goffman consideră că, într-un asemenea context, individul este un „actor” care joacă
diferite roluri în încercarea de a se adapta la viaţa în „junglă”, respectiv, la densitatea şi
eterogenitatea oraşului. De obicei, imaginea oraşului ca junglă reflectă zona centrală,
comercială a oraşului şi nu ia în considerare procesul de creare a subcomunitaţilor în
22
metropolă. Din punct de vedere al ecologiei sociale urbane, jungla care redă
complexitatea creşterii urbane este văzută în termeni de „invazii”, „acomodări”,
„succesiuni”. Oraşul nu este însă dezorganizat, ci „organizat” prin procesul competiţiei
pentru obţinerea de resurse. Accentul într-o astfel de abordare cade pe studierea
comportamentului individualităţilor în oraş.
„Oraşul organism” presupune înţelegerea mediului urban ca un întreg (organism)
a cărui diversitate este văzută ca un sistem specializat (de organe), funcţionând pentru
realizarea unui scop comun. Fiecare parte are rolul său în funcţionarea întregului. Ca şi
în cazul organismelor umane, anumite „organe” controlează funcţiile de bază (critice)
ale oraşului, dar acestea sunt conectate cu întregul şi servesc aceluiaş scop. Desigur,
anumite „boli” pot afecta organismul, dar aceste „ameninţări” pot fi ţinute sub control
(această perspectivă transpune, într-o primă formă, analogia dintre societate şi
organismul uman, a cărui imagine sugestivă a fost descrisă de H. Spencer). E. Durkheim
considera că societatea modernă se caracterizează printr-o „solidaritate organică” bazată
pe cooperarea şi integrarea sociala a unităţilor specializate, opusă „solidarităţii me-
canice” relativ omogene a societăţii tradiţionale . Prin imaginea organică, este exprimată
întoarcerea la specializare şi prin aceasta la o nouă structură a ordinii sociale.
Ideea oraşului ca „organism” a fost reconsiderată şi dezvoltată prin teoriile
funcţionaliste şi sistemice, care văd societatea şi oraşul ca un întreg, evidenţiind
interrelaţiile dintre părţile componente, pe de o parte, şi dintre părţi şi întreg, pe de altă
parte.
„Oraşul maşină”. Spre deosebire de oraşul caracterizat ca „organism”, imaginea
oraşului ca „maşină” reflectă acţiunea organismului urban pentru realizarea de bunuri,
dar numai în beneficiul unui grup mic de oameni şi nu în beneficiul societăţii. Preluând
ideea că în capitalism muncitorul este exploatat şi înstrăinat de rezultatul muncii sale,
sociologul de orientare marxistă Harvey Molotch susţine că oraşul (capitalist) este în
realitate o „maşină” controlată de oameni de afaceri, politicieni şi elitele profesionale.
Orice iluzie că dezvoltarea oraşului este în avantajul întregii populaţii este ori naivă ori
utopică . Această direcţie de cercetare o susţin şi alţi cercetători (M. Castells, D. Harvey,
E. Mingione, J. Lojkine, M. Gottdiener etc.) atunci când analizează structura socială,
relaţiile de clasă, conflictele sociale în mediul urban, precum şi rolul oraşului în întreaga
societate.
c) Alte caracterizări ale oraşului
Desigur, oraşul nu poate fi caracterizat în toată complexitatea sa prin astfel de
imagini globale, oricât ar fi ele de relevante. Cu atât mai puţin poate fi explicată
dezvoltarea mediului urban prin efectele acestui proces asupra comportamentului uman.
Definirea oraşului ca spaţiu social, sau „producţie socială a spaţiului” presupune
înţelegerea acestuia ca „proiecţie a societăţii pe sol”. Oraşul nu constituie o masă
nediferenţiată şi nici o colecţie întâmplătoare de clădiri şi oameni. În structura
rezidenţială a oraşului este reflectat un „mozaic al lumii sociale”. Cu timpul, fiecare
sector şi cartier al oraşului împrumută ceva din caracterul şi calităţile locuitorilor săi.
Diferenţierea rezidenţială a populaţiei urbane are loc în diferite moduri. Cercetătorii
23
preciază că în oraşele occidentale, aproape orice criteriu care poate fi folosit pentru
diferenţierea între indivizi şi grupuri poate deveni element de bază pentru separarea lor
în spaţiul urban. Procesul de diferenţiere poate fi realizat forţat sau printr-o apropiere
voluntară, ca o apărare împotriva modului de locuire unifamilial sau ca o „salvare” de la
persecuţie şi discriminare. De asemenea, piaţa muncii are şi ea un rol important în
această segregare. De fapt, diferenţierea rezidenţială şi segregarea apar ca trăsături de
bază ale oraşului de-a lungul timpului. Cercetarea şi fundamentarea teoretică a
diferenţelor rezidenţiale şi sociale care intervin în cadrul spaţiului urban au fost realizate
într-o primă etapă de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago dintr-o perspectivă
ecologică. Dinamica oraşelor din ultimele decenii a accentuat sau a creeat diferenţe
specifice în compoziţia spaţiului social urban. Astfel, tendinţa de migrare a populaţiei
înstărite din ţările capitaliste dezvoltate dinspre centrul oraşului spre suburbii conduce la
„repartiţia” categoriilor de populaţie favorizate prin venit şi profesie în zone care asigură
un standard înalt de viaţă, pe când păturile sociale defavorizate sunt împinse fie spre
centrul oraşului, cum este cazul minorităţilor şi grupurilor etnice, fie în zonele periferice,
unde costurile locuirii sunt mai ieftine. Prin urmare, stratificarea socială, tradusă excesiv
la nivelul spaţiului urban, accentuează inegalitatea socială şi ameninţă echilibrul uman,
conducând la declinul „vecinătăţii” şi creând nenumărate probleme sociale şi
economice, înrăutăţind „calitatea vieţii” unor categorii de populaţie. În plus, fenomenele
de stratificare şi creştere a inegalităţii sociale se însoţesc uneori cu fenomene de
desocializare, aceste aspecte fiind caracteristice suburbiilor de tip bidonville, unde
relaţiile între membri grupurilor se reduc adesea la cele de la locurile de muncă, fiind
dominate deci de natura raporturilor între diferiţi agenţi de producţie. În aceste condiţii,
factorii principali ai modului de viaţă urban, ca de altfel şi anumite fenomene sociale
care apar în mediul urban, sunt în strânsă legătură cu inegalitatea repartiţiei veniturilor,
inegalitatea posibilităţilor de acces la instrucţie şi cultură, ierarhia statusurilor sociale.
În esenţă, oraşul este definit ca proces social în care structura socială a omului reprezintă
relaţiile sociale în spaţiul urban.
Majoritatea oraşelor de tip ,,occidental” nu se pot sustrage acestui proces, el
afectând la fel de puternic şi unele oraşe din „Lumea a treia”. Astfel, cercetătorii
fenomenului urban din ţările Americii Latine apreciază că o problemă-cheie a
urbanismului latino-american este stratificarea socială şi că nu exisă o teorie a
urbanizării sau a urbanismului care să poată explica la fel, atât evoluţia oraşelor în
S.U.A. cât şi cazul Americii Latine .

24
 Curs 5. Oraşul şi problema definirii urbanizării. Cercetarea fenomenului
urban

a) Urbanizare: concept şi teorii

De cele mai multe ori, apreciază sociologul Dorel Abraham, oraşele sunt studiate
în contextul proceselor de urbanizare. La rândul ei, urbanizarea este definită frecvent în
funcţie de accepţia care se acordă noţiunilor de oraş sau de urban. Desigur că, fiind un
proces sau un fenomen social complex, delimitarea sau definirea urbanizării nu poate fi
cantonată în graniţele sau formele sociospaţiale ale oraşului sau urbanului. În ultimul
timp, tot mai mulţi specialişti consideră că important nu este să se măsoare cu exactitate
ce este urban şi ce este rural, deoarece dezvoltarea corelată a oraşului şi satului face
aproape imposibilă o astfel de încercare, ci de a determina trăsăturile procesului de
urbanizare. Cu toate acestea, atunci când se cercetează procesul de urbanizare, de cele
mai multe ori nu se poate face abstracţie de semnificaţia urbanului sau a ruralului. Or,
modalităţile de definire a urbanului sunt foarte variate şi adesea convenţionale.
Definiţiile date urbanizării sunt şi ele foarte diverse (de altfel, odată cu creşterea
experienţei de cunoaştere s-a recunoscut că o singură definiţie dată urbanizării sau ora-
şului nu este suficientă pentru toate scopurile cercetării). Urbanizarea este definită prin
accepţii care merg de la o cuprindere foarte redusă – cum ar fi aceea prin care
urbanizarea este considerată o simplă extindere sau amenajare a oraşului – până la
„imaginarea” unui mod de viaţă universal, privit ca o realizare totală a omului. Sau, din
perspectiva raporturilor dintre sat şi oraş, urbanizarea este definită atât ca restructurare a
raporturilor populaţiei din urban şi rural cât şi ca schimbare în structura colectivităţilor şi
a modului de viaţă. Absenţa unui cadru conceptual adecvat nu a permis construirea unei
teorii generale a urbanizării. Există încă mulţi specialişti care asociază urbanizarea
exclusiv concentrării populaţiei, dispersiei populaţiei în mai multe nuclee, sau modului
de viaţă urban.
Dat fiind faptul că urbanizarea se referă la o multitudine de aspecte care privesc –
pe lângă caracteristicile demografice, de natură cantitativă, de modificare a raportului
urban-rural – munca populaţiei, petrecerea timpului liber, locuirea, comunicarea, politica
urbană ş.a., modelul de aşezare urbană existent la un moment dat este rezultatul acţiunii
interdependente a tuturor acestor factori. În fapt, există trei căi principale de realizare a
urbanizarii: dezvoltarea oraşelor existente; transformarea localităţilor rurale în centre
cu caracter urban; crearea de noi oraşe. Ritmul urbanizării este mai rapid sau mai lent
în funcţie de conditiile social-economice. Conţinutul urbanizării este foarte complex şi
variază în timp şi spaţiu. Dacă în stadiile incipiente ale urbanizării deosebirile dintre
urban şi rural erau minime, ele s-au accentuat foarte mult pe măsura dezvoltării urbane,
iar la niveluri înalte de urbanizare, diferenţele sunt tot mai puţin pronunţate. Se poate
oare spune că în ultimele decenii s-a trecut de la o urbanizare „citadină”, de influenţă a
oraşului asupra zonei sale înconjurătoare, la o urbanizare „generalizată”, care afectează
în acelaşi mod toate resorturile şi compartimentele sociale, economice, culturale şi
25
politice? Mai mulţi sociologi urbani consideră că determinarea unui model unic de
urbanizare este imposibilă, atât datorită factorilor naturali, economici şi politici specifici,
cât şi modului de viaţă şi sistemului de valori diferite de la o epocă la alta, de la o
regiune la alta şi chiar de la o ţară la alta.
Astfel, Dorel Abraham apreciază că nu poate fi oferită o definiţie a urbanizării
general valabilă, acceptabilă de către toţi specialiştii. Prin urmare, noţiunea de
urbanizare semnifică un proces deosebit de răspândit şi complex (acceptat adesea ca
universal şi ireversibil), care necesită o operaţionalizare prin cercetare, respectiv, o
tratare în cadre spaţiale şi temporale concrete. Sociologul român ne propune, pe baza
experienţei sale de cercetare şi a rezultatelor obţinute în studiul procesului de urbanizare
în România, o definiţie operaţională. O astfel de definiţie a urbanizării ar urma să
evidenţieze: factorii urbanizării, dimensiunile urbanizării şi indicatorii urbanizării.
Factorii principali, determinanţi ai urbanizării sunt legaţi de procesul de industrializare şi
de dezvoltare a agriculturii. Acestor factori li se asociază alţii, referitori la evoluţia
comportamentului demografic şi economic, dinamica aspiraţiilor populaţiei etc., despre
care se poate spune că sunt în acelaşi timp şi factori şi consecinţe ale procesului de
urbanizare.
Dimensiunile urbanizării sunt, în esenţă, două: dezvoltarea oraşelor (existente,
sau a unor centre urbane noi) şi influenţarea mediului rural, sau „urbanizarea ruralului”
(fie prin transformarea unor sate în oraşe, fie sub aspect cultural). Influenţarea mediului
rural, fără ca acesta să fie transformat în urban, se face în cadrul unui proces de in-
teracţiuni sat-oraş al cărui principal rezultat este dezvoltarea corelată, mai mult sau mai
puţin armonioasă, în cadrul unor zone funcţionale, cu menţinerea specificului
activităţilor agricole şi a unor elemente ale modului de viaţă rural. Desigur că, în cadrul
acestor interacţiuni, satul se dezvoltă şi prin forţe proprii nu numai (sau nu în primul
rând) datorită interrelaţiilor sale cu oraşul.
Indicatorii care reflectă procesul de urbanizare se referă la aspectele sociale,
economice şi spaţial-urbanistice.

