Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei

Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar

Disciplina Științe în cadrul curriculumului pentru

învățământul primar

Prof. coord. :
Lect.univ.dr. Valeriu Ştefănescu

Studente:
Nacu( Erbaru) Alina-Elena
Ochiuz( Saragea) Adriana-Elena
 Cu o relativă periodicitate, în toate sistemele educaționale curriculumul parcurge un
proces de actualizare sau de reformă, în funcție de natura și amploarea schimbărilor urmărite. În
spațiul internațional, se vorbește chiar de o permanentizare a reformelor, pe fondul rapidității
schimbărilor sociale, economice și, mai ales, tehnologice.

Regândirea raportului dintre abordarea disciplinară și abordarea integrată la nivelul

curriculumului național – prin valorificarea avantajelor pe care le oferă perspectiva integrată (de
exemplu, adecvarea la nevoile și interesele omului contemporan; favorizarea transferului, a
gândirii creative și a rezolvării de probleme; oferirea unei perspective holistice asupra realității);
de altfel, centrarea pe competențele cheie are ca implicație curriculară recunoașterea nevoii de a
construi punți interdisciplinare. Astfel la apariția delimitarii curriculare a disciplinelor, disciplina
științe a fost incusă în aria curriculară denumită :”Matematica și științe ale naturii”, întâi ca
disciplină integrată în perioada cuprinsă între clasele P-I-II numită „ Matematică și explorarea
mediului”, apoi ca disciplină de sine stătătoare pentru clasele III-IV, numită „ Științe ale naturii”.

Programa disciplinei Științe ale naturii este elaborată potrivit modelului de proiectare
curriculară centrat pe competențe. Construcția acestei programe a pornit de la structurarea
achizițiilor din clasa pregătitoare, clasa I și a II-a, urmărind racordarea la Cadrul de referință
pentru științe TIMSS 2011, precum și contribuția specifică la profilul de formare al elevului din
ciclul primar. Disciplina Științe ale naturii vizează observarea și perceperea lumii în întregul său,
cu componentele, procesele și fenomenele caracteristice. Elevii sunt îndrumați să-și dezvolte
cunoașterea pornind de la explorarea și investigarea lumii înconjurătoare către o realitate mai
îndepărtată. Astfel ei se apropie de înțelegerea și experimentarea unor legi universale, obiective.

Programa propune studiul integrat al științelor naturii, o structurare a problemelor

abordate pornind de la o serie de teme adecvate capacității de înțelegere a copilului. Învățarea
promovată la această disciplină urmărește, în primul rând, raportarea copilului la mediul de viață
cu mijloacele adecvate vârstei acestuia și nu acumularea mecanică de fapte și informații
științifice. Importanța unei abordări integrate a științelor naturii constă în multitudinea
conexiunilor pe care profesorul le poate face în dialog cu elevii, în implicarea elevilor în
activități multiple de observare, aplicare și experimentare. Astfel, se valorifică experiența
copiilor și li se dezvoltă capacitatea de a integra informațiile noi în modele explicative proprii, de
a aplica cunoștințele dobândite, de a rezolva probleme simple din viața cotidiană, de a găsi
soluții la probleme noi.

Dezvoltarea curriculumului la Știinţe s-a axat pe următoarele principii:

• principiului științific, care stă la bazele înţelegerii fenomenelor naturii, dezvăluie cele mai
elementare şi simple legături între anumite fenomene ale naturii;
• principiul accesibilității, care presupune expunerea cunoştinţelor gradat, trecând de la fapte
concrete la generalizări, de la generalizări mai simple la generalizări complexe;
• principiul sistemic, care presupune conectarea cunoştinţelor noi cu cele anterioare, în
vederea lărgirii şi aprofundării continue a cunoştinţelor;
 • principiul etnografiei regionale, care orientează învăţătorul la cunoaşterea elevilor cu
obiectele şi fenomenele naturii din localitatea dată, apoi din cele mai îndepărtate;
• principiul sezonier, care permite studierea conținuturilor prin explorarea directă cu
anotimpul respectiv;
• principiul ecologic, care presupune orientarea către un comportament eco-responsabil.

Disciplina Științe ale naturii vizează învățarea prin explorare și aplicare. De aceea
demersul didactic se impune a fi deplasat de la ce se învață? la de ce se învață?. Această
deplasare poate genera un dublu beneficiu: stimularea interesului de cunoaștere al copilului, care
vede utilitatea propriei munci prin cunoștințele dobândite și creșterea caracterului formativ al
învățării.

