UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ÎNOT ȘI HIDROKINETOTERAPIE

NOTE DE CURS

LECT. UNIV. DR. PETRESCU ANDREI

MĂDĂLIN
 Starea de sănătate

Starea de sănătate înseamnă sinergia următoarelor laturi:

-         Sănătatea reprezintă acea stare de bine din punct de vedere fizic și psihic în care se află omul.

-         Sănătatea reprezintă acea stare optimă a corpului din punct de vedere paratomic și funcțional
care permite vieții omului o activitate normală și o bună integrare în societate.

-         Sănătatea reprezintă un echilibru normal între funcțiile organismului, dar și între organism și
mediul ambient.

-         Sănătatea reprezintă capacitatea organismului de a se adapta la influențele numeroase și

schimbătoare ale mediului înconjurător.

-         Sănătatea reprezintă lucrul în armonie a tuturor organelor corpului omenesc și simultan

susținere reciprocă.

Atitudinea normală a corpului este acea funcție a organismului rezultate din acțiunea
coordonată a elementelor aparatului locomotor și ale sistemului nervos central și periferic unde
elementele amintite asigura stabilitatea pozițiilor și echilibrului corpului atât în poziții statice, dar
și în poziții dinamice. În ultimii ani în contextul general al sănătății, pe lângă cea fizică și psihică
își face simțită prezența factorul  de dezvoltare armonioasă a indiviziilor. Din ce în ce mai mult
dezv.armonioasă este percepută că element al stării de sănătate.

Primul ax de susținere al întregului corp este coloana vertebrală a cărei funcționalitate

este asigurată de o serie de elemente pasive(vertebre și ligamente) și de elemente active(mușchii
prin tonusul lor,prin elasticitate și prin forță). Absența unei dezv.fizice corecte și armonioase,
abaterile de la starea lor de sănătate fizică, instalarea unor deficite  sau producerea unor
deficiențe înseamnă tot atâtea abateri de la starea normală de sănătate. În contrast cu o bună stare
de sănătate boală este un proces care tulbură unitatea părții din organism și a organismului
mediului înconjurător. Atitudinea normală a corpului permite executatea corectă a mișcărilor, dar
și mișcările corecte conduc la redresarea unui atitudini vicioase. De aceea în kinetoterapie toate
mișcările corective trebuie să conducă la obținerea unei poziții corecte.
 Hidroterapie este o calea suplimentară și sigură pentru obținerea stării de sănătate a
pacienților cu deficiențe fizice. Cu cât se intervine mai repede cu tratamentul cu atât mai repede
și sigur este vindecarea. Gradul deficienței impune durata tratamentului prin hidroterapie pentru
vindecare anatomică și după caz cea a recuperării funcționale.

Deficiență fizică

Deficientul fizic -Deficientul este acea persoană care are un potențial fizic diminuat că
urmare a unei leziuni senzoriale sau motorii. Se mai folosește cu acelaș înțeles termenul de
handicapat, iar termenul de imfirm are în plus nuanță de gravitate și permanentă deficienței.

Definirea deficienței fizice- abarile persistente de la aspectul natural al armoniei corpului

cu influențarea negativă a bunei funcționari a unor organe interne și scăderea capacității de
mișcare și efort. Depistarea deficiențelor fizice în stadiul incipient se poate face prin examinarea
somatoscopica(observare) înțelegând prin această acțiunea de vizualizare a pacientului prin
inspecție globală și inspecție parțială pe segmente.

Examinarea somatoscopica se realizează astfel:

-         Prin examinarea în plan frontal

-         Pentru depistarea afecțiunilor corpului anterior/posterior

-         În plan posterior: ale capului, gâtului,umerilor,omoplaților,spatelui,deviatilor coloanei

vertebrale,deformații ale bazinului sau ale membrelor inferioare

-         În plan sagital pentru depistarea decientelor de atitudine ale corpului la nivelul abdomenului,
bazinului,genunchilor și coloanei vertebrale.

Observarea somatoscopica se face în special la preșcolari și școlari mici, respectiv în

perioada de vârstă când există cele mai mari posibilități de redresare prin exerciții corective.
Importantă acordată deficiențelor fizice reies din frecvența cu care sunt întâlnite la pacienți, cât și
din consecințele ce decurg din netratarea la timp a acestora. Cu cât sunt depistate la o vârstă
fragedă cu atât trebuie tratate mai atent căci o perioada mai lungă de evoluție permite agravarea
 acestora. Deficentele fizice observatibile pot fi produce prin dezichilibre musculare într-o
anumite regiune a corpului bolnavului. O cauza frecvența a deficiențelor fizice o constituie
tulburările de tonus muscular, iar cele mai evidente corectări au la baza efectele morfogenetice
de la nivelul mușchilor.

Cele mai evidente efecte funcționale se produc la nivelul aparatului locomotor. Abaterile
de la normal pot modice formă și funcțiile în totalitate numai la nivel segmentar sau ale unor
regiune ale corpului. De remarcă că deficiențele fizice sunt considerate nu numai acele abateri de
la normal care determina influențe nefavorabile asupra bunei funcționari ale organismului, dar și
acelea ce influențează negativ al aspectului estetic al corpului.

Remarcarea unor deficiențe fizice la un bolnav necesită un minimim de cunoștințe

privind ținută corectă, modul de manifestare a deficienței, modul de prevenire, cauzele care au
conduc la apariția defiecientei și tratarea acesteia.

Tipurile de deficiențe fizice sunt:

-         Reducerea dimensiunilor corporale.

-         Exagerea creșterii unor dimensiuni corporale.

-         Dezvoltarea neproportionala a unor segmente cu întregul  corp.

-         Deviații ale segmentelor de la poziția fiziologică.

-         Deformații ale unor segmente corporale

-         Lipsuri ale unor segmente sau ale unor părți ale acestora

Abaterile de la normal ale corpului în ansamblu a segmentelor sau ale unor părți ale
corpului se împart pe 3 etape de evoluție:

-         Atitudinea vicioasă sau deficiență este abaterea de la normal fără suport morfologic ce se
poate corectă  sau hipercorectă.
-         Deficiență fizică este un stadiu avansat al abaterii de la normal că urmare a permanentizării
atitudinii vicioase. Se corectează prin probe funcționale care se situază la limita patologică.

-         Deformatia fizică produce după abaterilor funcționale și modificările structurale și

morfologice, iar acestea nu mai pot fi corectate integral.

  În producerea deficiențelor fizice se cunosc următorii factori:

-         Favorizanti, care influențează negativ starea de sănătate

-         Predispozanți, cunoscuți că ereditari.
-         Determinanți, în care mecanismele interne sunt responsabile de procesele patologice ale
deficiențelor fizice.
Din punct de vedere fiziologic lungimea fibrelor musculare este proporțională cu
amplitudinea mișcării pe care o execută. Când acest raport nu se respectă sunt create condițiile
apariției deficiențelor fizice cuprinzând, fie o parte a unui segment, fie tot segmentul sau cu o
întreagă porțiune corporală, cum este de exemplu, coloana vertebrală.

Principalele cauze ale unui atitudini vicioase:

-         Sprijin inegal, asimetric sau defectuos

-         Mișcările în planuri sau axe anormale
-         Oboseală sau contractură musculară persistența
-         Dezechilibre musculare
-         Lipsa excitabilitatii nervoase prin dereglarea sistemului nervos
-         Activități efectuate asimetric (căratul unor greutăți numai cu o mâna)

Principalele cauze ale apariției deficiențelor fizice

-         Lipsa autocontrolului permanent

-         Adoptarea pozițiilor incorecte
-         Rahitismul din copilărie
-         Creșterea bruscă în înălțime fără dezvoltarea corespunzătoare a forței musculare
-         Boli osteoarticulare
-         Accidente
 

Deficiențele fizice sunt exprimate prin gradul lor de gravitate

Deficiențe fizice de gradul I – Sunt acele deficiențe care se pot corectă la proba
funcțională

Deficiențe fizice de gradul II – sunt acele deficiențe care prezintă începutul unor
modificări structurale și se corectează parțial la proba funcțională

Deficiențe fizice de gradul III – sunt acele deficiențe care prezintă modificare ale
structurii osoase, musculare și articulare, iar la proba funcțională nu pot fi redresate.

Deficiențe fizice de gradul IV – sunt acele deficiențe care prezintă prăbușiri osoase cu
modificarei ale formei corpului și pun în pericol însăși viață bolnavului.

Efectele defavorabile de deficiențele fizice asupra bolnavilor:

-         Crează condiții impropii pentru creșterea de dezvoltarea corpului.

-         Produc un aspect inestetic
-         Afectează marile funcțiuni ale organismului, în special respirație insuficientă și rigiditatea
toracelui.
-         Deformațiile trunchiului duc la deformații ale organelor interne cu repercursiuni asupra
funcțiilor acestora.
-         Scade treptat vigoarea, rezistență și starea generală de sănătate.
-         Produce insuficientă funcțională fizică și psihică.
  

Clasificarea deficiențelor fizice

          Neevolutive – denumite și definite pentru că rămân la același nivel fără a se schimbă în
mai rău.

          Evolutive – care au posibilitatea de a progresa la un nivel din ce în ce mai grav.

          Deficiențele, pe lângă estetitii corpului pot stanjenii unele funcții organice (respirația), iar
persistența lor conduce la modificări de tonus muscular, la modificarea fibrelor musculare și
ligamentare, finalizându-se cu instalarea deficiențelor structurale. Acestea la rândul lor pot
evolua în gravitate pentru că stoparea să se facă numai prin intervenție chirurgicală.

Factorii care își aduc aportul în procesul recuperării funcționale și anatomice că urmare a
deficiențelor fizice

1.     Încrederea în reusirea tratamentului – imobilizarea îndelungată și incertitudinea vindecării

duce la nevoia câștigării încrederii în kinetoterapeut și la ridicarea moralului pacientului.
2.     Practicarea unor activități de mișcare înainte de îmbolnăvire – în general cei care practică
mișcarea se recuperează mai repede decât cei neantrenați și neobișnuiți cu efortul fizic. Ei se
concentrează mai bine și își dozează mai bine efortul.
3.     Vârstă pacienților – vârstă este un factor decisiv în recuperare, deoarece la copii tratamentul
se aplică mai ușor, iar corectările sunt mai rapide.
4.     Nivelul de înțelegere – posibilitățile intelectuale ale pacientului sunt un factor important în
procesul vindecării. Nivelul cunoștințelor și cel de înțelegere îl ajută într-o mare măsură pe
pacient.
 
 De tratarea deficiențelor fizice se ocupă o întreagă paleta interdisciplinară din care fac
parte: kinetoterapia, ortopedia, tratamentul medicamentos, masajul și hidrokinetoterapia.

TERAPIA

          Terapia este știință vindecării bolilor. Trecerea de la starea patologică la starea normală a
pacienților cu deficiențe fizice poate fi scurtată folosind mijloacele kinetoterapiei. De știut este
faptul că organismul bolnav nu reacționează la efort că cel sănătos.

Începerea oricărei terapii trebuie să aibă la baza câteva principii metodice care să fie
cunoscute de kinetoterapeut, și anume:

-         Să pună corect diagnosticul deficienței

-         Să cunoască bine starea prezența a deficienței
-         Să cunoască efectele terapeutice ale exercițiilor corective
-         Să selecționeze și să adapteze exercițiile corective la tipul deficienței și la pacient
-         Să dozeze și să gradeze corect efortul pacienților
-         Să individualizeze tratamentul și să țînă seama de controlul medical periodic ale fiecărui
pacient.
 

Principiile metodice în practică unui kinetoterapeuit sunt:

-         În primul rând, să nu faci rău. Specialistul trebuie să știe că decât să înrăutățească starea
biologică a pacientului prin intervenția să, mai bine nu se implică.
-         Pregătirea temeinică teoretico-practică – este necesară pentru a nu aplică un tratament greșit.
-         Stabilirea exactă a diagnosticului și a stării funcționale a organismului pacientului – presupune
profunde cunoștințe de patologie medicală fără de care kinetoterapeutul nu poate începe niciun
program de recuperare.
-         Selectarea celor mai accesibile mijloace kinetoterapeutice – se face în funcție de diagnostic,
vârstă, sex, pregătire motrică pentru a se obține cele mai eficiente efecte profilactice sau
terapeutice.
-         Respectarea accesabilitatii privind efortul – se fac conform cailor didactice “de la ușor la
greu”, “de la simplu la complex” și “ de la necunoscut la cunoscut”.
-         Individualizarea tratamentului – pentru fiecare pacient în parte aceeași deficiență fizică se
manifestă diferit.
-         Limitarea efortului – programele de recuperare nu trebuie să ducă pacientul de epuizare, iar
recuperarea după efort să fie completă.
-         Participarea activă și conștientă a pacientului la propriul program de recuperare – bolnavul
trebuie să își insusasca programul de recuperare și să îl aplice și în afară ședințelor pentru a
obține rezultate cât mai spectaculoase.
-         Respectarea condițiilor de igienă – referindu-ne cât la igienă personală, cât și la cea a
ambinatei.
-         Aplicarea unui program complex – acesta trebuie să vizeze nu numai deficiență în cauza ci și
funcționalitatea întregului organism în vederea creșterii potențialului biologic al pacientului.
-         Supravegherea permanentă a fiecărui pacient – este necesară pentru corectarea la timp a
greșelilor, observarea evoluției sau a eventualelor complicații ce pot apărea.
-         Continuarea programului de recuperare și după vindecare – se realizează prin formarea
obișnuinței de practicare independența a exercițiilor corective.

Recuperarea medicală prin kinetoterapie urmărește:

-         Accelerarea proceselor de regenerare tisulară care se obține prin kinetoterapie, tratament
medicamentos, reluarea progresivă a funcțiilor afectate și psihoterapia.
-         Cicatrizarea leziunilor care previn instalarea unor deficiențe reziduale – se realizaza prin
kinetoterapie, imobilizare ortopedică, intervenții chirurgicale corective și psihoterapie.
Orice compensare sau recuperare nu poate avea loc decât prin mișcare. Această este utilă
atât prin efectele bine făcătoare, directe asupra marilor grupe musculare, cât și indirect pe cale
psihică înlăturând complexele de inferioritate ale bolnavilor.

Hidroterapia – reprezintă tratarea cu ajutorul agenților hidrici.

          Definiția hidroterapiei – este acțiunea care se adresează vindecării unor afecțiuni obișnuite
ale organismului uman numai prin efectele apei că temperatura, compoziție și stare de agregare.

          Hidroterapia  mai este cunoscută și sub denumirea de balneoterapie. Tratarea pornește de
la faptul că organele corpului uman lucrează în armonie unele cu altele și se susțîn unele pe altele
având că rezultat menținerea stării de sănătate. Dacă un organ este afectat tot corpul este bolnav.