b) Cercetarea fenomenului urban

Cercetările privind cunoaşterea fenomenului urban, a procesului de urbanizare în

primul rând, pot fi clasificate, din punct de vedere metodologic, în trei mari categorii
(între ele existând, inevitabil, interferenţe şi completări):
a) cercetarea particularităţilor (specificului) dezvoltării aşezărilor urbane;
b) cercetarea zonală sau regională a dezvoltării urbane, cu precădere a
procesului de urbanizare;
c) cercetări comparative, bazate pe evaluări de tip cantitativ, ale nivelurilor şi
ritmurilor urbanizării precum şi tipologizarea aşezărilor urbane.
În cadrul fiecăreia dintre cele trei categorii pot fi regăsite mai multe tipuri de
abordări metodologice, funcţie de perspectiva teoretică a autorilor, de obiectivele
cercetărilor precum şi de particularităţile social-istorice ale realităţilor studiate. O
26
prezentare, chiar şi sumară, a tipurilor şi metodologiilor principale de cercetare permite
formarea unei prime imagini despre modalităţile de abordare prin cercetare a
fenomenului urban. Desigur, avem în vedere în primul rând cercetarea sociologică, dar
nu uităm că, adesea, aceasta are un caracter interdisciplinar şi nici că anumite perspec-
tive de abordare sunt promovate de către alte ştiinţe.
Cercetarea specificului dezvoltării aşezărilor urbane. Acest gen de abordare,
realizat în principal din perspectivă sociologică, cuprinde la rândul său două direcţii,
metodologice: a) cercetările axate pe evidenţierea caracteristicilor urbanului în raport cu
ruralul (cunoaşterea ştiinţifică a raportului urban-rural) şi b) cercetări privind evoluţia
sau dezvoltarea localităţilor urbane propriu-zise. Să vedem prin ce se caracterizează
fiecare dintre ele.
a) Oraşul şi satul au fost concepute mult timp ca fiind entitaţi separate şi opuse.
Faptul că sute de ani ţărănimea satelor a fost exploatată de către clase sociale care îşi
aveau reşedinţa la oraş a determinat un conflict permanent între sat şi oraş care a însoţit
adesea fenomenul luptei de clasă. Mult timp oraşul a fost despărţit de sat printr-un zid
sau şanţ cu apă. Definirea şi reprezentarea celor două tipuri de aşezări erau relativ
simplu de efectuat. În scrierile hieroglifice, ideograma care desemna oraşul era o cruce
într-un cerc. Crucea însemna convergenţa „drumurilor” (oameni, mărfuri, idei), iar
cercul semnifica şanţul cu apă sau zidul care „lega” fizic cetăţenii, înconjurând oraşul şi
accentuând deosebirea populaţiei sale de cea a altor aşezări. Pe de altă parte, satul – în
imaginea sa tradiţională – era reprezentat de tipul de comunitate închisă, un fel de
societate populară ideală (The Folk Society – în înţelesul dat de R. Redfield) care-şi era
suficientă, având extrem de puţine relaţii cu exteriorul. Deşi Redfield nu a delimitat
comunitatea urbană ca un „tip ideal”, el a indicat ca aceasta poate fi identificată prin
diferenţele sale faţă de „Folk Society”, în special prin lipsa solidarităţii, a relaţiilor
interpersonale afective, socializării culturale etc. în mediul urban, schimbările apar tot
mai des, iar acţiunile sociale devin un mijloc spre un obiectiv şi nu sunt valori în sine.
Redfield recunoaşte însă că atunci când aşezările sau comunităţile primitive şi ţărăneşti
intră în contact cu cele urbanizate, ele tind să adopte caracteristicile acestora din urmă.
În esenţă, până târziu (mijlocul secolului XX), oraşul (chiar dacă, începând din secolul al
XIX-lea, s-a schimbat din punct de vedere funcţional) era explicat prin prisma raportului
interior – exterior, oraş – sat, urban – rural etc., cu accent pe deosebirile dintre acestea.
Opoziţia sat – oraş a fost exprimată în istoria gândirii sociologice sub diverse forme:
solidaritate mecanică – solidaritate organică, agricol – neagricol, preliterat – literat,
static – dinamic, primitiv – civilizat, mediu natural – mediu artificial, comu nitate –
societate, societăţi bazate pe „status” şi societăţi bazate pe ,,contract”, comunităţi
medievale şi metropolisuri etc. Toate aceste reprezentări se bazează în esenţă pe
diferenţele existente între sat şi oraş ca între două lumi tipologic opuse. Dar delimitările
de acest gen (indiferent dacă se referă la localităţi în întregime sau la diferite aspecte
economice, sociale şi culturale) s-au dovedit a fi cu timpul mai mult sau mai puţin
confuze, ele neputând clarifica raportul rural–urban tocmai datorită absolutizării unor
situaţii care în realitate nu fiinţau separat.
27
 În unele abordări antropologice ale evoluţiei urbanizării, marcarea opoziţiei
urban–rural şi societate urbană – societate rurală sau ţărănească, ca şi cele prin care se
identifică urbanul cu oraşul iar comunităţile rurale sunt văzute ca unităţi relativ închise
sunt considerate greşite. Aceasta deoarece – susţine A. Leeds – la nivelul cel mai general
toate grupurile umane, de la cele mai mici „sate tribale”, la cele mai mari
megalopolisuri, au aceleaşi funcţii (universale) cu alte societăţi, urmărind facilitarea
tuturor formelor de schimb, transfer şi comunicaţii. Prin aceasta, unităţile locale sunt
legate cu altele şi cu societatea. Diferenţele sunt explicate în acest caz prin faptul că în
evoluţia „societal-culturală” apar la un moment dat „specializări” (structurări) în cadrul
societăţii. O formă de specializare o reprezintă reţeaua localităţilor, care se datorează
unor raţiuni ecologice, anumitor diferenţe socioculturale, sau ambilor factori. Astfel de
specializări se regăsesc în forme incipiente încă din cele mai simple societăţi. Rezultatul
este că sistemul societal ca atare va fi caracterizat prin diferenţierea funcţiilor
localităţilor (alături de alte specializări în tehnologie, instituţii), în scopul realizării
funcţiilor universale ale societăţii. Conform acestei perspective, urbanul este definit ca
un index al interacţiunii celor trei tipuri de specializări: a localităţilor, a tehnologiei şi a
instituţiilor. Interacţiunea acestor trei forme de specializare – văzută ca un proces
evoluţionist – creează o structură de diferenţieri interurbane. Dar, urmând această idee,
se ajunge la situaţia în care întreaga societate este văzută ca urbană şi oraşele apar ca
simple concentrări, la diferite niveluri, ale anumitor tipuri de specializări. În aceste
condiţii, „un ţăran este un om urban” ca şi un miner, sau un pescar etc., toţi fiind
„actori” sau „operatori” în cadrul sistemelor de localităţi (muncă, tehnică, ansamblu
instituţional, informaţional sau organizaţional). Ruralul devine o subclasă de specializări
a societăţii urbane, iar populaţia rurală o subsocietate a societăţii urbane. Dar, dacă
agricultura este o subclasă a societăţii urbane, urbanizarea nu ar trebui să excludă
populaţia agricolă şi atunci ea nu ar mai apărea ca un fenomen istoric relativ recent.
Modelul pe care-l propune Leeds permite însă respingerea modelelor de societate
ţărănească sau tribală (generalizate de Redfield după experienţa sa mexicană asupra
comunităţii Tepatzlan), ca şi a celor privind oraşul (formulate de Şcoala de la Chicago)
ca fiind simple abstracţii. Nu putem să nu observăm că teoria generică despre
societatea urbană, care se propune în locul celorlalte modele, nu a fost verificată
empiric, spre deosebire de cele două pattern-uri care au generalizat (chiar idealizat) nişte
„legităţi empirice” observate în realitate. Diferenţele dintre sat şi oraş s-au menţinut de-a
lungul istoriei aşezărilor umane, ele fiind accentuate, aşa cum apreciază Mumford, chiar
şi în epoca „paleotehnică” (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a
secolului al XIX-lea). Totuşi, schimbările intervenite în viaţa socială din perioada
contemporană (epoca „neotehnică”, după acelaşi autor), datorate în special revoluţiei
tehnico-ştiinţifice, au făcut ca, în multe privinţe, trăsăturile ruralului să nu mai poată fi
deosebite tranşant de cele ale urbanului. Principalul proces social în care se reflectă
dinamica raportului sat – oraş îl constituie urbanizarea. Aceasta nu înseamnă că nu mai
există, în multe zone ale lumii, decalaje şi chiar antagonisme economice şi social-
culturale între urban şi rural.
28
 Ritmul rapid al urbanizării a condus la reconsiderarea raportului rural–urban şi la
găsirea unor concepte şi metode adecvate cercetării mutaţiilor care caracterizează acest
proces.
Cercetarea sociologica a procesului de urbanizare cunoaşte şi ea importante
schimbări în structura conceptelor şi tehnicilor de investigaţie. Astfel, în locul analizei
dihotomice, s-a impus în ultimele decenii tratarea analitica pe un „continuum” de
urbanizare al localităţilor. Conform acestei teorii, între ruralul pur şi urbanul pur există
un continuum rural-urban în care localităţile ocupă locuri distincte în funcţie de gradul
lor de urbanizare. Prin urmare, nu poate exista o limită absolută care să indice
despărţirea netă a celor două tipuri de comunităţi; diferenţele sunt o chestiune de grad,
rezultat din interferenţa elementelor urbane şi rurale. Drept criteriu definitoriu pentru
plasarea unei localităţi pe acest continuum a fost utilizată mai frecvent variabila
„mărimea localităţii” (volumul populaţiei). Procedând astfel, în S.U.A., de exemplu,
localităţile au fost clasificate pe următoarea scală a continuumului rural-urban:
vecinătate rurală – sat agricol – mic orăşel – arie rural-urbană – comunitate subur-
bana – oraş mic – oraş metropolitan.
Dar această clasificare nu a putut fi verificată empiric în toate situaţiile deoarece
nici mărimea localităţii, nici densitatea sau întinderea nu pot oferi, singure, un criteriu
suficient pentru determinarea gradului de urbanizare. Utilizarea mai multor criterii (grad
de ocupare al populaţiei, structură demografică, ecologică etc.) este mai adecvată pentru
măsurarea nivelului de urbanizare, dar poate contrazice teoria continuumului rural-
urban. Astfel, o ierarhizare după mai multe criterii poate demonstra că o comunitate de
20.000 locuitori poate fi mai urbană decât una cu 200.000 locuitori. Alături de
continuităţi există şi discontinuităţi puternice. Iată de ce şi teoria continuumului rural-
urban s-a dovedit a fi insuficientă pentru analiza procesului de urbanizare. Specialiştii
care se ocupă astăzi de problematica dezvoltării localităţilor rural-urbane (urbanişti,
arhitecţi, economişti, geografi, sociologi etc.) se orientează tot mai mult spre o concepţie
funcţional-sistemică în defavoarea celei morfologice.
b) Cercetarea localităţilor urbane propriu-zise, respectiv a procesului, de evoluţie
şi urbanizare prin studiul aprofundat al oraşului s-a impus ca o direcţie metodologică
importantă în domeniul sociologiei urbane, indiferent că este vorba de studiul de caz
sau de abordările sociourbanistice. Cercetarea urbanizării prin studiul de caz nu este prea
des practicată datorită atât volumului de timp şi efort pe care le presupune cunoaşterea
aprofundată sau monografierea realităţii, cât şi dificultăţilor de comparare şi generalizare
a rezultatelor obţinute. Studiile de acest gen, efectuate de soţii Lynd asupra dezvoltării
micului centru urban Middletown din Statele Unite ale Americii sau de Warner şi Lunt
asupra portului maritim Yankee City, sunt semnificative pentru teoria socială urbană.
Robert şi Hellen Lynd au studiat micul oraş pe care l-au numit Middletown în 1924 şi
1925 şi din nou în 1935, publicând concluziile lor în două studii: Middletown (1929) şi
Middletown in Tranzition (1937). Ei au descris cu obiectivitate ştiinţifică cultura totală a
unei comunităţi americane, inclusiv dinamica sa într-o perioadă de zece ani. După 53 de
ani (din 1976 şi până în 1978), un colectiv de specialişti coordonat de sociologul
29
american Theodore Caplow a revenit în oraşul Middletown pentru a cerceta, pe cât
posibil cu aceleaşi tehnici, dezvoltarea acestei localităţi urbane.
Tot în aceasta categorie pot fi încadrate şi cercetările efectuate la nivel de
localitate şi axate pe studierea modului de viaţă urban şi suburban, a calităţii vieţii
urbane sau chiar a urbanizării ca schimbare social-culturală în modul de viaţă urban.
Problemele abordate sunt foarte diferite. În marile metropole occidentale, cercetătorii
realităţilor în marile metropole occidentale, cercetătorii realităţilor sociale urbane îşi pun
tot mai mult problema explicării şi controlului evoluţiei urbanizării. Accentul se pune pe
cunoaşterea implicaţiilor (mai ales ecologice) pe care le are urbanizarea. Studiile asupra
fenomenului urban contemporan vorbesc despre anumite fenomene negative care se
manifestă în viaţa marilor metropole (artificializarea, claustrarea, depersonalizarea,
costul ridicat al vieţii, violenţa etc). Cu toate eforturile care se depun pentru eradicarea
acestor fenomene, statisticile internaţionale constată, ca efect sintetic, o morbiditate
fizică şi psihică ridicată a populaţiei din marile aglomerări urbane, ale căror structuri au
evoluat adesea spontan şi anarhic.
Cercetarea modului de viaţă în sensul în care au făcut-o reprezentanţii Şcolii de la
Chicago prin R. Park, W. J. Thomas, E. W. Burgess, în perioada 1913-1940, dar şi după
1945 de către principalii continuatori ai acestei tradiţii, Ph. Hauser, D. Bogue, O.
Duncan şi Taeuber etc. şi mai târziu de G. Gans rămâne şi astăzi relevantă pentru tipul
de studii menite să ducă la cunoaşterea aprofundată a vieţii urbane şi îmbunătăţirii
politicii urbane, chiar dacă legităţile şi tipurile ideale de dezvoltare urbană şi suburbană
