Istoriapsihologiei

Conspect Istoria psihologiei
Sursa: Universitatea Spiru Haret din Bucuresti - www.spiruharet.ro

Capitolul 1. Gandirea psihologica prearistotelica. Aristotel – fondatorul
psihologiei stiintifice
1. Conceptele si obiectivele istoriei psihologiei
Psihologia este stiinta care studiaza conditiile si legile manifestarii vietii
psihice umane.
Orice sistem de cunostinte, fie ele empirice sau stiintifice, isi are propria
istorie. Psihologia nu intotdeauna a fost, este si va fi stiintifica. Domeniul
psihologiei a trecut prin trei ipostaze:
 practic-rezolutiva,
 ca exegeza-comentariu
 ca stiintific-paradigmatic-explicativa
Primele doua stadii tin de un “lung trecut”, iar al treilea, de “scurta istorie” a
psihologiei.
Gandirea psihologica a reflectat schimbarile pozitiei omului in univers, le-a
asistat si ameliorat, a extrapolat si a propus spre experimentare noi expresii ale
potentialului vital.
“Trecutul” psihologiei incepe cu 100.000 de ani in urma, cand omul a inceput sa
foloseasca focul si hrana, si tine pana la vechii filozofi greci. Era bazata pe
ideea ca destinul omului si corul sau sunt stapanite de demoni sau spirite.
Timp de 25 de secole (pana la zborul primului avion), filozofii greci au fost
considerati parinti ai conceptelor stiintifice ale psihologiei. Ei au reusit sa
explice global universul si sufletul omului, prin elemente naturale omniprezente
(apa, focul, infinitul miscarea, dar s-au pliat si pe determinismul fiziologic si
epistemologic, redand omului demnitatea si unitatea intre structura si functie,
materie si constiinta, suflet si spirit (incepand cu Aristotel).
Pe parcursul istoriei sale psihologia a cumulat cinci principii de determinism in
functionarea psihicului uman:
 pr. determinarii biologice – psihicul este o functie a sist. nervos; psihicul
este o forma superioara de reglaj a relatiei individului cu mediul;
 pr. determinarii sociale – homo sapiens este diferit de restul lumii vii prin
faptul ca “inmagazineaza” si “imprumuta” experienta de specie (uneltele, limbajul,
conceptele,algoritmii, expresiile emotionale etc);
 pr. dezvoltarii – orice functie psihica este supusa principiului invatarii si
dezvoltarii, prin experienta capatata in interactiunea subiect-mediu;psihicul este
nu numai un service al acestui proces, ci si un beneficiar;
 pr. actiunii – orice organism se afla intr-un raport activ cu mediul in care
traieste, psihicul serveste acest proces, dar este si influentat prin continut si
procesualitate de aceasta interactiune;
 pr. functionarii sistemice – inca de la Aristotel si pana la psihanaliza,
psihicului i s-a atribuit o functionare in sistem.
Sec 20 a fost marcat de nasterea unor noi stiinte despre sisteme: consonantismul,
sinergetica, cibernetica. Toate s-au inspirat din comportamentul ghidat psihic.
2 www.esential.info © Copyright 2018 – www.esential.info – All right reserved
2. Elemente de psihologie in Antichitatea Orientului Indepartat
Cele mai vechi izvoare de gandire psihologica au fost decoperite cu mii de ani
i.e.n. in zonele de civilizatie a Indiei, Chinei, Japoniei si Egiptului. Desi
ideologia dominanta era cea religioasa, axata pe mitul nemuririi si transmigratiei
sufletului, s-au descoperit si idei stiintifice mai elaborate, care relatau trei
arii problematice:
 psihofiziologia;
 interpretarea etica a psihicului;
 psihocognitia.
Psihofiziologia
 Mecanismul fiziologic mediaza actiunea divinitatii asupra sufletului; organele de
simt (5) sunt mijloace de a transmite forta zeului Itah catre inima, organul
central al sufletului (sec.4 i-e.n. Egipt).
 Inima este organul principal, “guvernatorul corpului”, iar respiratia este
mecanismul de functionare, “principiul respirator”, denumit Tzi (sec.8 i.e.n.
China)
 Medicii indieni si chinezi explicau trasaturile temperamentale prin predominarea
unuia sau altuia dintre elementele componente ale organismului:
- dominatia limfei (incetineala, tip cu mobilitate redusa);
- dominatia elementelor Tzi (persoana este neechilibrata, foarte mobila, trecand
frecvent de la ras la plans)
- dominatia singelui (in unele teorii a bilei) (darzenie, cutezanta,comportament de
tigru)
Interpretarea etica a psihicului
Este o abordare logica si rationala a existentei umane, interpretate in celebrele
Vede (mil.2 i.e.n India) si Upanişade (1000 i.e.n. China). Ca invataturi religioase
s-au impus jainismul si budismul, care formulau problema raportului sufle-corp in
felul urmator:
 jainismul – condamna corpul ca obstacol al libertatii sufletului;
 budismul – nega sufletul ca real aparte, descriindu-l ca un flux de clipe
irepetabile sau stari succesive.
Scolile filozofice care au aparut mai tarziu – Vedanta, Yoga, Mimamsa etc. – au
promovat o ideatie psihologica subordonata problemelor etico-metafizice:
 Vedanta – Eul autentic este o constiinta intuitiva speciala, identica cu
constiinta cosmica infinita, care se realizeaza numai prin efort de cunoastere si
disciplina morala riguroasa;
 Yoga – activitatea psihica de tot felul si functiile organice (pozitia,respiratia
etc.) intuneca “cunoasterea autentica”, insa printr-o serie de procedee se poate
obtine o urificare;
 Scolile filozofice din China – daoismul se orienta dupa coordonatele unei ordini
cosmice, confucianismul contruia spiritul religios din obiceiuri, norme morale sau
traditii.
Psihocognitia
Activitatea mentala se ocupa de interactiunea organelor de simt cu lucrurile reale
din mediul de viata. Actul cognitiv apare ca o expresie a unitatii Subiect-Obiect.
O atentie deosebita in epistemologia indiana a fost acordata celor trei forme de
contact Subiect-Obiect:
 “contemplarea” sau cunoasterea generalului (comunicarea cu toate obiectele
individuale dintr-o clasa data);
 asociatia sau “comunicarea” cu obiectul prin intermediul imaginii sale
actualizate in memorie;
 perceperea “yoghina”, “comunicarea” cu obiectele cele mai fine, prin rationament
aprofundat.
3. Conceptii ale unor ganditori din Grecia antica
In Grecia antica sufletul era considerat esenta si principiul vietii. Existau doua
idei despre suflet:
 era materie subtila (Democrit);
 era idee sau forma (Platon).
Gandirea greaca dinaintea erei noastre se imparte in trei perioade:
 primitiva – sec. 8-6
 clasica – sec. 6-3
 elenista – sec. 3-1
Scoala din Milet – Thales, Anaximandru, Anaximene – marcheaza trecerea de la
ideatia cosmogonica, antropomorfica si mistica la reprezentari naturalist-logice
despre cauzabilitate si cunoastere; au formulat o conceptie a unitatii naturii,
derivata dintr-un element fundamental si vesnic: apa, infinitul aerul; au explicat
viata sufleteasca printr-un principiu material.
Pitagora – continuator al scolii din Milet, spune ca sufletul uman este o parcela
din sufletul universal si apare ca o emanatie universala.
Heraclit din Efes – la originea tuturor lucrurilor se afla lupta contrariilor,
nasterea si conservarea, viata si dezvoltarea se datoresc echilibrului
contrariilor; sufletul este un gen de suflare calda, usoara si uscata,fiind focul
sau principiul vietii
Scoala eleata – fondata de Xenofon. Reprezentanti: Zenon, Anaxagora – lucrurile de
divizeaza la nesfarist dar partea ramane identica cu intregul (“o picatura de sange
este sange”)
Empedocle – el nu foloseste termenul ca atare de suflet, ci defineste senzatiile si
gandirea (“tot o senzatie”) in unitate cu fiziologicul.
Democrit din Abdera – determinism materialist in raportul sufle-corp si cognitie;
sufletul este de natura materiala, compus din atomi sferici foarte subtili si
mobili (un fel de foc, ceva cald si mobil ce antreneaza intreg corpul); sufletul
este muritor si dispare o data cu corpul.
Sofistii – erau dovada unei noi profesii, constand in discutarea, promovarea,
selectarea si argumentarea ideilor.
Protagoras – identifica sufletul cu senzatiile; sustinea teza “nu exista decat ceea
ce simti”.
4. Socrate si Platon
Socrate – a pus bazele stiintei, prin discursurile inductive si definitia prin
general.
Socrate a marcat reorientarea gandirii psihologice, explicand termenii de calitati
interne ale omului (intelectul, conceptul, aspiratia, simtul si reprezentarea
fericirii). El afirma ca sufletul este nemuritor si ca starea sa de nondependenta
(cand nu are nicio trebuinta) este de ordin divin. Noua viziune este sintetic
exprimata in imperativul: “Cunoaste-te pe tine insuti”.
Socrate nu a lasat opere scrise. A fost condamnat la moarte pentru ca a sfidat
zeii.
Platon – discipolul lui Socrate, fondatorul Academiei din Atena (o scoala de
filozofie).
Platon s-a nascut intr-o familie aristocratica de rang regal, in anul 428 i.e.n.,
la Atena. De foarte tanar a inceput studii de filosofie, ca la 20 de ani sa fie, nu
numai elev, dar chiar discipol elevat a lui Socrate.
Din fericire, opera scrisa a lui Platon s-a pastrat in mare parte.
Desi gandirea psihologica a lui Platon se prezinta in termeni metafizici, prin
cadrele formulate avem elementele unui sistem:
 in privinta raportului suflet - corp, sufletul avea intaietate. Platon defineste
trei suflete cu functii distincte la nivelurile capului, pieptului si abdomenului;
 in privinta raportului subiect - obiect (in senzatii si perceptii), nu putem avea
decat semne ale realitatii, nu realitatea ca atare. Actiunile externe asupra
organelor de simt transmit sufletului date si impresii prin intermediul corpului.
5. Platon - teoria formelor: concept, descriere, explicatie (Mitul Pesterii)
Referitor la valoarea de adevar a datelor despre lumea exterioara, Platon ne-a
lasat cea mai convingatoare si originala metafora a idealismului obiectiv, “mitul
pesterii”, descris in lucrarea Republica.
El scrie despre o pestera in care se afla oamenii ce stau mereu intr-o pozitie
fixa, cu fata spre perete. Marele univers care se intinde in afara pesterii este
perceput de acesti oameni ca un spectacol de umbre proiectat pe peretii pesterii.
Acei oameni, noi oamenii, in general, confundam jocul umbrelor, al iluziilor cu
realitatea. Dar realitatea se afla exact in spatele nostru, in lumina si formele
arhetipale de pe perete. Pentru Platon, spectacolul de umbre sunt manifestarile
ireale imanente, din experienta umana, a realitatilor arhetipale ce apartin unui
univers transcendent. De fapt, daca suntem atenti, ne dam seama ca lumina este
singura realitate, singura pe care o vedem. Conform principiilor realismului
monist, lumina din pestera lui Platon este constiinta.
Obiectele ce se perinda prin fata pesterii sunt sesizate de noi, cei dinauntru, ca
niste umbre pe peretele opus al intrarii; intelegem ceva din natura lucrurilor
originale prin raportarea senzatiilor la notiuni primitive sau pattern-uri ideative
existente aprioric in spiritul nostru.
Principala teza a lui Platon era ca ideile (si nu lucrurile) au o existenta reala
si primordiala, reprezentand “cauza a ceea ce este constant in natura”. Caracterul
sistemic al orientarii omului in diversitatea lumii este asigurat de ierarhia
ideilor. Gandirea este un discurs, o inlantuire de concepte folosita pentru a
intreba si raspunde, a afirma si nega. Limbajul este un produs al inteligentei,
cerut de nevoile discursului (intern sau cu voce tare).