          Hidroterapia tratează afecțiuni obișnuite de tipul: cefalee, dureri musculare și articulare,
creșterea sau reducerea tonusului muscular, stimularea circulației sanguine, influențarea tensiunii
arteriale, nevoia de liniște a sistemului nervos central, nevoia de relaxare a întregului corp sau
nevoia de scădere a febrei.

          Hidroterapia folosește pentru tratare două categorii de metode:

a.     Cuprinde metode pentru afecțiuni obișnuite altele decât cele ale oaselor, ligamentelor și
mușchilor. Acestea sunt: băi fierbinți la picioare, comprese cu aburi, frectiuni cu mănușă rece,
comprese reci, băi de abur, băi fierbinți, băi reci, împachetări în cearceafuri umede, frectiuni pe
 corp cu sare umedă, alternanțe de băi calde cu băi reci, băi cu parafină, masaj cu gheață și
inhalații de abur.
b.     Cuprinde metode pentru afecțiuni ale oaselor, articulațiilor și mușchilor.
        Pentru contuzii și entorse – se recomandă aplicații reci pe zona afectată și
repaus.
        Pentru întinderi musculare (acestea apar că urmare a unor contracții puternice
și bruște) – se recomandă comprese fierbinți, apoi după câteva zile comprese
fierbinți cu comprese reci.
        Pentru reumatismul muscular (denumit fibrozita) care este defapt o inflamare
a țesuturilor fibroase din mușchi, tendoane și articulații. Se recomandă comprese
fierbinți și masaj.
        Pentru artoza – care sunt afecțiuni ale articulațiilor ce susțîn greutatea corpului
prin genunchi, șolduri și coloana vertebrală. Se recomandă expunerea la soare și
băi alternative.
        Pentru durere sau limitarea mișcărilor pentru articulații – se recomandă repaus
în decubit și mișcarea membrelor afectate.
        Pentru dureri de spate – se recomandă pantofi confortabili, spatele drept în
poziția așezat, folosirea saltelelor țări în culcat, masaj și poziționarea picioarelor
mai sus decât restul corpului în culcat.
 

Hidroterapia este considerată un tratament ajutător al hidrokinetoterapiei prin pregătirea

ligamentelor și musculaturii pentru eficientizarea exercițiilor corective.

Kinetoterapia – este o terapie prin mișcare cu corectare prin exerciții fizice, gimnastică
medicală și exerciții fizice corective.

Definiția kinetoterapiei : reprezintă un complex de exerciții și procedee practicate după

anumite reguli și principii comune în vederea unui scop final bine precizat. Scopul bine precizat
 este recuperarea pacientul, iar complexul de exerciții va trebui să ajute la îndeplinirea acestui
scop.

Prin kinetoterapie, înțelegem “terapie” prin mișcări specifice. În procesul de reabilitare,

kinetoterapia reprezintă un mijloc terapeutic de baza. Ea întră în programele terapeutice, fie
singură, fie asociată cu terapia ortopedică sau chirurgicală. Kinetoterapia are la baza cunoștințe
din mai multe discipline constituind nucleul spre care converg psihologia, pedagogia, medicină,
gimnastică și metodică educației fizice. Prin aceste cunoștințe studiază mecanismele
neuromusculare și articulare, cărora încearcă să le refacă funcționalitatea în așa fel încât indivizii
bolnavi să-și poată asigura cel puțîn activitățile motrice minimale necesare vieții.

Kinetoterapia se adresează persoanelor aflate într-o anumită situație biologică, respectiv

care se abate de la normal prin aspect și potențial motric. Deasemenea, cuprinde acele persoane
care din anumite motive nu pot practică niciuna din celelalte activități de mișcare. În general
kinetoterapia trebuie să determine menținerea activității generale și regionale cât mai aproape de
parametrii normali.

Kinetoterapia se împarte pe următoarele secțiuni:

1.     Kinetoterapia profilactica – cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor de realizare a

tratamentului prin care se urmărește menținerea unui nivel funcțional satisfăcător, creșterea
nivelului funcțional, aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariție a
complicațiilor în unele boli cronice.
2.     Kinetoterapia curativă – este acea parte a kinetoterapiei care se asociază cu sectorul de tip
profilactic și de recuperare.
3.     Kinetoterapia de recuperare – reprezintă secțiunea cea mai importantă în programul de
recuperare medicală și urmărește prin intermediul unor programe de exerciții fizice, refacerea
funcțiilor diminuate, creșterea nivelului funcțional, realizarea unor mecanisme compensatorii în
situații de readaptare funcțională.
 
 Activitatea kinetoterapiei se împarte astfel:

a.     Kinetoterapia deficiențelor nechirugicale

b.     Kinetoterapia preoperatorie
c.      Kinetoterapia posteoperatorie
 

Scopurile kinetoterapiei – scurtarea mușchilor alungiți și lungirea celor scurtați,

formarea atitudinilor corecte ale corpului, corectarea deficiențelor secundare de tip compensator,
refacerea capacității generale de mișcare, revenirea la normal a funcției segmentului afectat de
deficiență, stimularea psihică obținută prin gimnastică respiratorie, exerciții corective și prin
kinetoterapie care favorizează desfășurarea procesului de reabilitare.

Caracteristicile kinetoterapiei – nu poate stopa niciodată o deviație vertebrală

evolutivă.Orice tratament kinetoterapeutic trebuie însoțit de corectarea poziției în viață de zi cu
zi. Pe toată perioada tratamentului, cât și după acesta, dealungul vieții pacientul trebuie să
urmeze exerciții specifice deficienței sale. Un rol important în are kinetoterapia înaintea
aparatelor ortopedice prin crearea indicilor de suplețe ai coloanei vertebrale necesari obținerii
corectării. În timpul purtării aparatului ortopedic kinetoterapia întreține troficitatea globală și în
special musculară redusă de impobilizare. Pe timpul corsetului ortopedic exercițiile
kinetoterapeutice întăresc musculatura și îmbunătățesc corecția prin tonifierea musculară. Prin
eliminarea aparatului ortopedic, kinetoterapia intervine pentru redresarea posturală și continuarea
tonifierii musculaturii afectate.

În cazul tratamentului chiruginacal se întrebuințează kinetoterapia pentru suplețea

deficienței în stare preoperatorie, pentru tonificarea musculară în stare de imobilizare și pentru
integrarea socială după înlăturarea corsetului.

Totdeauna kinetoterapia se ocupă de menținerea și dezvoltarea capacității respiratorii care

este de obicei redusă de deviațiile vertebrale evolutive.
 Kinetoterapia corectează nu numai deficiențele oaselor, dar și pe cele musculare care se
pretează la așa ceva.

Mijloacele folosite în kinetoterapie sunt:

a.     Specifice sau proprii din care fac parte exercițiile corective

b.     Ajutătoare din care fac parte gimnastică, unele jocuri, unele sporturi, unele dansuri și
turismul.
c.      Asociate din care fac parte factorii de călări, odihnă activă și elongatiile.
 

Menținerea unor stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă
aplicarea programului kinetoterapeutic. Reușită acestuia depinde de posibilitățile și dorința de
colaborare a pacientului, fiindcă fiecărui pacient i se cere să depună un efort pe măsură
capacității sale în cadrul programului de recuperare. Procesul de reabilitare/recuperare este
considerat un program terapeutic complex, psihomotor.

Parametrii ce se iau în calcul la alcătuirea programelor de kinetoterapie sunt:

-         Tipul și specificul deficienței în funcție de care se schițează primele programe corective.

-         Vârstă deficienței
-         Vârstă pacientului
-         Capacitatea motrica generală a pacientului
-         Ocupația pacientului pentru a se lua în calcul plasarea ședințelor, durata și intensitatea locului.
-         Scopul programului de corectare
-         Caracteristicile deficienței
-         Posibilitățile de recepție ale pacientului.
 

Caracteristicile generale ale unei ședințe

-         Grupa de lucru trebuie să cuprindă, circa 10-12 pacienți, pe cât posibili cu aceleași deficiențe
-         Durata ședinței de 40-45 min, din care 10 min încălzirea, 30-35 min programul de exerciții și
10 min revenire.
-         Ședințele cu caracter individual
-         Programul este intercalat de numeroase exerciții de respirație
 

Hidrokinetoterapia

Hidrokinetoterapia aparține medicinei fizice deoarece include și mișcarea, adică

exercițiul fizic pentru atingerea obiectivului terapeutic sau deoarece aplică și folosește efectele
fizice ale apei în scop de vindecare sau reabilitare a pacinetilor cu diferite boli sau sindroame.
Constă în aplicarea mijloacelor kinetoterapiei în bazine cu ape termale, minerale sau nespecifice.
Aceste bazine pot fi dotate sau nu. Metodele de hidrokinetoterrapie sunt puține, însă cu toate
acestea sunt incluse în programele analitice ale școlilor de formare și astfel neaplicate.

Principalele caracteristici ale hidrokinetoterapiei:

-         Hidroterapia urmărește să stopeze evoluția deficiențelor fizice prin exerciții în apă, să le

corecteze și să mențînă această corectare.

-         Hidrokinetoterapia încearcă să stopeze disfuncționalitatea unei regiuni sau articulații afectate.

-         Hidrokinetoterapia reprezintă o formă aparte a kinetoterapiei care se practică în bazine cu apă

caldă oferind multiple posibilități de recuperare a deficiențelor fizice.

-         Reabilitarea prin hidrokinetoterapiei se adresează unei anumite categorii de indivizi în care

sunt cuprinși: deficienții, cei cu handicap, infirmii și invalizii.

-         Hidrokinetoterapia constituie o parte din întregul sistem terapeutic balnear și respectă criteriile
generale ale metodologiei balneare. Ea individualizează programul terapeutic de corectare în
funcție de fiecare bolnav în parte, de gradul și tipul deficienței sale, de vârstă și starea generală
de sănătate.
-         Hidrokinetoterapia urmărește recuparea și readaptarea socială a indivizilor prin exerciții
corective în apă. În apă se scurtează timpul de recuperare a bolnavilor, comparativ cu timpul
necesar     deficiențe aplicate pe uscat.

-         Hidrokinetoterapia solicită diferențiat grupele musculare.

Scopurile hidrokinetoterapiei:

-         Pastrearea și inbunatatirea stării de sănătate a bolnavilor.

-         Creșterea potențialului biologic și a capacității de efort a pacienților.

-         Profilaxia apariției deficiențelor fizice.

-         Tratamentul pacienților pentru stoparea și recuperarea atitudinilor deficiențe.

-         Corectarea deficiențelor fizice funcționale.

-         Corectarea deficiențelor patologice în urmă intervențiilor chirurgicale.

Pentru realizarea scopurilor hidrokinetoterapiei trebuie să se respecte câteva sarcini și anume:

-         Depistarea cauzelor care au condus la apariția deficiențelor fizice.

-         Elaborarea celor mai eficiente programe de  exerciții corective și alegerea celor mai...

-         Planificarea și programarea ședințelor de hidrokinetoterapie.

-         Crearea celor mai bune condiții pentru punerea în aplicare a programului.

Avantajele hidrokinetoterapiei în corectarea deficiențelor fizice:

-         Temperatura apei sedeaza durerile.

-         Apă caldă relaxează musculatura.

-         Permite o mobilitate articulară mai bună.

-         Facilitează mișcările când se execută de jos în sus, iar de sus în jos se crează o contrarezistenta
ce trebuie învinsă.

Contraindicațiile hidrokinetoterapiei:

Contraindicațiile absolute:

-         Dermatozele.

-         Febrilii.

-         Pacienții cu leziuni de continuitate ale pielii de orice natură.

Contraindicațiile relative:

-         Afecțiuni cardiovasculare.

-         Vârstă avansată.

Efectele apei în hidrokinetoterapie-HKT

Efectele mecanice prin factori că:

-forță lui Arhimede și adâncimea scufundării

-presiunea hidrostatică

-viteză de deplasare în apă

-rezistență apei

-turbulență.
Efecte termice, prin:

-schimbul caloric

Efecte bichimice

Efecte psihologice

În practica reeducării prin hidrokinetoterapie diferiții factori mecanici pot fi exploatați în

alcătuirea programelor, a exercițiilor propuse de kinetoterapeuți în funcție de obiectivele
cunoscute.

Programele cuprind obiective pe termen scurt, precum și exerciții de mers tip dus-întors,
sau pentru creșterea forței – rezistenței musculoligamentare, recâștigarea amplitudinilor, a
mobilității articulare ale trenului superior sau inferior. Hidrokinetoterapia are avantajul că poate
folosi factorul termic prin apă caldă sau rece, realizând astfel concomitent și o termoterapie, ceea
ce o transformă în hidrokinetotermoterapie. În acest caz, se adaugă acțiunea fiziologică a
termalitatii apei, respectiv: vasodilatație periferică, vasoconstricție capsulo-sinuviala, acțiune
antispastică și analgezica.

          Efectele termice se obțîn prin temperatura apei care joacă un rol foarte importantin
hidroterapie. Această temperatura influențează durata, intensitatea și tipul programului de
terapie. Cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât trebuie scăzută intensitatea și durata
hidroterapiei, sau al înotului terapeutic. La o temperatura ridicată, o ședința de hidroterapie cu o
intensitate mai mare poate fi dăunătoare asupra sistemului cardiovascular sau eventual sistemului
nervos. Totodată, poate cauza hidromeioza (imposibilitatea de a transpiră), adică oprește
declanșarea termolizei evaporative sudoripare pe toată suprafață corpului, mecanism fiziologic
adaptativ major al funcției de termoreglare.

Dozarea incorectă a exercițiilor poate provoca amețeală și chiar greață, semne clinice ce
stau la baza stabilirii, modificării temperaturii apei  pentru HKT la un pacient. Dacă la un
program de o intensitatea și dozare concretă apar aceste fenomene, înseamnă că temperatura apei
este prea mare pentru persoană respectivă.
 Clasificarea tipului de efort în funcție de temperatura apei:

*21-25 de grade Celsius: temperatura optimă pentru înotători de performanță sau aquajogger-i.
Aceată temperatura a apei necesită o intensitate ridicată a antrenamentului. Dacă exercițiile sau
antrenamentul nu au intensitate corespunzatoarepentru o durata prea lungă, apă este prea rece.

*26-30 de grade Celsius: temperatura ideală pentru cei care fac înot pentru sănătate. La această
categorie de persoane durata antrenamentului se poate prelungi după cum se acomodează
persoană cu exercițiile și cu temperatura apei. Intensitatea exercițiilor nu este foarte ridicată.