delimitate de unii dintre aceşti cercetători nu sunt valabile în ultimul stadiu al
urbanizării. Oraşul este abordat în toată complexitatea sa. I. Feagin, de exemplu,
analizează oraşul Houston din punct de vedere economic, al guvernării locale, mediului
construit, costurilor sociale, rolului statului şi pieţei, contextului mondial etc.
Cercetarea zonală sau regională a procesului de urbanizare. Complexitatea
procesului de urbanizare, implicaţiile pe care acest fenomen le are la nivelul ansamblului
de localităţi, alături de alţi factori, care ţin de politica de amenajare, modernizare etc., au
impus ca metodologie de cercetare abordarea zonală sau regională. Cercetarea zonală a
procesului de urbanizare se referă la dezvoltarea ruralului şi urbanului în cadrul unor
ansambluri de localităţi care se află în interacţiune dinamică. În practică, atenţia s-a
îndreptat spre studierea cu precădere a influenţelor produse de marile oraşe asupra
teritoriilor înconjurătoare. Prin prisma acestui gen de cercetări, însăşi noţiunea clasică de
oraş pare a fi depăşită. În prezent, oraşul devine tot mai mult centrul unui sistem urban.
Noţiunile de aglomerare urbană, arie metropolitană şi, mai recent, zonă urbană
funcţională desemnează tocmai această interdependenţă între oraş şi teritoriul său
înconjurător. În acest sens, oraşul de odinioară a devenit cu totul altceva în multe cazuri,
dezvoltarea vertiginoasă a oraşelor a revoluţionat şi limbajul specialiştilor, care
desemnează prin „conurbaţie” contopirea unui oraş cu altul şi prin „megalopolis”
dezvoltarea conurbaţiilor şi metropolelor, transformarea lor în conglomeraţii (conurbaţie
de aglomerări). Cercetările de tip regional sau zonal asupra urbanizării şi dezvoltării
localităţilor sunt numeroase şi greu de încadrat într-un anume model. Ele se desfăşoară
30
atât în cadrul diferitelor ţări, cât şi la nivel internaţional sau regional, de către organisme
specializate ale O.N.U. cum sunt: Banca Mondială, Asociaţia Europeană a Zonelor
Metropolitane (METREX) etc.
În multe ţări, studiile efectuate pe astfel de probleme vizează fie cunoaşterea
potenţialului natural şi uman al zonei, fie posibilităţile de descongestionare a oraşului şi
de amenajare complexă a teritoriului înconjurător. O atenţie deosebită s-a acordat
cercetărilor care urmăresc frânarea creşterii urbane excesive. În acest sens, s-a pus, încă
de la sfârşitul secolului al XIX-lea, problema dezvoltării în teritoriu a oraşului, în sens
de dezvoltare regională sau zonală.
În funcţie de realităţile studiate şi de disciplinele care sunt implicate în astfel de
cercetări, sunt utilizate o mare diversitate de metode şi tehnici, care ridică serioase pro-
bleme în desprinderea unui fir metodologic călăuzitor.
Unul dintre iniţiatorii cercetării zonale (influenţat de studiile franceze ale lui E.
Demolins şi Frederic le Play) poate fi considerat sociologul, urbanistul şi biologul brita -
nic Patrick Geddes. El este primul care, la începutul acestui secol, a creat metode şi
tehnici de cercetare sociologică cu caracter zonal, adecvate mai ales investigării şi
sistematizării urbane. Aceste cercetări sunt prezentate într-o viziune interdisciplinară,
sociologia având, în concepţia sa, un rol de unificare a unor discipline ca geografia,
economia şi antropologia. Metodologia de cercetare denumită generic „Social Survey”,
bazată în principal pe tehnica „Simultaneous Thinking” (gândirea simultană facilitată de
suprapunerea cartogramelor) presupune un studiu complet, interdisciplinar al unei
regiuni naturale, în care oraşul este văzut în strânsă legătură cu transformarea ariei sale
înconjurătoare. O atenţie deosebită este acordată studiului prin sondaj a populaţiei (me-
todă care facilitează redescoperirea oraşului şi constituie o etapă esenţială în planificarea
lui). De altfel, împreună cu colegul său V. Brandford, Geddes a fondat în 1903
Societatea sociologică din Londra. Metodele acestei şcoli au fost folosite şi dezvoltate
cu precădere în Franţa (Le Play Hause), Anglia (London School of Economics) şi în
S.U.A. (Şcoala de la Chicago).
În ceea ce priveşte dezvoltarea metodologiei cercetării sociologice zonale, merită
semnalată în special contribuţia sociologilor urbani, care au pus accentul, în abordarea
ariilor naturale şi sociale ale oraşelor, pe determinarea specificului unor teritorii. Park,
Burgess şi McKenzie – reprezentanţi ai Şcolii sociologice de la Chicago – oferă şi de
această dată o serie de noi elemente metodologice privind studiul ecologiei umane. În
analizele pe care le întreprind, ei reuşesc, aşa cum am arătat, să delimiteze diferite arii
concentrice de dezvoltare a oraşului (populaţie distribuită în funcţie de statusul social în
cinci cercuri concentrice) precum şi a unor „regiuni morale”. Ulterior, multe abordări de
tip zonal ale procesului de urbanizare s-au realizat în cadrul „ştiinţei regionale”. De
altfel, în evoluţia acestei ştiinţe apare tendinţa de a se pune accentul pe evoluţia
conceptului de „regiune” de la „regiunea naturală”' la „regiunea economică”, la „noua
geografie” (Lösch, Leontief), apoi la „regiunea polarizatoare”, la luarea în considerarea
a planului regional şi a integrării regionale (Perroux, Isard etc.) şi, în ultimele decenii, a
aspectelor sociale ale regiunii (Castells, Lacaste, Harvey, Cox etc.) .
31
 În paralel cu sociologii, metode şi tehnici de cercetare regională a urbanizării au
fost elaborate de către geografi, economişti, statisticieni, ecologi etc.
Metodologiile de cercetare zonală a fenomenului urban sunt elaborate în funcţie
de accepţia care se acordă zonei sau regiunii, ceea ce impune necesitatea unei
delimitări conceptuale. În înţelesul larg, conceptul de „zonă” se asociază cu cel de
„regiune” şi are semnificaţii diferite în funcţie de realităţile şi disciplinele la care se
raportează. Uneori, el este substituit şi termenilor de „areal”, „arie”, „ecosistem”,
„geosistem”, „city region” etc., ceea ce face ca definirea sa să devină şi mai dificilă.
Totuşi, deşi nu există un consens de păreri, de cele mai multe ori literatura de
specialitate încadrează cercetările zonale în cele de tip regional. Dar, aşa cum remarca
cunoscutul sociolog şi urbanist american L. Wirth, în conceptul de „regiune” sunt
incluse o serie întreagă de noţiuni şi definiţii, multe dintre ele ambigue. Ţinând seama de
această ambiguitate conceptuală, prima întrebare care se impune nu este cea legată de
căutarea unei definiţii mai mult sau mai puţin exacte, ci de a vedea în ce măsură
conceptul de „regiune” continuă să ofere explicaţii satisfăcătoare proceselor şi
fenomenelor social-economice care caracterizează dezvoltarea localităţilor în etapa
contemporană.
Privind lucrurile din această perspectivă, „regiunea”, în înţelesul său tradiţional,
nu mai corespunde noilor realităţi. Argumentele care susţin o astfel de afirmaţie rezidă
atât din evoluţia obiectivă a realităţilor concrete, cât şi din progresul teoriei cunoaşterii
sociologice. „Ştiinţa regională” pornea de la studiul comunităţilor regionale ca sisteme
pluraliste de civilizaţie în cadrul aceleiaşi naţiuni, reflectând în principal fie o dezvoltare
economică diferită, fie moduri de viaţă deosebite. Dar, din punct de vedere economic,
datorită în principal extinderii în tot mai multe state a strategiilor economice la nivel
naţional, mobilităţii forţei de muncă la acest nivel etc., se constată că economia
regională este tot mai dificil de distins de restul economiei, iar din punct de vedere
social, diferenţierile regionale la nivel naţional devin şi ele mai puţin semnificative. În
plus, definirea socială a regiunii ca un tip de conştiinţă colectivă sau ca o stare de spirit a
condus la ceea ce literatura denumeşte „regionalism” care, deşi câteodată a avut efecte
constructive, mobilizatoare, alteori a dat naştere şi unor fenomene de şovinism regional
şi de provincialism.
Extraordinara mobilitate geografică şi socială ca şi dezvoltarea rapidă a mass
media au contribuit (chiar şi acolo unde nu există o politică unitară de dezvoltare) de
asemenea la diminuarea diferenţierilor regionale. Cu atât mai mult, astfel de trăsături ale
specificului regional nu sunt aplicabile ţărilor antrenate în procesul realizării unor
„societăţi urbane” şi unde există o politică clară de dezvoltare urbană, de extindere a
oraşelor pe teritoriul ţarii.
Studiile regionale au cunoscut în ultimul timp o mare diversificare. Specialiştii în
cercetări regionale, proveniţi din diverse discipline ştiinţifice, au constatat existenţa, mai
multor tipuri de regiuni: regiuni geografice (delimitate în funcţie de caracteristici fizice
cum ar fi solul, vegetaţia, clima etc.), regiuni istorice (desenmând teritorii cu anumite
mărturii şi tradiţii istorice), regiuni economice (caracterizate prin valorificarea
32
superioară a unor particularităţi fizice cum ar fi zăcămintele minerale, fertilitatea solului
etc.), regiuni socioculturale (bazate pe unele praticularităţi culturale cum ar fi limbajul,
religia, folclorul etc.), regiuni administrative (reprezentând cadrul de rezolvare a
anumitor probleme economice, sociale, culturale şi politice), regiuni metropolitane sau
polarizante (caracterizate prin dominarea unui mare centru urban asupra hinterlandului
său), regiuni funcţionale (rezultate în urma tipologiei funcţionale a aşezărilor). În funcţie
de criteriul luat în considerare, nivelul la care este definită o regiune variază de la sensul
local până la cel supranaţional, ceea ce nu de puţine ori a condus la confuzii şi a
îngreunat comparabilitatea rezultatelor obţinute în diferite analize regionale.
Cercetarea procesului de urbanizare la nivel zonal este influenţată nemijlocit de
această situaţie, ceea ce face ca obiectul său de studiu să fie greu de delimitat. O
definiţie relativ acceptată arată că „din punct de vedere sociologic, o regiune este
echivalentă cu o comunitate regională – un grup de oameni care trăiesc laolaltă, într-o
anumită regiune, în condiţii de interdependenţă reciprocă, care sunt supuşi aceloraşi
influenţe, dezvolţindu-şi, prin urmare, o serie de trăsături comune şi împărtăşind un
sentiment de apartenenţă comună”. Se observă însă că şi această definiţie este tributară
conceptului de „regiune”, iar autorul ei, profesorul polonez T. A. Ziolkowski, specialist
în metodologia dezvoltării regionale, nu se mai referă la criteriile şi tehnicile de
identificare şi delimitare spaţială a „regiunii”. De fapt, deşi există o multitudine de studii
şi cercetări regionale, nu există până în prezent o metodologie unitară de cercetare a
acestor realităţi, regiunile fiind identificate fie intuitiv, fie în funcţie de necesităţile
cercetatorului care studiază anumite fapte şi fenomene.
Pornind de la aceste elemente, care scot în evidenţă neclaritatea conceptului de
„regiune”, ca şi de la realităţile ţării noastre, unde vechea delimitare teritorial-
adininistrativă pe regiuni nu şi-a dovedit viabilitatea datorită, în principal, schimbărilor
cantitative şi calitative intervenite în structura forţelor de producţie, a populaţiei şi a
aşezărilor, se apreciază că pentru cunoaşterea procesului de urbanizare este mai relevant
conceptul de „zonă”, răspândit, de altfel, în literatura de specialitate şi în activitatea
practică de planificare – sistematizare a teritoriului şi localităţilor.
O primă operaţie care se impune este aceea de a defini conceptul în aşa fel încât
să putem caracteriza „zona” atât din punct de vedere al limitelor teritoriale cât şi al
conţinutului său. În literatura de specialitate, „zonele” sunt definite la modul general, ca
„expresie vie a unei forme concrete pe care a căpătat-o viaţa umană în funcţie de
circumstanţele locale (geografice, istorice, politice) şi de particularităţile spiritului uman,
de dezvoltarea acestuia”.
Cele mai frecvente cercetări de tip zonal sunt cele referitoare la urbanizarea
zonelor înconjurătoare ale oraşelor şi la dezvoltarea aşezărilor urbane nu ca simple
oraşe, ci ca regiuni relativ urbanizate.
Abordările „funcţionale” în cercetările procesului de urbanizare se referă la
analiza oraşelor în cadrul ansamblului de aşezări cu care, într-un fel sau altul, se găsesc
în raporturi de interdependenţă. În acest gen de cercetări, accentul se pune pe funcţiile
aşezărilor urbane în raport cu alte localităţi sau cu ariile înconjurătoare şi nu pe con-
33
ţinutul sau structura internă a oraşelor. Acest tip de abordare a fost continuat în ultimii
ani sub forma studiilor de determinare a Zonelor Metropolitane.
Cercetări comparative bazate pe evaluări de tip cantitativ. Aspectele cantitative
ale urbanizării sunt determinate în principal prin indici şi indicatori de măsurare precum
şi prin taxonomi în funcţie de diferite criterii.
a) Indici ai măsurării gradului, ritmului şi tendinţelor de urbanizare . Datorită
concepţiilor diferite şi conţinutului complex care se atribuie urbanizării, nu există un
indice ideal pentru măsurarea gradului de urbanizare. Cel mai frecvent sunt folosite
criteriile demografice.
b) Cercetările de tip cantitativ bazate pe tipologizarea aşezărilor urbane. De cele
mai multe ori, analiza pe bază de indicatori se realizează într-o perspectivă comparativă
aplicând diverse tehnici taxonomice. Dintre diferitele preocupări de clasificare
tipologică (după fizionomie, funcţiuni, structură economică şi multidimensionale), cele
mai relevante pentru nivelul şi structura urbanizării sunt clasificările mutlicriteriale ale
oraşelor.

