ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT

„GRIGORE GHICA VODĂ” DIN IAȘI

Curs de Leadeship și Comunicare Profesională

Prof. Francesca Stoian

 I. Despre comunicare

Pentru a se prezenta didactic procesul de comunicare, de obicei aceasta este prezentat

ca transmiterea unui mesaj între două entităţi: un emiţător şi un receptor. Însă comunicarea
nu este doar o interacţiune punctuală între două persoane, ci este relaţia noastră indisolubilă cu
lumea din jur, faţă de care ne raportăm în toate momentele existenţei noastre. Comunicarea
devine astfel acţiunea noastră de a relaţiona cu lumea din jur.

Comunicăm doar atunci când vorbim? Când scriem scrisori? Când salutăm trenul care
tocmai trece? Comunicarea cred ca înseamnă mult mai mult. Comunicăm şi atunci când nu
spunem nimic, comunicăm şi atunci când întoarcem spatele celuilalt, comunicăm şi atunci când
uităm. Prin toate acţiunile şi inacţiunile noastre, reuşim să ne modificăm permanent relaţia cu
lumea înconjurătoare şi reuşim să transmitem permanent, explicit sau implicit, mesajul nostru
către lume.

Există trei tipuri de comunicare, în funcție de modalităţile de codificare: comunicare

verbală, ce cuprinde atât cuvintele rostite, dar și pe cele scrise; comunicare nonverbală, în
care intră gesturile, mimica feţei, postura trupului, atitudinea, vestimentația, proxemica
(teoria distanțelor folosite în timul comunicării interumane); comunicare paraverbală, care
are ca elemente tonul vocii, ritmul, volumul, inflexiunile vocii, mai exact modul în care
pronunțîm cuvintele.

1. Definiții ale comunicării

Există mai multe abordări în definirea comunicării. Voi prezenta câteva definiţii care
cred că surprind bine întregul fenomen al comunicării: “proces de schimb al informaţiei”,
“procesul de transmitere de mesaje verbale sau scrise şi de a recepţiona aceste mesaje”,
“proces social de interacţiune umană bazat pe simboluri şi reguli specifice”.

 Comunicarea reprezintă schimbul de informaţie între două sau mai multe persoane.
 Situația de comunicare – Orice împrejurare în care se vehiculează o informaţie.

 Comunicarea este una din cele mai importante forme de manifestare a interacţiunilor
dintre organizaţie şi mediu.
 Comunicarea este ceea ce permite stabilirea unei relaţii între persoane, între obiecte
sau între persoane şi obiecte. Ea desemnează acţiunea de a comunica, fie rezultatul
acestei acţiuni (Rieffel)
 Confucius spunea: „Omul are doua urechi si o gura pentru a asculta de doua ori mai
mult decât vorbeşte"
 Comunicarea este un fenomen social, care presupune o intenţie de emitere şi de
receptare a unui mesaj. (Gh.I. Fârte)
 Comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau
priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.);
 Proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenţia de a-i influenţa
comportamentele ulterioare (Franck Dance)
 Comunicarea umană este procesul prin care emitem opinii, valori, norme, percepţii
către un receptor.
 Comunicarea este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a
schimba comportamentul altor indivizi.
 Comunicarea reprezintă procesul prin care un Emiţător transmite un mesaj sub forma
unui Cod prin intermediul unui Canal către un Receptor.
 Comunicarea reprezintă un ansamblu de principii şi norme care traversează planul
gândirii şi cel comportamental.

2. Schema procesului de comunicare

 Următoarele componente constituie ecuaţia comunicării:

a. Emiţătorul (sursa) respectiv persoana care iniţiază transmiterea unei semnificaţii

şi care are un scop ce se poate realiza prin comunicare;

b. Receptorul (primitorul) respectiv persoana căruia i se adresează comunicarea şi

care urmează să înţeleagă semnificaţia;

c. Codificarea respectiv componenta care transformă semnificaţiile comunicatorului

într-un set de simboluri, respectiv într-un limbaj capabil să transmită semnificaţia şi scopurile
comunicatorului;

d. Mesajul ca rezultat al codificării şi ca element care circulă în cadrul canalului;

e. Canalul – Mediul prin care se transmite informaţia.

f. Referentul – Tema mesajului.

g. Mediu (context) ca şi componenta vector al mesajului;

h. Decodificarea componenta care transformă mesajul în elemente pe care

destinatarul le recepţionează şi cu ajutorul cărora construieşte semnificaţia transmisă;

i. Bruiaj (bariere de comunicare) respectiv acele modificări nedorite care au loc la

codificator în mediu sau la decodificator şi care distorsionează semnificaţia.
 Între emiţător care transmite semnificaţii şi receptorul acestora se stabileşte o legătură
biunivocă care conţine mai multe componente. Caracterul biunivoc este dat de faptul că
transmiţătorul devine receptor pentru bucla de feedback iar primitorul devine
transmiţător. Elementele care formează legătura se constituie în canalul de comunicaţii care
se va caracteriza prin nivelul tehnic (tipul aparatelor) prin nivelul semantic (modul de alegere
a semnalelor şi formarea mesajelor pentru a putea fi înţelese semnificaţiile. Canalul de
comunicaţii va avea o anumită capacitate cantitativă de transmiterea semnificaţiilor şi o
anumită capacitate calitativă caracterizată de perturbaţiile care intervin şi care tind să
distorsioneze semnificaţia transmisă.

