Faringita (inflamația faringelui)

 Epidemiologie
 Cauze și factori de risc
 Semne și simptome clinice
 Diagnostic
 Tratament
 Evoluție. Prognostic. Complicații

Definitie=Faringita este o afecțiune a căilor respiratorii superioare și este caracterizată prin

apariția unei reacții inflamatorii acute la nivelul mucoasei faringiene.

Din punct de vedere anatomic, faringele este un organ musculo-membranos, asemănător unui

conduct, alcătuit din trei porțiuni (porțiunea nazală, bucală și laringiană), cu o lungime de
aproximativ 14 cm, la nivelul căruia are loc intersectarea tractului respirator cu cel alimentar.

Din punct de vedere funcțional, faringele îndeplinește 5 funcții în organismul uman:

 funcția respiratorie - aerul inspirat pătrunde în interiorul cavităților nazale,
traversează faringele și laringele și ajunge la nivelul traheei, a bronhiilor și de acolo în
plămâni;
 funcția digestivă - bolul alimentar este introdus în interiorul cavității bucale în timpul
alimentării; de aici, în timpul deglutiției traversează faringele și esofagul și ajunge în
stomac;
  funcția fonatorie - faringele este un organ asemănător unei cavități de rezonanță, care
participă la formarea și propagarea sunetului;
 funcția de apărare și de protecție - faringele este primul organ cu rol de barieră
împotriva infecțiilor respiratorii, care împiedică agenții patogeni ajunși la nivelul
tractului respirator superior, prin cavitatea bucală în timpul inspirului, să pătrundă mai
departe spre laringe, trahee, bronșii și plămân (la nivelul faringelui se află anumite
formațiuni imunologice cu rol de apărare față de agenții microbieni, reprezentate de
amigdala epifaringiană (amigdala lui Lushka), amigdala linguală și amigdalele
palatine (formațiuni limfatice care alcătuiesc inelul limfatic faingian, cunoscut și sub
denumirea de inelul limfatic al lui Waldeyer));
 funcția senzorială - pe suprafața mucoasei faringiene este perceput gustul amar.

Faringita poate apărea datorită scăderii imunității la acel nivel (scăderea rezistenței
formațiunilor limfatice cu rol imunologic prezente la acel nivel, cu implicarea unui agent
patogen) sau poate apărea în asocierea unor boli infecțioase generale, ca expresie a
diseminării procesului infecțios. În general inflamația nu este localizată doar la nivelul
mucoasei faringiene, ci se extinde și la nivelul inlului limfatic faringian, uneori, în foemle
severe, cuprinzând și orofaringele în totalitate, cu lueta și vălul palatin. [2], [3], [4]
Epidemiologie
Faringita este o infecție a căilor respiratorii superioare frecvent întâlnită la copii. Incidența
maximă a bolii se află în rândul copiiilor cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani. Boala este foarte
rar întâlnită în rândul copiilor cu vârsta sub 1 an. Boala este frecventă în țara noastră, în
special în timpul sezonului rece. Studiile au arătat că în România, în fiecare an, sunt depistate
câteva sute de mii de cazuri de faringită. [3], [4]

Cauze și factori de risc

Factorii de risc care determină apariția faringtei sunt factori de natură infecțioasă, virusuri sau
bacterii.

Factorii virali sunt implicați cel mai frecvent în apariția faringitelor. Dintre aceștia amintim:
 virusurile gripale;
 virusurile paragripale;
 adenovirusurile;
 virusul sincițial respirator;
 virusul Coxsackie de tip B;
 virusul Herpes simplex;
 virusul Epstein Barr;
  rinovirusurile;
 citomegalovirusul;
 rheovirusurile.

Factorii bacterieni implicați în apariția inflamației faringiene sunt reprezentați de următoarele:

 streptococul beta-hemolitic de grup A (cel mai frecvent agent bacterian care determină
apariția inflamației faringiene, implicat în aproximativ 30% din cazurile de faringită
de natură bacteriană);
 Haemophilus influenzae;
 stafilococ;
 pneumococ;
 Corynebacterium diphteriae;
 Mycoplasma pneumoniae;
 Neisseria meningitis;
 Neisseria gonorrhoeae.

Un număr crescut de cazuri de faringită au fost identificate în rândul copiilor diagnosticați cu

toxoplasmoză, tularemie, agranulocitoză, salmoneloză, bruceloză sau tuberculoză
amigdaliană, ca expresie a extinderii procesului infecțios (faringita apărută în asocierea unei
boli infecțioase generale).
Semne și simptome clinice
Cele mai frecvente manifestări clinice apărute în rândul copiiilor cu faringită sunt
următoarele:
 alterarea stării generale;
 febră;
 durere locală;
 disfagie, mai accentuată în timpul deglutiției;
 adenopatie cervicală.

La examinarea clinică, medicul poate decela apariția hiperemiei la nivel faringo-amigdalian

cu prezența unor depozite pultacee sau a unor microvezicule pe suprafața faringelui, a
amigdalelor sau a vălului palatin.