Planul - cadru prevede următoarele ore pentru disciplina Ştiinţe:

 Competențele generale vizate de disciplina Științe ale naturii reprezintă achizițiile de
cunoaștere și atitudinale ale elevului pentru clasele a III-a și a IV-a. Competențele specifice sunt
derivate din competențele generale și se formează pe parcursul unui an școlar. Pentru realizarea
acestora, programa cuprinde și exemple de activități de învățare concrete, variate care valorifică
implicarea activă și învățarea conștientă a elevului. Conținuturile învățării sunt grupate pe
următoarele domenii:

- Științele vieții;

- Științele pământului;

- Științele fizicii.

Aceste domenii au la rândul lor mai multe diviziuni care se transformă pe parcursul
anilor de studiu crescând în complexitate.

Pentru casele P-I-II domeniul Științele vieții se împarte în două subdomenii: Omul și
Plante și animale, domeniul Științele pământului se împarte în: Pământul și Universul, iar
Științele fizice în : Forțe și mișcare și Forme și transfer de energie. Pentru clasele III-IV,
subdomeniile principalelor domenii se diferențiaza atât față de cele aferente claselor P-I-II, cât și
între clasele a III-a și a IV-a, după cum urmează. Pentru Științele vieții avem pentru clasa a III-a:
Caracteristici ale lumii vii și Omul-menținerea stării de sănătate, iar pentru clasa a IV-a: Cicluri
de viață în lumea vie, Relații între viețuitoare și mediul lor de viață și Omul-menținerea stării de
sănătate. Pentru Știintele pământului avem la clasa a-III-a: Pământul –mediu de viață, Influența
omului asupra mediului de viață iar pentru clasa a IV-a: Pamântul în Sistemul solar, Mărturii
ale vieții din trecut și Influența omului asupra mediului de viață. Pentru Științele fizicii avem
pentru clasa a III-a: Corpuri – proprietăți, Forțe și efecte și Tipuri de transformări ale materiei,
iar pentru clasa a IV-a: Corpuri-proprietăți, Schimbări ale caracteristicilor corpurilor și
materialelor, Energie –surse și efecte și Curent electric. Lumină.

Sugestiile metodologice includ strategii didactice și elemente de evaluare, cu scopul de a

orienta cadrele didactice în aplicarea programei. Strategiile didactice propuse sunt multiple,
adecvate lucrului cu elevii în contextul societății cunoașterii.

Predarea Ştiinţelor  ridică nişte probleme majore, cum ar fi: baza tehnico-materială şi
necesitatea pregătirii permanente a învăţătorului în cunoaşterea metodelor moderne de predare şi
experimentare. Soluţia primei probleme este recurgerea la experimentul simplu, nesofisticat,
utilizând materiale din mediul familiar copilului. Pregătirea învăţătorilor în abordarea corectă a
acestei materii necesită un efort din punct de vedere al concepţiei, structurii şi metodelor
didactice de aplicare, cât şi a compatibilizării conţinutului ştiinţific cu particularităţile de vârstă
ale copiilor cărora li se adresează.
 În cadrul lecţiilor de ştiinţe se pot folosi metode variate cum ar fi: problematizarea şi
descoperirea, metode clasice cu valenţe participative (experimentul, observaţia şi conversaţia
euristică); metode stimulative, competitive (jocul didactic, concursul etc.).
Metodele active folosite pe parcursul lecţiilor ilustrează funcţia lor instrumentală: elevul însuşi
realizează obiectivele, le conştientizează ca finalităţi proprii.
Lucrările experimentale – constau în observarea, provocată şi dirijată, a unor fenomene ce
urmează să fie verificate experimental. Au un pronunţat caracter activ-participativ: în primul
rând, elevii vor fi curioşi la desfăşurarea experimentului, de către învăţător, iar apoi se vor
implica, prin propriile acţiuni, la realizarea acestuia.
Experimentul se defineşte, conform Dicţionarului de psihologie, autor Paul Popescu-Neveanu,
„ca un procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în provocarea intenţionată a unor fenomene în
condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează; observaţie
provocată; experienţă.”

Procesul de predare a disciplinei Ştiinţe  are la bază experimentul atât ca metodă de

investigaţie ştiinţifică, cât şi ca metodă de învăţare.

Experimentul necesită o gândire formală, specifică vârstei de 12 ani. Aceasta nu

înseamnă că elevii de şcoală primară nu pot fi angajaţi în activităţi cu caracter experimental. Ei
pot efectua activităţi premergătoare
Metoda de explorare a realităţii – experimentul -  direct sau indirect, folosită în predare şi
învăţare, are o deosebită valoare formativă, întrucât dezvoltă elevilor spiritul de observare,
investigare, capacitatea de a înţelege esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi
interpretare a datelor experimentale, interesul de cunoaştere etc.
Rolul învăţătorului este de a dirija executarea unor acţiuni de către elevi, în scopul asigurării unui
suport concret-senzorial, care va facilita cunoaşterea unor aspecte ale realităţii. Cu ajutorul
acestei metode învăţătorul reuşeşte să aducă elevii în faţa realităţii, să studieze pe viu, să fie în
contact direct cu realitatea sau cu substitutele acesteia – îi determină pe elevi să înveţe prin
descoperire.