Despre feedback

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feedback-ul, canalele de

comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaţionale.
Feedback-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un
anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.
Feedback-ul este un termen preluat din limba engleză şi este întrebuinţat cu deosebire
în cibernetică, semnificând reacţie inversa.
Noţiunea de feed-back desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează şi
deformează mesajul ulterior al emiţătorului. El reprezintă reversul fluxului de comunicare.
Emiţătorul devine receptor, iar receptorul devine noul emiţător. Specialiştii în
comunicare au identificat două feluri de feed-back – pozitiv şi negativ.
Feedback-ul pozitiv (sau feedforward) încurajează comportamentul comunicaţional
care se desfăşoară (de exemplu, dacă într-un amfiteatru de studenţi, profesorul a reuşit să
capteze atenţia elevilor, aceştia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc, au ochii aţintiţi
asupra profesorului, figura lor denotă atenţie şi concentrare, dacă sunt întrebaţi răspund la
obiect etc; toate aceste semen constituie un feed-back pozitiv ce încurajează profesorul să
continue în acelaşi mod).
Feedback-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă
(pornind de la acelaşi exemplu, dacă profesorul nu a reuşit să capteze atenţia studenţilor, aceştia
sunt neatenţi, vorbesc, se foiesc, unii chiar citesc altceva sau îşi copiază cursuri la altă disciplină
etc; aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui să determine profesorul să
schimbe modul de comunicare).
 Feedback-ul joacă un rol foarte important în acest proces de învățare deoarece ne face
să vedem lucruri despre noi pe care nu le-am vedea altfel, și ne ajută în același timp să facem
la fel și pentru ceilalți. Nu contează doar cum oferi un feedback, ci și cum știi să îl primești.
Vom vorbim mai întâi despre cum să oferi un feedback constructiv celor din jur. Pentru că
atunci când înveți să oferi un feedback constructiv, nu doar cel din față ta are de învățat ceva,
ci și tu.

Astfel, am putea distinge trei pasi, trei piloni esentiali ai unui feedback constructiv:
1. Stabileste faptele: A stabili ce anume s-a intamplat, care sunt faptele, si a te asigura
ca celalalt le accepta reprezinta baza. Nu judeca si nu emite pareri proprii, ci spune pur si simplu
ce anume ai vazut tu ca a avut loc (de exemplu,"am observat ca nu ti-ai teminat la timp ultimul
proiect si inca mai lucrezi la el; credeam ca stabilisem sa ne vedem saptamanal" sau
"toate task-urile tale au fost la timp pana acum; nu ai intarziat niciodata"). Nu poti trece la cel
de-al doilea pilon pana cealalta persoana nu este de acord cu ceea ce ai spus. Pentru asta, va
dori probabil sa se gandeasca putin sau sa isi justifice fapta (de exemplu, "Da, asa am stabilit,
dar..." sau "da, am incercat intotdeauna sa..."). Asculta-l pana la capat si abia apoi trece la
pasul urmator.
2. Spune ce simti: Odata stabilite faptele si aprobate de ambele parti, poti trece la a
vorbi despre ce sentimente a creat situatia respectiva. Spune cum te-au facut sa te simti acele
fapte: "sunt dezamagit ca nu ai respectat intelegerea" sau "nu sunt foarte multumit ca nu ai
terminat la timp" sau "apreciez foarte mult efortul pe care il faci" etc. Si de data aceasta lasa-l
sa vorbeasca si asculta-l pana la capat si pe celalalt.
3. Proiecteaza in viitor: Spune ce iti doresti sa se intample pe viitor: "pe viitor vreau
sa imi zici cand nu poti respecta intelegerea" sau "as vrea sa fii mai responsabil" sau "continua
si pe viitor la fel deoarece faci o treaba foarte buna".
La sfarsit fa un rezumat scurt al informatiilor si intreaba-l pe celalalt daca totul este ok
si daca il poti ajuta cu ceva. Este foarte important sa ii creezi impresia interlocutorului tau ca
i-ai oferit acel feedback cu intentia de a imbunatati ceva.
Daca, in schimb, tu esti cel care primeste un feedback atunci e responsabilitatea ta sa
asculti si apoi sa clarifici situatia. Si fii recunoscator pentru feedback-ul primit, indiferent daca
este pozitiv sau negativ. Reprezinta un dar deoarece iti arata ce trebuie sa imbunatatesti, care
sunt punctele tale slabe sau tari. Si nu intrerupe. Doar pune intrebari pentru a clarifica si
parafrazeaza pentru a confirma: "sa inteleg ca tu spui ca ti-ai fi dorit sa te anunt mai devreme
ca voi intarzia" sau "imi spui ca iti place modul in care am realizat acest raport" etc.
 Desi de multe ori primim cu o mai mare usurinta si bucurie un feedback pozitiv, trebuie
sa fim constienti ca ne este mult mai util unul negativ. A stii cum sa oferi si sa primesti in
acelasi timp un feedback te ajuta sa te dezvolti, sa inveti, sa iti dezvolti potentialul indiferent
ca esti manager, sot, parinte etc. Pentru ca feedback-ul nu este altceva decat un mesaj care,
daca este livrat astfel incat sa fie costructiv si acceptabil, poate creste perfomanta. Victor
Săhlenu consideră că principiul reacţiei inverse este important pentru controlul eficienţei unei
acţiuni, pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv fixat. De obicei,
emiţătorul este cel care trebuie să ceară un feed-back, dar în situaţia în care el nu face precizarea
necesară, atunci celălalt va trebui să efectueze reacţia inversă. În decursul timpului s-au putut
structura informaţiile despre tehnica şi rolul feedback-ului în comunicare. Cele mai des
folosite şi eficiente tehnici de feedback sunt:
Parafraza – a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de citat, când
textul respectiv este reprodus; ea este utilă atunci când dorim să clarificăm poziţia pe care o
susţinem într-o discuţie, sau când dorim să clarificăm o neînţelegere.
Întrebarea directă – este interogaţia prin care se poate răspunde prin da sau nu.
Necesitatea unor astfel de întrebări este dovedită atunci când se doreşte obţinerea unor
informaţii scurte şi concise, când ne aflăm în faţa unui interlocutor laconic, foarte zgârcit la
vorbă. Acest gen de întrebări nu trebuie puse în cazul în care cel întrebat nu ştie nimic, iar
celălalt ştie totul.
Întrebarea indirectă – acesta este întrebarea la care nu se poate oferi un răspuns
categoric da sau nu, necesitând o anume dezvoltare. Este folosită ori de câte ori se încearcă a
determina pe cineva să-şi exprime sincer o părere.
Întrebarea cu răspuns sugerat – acest gen de întrebări conţin deja o părere, intenţia
nedeclarată fiind aceea de a-l influenţa pe celălalt să-şi însuşească acea opinie. Cu alte cuvinte,
se încearcă conducerea discuţiei în mod deliberat spre a obţine de la interlocutor răspunsul
dorit, acest lucru realizându-se fără ca acesta să conştientizeze acest fapt. În cele mai multe
cazuri, aceste întrebări au un pronunţat caracter manipulator. Atunci când dorim să iniţiem o
comunicare sinceră este bine să ne ferim de a pune sau de a răspunde la as fel de întrebări.