34
 Curs 6. Funcţiile urbane, definiţie, clasificare. Funcţia militară şi funcţia
comercială a oraşului
a) Definiţia funcţiei urbane. Clasificarea acestora
Oamenii s-au grupat în centre urbane pentru a-şi putea exercita mai bine anumite
forme de activitate, susţin sociologii şi geografii urbani. Funcţia este profesiunea
exercitată de oraş, este însăşi raţiunea sa de a fi, este forma sub care este privită din
exterior. Aşa cum se poate vorbi despre o anumită persoană că are o anumită funcţie sau
profesie, tot aşa putem discuta şi despre un oraş: Piteşti este un oraş în care se fabrică
automobile, Constanţa este un port, Cambridge o universitate, Bucureşti este o capitală
etc. Termenul de funcţie a fost împrumutat din fiziologie, oraşele fiind comparate cu un
organ; el a fost introdus de F. Ratzel în 1891 şi preluat apoi de toţi cercetătorii oraşului.
Este vorba de activităţile oraşului ca organ care exercită o funcţie într-un ansamblu.
Complexul de activităţi executate pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei, având o
folosinţă internă, (exemplu: activităţi ale constructorilor care clădesc locuinţe pentru
populaţia oraşului, a brutarilor care fabrică pâine pentru orăşeni, a mecanicilor care
repară maşinile etc.) nu relevă funcţia oraşului. Trebuie luate în calcul, când vorbim de
funcţia oraşului, de activităţile extraurbane, care caracterizează şi individualizează
aşezarea urbană respectivă de altele. În acest context, în anul 1943, Chauncy D. Harris
distingea: 1. oraşe miniere; 2. oraşe industriale; 3. oraşe comerciale; 4. centre de
comunicaţie; 5. oraşe universitare; 6. capitale; 7. oraşe de recreere; 8. oraşe cu funcţii
diverse. Pentru oraşele din nordul Suediei, W. William Olsson foloseşte categoriile de
activităţi comerciale, industriale şi feroviare. Printre oraşele industriale, au fost
menţionate în special oraşele miniere şi siderurgice, ca şi cele forestiere. Acelaşi autor
distinge în Europa între oraşele de servicii şi oraşele industriale, iar în cadrul oraşelor
industriale separă oraşele de extragere a minereurilor, oraşele carbonifere şi petroliere,
oraşele cu industrie textilă, cele ale industriei celulozei. Gabriele Schwartz clasifică
funcţiile urbane în patru categorii: 1. funcţii politice; 2. funcţii culturale; 3. funcţii
economice (târguri, centre de comunicaţie, centre comerciale, centre industriale); 4.
capitale. La toate acestea se mai poate adăuga funcţia militară care astăzi nu mai are o
valoare deosebită, dar ea a stat la originea marilor oraşe. Aceste funcţii se suprapun mai
mult sau mai puţin, important în cercetarea oraşelor fiind determinarea funcţiei
dominante. Singura posibilitate de a stabili ponderea diverselor funcţii, consideră
sociologii oraşului, constă în compararea valorică a numărului de locuitori utilizaţi în
aceste funcţii. Un oraş industrial, de exemplu, este un oraş în care cea mai mare parte a
populaţiei active este ocupată în industrie, la fel va fi în cazul oraşelor comerciale,
administrative, turistice etc. Comparând activităţile extraurbane ale diferitelor oraşe,
vom putea determina pentru fiecare oraş funcţia sa dominantă: vom avea un oraş
industrial dacă cea mai mare parte a locuitorilor lui lucrează în industrie, produsele
realizate în acest domeniu fiind destinate şi locuitorilor altor oraşe. Determinarea
activităţilor extraurbane trebuie să permită încadrarea fiecărui oraş, după funcţia
35
dominantă, într-o categorie sau alta. Pentru anumite oraşe, aceasta se poate face foarte
uşor: există oraşe în care, abstracţie făcând de activităţile interne, întreaga populaţie
activă este afectată unei singure funcţii. Este cazul unor oraşe miniere, porturi
comerciale, reşedinţe administrative ş.a.m.d.
Cu toate acestera, rareori se întâmplă ca pe lîngă funcţia principală să nu se
dezvolte şi altă funcţie auxiliară; un oraş al industriei extractive de minereuri de fier
suscită crearea unor întreprinderi siderurgice; uzinele prelucrează materiile prime aduse
din port; centrul administrativ devine un centru comercial pentru regiunea învecinată etc.
Aceste funcţii anexe se dezvoltă în aşa măsură încât ele ajung să contrabalanseze funcţia
principală. La Oxford, de exemplu, funcţia universitară a fost dublată de o funcţie
industrială etc.
b) Funcţia militară a oraşului
Majoritatea centrelor urbane antice s-au născut din necesităţi de apărare, politice sau
religioase, dezvoltând paralel şi necesităţile economice. Nevoia de apărare a oamenilor
se resimte în însuşi modul de organizare a aşezărilor, pe locuri mai înalte sau mai
ascunse. Această funcţie nu mai are astăzi raţiunea de a exista, însă ea a stat la originea
multor oraşe actuale. Numeroase oraşe au fost create în scopuri militare. Oraşele pre-
elenice, precum Micene, castelul medieval întărit, unde se refugiau ţăranii din
împrejurimi, au fost deseori leagănul unor oraşe. În regiunile colonizate au fost
construite oraşe-fortăreţe pentru administrare, dar şi pentru supravegherea şi apărarea
ţării. De asemenea, coloniile romane aparţineau acestui tip; ele supravegheau graniţele
imperiului şi au constituit nucleele în jurul cărora s-au cristalizat oraşele.
Pe teritoriul Ţărilor române, majoritatea vechilor aşezări urbane dezvoltă o funcţie
militară izvorâtă din necesitatea de apărare a teritoriilor autohtone (oppida). De la
sfârşitul sec. III î.Hr. ne sunt cunoscute cetăţi geto-dacice: ex. Tinosul pe Prahova,
Popeşti pe Argeş ş.a. care deţineau în principal această funcţie. În preajma anului 100
î.Hr. sunt cunoscute o serie de dave care se înmulţesc pe întreg cuprinsul ţării (sunt
cunoscute mai ales cele din Munţii Oraştiei – Sarmizegetusa; precum şi în centrele de
exploatare a bogăţiilor din centrul şi vestul ţării – Germisara). Aşezări tip cetate sunt şi
coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre (cele mai vechi oraşe de pe teritoriul
României): Histria, Callatis, Tomis. Cetăţile romane au avut un rol important în
dezvoltarea mediului urban de pe teritoriul României, ele impunându-se printr-o
organizare urbanistică net superioara tipurilor de cetăţi anterioare (cultură arhitectonică
superioară, funcţii multiple); cetăţile romane se dezvoltă pe întreg cuprinsul ţării, cu
excepţia cetăţilor cu funcţii exclusiv militare, politice, precum cele din Munţii Orăştiei
care conservă şi dezvoltă funcţiile vechilor cetăţi autohtone. Cetăţile feudale,
subdiviziuni ale formaţiunilor urbane încadrate în tipul generic de fortareaţă, se dezvoltă
pe vetrele sau în apropierea vechilor fortăreţe, a centrelor urbane existente sau a unor
sate mai evoluate; cetăţile medievale sunt înconjurate de ziduri care aveau rol de apărare
şi adăpost pentru populaţie în caz de invazii; oraşele apăreau de regulă formate din două
părţi: cetatea propriu-zisă (înconjurată de ziduri) şi burgul nefortificat unde era piaţa
oraşului şi trăiau târgoveţii, meşteşugarii şi negustorii. Astfel, oraşele-cetăţi din timpul
36
ocupaţiei romane îşi dezvoltă ulterior funcţiile economice şi spirituale, devenind centre
de organizare teritorială ale cnezatelor şi apoi ale judeţelor. O mărturie a caracteristicilor
oraşelor cu funcţii de cetate sunt trăsăturile centrelor istorice care s-au păstrat de-a
lungul vremurilor; astfel, există oraşe ale căror centre istorice s-au păstrat nealterate în
plan orizontal şi vertical (Sighişoara), oraşe ale caror centre istorice s-au păstrat
nealterate în plan orizontal, însă au suferit modificări substanţiale pe plan vertical (Cluj,
Braşov, Sibiu).
Funcţia militară a dat naştere şi unor oraşe de garnizoană întărite care aveau menirea
să bareze căile de invazie. Aceste oraşe de garnizoană fortificate au cunoscut toate
vicisitudinile politicii; modificările de frontiere le puteau întări rolul sau, dimpotrivă, le
anulau orice valoare strategică. Dar ceea ce a afectat cel mai mult aceste oraşe a fost mai
ales progresul tehnicii militare. Oraşul-fortăreaţă, cocoţat pe înălţime, a făcut loc
oraşului fortificat, apărat de o centură de mici forturi, de exemplu Verdun. Apoi,
progresul artileriei, al aviaţiei, au luat orice valoare apărării masate într-un punct;
războiul nuclear le face îndeosebi vulnerabile. Funcţia militară a fost ştearsă dintre
funcţiile urbane.
c) Funcţia comercială
Apare deseori ca funcţie dominantă: nu se poate concepe un oraş care să nu exercite
un comerţ oarecare în afara lui, unii sociologi incluzând această funcţie în însăşi
definiţia oraşului, într-atât este de inerentă vieţii urbane. Maurice Lombard a arătat în ce
mod, în evul mediu timpuriu, oraşele au redevenit aşezări rurale când comerţul a stagnat,
prin epuizarea monedei.
Există oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale, cum sunt târgurile unde
ţăranii au venit să-şi vândă produsele lor, porturile în care se acumulează mărfuri aduse
de peste mări. Dar chiar oraşele unde comerţul poate să nu fie activitatea dominantă,
oraşele industriale, centrele administrative, devin repede oraşe comerciale, pentru
comoditatea sau pentru creşterea nivelului de trai al locuitorilor.
Târgurile locale sunt fără îndoială primele forme ale vieţii urbane; din clipa în care
oamenii încetează să mai trăiască izolaţi şi pot concepe practicarea unor raporturi
paşnice, ei simt nevoia de a face schimburi pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă.
Prin aceste schimburi, oamenii depăşesc cercul îngust din care fac parte. Economia
sătească a evului mediu nu putea fi pe de-a-ntregul închisă: anumite prestaţii feudale se
plăteau în bani şi în consecinţă unele produse trebuiau comercializate.
În acest fel au luat naştere oraşele-târguri (burgurile) care adeseori nu aveau animaţia
unei vieţi urbane decât o dată pe lună. Multe din ele n-au depăşit stadiul de târg pe
jumătate sătesc. Dar tot atât de numeroase au fost şi acelea care au constituit germenii
oraşelor. O importanţă deosebită aveau târgurile de vite; ele se ţineau deseori în oraşele-
târguri, dar la intervale mai mari de timp, lunar sau, cel mai adesea, numai de patru ori
pe an. Cercetătorii susţin că târgurile şi-au atins apogeul în Europa occidentală la
mijlocul secolului al XIX-lea, după aceea ele au suferit un declin, mai ales iarmaroacele.
Aşa cum târgul local a stat la originea schimburilor interioare, agenţia comercială
(factoria) reprezintă forma rudimentară a schimburilor îndepărtate. Ea apare la contactul
37
dintre o societate primitivă şi una mai evoluată. Indigenii au din abundenţă produse care,
pentru ei, nu au prea mare valoare. În schimb, anumite instrumente sunt foarte greu de
obţinut cu mijloacele primitive de care dispun. Astfel au fost înfiinţate agenţii
comerciale, în Canada, de exemplu, pentru achiziţionarea blănurilor obţinute de indigeni
de pe urma vânătorilor.
În timp, agenţiile comerciale (factoriile) s-au înmulţit, fiecare dintre ele câştigând
importanţă pe măsura profitului obţinut de popoarele aşa-zise civilizate, pe măsură ce
popoarele slab dezvoltate au văzut în aceste schimburi o posibilitate de îmbunătăţire a
nivelului lor de trai. Multe dintre aceste agenţii comerciale apăreau ca nişte oraşe
embrionare în aceste zone lipsite de o viaţă urbană, devenind apoi oraşele regiunii pe
care au pus-o în valoare, de exemplu Port Nelson, pe ţărmul Golfului Hudson, în
Canada.
O formă mai nouă a acestor agenţii o constitue centrele de schimb a anumitor
produse agricole, cum sunt cele din anumite ţări cu plantaţii întinse.
Agenţia reprezintă centrul de schimb între două popoare aflate pe trepte diferite de
civilizaţie; este forma de viaţă urbană, embrionară, întâlnită în ţările şi teritoriile încă
dependente. Atât timp cât forma de agenţie se menţine, târgul este neorganizat.
Comerţul rămâne speculativ, fapt de care au abuzat numeroşi comercianţi. Pentru a
atrage indigenii, ei nu s-au ferit să favorizeze anumite vicii, de exemplu alcoolismul:
este unul dintre cele mai negative aspecte ale colonialismului. Agenţia comercială
(factoria) este deci, la început, o întreprindere precară; ea nu poate face loc unui oraş
decât puţin câte puţin, şi nu se ajunge întotdeauna la aceasta; totuşi, bazele agenţiilor
comerciale constituie locuri foarte potrivite pentru cristalizarea vieţii urbane.
d) Marele comerţ continental
Dezvoltarea comerţului a fost condiţionată de posibilităţile de circulaţie, pe uscat sau
pe mare, iar pentru facilitarea circulaţiei s-au născut oraşele, ele fiind, de cele mai multe
ori, nu atât oraşe comerciale, cât mijlocitoare ale marelui comerţ. Fiecare mijloc de
circulaţie are specificul său şi acestea au dat naştere la oraşe.
- Vechea circulaţie rutieră. Pe vremea vehiculelor cu tracţiune animală şi a animalelor
de povară, traseele pe distanţe lungi presupuneau popasuri. Până în secolul al XIX-lea,
pe marile drumuri vehiculele se succedau cu sutele: curse regulate, curse rapide,
poştalioane, trăsuri particulare. Seara, toţi aceşti călători se opreau la hanurile de pe
marginea drumurilor. Dacă circulaţia era deosebit de intensă, hanurile se grupau
formând, treptat, un embrion de oraş. Popasurile căpătau uneori o valoare specială, de
exemplu cele de la întrtetăierea principalelor drumuri. Pe de altă parte, pe vremurile
când se circula cu trăsura, pentru călătorii care se îndreptau spre un mare oraş, era
comod să facă o oprire înainte de a intra aici. De jurul împrejurul Parisului, de exemplu,
au luat naştere astfel de anexe, sortite să devină zone suburbane, ca Bourg-la-Reine pe
drumul Orleansului. Progresul mijloacelor de transport a determinat declinul acestor
oraşe legate de vechile moduri de circulaţie.
- Circulaţia fluvială. Pe orice curs de apă navigabilă există un punct, un cap de
navigaţie, unde se concentrează flota fluvială. Lille, de exemplu, a fost la origine capul
38
navigaţiei pe râul Deule. Apoi, pe marile cursuri navigabile există uneori obstacole care
nu pot fi trecute. Pe Congo, înainte de a atinge oceanul, vapoarele nu pot străbate
căderile de apă; este necesară de aceea descărcarea mărfurilor, acestea fiind transportate
în continuare pe uscat, astfel apărând cele două staţii, de o parte şi de alta a fluviului
(Kinshasa şi Brazzaville). De asemenea, cursurile de apă îşi au răspântiile lor, ca orice
alt drum: răscruci la drumuri naturale, cum este confluenţa unor râuri. Acestea sunt
punctele unde se fixează, în special prin şcoli, viaţa veşnic nomadă a celor de pe navele
fluviale.
- Circulaţia feroviară. În ţările cu vechi tradiţii, circulaţia feroviară s-a suprapus la
început circulaţiei rutiere. Cu toate acestea, tehnica ei este diferită. Raza de acţiune a
unui tren depăşeşte pe cea a unui vehicul tras de cai, iar locurile de popas nu se puteau
rezuma la un singur han. O locomotivă cu abur nu putea să facă mai mult de 200 de
kilometri; era necesar să se alimenteze cu apă şi cărbuni, să se înlocuiască personalul
obosit. Schimbarea locomotivei era o soluţie mult mai rapidă şi mai eficace, operaţie
care se putea face în oraşele intermediare, dar ele nu erau plasate întotdeauna în locul
dorit. De aceea, au apărut alte oraşe, născute din nevoia soluţionaării unor astfel de
probleme. Se năşteau astfel centre feroviare: oraşe create de o tehnică nouă şi care vor fi
ruinate de progresul tehnicii, electricitatea, de exemplu, făcând inutile opririle
intermediare ale trenurilor.
În Statele Unite şi Canada, mai ales în partea de Vest, majoritatea oraşelor au fost
mai întâi gări.
- Noua circulaţie rutieră. Anumite orăşele au apărut în locurile unde autobuzele
care au început să circule pe mari artere rutiere opreau pentru prânz, de exemplu.
Întreaga circulaţie rutieră din Statele Unite, care nu beneficia de atâtea puncte de sprijin,
a determinat înfiinţarea motelurilor; ele încă nu sunt oraşe, dar cel puţin în Vest, dispun
de tot atâtea camere şi de condiţii precum hotelurile din oraşe. Şi astăzi, în ţările mai
slab dezvoltate economic, pe măsură ce se intensifică circulaţia rutieră, se constituie, la
încrucişări, mici popasuri rutiere, care constituie embrionul unor viitoare oraşe.
Dezvoltarea circulaţiei, cu consecinţele sale urbane, a favorizat dezvoltarea
comerţului. Însă şi acest comerţ a creat un anumit număr de centre comerciale. De îndată
ce condiţiile au permis circulaţia pe mari distanţe, mai ales din momentul în care au
asigurate condiţiile de securitate, au apărut astfel de oraşe comerciale. Apărând mai întâi
ca târguri cu o activitate periodică (o dată pe săptămână, o dată pe lună sau de câteva ori
pe an), dezvoltându-se apoi ca mari centre comerciale, oraşele au fost favorizate în
manifestarea acestei funcţii de condiţiile geografice. Comerţul este fondat pe circulaţie,
iar nici una din căile de circulaţie n-a jucat un rol atât de însemnat precum marea. De
aceea, unele dintre cele mai mari oraşe din lume, precum New York sau Londra, sunt
porturi. Porturile ne apar astfel ca nişte nuclee de cristalizare urbană. În jurul portului şi
concomitent cu dezvoltarea lui se naşte un oraş care trăieşte prin activitatea portului şi
gravitează în jurul acestuia. Portul este astăzi un fel de complex portuar cu bazinele,
docurile, anexele sale.Viaţa comercială, născută pe cheiuri, se prelungeşte în birouri, în
depozitele de expediţie, în bănci.
39
 Circulaţia sub toate formele este stimulentul cel mai eficace al dezvoltării
oraşelor. O situaţie aparte o prezintă aeroporturile. Ele pot fi grupate în două categorii:
Aeroporturile devenite anexe obligatorii ale marilor aglomeraţii. Acestea sunt plasate
departe de centru, pe terenurile disponibile, care se cer din ce în ce mai extinse.
Majoritatea aeroporturilor sunt localizate la o distanţă de 10-20 km faţă de centrul
oraşului. Astfel, distanţa este de 23 km la Istanbul, 24 km la New York, 26 km la
Ankara şi la Cairo, 30 km la Chicago, 32 km la Montreal, 44 km la Londra etc.
Distanţele fiind mari, oraşele sunt astfel îndemnate să se extindă şi înspre aeroport. Cea
de-a doua categorie de aeroporturi o constituie escalele, care de altfel sunt reduse din ce
în ce mai mult de progresela navigaţiei. Mărirea razei de acţiune a avioanelor tinde să
ducă la ruinarea unor aeroporturi de escală, aşa cum tracţiunea electrică a dus la
decăderea anumitor gări.
Comerţul, atât cel maritim cât şi cel continental, a dat naştere unor mari pieţe
comerciale, unor mari emporii, unde sunt concentrate şi negociate mărfuri din lumea
întreagă. Ele sunt adeseori, însă nu exclusiv, porturi, deoarece marea a fost întotdeauna
mijlocul cel mai comod de transport al mărfurilor, în mari cantităţi. Oraşele feniciene,
dar şi Atena, Veneţia şi Genova, de exemplu, au jucat în trecut acest rol. Pieţele
mondiale s-au înmulţit în timpurile moderne. Emporiile trebuie să dispună de relaţii
numeroase, să combine mijloace de transport diferite. Emporii puternice sunt astăzi
oraşele Anvers, Amsterdam, Rotterdam ş.a.
e) Apariţia şi dezvoltarea centrelor de schimb şi a târgurilor pe teritoriul
României
România se remarcă datorită poziţiei geografice, la răscrucea unor importante
drumuri de largă circulaţie: Dunărea a avut şi ea un rol deosebit, fiind una din căile
europene cele mai active, atât sub raportul circulaţiei, cât mai ales al legăturilor politice
dintre state. Pe acest fond, într-un cadru geografic cu trăsături distincte, s-a dezvoltat
continuu o viaţă materială şi spirituală autohtonă. În acest context au apărut centre de
schimb şi de târg, de popasuri sau de apărare, dintre care unele au disparut, iar altele au
progresat continuu sub formă de oraşe până azi. Văile largi ale coroanei muntoase au
permis popularea din timpuri stravechi, iar la intrarea sau ieşirea drumurilor din munţi,
la pasurile de culme, au apărut “centre de supraveghere” de apărare, de vamă, situaţii
care au generat multe din oraşele de azi – oraşe “dublete”(oraşele târguri dublete sunt
generate de funcţiile de schimb şi de tranzit, cum sunt oraşele influenţate de poziţia lor
faţă de Carpaţi; ex. Drobeta-Turnu Severin – Orşova, Târgu Jiu – Haţeg), oraşe “poartă”.
Câmpiile oferă terenuri fertile, ceea ce creează astfel premise economice de importanţă
deosebită pentru orice categorie de oraş. Dealurile şi regiunile subcarpatice, bogate în
resurse ale subsolului, constituie zona de intensă concentrare a populaţiei, fiind atrasă de
exploatarea şi prelucrarea materiilor prime, de efectuarea schimburilor, de pitorescul
regiunii. Se adaugă zona litorală şi Valea Dunării care prin poziţia şi importanţa lor în
viaţa poporului român au favorizat apariţia, suprapunerea şi succesiunea celor mai
variate tipuri de centre urbane.
Apariţia şi consolidarea oraşelor antice sau feudale sunt legate de diviziunea
40
continuă a muncii, de separarea treptată a meşteşugurilor, de agricultură şi de
perfecţionarea uneltelor de producţie. Perioada antică se remarcă printr-o frecvenţă
accentuată a centrelor urbane; prabuşirea sclavagismului determină o decadere a oraşelor
care însă se revigorează începand cu sec. X-XI, ca rezultat al dezvoltării meşteşugurilor
şi comerţului. După năvălirile tătare (mijloc sec. XIII), apar târgurile în care separarea
de agricultură a meşteşugurilor este de 5-10 ori mai mare decat în satele obişnuite; în a
doua jumătate a sec. XIV, viaţa urbană se amplifică. Apar oraşe a căror amploare ţine
seama de vechile aşezări, pe ruinele sau în apropierea cărora se formează (Constanţa,
Arad, Oradea) şi de drumurile comerciale deja cunoscute (Brăila, Galaţi, Sibiu,
Sighişoara). În toate timpurile, şi pe teritoriul Ţărilor române, drumurile au avut un rol
deosebit în formarea şi dezvoltarea centrelor urbane. Sunt bine cunoscute drumurile ce
porneau de la Dunare, de la Sucidava şi treceau prin Lederata (Banat), Sarmizegetusa,
având ramificaţii spre Potaisa, Napoca, Porolissum sau spre Dierna (Orşova). Sunt de
asemenea cunoscute drumurile de pe valea Oltului sau de pe valea Mureşului, din
Apuseni sau Dobrogea. Toate aceste drumuri sunt o dovadă în plus a existenţei unei
veritabile reţele de centre urbane cu funcţii diferenţiate, în stransă legatură cu localităţile
rurale. Apoi, căile ferate instalate de-a lungul vechilor drumuri comerciale au produs
schimbări importante în evoluţia oraşelor. Aproape toate oraşele româneşti sunt legate
direct de căi ferate sau sunt amplasate la mică distanţă de acestea.
Dar sunt şi oraşe mici, vechi târguri moldoveneşti (Hârlău, Dărăbani, Târgul
Frumos, Huşi – periferice reţelei principale), precum şi oraşe noi industriale (Motru,
Uricani, Săcele – asigurate cu linii ferate locale), oraşe situate în condiţii restrictive de
relief (Horezu, Boresc, Hârşova) sau foarte aproape de alte oraşe mari şi uşor de deservit
prin transferul rutier (Zărneşti, Râşnov, Moreni).
La intersecţiile principalelor căi de comunicaţie s-au dezvoltat oraşe mari,
formându-se azi adevărate zone urbane: Bucureşti, Braşov, Craiova, Timişoara, Ploieşti,
Piteşti etc. Pe liniile de trafic foarte intens se dezvoltă adevărate zone urbane continue:
Braşov-Ploieşti-Bucureşti, Constanţa-Mangalia; oraşele mari ale ţării sunt situate de
regulă pe axe duble de circulaţie (căi ferate şi şosele). În alte cazuri, şoselele suplinesc
lipsa căilor ferate, exemplu: în Subcarpaţii Olteniei, Munţii Buzăului, Maramureş. Se
remarcă rolul important al comerţului în dezvoltarea oraşelor, comerţ existent în 3
forme: intern, extern şi de tranzit. Ca urmare a schimbului în cadrul pieţei, organizate
mai întâi sporadic, apoi periodic şi în cele din urmă permanent, o serie de sate mari
fixează definitiv populaţia alcatuită din meşteşugari şi negustori, transformandu-se
treptat în oraşe. Astfel, târgurile în Ţările române au deţinut un rol important în procesul
de urbanizare. Târgurile se dezvoltă fie ca vechi centre cu funcţii comerciale, fie preiau
funcţiile oraşelor-cetăţi. Se disting ca şi centre cu funcţii de schimb permanente,
periodice sau de tranziţie. Forma cea mai expresivă a cestui tip o putem urmări mai bine
din perioada convieţuirii româno-slave, când aşezările de acest fel sunt atestate în
documentele istorice chiar sub denumirea de târguri. În funcţie de condiţiile de
dezvoltare economico-socială şi istorică din Ţările Române, târgurile s-au diferenţiat,
generând o serie de subtipuri, în funcţie de intensitatea ocupaţiilor şi de pozitţa lor
41
geografică. Oraşele-târguri, centre de schimb, dezvoltate şi apărute pe baza unor
antecedente rurale sunt oraşele de astăzi, alcătuite oarecum spontan prin dezvoltarea
unor aşezari rurale cunoscute ca sate în epoca feudală; multe sunt citate a fi fost
construite pe vechile ruine daco-romane sau alături de acestea; ex. Tg.-Jiu, Tg. Mures,
Arad, Miercurea-Ciuc, Turda, Câmpulung, Craiova, Satu Mare, Bacău, Ploieşti etc.
Oraşele-târguri, centre de meserii şi comerţ, dezvoltate pe baza unor aşezări rurale
devenite reşedinţe administrative sau religioase sau în apropierea acestora; sunt de fapt
satele româneşti care au devenit prin poziţia lor economico-geografică sau strategică
resedinţe nobiliare sau domneşti; ex. Bucureşti, Târgovişte, Iaşi, Suceava, Alba-Iulia,
Piatra Neamţ etc. Oraşele-târguri fortificate, dezvoltate pe antecedente rurale au în
vedere formaţiuni care prin poziţia lor economică faţă de drumurile comerciale au
devenit centre cu o activitate de comerţ şi meserii, iar cu timpul oraşe; datorită poziţiei
lor în teritoriu, au fost fost transformate în puncte strategice căpătând caractere şi funcţii
care le-au îndepărtat de târgurile propriu-zise; ex. Braşov, Sighişoara, Sibiu, Mediaş,
Bistriţa, Cluj etc.