*28-30 de grade Celsisus: temperatura corespunzătoare pentru diferite tipuri de exerciții din
cadrul HKT specifice în apă. În acest caz, se pot alterna  reprize de exerciții cu intensitate mai
ridicată cu reprize mai puțîn intense. Organismul nu se răcește foarte repede, în așa fel încât se
poate construi un program mai lung.

*32-37 de grade Celsius: temperatura optimală pentru hidrokinetoterapie sau respectiv imersie,
cu mișcări în apă ale bebelușilor. Exercițiile sunt mai puțîn intense deoarece la această
temperatura a apei organismul este bine protejat față de răcire / hipotermizare. La această
temperatura exercițiile intensive sunt contraindicate, pentru că pacientul poate să ajungă în șoc
hipertermic, respectiv într-un antagonism ireconciliabil între funcția de termoreglare și
activitatea musculaturii aflate în effort, ambele procese fiziologice necesitând imperios sânge, cu
oxigen și substrat nutrițional.

Factorul chimic este reprezentat de compoziția particulară a apelor minerale, respectiv a

apei marii. În acest caz, acțiunea apei este mult mai complexă, iar hidrokinetoterapia îmbracă
formă de balneohidrokinetoterapie.

Condiții de organizare și desfășurare a ședințelor de hidrokinetoterapiei.

Un centru modern de recuperare funcțională trebuie să cuprindă:

-         Sala de gimastica medicală.

-         Sala de masaj.

-         Sala de scripetoterapie(cu fire).

-         Sala de fizioterapie.

-         Bazin pentru hidrokinetoterapie.

Condițiile de lucru în hidrokinetoterapie se referă la condițiile materiale(bazin, instalații

și aparatură), aerisirea incintei, temperatura apei, compoziția apei și luminozitatea. Temperatura
apei din bazinele de hidrokinetoterapiei are între 35 și 38 de grade. Gradul ridicat de
conductibilitate termină a apei care este de circa de 3 ori mai mare decât al aerului la aceeași
temperatura, o recomandă pentru multiplele posibilități de folosire în hidrokinetoterapie.

Exercițiile corective se efectuează în apă cu următoarele adâncimi:

-         Apă cu adâncime mică(până la genunchi).

-         Apă cu adâncime medie(până la brâu).

-         Apă adâncă(până sub axile sau până la gât).

Apă folosită în bazinele de tratament hidrokinetoterapeutic trebuie să îndeplinească anumite

proprietăți de natură fizică și chimică.

Proprietățile fizice ale apei folosite în hidrokinetoterapie :

-         Să aibă miros de natură anorganică, minerală cum este cazul sărurilor de fier.

-         În funcție de substanțele dizolvate în apă și a particulelor aflate în suspensie are culoare ,
miros și gust diferit.

-         Orice gust aparte al apei este explicat prin prezența unui surplus de săruri minerale.

Proprietățile chimice ale apei folosite în hidrokinetoterapie:

-         Poate avea oxigen în plus.

-         Poate avea elemente minerale dizolvate(calciu,fier,magneziu).

-         Apă poate fi sufuroaza sau clorosodică.

-         Poate avea dizolvate substanțe organice vii sau în descompunere, cum ar fi: microorganisme,
amoniac, nitriți sau nitrați.

Microclimatul normal din interiorul incintelor bazilor cu profil hidrokinetoterapeutic se

asigura prin bună încălzire și ventilație corespunzătoare. Această trebuie să aibă următorii
parametrii:

-         Temperatura minimă de circa 26 de grade.

-         Diferențele de temperatura în 24 de ore să nu fie mai mari de 2-3 grade.

-         Umiditatea relativă între 35 și 65 %.

-         Concentrația CO2 din aer, cel mult 1 la mie.

-         Apă caldă schimbă proprietățile aerului din încăpere chiar dacă există sisteme de aerisire și
pot provoca pacienților cefalee, astenie și scăderea capacității de efort.

Cerințele activității de tratare a deficiențelor fizice conduc la reglarea temperaturii,

umidității și ventilației de care incinta are nevoie. Iluminatul în incinte unde se desfășoară
activitate hidrokinetoterapeutica asigura în randament crestul a tratamentului. Coeficientul de
iluminozitate,adică raportul dintre suprafață luminoasă și suprafață incaparii trebuie să fie între
1/3 și 1/5. Acest raport este puternic influențat de culoarea pereților și de tipul geamurilor.

Măsuri de organizare a ședințelor de hidrokinetoterapie:

1.     Odihna pacientului. Această trebuie să se odihnească în poziții relaxante în pat, fotoliu sau
șezlong după o ședința de circa 25 de min.

2.     Apă trebuie să fie caldă. Timpul de lucru trebuie de fie de circa 20-25 de minute, această
calmează sistemul nervos central, favorizează circulația prin presiunea exercitată de apă asupra
organismului prin dilatarea vaselor sanguine și prin ușurarea circulației de întoarcere. La sfârșitul
ședinței nu este recomandat dușul rece. La sfârșitul lecției, pacientul va stă tot în apă pentru
relaxare și va execută câteva exerciții liniștitoare circa 10 min.

3.     Progamul de exerciții corective. Trebuie să fie bine ales în funcție de deficiență și să fie corect
aplicată.

4.     Masajul relaxator. Se face la sfârșitul programului circa 15 minute. Manevrele folosite sunt
netezire, frectiune, cernut și rulat și poate fi practicat și automasajul de relaxare.

5.     Oxigenarea și ionizarea negativă. Sunt recomandate  încăperi bine aerisite, plimbări prin
parcuri, plimbări în zonele de munte.

6.     Somnul. Se reface mult mai rapid și este recomandat atât somnul nocturn, cât și cel de
dupamiaza.

IGIENĂ – igienă activității de recuperare se referă în principal la pacient, incinta, apă și

regimul de alimentați și odihnă al pacientului.

Probleme de țin de pacient – păstrarea unei igiene individuale corespunzătoare prin halat,
dus înainte de lecție, săpun, prosop, papuci și dus la terminarea programului. În incinta bazinului
nu se va pătrunde cu haine de stradă.

Probleme ce țin de organizare – suprafață apei va fi de cca 1m pătrat pentru fiecare

pacient. Adâncimea apei să fie variabilă, dar nu peste 1,70m, pe marginea bazinului să fie plasați
suporți de prindere, apă să fie schimbată periodic sau recirculată prin filtru, dezinfecția apei se va
face la intervalele stabilite prin normele în viguare.
  

Hidrokinetoterapia se practică sub formă unor programe de exerciții corective desfășurate

în unități acvatice situate în spitale, sanatorii, stațiuni sau în locații private special amenajate.

Unitățile acvatice pot fi: bazine cu apă încălzită sau termală, cazi de baie special
construite sau bazine situate în aer liber în care apă are calitățile necesare unui tratament
corectiv.

Apă are asupra organismului următoarele efecte – efect mecanic, efect caloric și efect
chimic. În apă presiunile mecanice ce se exercită asupra coloanei vertebrale sunt mult mai mici.
Exercițiile în apă, pe de o parte măresc rezistență unor grupe musculare, iar pe de altă parte
ușurează rezistență altor grupe musculare.

O ședința de hidrokinetoterapie trebuie să aibă următoarea structura

1.     Organizarea grupei de pacienți

2.     Pregătirea organismului pacienților pentru effort
3.     Decontractarea musculaturii bolnave a pacienților
4.     Pregătirea neuropsihica a pacienților
5.     Pregătirea musculo-articulară a pacienților
6.     Tratarea deficienței pentru exerciții specifice
7.     Revenirea marilor funcții ale bolnavilor la starea normală
8.     Concluzii, aprecieri și recomandări.
 

Orice bazin de apă destinat exercițiilor de recuperare în condiții ușurate este particularizat
prin următoarele caracteristici:

-         Trebuie să aibă dimensiuni aproximative

-         Caracteristicile apei (temperatura, concentrație de săruri și adâncime)
-         Aparatură fixată în apă sau deasupra apei pentru sprijinul și ajutorul pacienților.
  

Materiale, aparatură și instalații pentru hidrokinetoterapie

          Kinetoterapia are în dotare aparate pentru efectuarea unor exerciții corective. Exercițiile la
aparate sau cu aparate sunt deosebit de utile atât în profilaxie cât și în terapie. Unele au rolul de a
ușura și diversifică mișcarea, iar altele au rolul de îngreunare și amplificare a mișcării.

Numărul de scări fixe plantate în bazin pentru lucrul în sistem terapeutic este ales în
funcție de mărimea bazinului și de posibilitățile de fixare a acestora. Bazinele speciale pentru
recuperare sunt dotate cu aparatură cu elemente speciale și anume: trepte, platforme aproape de
nivelul apei, scaune în imersie (scufundate), paralele sub apă, diverse planuril înclinate plasate în
adâncimi diferite, planuri orizontale înguste plasate pe fundul apei și bare fixate pe marginea
bazinului.

Bazinele pentru hidrokinetoterapie sunt special dotate cu dispozitive și diferite denivelări

atât pe pereți, cât și pe fundul apei de care să se ajute bolnavul.

Dispozitive speciale

a.     Scripeți mobili cu centuri de prindere pentru întinderea coloanei în discopatii și spondilita.

b.     Macarale pentru coborârea și ridicarea bolnavilor în apă cu sau fără scaun.
c.      Bare fixate pe marginea bazinului pentru prinderea bolnavilor când execută exerciții corective
sau pentru cei cu afecțiuni în articulații.
d.     Chingi sau alte tipuri de fixatoare
e.      Colaci de salvare, flotoare, gulere, rulouri din burete presat.
 
 Aparatură cu elemente speciale

a.     Trepte pentru coborâre în apă la diferite adâncimi

b.     Platforme aproape de nivelul apei
c.      Scaune în imersie (scufundate)
d.     Paralele sub apă
e.      Diverse planuri înclinate plasate la adâncimi diferite
f.       Planuri orizontale înguste fixate pe fundul apei.
 
Confortul și starea de echilibru în imersie pot fi asigurate și de personal specializat
(fizioterapeutul / kinetoterapeutul) sau de un însoțitor (mama, tată, soțul sau soția).
 

Materiale pentru lucrul în apă

a.     Corzi elastice agățate cu un capăt de marginea bazinului pentru creșterea forței musculaturii în
segmentele care le pot întinde
b.     Sisteme de pârghii și greutăți prin care se execută mișcări pasive sau exerciții cu rezistență
crescută
c.      Scripeți și greutăți pentru exerciții cu scădere a rezistenței în funcție de greutatea aflată de
cealaltă parte a scripetelui asigurând o rezistență uniformă pe tot traseul mișcării
d.     Labe de cauciuc pentru favorizarea execuției mișcărilor.
 

Importanța exercițiilor corective folosite în hidrokinetoterapie

          Printre numeroasele posibilități de a aplică mijloacele hidrokinetoterapeutice se află și

exercițiile preventive și corective efectuate în mediul acvatic. Cel mai important aspect în
efectuarea acestora este acela că sunt descărcate articulațiile lezate de o parte din greutatea
segmentelor pe care le susțîn.

          Refacerea în mediul acvatic este o metodă tot mai des întâlnită și aplicată pe toată perioada
de corectare dealungul întregului proces de recuperare a bolnavilor cu deficiențe fizice.
           Hidrokinetoterapia începe la orice bolnav cu mișcări grosiere urmând că treptat după mai
multe ședințe acesta să capete abilitatea mișcării reduse sau pierdute datorită deficiențelor.
Totdeauna se începe cu exerciții de postura și apoi se aplică cele dinamice.

Exercițiile efectuate în apă și bazate în mare parte pe greutatea corpului sunt:

a.     Din atârnat cu trunchiul oblic, tracțiuni în brațe

b.     Genoflexiuni
c.      Flotări din poziția sprijinit cu trunchiul oblic
 

La exercițiile corective în apă fixarea poziției este mult mai dificilă de realizat fără ajutor
extern (mâna kinetoterapeutului, chingi, curele, hamuri etc.). Pozițiile din care se pot efectua
exercițiile corective în apă sunt: stand, pe genunchi, așezat și atârnat.

Avantajele exercițiilor corective folosite în hidrokinetoterapie

1.     Exercițiile efectuate în apă oferă acea variabilitate necesară în executarea aceleiași mișcări de
pe uscat
2.     Exercițiile de recuperare efectuate în apă completează și măresc varietatea exercițiilor ce pot fi
aplicate cu succes în corectarea deficiențelor fizice
3.     Exercițiile în apă practicate de către indivizi bolnavi, covalescenti sau deficienți asu asupra
organismului lor influențe utile din punct de vedere profilactic sau terapeutic.
4.     Exercițiile pot fi libere sau cu obiecte
5.     În apă pozițiile statice sunt obținute mai ușor
6.     Exercițiile corective aplicate în mediul acvatic se apropie mult de mișcările naturale efectuate
pe uscat de către bolnav
7.     Alegerea exercițiilor profilactice se face după cerințele mecanismului fiziologic complex al
păstrării atitudinii corecte a corpului
8.     Mecanismele de corectare a deficiențelor fizice de grad mediu au la baza efectele exercițiilor
corective ce se resfrang asupra sistemului neuropsihic.
9.     Exercițiile corective dezorganizează reflexul greșit de atitudine al corpului și apoi tonifică
musculatura pe două direcții – în condiții de scurtare a mușchilor alungiți și în condiții de
alungire și elasticizare a grupelor musculare care produc deficiențe și sunt scurți și rigizi.
  Pentru reușita acțiunii de corectare trebuie câștigată încrederea pacientului, iar rezultatele
programului corectiv se testează prediodic și individual la intervale de câte o săptămâna.
Metodele aplicate în hidrokinetoterapie sunt funcțional acționale pornind de la cele pasive
continuând cu cele active.

Influență mișcării în mediul acvatic special amenajat

          Hidrokinetoterapia urmărește recuperarea și readaptarea socială a indivizilor prin exerciții

corective și totodată în apă se scurtează timpul de recuperare al bolnavilor comparativ cu timpul
necesar tratamentului aceleiași deficiențe aplicate pe uscate. Hidrokinetoterapia solicită
diferențiat grupele musculare, iar recuperarea funcțională a musculaturii deficitare se efectuează
în condiții ușurate. Apelel minerale hiperconcetrate și sărurile dizolvate în apă în care lucrează
pacienții inleznesc recuperarea.

Înotul în corectarea deficiențelor fizice

          Ramura sportivă recomandată de către kinetoterapeuti pacienților cu deficiențe fizice

pentru a fi practicată în scop terapeutic este înotul. Dintre procedeele de înot o recomandare
specială este dată de procedeul BRAS (care întinde bine corpul pacientului) și pentru procedeul
SPATE (pentru îndreptare).