3. Tipuri de comunicare socială

 În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există cinci tipuri de
comunicare:
1. Comunicarea intrapersonală - în care Emiţătorul şi Receptorul sunt aceeaşi
persoană. Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl
purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi
falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne referim la situaţia,
destul de frecventă, a oamenilor care se mint sau amăgesc ei înşişi).
2. Comunicarea interpersonală diadică presupune strict doi participanţi şi prezintă
calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile sau credinţele oamenilor.
3. Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării interpersonale ce presupune
însă mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general,
sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile ,,mici”, cu cel mult 10-
15 participanţi (ex: brainstorming).
4. Comunicarea publică implică prezenţa unui Emiţător unic şi a unei multitudini de
Receptori (este cazul prelegerilor, discursurilor).
5. Comunicarea de masă se caracterizează printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului.
Mesajele îmbracă cele mai variate forme (carte, presă scrisă, transmisii radio sau TV).

II. Comunicarea verbală

„În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui act specific
uman un caracter individual, care fac comunicarea să fie individualizată, specifică fiecărui
vorbitor.” 1
Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă.
Stimulii de natură internă:
”- experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, "istoria" fiecăruia;
- atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei sociale,
profesiei;
- percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi înşine, despre interlocutori;
- propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimulii de natură externă:

1
E. Graur, 2001, Tehnici de comunicare, Ed. MEDIAMIRA Cluj-Napoca, p.37
- tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea şi reţinerea
doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;
- tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament care
impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;
- tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la
alte sisteme, la alte persoane.”2
Vorbitorul
Situaţia "vorbirii", a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesare interlocutorilor
pentru a reuşi o comunicare eficientă. Dacă până aici am prezentat condiţiile teoretice ale
comunicării, e cazul să ne îndreptăm atenţia spre condiţiile cerute de operaţionalizarea
comunicării. Şi vom aborda mai întîi condiţiile care ţin de personalitatea vorbitorului, a
comunicatorului: claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încît acesta să poată
fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă
şi completă a cuvintelor; acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a
putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;
empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să
înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le
înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie; sinceritate –
situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea într-o situaţie naturală;
atitudinea – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora prea
relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a vocii; contactul vizual
– este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea
şi să se privescă, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog;
înfăţişarea – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia, trebuie să fie
adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor; postura – poziţia
corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu
abilitate de către vorbitor; vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă,
reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa pînă la interlocutori, faţa de zgomotul
de fond; viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare,
pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor; pauzele de
vorbire – sunt recomandate atunci cînd vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o
idee importantă.

2
Idem, p.39.
Ascultătorul
Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să trecem
în revistă fazele ascultării:
 „auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore
generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc
undele sonore;
 înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,
recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze;
 traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică,
culturală, de vorbire a ascultătorului;
 atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de
operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;
 evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice
din partea ascultătorului.” 3
Acum, după ce am detaliat fazele ascultării, înţelegem că o comunicare verbală nu este deplină
dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de
atitudinea ascultătorului. Iată, deci, care sunt calităţile unui bun ascultător:
 „disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se
comunică, de a urmări ceea ce se transmite;
 manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte
este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;
 ascultarea în totalitate – nu vă grăbiţi să interveniţi într-o comunicare; lăsaţi
interlocutorul să-şi expună toate ideiile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;
 urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi reveniri
asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din ceea ce a fost
spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importanţă;
 ascultarea critică – ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi aparţin
ideile care se comunică: interlocutorului sau altcuiva;
 concentrarea atenţiei – concetraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se
spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale
care pot să apară în timpul comunicării;

3
I.O. Pânișoară, 2015, Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Ed. Polirom, Iași, p.36.
  luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite
elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;
 susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea
auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în intreprinderea sa.”4
Interpretarea mesajelor
Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raţionamentul logic. Acesta are la bază
un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi a relaţiilor în care apar aceştia în judecăţile
pe care le facem în enunţurile noastre. Raţionarea cunoaşte două moduri fundamentale:
deducţia şi inducţia.
„Deducţia – constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale, pornind de la
situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deducţie putem ajunge la cunoştinţe,
judecăţi cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei.
Silogismul – este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin care din două
premise, una majoră, cealaltă minoră, se obţine o concluzie prin eliminarea termenului mediu,
comun fiecărei premise. Silogismul cunoaşte patru figuri de bază cu mai multe moduri fiecare.
Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevărul concluziei silogismului nu depinde de
adevărul premiselor de la care se pleacă. Adevărul silogistic este unul formal. Concluzia
urmează întodeauna partea "mai slabă" a premiselor, pe cea cu o sferă conotativă mai restrînsă
sau pe cea cu formă negativă.
Inducţia – este procesul invers deducţiei, constând în ajungerea la judecăţi de valoare pornind
de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii generale; un mod de
interpretare specific sintezei.” 5

1. Formele comunicării orale

Dintre formele comunicării orale ne vom referi la următoarele:

 monologul, conferinţa, expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea,
povestirea, pledoaria, predica, intervenţia, interpelarea,dialogul,dezbaterea,
seminarul,interviul, colocviul