42
 Curs 7. Funcţia industrială a oraşului. Funcţia culturală

Fabricarea uneltelor şi a obiectelor necesare vieţii cotidiene răspunde unei

necesităţi mai stringente decât comerţul. Industria poate rămâne mult timp o activitate
rurală, câtă vreme cu această îndeletnicire nu se ocupă o mare categorie de oameni şi se
exercită în mod dezorganizat. Însă evoluţia industriei este aceea care duce la formarea
oraşelor, deoarece industria tinde la concentrare. Meşteşugarii consideră la un moment
dat că este nevoie să se grupeze pentru a-şi procura mai uşor materia primă, care poate
să nu se găsească în zona respectivă. Maşinile au constituit, la rândul lor, unul din
principalele motive ale concentrării umane, astfel apărând atelierele care au animat
târgurile, acestea devenind astfel mici oraşe. Dar dacă industria duce la formarea
oraşelor, la rândul său, oraşul contribuie la dezvoltarea industriei. Dintre oraşele cu
funcţie industrială, în istoria evoluţiei lor, mai interesante sunt oraşele miniere şi oraşele
industriei prelucrătoare.
a) Oraşele miniere.
Sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de localizare: mina, de cele
mai multe ori, stă chiar la originile oraşului. Aici, concentrarea urbană este de la început
indispensabilă. Minele de minereuri preţioase sunt acelea care concentrează cel mai
rapid oamenii, în funcţie de beneficiile realizate. Aurul constituie cazul tipic, întrucât se
pretează la orice schimb. Astfel se explică asaltul tuturor locurilor unde au fost
semnalate mine de aur: California, Alaska, Australia, sudul Africii. La început s-au
format aici grupuri anarhice, prin simplul aflux al oamenilor care s-au precipitat spre
acelaşi punct în căutartea norocului. Aceste oraşe de aventurieri au cunoscut succese
triumfătoare, dar şi eşecuri răsunătoare. California, de exemplu, după ce a fost un
Eldorado, a devenit un cimitir al oraşelor. Numai într-un stadiu secund, oraşele s-au
organizat pentru o extracţie raţională. Oraşele diamantelor s-au format într-un mod
asemănător; după cursa în căutarea diamantelor aluvionare, repede epuizate, extracţia
trebuia organizată sistematic: tone de roci trebuiau extrase, tratate chimic, sfărâmate. Era
nevoie de o concentrare umană, care a condus la dezvoltarea oraşului. La asalturi
asemănătoare a dat naştere şi extracţia petrolului. Tot ca în cazul extracţiei aurului şi a
diamantelor, şi aici au apărut şi s-au ruinat aşezări, funcţie de cât de mare a fost şi cât de
repede s-a epuizat resursa de petrol. Atunci când zăcămintele s-au dovedit a fi bogate,
ele au dat naştere unor oraşe importante: Baku, în Caucaz, Groznîi, Tulsa etc.
În condiţiile în care zăcămintele tind să se epuizeze, oraşele par condamnate să
moară. Totuşi, fenomenul urban, în multe situaţii, a dăinuit: prezenţa muncitorilor atrage
apariţia altor industrii, iar oraşele se înconjoară de o aură regională. Ele subzistă,
transformându-şi funcţiile.
b) Oraşele industriei prelucrătoare
Funcţia industrială a oraşului există ca atare în condiţiile în care oraşul nu-şi
produce doar strictul său necesar, ci produce şi pentru exterior. Industria apare în
numeroase cazuri ca o concesinţă a comerţului (cu materii prime), dar ea se dezvoltă şi
43
în mod autonom. Pe vremuri, mănăstirile erau deseori mici centre industriale, iar aceste
centre au constituit puncte de plecare pentru oraşe. De cele mai multe ori, funcţia
industrială a oraşelor este dată de vecinătatea faţă de materiile prime. Este clasic
exemplul oraşelor cu industria postavurilor care se sprijineau pe oieritul din regiunile
Reims, Sedan. Minele de fier au atras o industrie siderurgică prin care s-au populat
oraşele din văile Loirei. Vecinătatea materiilor prime nu este întotdeauna necesară. Este
suficient ca oraşul să primească fără dificultate aceste materii prime. Unele materii
prime au străbătut trasee imense înainte de a ajunge la centrele de prelucrare; nichelul
canadian, de exemplu, era rafinat în Norvegia, iar pieile oilor din Argentina erau trimise
pentru prelucrare la Mazamet, în Franţa. Asistăm deseori la o diviziune a muncii.
Materia primă suferă o primă prelucrare pe loc; localizarea oraşului unde se desăvârşeşte
transformarea este în acest caz prea puţin importantă. Fierul suedez ajungea în Franţa
sub formă de fontă, iar oţelul din Lorena alimenta industriile mecanice din tot cuprinsul
Franţei.
Pe măsură ce vecinătatea materiei prime este mai puţin obligatorie, ceilalţi factori
ai localizării joacă un rol sporit. Materiile prime, energia sunt transportate din ce în ce
mai uşor. Omul devine astfel din ce în ce mai puţin dependent faţă de condiţiile naturale
şi, aparent, îşi poate amplasa industria după placul său. Există însă elemente fizice care
pentru anumite ramuri industriale sunt de primă importanţă. Apa, de exemplu, care se
transformă în vapori, cea care spală impurităţile sau serveşte pentru răcire. Industria
chimică foloseşte multă apă, ceea ce implică necesitatea existenţei unui mare depozit de
apă în apropiere.
Oraşul industrial este supus expansiunii; iar expansiunea duce la diversificare,
deoarece oraşul generează o populaţie pentru care trebuie găsite servicii şi care nu pot fi
întotdeauna identice cu cele ale generaţiei precedente. Astfel, calificările cerute nu sunt
aceleaşi. În cuprinsul unui oraş, reprezentarea cea mai simplă este cea a populaţiei
angajată în industrie; ea va da cercul (sau sfera interioară), restul populaţiei formând o
aureolă de jur împrejur. Diferitele categorii de oraşe industriale se impun foarte net:
oraşe textile, metalurgice, cele care s-au remarcat în prelucrarea lemnului, producţia de
celuloză, industria chimică, industria producătoare de maşini etc. Ele se diferenţiază prin
numărul muncitorilor angajaţi într-o ramură industrială sau alta.
c) Funcţia culturală a oraşelor
În cadrul oraşelor cu funcţii culturale distingem: oraşele universitare, centrele
literare şi artistice, oraşele- muzeu şi oraşele festivalurilor şi congreselor.
Oraşele universitare.
Funcţia universitară s-a asociat în trecut cu funcţia religioasă. Predarea teologiei
deţinea un rol important în universităţi. Oraşele universitare sunt în primul rând oraşele
facultăţilor şi ale şcolilor superioare. Ele sunt de două categorii. Există, mai întâi,
oraşele în care domină funcţia universitară. Aici au fost fondate universităţi, cel mai
adesea către sfârşitul evului mediu (Bologna, cea mai veche universitate europeană,
datează din secolul al XII-lea). Aceste oraşe, de mici dimensiuni, au rămas credincioase
Universităţii lor şi nu încearcă să-şi extindă activitatea în alte domenii. În aceasta constă
44
oarecum titlul lor de nobleţe. Lista acestor oraşe mici care însă găzduiesc mari
universităţi este lungă: Heidelberg, Göttingen, Erlangen, Tübingen, Marburg în
Germania; Bologna, Pisa în Italia; Salamanca în Spania; Coimbra în Portugalia; Oxford,
Cambridge în Anglia; Lund, Uppsala în Suedia; Aarhus în Danemarca; Louvain în
Belgia; Princeton în Statele Unite.
Toate aceste oraşe au un specific aparte: clădirile universitare reprezintă aici
ansamblurile cele mai grandioase, ele cuprind amfiteatre, săli de curs, biblioteci,
laboratoare etc. Au fost construite cămine universitare, restaurante etc. Dar aceste
universităţi se opun universităţilor din marile oraşe care cumulează funcţia universitară
împreună cu multe alte funcţii. Toate marile oraşe îşi au astăzi propriile universităţi:
Londra, Berlin, Moscova, Paris, New York ş.a. În aceste situaţii, universitatea poate
constitui un oraş în oraş, cartierele studenţeşti, prin mărimea suprafeţelor, infrastructura
alocată şi numărul studenţilor putând rivaliza cu oraşe de dimensiuni mai mici din orice
ţară. Funcţia universitară s-a dezvoltat pe măsura dezvoltării ştiinţei, pe măsură ce
tehnica începe să domine viaţa curentă, oraşele care exercită această funcţie dobândind
astfel prestigiu şi profit.
Centrele literare şi artistice
Funcţia culturală se exercită prin intermediul cărţilor, ziarelor, operelor de artă oferite
publicului de către oraş. Producţia artistică sau literară nu este un privilegiu al oraşelor,
de vreme ce izbutite capodopere s-au născut la ţară. Dar aici nu este vorba numai de
formarea artiştilor sau a oamenilor de litere, ci şi de consacrarea lor, în acest domeniu,
funcţia oraşului manifestându-şi întreaga ei valoare. Printre funcţiile culturale treebuie
enumerată cercetarea ştiinţifică, căreia numai condiţiile din oraş îi asigură succesul.
Bibliotecile joacă în ştiinţele umane un rol analog laboratoarelor. Dar în timp ce
laboratorul este dotat cu materiale şi aparatură moderne, care se demodează repede,
biblioteca presupune un fond care se acumulează zi de zi: distrugerea unor biblioteci în
timpul războaielor a cauzat dezastre iremediabile. Din acest motiv, vom găsi marile
biblioteci mai ales în oraşele care şi-au asumat de multă vreme o funcţie culturală.

Oraşele-muzeu
Fiecare oraş are un muzeu al său, multe dintre localităţile urbane datorându-şi faima
şi atracţia anumitor comori artistice, culturale, pe care le deţine. Există însă şi oraşe care,
în ansamblul lor, constituie adevărate muzee. Veneţia este poate cel mai reprezantativ
exemplu, în acest sens. Funcţia oraşului-muzeu îşi are şi ea exigenţele sale: oraşul în
expansiune tinde să introducă autostrăzi, imobile prea înalte, blocuri de locuinţe care
contrasterază cu aspectul oraşului vechi, în timp ce aspectul oraşului-muzeu tinde să se
conserve. Un semnal de alarmă a fost lansat în anii din urmă pentru salvarea Veneţiei.
Oraşele festivalurilor şi congreselor
Unele oraşe cu pretenţii în realizarea funcţiei culturale găzduiesc periodic anumite
festivaluri teatrale şi muzicale. Forma manifestărilor culturale temporare, care se
răspândeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre, este cea a congreselor. Oamenii
contemporani resimt tot mai mult nevoia de a se reuni, de a discuta în comun marile
45
probleme ştiinţifice, profesionale, sociale, economice, aceste reuniuni având deseori
caracter internaţional.
Staţiunile balneare sunt deseori gazda congreselor în timpul sezonului mort. Ele
oferă, în afară de numeroase camere de hotel de toate categoriile, adevărate palate ale
congreselor, special amenajate cu amfiteatre încăpătoare, aparatură necesară pentru
proiecţii de filme, diapozitive etc. Condiţii optime pentru desfăşurarea unor asemenea
manifestări oferă şi unele oraşe mijlocii, bine plasate (Cannes, Evian, Dijon, Liège,
Bruxelles etc.), care au căpătat tradiţie şi faimă, în acest sens.