Teza centrala a idealismului obiectiv este ca ideile sunt cunoscute in mod virtual
spiritului nostru din existente anterioare, cunoasterea nu este decat o revelatie a
restituirii spirituale, o reantrare in posesia ideilor, proces facilitat doar de
contactul cu lumea sensibila si de receptarea dicursurilor.
Teoria ideilor si teoria formelor se refera la increderea lui Platon precum ca
lumea materiala nu este reala, ci numai o umbra a lumii reale. Lumea noastra nu
este decat o copie a unei realitati in absolut – lumea formelor pure, a ideilor, a
realitatilor esentiale.
Nota: Idealismul monist reprezinta filosofia care sustine ca nu materia, ci
constiinta este fundamentala. Universul materiei si universul fenomenelor mentale,
prcum gandirea, sunt determinate de constiinta.
6. Viata si opera lui Aristotel. Conceptul social-istoric
Pana la Aristotel si lucrarea sa De anima, sufletul era cunoscut din doua puncte de
vedere.
 ca ansamblu de atribute generale ale materiei in miscare;
 ca o natura divina, nemuritoare, inlantuita in trupul vremelnic.
Opera aristotelica marcheaza o departare majora de aceste traditii etico-
religioase, atribuindu-i individului uman statusul de entitate psihofizica vie,
activa si cugetatoare. El sustinea ca sufletul este acea forma (calitate, insusire,
proprietate) a substantei (corpului), care indeplineste trei functii necesare
vietii: nutritiva, senzitiva si rationala. Sufletul si corpul sunt intr-o relatie
functionala de tipul ochi-vedere.
S-a nascut intr-o familie elevata, tatal sau fiind medic la curtea regelui
Macedoniei. Dupa moartea tatalui sau, la 17 ani Aristotel devine elev al Academiei
lui Platon la Atena, unde va ramane 20 de ani. La varsta de 22 de ani este angajat
la curtea regelui Filip ca educator al tanarului Alexandru. Intre timp se
casatoreste si traieste si studiaza intr-un cadru natural, in orasul Assos, pe
coasta de apus a Asiei Mici.
Mai tarziu, prin decesul regelui Filip trinul este ocupat de Alexandru si Aristotel
este invitat din nou la Atena. Aici el deschide o scoala proprie , numita Lyceu,
care era un fel de universitate cu institut de cercetare si creatie. In acest cadru
mentoral se elaboreaza treptat oprea lui. Paralel, Aristotel devine si
personalitate publica, sustinator al miscarii politice premacedoniene, de unificare
a micilor state grecesti sub forta ofensiva a lui Alexandru. Acest lucru l-a facut
sa fie trimis in exil dupa moartea lui Alexandru Macedon.
Opera lui Aristotel contine doua genuri de lucrari:
 exoterice - destinate publicului (unele, zise acromatice, erau adresate
auditoriului selectat);
 esoterice – pentru uzul intern din Lyceu.
Au ajuns pana la noi numai cele esoterice, cu modificari.
7. Constructia si ideatia primului tratat despre suflet, De anima
De la repunerea lui Aristotel in circuitul civilizatiei lumii si pana la epoca
moderna, cursul de psihologie la universitati se numea De anima.
Lucrarea lui Aristotel De anima are trei moule, intitulate „carti”.
Cartea 1 – aici Aristotel incepe cu relatarea importantei unei stiinte despre
suflet si a obiectului si metodologiei ei. Preia conceptia predecesorilor sai
despre „insufletit”, cu atributele miscarii, simtirii si necorporalitatii.
Dezvoltand ideea ca sufletul este „factorul cel mai capabil de miscare”, Aristotel
defineste patru tipuri de miscare: deplasare, alterare, micsorare si crestere.
Cartea 2 – aici Aristotel da o definiteie a sufletului, clarificand distinctia
dinte substanta si forma:
 sufletul este o unealta, cum ar fi securea, este un corp natural, cu calitatea
(forma) de a taia; asa si corpul alcatuit din organe are suflet, deci functii de
hranire, simtire, miscare;
 daca ochiul ar fi o vietate, vazul proriu-zis ar fi sufletul lui.
Cartea 3 – pentru o perceptie comuna nu este nevoie de un simt special, „simtul
comun” este in fapt o operatie de sinteza, definit prin distingerea a trei paliere
cognitive: simtirea, cugetarea si reprezentarea.
Idei sistinute de Aristotel:
 a fost preocupat de definirea psihicului ca natura psihofizica;
 a respins ideea imortalitatii sufletului, definind ca nemuritoare doar o parte a
lui, cea superioara, numit intelectul activ;
 intelectul activ confera tuturor lucrurilor o forma;
 sufletul si corpul sunt intr-o relatie functionala de tip ochi-vedere;
 sufletul este acea forma a substantei, care indeplineste trei functii: nutritiva,
senzitiva si rationala;
 principala functie/facultate a psihicului este discernamantul prin simtire si
gandire;
 intelectul nu este amestecat si confundat cu corpul, ci reprezinta un potential
al sufletului de a gandi si concepe;
 simtirea are praguri.
Capitolul 2. Psihologia in gandirea medicala antica
8. Conotatii psihologice ale operei lui Hipocrate
Hipocrate a fost primul care a facut distinctia dintre tratamentul medical (si
fiziologie) si conceptualizarea filozofica, apeland la rationamet si observatie.
Nascut pe coasta occidentala a Asiei Mici, Hipocrat a fost contemporan cu Democrit,
Socrate, Platon si Aristotel. Are un numar mare de scrieri care sunt cuprinse in
Corpus hippocraticus. Insotita de comentariile lui Galen, conceptia medicala a lui
Hipocrate a constituit baza invatatmantului medical pana in epoca moderna.
Notiunea de mediu – anotimpurile, temperatura, apele si dispunerea localitatilor
sunt cauze ale maladiilor.
Despre aer, ape si locuri – pozitia geografica predispune la maladii specifice,
Umoralismul – cauza a comportamentului; erau cunoscute patru umori: sangele, limfa,
bila galbena si bila neagra; daca sunt in echilibru, starea de sanatate este buna,
daca sun in dezichilibru, corpul se inbolnaveste.
Ideea lui Hipocrate ca nu exista boli divine sau cauzate de zei a fost expusa in
tratatul sau „Nu exista boli, ci bolnavi”. Aceasta formula a avut o mare rezonanta
prin trimitere la temperamente care sunt expresia comportamentala a predominarii
uneia dintre cele patru umori; o anumita medicamentatie poate fi eficienta pentru
un temperament si nu pentru altul.
Conceptia temperamentelor cu baza umorala a fost preluata de continuatorii lui
Hipocrate.
9. Idei psihologice in opera lui Galen
Dupa Hipocrate, cel mai celebru medic al antichitatii este Galen (nascut in Asia
Mica). Sub influenta operei lui Aristotel, s-a orientat mai mult spre medicina
decat spre filizofie.
A adoptat ideile scolii din Milet, care identificau in corpuri elemente primare si
raporturi antagoniste. Dupa Galen, si corpul uman este compus din patru elemente:
foc, apa, pamant si aer, care corespun caldurii, umezelii, uscaciunii si racelii.
 sangele - reprezinta umoarea cea mai nobila, pentru ca are toate cele patru
elemente in propostii egale.
In celelalte exista o dominanta:
 in bila galbena – focul;
 in bila neagra – pamantul;
 in limfa – apa.
Galen a stabilit uramatoarele temperamente: patru simple, patru mixte, unul perfect
normal si mai multe atipice, cu predispozitie la tulburari de sanatate. Cele mixte
au fost mai apreciate in timp, capatand in veacul 20. Si o fundamentare
neurocerebrala:
 sangvinic (cu dominatia sangelui si a calitatilor cald si umed);
 coleric (bila galbena, cald si uscat);
 melancolic (bila neagra, rece si uscat);
 flegmatic (limfa, rece si umed).
Idei sustinute de Galen:
 senzatiile, limbajul si comanda volitiva isi au sediul in creier,
 inima este sediul pasiunilor si al miscarilor involuntare;
 a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, de aceeasi natura la
om si animale;
 pune probleme asupra fiziologiei varstelor.
Capitolul 3. Empirismul antichitatii
10. Epicur – viata si opera
Epicur este ganditorul promotor al empirismului (epicureism). Are o opera de peste
300 de volume, multe de matafizica dar si pe tematica psihologica: Despre vaz,
Despre pipait, Despre imagini, Despre perceptie, Pareri despre pasiuni, Despre
scop.
In anul 307 i.e.n. Epicur deschide la Atena o scoala de filozofie, mai functionala
decat Lyceul (Aristotel) si Academia (Platon). Opera sa s-a pastrat in mare parte
pana in zilele noastre.
Dupa caderea lui Alexandru Macedon, in epoca elinista au o influenta mare religiile
orientale, patrunderea in meditatia filozofica a modelelor morale si religioase si
a ritualurilor sacre, toate indreptate spre extaz si purificare. Aria generatoare
de competente culturale este Asia Mica si unele centre dinspre Orient.
La ordinea zilei era sensul vietii. Pentru epicurieni stiinta si prietenia sunt
lucrurile cele mai de pret, pentru ca ne elibereaza de teama zeilor, a mortii si a
durerii. Aceasta „gandire despre viata” a capatat o larga raspandire si in popor.
11. Empirismul Empirismul este doctrina filozofica a testării, a experimentarii și
a luat înțelesul mai specific conform căruia toată cunoașterea umană provine din
simțuri și din experiență. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au
idei cu care s-au născut, sau că orice se poate cunoaște fără referință la
experienta. Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la stiinta.
Idei sustinute de empirism:  scopul cunoasterii de orice fel este realizarea
linistii sufletesti si a fericirii,  sufletul nu poate exista in afara corpului,
fiind ca un fel de organ al acestuia;  atributul esential al sufletului este
scopul;  personalitatea este o sinteza suflet-corp;  a dezvoltat idei despre
placere;
 functia placerii este de a restabili sanatatea trupeasca si linistea sufletului;
 placerea poate fi un efect al circumstantelor favorabile (in acest caz este
trecatoare), dar poate fi si un scop in sine;
 activitatea spirituala aduce placeri mai mari, deoarece trupul reactioneaza numai
la prezent, in timp ce sufletul vizeaza si trecutul, si viitorul.
Capitolul 4. De la Antichitate la paradigmele gandirii psihologice moderne.
Descartes. Spinoza
12. Plotin, Aurelius, Augustinus, Thoma d’Aquino, R. Bacon, Fr. Bacon
Plotin a fost o continuitate intre stoici, epicurieni, Platon si Aristotel. Nascut
in Egipt, deschide o scoala de filozofie la Roma (la varsta de 19 ani) si capata
repede o mare faima.
Conceptul lui de baza a fost interpretarea mistica a teoriei platoniciene a
ideilor. A fost preocupat de definirea extazului ca singura cale lipsita de
limitari si blocaje. El sustine ca sufletul are o existenta independenta de corpul
material.
Ideile lui plotin au pus bazele inceputului dualismului, care va culmina mai tarziu
cu decartes si nu va inceta nici pana azi.
Aurelius Augustinus dezvolta un sistem filozofic axat pe teologie si psihologie
(cunoasterea lui Dumnezeu si cunoasterea omului fiind probleme fundamentale). El
concepe sufletul ca o substanta necorporala (neavand dimensiuni spatiale, ci doar
temporale).
Augustinus a definit specificul sufletului si prin metoda de cunoastere:
 introspectia (observatia interioara);
 memoria (constiinta trecutului);
 asteptarea (constiinta viitorului).
Augustinus este „ultimul ganditor al lumii vechi”. Incepe veacul inchizitiei si o
ordinelor Dominican si Fanciscan. Cu o ezitare de secole, Biserica accepta
lucrarile lui Aristotel, fapt ce a avut un impact remarcabil pentru evolutia
gandirii psihologice.