4
Idem.
5
E. Graur, 2001, Tehnici de comunicare, Ed. MEDIAMIRA Cluj-Napoca, p.37
 Dezbaterea – o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative; este
destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un
moderator.
Seminarul – formă de comunicare dialogală care implică serioase structuri evaluative;
are un centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul
seminarului.
Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se
schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă; de aceea cunoaşte o întreagă
teorie; amintim formele dialogului:’’în pâlnie", liniar, "tunel".
Colocviul – este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită
idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii
îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.
Monologul – formă a comuinicării în care emitentul nu implică receptorul; în această
formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşi timp nici
nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.
Conferinţa – conferinţă clasică – presupune o adresare directă, publică în care cel care
susţine conferinţă – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumîndu-se
să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază; conferinţa cu
preopinenţi – în cadrul acestei forme de conferenţiere se prezintă mai mulţi conferenţiari, care
prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preopinenţi poate fi regizată sau spontană.
Expunerea – este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea,
opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un
subiect.
Prelegerea – este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut
posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de
comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cu
subiectul pus în discuţie.
Relatarea – o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o
prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt,
a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare
personală.
Discursul – forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite,
care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv.
 Toastul – o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să
depăşească 3, 4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor
prezenţi, dar cu măsură.
Alocuţiunea – reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context
comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10
minute.
Povestirea – este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate
modalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare; în mod
deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea
povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise.
Pledoaria – este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,
diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu.
Predica – tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică
sunt reduse sau chiar anulate; specifică instituţiilor puternic ierarhizate.
Intervenţia – situaţia în care emiţătorul vine în sprijunul unor idei ale unui alt participant
la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat; prin
intervenţie emitentul adînceşte un punct de vedere şi îl susţine.
Interpelarea – situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de informaţie cere
unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite domenii.
Dialogul – comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiecare
fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de E şi R se schimbă reciproc; participanţii la dialog
fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se consideră egali, îşi acordă acelaşi
statut.

2. Comunicarea paraverbală

În cazul acestui tip de comunicare informația este codificată și transmisă prin elemente
prozodice și vocale care însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificații
comunicative aparte. În această categorie se înscriu: caracteristicile vocii (comunică date
primare despre locutori: tânăr - bătrân, energic - epuizat, alintat - hotărât etc.), particularitățile
de pronunție (oferă date despre mediul de proveniență: urban - rural, zona geografică, gradul
de instrucție etc.), intensitatea rostirii, ritmul și debitul vorbirii, intonația, pauză etc.
Comunicarea paraverbală nu poate ființa că formă, decât concomitent cu comunicarea
verbală. Dar din perspectiva conținutului ele se pot separă. De exemplu un „da' rostit că „nu'.
Deci același mesaj, identic codificat verbal își poate modifică sensul în funcție de intervenția
paraverbalului și să devină altceva. Acest fenomen se numește supracodificare.
Există numeroși stimuli încorporați mesajului verbal care, dincolo de conținutul verbal
asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoacă diverse reacții afective: „vocea, tonul, ritmul
vorbirii, stimulul scrierii, pauzele dintre cuvinte, accentele și chiar balbele, zâmbetul, clipitul
genelor, atingerea, bătaia cu pumnul în masă, etc. Intervenția acestora peste mesajul verbal
poate provoca slăbirea, distorsionarea sau intensificarea semnificației cuvintelor conținute de
mesaj.” 6 Mânuit de abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace în influențarea
și controlul persoanelor din jurul nostru, în procesul de comunicare organizațională. Mesajul
paraverbal obține cu ușurință respectul și poate smulge aprobarea, intimidează sau menține
presiunea.
Puterea limbajului paraverbal este dependență de calitățile vocale și de stăpânirea
„mecanismelor vorbirii”. Cei mai întâlniți și utilizați stimuli paraverbali în comunicarea
paraverbala sunt: calitățile vocale, înălțimea vocii, volumul vocii, dicția, accentul, pauzele,
intonația, ritmul vorbirii etc.
Calitățile vocale - se referă la însușirile personale implicate în mecanismul vorbirii și la
factorii care influențează sunetul vocii. „Sunetul vocii este influențat în primul rând de calitatea
corzilor vocale și apoi succesiv, de poziția maxilarului, de pereții gurii, de dinți, de limba și
buze. Sunetele sunt mai clare dacă poziția corpului este dreapta, mușchii gâtului întinși, buzele
flexibile, iar respirația bună.” 7
Înălțimea vocii este dată de frecvența de vibrație a corzilor vocale. Când suntem
tensionați sau anxioși, corzile vocale se întind puternic, că și corzile unei viori, iar vocea se
subțiază, devine stridentă sau zgârie și scârțâie. Când suntem calmi și relaxați, tonul vocii
coboară, devine plin și sigur. Dacă suntem obosiți sau precipitati, vocea devine aspră, gâtuită.

6
J. M. Donovan, K. A. R. Osborn, S. Rice, 2016, Paraverbal Communication in Psychotherapy: Beyond the
Words, Rowman & Littlefield Publishers, Boston, pp. 98 – 105.
7
J. M. Donovan, K. A. R. Osborn, S. Rice, 2016, Paraverbal Communication in Psychotherapy: Beyond the
Words, Rowman & Littlefield Publishers, Boston, pp. 98 – 105.
 Volumul vocii este mai ușor de controlat decât tonalitatea. Ritmul și forță respirației sunt
esențiale. Corecția volumului vocii trebuie să țînă seama de mărimea încăperii, mărimea
grupului și de zgomotul de fond. Volumul trebuie să fie tare la începutul și la sfârșitul unei
prezentări pentru a sublinia obiectivele și concluziile acesteia. Se recomandă să păstrăm un
volum jos, normal de conversație adaptat ambianței.
Dicția este calitatea și artă de a articula și pronunță cuvintele corect și clar. Ea se poate
educa prin exercițiu. Dicția depinde de articularea corectă și completă a consoanelor și de
nuanțarea clară a vocalelor. Accentul privește manieră de a pronunță mai apăsat, mai intens sau
pe un ton mai înalt o silabă dintr-un cuvânt sau un cuvânt dintr-un grup sintactic. El poate
schimbă sensul cuvintelor.
Pauzele reprezintă separarea vorbirii în grupuri și cascade de cuvinte sau fraze ce pot da
unele indicii asupra stărilor afective și atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc
audiență, dar pauzele scurte, retorice, bine plasate, dau ascultătorului sentimentul de implicare
activă. Pauzele tactice sunt făcute înainte sau după cuvântul sau ideea ce merită subliniată.
Intonația cuprinde timbrul și variația înălțimii glasului care transmit emoții, sentimente
și atitudini. Inflexiunile vocii trădează faptul că vorbitorul este fericit, trist, furios, înfricoșat,
prietenos, umil sau dictatorial. Vocea îndulcește sau aspreste mesajul verbal. Transformă
afirmațiile în întrebări și invers, iar uneori transformă chiar sensul cuvintelor.