46
 Curs 8. Funcţia administrativă şi politică a oraşelor. Extinderea oraşelor.
Fenomenul de suburbanizare

a) Rolul administrativ al oraşelor. Capitalele

Funcţia administrativă nu reprezintă numai un apanaj al oraşelor, ci şi al comunelor,
dar administraţia acestora este prea redusă pentru a da loc unei funcţii. În cazul oraşelor,
situaţia se schimbă, aici fiind reunite o multitudine de servicii administrative: instanţele
judecătoreşti, consiliile locale, universitatea sau diferite facultăţi independente, forul
tutelar al bisericilor etc. Funcţia administrativă se complică pe măsura dezvoltării
economiei, care duce la înmulţirea serviciilor. Funcţia administrativă cunoaşte întreaga ei
înflorire atunci când este dublată de o funcţie politică, şi anume de aceea de centru suprem
al unui stat. În aceste condiţii, oraşul capătă statut de capitală. Funcţia de capitală
constituie unul dintre cei mai favorabili factori ai dezvoltării marilor oraşe.
Într-o geografie a ţărilor lumii, capitalele sunt foarte diferite, ele depinzând în
primul rând de dimensiunile statului respectiv. În diferite perioade istorice, unele capitale
se identificau chiar cu statul a cărui suprafaţă abia depăşea teritoriul oraşului. Exemplu:
capitalele-state ale Greciei antice şi ale Italiei medievale. În plus, rolul de capitală diferă
de la o ţară la alta. În statele deosebit de centralizate, uneori capitala acaparează toate
sarcinile administrative şi politice. În schimb, în ţările formate dintr-o uniune de state,
capitala îmbracă o formă federală însărcinată cu afacerile comune, în timp ce fiecare stat
îşi are capitala sa. Astfel, o bună parte din îndatoririle administrative cad în sarcina
statelor, ceea ce duce uneori la conflicte între ele, aşa cum s-a petrecut în S.U.A. cu
măsurile luate împotriva discriminării rasiale.
În unele cazuri, s-a avut în vedere ca să nu coincidă capitala federală cu cea a unui
stat pentru a nu dăuna prin influenţa pe care ar fi putut să o exercite. Exemplu:
Washington, Canberra, Brasilia. În unele state monarhice, sediul guvernamental şi
reşedinţa Curţii regale par inseparabile. Cu toate acestea, în Olanda, în timp ce reşedinţa
Curţii regale este la Haga, oraşul Amsterdam este considerat capitala ţării.
Capitala este aceea care simbolizează statul în ochii străinilor. De asemenea, „ochii
ţării” sunt îndreptaţi spre capitală. Din nord sau din sud, în Franţa se spune că se „urcă” la
Paris. Aici se făureşte istoria ţării, ceea ce este cu atât mai adevărat cu cât centralizarea
este mai accentuată. La Paris au fost făurite şi înlocuite regimurile politice franceze de 150
de ani încoace.
Localizarea capitalei nu trebuie să fie indiferentă. Uneori a fost impusă prin
prezenţa unui oraş prioritar; alteori s-a datorat iniţiativei unui suveran: Addis Abeda a fost
construită în jurul palatului imperial pentru a deveni capitala statului etiopian; Madridul
era o reşedinţă regală unde Filip al II-lea şi-a transferat administraţia, neglijând vechile
capitale: Burgos, Valladolid, Toledo. Problema principală rămâne aceea a relaţiilor şi
posibilităţilor de comunicare cu restul ţării; poziţia centrală pare cea mai indicată.
Madridul se află în centrul Spaniei, Roma în centrul Italiei, Moscova în centrul părţii
europene a fostei U.R.S.S., Ankara în mijlocul Turciei. Plasată în centrul ţării, capitala
este mai puţin expusă atacurilor inamicului în cazul ocupării teritoriului. În unele ţări,
47
capitala este aşezată pe malurile unor fluvii: Varşovia pe Vistula, Viena şi Budapesta pe
Dunăre etc. Dar centrul de gravitaţie al unei ţări a fost ales şi în funcţie de repartiţia
populaţiei, de bogăţiile anumitor provincii etc.
Orice capitală primeşte un fel de caracter sacru; ea devine patrimoniul întregii ţări.
Anii, secolele întăresc acest prestigiu care rămâne legat de capitală chiar dacă între timp ea
este detronată. Pentru Turcia, Istanbulul rămâne principalul oraş, deşi capitala a fost
transferată la Ankara. Este firesc ca aceste capitale detronate să tindă să-şi reia rolul.
Delhi, vechea capitală religioasă şi politică, a fost repusă în funcţiile sale în 1922;
Moscova, altădată oraşul sacru al Rusiei, şi-a reluat locul de capitală în secolul al XX-lea.
Iar în Italia reunificată, Roma apărea ca o capitală simbolică.
Rolul capitalei în stat creşte neîncetat. În timpurile moderne, funcţiile statului se
înmulţesc, serviciile administrative şi ministerele reclamând un personal mereu sporit. Tot
în capitală se găsesc ambasadele, consulatele străine, agenţiile comerciale etc. Aici se
concentrează marile întreprinderi, marile societăţi financiare, marile bănci îşi au aici sediul
central. La acestea trebuie să mai adăugăm prezenţa teatrelor, a muzeelor subvenţionate de
stat, redacţiile marilor jurnale şi posturi de televiziune, casele de editură, precum şi
industria produselor de larg consum atrasă de prezenţa unei numeroase clientele. Capitala
devine în acelaşi timp şi un punct de atracţie turistică.
b) Oraşe cu funcţii de rezidenţă temporară. Oraşele de pensionari
Anumite oraşe oferă posibilităţi de tratament, de odihnă sau de agrement, ceea ce
constituie funcţia lor de seamă; ea nu este exclusiv urbană, dar este specifică acestor oraşe.
Esenţial rămâne faptul că cea mai mare parte a populaţiei nu este permanentă, îşi are
domiciliul în altă parte – şi în general în alte oraşe – venind însă aici pentru tratament
medical, odihnă şi recreere. Există însă şi oraşe care constituie refugii permanente, unde
oamenii se duc pentru a beneficia de anumite avantaje materiale sau sociale. Sunt oraşe ale
unor oameni inactivi, care şi-au adunat banii lucrând în altă localitate şi care au renunţat la
orice muncă organizată – oraşele de pensionari. Acestea sunt alese dintre cele care
beneficiază de un climat plăcut şi de distracţiile oraşelor turistice sau care, deşi se află în
apropierea unui centru important, sunt lipsite de aglomeraţie. Astfel, de jur împrejurul
Parisului există mici oraşe unde se retrag de bună voie pensionarii din capitală şi de unde
pot pleca cu diverse ocazii, întrerupându-şi viaţa lor liniştită. Cel mai tipic oraş din acest
punct de vedere este Nisa, unde ponderea persoanelor inactive este dublă decât cea a
persoanelor active.
c) Extinderea oraşelor
Orice oraş are tendinţa să se dezvolte: însăşi funcţia pentru care a fost creat oraşul
se multiplică, alte funcţii vin să se adauge la cele vechi, fiecare funcţie reclamând un
personal din ce în ce mai numeros, iar imigraţia determină o inflaţie a funcţiilor şi a
personalului. În plus, ridicarea nivelului de trai determină apariţia de noi locuinţe, mai
spaţioase. Dar presiunea demografică a condus la depăşirea limitelor propriu-zise ale
oraşului, într-o primă fază extinderea făcându-se spontan, anarhic, ulterior apărând
nevoia unei extinderi organizate, planificate. Putem vorbi de extindere prin mai multe
forme:
48
 1) Aglutinarea. Cel mai simplu mod de dezvoltare a oraşelor era în trecut
aglutinarea. În interiorul oraşelor întregul spaţiu era construit, construcţiile extinzându-
se la porţile oraşului şi cât mai aproape posibil de oraş. Astfel au apărut noile locuinţe
dincolo de porţile oraşului, în afara protecţiei pe care o asigurau zidurile de apărare.
Pentru protejarea acestei zone era necesară împingerea spre exterior a fortificaţiilor şi
desfiinţarea vechii incinte, de unde au rezultat o serie de bulevarde circulare (exemplu
Paris) care repetă planul iniţial, dezvoltându-se în câteva inele concentrice. În acest fel,
extinderea n-a constat decât în reluarea omotetică, prin creşteri succesive, a planului
iniţial. Astfel se evita îndepărtarea faţă de centru, nucleul administrativ şi comercial
fiind accesibil din toate direcţiile. Dezvoltarera Moscovei este caracteristică în acest
sens, diferitele cartiere, bulevarde, incinte fiind aproape circulare, în centrul lor
situându-se Kremlinul. Oraşele cu caracter peninsular se dezvoltă deseori sub aspectul
unei cozi de cometă. Helsinki, de exemplu, fiind încadrat din trei părţi de mare, nu s-a
putut extinde decât spre nord.
2) Extinderea în formă de stea. Extinderea în spaţiu ia deseori forma unei stele,
fiind determinată de direcţii prielnice sau neprielnice. Reţeaua drumurilor, a căilor ferate
determină direcţiile de extindere a oraşelor din momentul în care deplasarea spre locul
de muncă nu se mai poate face pe jos. Dezvoltarea în suprafaţă nu mai răspunde
exigenţelor oraşului iniţial. Şi transporturile în comun favorizează extinderea oraşului în
stea, deoarece ele permit transportarea în masă, spre centru, a oamenilor care au găsit în
afara oraşului condiţii de viaţă mai plăcute. Posibilităţile de extindere sunt astfel legate
de drumuri în lungul cărora se înşiră casele, prelungind oraşul. Drumurile reprezintă
prelungirile stelare. Căile ferate transportă o masă şi mai importantă de călători. Calea
ferată este aceea care a permis dezvoltarea suburbiilor rezidenţiale. Traseul acestor căi
ferate suburbane determină o dezvoltare în formă de stea, cel mai reprezentativ în acest
sens fiind oraşul Tokyo.
3) Absorţia satelor. Extinderea oraşelor nu se face întotdeauna în câmp liber,
fluxul noilor construcţii atingând vechile sate de la periferie, cărora le înglobează
teritoriului său urban, depăşindu-l. Aceste sate îşi păstrează multă vreme viaţa lor
proprie, ţăranii convieţuind cu noii orăşeni până în momentul în care viaţa rurală ajunge
să fie total exclusă, iar fostele terenuri agricole ajung să fie vândute la metru pătrat, în
vederea noilor construcţii. Absorţia centrelor rurale este însoţită de numeroase probleme
administrative, până în momentul anexării definitive din punct de vedere administrativ.
În mod general, se pot distinge două feluri de suburbii: cele care sunt prevăzute cu dotări
edilitare, spre care orăşenii evadează deseori, şi cele care sunt lipsite de aceste condiţii,
apărând ca nişte zone suburbane locuite de o populaţie cu posibilităţi reduse.
4) Cartierele de tip „bidonville”. Constituie forma cea mai săracă a acestei
expansiuni anarhice, oamenii mulţumindu-se cu „locuinţe” mizere, deseori construite
din panouri şi acoperite cu tablă. Multe din marile oraşe moderne au avut cartiere care s-
au format în acest fel. Cartierele de tip bidonville exprimă afluxul unei populaţii
alungată din locurile de baştină din cauza sărăciei şi a foamei, pentru care oraşul
reprezintă posibilitatea obţinerii unui minimum de câştig.
49
 5) Extinderea polinucleară. Extinderii prin aglutinare i se opune extinderea
polinucleară. Cel mai simplu caz al acestei extensiuni polinucleare este apariţia unui nou
oraş pe lângă oraşul vechi. În Evul mediu, pe lângă oraşul seniorial, deseori a apărut un
oraş cu totul independent: în unele cazuri un oraş episcopal, alteori un centru format în
jurul unei mănăstiri. Atunci când Roma a devenit capitala Italiei unificate, s-a construit
la est de Roma medievală un oraş modern pentru a răspunde acestui nou rol. În perioada
modernă, la porţile oraşului a avut loc instalarea unor uzine, fabrici industriale. Deseori,
întreprinderea industrială a luat iniţiativa de a construi oraşe muncitoreşti care îl legau
pe muncitor de locul său de muncă. Aceste noi oraşe răspund şi nevoii populaţiei de a
găsi în apropierea oraşului vechi locuinţe mai ieftine. Aproape toate localităţile,
suburbiile din împrejurimile Parisului au funcţionat precum centre de fixare a forţei de
muncă pentru industria de la periferia capitalei Franţei.
6) Extinderea planificată. La originea vechilor oraşe s-a aflat deseori un act
oficial, civil sau religios. Mai mult chiar, oraşele au fost îngrădite mult timp în procesul
lor de creştere de puterile publice: necesităţile militare, administrative, fiscale, erau
întărite de constrângeri religioase. Organele publice s-au însărcinat treptat cu amenajarea
terenurilor şi astfel s-a ajuns la orientarea extinderii oraşelor. Construirea drumurilor,
stabilirea liniilor de tramvai, de autobuze, care sunt subvenţionate de municipalităţi, au
orientat direcţiile pe care le ia, în mod necesar, extinderea. Infrastructura, conductele de
apă şi de gaz, instalaţiile de evacuare etc. sunt operaţii care trebuie să preceadă
construcţia. Sub conducerea organelor publice, pe baza unor planuri de urbanism,
extinderea zonelor urbane devine din ce în ce mai orientată, mai dirijată. Cea a zonelor
industriale este supusă unei reglementări şi mai stricte, unele uzine care produc
substanţe toxice, de exemplu, sau care prezintă un pericol deosebit nefiind tolerate în
aglomeraţii. Astăzi, în toate ţările, întreprinderilor industriale le sunt afectate zone
speciale. Extinderea dirijată nu se limitează numai la alegerea terenurilor. Amplasarea
instituţiilor publice stă la originea unor noi centre. Au fost create centre administrative
care constituie un nucleu pentru locuinţe. Din ce în ce mai mult, extinderea oraşelor, în
toate ţările lumii, se sustrage operaţiilor speculative sau bunului plac al locuitorilor.
d) Fenomenul de suburbanizare
Dezvoltarea industriei, separarea dintre domiciliu şi locul de muncă, ajutate de
dezvoltarera mijloacelor de comunicaţie, au creat în jurul oraşului o zonă urbană care nu
mai este un oraş în sensul clasic al termenului. Dacă secolul al XIX-lea a fost
caracterizat de creşterea oraşelor printr-un proces de concentrare, secolul XX a fost
marcat prin ceea ce s-a numit suburbanizare, adică dezvoltarea zonelor suburbane. Acest
fenomen tinde să ia amploare în prezent. Distingem mai multe forme suburbane:
1) Zona suburbană destinată culturilor de legume. Se dezvoltă în jurul fiecărui
oraş pentru aprovizionarea locuitorilor cu fructe şi legume proaspete. Faptul că în
prezent aprovizionarea de la distanţă se realizează uşor nu a suprimat avantajul acestor
produse culese în ajun sau dimineaţa, aduse proaspete şi fără cheltuieli prea mari la oraş.
Astfel se explică culturile care apar în jurul marilor oraşe.
2) Zona suburbană-dormitor. Este formată de centrele unde orăşenii vin să caute
50
condiţii de locuit mai puţin costisitoare, alături de plăcerea care le-o oferă iarba verde şi
mica grădină pe care şi-o formează şi pe care o îngrijesc mai ales la sfârşit de
săptămână. Este tipul de suburban ce alimentează migraţiile zilnice ale populaţiei.
Orăşenii o consideră uneori ca pe un exil, departe de distracţii şi de viaţa socială.
3) Zona suburbană industrială. Uzinele au posibilitatea avatajoasă să se instaleze
pe terenurile mai ieftine de la periferia oraşelor; ele profită încă de legăturile cu oraşul în
care locuiesc, deseori muncitorii şi cadrele de conducere găsindu-se în apropierea
mediului social, dar dispunând de terenuri mult mai extinse, uneori chiar de posibilităţi
locale de recrutare a muncitorilor. Este un fenomen de descongestionare care se exercită
în jurul oraşelor, în plan regional, în timp ce descentralizarea se efectuează pe plan
naţional.
4) Zona suburbană de agrement. Este o zonă vecină, care se alipeşte întrucâtva
oraşului, prelungind zona de distracţie a acestuia. Ea poate fi un parc de plimbări
duminicale, în apropierea oraşului, sau cea a cabanelor de week-end, locurile de vacanţă,
plajele anexe etc.
Suburbanul constituie deci un fenomen de urbanizare a vechiului spaţiu rural.
Astfel, se constată că oraşul şi satul sunt în permanenţă în drum unul spre celălalt.