Thoma d’Aquino (1227-1274) – teolog remarcabil, sustine distinctia aristotelica
dintre suflet si spirit (sau suflet vital si suflet rational), unul servind corpul,
celalalt pe Dumnezeu. Relatia organism-obiect o inlocuieste cu relatia constiinta
(subiect)-obiect. Psihicul nu mai servea viata de relatie cu lumea obiectiva si cu
divinitatea.
Roger Bacon (1210-1294) – profesor la Oxford, urmareste sa reformeze stiinta,
orientand-o spre observarea naturii. Lucrarea sa Opus majus este dedicata acestui
proiect.
Francis Bacon (1561-1626) – jurist si filozof, inalt demnitar, a respins ideile
filozofice antice. A scris Marea restaurare, in care face o calsificare a
stiintelor, care se porneste de la criterii psihologice, si anume de la trei
facultati ale spiritului omenesc: memoria, imaginatia si ratiunea. Corespunzator
vor fi: istoria (naturala), poezia si celelalte arte si filozofia (insemnand si
stiintele naturii). Bacon a delimitat stiinta de teologie prin obiect si metoda:
 teologia se ocupa de divinitate si se sprijina pe credinta;
 stiinta are ca obiect natura si pentru cunoastrea ei se apeleaza la observatie si
experiment.
13. Decartes si psihologia in sistemul cartesian
Rene Descartes (1596-1650), cunoscut de asemenea cu numele latin Renatus Cartesius,
filozof si matematician francez, fondatorul rationalismului modern. A fost primul
filozof care si-a scris opera in limba materna (franceza).
Idei sustinute de Descartes:
 a dezvoltat ideea de „indoiala cartesiana” ca izvor al certitudinii (indoiala nu
este o simpla stare de nehotarare, a te indoi inseamna a nega);
 preocupat intens de libertate, a reusit sa dea omului marea putere a gandirii in
spiritul vointei libere;
 cadrul conceptual general este dualismul: materia si spiritul;
 sufletul isi are sediul intr-o zona singulara, nepereche, cum este epifiza (sau
glanda pineala);
 a descris reflexul neconditionat si conditionat in cadrul dresajului unui caine;
 abordeaza taxonomia pasiunilor, definind sase pasiuni simple (admiratia,
dragostea, ura, dorinta, bucuria si tristetea), pasiuni compuse si variante (sau
specii);
 a facut descrieri anatomice si fiziologice, cu greseli inerente timpului;
Rationalismul modern fondat de Descartes se bazeaza pe trei laturi spirituale:
 scepticismul metodologic;
 accentul pe intuitie (pe constatarile imediate ale ratiunii);
 gandirea metodica dupa modelul intuitiv-demonstrativ al geometriei; actele
fundamentale in cunoastere sunt doua:
- intuitia (vederea clara);
- deductia (intuitii succesive in memorie).
Conceptia carteziana despre reflex si pasiuni conduce la clarificari hotaratoare
pentru evolutia psihologiei:
 functia comportament-cunostinte (cunostina devine criteriu al psihicului);
 functia cognitiva a cunostintei devine singura esenta data nemijlocit Subiectului
in introspectie;
 dualismul „corp-suflet” are un nou inceput, el se discuta de acum in termeni
fiziologici;
 sufletul este definit dupa un singur criteriu: constientizarea nemijlocite a
manifestarilor sale (gandire senzatii, afecte, reprezentari);
 a folosit ideea analogiei dintre fiintele vii si dispozitiile mecanice.
Maxima vietii sale: „Nu exista nimic care sa fie in intregime in puterea noastra,
in afara de gandurile noastre”.
In iarna anului 1949-1950 a fost chemat la Stockholm sa predea lectii de filozofie
tinerei regine a Suediei, unde a a murit, rapus de o pneumonie.
Incepand cu Descartes, raportul corp-suflet se discuta in termeni fiziologici, pana
la el materialistii supuneau sufletul corpului iar idealistii supuneau corpul
sufletului.
14. Spinoza si teoria afectelor
Baruch Spinoza (1623 – 1677), filozof olandez. Operele sale de referinta sunt:
Etica dupa metoda geometriei, Tratatul teologico-politic.
Spinoza a fost ateu, a criticat Biblia ca lipsita de adevaruri stiintifice.
Conceptele sale liber exprimate l-au adus la excomunicare si exil, fiind nevoit sa
se stabileasca la Haga.
Idei sustinute de Spinoza:
 respinge dualismul cartezian si admite existenta substantei unice, „existenta in
sine”, deci absoluta;
 substanta unica este denumita „Natura” sau „Dumnezeu”, identificand pe Dumnezeu
cu natura, n-a mai lasat loc fortei divine in determinarea lucrurilor, fenomenelor,
regimurilor politice si destinelor individuale;
Teoria afectelor – este principala tema a psihologiei lui Spinoza.
 Afectele (pasiunile) sunt niste stari ale corpului, care amplifica sau diminueaza
capacitatea de actiune a organismului, o favorizeaza sau limiteaza.
 Tot afectele sunt si ideile despre aceste stari.
 Vointa ca forta autonoma dispare, ea consfundandu-se cu intelectul. Numai
necunoastrea cauzelor unei actiuni ne creeaza iluzia ca ea este voluntara.
 Esenta omului este pasiunea.
 Dorinta este atractie constientizata, dar derivata din constiinta.
 Satisfactia (bucuria) si insatisfactia (tristetea) impreuna cu dorinta sunt trei
afecte fundamentale, din care deriva celelalte.
 Dar si aceste trei afecte au o baza generica: „puterea sufletului”, constand in
fermitate si generozitate.
Capitolul 5. Materialismul si iluminismul francez din sec. 18
15. Idei psihologice in materialismul si iluminismul francez din sec. 18
Materialismul francez a insemnat o puternica reactie atat impotriva idealismului
(lumea exterioara exista numai in masura in care o percepem) cat si a empirismului
englez (care reducea cunoastrea la senzatii).
Denise Diderot in lucrarea sa Cugetarea a 15 vorbeste despre trei mijloace
principale de cunoastere:
 observatia naturii – culege faptele;
 reflectia – combina faptele;
 experienta – verifica rezultatul.
E. Bonnot de Condillac respinge metoda deductiva. Sustine ideea ca orice fapt
psihic este o senzatie transformata.
Alta idee a materialismului francez a fost rolul educatiei si a legilor in viata
oamenilor (J.J.Rousseau, C.A.Helvetius)
Teorii si paradigme contemporane in psihologie
Capitolul 1: Paradigma newtonian-carteziana si implicatiile ei in psihologie
16. Teorie si paradigma. Paradigmele in psihologie
Cuvantul “paradigma” provine din limba greaca si are doua sensuri: “pattern” sau
“exemplu”. El este utilizat pentru a indica un pattern, model sau un exemplu
remarcabil de clar sau tipic sau arhetip.
Paradigma este un set de concepte, propozitii, metode de investigatie, cu un
pronuntat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida cerectarea intr-un domeniu
specificat.
In psihologie s-au impus urmatoarele paradigme moderne:
 asociationismul;
 structuralismul;
 functionalismul;
 behaviorismul;
 gestaltismul;
 psihanaliza;
 psihologia umanista;
 paradigma transpersonala.
Intre teorie si paradigma esista asemanari, dar si deosebiri. O teorie este o idee
care iti poate explica modul cum poate functiona ceva. Teoria este testata,
demonstrata, adica infirmata sau confirmata, prin metode specifice domeniului sau
adaptate din alte domenii, prin experimente sau reflectie. O paradigma este un set
de supozitii implicate care nu sunt menite a fi testate, fiind in esenta
inconstiente.
Paradigma newtonian-carteziana
Paradigma freudiana
Paradigma behaviorista
Paradigma cognitivista
Paradigma umanista
Paradigme de sinteza
(imprumuta si combina elemente din celelalte doua)
Psihoterapia integrativa
Psich-K etc.
Paradigma fizicii cuantice
Paradigmele de orientare transpersonala
17. Paradigma newtoniana si implicatiile ei in psihologie. Structuralismul.
Functionalismul. Asociationalismul.
Stiinta newtonian-carteziana a creat o imagine a fiintelor umane, descriindu-le ca
pe niste masini biologice, actionate de pulsiuni instinctuale, de natura animalica.
Ea a exclus: constiinta spirituala, sentimentele iubirii, nevoile estetice, simtul
justitiei etc.
Pana in momentul aparitiei behaviorismului, au existat o serie de perspective
psihologice importante care l-au precedat si facilitat, constituind, in acelasi
timp, si punti catre urmatoarea paradigma, cea cognitivista: structuralismul,
functionalizmul si asociationalismul.
1. Structuralismul
Primii psihologi si-au pus intrebari fundamentale care i-au preocupat mai tarziu pe
psihologii cognitivisti: putem intelege mintea umana daca ii studiem structurile
(asa cum studiem procesele corpului in cadrul anatomiei) sau functiile (asa cum
studiem procesele corpuluinin cadrul fiziologiei). Structuralistii s-au intrebat:
“Care sunt continuturile elementare (structurile) psihicului uman?
Obiectivele structuralismului, considerat a fi prima scoala importanta in
psihologie, a fost sa inteleaga structura (configuratia de elemente) psihicului si
perceptiile sale prin analizarea acestora, pornind de la componentele sale. Prin
structuralism psihologia a devenit experimentala.
Obiectul de studiu al structuralismului – studiul analitic al psihicului omului
adult normal prin metoda introspectiei.
Postulatele structuralismului – psihologia se sprijina pe experiment pentru a se
elibera de matafizica; adevarurile sale sunt de ordin empiric; introspectia este o
metoda valida de studiu, dar are grade diferite de elaborare si invatare; gandirea
si constiinta sunt concepte bazale si domeniu de studiu experimental.
Critica structuralismului – atacurile au vizat metoda introspectiei, care, in fapt,
este retrospectie si, deci, dispusa la deformari prin faptul natural al uitarii;
ignorarea psihicului animal; accentul pe comportamentul manifest s.a.
Contributiile structuralismului – pentru psihologia contemporana, structuralismul
inseamna o noutate in materie de atitudine, optiune, identitate si date
experimentale.
Reprezentanti: Wilhelm Wundt (1832 – 1920), Edward B. Titchener (1867 – 1927)
2. Functionalismul
Functionalismul a inceput ca o critica a structuralismului. Paradigma functionala
vizeaza trei intrebari relative la comoprtamentul uman si animal: Ce? Cum? De ce?.
Functionalistii s-au intrebat: “Ce fac oamenii si de ce o fac?”.
Obiectul de studiu al functionalismulul – procesele psihice.
Postulatele functionalismului – orice activitate este determinata de stimuli;
stimulii senzoriali si cei motivationali sunt izofunctionali; comportamentul este
intrisec, adaptiv si intentional; orice raspuns modifica situatia-stimul,
comportamentul fiind un proces continuu
Critica functionalismului – caracterul teologic al teoriei (accentul pe utilitate
si tel); lipsa unei distinctii clare intre stiinta aplicata si cea fundamentala
s.a.
Contributiile functionalismului – stimularea psihologiei ca stiinta experimentala
relativa la om si animale; promovarea unei metodologii a studiului variabilelor
empirice; formularea unei teorii asupra emotiilor.
Reprezentanti: William James (1842 – 1910), John Dewey (1859 – 1952).
3. Asociationismul
Asociationismul, asemenea functionalismului, poate fi considerat mai putin o scoala
de psihologie, cat un mod de gandire foarte influent. Asociationismul examineaza
cum evenimentele sau ideile pot deveni asociate unele cu altele in mintea noastra,
rezultand intr-o forma de invatare.
De exemplu, asociatiile pot rezulta din:
 contiguitate (asocierea lucrurilor care tind sa se intample impreuna in acelasi
timp);
 similaritate (asocierea lucrurilor cu trasaturi sau proprietati asemanatoare);
 contrast (asocierea lucrurilor polarizate cum ar fi cald/rece, lumina/intuneric).
Critica asociationismului – hazardul (incercarea si eroarea), ca mecanism al
invatarii; legea efectului; determinismul mecanic; elementarismul.