Ritmul vorbirii
Vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă, rapidă, teatrală, afectată sau precipitată. Dacă
ritmul vorbirii este ridicat, ascultătorul primește mesajul verbal că pe o urgență. Un bun
vorbitor schimbă viteză pronunțării cuvintelor în concordanță cu importantă mesajului, în
sensul că ceea ce este nesemnificativ sau comun este rostit repede, iar ceea ce este nou sau
important este rostit rar și apăsat.

III. Comunicarea nonverbală

Afirmaţia conform căreia comunicarea este un fenomen multicanal sau plurimodal este
deja de domeniul banalităţii.

Între două persoane, comunicarea nu se reduce la schimburi de natură verbală. Mai

precis, „în timpul unei acţiuni faţă în faţă, de exemplu, fiecare interlocutor emite (şi primeşte)
un enunţ total, eterogen, rezultat al combinării, în general sinergice, a mai multor elemente”.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi Barlund, care afirma că „Numeroase din semnificaţiile umane -
chiar majoritatea lor - sunt conturate prin atingere, expresie, gesturi, expresie facială, cu sau
fără ajutorul cuvintelor. Indivizii se observă reciproc, ascultând pauzele şi intonaţia, observând
vestimentaţia, privirile sau tensiunea facială, tot aşa cum iau în consideraţie cuvintele”.

Vedem astfel cum „comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepţia
celor verbali) prezenţi în contextul unei situaţii de comunicare, generaţi de individ şi care
conţin un mesaj potenţial”.

Intervin aici elemente de natură paralingvistică, precum intonaţia, mimica, gestica,

proxemica, kinezica, care pot modifica ori influenţa mesajul şi interacţiunea. Oamenii nu
vorbesc numai prin cuvinte, ci şi prin corpul lor, prin organizarea spaţiului, a timpului, a
obiectelor înconjurătoare, elemente pe care E.Hall le-a numit limbajul silenţios. Un asemenea
limbaj silenţios prezintă şi anumite trăsături ale limbajului verbal, având calitatea de a fi un
cod arbitrar, dar este şi expresie a unei culturi, specificitatea acesteia. Prezenţa limbajului
nonverbal a condus la axioma paloaltistă că este imposibil să nu comunici.

Jeanine Beanichon afirmă că „ea asigură derularea fluidă a interacţiunii în jocul subtil
al poziţionărilor mutuale”. Atunci când comunicarea nonverbală vehiculează informaţii
referenţiale, referitoare la tema tratată, este vorba de cotext. Când vehiculează informaţii despre
interlocutorii care interacţionează şi despre situaţia de enunţare este vorba de context.

Este dificil de definit comunicarea nonverbală, ea fiind pluricanală şi plurimodală.

Dacă ar fi să definim comunicarea nonverbală, ea ar fi reprezentată de orice element ce intră în
componenţa unui fenomen comunicativ şi care nu ţine în mod direct de comunicarea orală ori
scrisă.

Comunicarea nonverbală este mai bogată şi mai complexă decât cea verbală, pentru că,
alături de gesturi, această comunicare tăcută înglobează şi spaţiul în care ne desfăşuram
activitatea, codurile de recunoaştere specifice comunităţii căreia îi aparţinem, jocul distanţelor
interpersonale, postura globală ori parţială, precum şi o serie de elemente artificiale create de
om, precum parfumurile, veşmintele, accesoriile: Toate acestea vor influenţa comunicarea
noastră, fără ca noi să fim pe deplin conştienţi de puterea comunicaţională a acestor elemente.

Structura comunicării nonverbale. Dacă limbajul verbal foloseşte un număr limitat

de sunete şi de reguli care îl fac comprehensibil, comportamentul nonverbal nu are reguli fixe,
ceea ce face ca expresia celuilalt să fie rareori interpretată de o manieră sigură. Limbile
nonverbale, ca de pildă limbajul surdo-muţilor, fac excepţie.
 Comunicarea nonverbală este una de tip multicanal, folosind combinaţii de semne şi de
coduri.

Conţinutul comunicării nonverbale. Comunicarea nonverbală facilitează

transmiterea de informaţii asupra sentimentelor noastre şi asupra relaţiilor noastre cu ceilalţi.
Ea transmite informaţii afective.

Durata comunicării nonverbale. Dacă comunicarea verbală are o durată pe care o

putem estima exact, pentru că începutul şi sfârşitul sunt clar definite (fie grafic prin punct, fie
prin intonaţie specifică), comunicarea nonverbală durează atâta timp cât participanţii la actul
de comunicare sunt conştienţi unii de alţii. Protagoniştii emit fără încetare semnale nonverbale
şi de aceea este imposibil să nu comunici.

Controlul comunicării nonverbale. Comunicarea verbală este secvenţială.

Emiţătorul poate, în mod conştient, să determine mesajul pe care îl transmite. Comunicarea
nonverbală utilizează mai multe canale în mod simultan şi astfel este paralelă. De aceea este
dificil să controlezi în acelaşi timp mai multe mesaje nonverbale (de ex. mimica, calitatea vocii,
gesturile, ţinuta corporală etc.).