51
 Curs 9. Oraşe vecine şi conurbaţii. Megalopolisul

a) Inurbaţia, exurbaţia, conurbaţia

În sociologia urbană se consemnează o suită de concepte sau perechi de concepte
care indică diferite procese şi fenomene referitoare la fenomenalitatea urbană. Astfel, în
mod curent se vorbeşte de inurbaţie, exurbaţie, aglomeraţie, conurbaţie, megalopolis
etc. în raport de care se menţionează perechile: centralizarea şi descentralizarea;
succesiunea şi recesiunea, înaintarea şi retragerea etc.
Concentrarea şi deconcentrarea apar ca mişcări de sens contrar.
Sociologia urbană consideră că fenomenul concentrării corespunde stadiilor
iniţiale de evoluţie socială, pe când deconcentrarea caracterizează etapa maturizării
urbane.
Centralizarea şi descentralizarea se referă la mişcări ale industriei şi comerţului şi
la instituţiile publice şi guvernamentale.
Centrul oraşului joacă atât un rol integrator, cât şi unul simbolic. Situat la
confluenţa unei scheme radiale a căilor de comunicaţie şi atrăgând unităţi economice şi
bunuri, el permite o coordonare a activităţilor urbane şi identificarea simbolică a
acestora. M. Castells defineşte centrul oraşului ca acea zonă unde sunt implementate
servicii care se adresează unui mare număr de consumatori sau folosinţelor specifice.
Descentralizarea este un proces invers centralizării.
Inurbaţia este un fenomen caracteristic (dar nu exclusiv) perioadei de
industrializare, începând de la cea clasică, întrucât dezvoltarea întreprinderilor
industriale a fost însoţită de o profundă diviziune socială a muncii realizată prin
implementarea de unitaţi industriale şi de servicii catre populaţie în arealul urban.
Procesul de industrializare presupune existenţa unui fenomen migraţional, migraţie
efectuată dinspre rural către urban. Inurbaţia a adus după sine reorientarea profesională.
Efectul implementării de întreprinderi industriale a constat in creşterea costurilor de
teren. Ca urmare, inurbaţia înseamnă dezvoltare culturală, inurbaţia echivalând cu un
proces de masivă aducţiune de populaţie şi de întreprinderi industriale, ceea ce înseamnă
o creştere implicită a oraşelor.
Exurbaţia se produce în cazul oraşelor mari care în urma fenomenului de inurbaţie se
confruntă cu o limită de dezvoltare, cu o saturaţie. Exurbaţia ia forma în special a
urbanizării realizată prin expansiune urbană. Expansiunea poate lua diferite forme:
- expansiune polinucleară – are loc prin creşterea mai multor centre de concentrare a
populaţiei şi a unitaţilor economice.
- expansiunea sub formă de stea – este determinată de configuraţia geografică a
spaţiului.

52
 - expansiunea prin aglutinare – este realizată prin ocuparea spaţiului fizic din
imediata vecinătate a oraşului. Această expansiune este caracteristică tuturor oraşelor,
motiv pentru care s-a legiferat limitarea extinderii oraşelor dincolo de arealul lor fizic.
Termenul de conurbaţie a fost introdus în sociologia urbană de sociologul P.
Geddes, el fiind ulterior preluat şi interpretat diferit de către alţi cercetători. Conurbaţia
trebuie însă definită printr-odublă condiţie:
1. Prima se referă la geneză. În timp ce înmulţirea zonelor suburbane industriale
sau rezidenţiale duce la formarea unei aglomeraţii, juxtapunerea oraşelor care au crescut
separat dă loc unei conurbaţii, chiar dacă în cele din urmă unul dintre aceste oraşe
ajunge să deţină întâietatea. Cazul cel mai simplu al conurbaţiei este cel al oraşelor
gemene, exemplul clasic fiind acela al oraşelor americane Saint Paul şi Minneapolis. În
afara conurbaţiilor formate din două oraşe, există şi conurbaţii multiple. Exemplul cel
mai des citat în Franţa îl formează conurbaţiile Lille-Roubaix-Tourcoing, care au ajuns
astăzi să reunească cele trei oraşe.
Conurbaţiile se datorează deseori prezenţei zăcămintelor minerale care au condus
la formarea mai multor oraşe vecine: este cazul oraşului Saint-Étienne şi al oraşelor de
pe valea râului Gier. De asemenea, oraşele din Ruhr s-au format în urma exploatării
cărbunelui, pe baza căruia s-a dezvoltat comerţul. Ele reprezintă astăzi exemplul clasic
de conurbaţie, întinzându-se de la Krefeld până la Dortmund, cu peste 5 milioane de
locuitori. La confluenţa râului Main cu Rinul s-a dezvoltat o conurbaţie multiplă:
Frankfurt, Höchst, Offenbach, Hanan şi Aschaffenburg. Anumite conurbaţii se dezvoltă
în condiţii curioase, de o parte şi de alta a unei strâmtori. Deseori nu este vorba decât de
două capete de navigaţie, evocând capetele de pod. Astfel, putem cita conurbaţia
Messina-Reggio. Conurbaţia poate însă lua o amploare şi mai mare şi, de asemenea,
poate să nu ţină cont de frontierele unei ţări. Aşa este conurbaţia ce se dezvoltă de o
parte şi de alta a strâmtorii Sund: oraşele Helsingör şi Hälsingborg fiind separate de o
distanţă care poate fi parcursă în 20 de minute cu vaporul, iar migraţiile zilnice îi duc pe
danezi la locurile lor de muncă din Suedia şi invers.
2. Pe de altă parte, pentru ca o conurbaţie să existe, este necesară o anumită
densitate urbană, densitate care se exprimă prin numărul unităţilor urbane şi prin
populaţia acestora. Densitatea implcă o serie de probleme puse de juxtapunere, aceasta
fiind una din trăsăturile caracteristice ale conurbaţiilor. Oraşele mici, mai mult au mai
puţin împrăştiate, chiar dacă formează o regiune urbanizată, nu pot constitui o
conurbaţie, deoarece ele nu au probleme comune de rezolvat. Aceste probleme ţin în
primul rând de domeniul transporturilor, deoarece ele constituie elementul de legătură al
conurbaţiei şi orice progres în transporturi întăreşte această legătură. Pe de altă parte,
există interesul de a organiza în comun alimentarea cu apă şi gaz, reţeaua electrică etc.
Sunt probleme comune ce ţin de respectarea legalităţii, a ordinii publice etc.
Conurbaţia duce deseori la formarea oraşelor complementare, pe care unii
cercetători le numesc interurbaţii. Nu este vorba de oraşe care s-au dezvoltat paralel, în
apropierea unui alt oraş şi care s-au dezvoltat împreună, ci sunt oraşe care nefiind dotate

53
cu toate serviciile, nu se pot dispensa unul de celălalt. Este, în general, situaţia oraşului
ivit brusc, alături de un vechi oraş, reunindu-se până la urmă cu acesta. Un oraş format
în jurul unei noi fabrici poate rămâne astfel aproape exclusiv industrial dacă un alt oraş
din apropiere joacă oarecum rorlul de tutore, exercitând administraţia şi oferind o reţea
comercială.
Conurbaţia reprezintă un echilibru instabil, iar termenul nu are deseori decât o
valoare temporară. Oraşele ajung să formeze o conurbaţie pe parcursul dezvoltării lor. În
primele stadii, două oraşe pot avea relaţii, dar sunt prea îndepărtate pentru a forma o
conurbaţie. Dezvoltarea transporturilor moderne a făcut posibilă apropierea necesară,
oraşele care mergând, oarecum, unul în întâmpinarea celuilalt, îşi păstrează cu greu
individualitatea. Prin însăşi dezvoltarea lor, ele tind să se contopească într-un ansamblu
urban. Saint Paul şi Minneapolis formează un singur oraş, ocupând ambele maluri ale
fluviului Mississippi. În timpul acestei apropieri, deseori unul dintre oraşe câştigă
întâietatea, subordonându-le pe celelalte, care primesc caracter de suburbii. Acest oraş
nu este întotdeauna cel care pare de la început cel mai favorizat. În ultima fază a
evoluţiei, este imposibil de sesizat care sunt oraşele iniţiale, iar pentru numeroase oraşe,
evoluţia lor urbană s-a identificat cu cea a unei conurbaţii care se încheagă. Cu toate
acestea, conurbaţia nu înseamnă în mod necesar fuziune: în cursul evoluţiei se pot
preciza anumite poziţii, consacrându-se încă de la origine unor anumite funcţii: oraşe
industriale, comerciale, financiare, turistice, staţiuni etc.
b) Megalopolisul
Forma cea mai complexă a conurbaţiei este megalopolisul. Există trei mari
structuri megalopolitane, situate în SUA, cea mai importantă fiind reprezentată de
conurbaţia dintre Boston – New York – Philadelphia, fiind supranumită “conurbaţia de
pe malurile marilor lacuri”.
De la Philadelphia la New York sunt 100 de kilometri, iar de la Boston la New
York 250. Aceste mari oraşe sunt legate de un întreg lanţ de oraşe, dintre care multe au
peste 100.000 de locuitori. Astfel, s-a constituit un ansamblu urbanizat de peste 40
milioane de ocuitori, pe care cercetătorul Jean Gottman l-a denumit megalopolis. Fiecare
dintre oraşe şi-a păstrat caracterul şi independenţa sa, dar ele sunt prea aproape pentru a
nu se influenţa reciproc. Întregul spaţiu care le separă a fost în anumită măsură
urbanizat. Respectiva conurbaţie s-a dezvoltat în condiţii foarte speciale: toate oraşele
care fac parte din megalopolis sunt porturi. Apoi, ele au beneficiat de pe urma unui aport
masiv de imigranţi veniţi de pe alte continente. Acest megalopolis a pornit la cucerirea
continentului american care a propăşit sub direcţia sa. Aici s-a concentrat voinţa de
acţiune a statului; întreaga dezvoltare a ţării a profitat de megalopolis timp de un secol şi
jumătate de industrializare, de prosperitate şi de expansiune continuă.
În jurul Mediteranei japoneze se schiţează o grupare asemănătoare, în regiunea
Hanshin, de la Osaka la Kobe, megalopolisul nipon grupând circa 30 de oraşe în jurul
Golfului Osaka. În tot mai ulte zone ale lumii, oraşele se dezvoltă şi se înmulţesc; ele se
concentrează profitând se aceleaşi condiţii favorabile, iar teritoriul învecinat se
organizează în conurbaţie policentrică. Zonele urbane de tip megalopolis nu constituie
54
decât stadiul de gigantism al conurbaţiilor. Jean Gottman consideră că aceasta este o
formulă a viitorului.
c) Oraşele satelit
Procesul de extindere nu se limitează doar la urbanizarea regiunii înconjurătoare
şi nici la înscrierea într-o conurbaţie oarecare. Prin acest proces se ajunge la formarea
unor noi centre, industriale sau rezidenţiale, care depind de oraş şi fără de care nu am
putea înţelege viaţa şi activităţile lor. Aceste noi centre sunt adesea numite oraşe satelit,
caracterizate prin următoarele trăsături:
1. locuitorii sateliţilor lucrează, de regulă, în oraşul-centru;
2. oraşul-centru asigură un anumit număr de servicii şi îndeosebi servicile
culturale pentru satelit;
3. sateliţii primesc populaţia oraşului, care rămâne aici pentru perioade în general
scurte, cu scopul de a se odihni.
În jurul oraşului rusesc Sankt Petersburg (fost Leningrad), de exemplu, se pot
număra peste 40 de oraşe-satelit, dispuse pe o rază de 70 kilometri. Astfel definit,
termenul de satelit înseamnă deci doar un oraş care gravitează pe orbita unui oraş-centru,
aplicându-se îndeosebi oraşelor dormitor. Dar trebuie distins între ceea ce înseamnă
satelit de consum (de exemplu, oraşul-dormitor) de sateliţii de producţie. Aceste din
urmă oraşe păstrează avantajul de a evita deplasările masive de muncitori, de a le
asigura acestora condiţii de locuit mai bune decât în metropolă; sunt păstrate şi
avantajele unor legături comerciale, financiare şi culturale cu metropola.
Se pune întrebarea firească: la ce distanţă de marele oraş trebuie amplasat oraşul
pentru a fi considerat satelit? Dacă sunt prea apropiate, ele vor înceta să graviteze în
jurul oraşului-centru, contopindu-se cu acesta. Dacă sunt prea îndepărtate, nu-şi vor mai
putea îndeplini rolul lor, care constă în descongestionarea oraşului-centru, beneficiind
totodată de activitatea acestuia. Nu există reguli certe, însă în jurul Londrei, sateliţii au
fost plasaţi la o distanţă minimă de 30 km. faţă de centrul metropolei.
d) Aglomeraţiile
Înconjurat de sateliţii săi, integrat în conurbaţie, prelungit prin locurile sale de
recreare, oraşul nu este decât centrul unui sistem urban, constituind suportul acestuia.
Oraşul propriu-zis presupune o continuitate a spaţiului clădit, la care se adaugă spaţiile
rezervate vieţii cotidiene a populaţiei. Uneori, însă, în jurul oraşului gravitează o
populaţie mai numeroasă decât cea a oraşului propriu-zis şi care se află totuşi într-o
strânsă dependenţă faţă de oraş. Trebuie să definim, astfel, în cuprinsul acestui
ansamblu, aglomeraţia, noţiune mai largă decât cea de oraş şi mai exactă decât cea de
zonă suburbană. Unii autori au propus delimitarea aglomeraţiilor la limita exterioară a
migraţiilor alternante ale populaţiei. Se impune o precizare, deoarece există riscul unei
extinderi exagerate a aglomeraţiilor: trebuie s-o restrângem cel puţin la comunele în care
mai mult de jumătate din populaţia activă lucrează în oraş. Cercetătorul Abel Chatelain a
propus un criteriu demografic: aglomeraţia se întinde până la comunele incluse ale căror
densităţi încetează de a fi în descreştere. S. Korzybski împarte aglomeraţia în: centru,
zona suburbană apropiată şi zona suburbană îndepărtată. Maurice-François Rouge
55
distinge: zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între
ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş); zona de
întrepătrundere, căreia fără a exista o continuitate a construcţiilor, activităţile urbane îi
dau un carater comun; zona marginală în care populaţia, în cea mai mare parte, are o
activitate sau un mod de viaţă de tip urban şi trebuie să se deplaseze, pentru lucru,
cumpărături sau distracţii (agrement) în comunele vecine. P. H. Chombart de Lauwe
distinge şapte zone în aglomeraţia pariziană: nucleul, zona de amestec a unor populaţii
de diverse origini, zona rezidenţială interioară, zona industrială-rezidenţială, locuită în
special de muncitori, zona rezidenţială mixtă, zona parcelată şi zona marginală care se
află în afara aglomeraţiei propriu-zise. Un studiu mai recent asupra aglomeraţiei
pariziene indică în schim următoarele zone:
1. aglomeraţia restrânsă, care cuprinde: oraşul Paris, o comună urbană, divizată şi
ea în două unităţi: a) zona locuită colectivă cu o foarte puternică densitate a
populaţiei şi cu o continuitate aproape absolută a construcţiilor; b) zona mixtă,
cu densitate puternică, cu case individuale şi cu o strânsă continuitate a
construcţiilor;
2. comuna suburbană cu o slabă proporţie de agricultori, cu importante mişcări
migratorii zilnice pentru muncă, şi cu o slabă continuitate a construcţiilor;
3. zona de atracţie sau zona învecinată neaglomerată şi fără continuitate a
construcţiilor;
4. zona industială satelit, dependentă de Paris, alcătuită din comunele industriale
şi din comnele dormitor care aparţin de acstea.

56
 Curs 10. Principalele caracteristici ale oraşului, din perspectiva sociologiei
urbane contemporane. Procesul de urbanizare
a) Caracteristici generale
Urbanul este un subsistem care sintetizează în sine caracteristicile rezultate în
primul rând din obiectul muncii, care este un obiect decupat din fluxul biologic natural.
Astfel rezultă caracteristica esenţială a oraşului, asa cum arata Ph. Pinchemel în lucrarea
“Fenomenul urban”, aceea de a fi un artifax uman. Caracterul de artifax uman decurge
din specificul comunităţii construite pe suportul activităţilor desfaşurate asupra unor
obiecte abiotice şi această caracteristică pune în evidenţă necesitatea intervenţiei
regulilor exterioare, reguli de ordin juridic.
Oraşul, ca şi satul, este antrenat în dinamica şi evoluţia societăţii integratoare şi în
felul acesta se stabileşte între ele o relaţie de complementaritate. Termenul de
“complementaritate” a fost dezbătut de cercetătorii ruşi ai fenomenului urban. În
literatura franceză se dezbat aceste două comunităţi sub forma teoriei sistemelor şi avem
în vedere o lucrare scrisă de Marie Laur Roggemanns, lucrare intitulată “Oraşul este un
sistem”. Autorul consideră ca există două maniere de a concepe oraşul ca sistem,
precum şi de a conferi o anume definiţie acestui concept – în primul rând caracteristicile
pot să se refere la urbanismul ca mod de trai (L. Wirth), iar în al doilea rând se porneşte
de la geneza şi dezvoltarea înseşi. Prima perspectivă se regăseste în conceptul de
sociabilitate a centrului urban. Acest concept de sociabilitate aparţine sociologului
german Heinemeyer. Pentru Heinemeyer, centrul oraşului are o funcţie socială originală,
fiindcă sociabilitatea centrului oraşului are o funcţie ce răspunde unei anume trebuinţe
sociale. În cadrul centrului urban, individul se simte liber, dar în acelaşi timp şi supus
unui control care îi permite să rămână anonim. Aceasta implică o anume polaritate a
vieţii urbane, manifestată în raportul dintre sfera publică şi sfera privată.
Sfera privată vizează modul de inserţie a familiei în spaţiul urban. De aici se relevă
faptul că familia urbană se caracterizează printr-o anume autonomie în interiorul vieţii
urbane, fiindcă micul grup de relaţii personale oferă o anume intimitate, precum şi o
evaziune, un refugiu faţă de lumea urbană, constituindu-se astfel un mediu unde
individul poate să se elibereze de stresul social. Este ceea ce alţi cercetători au numit
raportul dintre individ şi societate, raportul dintre viaţa publică şi viaţa privată.
Viaţa publică exprimă un sentiment de apartenenţă la publicul general. Acest
concept evocă o atmosferă şi o formă de sociabilitate în care individul se simte ca
dependent de societate şi supus controlului instituţiilor publice. În acelaşi timp însă,
această relaţie publică furnizează posibilitatea de a ramâne întrucâtva anonim.
Se poate considera centrul oraşului ca arie a publicului. Publicul se găseşte sau se
doreşte a fi în centrul urban pentru alte motive decât simplul fapt că aici se trăieşte, se
munceşte sau se merge la şcoală, ci pentru că centrul urban conferă prestanţă, putere şi
prestigiu. Singurul, centrul urban este locul unde se manifestă modul de viaţă urban în
plenitudinea lui.