          La lecțiile de recuperare prin hidrokinetoterapie majoritatea pacienților nu știu să înoate.

Ei vin să recupereze capacitatea organismului prin corectarea deficiențelor fizice practicând
 exerciții în condiții ușurate și nu prin înot. Cu toate acestea înotul reprezintă o activitate motrica
de mare utilitate biologică și socială.

          Înotul efectuat timp de 30-45 de min pe zi poate înlocui că efect o lecție de kinetoterapie.
Pacientul va înota în apă de 24-28 de grade în ritm lent cu accent pe amplitudinea mișcărilor și
pe respirație.

Pregătirea pacienților pentru ședința de hidrokinetoterapie

          Ședințele de hidrokinetoterapie solicită intens organismul pacienților care neantrenați fiind

ajung spre limitele fiziologice ale organismului lor. Deaceea alimentația pacienților joacă un rol
deosebit deoarece întreagă activitate se bazează pe cheltuieli energetice și pe încorporarea unor
substanțe nutritive. Substanțele cu rol în nutriție poartă denumirea de TROFINE și se împart în
energetice sau calorice și protectoare sau de întreținere. Organismul uman consumă energie
pentru procesele vitale pentru mișcare și pentru termoreglare.

          Alimentația trebuie să satisfacă nevoile pacientului și în același timp să realizeze echilibrul
nutritiv al organismului. Efortul de scurtă durata, caracteristic exercițiilor nutritive, este favorizat
de o alimentație bazată pe carne deoarece proteinele animale furnizează organismului creatină,
elementul de baza al contracției musculare. Nevoia de lipide este scăzută la pacienții care
lucrează în apă încălzită, în bazinele de tratament, iar nevoia de glucide deține un rol important
numai în contidia în care pacientul nu are diabet.

          Importantă glucidelor în organismul bolnavilor aflați la tratamentul prin

hidrokinetoterapie:

a.     Au rol de detoxifiere în urmă eforturilor

b.     Au rol plastic în sensul că din ele se pot formă unii aminoacizi care intră în construcția
proteinelor celulare ajungând astfel la creșterea și refacerea țesuturilor.
c.      Au rol catalitic explicat astfel – prin metabolismul lipidelor care nu pot fi arse în organism
până la faza finală de dioxid de carbon și apă, decât în prezența unei cantități suficiente de
glucide.
 

Rația zilnică de alimente depinde de vârstă, sexul și efortul pacienților în condițiile

mediului acvatic în care depun efort.

Pentru alcătuirea rației se ține seama de: cheltuiala energetică, caracteristicile efortului,
condițiile concrete de lucru, valoarea calorică a alimentelor și particularitățile individuale. Deși
nu există un anumit tip de regim alimentar acesta trebuie individualizat după fiecare pacient în
parte.

Indicații tehnicometodice pentru practicarea hidrokinetoterapiei

Indicații tehnicometodice de ordin general – exercițiile corective de elongație efectuate în

apă au un efect favorizat pentru corectarea deficienței coloanei vertebrale. Exercițiile corective
sunt recomandate și după perioada de imobilizare prin aparat gipsat al pacientului. În acest caz
exercițiile se vor adresa atât segmentului afectat cât și întregului organism.

Hidrokinetoterapia este un important factor terapeutic al complicațiilor determinate de

imobilizare.

Numai după obținere regultatelor dorite cu un anumit program de exerciții corective se

poate trece la o nouă etapă de tratament. Elementele de progresie privind solicitarea
organismului la efort este creșterea treptată a duratei de lucru. În funcție de deficiență apar
diferențe esențiale în ceea ce privește dozarea și specificul fiecărui exercițiu corectiv.

Scăderea treptată a nivelului apei este o metodata de lucru cu pacienții ce au deficiențe la

membrele inferioare prin transferarea treptată a greutății corpului către musculatura bolnavului.
  Contraindicații pentru folosirea exercițiilor corective în mediul acvatic:

a.     Tulburări circulatorii
b.     Tulburări ale sensibilității termice și dureroase
c.      În boli vasculare și în diabet
d.     În paralizii
e.      Ulcere gastrice sau intestinale
f.       Risc de hemoragii
g.     În hipertensiune arterială
h.     În boli maligne
 

Măsuri de securitate și sigurata pentru lucrul cu pacienții  în mediul acvatic:

-         Persoanele în vârstă nu tolerează bine apă la temperatura ridicată

-         Nu se va lucra în apă cu bolnavii care au circulația sanguină proastă
-         Apariția stării de amețeală sau de leșîn va opri imediat desfășurarea programului cu pacientul
respectiv
-         Pacienții nu trebuie lăsăți niciodată singuri sau fără supraveghere în apă
-         Pacienții cu răni deschise sau cu leziuni ale pielii nu vor fi tratați prin exerciții corective în
apă.
 

Indicații pentru lucrul în mediul acvatic:

-         Se va cunoaște starea generală a pacientului înainte de a întră în apă

-         Incinta va fi încălzită și fără curenți de aer
-         Efectele vindecării sunt asigurate de durata și exercițiile alese de kinetoterapeut
-         Nu vor fi forțați să execută exerciții dificile bolnavii cu dureri
-         Se va acționa în primul rând asupra contracturilor musculare
-         Se va lucra în ritmul personal al fiecărui pacient pentru corectarea deficienței fizice și totodată
pentru liniștirea sistemului nervos
-         Prin lucrul în apă caldă în mod involuntar se produce inhalarea aburului eliberat de apă prin
care sunt calmate iritatiile gâtului și fluidizarea secretiilor uscate sau groase.
 

Indicații tehnicometodice pentru lucrul în mediul acvatic

-         Exercițiile în apă alcătuiesc o categorie prin care scade rezistență mișcării

-         Exercițiile se execută în toate axele articulației lezate
-         Efortul depus de pacient se reduce uniform pe măsură recăpătării forței
-         Viteză de execuție a mișcărilor să fie lentă
-         Direcțiile de deplasare a mișcării se poate face de jos în sus, pe orizontală și de sus în jos
-         Viteză crescută a mișcării trasforma exercițiul corectic cu rezistență redusă într-un exercițiu cu
rezistență crescută.
 

Indicații metodice pentru ședințele de hidrokinetoterapie în apă termala cu săruri minerale

a.     Ședințele încep de la durata de 8-10 minute

b.     Durata ședințelor crește de la o zi la altă cu câte 2-3 minute până se ajunge la 15-20 de minute
pe zi
c.      Exercițiile corective se fac în reprize de 4-5 minute cu pauză de 2 minute
d.     La începutul tratamentului apă va fi de cc 36-36,5 grade celsius și va crește cu jumătate de grad
pe zi, dar numai până la 38 de grade celsius.
 
 
Poziția în decubit dorsal pe suport complet
*este o poziție care presupune existența unei plăci sau a unei tărgi fixată de bară sau bare ce
înconjoară bazinul sau piscină.
*pentru a evita plutirea, pacientul este fixat cu diferite chingi, scai, iar capul acestuia se sprijină
pe o pernă / balon de plastic sau cauciuc.
*poziția această, în cadrul mișcărilor, limitează mobilizarea coxofemuralelor, genunchilor și
trunchiului.
Poziția în decubit pe jumătate de suport
*este o poziție confortabilă care permite niște mișcări libere și mai ample din articulațiile
membrelor inferioare
* în această poziție materialul auxiliar principal este un suport de dimensiuni mult mai reduse,
fixat de bară(ele) de pe margini. Capul pacientului este menținut la suprafață apei pe perne de tip
cauciucat sau flotoare de tip guler sub ceafă.

Dispozitiv pentru asigurarea plutirii capului

       Poziția în decubit ventral pe suport reglabil

Pacientul este așezat pe o suprafață de sprijin având o extremitate fixată de bară(e) ce

înconjoară bazinul, celălalt capăt este scufundat în apă, permite reglarea în înălțime a suportului,
deci unghiulatia acestuia.

          Poziția în decubit ventral pe suport complet și pe jumătate de suport

Față de cel din decubit dorsal, aici un element de sprijin este la nivelul bărbiei sau al
frunții, care permite menținerea fetei în afară apei. Exercițiile sunt posibile în extensie, abducție
și rotație.
Poziția în decubit dorsal flotant

          Poziția așezat

Pacientul este așezat pe un suport cu înălțimea și dimensiunile unui scaun, acesta putând
fi confecționat special sau improvizat dintr-un taburet, scaun cu spătar sau fără, chiar scaun cu
roțile, fixat de fundul sau marginile bazinului, dacă apă este mai adâncă. Este o poziție care
permite:

-activitatea în imersie atât a membrelor superioare, cât și a celor inferioare

-solicită reacțiile de echilibru mult mai mult

-se pot realiza exerciții de trunchi, ridicare din așezat

-se pot realiza exerciții pentru obținerea ortostatismului la copii și la paraplegici.

Taburetul sau scaunul trebuie să aibă o înălțime suficient de joasă sau apă atât de adâncă
încât umerii să fie sub apă.

O varianta pentru realizarea poziției șezând în apă ar fi că pacientul să se poată așeza pe

treptele bazinului (trepte care coboară în apă) sau bancheta marginală. Această soluție se va
folosi în funcție de starea pacientului.
Poziția ortostatism / stând

Pacientul stă în imersie în apă până la nivelul dorit și se poate sprijini cu ajutorul
membrelor superioare de bară de la marginea bazinului. Grosimea barei trebuie să permită
prehensiune sigură (grosimea mare a barei va face prehensiunea dificilă). Pot fi amenajate bare
paralele pentru reeducarea mersului.

Reeducarea mersului cu ajutorul barelor paralele în apă

De asemenea, există și alte dispozitive pentru a mari rezistență apei, necesare pentru
creșterea dificultății de execuție a mișcării în apă sau de a micșora facilitatea ei. Ele se pot folosi
în oricare dintre pozițiile menționate anterior. Locațiile trebuie dotate obligatoriu cu băi și toalete
amenajate și pentru persoanele cu nevoi speciale.

Imaginația și creativitatea fiecărui cadru specialist sunt absolut necesare pentru alcătuirea
celui mai eficient program pentru cazul dat. Putem aminti și greșelile care se pot comite în cadrul
programelor de HBTKT. Exemple:

-dacă membrele superioare nu sunt scufundate în apă, programul kinetoterapeutic se poate

transformă în “balacit” doar în apă.

Poziția în atârnat plutitor

Este indicată mai ales în profiloxie sau la cei fără patologie semnificativă a trenului superior,
umărului sau brațelor.
Alte poziții funcțional-terapeutice

Pacienții pot folosi în bazinul treflă:patrupedia, poziția pe coate, decubit lateral, sau cu
ajutorl unor dispozitive – plasa sau ce permite poziția așezată- lift sau ascensorul de hidroterapie.

Procedurile de hidroterapie, prin factorii/ vectorii deja descriși deteremina din partea
diferitelor organe și sisteme o serie de reacții de răspuns.

Acțiunea procedurilor de hidrokinetoterapie:

Acțiunea asupra sistemului nervos

Se traduce prin influență celor trei componente ale acestora:

*sistemul nervos central

*sistemul nervos periferic

*sistemul nervos vegetativ.

Sistemul nervos central prin rețeaua de termoreceptori cutanați, este primul care sesizează
excitanții termici la care trimit răspuns pe căile eferențe, determinând manifestări funcționale atât
la nivelul SNP și SNV, cât și la nivelul altor sisteme, aparate și structuri funcționale periferice.

  Reflexele vasomotorii – complexe, cu potențial amplu și efecte pe măsură: imunologice,

antiinflamatorii, antalgie și trofice – care sunt astfel mobilizate, pot fi folosite în scop profilactic
sau / și terapeutico-recuperator în anumite stări patologice. SNC este acela care asigura
termoreglarea, pe cale reflexă, că rezultat al excitației terminatiilor nervoase corespunzătoare și
în mod direct, sub influență modificărilor de temperatura a sângelui care îl iriga.

Recele intens, aplicat pe o durata mai mare, determina diminuarea sensibilității nervoase
până la anestezie, iar crioterapia superficială are importante proprieteati analgetice dar printr-un
mecanism diferit de cel al celei profunde.  Orice excitație locală provoacă reacții de răspuns, care
se extind la regiunea corespunzătoare și chiar asupra întregului organism. Sunt regiuni mai
sensibile care, excitate, determina reacții mai intense din partea SNC. Acestea sunt situate în
special în partea posterioară a gâtului – denumită și zona gulerului Scerback și în regiunea
dorsală superioară. Ele trebuie protejate, acoperite cu prosop sau fulare speciale după efectuarea
procedurilor, indiferent de anotimp.

Căldura și recele aplicate timp scurt cresc excitabilitatea nervilor senzitivi periferici și a
SNC. Căldură aplicată o durata mai îndelungată diminuează sensibilitatea nervoasă, iar răceală
aplicată în aceleași condiții poate să ducă la anestezie.

Între sistemul nervos vegetativ și procedurile de hidrokinetoterapie există relații strânse,

în sensul că  simplificând reducționist – procedurile calde cresc tonusul vagal, iar cele reci
tonusul simpatic. 

Acțiunea asupra sistemului circulator

Excitatiile termice din cadrul hidrotermoterapiei determina asupra sistemului circulator

reacțiile de răspuns cele mai intense și mai complexe. Că o exemplificare pe cât de simplă, pe
atât de sugestivă, o procedura caldă face să apară coloratia roșie (eritem) a tegumentului, că
rezultat al vasodilatatiei în timp ce o procedura rece determina apariția palorii tegumentare, că
rezultat al vasoconstrictiei. Reacția la cald sau la rece nu are loc, totuși, mereu astfel. ea este
determinată de gradul temperaturii apei. În funcție de această, băile fierbinți pot determina inițial
pentru scurt timp vasoconstricție, în timp ce băile reci, după aplicarea unei fricțiuni, sau
procedurile cu factori termici contrastanti determina în final  (dacă sunt corect indicate și
executate metodologic) apariția vasodilatatiei.

În general, reacția dermovasculara la excitantul termic se caracterizează prin apariția

succesivă a trei faze care aparent paradoxal nu diferă calitativ față de rece sau cald.

Sub acțiunea excitantului rece există:

*faza 1 – de vasoconstricție, care durează 1-2 minute la individul normal, caracterizată

prin apariția palorii.
 *faza a 2-a – de vasodilatație a arteriorelor și venelor, cu hiperemia capilarelor . Pielea
devine caldacu o colorație roz-roșiatică, că rezultat al hiperemiei active. Fluxul circulator este
intensificat iar tonusul vascular este păstrat.