Funcţiile comunicării nonverbale

O trecere în revistă a literaturii de specialitate scoate în evidenţă următoarele funcţii,

aşa cum apar ele în concepţia diverşilor cercetători:

Paul Ekman stabileşte cinci funcţii ale comunicării nonverbale:

- repetarea (dublarea comunicării verbale),

- substituirea (înlocuirea mesajelor verbale),
- completarea (colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, spre o mai bună
decodificare a lor),
- accentuarea / moderarea (evidenţierea mesajului verbal prin amplificarea ori
diminuarea sensului celor spuse),
- contrazicerea (transmiterea de semnale opuse mesajului verbal).
Michael Argyle găseşte patru funcţii ale comunicării nonverbal:

- exprimarea emoţiilor
- transmiterea atitudinilor interpersonale (dominaţie, supunere, plăcere, neplăcere,
etc.)
- prezentarea personalităţii:
 - acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru atenţionare.
Sintetizând cele prezentate anterior, putem concluziona ca funcţiile comunicării
nonverbale sunt în număr de şase: redundanţă, complementaritate, accentuare, coordonare,
substituţie, contradicţie.

Redundanţa apare pentru că fiinţa umană încearcă să reducă orice stare, sentiment de
insecuritate. Acest lucru se poate face trimiţând mai multe semnale conţinând acelaşi mesaj,
pentru a fi sigur că unul dintre ele va ajunge la destinatar şi va fi decodat corect. Redundanţa
arată că trimitem mai multă informaţie decât e necesar. Exemplu: tatăl îi spune copilului său
“vreau ca tu să mă asculţi!”, îl priveşte foarte sever şi ridică un deget ameninţător.

Complementaritate apare în momentul în care mesajul nonverbal îl completează pe

cel verbal, informaţia nefiind completă decât prin asamblarea celor două componente.
Indicaţiile de mărime prin utilizarea mâinilor sunt un exemplu.

Accentuarea este semnalul nonverbal utilizat pentru a sublinia anumite puncte, idei
din mesajul verbal. Contrar complementarităţii, mesajul poate fi înţeles şi atunci când semnalul
nonverbal lipseşte (din punctul de vedere al conţinutului, el estre, deci, redundant). Semnalul
nonverbal poate accentua (de ex. o articulare accentuată în mod special) sau relativiza (de ex.
vorbind într-un mod ezitant). Exemplu: “te sfătuiesc să consulţi un psihiatru” cu accentuare pe
cuvântul “psihiatru”. Se accentuează adesea ceea ce este foarte important sau demn de reţinut.

Coordonarea. Există două tipuri de coordonare a mesajelor prin semnale nonverbale.

Nonverbalul pentru verbal: printr-un anumit semn cu capul pot să încurajez pe cineva
să vorbească, prin alt semn pot să îi arăt plictiseala mea şi să îl determin să se oprească.

Nonverbalul pentru nonverbal: un semnal nonverbal al persoanei A induce un semnal

nonverbal la persoana B. Pot să semnalez, de exemplu, printr-un surâs intenţia mea de a mă
împăca cu cineva şi să încerc să obţin de la interlocutorul meu un surâs ca răspuns şi ca semnal
de reconciliere.

Substituţia. Semnalul verbal este înlocuit printr-un semnal nonverbal. Exemplu: tatăl
lansează o privire severă, dar fără a spune nimic. În afara situaţiilor în care cuvintele lipsesc
sau sunt inutilizabile (de exemplu zgomotul), substituţia mesajelor verbale cu semnale
nonverbale poate fi efectuată atunci când normele şi convenţiile le-ar interzice pe primele (de
exemplu ridicarea ochilor către cer atunci când nu suntem de acord cu cuvintele unei a treia
persoane sau când nu am dori să spunem în mod direct ceva unui superior).
 Contradicţia. Poate să existe contradicţie între semnele verbale şi semnalele
nonverbale sau între diferitele semnale nonverbale atunci când:

- emiţătorul doreşte să mascheze un anumit sentiment, dar nu reuşeşte;

- emiţătorul vrea în mod conştient să relativizeze o declaraţie (de exemplu fraza “este
o performanţă remarcabilă” spusă pe un ton acid).
Semnalele nonverbale. Există mai multe semnale nonverbale dintre care cităm:

- expresia paralingvistică, mimica, privirea, surâsul, râsul, utilizarea spaţiului,

gesturile.
Expresia paralingvistică. Există două grupuri de expresii paralingvistice:

- expresii paralingvistice caracteristice vocii (înălţime, forţă, tempo, ritm, rezonanţă)

- expresii paralingvistice de tipul sunetelor (fluierat - cu o utilizare codificată în sport
şi în domeniul militar, fluieratul s-a putut dezvolta ca un limbaj alternativ, menit să
se substituie total vorbirii atunci când distanţa dintre interlocutori e prea mare -,
râs, suspin, plâns, geamăt, căscat, şuşotit, exclamaţii ca “ah”, “oh”, “mmm”, “îhî”,
etc.
Kinezica: Antropologul american Ray Birdwhistell, profesor la universităţile din
Philadelphia, Washington şi Toronto, este cel care propune termenul kinezică pentru a desemna
„studiul mişcărilor corpului în corelaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării
interpersonale”.
Kinezica este astfel studiul semnelor comportamentale emise natural sau cultural.
Ch.Baylon şi X.Mignot arată că această disciplină „a aplicat metodele lingvisticii
structurale la sistemul de semne, fără a le disocia de interacţiunea verbală”.

Mimica: În cadrul acestor mişcări, mimica ocupă un loc predominant.

Mimica are un loc privilegiat printre mijloacele de comunicare între două persoane.
Prin mimică înţelegem formele de expresie ale feţei servind la comunicarea emoţiilor şi a
intenţiilor în context social. O întrebare importantă este aceea de a şti dacă expresia emoţiilor
prin mimică este înnăscută şi universală sau este dobândită şi specifică diverselor culturi.