57
 Unii sociologi definesc oraşul din punct de vedere al superiorităţii lui în raport cu
comunitatea rurală. Ph. Pinchemel, în articolul “Fenomenul urban”, consideră că oraşul
reprezintă o formă superioară de organizare umană, o comunitate de barbaţi şi de femei,
legaţi unii de alţii prin aceeaşi rezidenţă şi făcuţi solidari prin aceleaşi trebuinţe şi
aceleaşi legi. Această formă de organizare nu este posibilă decât într-un cadru al unei
civilizaţii superioare, fiindcă “orice oraş este efectul unui excedent de civilizaţie”. Orice
oraş este zona care pentru a exista presupune o agricultură evoluată care să ofere
locuitorilor urbani produsele alimentare, astfel încât aceşti rezidenţi urbani să poată să
dezvolte activităţi din sectoarele secundar şi terţial. Oraşul presupune o economie, un
mecanism al schimbului, o reţea de transporturi şi un complex de relaţii dominat de
folosirea monedei. Oraşul este dintotdeauna simbolul unei stăpâniri a datelor naturale şi
a exploatării raţionale, atât a resurselor din mediu, cât şi a resurselor umane. De aceea,
oraşul a determinat existenţa unei organizări manageriale, a unei administraţii şi a unei
birocraţii. Oraşul există ca ordine şi ca planificare – planificare economică, culturală şi
planificare a ordinii sociale, în general. Ph. Pinchemel menţiona că oraşul este “focar şi
răscruce”, focar unde se întâlnesc oamenii, capitalurile, investiţiile şi echipamentele, şi
răscruce unde se întâlnesc clienţii şi vânzatorii, ruralii şi urbanii, guvernatorii şi
guvernaţii, magiştrii şi discipolii lor. Această dublă funcţie rezumă esenţa urbanului,
explicând motivul pentru care oraşul se caracterizează printr-o diversitate de activităţi,
printr-o diversitate de preocupări, ca şi printr-o diversitate de posibilităţi. Folosirea
resurselor urbane e mai variata şi deci confortul urban este superior, astfel încât oraşul e
pe de o parte atracţie, fiind în acelaşi timp şi alegere.
Ph. Pinchemel definea oraşul ca fiind un tip de comunitate umană caracterizat prin
posibilităţi de alegere preferenţială şi prin posibilităţi de opţiune profesională.
Un punct de vedere interesant îi aparţine lui L. Wirth. Acesta porneşte de la
predecesorii săi, cei care au întemeiat Şcoala de la Chicago, autorii lucrării “Oraşul”,
citându-l în special pe Robert Park. În lucrarea amintită, oraşul este considerat mai mult
decât o aglomerare de oameni şi de servicii sociale, de străzi şi de edificii. Oraşul este,
de asemenea, mai mult decât o simplă constelaţie de instituţii, de mijloace administrative
ca tribunale, şcoli, poliţie sau funcţionari publici – oraşul fiind mai curând o stare
spirituală, un corp de obiceiuri şi de aşteptări din care rezultă o comunitate unitară de
oameni şi de instituţii. Oraşul nu este pur şi simplu un mecanism fizic sau numai o
construcţie artificială, oraşul e implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun,
e un produs al naturii umane din care rezultă un spirit urban. Pentru R. Park, oraşul e o
arie a culturii caracterizată de un tip cultural înalt.
L. Wirth continuă concepţia întemeietorilor Şcolii de la Chicago, scriind articolul
“Urbanismul ca mod de trai”. L. Wirth porneşte de la premisa potrivit căreia oraşul este
mai degrabă produsul creşterii decât produsul unei creaţii instantanee. Astfel, el
defineşte oraşul ca o aşezare permanentă, relativ mare şi densă de indivizi eterogeni din
punct de vedere social.
b) Oraşul si procesul de urbanizare

58
 Sociologul N. Schmidt încearcă să cerceteze oraşul din dublă perspectivă:
perspectiva spaţială şi perspectiva socio – umană. El porneşte de la definiţia oraşului,
spunând că oraşul este un sistem social cu o anumită localizare. Funcţia oraşului
interesează mai ales cu referire la spaţiul necesar. Oraşul este locul unde se desfaşoară
cele mai multe activităţi industriale.
Pentru a putea defini sistemul urban în toată complexitatea lui, se impune să
cuprindem componente constitutive spatial – fizice şi componente sociale.
Componentele spaţial – fizice sunt: aria urbană propriu-zisă ca spaţiu, numărul de
rezidenţi şi densitatea (densitatea demografică si densitatea activităţii pe unităţile social
productive). Aria cuprinde un teritoriu coerent, înzestrat în cea mai mare parte cu
construcţii şi având o delimitare fizică. În ceea ce priveşte numărul de locuitori, acesta
este un element constitutiv şi se cere a se lua în consideraţie o cifră minimă. Densitatea
are o influenţă determinantă asupra relaţiilor sociale, asupra contactelor interpersonale
cât şi asupra stilului de viaţă.
Componentele sociale sunt prevederile legale, structura urbană si funcţiile urbane.
Prevederile legale se referă la componentele juridice, la reglementările instituţionale,
întrucât oraşul este un tip de comunitate umană care funcţionează în baza unor norme
elaborate din exteriorul său. Totodată, oraşul implică prevederi legale întrucât această
comunitate presupune o conduită unitară a unor grupuri eterogen constituite. În ceea ce
priveşte structura oraşului, aceasta este considerată atât sub aspect static, cât şi sub
aspect dinamic. Funcţiile oraşului sunt acelea către care se îndreaptă interesele diverse
ale publicului şi prin care se exprimă pluralismul social. Funcţiile oraşului explică
elementele dinamice, oraşul reprezentând un sistem alcătuit dintr-o structură şi care se
menţine prin funcţiuni, pentru că acestea duc la realizarea ţelurilor propuse.
M. L. Roggemmans spunea ca oraşul trebuie gândit prin două concepte: conceptul de
sistem şi conceptul de integrare. Conceptul de sistem social relevă pluralitatea
elementelor constituente ale vieţii colective şi ale genului de viaţă comună care priveşte
tipuri de consum (alimentar, de rezidenţă, de muncă şi de loisir). După Roggemmans,
oraşul presupune o tehnologie, o ordine economică şi o ordine publică, o diviziune
socială a muncii, cât şi un anume consum cultural. În oraş, oamenii recunosc valori
comune şi se raportează la simboluri recunoscute în comun şi în baza cărora ei dezvoltă
o conduită unitară. Oraşul implică deci o integrare normativă prin implementarea de
reguli, de norme şi de valori din care rezultă şi o integrare psihologică. De aici rezultă
necesitatea studiilor de psihologie urbană. Oraşele implică un mod de socializare şi
învaţare socială generate prin instituţiile de profil. De aici decurge si elementul de
alienare urbană, recunoscut ca derivând atât din presiunea regulilor generale asupra celor
individuale, cât şi din sciziunea vieţii publice faţă de cea privată.
Procesul de urbanizare este un element deosebit de important. Cercetările
sociologice pun în evidenţă faptul că procesul urbanizării s-a declanşat odată cu apariţia
oraşului. Fiecare epocă istorică îşi are specificul procesului său de urbanizare, dar
cercetările acestui proces sunt în consens, precizând că respectivul proces se accentuează
în special în perioada industrializării clasice. Forma de urbanizare clasică e dependentă
59
de procesul de industrializare şi astfel urbanizarea a început cu dezvoltarea manufacturii
şi a generat fenomenul migraţiei.
Procesul urbanizării a determinat un alt tip de relaţie între sat şi oraş. Unii sociologi
consideră că trasatura fundamentală a urbanizării proprie societăţilor industriale cele mai
evoluate e în legatură cu relaţia cu ruralul şi că oraşul se determină din ce în ce mai mult
în raport cu sine însuşi şi din ce în ce mai puţin în raport cu mediul rural. Această opinie
aparţine sociologului francez R. Ledrut. El consideră că, în perspectivă, satul va dispărea
pentru că în zilele noastre s-au produs mutaţii existenţiale care reprezintă sfârşitul
polarităţii dintre sat si oraş. Dualitatea sat – oraş a reprezentat atât un principiu al
staticii, cât si unul al dinamicii societăţii tradiţionale, dar acest principiu s-a menţinut şi
în societăţile industriale, mai ales în perioada de dezvoltare clasică a industriei.
Fenomenul urban a determinat o deschidere a oraşului către exterior, producându-se
ceea ce sociologia urbană numeşte “funcţie regională”. De aceea, prin urbanizare se
consideră că opozitia dintre oraşele mici şi marile oraşe îşi pierde sensul. Complexele
urbane noi sunt ansamble organice care depăşesc cuplurile pe care se întemeia
organizarea socială de tip tradiţional şi care avea la bază reacţia dintre sat şi oraş.
Urbanizarea implică mutaţii de tip morfologic care sunt de ordin economic, de ordin
social, de ordin psihologic şi cultural, ceea ce a afectat atât individualitatea, cât şi
personalitatea oraşelor (Georg Simmel).
Unii sociologi consideră că fenomenul urbanizării este un fapt al contradicţiilor
sociale. Robert Auzelle, în lucrarea “Cheia oraşului”, consideră că urbanizarea
contemporană este “rezultatul brutal al apetiturilor elementare ale oamenilor, fiindcă
aceştia vin la oraş ca să caute subzistenţa şi luxul”. Acest curent se pare a fi ireversibil,
deşi el pierde treptat din viteza sa de desfăşurare.
Astăzi , oraşul nu mai este unicul loc al schimburilor mercantile sau intelectuale şi
nu se mai constituie ca unicul focar al tranzacţiilor şi al întâlnirilor sociale. Acelaşi lucru
se manifestă şi în legatură cu loisir-ul. Există un număr continuu crescând de urbani
care-şi stabilesc rezidenţa lor secundară, dar şi pe cea primară, departe de marile
aglomeraţii orăşeneşti. Totuşi, civilizaţia industrială nu mai stimulează întoarcerea
autentică la posesiunea de pamânt, fiindcă civilizaţia ţărănească de tip antic e supusă
unei profunde transformări, aparând o manieră nouă de a poseda pământul, generând o
reamenajare spaţială concordată cu marile reţele de transport (rutier, fluvial şi a căilor
ferate).
Pentru Robert Auzelle, de exemplu, urbanizarea implică cel puţin patru tipuri de
creşteri:
- creşterea cu privire la populaţie vizează creşterea populaţiei prin număr şi densitate.
Acest lucru aduce după sine creşterea conglomeratelor urbane şi creşterea populaţiei din
zonele periferice, în special.
- creşterea trebuinţelor pentru spaţiu vizează creşterea generată de necesitatea
construcţiilor rezidenţiale.
- creşterea mobilităţii sociale priveşte multiplicarea rutelor profesionale.

60
 - expansiunea continuă a tehnicilor având ca drept consecinţă mobilitatea
profesională.
Toate acestea duc la explozia urbană.
Procesul urbanizării reprezintă şi un motiv psihologic de atracţie a populaţiei.
Oraşul este apreciat ca loc de ascensiune socială şi, în consecinţă, el e calificat ca
posibilitate de alegere profesională. Astfel, oraşul exercită o fascinaţie asupra
rezidenţilor din mediul rural. In acest timp, atracţia ruralilor în oraşe este însoţită de
devianţa comportamentală.
Urbanizarea implică procesul de aculturaţie. Există autori care apreciază urbanizarea
ca fiind o exclusivă mişcare a populatiei din rural către urban, acest lucru realizându-se
ca urmare a creşterii demografice în sate, rezultând astfel un excedent de forţă de muncă.
Acest lucru a fost menţionat de către George şi Achille Theodorson în “Dicţionarul de
sociologie”. Ei arată ca perioada oraşelor care include tipul clasic de oraş e depăşită.
Urbanizarea actuală (modernă) a rezultat din revoluţia industrială care a creat o
cerere masivă de muncitori în localităţile urbane, iar revoluţia agrară a făcut ca numărul
lucrătorilor din agricultură să scadă. Astfel că urbanizarea a determinat o creştere
demografică în oraşe şi o scădere a acesteia în mediul rural.
Sociologii italieni au urmărit să cerceteze fenomenul urbanizării raportându-l la
migraţie. Nora Federici, autoarea lucrărilor “Tratat de sociologie rural – urbană” şi
“Industrializarea şi urbanizarea în Italia”, îşi începe precizările prin a releva dublul sens
pe care îl poate lua urbanizarea, fiindcă ea consideră că urbanizarea poate fi cercetată
printr-o componentă dinamică şi prin una statică. Componenta dinamică vizează
procesul de extindere a atributelor urbane dincolo de aria fizică a oraşului. Această
perspectivă dinamică presupune mişcarea populaţiei dinspre rural spre urban.
Componenta statică se referă la caracteristica definitorie a oraşului ca sursă de atribute
urbane. Ea consideră că dacă atracţia exercitată asupra populaţiei de către centrele
urbane poate fi considerată ca univocă şi dacă se pot atribui urbanizării ca proces
caracteristici uniforme, atunci putem aprecia urbanizarea numai prin cauzele sale.
Din cele menţionate anterior, urbanizarea poate să fie evaluată în doua sensuri: în
sens larg, prin aceasta întelegindu-se mişcarea demografică independent de amploarea ei
dinspre sat spre oraş, şi în sens restrâns, adică un proces ce se distinge de mişcarea
demografică dinspre centrele urbane mici către marile centre. Urbanizarea în sens larg
este uniformă cu privire la provenienţa populaţiei. Celalalt tip arată caracterul uniform
cu privire la destinaţie.
Nora Federici consideră că o atare distincţie conţine în mod real un interes analitic,
nu numai în ceea ce priveşte comportarea demografică, ci şi sub aspect sociologic, mai
ales în legatură cu efectele pe care le generează, efecte care se disting de la zonă la zonă
şi de la un tip de administraţie la altul. Ea consideră că urbanizarea este determinată în
primul rând de motive economice şi, în consecinţă, cercetările sociologice trebuie să se
oprească mai ales asupra cauzelor care ne arată cum poate fi pusă sub control migraţia
populaţiei.
Caracteristicile generale ale urbanizării:
61
 - Urbanizarea echivalează în primul rând cu un proces de difuziune de tehnici şi
modele culturale în profil teritorial, în special în spaţiul rural;
- Urbanizarea determină o eterogeneitate a profesiilor şi deci a modelelor culturale;
- Urbanizarea reprezintă un proces de apariţie a unor grupări sociale distincte şi în
acelaşi timp de creştere a ofertelor profesionale;
- Urbanizarea face ca treptat proprietatea funciară să-şi reducă valoarea ei
economică, devenind o zonă de valoare secundară;
- Urbanizarea presupune difuziunea unui nou sistem de trebuinţe şi de atitudini în
mediul rural şi apariţia unui nou mod de viaţă.

62