*faza a 3 –a – de stază / congestie pasivă, cu hiperemie capilară, concomitentă cu

vasoconstricția arteriorelor și venulelor. Tegumentul este rece și de culoare violacee, din cauza
schimbului crescut de gaze dintre țesuturi și sânge a cărui compoziție este, în acets context,
predominant venos. Corectarea acestei situații fiind necesară și posibilă prin intervenția
factorului mecanic (fricțiune) ce restabilește vasodilatația arteriolo-venulara activă, cu
diminuarea stazei din patul capilar, respectiv ameliorarea nutriției.

Sub acțiunea excitantului cald (40-45 de grade Celsius) are loc, de asemenea, o reacție
dermovasculara în trei faze, care diferă însă de cea descrisă mai sus, numai din punct de vedere
cantitativ:

*faza 1- de vasoconstricție, durează 10-20 de secunde

*faza a 2-a – de hiperemie activă, durează și ea foarte puțîn

*faza a 3-a – de hiperemie pasivă se caracterizează prin apariția colorației roșii a

tegumentului.

Reacția dermovasculara se răspândește pe cale reflexă pe toată suprafață tegumentului,

precum și la nivelul mucoaselor.

Alte reacții vasculare:

*mărirea patului vascular consecutiv vasodilatatiei determina eliberarea sângelui stocat în

depozite (ficat, splina, plex venos, subcapilar). Această determina o hipoperfuzie a organelor
interne, scăderea tensiunii arteriale și uneori lipotimie.

*modificarea temperaturii tegumentului la distanță. Primul contact cu excitantul termic

rece sau cald face că temperatura tegumentului care nu vine în contact direct cu excitantul să
scadă brusc la început, iar apoi să crescă treptat pe tot timpul băii.
 *rezistență periferică scade proporțional în timpul procedurilor calde și crește în timpul
celor reci, în funcție de temperatura.

*viteză de circulație în arterele periferice crește după aplicarea procedurilor calde și se

micșorează la cele reci.

*timpul de reîntoarcere a sângelui în comparație cu valoarea medie de repaus (22 de

secunde) , se modifică în funcție de temperatura procedurii, când această crește, timpul de
scurtează și invers.

*viteză  undei pulsatile în aorta sub influență diferitelor temperaturi se modifică astfel: la
cald crește cu 18-20%, iar la rece scade cu 4-5%.

*travaliul inimii (contracția cardiacă) crește la excitantul cald prin creșterea minut-
volumului (predominant pe seama creșterii frecvenței cardiace la cei neantrenați – respectiv a
volumului – bătaie la cei antrenați). Se înregistrează o creștere cu aproximativ 30% în băile de
38-39 de grade Celsius și cu 40% în cele hiperterme. În băile răcoroase de 28 de grade Celsius
minut-volumul scade cu 25%.

*tensiunea arterială, în funcție de temperatura, suferă o serie de modificări. Astfel:

-în băile calde, la T=36-40 de grade Celsius: tensiunea sistolică scade cu valori
însemnate, iar cea diastolică marchează coborâri importante.

-în băile fierbinți, de peste 40-42 de grade Celsius, tensiunea sistolică crește proporțional
cu creșterea temperaturii, iar cea diastolică rămâne neschimbată sau crește într-o măsură foarte
mică.

-băile reci cresc ambele tensiuni, dar cel mai mult crește cea diastolică.

-în cadrul băilor parțiale ascendențe, HAUFFE tensiunile rămân nemodificate.

Acțiunea asupra sângelui

           Procedurile de HTT influențează compoziția sângelui, modificând numărul
elementelor figurate.

-procedurile reci fac să crească numărul hematiilor cu valori de până la 800.000,

hemoglobina cu 14%, iar leucocitele până la de trei ori valoarea inițială.

-procedurile generale calde determina scăderea numărului hematiilor , a valorii

hemoglobinei și creșterea numaului leucocitelor până la 3-40.000 în băile fierbinți.

-procedutile de HT fierbinți măresc coagulabilitatea

-procedurile HT reci o micșorează (inclusiv crioterapia-toate prin descărcare

compensatorie de heparină de granule mastocitare).

-băile reci realizează o acidifiere a sângelui prin creșterea de CO2  arteriolar și alveolar că

rezultat al amplificării proceselor de ardere a grăsimilor și hidraților de carbon consecutiv
termoreglării chimice.

-băile calde și fierbinți fac să crească alcaloză prin scăderea CO2 datorită hiperventilatiei
și pierderii unor anioni, acizi prin transpirație și diureza crescută, că și eliminării de CO2 prin
tegument.

-prin influență HTT calde, are loc o diluare a sângelui datorită trecerii unor lichide sărace
în albumina din spațiile interstițiale, la care se adaugă și mobilizarea depozitelor sanguine,
determinând o creștere a masei sale.

-sub influență HTT cu procedurile reci, are loc o concentrare a sângelui în scopul
împiedicării pierderilor de căldură.

Acțiunea asupra aparatului respirator

În general, mecanică respiratorie influențează, prin intermediul mușchiului diafragm,

circulația abdominală, și în special ficatul.
 Excitanții termici influențează în mod reflex ritmul și amplitudinea respiratorie în cadrul
mecanismului complex al termoreglării.

Factorul termic influențează funcția respiratorie și schimbul de gaze.

Aplicațiile reci sau fierbinți de scurtă durata, care interesează regiuni întinse ale
tegumentelor sau zone deosebit de sensibile (ceafă, regiunea dorsală superioară, abdomen,
torace) provoacă în primul moment o inspirație profundă, apoi o oprire scurtă în inspirație,
urmată imediat de respirații sacadate superficiale sacadate și neregulate asemănătoare unei stări
de amoxemie. În continuare, se măresc freventa și amplitudinea mișcărilor respiratorii și apoi
totul reintră în normal.

Băile de diferite temperaturi determina diferite tipuri de respirații:

-băile hipoterme (31-32 de grade Celsius) determina o repiratie superficială și neregulată.

-băile reci de 18-20 de grade Celsius determina o creștere a volumului respirator.

-băile calde de 36-38 de grade Celsius determina apariția unei respirații profunde care se
accentuaeaa pe măsură creșterii temperaturii, fără că frecvența să se mărească apreciabil.

-băile fierbinți de 42-44 de grade Celsius determina apariția unei respirații de tip Ceyne-
Stokes. Aerul repirator și minut-volumul cresc foarte mult.

-băile ascendențe parțiale determina apariția unei respirații profunde și rare.

-procedurile de HTT cuprinse între 35-37 de grade Celsius, o “zona de temperatura

metabolică indiferență-neutralitate”, fac că volumul respirator și consumul de O2 să atingă valori
minime.

Acțiunea asupra sistemului muscular

Excitatiile termice influențează atât musculatura netedă, cât și pe cea striata.

 *aplicațiile reci de scurtă durata cresc randamentul mușchilor striați, înlăturând oboseală,
însă sub acțiunea prelungită a HTT reci musculatura striata își mărește tonusul, apar contracții
sub formă de tremuraturi involuntare, iar tegumentul ia aspectul caracteristic de “piele de găînă”,
datorită influenței elementelor lui contractile.

*aplicațiile fierbinți de scurtă durata au efecte asemenatoare, dar mai puțîn intense.

*procedurile HTT calde diminuează forță musculară. Aplicațiile de HTT calde de 36-37
de grade Celsius au o acțiune calmantă asupra sistemului nervos, determinând scăderea tonusului
muscular, cu efect benefic asupra contracturilor, hipertoniei neurologice, spasticitatii etc.

*excitatiile termice locale sau generale influențează musculatura netedă a tubului

digestiv:

-în starea normală, aplicațiile calde pe pielea abdomenului, că și o baie caldă, determina o
creștere a tonusului gastric și intestinal și o mărire a mișcărilor peristaltice însoțită de o
hiperemie a mucoaselor.

-excitatiile reci au efect contrar. De aceea, baia în mare, după o masă copioasă este
contraindicată.

Acțiunea asupra metabolismului

Procedurile de HTT influențează metabolismul în sensul creșterii sau scăderii acestuia în

funcție de creșterea sau scăderea temperaturii țesuturilor. Procedurile HTBKT cuprinse în “zona
metabolică indiferență-neutrală” și cu durata de 10-15 minute  nu modifică metabolismul
oamenilor sănătoși. Ele influențează favorabil metabolismul convalescentilor. Modificările
metabolice sunt evidențiate prin variații ale volumului respirator ale consumului de O2 și
eliminarea de CO2.

*procedurile calde la 38-40ᵒC determina ușoare creșteri ale metabolismului, pe seama atât
a consumului mărit de hidrați de carbon și de grăsimi.
 *procedurile calde prelungite la 38-40ᵒCsau cele fierbinți duc la creșterea temperaturii
corpului și prin această, implicit, măresc considerabil metabolismul.

*procedurile reci, chiar și de durata scurtă (stropirile, fricțiunile, dușurile) determina o

foarte accentuată creștere a metabolismului. Eliminările de acid uric cresc și cu 20%și de
asemenea cele ale amoniacului. În compoziția sângelui crește Că și scade Na. Prin urină se
elimina, mai ales după folosirea procedurilor calde-hiperterme, fosfații, sulfatii, clorurile etc.

Acțiunea asupra sistemului endocrin

Se poate obține atât accentuarea funcțiilor unor glande cu hipofunctie secretoare cât și
reducerea producerii de hormoni la cele cu hiperfuncție.

*în hiperfunctiile tiroidiene se obțîn ameliorări evidente prin proceduri de HT , care se

traduc mai ales prin echilibrarea diferitelor mecanisme vegetative dereglate. Metabolismul bazal
și iodocaptarea vor pune în evidență și modificările cantitative ale glandei în caz de hiperfuncție
sau hipofunctie tiroidiană.

*suprarenală reacționează și ea la tratamentul HT printr-o eliminare crescută de 17

cetosteroizi.

*hipofunctia glandelor sexuale poate să fie ameliorată simțitor cu ajutorul procedurilor de

HTBKT.

*se realizează o bună toleranță la hidrați de carbon în cazul diabetului zaharat, fapt ce
explică o bună influență a HTT asupra pancreasului.

Acțiunea asupra termoreglării

 Termoreglarea (greacă, thermos-cald, fr. regler-a aranja, a orandui) este o funcție
multisistemica constând în capacitatea organismului de a-și menține constanța temperatura
corpului, indiferent de oscilațiile temperaturii mediului ambiant.

Mecanismul termoreglării este foarte complex. Este rezultatul unei conlucrari perfecte
între diferite nivele și sisteme (nervos, endocrin, cardiovascular, respirator, excretor și muscular).
Reacțiile de termoreglare se efectuează în mod reflex că răspuns la excitația termică recepționată
de receprorii din piele și a interoreceptorilor – receptorilor din regiunea talamica.

Temperatura organismului uman este menținută în medie la 37-37,2ᵒC în interior și la

36,4-36,6ᵒC la axilă. Ea prezintă variații până la 1ᵒC în 24 de ore legate de activitatea ritmică a
organismului cu un maximum între orele 16-18 și un minimum noaptea între orele 01-
04.Procedurile de HTT datorită variațiilor termice pun organismul în situația de a se apară
împotriva oscilațiilor termice ale mediului. 

Desfășurarea tratamentului de HTKT

Derularea programului de tratament are etape bine determinate, efectuate de membrii

unei echipe de specialiști, după cum urmează:

-Consultarea pacientului de către medicul de specialitate RMFB, cu elaborarea fișei de

tratament (în care trebuie menționate: diagnosticul de boală sau sindrom, formă clinică și stadiul
acesteia, metodologia completă cu precizarea tuturor parametrilor și valorilor acestora, ce se vor
utiliza în cadrul procedurilor plus eventuale contraindicațîi în cazul dat).

-Elaborarea fișei de tratament se bazează preliminar pe culegerea unor parametri bio-

fiziologici (vârstă, sex, perioada ciclului menstrual la femei, frecvența cardiacă, tensiunea
arterială, testarea reacției dermovasculare) și patologici (antecedente cu sechele de cardiopatie
ischemică / infarct miocardic, accident vascular cerebral, traumatism cranio-cerebral, epilepsie,
insuficientă renală, boli dermatologice, boli psihice cu intensitate psihotică), pentru a putea
evalua balanță beneficii-riscuri, pentru procedurile prescrise la pacientul concret
 -Identificarea pacientului cu respectivă fișa de tratament, studierea acesteia și reevaluarea
zilnică înainte de procedura a frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale de către fizioterapeut sau
kinetoterapeut.

-Dialogul cu bolnavul din care să aflăm dacă pacientul știe să înoate sau dacă îi este frică
de apă.

-Pregătirea pacientului înainte de tratament (alimentație, echipamentul necesar, igienă

personală și cea colectivă, dușul înainte și după ieșirea din bazin, odihnă după tratamentul
pauzele între 2-3 proceduri de hidro-termo-terapie consecutivă).

-Supravegherea până intră în apă (transferurile în bazin,piscină, treflă cu sau fără

dispozitive speciale – macara, lift etc.)

- urmărirea respectării prescrierii medicale , inclusiv a duratei și intensității tratamentului

-respectarea temperaturii corecte a apei, prescrisă de medicul specialist

-respectarea ritmului de lucru în HKT, a dozării exercițiilor

-rehidratarea și continuarea tratamentelor

-supravegherea stării pacientului pe durata procedurii- aspectul pielii (paloare, cianoza,

tegumente marmorate, piloerectie), al stării neuro-vasculare sau / și de conștientă (amețeli,
parestezii, lipotimie sau sincopă / leșîn), al mișcărilor respiratorii (tahipnee, sau mai rar
bradipnee- dispnee de diferite intensități până la senzație de sufocare).

-respectarea altor precauții particulare la cazul respectiv

-acordarea de prim-ajutor în caz de accidente / inec , incidente de tipul celor descrise mai
sus s.a.

 
Afecțiuni ale coloanei vertebrale tratate cu ajutorul hidrokinetoterapiei

1.Cifoza
 Noţiuni generale:

Cifoza= este o deformare a coloanei vertebrale în plan sagital prin curbarea antero-
posterioară a acesteia cu concavitatea orientata anterior și convexitatea orientata posterior. Poate
afecta diferite segmente ale coloanei vertebrale, dar este mai frecvent localizată în regiunea
dorsolombară. Dacă cifoza este foarte accentuată se formează o proeminență în plan sagital
numită gibozitate (gibus).

Cifoza dorsală – datorată exagerării curburii fiziologice (toracală)

Cifoza lombară – datorată inversării curburii fiziologice (retroversia bazinului)

Cifoza cervicală – datorată poziţiilor vicioase

Cifoza totală- afectează toate regiuniile coloanei vertebrale

Simptomatologia şi semnele cifozei:

a)     Durere uşoară sau severă la nivelul coloanei toracice(dorsale)

b)    Rigiditate şi tensiune musculară a zonei afectate şi a spatelui

c)     Modificări ale poziției umerilor

d)    Dificultăți ale respirației sau chiar a circulației

e)     Senzație de oboseală sau scădere a forței musculare

f)      Deplasarea spre înainte a capului

g)     Apariţia cocoaşei.