Reprezentanti: Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909), Edward L. Thorndike (1874 – 1949),
Herbert Spencer (1820 – 1903), I.M. Secenov (1829 – 1905), I.P. Pavlov (1849 –
1936), V.M. Bechterev (1857 – 1927), Clark Hull (1884 – 1952), B.F. Skinner
18. Paradigma behaviorista
Behaviorismul – engleza “behaviour” – este o teorie psihologica elaborata in
America de John B.Watson in anul 1913 si mai este numita stiinta comportamentului.
Metodologic, behaviorismul a intervenit in campul psihologiei stiintifice ca o
forta a obiectivitatii, insistand pe faptul ca, pentru stiinta despre psihic,
comportamentul manifest reprezinta sursa principala de date. Problema
cu care s-au confruntat voit behavioristii a fost metodologia introspectiva si
functionalista, cautarea unei metode obiective, similare celei a stiintelor despre
natura.
Primii pasi spre o psihologie obiectiva au fost facuti de catre Descartes si La
Mettrie, prin extinderea modelului mecanicist de interpretare asupra corpului si
mintii umane. Dupa ei, Auguste Comte (1798-1857), promotorii miscarii pozitiviste,
a lansat ideea ca, numai daca sunt social observabile, cunostintele pot fi valide.
De pe aceasta pozitie a criticat metodologia mentalista, subiectiva si a propus
pentru psihologie un status de stiinta obiectiva.
Darwinismul a insemnat un impuls hotarator pentru stiinta comportamentului:
evolutia speciilor este produsul generarii si selectiei de comportamente, plan
mental existand si la animale. Studiul sistematic al comportamentului diferitor
specii de animale a constituit un tezaur de date pentru noua stiinta a
comportamentului. Behaviorismul ia nastere ca urmare a experimentelor realizate pe
animale, pentru a demonstra relatia dintre stimul si raspuns. Calea spre
behaviorism a fost deschisa in special de opera lui Ivan Pavlov.
Behaviorismul poate fi considerat o forma extrema a asociationismului: se
concentreaza in intregime pe asociatia dintre mediu si un comportament observabil.
Pentru behavioristii radicali constiinta si viata psihica erau pure presupuneri. Ei
considera ca psihologia trebuie sa se concentreze asupra comportamentului
observabil.
Behaviorismul definea psihologia ca “acel domeniu al stiintelor naturii ce se ocupa
cu comportamentul uman, cu ce face si cu ce stie, atat invatat cat si neinvatat”.
“Constiinta” si “viata psihica” sunt considerate “pure presupuneri”. Obiectivele
unei asemenea stiinte a comportamentului se rezuma la doua genuri de predictii:
 stiind stimulul sa prezici raspunsul;
 stiind raspunsul sa prezici stimulul.
Pentru behavioristi, datele despre psihic se refera la conexiunea stimul-raspuns,
in toate ariile de raportare a organismului la mediu: chinestezie, verbalizare,
reglaj glandular, toate plasate in sptiu si timp, exprimate in masuri cantitative.
Postulatele behaviorismului:
 in sfera comportamentului animal si uman exista un strict determinism;
 comportamentul se reduce la procese psihomecanice, deci musculare si glandulare;
 orice comportament, oricat de complez, este analizat in elemente de raspuns;
 procesul constiintei, daca exista, nu poate fi studiat stiintific.
Reprezentanti:
John B. Watson (1878 – 1958) – parintele behaviorismului radical; sustinea ca
psihologii trebuie sa se concentreze asupra studiului comoprtamentului observabil.
B.F. Skinner (1904 – 1990) – datorita prezentei impunatoare a lui Skinner,
behaviorismul a dominat psihologia; sustinea ca toate formele de comportament uman,
nu numai cele invatate, pot fi explicate de un comportament produs ca reactie la
mediu, care poate fi studiat eficient prin observarea comportamentului animal.
Edward C. Tolman (1886 – 1959) – poate fi considerat un percursor al psihologiei
cognitive moderne; a sustinut ca comportamentul nu poate fi inteles fara a lua in
considerare scopul si planificarea acestuia.
C.L. Hull (1884 – 1952), E.R. Guthrie (1886 – 1959)
19. Gestaltismul
Reprezentantii gestaltismului s-au numarat printre cei mai acerbi critici ai
behaviorismului. In conformitate cu psihologia gestaltista, putem intelege cel mai
bine un fenomen psihic atunci cand il consideram un intreg organizat, structurat,
si nu atunci cand il descompunem in parti mai mici. Princiliul “intregul este
diferit de suma partilor sale” rezuma perspectiva gestaltismului.
Gestaltism – teorie a formei in psihologie si filosofie, potrivit careia fenomenele
nu trebuie studiate izolat, ele alcatuind ansambluri structurale ce nu trebuie
disociate.
Obiectul de studiu al gestaltismului – studiul experientei imediate a intregului
organism; perceptia din perspectiva conditiilor situatiei prezente si a
antecedentului.
Postulatele gestaltismului – intregul domina partile si constituie realitatea
primara, “unitatea elementara” de analiza, specifica si profitabila pentru
psihologie; izomorfismul (relatie, corespondenta intre doua obiecte, fenomene etc.
care au aceeasi structura; identitate de structura); contemporanietatea; legile
organizarii; noncontinuitatea invatarii.
Principiile gestaltismului
 gestalt-ul – calitate esentiala a campului psihologic
 raportul psihic – fiziologic
 atitudinea fata de experienta trecuta
 principiile configuratiilor (proximitatea, similaritatea, directia, set-ul
obictiv, soarta comuna, pregnanta)
Critica gestaltismului – caracterul nebulos al teoriei, imprecizia definirii
termenilor principali; absenta dimensiunii cantitative si statistice din baza
experimentala; paradigma gestaltista a fost considerata mistica, neelucidand ceea
ce sta dincolo de “mai mult decat” (organismul, celula, perceptia sunt mai mult
decat suma partilor). Contributiile gestaltismului – prin gestaltism psihologia a
redescoperit imaginea ca formatiune psihica specifica, implicand unitatea,
constiinta, figurativitatea; a formulat legile organizarii perceptuale; a sustinut
cu argumente experimentale prioritatea intregului asupra partilor; a introdus
conceptele de organizare si camp; a condus la elaborarea unei terapii gestaltiste
ce s-a dezvoltat in paralel cu terapia psihosomatica. Reprezentanti: Max
Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt Koffka
20. Paradigma cognitivista
Cognitivismul – convingerea ca o mare parte a comportamentului uman poate fi
inteleasa, daca intelegem mai intai cum gandesc oamenii.
Domenii care si-au adus cea mai mare contributie la aparitia psihologiei cognitive
sunt domenii stiintifice si tehnologice: psihobiologia, lingvistica, antropologia,
sistemele de comunicare, ingineria si computerele.
Primii cognitivisti au considerat ca ideile behaviorismului traditional nu sunt
corecte, deoarece ignora modul in care gandesc oamenii. Ulric Neisser (1967)
definea psihologia cognitiva ca studiul modului in care oamenii
invata, structureaza, stocheaza si folosesc cunostintele. Incepand cu 1970,
psihologia cognitiva a fost recunoscuta ca un domeniu major de studiu in
psihologie, cu un ansamblu specific de metode de cercetare.
Probleme, teme si domenii de studiu ale psihologiei cognitive
Unele dintre aceste probleme ating esenta naturii mintii umane
 Mostenit versus dobandit – de a determina ce are o influenta mai mare in cognitia
umana – ceea ce este mostenit sau ceea ce este dobandit; astazi este considerat ca
ceea ce este mostenit intercationeaza cu ceea ce este dobandit in aproape tot ceea
ce facem.
 Rationalism versus empirism – felul in care decoperim adevarul despre noi si
lumea inconjuratoare: o facem gandind logic, bazandu-ne pe ceea ce stim deja sau
prin observarea si testarea a ceea ce percepem prin simturile noastre?
 Structuri versus procese – vom studia structurile psihicului uman sau ne vom
concentra atentia supra proceselor gandirii umane?
 General versus specific – procesele pe care le observam sunt limitate la un
anumit domeniu sau sunt generale, pentru o varietate de domenii?
 Validitatea inferentelor cauzale versus validitate ecologica – vom studia
cognitia prin intrmediul experimentelor foarte controlate sau vom folosi tehnici
mai naturale, care cresc probabilitatea de a obtine rezultate valide ecologic?
 Cercetare aplicativa versus metode comportamentale – vom dirija cercetarea asupra
proceselor cognitive fundamentale sau vom studia modurile in care putem sa ii
ajutam pe oameni sa-di foloseasca eficient cognitia in situatii practice?
 Metode biologice versus metode comportamentale – vom studia creierul si functiile
sale in mod direct sau vom studia comportamentul oamenilor in cadrul unor sarcini
cognitive?
Chiar daca multe din aceste intrebari sunt puse sub forma “sau-sau”, adesea o
sinteza a perspectivelor sau metodelor se dovedeste mai utila decat o pozitie
extrema. De exemplu, natura noastra poate oferi un cadru mostenit pentru
caracteristicile si pattern-urile noastre distincte de a gandi si actiona, dar ceea
ce dobandim poate modela modurile specifice in care ne manifestam acel cadru.
Exista o serie de teme centrale in psihologia cognitiva, unele dintre aceste sunt
urmatoarele:
 Datele din psihologia cognitiva pot fi complet intelese numai in contextul unei
teorii explicative, iar teoriile sunt goale fara date empirice.
 Cognitia este, in general, adaptativa, dar nu in toate cazurile.
 Procesele cognitive interactioneaza unele cu altele si cu cele ne-cognitive.
 Cognitia trebuie sa fie studiata cu ajutorul unei varietati de metode.
 Toate cercetarile fundamentale din psihologia cognitiva pot conduce la aplicatii
si toate cercetarile aplicative pot conduce la concluzii fundamentale.
Psihologii cognitivisti au fost preocupati cu studiul unei game largi de fenomene
psihologice, care include nu numai perceptia, invatarea, memoria si gandirea, ci si
fenomene mai putin orientate cognitiv, precum emotia si motivatia.
Reprezentanti:
Allen Newell (1927-1992), Ulric Neisser (1928-2012), Herbert Simon (1916-2001),
Miller
21. Avantaje si limite ale behaviorismului si cognitivismului
Cele doua paradigme, behaviorista si cognitivista, au stat la baza metodelor de
explicare, abordare si interventie in cazurile de patologie a comportamentului si
gandirii umane. Astfel au aparut si s-au dezvoltat, in anii ’50-’70, psihoterapia
behaviorista sau comporamentala si psihoterapia cognitiva. Astazi observam o
unificare a celor doua paradigme, realizata de psihoterapia cognitiv-
comportamentala.
a. Behaviorismul
Avantajele behaviorismului
 a avut impact mare asupra stiintei psihologice, dar si a celorlalte stiinte
umaniste;
 are meritul incontestabil al obiectivitatii metodologice si claritatii
terminologice;
 a oferit o noua definitie a obiectului de studiu al psihologiei – comportamentul,
astfel, psihologia devenea o stiinta naturala pur experimentala ce are drept scop
predictia si controlul comportamentului;
 odata cu behaviorismul, psihologia devenea o stiinta naturala pur experimentala,
ce are scop predictia si controlul comportamentului.