Învăţarea prin descoperire este metoda didactică în care cadrul didactic concepe şi
organizează activitatea astfel încât să faciliteze elevului descoperirea prin efort propriu a
cunoştinţelor, explicaţiilor, prin parcurgerea identică sau diferită a drumului descoperirii iniţiale
a adevărului.

Descoperirea didactică se realizează prin metode didactice diferite: observarea dirijată;

observarea independentă; învăţarea prin încercări - experienţe; studiul de caz; problematizarea;
studiul individual etc. Deci, relaţia experiment – învăţare prin descoperire, de fapt relaţia metodă
– procedeu, este o  relaţie dinamică: metoda poate deveni ea însăşi procedeu, în cadrul altei
metode, tot aşa cum un procedeu poate fi ridicat la rang de metodă, la un moment dat.

Un rol important în cadrul experimentului îl are şi observarea  care are o deosebită

valoare euristică şi participativă, deoarece permite o percepţie polimodală , pe baza a cât mai
multor simţuri, detectarea şi extragerea unei informaţii noi prin eforturi proprii. Prin intermediul
ei se urmăreşte explicarea, descrierea şi interpretarea unor fenomene printr-o sarcină concretă de
învăţare, totodată contribuind la formarea şi dezvoltarea unor calităţi comportamentale, precum:
consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea şi imaginaţia; a gândirii cauzale, a spiritului
de observaţie şi de colaborare (observaţie pe grupe).

Experimentele se folosesc de obicei integrate, în număr mai mare sau mai mic, în diferite
etape ale lecţiilor. 
Acestea pot fi clasificate după mai multe criterii: în funcţie de locul în ierarhia învăţării, de
participarea elevilor, de capacitatea umană şi de locul de învăţare în lecţii.
După locul pe care îl ocupă în lecţie, experimentele se pot clasifica în:
 experimente pentru stimularea interesului faţă de noile informaţii, a motivaţiei pentru învăţare
(se află în momentul de introducere în lecţie).
 experimente pentru învăţarea noilor informaţii, aprofundarea sau extinderea lor (în lecţia
propriu-zisă)- experimentele demonstrative – pregătite de învăţător înainte de oră şi apoi
prezentate clasei în vederea demonstrării, explicării, confirmării unor adevăruri;
 experimente pentru fixarea cunoştinţelor (se introduc pe parcursul lecţiei în momentele de
feed-back sau de recapitulare)
 experimente pentru evaluare.
    Locul lor este variat, putând fi utilizate la începutul învăţării, pe parcursul ei sau la sfârşitul
procesului de învăţare.
          Experimentul poate fi clasificat şi în funcţie de durata desfăşurării sale:
• experimente imediate a căror desfăşurare nu necesită mult timp (experimentul începe, se
desfăşoară şi se încheie în cadrul orei de curs);
• experimente de durată a căror desfăşurare se întinde pe parcursul unei perioade mai lungi de
timp (ex. influenţa factorilor de mediu asupra plantelor – realizarea lui necesită o observare a
modificărilor pe parcursul câtorva săptămâni) şi care necesită notarea într-o fişă de observaţie a
modificărilor produse de-a lungul întregii perioade.
Din punct de vedere al participării / neparticipării sau implicării / neimplicării elevilor în
efectuarea experimentului, acesta poate se poate desfăşura:
► pe grupe (2-3 elevi) – se realizează experimentul într-un timp scurt, sarcinile fiind împărţite–
asigurându-se astfel participarea tuturor elevilor chiar dacă activitatea lor s-ar desfăşura pe
diferite planuri (unii fac experimentul, alţii desenează, alţii scriu observaţiile etc.)
► individual – atunci când elevii sunt antrenaţi în mod egal, lucrează concomitent cu
învăţătorul, fiecare elev lucrează independent
►  frontal (forma combinată) – efectuat de fiecare dintre elevi, în acelaşi timp şi acelaşi ritm, pe
aceeaşi temă sub îndrumarea directă a învăţătorului; necesită aparatură pentru fiecare dar are un
efect instructiv sporit.

În mod concret, elevii explorează lumea înconjurătoare parcurgând activități de învățare

ce trebuie să pornească de la experiența lor de viață. Acestea conduc la sporirea motivației și
interesului pentru participarea la activitate, în particular și pentru studiul domeniului, în general.
Activitățile de învățare facilitează formarea și dezvoltarea tipurilor de abilități și capacități
subordonate competențelor cheie. Scopul activităților de învățare alese trebuie să mute treptat
accentul dinspre simpla cunoaștere a lumii vii către aplicarea în diverse situații a achizițiilor
dobândite și către raționamentul necesar rezolvării de probleme noi.