Cauzele și factorii de risc ai cifozei

 Cea mai frecvența cauza a cifozei la adulți se datorează fracturilor vertebrale cauzate de
osteoporoză. Acest lucru poate apărea atât la bărbați, cât și la femei, dar este mai frecvent la
femei.

Pe măsură ce osteoporoza slăbește oasele vertebrale la nivelul coloanei, vertebrele sunt

susceptibile la fracturi, care apar în mod obișnuit în formă de până - cu partea din față a
vertebrelor care se prăbușesc și își pierd înălțimea, iar partea din spate a vertebrei își menține
înălțimea. Pe măsură ce partea din față a osului este zdrobită, acel segment al coloanei vertebrale
se îndreaptă spre interior, rezultând o curbă cifotica și o postura înclinată înainte.

 Tipuri de cifoză

        Cifoză posturală- această formă de cifoză este atribuită posturii proaste și alunecării. Se
întâmplă atât la paciențîi tineri, cât și la cei în vârstă.

        Cifoză Scheuermann se estimează că 4-8% din populația generală poate suferi de cifoză
Scheuermann. Această afecțiune apare la adolescenți datorită creșterii anormale a coloanei
vertebrale și a discurilor.

        Cifoză congenitală această formă de cifoză se prezintă, de obicei, la sugari și copii, datorită
unei malformațîi a coloanei vertebrale în uter. Spre deosebire de alte forme de cifoză, această
formă necesită cel mai adesea intervenția chirurgicală (la o vârstă fragedă) pentru a realinia
coloana vertebrală și a preveni progresia deformării.

 
 Examinarea fizică a pacientului

În timpul examenului fizic, medicul se va uită la spate și va palpa coloana vertebrală pentru a
simți posibile anomalii. Medicul va apasă pe mușchi pentru a vedea dacă există o sensibilitate.
Va verifică înălțimea pacientului și îi va cere să se aplece pentru a verifică coloana vertebrală din
lateral. La cifoză, rotunjirea spatelui superior poate deveni mai evidență în această poziție.
Medicul ar putea efectua, de asemenea, un examen neurologic pentru a verifică reflexele și forță
musculară.

Evoluția cifozei - în timp, părți ale corpului nostru se pot uza sau degenera. Când se întâmplă
acest lucru, acele părți ale corpului nu funcționează la fel, iar această degenerare poate duce la
cifoză.

În cifoză mușchii de pe partea cu concavitatea sunt scurtați și relaxați, iar cei de pe partea cu
convexitatea sunt alungiți și în tensiune.

Mișcarea indicată în cazul cifozei este extensia zonei cifotice.

Mișcarea contraindicată în cazul cifozei este flexia zonei cifotice.

Biomecanică coloanei dorsale:

 Mișcarea Plan Axa Mușchii efectori

Flexie Sagital Transversală Marele pectoral

Extensie Sagital Transversală Erectorii spinali

Rotație Transversal Longitudinala Oblici abdominali, romboizii

 Înclinare Frontal Sagitala Oblici abdominali

Circumducție Toate Toate Toți

Obiective

  Tonifierea , în condiții de scurtare, a musculaturii paravertebrale

  Tonifierea, în condiții de alungire a musculaturii abdominale și toracice

  Reeducarea reflexului corect de postura

  Combaterea durerii, dacă e prezența

  Corectarea deficitului respirator, prin reeducarea respirației

  Antrenarea la efort

  Creșterea mobilității articulare

  Relaxarea zonei musculare tensionate

Programele de recuperare vor ține cont de fiecare pacient în parte, particularizand

exercițiile aplicate, în funcție de gradul de cifozare, cât și de existența altor deformații.

 Exerciții pentru cifoză (pe uscat)                                 

Ex1

Tipuri de mers

Mers cu săculeț de nisip sau carte pe frunte

Mers cu pas fandat, membrele superioare extinse în lateral cu arcuire

Mers cu extensia capului pirvind spre cer.

Mers cu mișcări ample de respirație.

Ex2

P.I: stând depărtat, membrele superioare extinse înainte la nivelul umerilor

T1: se efectuează extensia membrele superioare extinse spre lateral (inspir), menținere 5 secunde

T2: revenire în P.I (expir).

Ex3

P.I: stand depărtat, membrele superioare extinse înainte la nivelul umerilor, țînând de capete un
baston

T1: se efectuează extensia membrele superioare, trecând de linia capului cu inspir profund și
menținere 5 secunde

T2; Expir cu revenire în P.I

Ex4

P.I: Stând depărtat, cu o bandă elastică ținută în zona cefei de kinetoterapeut

T1: Se execută extensia zonei cervicale cu inspir , menținere 3 secunde

T2: Revenire în P.I cu expir

 

Ex5

P.I: Din decubit ventral

T1: Extensia zonei cervicale cu inspirație

T2: Revenire cu expiratie în P.I

Ex6

Stând atârnat la spalier, menținere 10-15 secunde

Ex7

P.I: Din patrupedie

T1: Se execută arcuirea spatelui cu inspirație și menținere 3 secunde

T2: Expir și revenire în P.I

Ex8

P.I: Din stand depărtat, cu membrele superioare extinse deasupra capului, și țînând o minge
medicinală

T1: Capul privește după minge, (în extensie cu inspir), menținere 3 secunde

T2: Revenire în P.I cu expir

Ex9

Autoposturarea corectă cu față la oglindă realizată de către pacient , supravegheat de

kinetoterapeut.

Ex10

P.I: Din patrupedie

T1: Se coboară bazinul pe călcâie și se întind brațele spre înainte cu menținere 5 minute

T2: Revenire în P.I.

 Exerciții în apă pentru cifoză

Indicații tehnico-metodice:

Înainte de începerea lucrului în apă se va efectua pregătirea organismului pentru efort și

influențarea selectivă a aparatului locomotor pe uscat cu obiecte portative;

-exerciții statice sub formă efortului izometric, executat din poziția de extensie a trunchiului;
-exerciții dinamice, bazate pe mișcarea de extensie și întindere a coloanei vertebrale

-exerciții de respirație și relaxare.

Ex1

Bras procedeu complet

Ex2

Înot pe spate procedeu complet

Ex3

Cu spatele rezemat de peretele bazinului, brațele întinse în lateral, mâinile apucă marginea
bazinului, mișcări de picioare, încercând să arcuim șoldurile în sus, până ce ajung la suprafață.

Ex4

Din pluta pe spate brațele întinse sus, mâinile încrucișate deasupra capului, mișcări de picioare. 

Ex5

Țînând o pluta sub ceafă, spatele arcuit, șoldurile ridicate, mișcări de picioare.

Ex6

Pluta pe spate, cu accent pe inspir și expir profund, mâinile pe lângă corp, membrele inferioare
lipite și în extensie.

Ex7

Înot pe spate , la fiecare 10 bătăi de picioare, alternam membrele superioare din procedeul înot
pe spate.
Ex8

Înot pe spate, cu o mâna pe lângă corp, în timp ce cu cealaltă mâna ținem pluta deasupra capului.

Ex9

Înot pe șapte cu membrele superioare întinse pe lângă corp, la fiecare 10 bătăi de picioare ,
tragem genunchi la piept, cu extensia zonei dorsal.

Ex10

Înot lateral, cu o mâna pe lângă corp, iar cealaltă țînând deasupra capului o pluta, capul se
sprijină pe umăr, zona dorsală este în usora extensie, iar membrele inferioare realizează mișcarea
de la procedeul craul ( triplă flexie).

Concluzii:

Cifozele netratate la timp , sau deloc duc la apariția compensatorie a lordozei.

Datorită umerilor căzuți, a posturii incorecte, caracteristică a cifozei pot apărea boli
cardiovasculare.

Cutia toracică înfundată o altă caracteristică a cifozei , duce la apariția bolilor respiratorii,
datorate insuficienței respiratorii.

Atenția medicală în tabloul clinic al cifozei este îndreptată spre 3 elemente:

-durere

-aspect cosmetic

-compromiterea neurologică( riscul neurologic asociat cu cifoza e rar, dar când este prezent
necesită intervenție chirurgicală, curbură strânsă a coloanei , pe segmente puține vertebrale , e
considerată un risc neurologic, prin compresia anterioară).
 

2. Lordoza

Lordoza lombară: este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital, având

convexitatea orientată anterior, fiind localizată în regiunea lombară. Mai exact este o accentuare
a curburii fiziologice lombare, bazinul în anteversie (antero-posterior), abdomenul hipoton și
proeminent. Se asociază în general cu genunchii în hiperextensie (genu recurvatum) și rotație
spre înăuntru.

CLASIFICARE:

❖ Lordozele funcționale sunt de obicei deviaţii care se corectează în poziţia aşezat, au o

evoluţie lentă şi păstrează mobilitatea coloanei vertebrale. Se dezvoltă pe parcursul
vieții din cauza anumitor factori negativi iar cauzele care predispun sunt: habituale
(postura incorectă, atitudinea lordotică), profesionale, purtarea de tocuri înalte,
obezitate, sarcină, spondiloză şi compensatorie unei cifoze dorsale, putând fi
corectate cu ajutorul exercițiilor la timp pentru a nu deveni o lordoză structurală.
 ❖ Lordoza structurală are o cauză şi un început bine precizat, cu semne şi manifestări
caracteristice. Aceasta poate fi: congenitală, rahitică, paralitică, miopatică, reumatică,
determinate de modificări în forma şi funcţia articulaţiei coxofemurale sau a
membrelor inferioare, putând fi corectate cu ajutorul unui tratament ortopedic sau
chirurgical.

Inspectie vizuala: la fel ca și în cazul cifozei, pentru această deviație vom privi coloana
din profil (plan sagital). Astfel, urmărim curburile fiziologice ale coloanei vertebrale dar şi
celelalte segmente (baziunul, membrele inferioare).

În cazul apariției unei lordoze se accentuează curbura fiziologică din zona lombară, astfel
se observă o înclinare a bazinului spre înainte dezvoltând o proeminență posterioară a bazinului
și o proeminență anterioară a abdomenului.
 FACTORI DE RISC:

❖ Cifoza

❖ Obezitate

❖ Platfus

❖ Stil de viata sedentar

❖ Slabirea muschiilor spatelui

❖ Sarcina

Simptomatologie:

• durere uşoară sau severă la nivelul coloanei lombare, dar și a membrelor inferioare.
• proeminența posterioară a bazinului datorită arcuirii excesive a regiunii lombare.
• proeminența anterioară a abdomenului, care pare mărit.
• rigiditate şi tensiune musculară a zonei lombare.

În unele cazuri, persoanele afectate descriu simptomele lordozei de forma unei

flexibilităţi scăzute, sau pierderea de mobilitate şi de activitate. Cu toate acestea, uneori
lordoza poate să nu cauzeze niciun fel de simptome. Din acest motiv, semnele precum
senzaţia de durere, spasmele musculare, durerile tulburătoare nu apar decât în fazele
ulterioare ale afecţiunii.
În cazuri rare, lordoza poate fi asociată cu tulburări de urinare sau la nivel intestinal.

Obiective:
 1. Reducerea durerilor resimtite la nivelul spatelui prin corectarea posturilor vicioase care pot
accentua afectiunea, asuplizarea coloanei vertebrale prin tonifierea musculaturii paravertebrale

2. Ameliorarea posturii prin:

– posturi fixe menţinute, utilizându-se perne, suluri, spătarul scaunului, peretele, pentru
corectarea hiperlordozei lombare.

– exerciţii de corectare posturală axate pe conştientizarea înclinării pelvisului pentru

delordozare ;

3. Creşterea flexibilităţii coloanei (mobilitatea coloanei este limitată mai ales în zona
lordozată) prin :

- tehnica Cotrel (cea mai folosită în prezent): decubit ventral, cu membrele inferioare cât mai
întinse, membrele superioare întinse pe lângă urechi ; se întinde întregul corp, apoi treptat se
extind braţele, corpul se lordozează, membrele inferioare se extind din şolduri (arcuite pe
extensie cât mai mare). Apoi, un membru superior se duce înapoi spre şold, care se extinde;
celălalt membru superior rămâne lânga ureche.

4. Tonifierea musculaturii abdominale si fesiere (muschiul iliopsoas, patratul lombat).

5. Eliminarea contracturilor de la nivelul musculaturii paravertebrale prin relaxarea

musculaturii paravertebrale.

6. Refacerea mobilitati articulatiilor intervertebrale.

7. Stabilizarea coloanei vertebrale si corectarea curburilor patologice.

8. Prevenirea compensarii cu o curbura cifotica in regiunea dorsala

9. Cresterea volumului respirator

Biomecanica zonei lombare

Plan Axa Mușchi efectori Mușchi antagonici

Dreptul abdominal,
1. Flexie Sagital Transversală Erectorii spinali
Iliopsoas
Erectorii spinali, Peretele abdominal
2. Extensie Sagital Transversală
patratul lombar anterior
Pătratul lombar,
Aceeași
Înclinare Psoas, Oblic intern
3. Frontal Sagitală musculatură pe
lateral si extern, erectori
partea controlaterală
spinali.
Oblici – mic si
mare, Iliopsoas, Aceeași
4. Rotație Tranversal Longitudinală transvers musculatură pe
abdominal, erector partea controlaterală
spinali.
Circumducți
5. Toti Toti
e
Exercitii pe uscat:

1. P.I. DD, M.I. flexate, tălpile pe sol, M.S. aflate în extensie

T1 – Pacientul impinge zona lombară în saltea – pe expirație – se lucrează isometric 3-6 s.

T2 – Revenire în P.I. prin inspirație.