Charles Darwin s-a întrebat dacă expresia emoţiilor s-a dezvoltat de-a lungul istoriei
evoluţiei speciilor. Asta ar însemna că dezvoltarea emoţiilor este determinată în mod genetic şi
că emoţiile sunt exprimate peste tot în acelaşi fel, sunt universale (exemplu masca comică şi
masca tragică din teatrul antic).
 Darwin a enumerat şase metode, care în mare parte sunt încă actuale, cu care putem
studia dacă expresia sentimentelor este universală:

 analiza expresiilor emoţiilor într-o altă cultură;

 compararea interculturală a expresiilor emoţiilor;
 observarea expresiilor emoţiilor la copii (Darwin credea că această metodă este foarte
promiţătoare, căci copiii nu pot să îşi controleze emoţiile (mai ales să ţi le reprime ori
să le atenueze). Astfel, expresia emoţiilor nu ar fi influenţată de experienţe specifice
unei anumite culturi).
 observarea expresiei emoţiilor la orbii şi la surzii din naştere, care nu pot imita emoţiile
pe care le-au văzut la alte persoane;
 observarea expresiei emoţiilor la bolnavii mintali. Darwin arată că, precum copiii,
bolnavii mintali resimt puternic emoţiile şi nu pot să şi le reprime.
Pe de o parte, există cu adevărat indici puternici care arată că anumite emoţii
fundamentale, ca de exemplu bucuria, furia, tristeţea, sunt universale şi transmise în mod
genetic. Totuşi, emoţiile nu sunt exprimate fără control, aşa cum arată şi Darwin. Expresia
emoţiilor este supusă unor “reguli de prezentare” şi este controlată în mod conştient. Există de
asemenea în anumite culturi regula prezentării conform căreia nu este permisă exprimarea
furiei sau a tristeţii în public.

Anumiţi autori arată că exprimarea emoţiilor are o funcţie de comunicare socială. A

surâde, de pildă, arată că ”sunt într-o dispoziţie amicală” sau poate reprezenta un semn de
reconciliere. Astfel, emoţia nu se exprimă decât când sunt prezente alte persoane, căci, fără
prezenţa lor, această expresie nu ar avea sens.

Oculezica (contactul vizual)

Există două forme principale de comportament în ceea ce priveşte direcţionarea privirii:

a privi, a fixa cu ochii şi a întoarce privirea. S-a constatat recent că, copiii învaţă numele
obiectelor urmărind privirea părinţilor în direcţia obiectului numit şi nu privindu-i direct pe
părinţi. Privirea este primul gest de întâlnire şi de intrare în comunicare cu celălalt. Privirea
este un gest în strânsă corelaţie cu distanţa. În zona socială apropiată (1,50 m -1,80 m) în
interacţiunea cu un necunoscut, petrecem 60% din timp privindu-l pe celălalt. Dar privirile
reciproce (a se privi unul pe altul în acelaşi timp) nu ocupă decât 30% din timp. Atunci când
cineva vorbeşte, îşi priveşte mai puţin interlocutorul (41% din timp) decât atunci când ascultă
(75% din timp).

Şi privirea este conotată cultural: în cultura europeană, atunci când vorbim sau când
ascultăm, privim interlocutorul. Deturnarea privirii poate semnifica, în acest caz, timiditate,
evitare, instabilitate ori, poate, reflecţie profundă. Privirea directă poate indica atenţia, dar
poate fi, în anumite situaţii, extrem de agresivă.

Vedem, astfel, cum privirea facilitează comunicarea în situaţii clare, dar o poate bloca
în situaţii ambigue.

3. Comunicarea cromatică este prezentă într-o formă rudimentară şi, în general,

necontrolată conştient, prin fenomene ca schimbarea culorii obrajilor în cazul unor emoţii
puternice ca de pildă spaima, mândria, ruşinea (de unde şi expresia “să-ţi fie ruşine obrazului”)
ori a unor boli precum hepatita (gălbinarea).

Domeniul semnificării prin culoare s-a extins mult prin introducerea unor coduri
explicite, ca de pildă în:

- heraldică,
- semnalizarea navală cu fanioane,
- semaforizare
- asocierea dintre sentimentul naţional şi culorile drapelului de stat
sau a unor coduri implicite ca în domeniul vestimentaţiei, al artelor decorative ori al
machiajului.

Întâlnim codificări cromatice stricte în domeniul vestimentar: culoarea hainelor permite

identificarea apartenenţei la o categorie socio-profesională sau la un grup anume (soldaţi,
medici, judecători, preoţi, suporteri ai unor echipe sportive, mirese, persoane în doliu, etc.).

4. Olfactica sau comunicarea chimică este limitată, cu toate că foarte importantă.

Mesajele olfactive joacă un rol important în atracţia sexuală şi, în general, în simpatia sau
antipatia pe care le resimţim faţă de o anumită persoană. Dar omul ajută natura prin tot felul de
feromoni atractanţi de tipul parfumurilor şi cosmeticelor.