Limitele behaviorismului
 a urmarit cu prioritate doua directii: metodologia si conceptia, critica a vizat
pierderea unor importante componente psihologice;
 vorbeste foarte putin despre emotii;
 reductionismul – se reduce intregul la o parte a omului: omul a fost redus la
comportamentul sau, emotiile fiind considerate efecte ale functiilor fiziologice;
au fost excluse placerea, admiratia, teama, recunostinta;
 determinismul – suntem constransi de ceea ce se intampla in afara noastra;
 a exclus din bictul psihologiei starile de constiinta si semnificatiile
personale;
 a fost criticat pentru confuzia dintre determinism si mecanicism, cu diminuarea
valorii libertatii (suntem liberi numai daca suntem in acord cu determinarile
cauzale);
 invatarea era privita ca un rezultat a recompensarii directe al comportamentului,
ea fiind explicata intr-un context mecanicist;
 a fost eliminata introspectia si a disparut granita dintre om si animal;
 a fost exclusa constiinta din schema de studiu si intelegere a omului, deoarece
nu poate fi studiata stiintific;
 behaviorismul este un monism (ori materie ori spirit) fizic – lucrezi cu ce-i in
afara (mentalul este rezultatul functionarii sistemului nervos).
b. Cognitivismul
Avantajele cognitivismului
 ne ofera un nou domeniu de studiu, cel comportamental;
 a propus psihologiei iesirea din sfera destul de stramta a behaviorismlui prin
studiul gandirii umane, interfata dintre stimulii interiori si de mediu si,
respectiv, raspunsul comportamental;
 interesul cognitivistilor spre alte discilpline precum biologia, neurostiintele,
inginerie, robotica, inteligenta artificiala etc. a adus un plus de intelegere
asupra modului in care este structurata si functioneaza gandirea umana, inclusiv a
patologiei ei (creierul este “unitatea centrala”, gandirea este “soft-ul”;
 din studiile interdiscilplinare facute de cognitivisti au rezultat date si
informatii care au contribuit la dezvoltarea teoriei psihologiei, la aparitia unor
noi metode de studiu (cercetarea psihobiologica, simularile pe calculator si
inteligenta artificiala);
 cel putin recunoaste intelectul (omul devine computer nu animal ca in
behaviorism).
Limitele cognitivismului
 cognitivismul a “eliminat” (“a ucis”) sufletul;
 persoana a fost tratata ca un calculator care are o defectiune in sistem;
 omul a fost comparat atat de mult cu un computer, incat a inceput a fi privit ca
unul (terminologia psihologiei cognitive este adesea preluata si adaptata din acest
domeniu: procesare a informatiei, input, output, hardware, software, prototip,
feedback etc.);
 constiinta era un subiect tabu pentru cognitivisti, ea fiind supusa atentiei
numai pentru explicarea proceselor de prelucrare a informatiei (automate si
controlate);
 au definit constiinta (“consciousness”) ca fiind legata in mod direct de
constienta – ea include senzatia de a fi constienti (R.J.Sternberg); informatia
amintita si informatia cognitiva se desfasoara fara a fi constienti;
 constiinta este asociata proceselor controlate de procesare a informatiei care
necesita focalizare, consuma multe din resursele atentiei si necesita o executie
mare de timp; in viziunea psihologilor cognitivisti procesele automate nu necesita
constienta (de ex: scrierea numelui);
 dispare granita dintre om si animal;
 nu se vorbeste despre subconstient.
22. Psihanaliza sau paradigma freudiana Termenul de psihanaliza a fost conceput in
sec. XX. Pana la aparitia psihanalizei, psihologia asociationista si cea
rationalista divizau psihicul in functii sau facultati izolate unele de altele.
Predomina un tip mozaic asupra vietii prihice a individului, pierzandu-se din
vedere organizarea sa interna. Odata cu dezvoltarea teoriei generale a sistemelor
si cu dezvoltarea ciberneticii, s-a propus o perspectiva noua de abordare a
psihicului: cea structural-dinamica. In locul unei psihologii plane sau orizontale
asupra vietii psihice, se propune una verticala, piramidala, al carei obiect il
constituie studiul organizarii ierarhice a persoanei umane. Astfel apare
psihanaliza, care a propus ipoteza impartirii topografice a psihicului si
organizarii pe verticala a vietii psihice. Psihanaliza ramane inca cea mai
raspandita scoala de psihologie si continua sa fie dezvoltata de catre psihanalisti
din intreaga lume. Psihanaliza – este teoria despre inconstientul psihicului uman,
pe care se bazeaza o doctrina psihologica cunoscuta ca psihodinamica, avand ca
nucleu relatiile dinamice dintre constient si inconstient, individ (cu impulsurile
sale sexuale) si societate (cu cenzura morala). Psihic – greaca “psiche” – suflet,
devenind pe parcursul secolelor sinonimul cuvantului spirit (vital), apoi minte.
Analiza – greaca “ana-” – parti egale si “-liza” – a descompune. Psihanaliza a fost
dezvoltata de Sigmund Freud ca teorie generala a inconstientului. Dupa opinia lui
Freud, “aparatul psihic” este compus dintr-o serie de componente supraetajate,
inainte de 1920 aceste componente fiind denumite:  inconstient - este rezervorul
trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale;  preconstient
(subconstient) - este un fel de filtru care indeplineste functia de “cenzura”,
permitand accesul selectiv in constient a acelor impulsuri si tendinte, care sunt
acceptabile pentru el;
 constient - este un “strat” superficial, de fapt, expresia unor adancuri in care
predominant este inconstientul.
Noutatea conceptiilor lui Freud a constat in recunoasterea importantei proceselor
psihice incontiente, care se desfasoara dupa alte reguli, decat faptele constiente.
Freud a abordat inconstientul ca pe un teritoriu neexplorat al psihicului, adunand
date empirice in cadrul sedintelor de psihoterapie cu pacientii sai.
Freud a reusit sa demonstreze necesitatea includerii in psihicul uman a
inconstientului ca o componenta de baza si esentiala pentru dinamica personalitatii
si comportamentului cotidian. El a conferit inconstientului rolul esential in
structura “aparatului psihic” si a pus pe seama lui intreaga gama a manifestarilor
si activitatilor omului, inclusiv a celor de creatie. Inconstientul ne influenteaza
comportamentul si emotiile. Inconstientul a inceput sa fie considerat o realitate
esentiala a psihicului: “Inconstientul este asemanator cu un cerc mare care include
constientul ca pe un cerc mic. Nu exista fapt se constiinta fara o preparatie a
inconstientului, in timp ce inconstientul se poate lipsi de stadiul constient,
avand totusi o valoare psihica. Inconstientul este psihicul insusi in realitatea sa
esentiala. Natura sa intima este la fel de necunoscuta ca si aceea a realitatii
exterioare, iar constiinta se informeaza despre el intr-un fel tot atat de
incomplet, ca si organele noastre de simt despre lumea exterioara.” Inconstientul
ar contine tot ceea ce este traumatizant pentru constient sau incompatibil cu
valorile morale ale individului: instinctul sexual, pornirile agresive, traumele
suferite. Continutul inconstientului consta dintr-un nucleu de “formatiuni psihice
mostenite, analoage cu instinctele animalelor, la care se adauga produsele de
refulare, adica reziduurile inutilizabile eliminate in cursul dezvoltarii
copilului. Aceste elemente respinse de constient nu se impaca insa cu exilarea in
inconstient si incearca in permanenta sa revina in arena constientului.” Conflictul
intrapsihic dintre inconstient si constient impregneaza intreaga viata a
individului. “Principiul placerii”, propulsat de inconstientul axat pe viata
biologica, animala, i se opune “principiului realitatii”, promovat de constientul
axat pe viata social-morala a omului, generatoare de constrangeri firesti.
Presiunile inconstientului asupra constientului dic la manifestari marbide, la
dramatice tulburari de echilibru sau, cel putin, la acte de comportamente
enigmatice, absurde sau ciudate, regizate de o motivatie ascunsa, abisala.
Scoala psihanalitica a delimitat doua forme a inconstientului:
 inconstientul colectiv;
 inconstientul individual.
Pentru S.Freud importanta cea mai mare o are inconstientul individual, in schimb
pentu C.Jung, rolul activ si determinant in dinamica personalitatii il joaca
incontientul colectiv.
Freud si-a adus contributia in analiza si structura inconstientului individual,
Jung – inconstientul colectiv.
Trei sisteme ale personalitatii: Sinele (Id-ul), Eul (Ego) si Supra-eul (super ego)
Dupa 1920, recunoscand unele limite ale conceptiei sale cu privire la aparatul
psihic, Freud aduce o serie de corective, considerand ca acesta se compune din: 
Sine (Id) – echivalentul inconstientului.  Eu (Ego) – echivalentul
subconstientului.  Supraeu (Supraego) – echivalentul constientului.
Sinele este inconstient si este prezent inca de la nastere. El opereaza conform a
ceea ce Freud numeste “principiul placerii”: cauta in primul rand satisfactia, fara
a tine cont de constrangerile realitatii. Eul este constient si se formeaza gradual
pe percursul dezvoltarii copilului, functia sa principala fiind medierea intre
dorintele Sinelui si constrangerile realitatii. Supraeul este un depozit
inconstient de constrangeri morale, care se formeaza prin interiorizarea de catre
copil a normelor morale impuse de parinti. Supraeul este “instanta judiciara a
psihicului”, aflata in permanent conflict cu dorintele Sinelui. Freud considera ca
nevrozele sunt cauzate de consflicte nerezolvate intre Supraeu si Sine, conflicte
“ingropate” in inconstient (refulate). Principalele postulate ale psihanalizei
sunt:  inconstientul joaca un rol esential in determinarea comportamentului uman;
 viata psihica se supune unui determinism cert;  factorii determinari in
explicarea psihicului sunt cei motivationali (sau “dinamici”);  istoria
organismului este foarte importanta in determinarea comportamentului actual.
Analistii au identificat si alte postulate de ordin secundar:  trebuinta sexuala
este bazala, fiind prioritara pentru biologia organismului;  exista un conflict
bazal intre instinctele vietii si mortii;  comportamentul este manifestarea
interactiunii a trei module: id,ego si superego;  raportul parinte-copii este
hotarator pentru nevroze;  visele, erorile in vorbire si alte produse ale gandirii
au valoare simbolica relativa la experienta sexuala.
Rprezentanti: Sigmund Freud (1856 – 1939), Alfred Adler (1870 – 1937), Carl Jung
(1875 – 1961), Otto Rank (1884 – 1939), Ana Freud (1895 – 1982), Sandor Ferenczi
(1873 – 1933).
23. Avantaje si limite ale psihanalizei
Avantajele psihanalizei
 a pus bazele psihoterapiei;
 este practica, are un model teoretic si tehnici aplicative pentru a conduce o
terapie;
 marele merit a lui Freud a fost revolutia pe care a determinat-o nu numai in
psihologie, ci si in gandirea umana, in general;
 Freud a oferit un model al psihicului uman si al functionarii sale si unul al
personalitatii si al relatiei ei cu mediul inconjurator;
 a scos sexualitatea din “dictionarul” termenilor tabu;
 mecanismele de aparare descrise de Freud reprezinta o contributie adusa la
intelegerea normalului si patologicului;
 intelegerea inconstientului si includerea lui in intelegerea individului;
 ofera un model al psihicului si al relatiei dintre psihic si mediu.
Limitele psihanalizei
 a dat o explicatie comuna (generala) pentru toate genurile de comportamente;
 Freud a acordat o importanta foarte mare privind pulsiunile si comportamentul
sexual infantil;
 accentul preponderent pe sexualitate in explicarea umanului si socialului;
 primordialitatea inconstientului in psihodinamica personalitatii;
 un timp foarte indelungat alocat terapiilor, de la 5 la 10 ani, cu 3-5 sedinte pe
saptamana;
 psihanalistul este nondirectiv, el se limiteaza sa interpreteze asociatiile
ideilor verbalizate de pacient;
 a fost criticata teoria transfigurarii si a simbolismului impulsurilor inhibate,
elaborata de Freud pentru explicarea viselor;
 au fost criticate conceptele de “complex Oedip”, “libido”, “sexaulitate
infantila”;
 Carl Jung a sustinut ca inconstientul nu se constituie numai din tendinte
refulate, ci si din aletele, ce n-au fost niciodata in planul constiintei sau au
fost, dar s-au automatizat;
 “intreaga viata a oamenilor, atat sociala, cat si individuala, a fost redusa la
lupta dintre constiinta neputincioasa si instinctul sexual, prolcamat
atotstapanitor al tuturor actiunilor umane, aproape din clipa nasterii”;
 a fost criticata teoria freudiana despre bipolaritatea vietii psihice, balansul
dintre fortele contrarii ale libidoului si ale principiului mortii;
 psihanaliza a fost numita de critici mai mult o religie decat o stiinta.