2. P.I. DD, M.I. în extensie, M.S. aflate pe sol în abductie

T1 Flexia coapsei pe bazin, se trage genunchiul la piept cu ajutorul membrelor

superioare- stangul- dreptul alternative sau cu ajutorul
kinetoterapeutului

T2 Revenireîn P.I. prin

inspirație
 3. P.I Stand departat, mainile pe langa corp

T1 Se efectueaza flexia trunchiului

T2 Revenire in P.I

4. P.I Stand departat, membrele superioare pe langa

corp

T1 Se realizeaza inclinari ale trunchiului spre stanga si spre dreapta

T2 Revenire in P.I
5. P.I D.D, M.I flexate, talpile pe sol, M.S. la nivelul umerilor in abductie

T1 Se duc bratele pe genunchi prin expiratie

T2 Revenire in P.I prin inspiratie

6. P.I D.D, M.I flexate, talpile pe sol. M.S la nivelul umerilor in abductie
 T1 Se realizeaza extensia unui membru inferior si se vine cu bratul opus la acesta, prin
expiratie- stangul/dreptul alternativ

T2 Revenire in P.I

7. P.I D.D, M.I flexate, bratele pe langa corp

T1 Se trag ambii genunchi la piept si se ajuta cu ajutorul mainilor

T2 Revenire in P.I
8. P.I Din patrupedie

T1 Intinderi cu mentinere 5-10 secunde

T2 Revenire in P.i

9. P.I Din patrupeide

T1 Osul sacru la tavan

T2 Revenire in P.I
 10. P.I. DD, M.I. aflate în flexie ușor depărtate, M.S. extinse in abductie

T1 înclinare lateral concomitantă a M.I. – pe expirație

T2 Revenire în P.I. prin inspirație

Exerciții în apă:

1. P.I. Pacientul aflat la marginea bazinului în triplă flexie a M.I., M.S. aflate în extensie cu priză
pe marginea bazinului,

T1 Se execută ducerea bazinului spre înapoi cu menținere 3-6-9  sec. – pe expirație.

T2 Revenireîn P.I. pe inspirație.

2.  Pacientul sprijinit cu spatele la marginea bazinului, se efectuează imitarea mersului pe

bicicletă. M.S sunt în abducție la nivelul umerilor, iar M.I vor efectua triplă flexie.
  Recomandare:  Se recomandă că spatele să rămână tot timpul în contact cu marginea bazinului.

3.  Sprijinit  cu spatele la marginea bazinului, se efectuează  flexia alternativă a genunchiului la

piept.

4.  Alunecare dorsală, M.S. pe lângă corp, se efectuează deplasare cu mișcări de picioare
specifice procedeului spate, genunchii ușor flexați.

5.  Sprijinit  cu spatele la marginea bazinului, se efectuează  flexia ambilor genunchi la piept.

6.   Alunecare dorsală cu pluta ținută în zona lombară, se efectuează mișcări de picioare,
specifice procedeului spate cu genunchii flexați.

7. Alunecare dorsală, se efectuează mișcări de picioare specifice procedeului spate, la 5-7 bătăi
de picioare se flexează un genunche.

8. Alunecare dorsală cu o pluta ținută deasupra abdomenului, se efectuează mișcări de picioare

specifice procedeului bras (doar mișcarea picioarelor din stilul bras).

9. Alunecare dorsală, cu bazinul mult coborât, brațele anteduse, palmele menținute pe genunchi,
se efectuează mișcări de picioare specifice procedeului spate.

10. Craul procedeu complet, după 5 vasliri de brațe se efectuează o rostogolire spre înainte.

11. La marginea bazinului se efectuează o ghemuire și plutire la suprafață apei în apnee.

12. Craul procedeu complet.

NU SE FOLOSEȘTE STILUL
BRAS LA LORDOZĂ!
 3. Cifolordoza

 Cifolordoza este o deficiență a coloanei vertebrale sub formă de deviație în plan sagital,

cu două curburi a căror convexitate este orientată posterior, iar cea lordotica orientate anterior.

Cifolordoza este o deficiență frecvența, care se instalează treptat din necesitățile

mecanice de echilibrare a coloanei vertebrale. Pentru corectarea acestei deficiențe se fixează una
dintre curburi în poziție corectă sau hipercorecta și se mobilizează dinamic cealaltă curbură în
sensul redresării. Exercițiile cu structura corectivă pentru ambele curburi se efectuează sub
control riguros.

Accentuarea curburilor fiziologice se poate face fie simultan,realizând o cifolordoza

primară, fie pe rând, prin compensarea printr-o curbură inversă a unei cifoze primare sau a unei
lordoze primare netratate la timp și în mod corespunzător.

Atât într-un caz, cât și în celălalt, deviația complexă se dezvoltă din considerente de
reechilibrare a coloanei vertebrale.
 Indicații:

La nivel TORACAL, mișcarea indicata este EXTENSIA

La nivel LOMBAR, mișcarea indicata este FLEXIA

Contraindicații

La nivel TORACALA este contraindicată FLEXIA

La nivel LOMBAR este contraindicată EXTENSIA

 

D
Simptomatologie:
Durere uşoară sau severă la nivelul coloanei toracice (dorsale) și lombare
 Rigiditate şi tensiune musculară a zonei afectate şi a spatelui
 Dificultăți ale respirației sau chiar a circulației
 Proeminența anterioară a abdomenului, care pare mărit.
 Senzație de oboseală sau scădere a forței musculare
Biomecanica coloanei dorsale:

Mișcarea Plan Axa Muschiiefectori

Flexie Sagital Transversală Marele pectoral

Extensie Sagital Transversală Erectoriispinali

Rotație Transversal Longitudinală Obliciabdominali, romboizii

Înclinare Frontal Sagitala Obliciabdominali

Circumducție Toate Toate Toți

  

Biomecanică coloanei lombare:

Mișcarea Plan Axa Mușchiefectori

Flexie Sagital Transversală Dreptulabdominal, Iliopsoas

Extensie Sagital Transversală Erectoriispinali,

patratullombar
Înclinare lateral Frontal Sagitală Pătratullombar, Psoas,
Oblicintern și extern,
erectorispinali.
Rotație Tranversal Longitudinală Oblici – mic și mare,
Iliopsoas, transvers
abdominal, erector spinali.

Circumducție     Toți
 

 
  

OBIECTIVE:

 Tonifierea în condiții de lungire a grupelor musculare din regiunea sacro-lombară

 Tonifierea în regim de lungire a musculaturii anterioare a toracelui

 Tonifierea în regim de scurtare a musculaturii abdominale și a toracelui în regiunea dorsală

 Combaterea dezechilibrelor musculo-ligamentare

 Ștergerea reflexului de atitudine greșită și formarea unui reflex nou de atitudine corectă

 Corectarea deficiențelor secundare compensatorii: corectarea atitudinii de flexie a toracelui și de

înclinare înainte a bazinului

 Menținerea și corectarea posturilor și aliniamentului corpului pe tot parcursul recuperării

 Diminuarea frecvenței respiratorii concomitent cu creșterea amplitudinii respirației

EXERCIȚII PENTRU CIFOLORDOZA- PE USCAT 

Ex.1

P.I. Șezând pe o minge, țînând un baston de capete, brațele întinse  la nivelul umerilor

T1: Se duce bastonul desupra capului –pe expiratie- și se menține poziția timp de 5-8 sec

T2: Se revine în P.I. cu inspirație

4 Serii x 15 repetări

 
 Ex.2

P.I. Șezând pe minge, se prinde o bandă elastică de capete,   brațele deasupra capului

T1: Se duc brațele în extensie, până când bandă ajunge la   linia omoplaților și se menține
poziția 5 sec

T2: Se revine în P.I. cu inspirație

4 Serii x 15 repetări
 

Ex.3

P.I. Pe saltea, în poziție fetală, cu mâinile întinse pe un         rulou

T1: Se ridică alternativ câte un braț- cu expiratie- pe limita   mobilității

T2: Se revine cu mâna întinsă pe rulou (insipratie)

 4 Serii x10 repetări/braț

 
 

Ex.4 

Atârnat la spalier. 4 Serii x 15 sec

Ex.5
P.I. Decubit dorsal, cu mâinile  la ceafă, membrele inferioare extinse sprijinite pe minge

T1: Se  face flexia coapsei pe bazin, cu expiratie

T2: se revine în P.I. cu inspirație

4 Serii x 15 repetări

 
Ex.6

P.I. Decubit dorsal, cu mâinile la ceafă, genunchii flectati la 90 grade

T1: Se efectuează răsuciri stânga/dreapta cu expiratie pe fiecare     răsucire

T2: revenire la P.I. cu inspirație

4 Serii x 10 repetări fiecare parte

 
 

     

Ex. 7 

P.I. Decubit dorsal, cu mâinile la ceafă, avem prinsă de spalier o bandă elastică în care se pune
un picior, iar celălalt membru inferior stă în extensie
 

T1: Se efectuează flexia coapsei pe bazin, cu piciorul în bandă elastică -cu expiratie-

T2: Se revine în P.I. cu inspirație

4 Serii x 10 repetări/ picior

 
 

                                        

 
 

Ex.8

P.I. Atârnat la spalier

T.1: Se efectuează flexia coapsei pe bazin cu expiratie

T2: Se revine la P.I. cu inspirație

4 Serii x 10 repetări

 
Ex. 9

P.I. Din ortostatism, membrele inferioare ușor depărtate, în mâini se ține un baston prins de
capete deasupra capului

T1: Se efectuează flexia coapsei pe bazin a unui membru inferior, concomitent cu tragerea
bastonului pe după cap+ expiratie

T2: Se revine în P.I. cu inspirație

4 Serii x 10 repetări/ picior

 
 

 Ex. 10 

Mâinile împreunate la nivel sacral, mers cu ridicarea alternativă a genunchilor

EXERCIȚII PENTRU CIFOLORDOZA- ÎN APĂ

          Înainte de începerea programului de recuparere în apă, se va efectua o încălzire generală și

specifică pentru a pregăti aparatul locomotor și respirator de efort.

Ex.1

Alunecare spate, cu o pluta ținută sub abdomen,se efectuează mișcări de picioare specifice
procedeului bras

Ex.2
Pacientul sprijinit de marginea bazinului, cu M.S. în abducție la nivelul umerilor, spatele lipit de
bazin, se efectuează flexia alternativă a M.I. la 90 grade cu genunchii în extensie

Ex. 3

Pacientul sprijinit de marginea bazinului, cu M.S. în abducție la nivelul umerilor, se imită mersul
pe bicicletă, M.I. în triplă felxie

Ex.4

Pacientul sprijinit de marginea bazinului, cu M.S. în abducție la nivelul umerilor, se efectuează

flexia ambilor genunchi la piept

Ex. 5

Alunecare ventrala cu o pluta ținută sub abdomen, se efectuează mișcări de picioare specifice
procedeului craul

Ex.6

Alunecare dorsală, brațele sus, mâinile împreunate, bazinul coborât, se efecteaza mișcări de
picioare specifice procedeului spate

Ex.7

Alunecare dorsală, bazinul mult coborât, se efectuează mișcări de picioare specifice procedeului
spate și vasliri simultane de brațe 

Ex.8
Alunecare dorsală, se efetcueaza vasliri de brațe alternativ și mișcări de picioare specifice
procedeului spate, picioarele fiind menținute cu ajutorul unui swimming noodle

Ex.9

Din poziție verticală, cu ajutorul unei centuri flotoare, se efectuează imitarea mersului pe
bicicletă spre înainte, apoi spre înapoi, mâinile împing apă în jos

Ex.10

Alunecare dorsală, membrele inferioare flexate, având un swimming noodle sub genunchi, se
efectuează vasliri simultane de brațe spre înapoi.

4. Scolioză în C
 Scolioză este o deviație a coloanei vertebrale în plan frontal, convexitatea îndreptată spre
stânga sau spre dreapta, asociată de obicei cu rotația vertebrelor (torsiunea corpurilor vertebrale
spre concavitate), gibozitate vertebro-costală accentuată posterior de partea convexității și
asimetria centurii scapulare.

Denumirea scoliozei privind direcția este dată de sensul deviației față de axul longitudinal
al corpului: dextroconvexă (convexitatea sprea dreapta) sau dextroconcavă (concavitatea spre
dreapta). Că și celelalte deviații ale coloanei vertebrale, se împarte în scolioze funcționale și
scolioze structurale.

Scoliozele funcționale se caracterizează printr-un început insidios, cu evoluție lentă și

păstrarea mobilității coloanei vertebrale și cu o deformare a coloanei prin distribuția anormală
(stânga sau dreapta) a vertebrelor în plan frontal, care dispare la flexia maximă a coloanei.
 Scoliozele stucturale se caracterizează prin modificări în formă și structura elementelor
componente ale coloanei vertebrale, sunt însoțite de tulburări funcționale anormale și o
deformare tridimensională a coloanei vertebrale datorată distribuției anormale, în plan frontal și
sagital și o rotație vertebrală, în plan transversal.

  Vârsta de consolidare a coloanei vertebrale este în medie de 18-19 ani, la fete și de 19-20 ani, la
băieți. Astfel, scolioză trebuie depistată înainte de această vârstă, pentru catratamentele de
kinetoterapie sau corsetarea să fie eficiente.
Pentru depistarea gibusului, prezent la nivel dorsal, se solicită aplecarea înainte a
subiectului cu membrele superioare întinse încercând să atingă solul având genunchii întinși.
La evaluarea din față pot fi depistate următoarele asimetrii: linia orizontală a umerilor,
modificări ale sternului și a toracelui (datorită gibusului).
 

Simptomatologie:
        Datorită deformației coloanei vertebrale și a asimetriei toracelui, este tulburat mecanismul
fiziologic al respirației, constatându-se frecvent un asincronism între mișcarea mușchilor
abdominali și respiratori.

        Gibozitatea coastelor poate reduce cantitatea de aer din plămâni, ceea ce conduce la
insuficiență cardiacă, pentru că obligă inima să facă un efort suplimentar.

        Modificări ale poziției umerilor și ale omoplaților.

        Senzație de oboseală sau scădere a forței musculare.

        Durere sau chiar contractură localizată intrascapular sau dorsal.

        Distanță inegală între membrele superioare și corp.

        Rigiditate și tensiune musculară a zonei dorsale.

2.Obiective urmărite:

❖ Tonifierea în regim de scurtare agrupelor musculare de partea convexității

❖ Tonifierea în regim de alungire a grupelor musculare de partea concavității
❖ Corectarea atitudinilor deficiente ale umerilor, omoplaților și bazinului
❖ Dezvoltarea toracelui și redobândirea formei simetrice
❖ Formarea reflexului de atitudine corectă a corpului
❖ Reeducarea respirației prin îmbunătățirea capacității pulmonare
❖ Dezvoltare fizică generală
❖ Diminuarea durerii

Indicații și contraindicații metodice de acționare:

⮚ Mișcarea indicată: ÎNCLINARE ÎN SENSUL CONVEXITĂȚII CURBURII, RĂSUCIRI

ANTERIOARE SPRE CONCAVITATE ŞI EXTENSIE.
 ⮚ Mișcarea contraindicată: ÎNCLINARE ÎN SENSUL CONCAVITĂȚII CURBURII,
RĂSUCIRI ANTERIOARE SPRE CONVEXITATE și FLEXIE.