De exemplu, la lecţia „Schimbarea stării de agregare a apei” se va organiza următoarea

experienţă:
Învăţătoarea va pune o eprubetă cu apă deasupra unei flăcări; în scurt timp elevii vor observa că
încep să iasă aburi şi că încet, încet cantitatea de apă se micşorează. În continuare, se vor pune
două vase cu aceeaşi cantitate de apă pe o plită: un vas este îngust, celălalt mai larg; li se va cere
elevilor să precizeze din care vas se va evapora apa mai repede. Prin întrebări, învăţătorul îi va
ajuta pe elevi să descopere lucruri noi: „Ce se aude la un moment dat în vasul de pe flacără? De
ce? Ce se întâmplă dacă vom pune un capac pe vasul care fierbe? Ce vom observa pe capac
după aceea? Ce s-a întâmplat cu aburii?”
           Astfel elevii îşi vor lămuri cunoştinţele despre evaporare, fierbere, condensare.  
           Învăţătorul va scoate dintr-un congelator un cub de gheaţă. Va pune cubul în mâna unui
elev: ”Ce se întâmplă cu cubul? De ce?” – elevii vor înţelege mai uşor noţiunile de topire şi
îngheţare.
Ca temă pentru acasă , li se va cere elevilor să realizeze singur un experiment: să pună o sticlă
plină cu apă în congelator şi să noteze ce s-a întâmplat cu ea după un timp.

Învăţarea prin descoperire poate fi şi rezultatul unui experiment. De exemplu, fiecare elev
are în faţă câte un pahar cu apă în care s-a turnat puţină cerneală. În acest vas, elevii vor pune o
narcisă. După câteva minute, elevii vor observa că s-a schimbat culoarea tulpinii, mai apoi
petalele narcisei s-au colorat în albastru. Antrenaţi printr-o conversaţie euristică de genul: „Ce
observaţi la tulpină? De ce credeţi că s-a albăstrit? Ce s-a întâmplat cu petalele? De unde provine
culoarea albastră?” şi conduşi de curiozitate, elevii vor descoperi că apa este condusă de tulpină
la toate părţile componente ale plantei.

Cadrul didactic are ocazia de a aborda o viziune holistică în ceea ce privește predarea
științelor, atingerea competențelor cheie precum și formarea abilităților de cercetare științifică.

Studiul mediului înconjurător trebuie să valorifice capacitatea copiilor de a realiza

observații, să le stimuleze curiozitatea prin corelarea cu activități cotidiene și probleme practice
și să găsească răspunsuri la diverse întrebări prin demers investigațional. Predarea-învățarea
științelor trebuie să integreze la un nivel incipient, adecvat vârstei, etapele cercetării științifice:
observarea, formularea de întrebări/ probleme, formularea de estimări și predicții, realizarea de
observații și măsurători, compararea predicțiilor cu rezultatele obținute din investigație,
formularea concluziilor. Dorința de cunoaștere specifică vârstei trebuie orientată stimulându-i pe
copii să-și pună mereu întrebări referitoare la lumea înconjurătoare și dirijată prin activități de
investigare și explorare care să le faciliteze descoperirea mediului de viață apropiat.

În cazul disciplinei este propusă evaluarea prin activități practice, pentru a crea un
ambient mai apropiat de viață, dar și mai autentic în comparație cu utilizarea clasică a testelor
scrise. Se recomandă utilizarea metodelor moderne de evaluare precum: autoevaluarea,
interevaluarea, realizarea de proiecte, portofoliul și investigația. Evaluarea prin probe practice se
realizează prin experimente simple, urmate de întrebări la care elevii răspund în scris /oral, apoi
se notează datele experimentale şi se interpretează rezultatele.Ca metodă de evaluare, investigația
vizează următoarele criterii: formularea problemei de investigat, realizarea estimărilor și
predicțiilor, descrierea modului și a metodelor de lucru, parcurgea etapelor de lucru, formularea
concluziilor, prezentarea rezultatelor. Procesul de evaluare reflectă predarea și învățarea activă,
bazată pe descoperire, prin activități practice și prin diverse experiențe de învățare.

Bibliografie:

1.Programa școlară pentru disciplina ȘTIINȚE ALE NATURII CLASELE a III-a – a IV-
a, MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE, București, 2014 accesată în:19.02 2021 pe:
https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2014-10-14-18303594-0-programa-stiinte-
ale-naturii-clasele-iii.pdf

2.Pânișoară, I.O., Manolescu, M.(coord.) (2019). Pedagogia învățămntului primar și preșcolar,

Iași: Polirom

3. Marinescu, M.(2016). Metodica predării Ştiinţelor Naturii/ Geografiei în învăţământul

primar,Bucureşti: Editura Paralela 45