24. Paradigma umanista
Psihologia umanista ia nastere ca reactie la doua scoli importante de psihologie:
psihanaliza si teoriile cognitiv-comportamentale (TCC).
Psihologia umanista a reprezentat o gura de oxigen intr-un domeniu in care omul era
privit fie puternic, determinat si controlabil, ca in psihologia behaviorista, fie
sfasiat de conflictul dintre continuturile Se-ului si cele cele ala Supra-eului, ca
in psihanaliza. Acel “ceva”, specific fiintei umane care ne diferentiaza de animale
fara aroganta si ne apropie de Ceea ce ne-a creat, care constituie esenta umanului
si frumusetea umanitatii fusese dat uitarii in curentele clasice.
Psihologiei umaniste ii revine marele merit de a-si stabili ca obiect de studiu
omul concret si o concpetie holistica asupra lui.
Umanistii observasera ca, timp indelungat, omul s-a simtit pe sine asemeni unei
papusi vii, determinata de fortele economice, de fortele inconstientului sau de
fortele mediului inconjurator. El a fost subjugat de persoane, institutii, de
teoriile stiintei psihologice. Dar el propune o noua declaratie de independenta si
da in vileag alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine intr-o lume extrem
de dificila si adesea tragica, sa devina el insusi: nu o papusa, nu un sclav, nu o
masina, ci Sinele sau unic si individual.
Psihologia umanista studiaza omul proactiv, care se construieste pe sine si se
autoactualizeaza. In procesul actualizarii, oamenii creeaza societatea si cultura
care le pot servi sau ii pot rani. Aistam astfel la o schimbare majora de
perspectiva asupra omului care este considerat o fiinta unica si valoroasa in sine,
capabila sa isi dirijeze in mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgand
libertatea umana.
Reprezentanti: Abraham Maslow, Carl Rogers, J. Cohen, A. Wellek, A. de Peretiti
25. Avantaje si limite ale psihologiei umaniste
Avantajele umanismului
 reantoarcerea la omul total, inteles ca fiinta completa, purtatoare de suflet,
omul ca fiinta care cocreeaza, care se actualizeaza pe sine, care are experiente ce
depasesc obisnuitul, banalul cotidian (ex: experientele de varf, revelatia, extazul
etc.);
 face posibila aparitia unei noi forme de terapie vorbita, terapia centrata pe
persoana sau terapia rogersiana (datorita lui Carl Rogers (1902 – 1987), in care
acceptarea neconditionata a clientului de catre terapeut este un factor de
vindecare per se;
 umanistii ne-au oferit un tablou cu principalele trasaturi ale omului care se
actualizeaza pe sine, precum si mijloacele prin care ne putem actualiza potentialul
latent.
Limitele umanismului
 sunt axati pe cercetarea teoretica, cu mai putine rezultate in domeniul
cercetarii stiintifice, bazata pe metodele de cercetare consacrate;
 unii critici pun sub semnul intrebarii postulatul lui Rogers despre originea
naturala a bunatatii sufletesti;
 psihanalistii considera ca procesele inconstiente au fost uitate de umanisti;
 behavioristii au criticat faptul metodologic al culegerii datelor in conditii
necontrolate;
 umanistii au eliminat din sfera lor de interes psihicul animal.
26. Caracteristicile persoanelor care isi actualizeaza Sinele – Abraham Maslow
Abraham Maslow (1908 – 1970), psiholog american, asemenea lui Carl Rogers a fost
preocupat sa studieze procesul actualizarii sinelui (“self-actualization”), care se
referea la utilizarea si exploatarea completa a talentelor, potentialului si
capacitatilor personale cu bucurie. Acest proces este propriu omului obisnuit,
mediu, care are inhibate aceste capacitati. Umanistii au propus sa nu ne mai uitam
la boli, ci sa luam modele de la oameni functionali, sa vorbim despre resurse si
dezvoltarea resurselor.
In procesul actualizarii, oamenii creeaza societatea si cultura care le pot servi
sau ii pot rani. Accentul pus de umanisti a fost asupra normalitatii vietii psihice
– omul sanatos care se poate optimiza pe sine. Caracteristicile omului sanatos au
fost identificate de creatorul psihologiei umaniste, create pe client – Carl Rogers
si de Abraham Maslow.
In viziunea lui A. Maslow, oamenii care isi actualizeaza sinele, vad clar viata,
sunt mai putini sentimentali si mult mai obiectivi. Temerile si mecanismele de
aparare le distorsioneaza mai putin perceptiile; sunt dedicati unei cauze sau
vocatii si respecta doua conditii ale dezvoltarii:
 angajamentul fata de ceva mai mare decat persoana;
 executarea corecta a sarcinilor.
In 1970, Maslow identificase 15 caracteristici ale persoanelor care isi
actualizeaza sinele, pe baza exemplelor luate de la oamenii care s-au realizat in
viata.
 o conceptie mai eficienta asupra realitatii si relatii mai confortabile cu
aceasta;
 acceptare ( a sinelui, a altora, a naturii);
 spontanietate, simplitate si naturalete;
 mai mult centrati pe problema si rezolvarea ei decat centrati pe sine (egoisti);
 detasare; nevoie de intimitate;
 autonomie, independenta fata de cultura si mediu;
 improspatarea continua a aprecierii;
 experiente de varf si mistice;
 “gemeinschaftgeful” sau sentimentul de solidaritate cu altii;
 relatii interpersonale profunde;
 structura de caracter democratica;
 discriminare intre mijloace si scopuri, intre bine si rau;
 simt al umorului filosofic, neostil;
 creativitate in actualizarea de sine;
 rezistenta la enculturatie si transcenderea oricarei culturi particulare.
Unii cercetatori contemporani ai personalitatii considera ca punctul de varf al
cercetarii lui Maslow asupra actualizarii de sine se afla in ultima sa carte
(1971), in care el descrie opt cai (comportamente) in care oamenii isi pot
actualiza sinele.
 concentrarea (asupra propriei persoane si a mediului);
 alegeri pentru crestere (viata poate fi considerata ca un proces de alegeri in
care este mai indicat sa alegem cresterea, experientele noi si provocatoare,
necunoscutul decat siguranta si regretul);
 constienta de sine (“self-awareness”; persoana care se actualizeaza pe sine
devine si mai constienta de natura sa interioara si se comporta in conformitate cu
aceasta);
 onestitate si responsabilitate fata de propriile actiuni;
 judecata (increderea in propria judecata);
 dezvoltarea de sine (“self-development”; dezvoltarea propriului potential in mod
continuu); cctualizarea de sine nu este ceva pe care cineva il are sau nu, ci un
proces fara sfarsit in materializarea propriului potential;
 experientele de “varf” (“peak experiences”; sunt cele in care ne simtim mai
completi, mai integrati, mai constienti fata de noi si fata de lume; definite ca
momente de bucurie, incantare, adesea inspirate de sentimente intense de dragoste,
expunere la marea arta sau muzica);
 absenta mecanismelor de aparare (“ego defenses”; constientizarea modurilor in
care distorsionam imaginile fata de noi si fata de lume prin reprimare, proiectie,
rationalizare etc.)
Maslow a scris si despre experientele de platou (“plateau experiences), mai stabile
si mai durabile decat cele de varf. Ele reprezinta un mod nou si mai profund de a
privi lumea, presupun schimbarea atitudinii fata de viata si lume.
Maslow atragea atentia ca, in explorarea avansata a naturii umane, exista
posibilitati dincolo de actualizarea sinelui. Aceste posibilitati sunt temele de
interes ale psihologiei transpersonale.
Asemenea lui A. Maslow, C. Rogers a identificat caracteristicile omului sanatos:
 deschis la experienta;
 traieste in prezent;
 are incredere in corpul lui;
 manifesta libertate experientiala (are libertate de alegere);
 dotat cu creativitate.
Capitolul 2: Trecerea de la paradigma realismului materialist (newtonian-
carteziana) la cea a fizicii cuantice. Relatia dintre fizica cuantica si
psihologie. Locul constiintei in noua psihologie.
27. Piramida trebuintelor (A. Maslow) si fiinta umana ca fiinta spirituala
Piramida trebuintelor lui Abraham H. Maslow:
1. nevoi biologice (mancare, bautura, aer, somn, sex etc.);
2. nevoi de siguranta (securitate, stabilitate, protectie, structura, ordine, lege,
predictibilitate, eliberare de frica si haos);
3. nevoi de apartenenta si iubire (dragoste si afectiune din partea familiei si a
prietenilor, acceptare si aprobare din partea grupurilor sociale);
4. nevoi de stima (respect de sine datorat realizarilor, competentei si increderii;
reputatie, recunoastere, statut);
5. actualizarea sinelui (moralitate, creativitate, spontanietate, rezolvare de
probleme, lipsa prejudecatilor etc.)
Primele patru nivele includ trebuintele de deficit (“D-needs” sau “Deficit needs”),
innascute, reprezentand motivatia de tip homeostazic.
Nivelul al cincilea, actualizarea sinelui (“self-actualization”), reprezinta
trebuinta de crestere si vizeaza procesul de dezvoltare personala a individului
(“B-needs” sau “Being needs”).
Ierarhia lui Maslow nu este valabila pentru orice cultura, fiind puternic
determinata socio-cultural. In 1970 Maslow a revenit asupra piramidei sale si a mai
adaugat alte niveluri de varf:
 nevoile cognitive (de a cunoaste, de a intelege, de a explora);
 nevoile estetice (pentru frumusete, armonie, ordine, simetrie);
 transcendenta (el observase ca oamenii care au atins starea de actualizare de
sine intra adesea intr-o stare de transcendenta in care devin constienti nu doar de
potentialul lor personal, si si de intreg potentialul speciei umane; desi acesti
indivizi traiesc adesea o bucurie extatica, ei simt totodata si o tristete
cosmica).
Omul care se actualizeaza pe sine manifesta metamotivatia, care ia adesea forma
devotamentului fata de idealuri si teluri inalte. Ea se afla pe un continuum cu
trebuintele de baza. Prin urmare, oamenii au si metanevoi:
 frumusetea, perfectiunea, justitia, adevarul.
Frustrarea pe termen lung in raport cu aceste nevoi determina metapatologii: lipsa
de valori, de sens, de implinire in viata.
Capitolul 3: Psihologia transpersonala
28. Psihologia transpersonala. Temele de studiu ale psihologiei transpersonale
Operele lui C.G.Jung despre inconstientul colectiv si arhetipuri si ale lui A.
Maslow au constituit o punte aruncata catre o paradigma mai noua a psihologiei,
paradigma transpersonala.
La inceputul anilor ’60, psihologia umanista a izvorat din opera lui Maslow si a
altor teoriticieni preocupati de sanatatea psihica si functionarea eficienta. Fiind
considerata o evolutie normala a psihologiei umaniste, psihologia transpersonala a
aduagat la preocuparile si continuturile traditionale ale psihologiei umaniste o
mentiune despre importanta aspectului spiritual al experientei fiintei. Ea este
interesata sa studieze “starile” si “procesele” prin care oamenii pot experimenta
legaturi profunde cu interiorul fiintei (Sinele), depasind constiinta Eului.
Psihologia transpersonala (PT) isi propune explorarea si dezvoltarea tuturor
potentialitatilor latente ale fiintei umane, persoana fiind conceputa nu doar ca
fiinta sociala, ci si ca fiinta spirituala:
“transpersonal” – “dincolo de persoana”, deasupra persoanei – trecerea de la Eul
constient la Sinele ca sinteza a contientului, subconstientului si
supraconstientului .
PT are doua obiective majore:
 intelegerea experientelor transpersonale, a nivelelor si “starilor” de constiinta
accesibile omului;
 conducerea procesului de dezvoltare transpersonala a individului prin
transformarea permanenta a structurilor psihice si spirituale.