În funcție de manifestările clinice apărute în cadrul bolii și de severitatea tabloului clinic, pot
fi descrise trei tipuri de faringite:
  faringita ușoară, caracterizată din punct de vedere clinic prin tuse, disfagie,
subfebrilitate și prezența hiperemiei la nivel faringian - în majoritatea cazurilor (85%
din cazuri) această formă de faringită prezintă etiologie virală;
 faringita medie, caracterizată prin febră 38 grade Celsius, disfagie și hiperemie
faringiană, fără influențarea stării generale a bolnavului -această formă de boală se
datorează de cele mai multe ori unei infecții streptococice;
 faringita severă debutează brusc, bolnavul prezentând febră 39-40 grade Celsius,
durere faringiană, alterarea profundă a stării generale, disfagie, cefalee, vărsături,
amețeli, tuseă, productivă, adenopatie subangulomandibulară, prezența hiperemiei
faringiene și a depozitelor pultacee pe suprafața amigdalelor - majoritatea formelor
severe de faringită (aproximativ 90%) sunt datorate infecției cu streptococ beta-
hemolitic.

Diagnostic
Diagnosticul de faringită se pune pe baza simptomatologiei și a semnelor clinice prezentate
anterior (febră, durere locală, disfagie, tuse, hiperemie faringiană și prezența depozitelor
pultacee la nivel amigdalian) și pe baza investigațiilor paraclinice (hemoleucogramă cu
biochimie, exusadat faringo-amigdalian, teste rapide cu imunofluorescență, determinarea
titrului de anticorpi).

Diagnosticul diferențial
În primul rând este necesară diferențierea faringitelor virale de cele bacteriene. De asemenea
este necesară diferențierea următoarelor forme particulare de faringite și boli generale sau
sistemice:
 faringita streptococică;
 faringita Plaut-Vincent;
 faringita apărută în urma infecției cu Corynebacterium diphteriae;
 infecția faringiană cu adenovirus;
 agranulocitoza;
 mononucleoza infecțioasă.
Investigații paraclinice
 analizele generale ale sângelui (hemoleucograma și biochimia) pot indica prezența
sindromului inflamator prin creșterea reactanților de fază acută (VSH, fibrinogen și
proteina C reactivă crescute și leucocitoză);
 exudatul faringo-amigdalian permite identificarea din secrețiile faringiene a
agentului patogen care a determinat apariția infecției faringiene;
  testul rapid cu imunofluorescență permite identificarea precoce, chiar la patul
bolnavului, a agentului patogen care a determnat apariția inflamației faringiene;
 determinarea titrului de anticorpi serici în dinamică este utilă în cazul în care există
suspiciunea unei faringite de etiologie faringiană pentru confirmarea diagnosticului. În
cadrul faringitelor de etiologie virală are loc creșterea accentuată a titrului de anticorpi
serici.

Tratament
Tratament igieno-dietetic
Copiiilor cu faringită trebuie plasați într-o cameră cu microclimat umed, cald. Este necesară
efectuarea zilnică a igienei mucoasei respiratorii. Alimentația copiiilor cu faringită trebuie să
fie una bogată în vitamine. Se recomandă aport lichidian crescut.

Tratamentul etiologic presupune administrarea medicamentelor corespunzătoare pentru

uciderea și îndepărtarea agentului patogen. Din nefericire, accesibilitatea la medicamentele
antivirale în cazul bolnavilor cu faringită virală este limitată. În cazul faringitelor de etiologie
bacteriană se administrează tratament cu antibiotice conform antibiogramei. Dintre
medicamentele antibiotice administrate bolnavilor cu faringită bacteriană amintim:
Amoxicilina, Ampicilina, Biseptolul (Cotrimoxazolul), Claritromicina, Eritromicina,
Penicilina G, Trimetoprim.

Tratamentul patogenic se adresează faringitelor cu evoluție severă cu manifestări clinice

septice sau toxice. Această formă de tratament presupune următoarele aspecte:
 combaterea insuficienței respiratorii acute secundare obstrucției căilor respiratorii
superioare prin intubarea bolnavului;
 corectarea tulburărilor metabolice prin administrarea soluțiilor perfuzabile cu
electroliți după efectuarea antibiogramei;
 administrarea de Fenobarbital sau Diazepam pentru combaterea convulsiilor;
 administrarea de tonicardiace pentru ameliorarea tahicardiei asociate procesului
infecțios.

Tratamentul simptomatic vizează îmbunătățirea calității vieții bolnavului prin ameliorarea

simptomatologiei clinice. Se pot administra analgezice ușoare (Algocalmin, Piafen) pentru
ameliorarea durerii locale și antitermice (Aminofenazonă, Aspirină, Paracetamol) pentru
combaterea febrei.

Tratamentul adjuvant presupune administrarea de vitamine pentru stimularea sistemului

imunitar și creșterea rezistenței la infecții.
Evoluție. Prognostic. Complicații
Prognosticul în cazul bolnavilor cu faringită este favorabil. În majoritatea cazurilor evoluția
bolii este autolimitată, cu remisiunea bolii în aproximativ 7 sau 10 zile. Pe parcursul evoluției
bolii pot apărea o serie de complicații. Acestea pot fi împărțite în complicații imediate, care
apar în timpul celor 7 sau 10 zile de boală și complicații tardive, care apar după o anumită
perioadă de la remisiunea bolii.

Complicațiile sunt reprezentate de următoarele patologii:

 complicații imediate: sinuzită, otită, flegmon peri-amigdalian, abces laterocervical,
limfadenită subangulomandibulară;
 complicații tardive: glomerulonefrita acută difuză post-streptococică (poate părea la
aproximativ 2 săptămâni de la vindecarea unei faringite streptococice), reumatismul
articular acut (RAA).