5. Haptica sau comunicarea tactilă. Chiar dacă societăţile occidentale avansate nu

sunt “societăţi tactile”, atingerea dintre indivizi continuă să reprezinte un însemnat liant social.
Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcţiile comunicării tactile,
delimitând cinci clase principale:
 - atingeri care transmit emoţii pozitive, calde, afectuoase: mama care alăptează,
adultul care mângâie un copil, şeful care te bate pe umăr a încurajare, strângerea
călduroasă de mână, sărutul, etc.
- atingeri în joacă, sunt înzestrate cu un potenţial metacomunicativ important şi
uşurează interacţiunea fără a angaja totuşi răspunderea celui ce face gestul: ex.
dezmierdarea, pălmuirea în glumă, gesturi camaradereşti, etc.
- atingeri “de control” ce vizează dirijarea comportamentului, a atitudinilor şi chiar
a sentimentelor persoanei atinse: ex. un mic semn tactil poate atrage atenţia
interlocutorului să ne privească, să se dea la o parte, să fie atent la ceva, să se
grăbească, să stea locului, etc. Atingerile de control implică, în general, o relaţie de
dominare şi de aceea ele sunt efectuate unidirecţional (să ne gândim numai la
cuplurile patron-angajat, profesor-elev, director-secretară, etc. ori la relaţiile tactile
dintre sexe).
- atingerea rituală ca de pildă strângerea mâinii la venire ori la plecare. Acest gest
are foarte multe implicaţii şi îmbracă numeroase forme (atitudini de dominare,
egalitate sau supunere comunicate prin intermediul poziţiei mâinii celui care iniţiază
gestul de salut, forţa cu care se strânge mâna, implicarea emoţională prin alăturarea
celeilalte mâini, sărutul mâinii ca semn de consideraţie şi supunere, sărutarea pe
obraz).
- atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă: susţinerea unei persoane care
urcă sau coboară, atingerea frunţii pentru a lua temperatura, atingerea încheieturii
mâinii pentru a lua pulsul. Chiar dacă scopul nu este comunicativ, gesturile sunt
totdeauna încărcate de informaţii afective, putând trăda prezenţa unor sentimente
pozitive (grijă, solicitudine, respect) ori negative (ostilitate ascunsă sau făţişă).

6. Cronemica sau percepţia şi semnificaţia timpului

Edward Hall este cel care propune termenul de cronemică pentru a desemna studiul
funcţiei de comunicare a timpului – perceperea, structurarea şi utilizarea lui - . Hall consideră
că „Timpul constituie una dintre bazele pe care se sprijină orice cultură şi în jurul căruia se
structurează toate activităţile. Înţelegerea diferenţei dintre timpul monocronic şi timpul
policronic este esenţială”.
 Timpul monocronic este timpul linear, tangibil, divizibil în părţi din ce în ce mai mici
şi mai precise, spre deosebire de timpul policronic caracterizat prin efectuarea de mai multe
activităţi deodată şi printr-o implicare mult mai puternică a oamenilor în aceste activităţi.

În Le langage silenciux, Hall arată că orice cultură cunoaşte trei sisteme temporale
distincte: timpul tehnic, timpul formal şi timpul informal. Timpul tehnic, măsurat cu o precizie
extraordinară, ilustrează gradul de evoluţie tehnică şi ştiinţifică la un moment dat al istoriei.
Timpul formal reprezintă modul tradiţional în care oamenii privesc timpul în mod conştient,
iar timpul informal este reprezentat de percepţia şi utilizarea timpului aşa cum au fost ele
învăţate în timpul socializării indivizilor şi care nu sunt întotdeauna conştientizate.
Punctualitatea este unul dintre cele mai importante aspecte ale timpului informal.

Abordarea sociologică a utilizării timpului scoate la iveală aspecte extrem de

interesante. Astfel, E.P.Thompson a descris două tipuri de timp: timpul măsurat după activităţi
şi timpul măsurat după ceas. Primul este specific epocii preindustriale, fiind mai apropiat de
om ca înţeles. Autorii lucrării Comunicarea nonverbală. Gesturile şi postura menţionează
faptul că la noi, în zonele rurale, încă se mai vorbeşte de „lucru cu ziua”, „a lucra cu ziua”, „zi-
muncă”, fără a se preciza numărul de ore despre care este vorba. Timpul măsurat cu ceasul
implică o dihotomie clară între timpul afectat muncii şi cel rezervat timpului liber.

O altă distincţie este pertinentă în analiza bugetelor de timp: timpul ştiinţific /vs/ timpul
social, primul fiind perfect măsurat matematic, cel de-al doilea implicând trăiri emoţionale,
pozitive ori negative.

Proxemica - limbajul spațiului

Obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de Edward Hall), știință care
studiază proprietățile comunicaționale ale spațiului și modalitățile de folosire optimă a acestor
proprietăți. Conform acestei științe, fiecare individ are tendința de a-și marca imaginar un
spațiu personal, considerându-l o prelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spatiii
creează disconfort individului, îl lezează și poate da chiar stări conflictuale. În scopul evitării
acestor situații fiecare individ își construiește un spațiu tampon între el și celelalte persoane sau
locruri, cu o anumită permeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcții psihosociale:
protecție, intimitate, siguranță, odihnă, reverie etc. Acest spațiu poate fi împărțit în patru zone
distincte, fiecare având la rândul sau două subzone, una apropiată și una îndepărtată:
 a. Zona intimă – se întinde de la suprafață corpului până la distanță de 46 cm, fiind cea mai
importantă și mai apărată de către om, fiind permis accesul doar celor apropiați emoțional.
Favorizează comunicarea tactilă și olfactivă. Subzonă apropiată se întinde până la 15 centimetri
de corp, ea fiind penetrată doar în timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau lupta).
Mesajele transmise în acest cazsunt puternic colorate afectiv.

b. Zona personală – cuprinsă între 46 și 122 cm, include o subzonă apropiată (46 – 75 cm) în
care intră prietenii și persoanele pe care le simpatizăm și o subzone îndepărtată dedicată
indivizilor întâlniți la reuniuni prietenești, oficiale ori ceremonii. Distanță asigura protecția față
de atingerea celorlalți și comunicarea verbală optimă, mesajul olfactiv rămâne perceptibil,
contactul vizual devine mai bun, iar limita extremă a zonei permite stabilirea unui contact
fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii). Distanțele spațiului personal
variază și în funcție de factori sociali, culturali, demografici etc.

c. Zona socială – cuprinsă între 122 și 369 cm, include o subzonă apropiată (122 – 220 cm)
care presupune comunicarea verbală clară, evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere și
o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm), care sugerează și o distanță ierarhică. Transgresarea
acestor limite presupune situații cu totulspeciale.

d. Zona publică – peste 360 cm, corepsunzătoare aunci când ne adresăm unui grup mare de
oameni, iar comunicarea își pierde caracterul interpersonal. În acest caz, volumul vocal al
vorbitorului crește în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare interlocutor, dar
poate urmări rectia acestora. Include și subzone 360 – 75 cm în care se poate recepta optim
reacția publicului, după această distanță feedback-ul diminuandu-se progresiv.