Principalele teme de studiu ale PT pot fi considerate urmatoarele:
 “starile” de constiinta modificata;
 constiinta subliminala si supraliminala;
 constiinta extinsa si multidimensionala;
 evolutia atat a subconstientului cat si a supraconstientului (constiinta
cosmica);
 familiarizarea cu practici si experiente din religiile occidentale si orientale;
 experiente arhetipale;
 psihologia concentrarii si meditatiei;
 “experientele de varf” si “experientele de platou” (A. Maslow);
 procesul de implinire a sinelui (“selfactualization”);
 noile ipostaze transpersonale ale Sinelui: sinele total, Sinele adanc si Sinele
transcendent;
 optimizarea dimensiunilor spirituale ale omului prin transcendere, centrare si
sinergizare;
 dezvoltarea si implinirea metanevoilor;
 sacralizarea vietii cotidiene;
 realiazarea si autorealizarea transpersonala;
 arta transpersonala (arhetipuri si simboluri transpersonale).
Stanislav Grof sublinia ca experientele transpersonale sunt acele experiente, care
presupun o expansiune, o extensie a constiintei, dincolo de frontierele Eului si
dincolo de granitele timpului si spatiului, percepute constient.
Prepersonal - se regaseste in inconstientul freudian, inconstientul jungian,
preconstientul.
Personal - constiinta cotidiana in intelegerea realitatii exterioare.
Transpersonal – presupune viata spirituala care depaseste relatia trup-fizic
(transconstientul si transinconstientul).
29. Cartografia psihicului uman: registrele biografic, perinatal si transpersonal.
Sistemul COEX si matricile Perinatale fundamentale
Psihiatria si psihologia academica traditionala folosesc un model al psihicului
limitat la biologie, biografia postnatala si inconstientul freudian individual.
Noua cartografie include trei domenii:
 perinatal (legat de trauma nasterii);
 nivelul biografic postnatal;
 nivelul transpersonal (amintirile ancestrale, rasiale,colective si filogenetice,
experientele karmice si dinamicile arhetipale).
Cercetarile moderne asupra constiintei releva ca spiritualitatea este o dimensiune
naturala si legitima a psihicului uman si a schemei universale a lucrurilor.
Nivelul perinatal al inconstientului ne releva amintiri care le depasesc pe cele
din copilarie si pruncie, mergand catre nastere. Aici intalnim emotii si senzatii
fizice de intensitate extrema, experientele devenind un amestec al temerilor
nasterii si mortii.
Stanislav Grof a observat ca experientele care isi au originea la nivelul perinatal
al inconstientului, se prezinta sub forma a patru tipare distincte, fiecaruia
fiindu-i specifice emotii, senzatii si o imagerie simbolica specifice. Aceste
tipare sunt legate de experientele fetusului inainte de inceperea nasterii si in
timpul celor trei stadii consecutive ale nasterii biologice. Aceste experiente
intense lasa amprente la nivel inconstient asupra dezvoltarii ulterioare a
individului. Grog numeste cele patru constelatii dinamice din inconstientul abisal
Matrice Perinatale Fundamentale sau MPF –uri.
Matricele individuale au legaturi fixe cu anumite categorii de experiente
postnatale ordonate in sisteme COEX.
Un sistem COEX, dupa cum il denumeste S.Grof, reprezinta un compus din amintiri cu
incarcatura emotionala din diferite perioade ale vietii, fiecare COEX avand o tema
fundamentala ce se regaseste la toate nivelurile sale.
1. MPF 1 – Uniunea primara cu mama– este legata de existenta intrauterina inainte
de travaliul nasterii si este perioada numita “univers amniotic”. Fetusul nu are
constiinta limitelor si nu face deosebirea intre interior si exterior, de aceea,
dupa nastere putem trai experiente ale unor spatii vaste fara granite, cand ne
identificam cu Universul; ( e pozitiva – sarcina)
2. MPF 2 – Absorbtia Cosmica fara iesire sau Iadul– cand retraim inceputul nasterii
biologice, simtim de obicei ca suntem supti de un vartej gigantic sau inghititi de
o fiara mitica. Putem avea si senzatia ca intreaga lume, Universul insusi este
inghitit. In aceasta etapa apar viziuni cu monstri arhetipali ca dragonii, serpii,
caractitele uriase. Apare un sentiment de amenintare vitala care determina
anxietate si neincredere apropiata de paranoia; (nu-i lumina)
3. MPF 3 – Lupta moarte – renastere - corespunde cu al doilea stadiu clinic al
nasterii biologice, propulsarea prin canalul nasterii, dupa deschiderea cervixului,
cand capul coboara in pelvis. Fetusul simte presiuni mecanice zdrobitoare, dureri
si un grad mare de anoxie si sufocare. Apare sentimentul de amenintare a vietii si
o intensa anxietate. Atmosfera din aceasta etapa este una de lupta titanica,
secvente agresive si sadomasochiste, experiente de sexualitate devianta, episoade
demonice, complicatii scatolgice si intalnirea cu focul; (apare lumina, dar lupta
continua)
4. MPF 4 – Experienta moarte – renastere – este legata de cel de al treilea stadiu
al nasterii clinice, expulzarea finala din canalul nasterii si taierea cordonului
ombilical. Procesul este insotit adeseori de amintiri concrete de anestezie,
presiunile forcepsului si sentimentele asociate cu diverse manevre ostretice ori
interventii postnatale; (eliberarea)
Retrairea nasterii biologice nu este o simpla reluare mecanica a evenimentului
biologic initial, ci si o moarte si renastere psihospirituale. Deoarece fetusul
este complet izolat in timpul nasterii si nu are cum sa exprime emotiile extreme si
sa reactioneze la senzatiile fizice intense, amintirea acestui eveniment ramane
psihologic neprocesata si neintegrata. Anatomic ne nastem, dar nu am integrat acest
fapt dpdv emotional.
30. Psihologia existentialista. Logoterapia lui Viktor Frankl. Conceptul de
“optimism tragic” Psihologia existentialista sau Logoterapia, cum mai este
cunoscuta, a fost creata de psihiatrul si scriitorul Viktor E. Frankl ca o solutie
de fond la problemele variate cu care se confrunta omul contemporan si anume,
identificarea unui sens si a unui scop principal al vietii. O serie de
personalitati din diverse religii si curente spirituale, desi diferite ca abordare,
au un punct comun: concluzia ca omul de astazi, in special cel occidental, se afla
intr-o grava criza spirituala, intr-o adevarata „urgenta spirituala” cum ar numi-o
Stanislav Grof, în care se confrunta cu un paradox: desi are acces la o serie de
facilitati si tehnologii de natura materiala, desi a rezolvat in cea mai mare parte
problematica nevoilor vitale aflate la baza piramidei lui Maslow, omul occidental
se afla in plina infometare spirituala. Sau cum ar spune Maica Teresa, este satul
din punct de vedere material, dar infometat sufleteste.
Logoterapia inseamna pur si simplu terapia prin sens. Frankl considera logoterapia
o abordare orientata spiritual catre psihoterapie. O psihoterapie care nu numai ca
recunoaste spiritul omului, ci chiar incepe de la el poate fi numita logoterapie.
In acest sens, “logos” este destinat sa insemne "spiritualul" si dincolo de acesta
"sensul". Abordarea psihoterapeutica a lui Frankl isi are radacinile in experienta
personala din perioada in care fiind austriac de origine evreu, era prizonier intr-
un lagar nazist (Auschwitz), dar si in experientele atator oameni pe care el,
doctor psihiatru, a avut ocazia sa le cunoasca si sa le observe.
Spre deosebire de psihanaliza, logoterapia „doctrina mea terapeutica”, cum o
numeste V. Frankl, este mult mai putin retrospectiva si introspectiv. Logoterapia
se concentreaza mai degraba asupra viitorului, adica asupra sensului pe care
pacientul vrea sa il dea viitorului sau. Totodata, logoterapia rupe cercurile
vicioase si mecanismele de feedback, care joaca un rol covarsitor in dezvoltarea
nevrozelor. Astfel, autocentrarea, tipica nevroticului, este intrerupta, in loc sa
fie mereu incurajata si intarita.
„Logos”- limba greaca - „sens”. Logoterapia sau cea de treia scoala vieneza de
psihoterapie (cronologic, dupa psihanaliza si psihologia individuala a lui A.
Adler), se concentreaza asupra sensului existentei umane si asupra cautarii
sensului de catre om. Viktor E. Frankl a vorbit despre vointa de sens, frustrarea
existentiala, nevrozele noogene, noodinamica, vidul existential, sensul vietii,
esenta existentei, sensul dragostei, sensul suferintei, sensul suprem,
efemeritatea, nevroza colectiva, psihiatria reumanizata si optimismul tragic
Optimismul tragic
Triada tragica, conform logoterapiei, este formata din acele aspecte ale existentei
umane, care pot fi circumscrise de:
 suferinta
 vinovatie
 moarte
Intrebarea este: “Cum am putea spune „da” vietii in pofida celor trei?” (putem da
un sens acestor probleme).
Omul are capacitatea de a transforma in mod creativ aspectele negative ale vietii
in ceva pozitiv si constructiv. Sa scoti ce-i mai bun in orice situatie: „optimum”
(lat.). Optimismul in fata tragediei se refera la potentialul uman, care ne permite
intotdeauna urmatoarele lucruri:
 sa transformam suferinta intr-o realizare omeneasca si intr-o implinire umana;
 sa derivam din vinovatie sansa de a ne schimba in bine;
 sa derivam din efemeritatea vietii un motiv de a trece in mod responsabil la
actiune.
Optimismul nu poate fi comandat, poruncit. La fel nici credinta, dragostea,
nadejdea. Pentru a fi fericit, trebuie sa ai un motiv. Omul nu se afla, prin
urmare, in cautarea fericirii, ci a unui motiv de a fi fericit, prin actualizarea
sensului potential, care este inerent unei situatii date si care persista in ea. De
indata ce cautarea sensului este incununata cu succes, nu numai ca acest fapt il
face fericit, ci ii si confera omului capacitatea de a face fata suferintei. Putem
trai in viata multe tragedii, insa e cazul sa fim optimisti, indiferent de ce se
intampla.
Daca aceasta cautare a sensului este zadarnica, rezultatul este fatal. Vezi tinerii
de azi care se autopercep fara un viitor si care apeleaza la o placere imediata
(ex. drogul).
Logoterapia este cea mai putin dogmatica scoala de psihoterapie, dupa parerea unor
autori care lupta pentru „deguruficarea logoterapiei” si reumanizarea psihiatriei.
31. Evolutionism si creationism
a. Teoria evolutiei Fondatorii teoriei evolutioniste sunt Charles Darwin (1809 –
1882) si Jean-Baptist Lamarck (1744 – 1829), prin introducerea conceptelor de
varietate si selectie naturala. Teoria evolutiei nu numai ca explica diversitatea
vietii pe pamant si aparitia unor specii noi, inclusiv aparitia omului, dar este
singura teorie care face acest lucru. Teoria evolutiei este oarecum controversata.
Iar pentru a elimina orice dubiu, ar trebui ca materia sa prinda viata. Toata
industria alimentara se bazeaza pe faptul ca materia ramane materie si nu capata
viata. Evolutia, in sens biologic, poate fi descrisa ca procesul prin care speciile
se schimba prin transformari succesive, pornind de la alte organisme si nu prin
generare spontana. Doua mecanisme majore dirijeaza evolutia:  selectia naturala; 
driftul genetic.
Selectia naturala este procesul care face ca acele caracteristici ereditare care
sunt mai eficace pentru supravietuire si reproducere, sa devina mai raspandite in
cadrul unei populatii. Indivizii cu caracteristici mai avantajoase se vor reproduce
mai usor, astfel ca tot mai multi indivizi din generatiile urmatoare vor mosteni
acele trasaturi. Prin acestea se realizeaza adaptarea. Driftul genetic este un
proces independent care produce schimbari aleatorii ale trasaturilor la o populatie
mica. Aici probabilitatea joaca un rol important. Desi diferentele prin mutatie
genetica sunt mici, in timp acestea se pot acumula, producand adevarate schimbari
la nivelul organismelor, astfel incat se poate ajunge la noi specii (speciatie).