3.Biomecanicacoloanei vertebrale dorsale:

PLAN AXA M.AGONIȘTI M.ANTAGONIȘTI

1 Flexie 50° Sagital Transversală Drepții abdominali, Erectorii spinali,

Pectoralii (mare și mic) multifizii, Romboidul
mare și romboidul mic

2 Extensie 55° Sagital Transversală Erectorii spinali, Drepții abdominali,

Romboizii, multifizii Pectoralii (mare și mic)

3 Înclinare Frontal Sagitală Erectorii spinali Aceeași musculatură

dreapta/stg. 100° homolaterali, Marele contralaterală
dorsal, Oblicii interni și
externi homolaterali

4 Rotație dreapta/stg. Transversal Longitudinală Erectorii spinali Aceeași musculatură

40° homolaterali, Marele contralaterală
dorsal, Oblicii interni și
externi homolaterali
5 Circumducție toate toate Toți mușchii Toți mușchii

4.Exerciții pentru scolioză dextroconvexă:

❖ Pe uscat:
1. În d.v., m.s.drept extins pe lângă corp, m.s.stâng întins pe lângă cap, privirea urmărește
mâna stângă; se executăextensia trunchiului pe inspir și revenire, pe expir.
2. În d.v. pe o bancă, se execută târârea corpului, cu mâna stângă prinzând marginea băncii
în față, m.s.drept împingând corpul în față, la nivelul abdomenului.
3. Mers cu m.s.stâng flexat, cu mâna la ceafă, m.s.dreptflexat la spate, coatele trase în spate,
cu extensia corpului în inspir, relaxarea trunchiului pe expir.
4. Mers cu extensia m.s.stâng deasupra capului, m.s.drept în spate, în inspir, relaxarea
brațelor pe lângă corp, cu expir.
5. În ortostatism, cu bastonul la spate, m.s.stâng prinde capătul superior, m.s.drept ține
capătul inferior, împingând bastonul în sus, cu inspir. Revenire în poziția inițială, pe
expir.
6. În ortostatism, cu un baston prins de capete, la nivelul umerilor, se rotește bastonul pe
verticală, întinzând m.s.stâng deasupra capului, pe inspir, m.s.drept flexat la piept,
împingând bastonul în sus. Revenire în poziția inițială,pe expir.
7. Din patrupedie, m.s.stâng se întinde deasupra capului, privirea urmărește mâna stângă,
m.i.stâng extins în spate, cu sprijin pe vârf, inspir profund. Revenire în patrupedie
(poziția inițială), pe expir.
8. Din patrupedie, m.s.stâng întins deasupra capului, privirea urmărește mâna stângă,
șezutul pe călcâiul drept, m.i.stâng extins pe sol, m.s.drept cu palma pe sol, lângă bazin,
inspir profund. Revenire in patrupedie, pe expir.
9. În ortostatism, cu convexitatea orientată spre spalier, se face priză cu mâna stângă pe o
șipcă, deasupra capului, mâna dreaptă cu priză pe o șipcăla nivelul bazinului, se execută
înclinarea trunchiului spre dreapta, cu arcuire repetată pe inspir si revenire in poziția
inițială, pe expir.
 10. În ortostatism, cu spatele la spalier, se face priză cu mâna stângă, deasupra capului, mâna
dreaptă pe o șipcă la nivelul șoldului, se atârnă corpul, în inspir și revenire, pe expir.

❖ În apă:
1. Alunecare ventrală, m.s.stâng întins în față, se efectuează vâsliri numai cu
m.s.drept, inspir la două vâsliri;M.I. execută mișcări specifice procedeului craul.
2. Craul, procedeu complet, se efectuează inspir numai pe partea stângă.
3. Alunecare ventrală, m.s.stâng întins în față, ținând o plută, m.s.drept pe lângă
corp, inspirația se face cu extensia capului, M.I. execută procedeul stilului bras.
4. Procedeu bras, lucrând cu m.s. stâng, m.s. drept se sprijină lateral, pe o plută.
5. Alunecare ventrală, mâna stângă ține pluta de partea superioară, mâna dreaptă se
sprijină pe partea inferioară a plutei; inspir prin extensia capului, M.I. execută
mișcări specifice stilului bras.
6. Alunecare laterală cu mâna stângă srijinită pe plută, capul sprijinit pe braț,
m.s.drept extins pe lângă corp, M.I. execută mișcări specifice stilului craul.
7. Alunecare dorsală, cu m.s. stâng extins pe lângă cap, ținând cu mâna o plută, m.s.
drept execută vâsliri sub nivelul umărului, M.I. execută mișcări specifice stilului
bras.
8. Stilul spate, vâslire doar cu m.s. stâng, m.s. drept pe lângă corp.
9. La marginea bazinului, m.s. stâng sprijinit pe marginea bazinului, m.s. drept
flexat pe hemitoracele drept, plutire dorsală cu răsucirea trunchiului spre stânga.
10. La marginea bazinului, brațul stâng sprijinit pe margine, m.s. drept prin flexie
ușoară și rotație internă la spate, se sprijină cu mâna de peretele bazinului, se
execută pedalări cu răsucirea bazinului și ducerea genunchilor la piept spre
stânga.

5. Discopatia

Discopatia vertebrala reprezintă o "boala a discului" manifestată, de obicei, printr-o

deteriorare a discului intervertebral de la nivelul coloanei vertebrale lombare . Coloana
vertebrala este formată din vertebre dispuse una deasupra alteia. Între aceste vertebre se afla
discuri intervertebrale. Găurile vertebrelor aşezate una deasupra celeilalte formează canalul
vertebral . Prin canalul vertebral trece maduva spinării.
Maduva spinării este formată dintr-un mănunchi de fibre nervoase care pleacă de la
nivelul scoarţei cerebrale si transmit comenzile de la aceasta către intregul corp. Dacă discurile
intervertebrale nu sunt integre, atunci spatiul intervertebral se îngustează, ceea ce poate duce la
compresie pe rădacina nervoasă. Deteriorarea discurilor vertebrale de la nivelul coloanei
vertebrale lombare se numeşte discopatie lombară. Dacă discul dintre vertebrele lombare se
deterioreazăşi nu se intervine cu nici un tratament, el se poate rupe producîndu-se hernia de disc .
Cea mai des intîlnita discopatie vertebrală este hernia de disc , cunoscutăşi sub numele de
ruptură a discului intervertebral , este o afecţiune prin care o parte din discul intervertebral apasă
elementele anatomice din canalul spinal (rădăcinile nervoase si măduva spinarii). Acest lucru se
intamplă atunci cînd inelul fibros care menţine discul pe loc se rupe, permitînd nucleului pulpos
să alunece către maduvă. Rezultatul este hernierea nucleului pulpos în canalul spinal.

Vîrsta, supraponderabilitatea si traumatismele repetate sunt factori care predispun la

apariţia herniei de disc . Deşi existăîn procent mic şi hernii de disc cervicale sau toracale , cele
mai frecvente hernii de disc sunt intîlnite in porţiunea inferioară a coloanei lombare, la nivelul
discurilor L4- L5/ L5- S1 .

Protruzia discală este o alunecare unilaterală (uneori bilaterală) a discului spre canalul
spinal si rădăcina nervoasă, cauzînd durere, amorţealăşi slăbiciune musculară pe acea rădăcină
nervoasă. Durerea este prezentăîn mod constant şi este corelată cu discul intervertebral herniat.
Durerea este numităşi sciatică, ea se extinde din spate (punctul fesier) spre coapsă pe portiunea
posterioară, pînă la nivelul gambei şi piciorului.

Cunoastem trei stadii de hernie de disc lombara :

Stadiul 1 - cu iritarea rădăcinii nervoase (durere pe traiectul radicular);

Stadiul 2 - compresia rădăcinii (durere si parestezii pe traiectul radicular cu modificări ale
reflexelor osteotendinoase);
Stadiul 3 - paralizia rădăcinii (durere, parestezii, pareză/paralizie pe membrul inferior).

Deşi în unele cazuri foarte severe este absolut necesarăintervenţia chirurgicală, de cele
mai multe ori pacientul poate să fie scutit de "bisturiu" dacă urmează un tratament de
kinetoterapie (gimnastică medicală) care este recomandat în toate stadiile evolutive ale
lombosciaticii de cauză discală . Important este săadaugăm faptul că programul de recuperare (de
exemplu programul Williams) trebuie sa fie individualizat în funcţie de stadiul boli şi de starea
pacientului. în perioada acutăşi subacută nu se face nici un fel de mişcareşi se recomandă numai
fizioterapia şi masaj terapeutic (Atenţie!!! Acest masaj difera de masajul somatic de relaxare
intrucît manevrele acestui masaj sunt diferenţiate pentru aceastăafecţiune; există medici care
interzic masajul în ideea în care acesta ar putea creşte durerea mai mult, insă ei se referă la
masajul somatic şi nu la cel terapeutic).
În perioada de remisiune (refacere) singurul tratament recomandat este
KINETOTERAPIA. În acest sens este foarte bine săsubliniăm că programul de kinetoterapie( de
obicei, programul Williams) nu constă într-un simplu set de exerciţii fizice ,ci este un tratament
care cuprinde şi sfaturi importante pe care trebuie să le urmeze pacientul cu hernie de disc în
viata cotidiană.
 Discopatia lombară „ se caracterizează prin procesul de degenerare discală, prin care
nucleul își pierde omogenitatea fibroasa și se ingusteaza, iar pe inelul fibros apar fisuri și
fante(Papilian, V., 2010).

Discopatia este boala discului vertebral. Discul vertebral foarte precoce, odată cu
incetinirea procesului de creștere, suferă fenomene degenerative, legate în principal de
degradarea substantelor proteice din nucleul pulpos și din inelul fibros. Dinamica discului și
forțele care se nasc în cursul miscarilor fac posibila dilacerea fisurilor discale și chiar ruperea
inelului fibros, cu hernierea nucleului spre canalul rahidian și gaura de conjugare. Apare un
conflict discoradicular, care implica iritarea sau chiar compresarea rădăcinii, spațiul
interdiscoligamentar fiind foarte redus.

Fragmentarea și migrarea nucleului pulpos reprezintă hernia de disc, stare de deteriorare

a discului care este ireversibilă, necesitînd chiar şi tratament neurochirurgical. Hernia de disc
este cea mai des intîlnită formă a discopatiei vertebrale.

Discul intervertebral este o structură complexă. Prevalenta durerii lombare şi cervicale,

asociate cu modificarile degenerative ale discului reprezintă probleme epidemiologice majore.

Dintre toate ţesuturile conjunctive, discul intervertebral suferă cele mai importante
modificari legate de vîrstă. În cea de-a treia decadă de viaţa, nucleul pulpos este înlocuit cu
fibrocartilaj, iar distincţia dintre nucleu şi inel dispare. Proteoglicanii, apa şi proteinele
noncolagenice scad, iar concentratia de colagen creşte. Creşterea colagenului este mai pronuntată
in coloana lombara. Pe masură ce oamenii îmbătrînesc, suferă microtraume şi macrotraume care
determina modificăriîn homeostazia corpului, altereazăşi redistribuie forţele biomecanice ale
coloanei. Progresia naturală a degenerării coloanei odată cu miscarea precede prin elemente
anatomice, biochimice, radiologice şi clinice caracterisitice.

2.Obiective.

- Reducerea durerilor şi a inflamaţiei,

- Conştientizareapoziţiei corecte a coloanei vertebrale lombare şi a bazinului, precum si

menţinerea permanentă a posturii corijate, neutre a coloanei lombare;
- Relaxarea generală a musculaturii contractate şi a musculaturii lombare,

- Blocarea coloanei lombare în timpul efortului, învătareamenţineriipoziţiei neutre;

- Menţinereaforţei musculare la nivelul musculaturii paravertebrale inferioare şi a muschilor

glutei;

- Tonifierea musculaturii slăbiteşi a musculaturii abdominale;

- Asuplizarea trunchiului inferior prin mobilizarea coloanei lombare,

- Intinderea musculaturii paravertebrale,

- Pierederea în greutate în cazul persoanelor obeze.

3. Cauzele durerii lombare se datoreazăîn general:

- atitudinilor posturale incorecte adopatate timp prelungit,

- mişcari ale corpului şi exerciţii efectuate într-un mod incorect,

- torsiunea musculară excesivă derivată din stresul fizic şi psihologic,

- scăderea tonusului muscular(abdominal, lombar şi dorsal) datorate sedentarismului,

- greutatea corporală crescută (obezitatea fiind văzută azi ca maladia secolului nostru, afectînd un
număr din ce în ce mai mare de persoane).

4. Tratamentul în discopatie

Tratamentul recuperator se bazează pe terapia combinată ce îmbina terapia prin mişcare,

masajul terapeutic, electroterapia şi laserterapia.

Terapia prin mişcare presupune exerciţii de relaxare generală, metoda Jacobson şi

regională, exerciţii de tonifiere a musculaturii slabe, gimnastica Burger, exerciţii active şi cu
contrarezistenţa, programul Williams, tracţiuni, toate în funcţie de fazăîn care se află pacientul.
 Electroterapia ajută la reducerea durerii şi a inflamaţiei, este decontracturantă, iar masajul
este relaxant, sedativ, aduce o stare de confort. Laserterapia îmbunătăţeştecirculaţia sanguină are
efect vasculotrofic şi rezorbtiv. Terapia combinată dă un randament mult mai bun tratamentului
de recuperare în discopatia lombară.

Bibliografie:

1. ”Hidrokinetoterapia. Elemente teoretice si practice” , autor Nicolae Horatiu Pop,

editura Risoprint, Cluj-Napoca 2012
2. ”Hidrotermobalneokinetoterapia”, Pastai Zoltan, Editura Universității din Oradea,
2011.
3. Suport de curs ”Kinetoterapia deficientelor fizice si senzoriale”, OrdeanMircea-
Nicolae si Neamtu-Popescu Adela.
4. Pop N.H., „Hidrokinetoterapia Elemente teoretice și practice”, Editura
RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2012
5. Ordean M.N., Deficiențe fizice- curs 5, Alba Iulia,2017
6. Site-Sfatulmedicului.ro (http://www.sfatulmedicului.ro/Afectiunile-coloanei-
vertebrale/afectiunile-spatelui-si-gimnastica)
7. https://www.google.ro/search?
q=LORDOZA&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiktKXMsrraAhX
lMewKHavYDygQ_AUICigB&biw=1280&bih=645#imgrc

8. https://www.google.ro/search?
q=LORDOZA&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiktKXMsrraAhX
lMewKHavYDygQ_AUICigB&biw=1280&bih=645#imgrc=_
9. http://medguru.ro/boli/lordoza/
10. http://www.kinetoterapierecuperaremedicala.ro/lordoza/
11. http://www.kinetikmed.ro/Lista-tratamente-de-recuperare/tratament-lordoza.html