Similaritatile dintre organisme sugereaza faptul ca toate speciile cunoscute provin
dintr-un stramos comun printr-un proces de divergenta graduala. Studiind fosilele
si biodiversitatea formelor de viata existente, oamenii de stiinta si-au dat seama,
mai ales pe la jumatatea secolului al XIX-lea ca speciile se modifica in timp.
Acest mecanism a ramas necunoscut pana in 1859 cand Charles Darwin a publicat
cartea „Originea speciilor”, explicand aceasta teorie prin intermediul conceptului
de selectie naturala. Prin anii 1930 are loc combinarea dintre teoria selectiei
naturale ale lui Darwin cu legile lui Mendel privind ereditatea si se obtine teoria
sintetica a evolutiei, in cadrul careia se realizeaza legatura dintre unitatile
evolutive (gene) si mecanismul evolutiei (selectia naturala). Teoria evolutionista
are multe goluri. Nu se poate dovedi in ce mod viata poate izvori din non viata.
b. Ipoteza creationista Teoria creationista este impropriu denumita, deoarece nu
este o teorie, ci doar o ipoteza imposibil de verificat. Ea isi bazeaza „tezele” si
afirmatiile pe Geneza, considerand ca lumea a fost creata conform unui „plan
divin”. Creationistii, spre deosebire de evolutionisti adopta ipoteza prin
credinta, nu prin metode stiintifice. Creationismul nu este o teorie. Nu poate fi
contestata pentru ca nu este formulata. Nu a fost experimentata. Nu a fost
observata, nu s-au facut analize si observatii prin modul empiric de a testa o
teorie. Creationismul este credinta ca universul si toate formele de viata au fost
create de Dumnezeu sau de o alta forma de inteligenta extra-terestra. Creationistii
accepta relatarea din Cartea Facerii (Geneza), potrivit careia Dumnezeu creeaza
totul in 6 zile, pe cand adeptii creationismului stiintific cred ca un creator a
facut tot ce exista, acestia putand sa respinga teza creatiei in 6 zile.
Creationismul este mai greu de abordat si priceput din moment ce nu se doreste a fi
inteles. Daca intr-o padure gasesti un OZN si te vei intreba cum a ajuns acolo, vei
intui ca a fost creat si nu ca a evoluat la fel ca ciuperca de langa el. De ce
oare? Creationistii sustin ca evolutionistii nu au reusit sa demonstreze macro-
evolutia ci doar micro-evolutia.
c. Evolutionism versus creationism Disputele dintre creationisti si evolutionisti
treneaza de secole. Tema evolutionism versus cretionism este o absurditate si este
neproductiva. Nu serveste nici dezvoltarii societatii, nici gandirii umane, nici
progresului cunoasterii. Din aceasta disputa intre religie si stiinta ar trebui sa
intelegem ca stiinta nu trebuie sa se amestece in domeniul credintei. Credinta este
o stare subiectiva, un sentiment, deci este o reactiune a eului, ceva personal, pe
cand stiinta este impersonala, ca si inteligenta. Nici credinta nu trebuie sa
pretinda a da explicatii despre lucruri, nici stiinta nu trebuie sa ravneasca a
inlocui catehismul si sentimentul intim al dependentei omului de o forta
universala, fie cosmica cum zic unii, fie numai sociala cum sustin altii. Credinta
religioasa este asadar reactiunea emotionala a omului in fata lumii, iar stiinta
poate explica universul, insa aceasta explicatie nu impiedica omul de a simti
frica, speranta, iubire in fata acestei lumi si de a-si inchipui o alta lume, care
sa indestuleze si sa linisteasca crispatiile inimii. 32. Psihologie existentiala si
psihoterapie ortodoxa O caracteristica specifica lumii de azi, care a ajuns la o
evidenta extrema in orice colt al lumii, este cautarea unei forme eficiente si
cuprinzatoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului.
Peste tot oamenii sunt invadati de probleme si prin urmare de boli de natura
„psihica”. Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia
unor dezechilibre psihice datorate unor factori diversi, specifici comunitatilor
umane aglomerate, fie incercari sustinute de evadare din lumea reala, devenita
insuportabila, intr-una imaginara, fantastica, dar tocmai din aceasta cauza cu
efecte degenerante asupra psihicului.
O alta cauza majora a bolilor pare sa fie, cel putin in viziunea lui Victor Frankl,
fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vietii, care se manifesta sub forma unui
asa-numit vid existential. Se pare ca aceste probleme, care nu sunt simple aporii
teoretice, tind sa devina din ce in ce mai mult expresii ale unor stari care
rascolesc practic viata si o deturneaza de la cursul ei firesc si sanatos. Acesta
ar fi motivul pentru care fenomenele din aceasta categorie sunt numite probleme sau
crize existentiale. In consecinta, pentru toate aceste boli si probleme se cauta
prin orice mijloace leacul cel mai potrivit. De aici provine probabil si explozia
scolilor de psihologie si psihoterapie in modernitate, fiecare dintre ele cu o
oferta psihoterapeutica spectaculoasa, pe masura principiilor care stau la baza
teoriilor lor constitutive. In scurte cuvinte, solutionarea propusa de scolile
laice de psihoterapie se poate reduce, in genere, la incercarea scoaterii
individului din criza si a „reechilibrarii” sale psihice. De partea cealalta
Biserica, al carei mesaj fundamental este chemarea universala spre dobandirea
vesnicei Imparatii a cerurilor impreuna cu Mantuitorul Hristos, a avut dintotdeauna
o grija atenta pentru solutionarea problemelor existentiale ale oamenilor, adaptata
perfect fiecarei epoci istorice. Ca o adaptare fireasca la conceptele culturii
contemporane a aparut, nu de multa vreme, si termenul de „psihoterapie ortodoxa”.
Departe de a fi o inovatie sau o forma de secularizare a fondului credintei
crestine, psihoterapia ortodoxa nu este nimic altceva decat acelasi crez al
Bisericii lui Hristos prezentat, dar mai ales practicat, dupa un principiu foarte
concret si anume: promovarea artei vindecarii sufletului prin mijlocirea
invataturii Sfintilor Parinti (atat cei vechi, cat si cei mai noi). Principiile
fundamentale ale psihoterapiei ortodoxe sunt trei:  marturisirea credintei
crestine din partea psihoterapeutului insusi, pe care trebuie sa o aduca in
demersul terapeutic pentru a se raporta la sufletul pacientului ca la chipul lui
Dumnezeu;  bazarea activitatii sale pe temeiuri patristice, insotita de instruirea
pacientilor in vederea obtinerii deprinderilor duhovnicesti si a educatiei morale;
 sa elimine din activitatea sa acele metode care coboară omul, fiinta complexa, la
nivelul unui organism vazut eminamente biologic, asemanator masinii, sa se renunte
la metodele legate de constrangerea persoanei, la psihotehnicile mistico-oculte de
tip mecanic, precum programarea sau codarea, de exemplu.
In consecinta, se poate intelege, ca „finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este
doar o anumita stare de eliminare a pacatelor si a patimilor care genereaza bolile
psihice, ci ea nazuieste spre o reorientare a energiilor sufletului catre primirea
vederii duhovnicesti a lui Dumnezeu, ceea ce in minunatul limbaj al Traditiei
inseamna indumnezeirea omului. Numai atunci cand omul ajunge pe aceasta ultima
treapta a vietii duhovnicesti se poate considera ca procesul terapeutic s-a
incheiat”. Ortodoxia si psihoterapia au in comun fiinta umana. Omul in adancul sau
cauta mereu o stare de bine. Scopul scolilor psihoterapeutice este sa-l ajute pe om
sa echilibreze starea psihica generala. Scopul PO este repunerea omului in relatie
corecta cu Dumnezeu. Declinul sufletesc aduce la dezvoltarea unor boli fizice, care
nu-si gasesc vindecare in medicina. Vindecarea trebuie sa vina din interior, in
primul rand. Medicina incepe sa redescopere aceasta inversare trupeasca –
sufleteasca. S-a produs o schimbare de paradigma, nu mai vedem lucrurile numai dpdv
materialist. Psihoterapia ortodoxa se bazeaza pe credinta ortodoxa. Este o forma de
terapie pentru persoanele credincioase ortodoxe. PO nu este despre credinta, este
despre dragoste si indumnezeire. Psihiterapia ortodoxa este o lume diferita, un nou
concept, diferit de celelalte scoli psihoterapeutice, practicata mai mult in Rusia,
Grecia, Serbia si mai nou in Romania. PO este conservatoare, se bazeaza pe o
experienta de 2000 de ani.
PO vorbeste despre scopul vietii, care ar trebui sa fie mantuirea prin credinta –
indumnezeirea (fiecare dintre noi poate ajunge la un “mic Dumnezeu” care este in
noi insine). Imparatia cerurilor se afla in fiecare din noi, in suflet. Vindecarea
in PO este doar o etapa, scopul final fiind dumnezeirea, ca sa fim fericiti aici pe
pamant. Ca forma de terapie se concentreaza pe constientizarea patimilor, ca omul
sa poata iesi din automatismele lor. Existentialismul – e nevoie sa recunoastem ca
avem nevoie de un sens. Ortodoxia – ne ofera un sens care ne poate ajuta.
Bibliografie: Grigore Nicola, Istoria psihologiei, Editura Fundatiei Romania de
maine, Bucuresti, 2014
Elena-Claudia Rusu, Teorii si paradigme contemporane in psihologie, Editura
Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2014
Subiecte istoria psihologiei
Prima parte
1. Conceptele si obiectivele istoriei psihologiei
2. Elemente de psihologie in Antichitatea Orientului Indepartat
3. Conceptii ale unor ganditori din Grecia antica
4. Socrate si Platon
5. Platon - teoria formelor: concept, descriere, explicatie (Mitul Pesterii)
6. Viata si opera lui Aristotel. Conceptul social-istoric
7. Constructia si ideatia primului tratat despre suflet, De anima
8. Conotatii psihologice ale operei lui Hipocrate
9. Idei psihologice in opera lui Galen
10. Epicur – viata si opera
11. Empirismul
12. Plotin, Aurelius, Augustinus, Thoma d’Aquino, R. Bacon, Fr. Bacon
13. Decartes si psihologia in sistemul cartesian
14. Spinoza si teoria afectelor
15. Idei psihologice in materialismul si iluminismul francez din sec. 18
Partea a doua
16. Teorie si paradigma. Paradigmele in psihologie
17. Paradigma newtoniana si implicatiile ei in psihologie. Structuralismul.
Functionalismul. Asociationalismul.
18. Paradigma behaviorista
19. Gestaltismul
20. Paradigma cognitivista
21. Avantaje si limite ale behaviorismului si cognitivismului
22. Psihanaliza sau paradigma freudiana
23. Avantaje si limite ale psihanalizei
24. Paradigma umanista
25. Avantaje si limite ale psihologiei umaniste
26. Caracteristicile persoanelor care isi actualizeaza Sinele – Abraham Maslow
27. Piramida trebuintelor (A. Maslow) si fiinta umana ca fiinta spirituala
28. Psihologia transpersonala. Temele de studiu ale psihologiei transpersonale
29. Cartografia psihicului uman: registrele biografic, perinatal si transpersonal.
Sistemul COEX si matricile Perinatale fundamentale
30. Psihologia existentialista. Logoterapia lui Viktor Frankl. Conceptul de
“optimism tragic”
31. Evolutionism si creationism 32. Psihologie existentiala si psihoterapie
ortodoxa

Istoriapsihologiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoriapsihologiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conspect Istoria psihologiei

Sursa: Universitatea Spiru Haret din Bucuresti - www.spiruharet.ro

S-ar putea să vă placă și