Imaginează-ți că te trezești într-o

dimineață și găsești o lampă

magică, atent așezată lângă
noptieră, iar duhul dinăuntru îți
spune că îți poate îndeplini o
singură dorință.
Altruismul te îndeamnă să ceri
duhului ca lumea să aibă parte de
medici buni, pentru ca de asta are
așa mare nevoie.

Ei bine, ce fel de oameni ar fi acești

medici buni?

Ne punem adesea această întrebare

– fie că este vorba de un student
la medicină, un tânăr medic ce își
începe cariera, un cercetător de
renume ce se apropie de apogeul
carierei, sau un clinician ieșit la
pensie, ce are nevoie de îngrijire
geriatrică. Adesea îi întrebăm și pe
alții. În ciuda unor mici diferențe,
listele de calități ale unui medic bun
sunt uimitor de asemănătoare.
Respectă oamenii, sănătoși sau bolnavi, Utilizează dovezile ca pe un instrument,
indiferent cine sunt aceștia nu ca pe un factor determinant al
practicii medicale, acceptă cu umilință
Îi sprijină pe pacienți și pe apropiații moartea ca fiind parte inerentă vieții și
acestora oricât e nevoie îi ajută pe oameni să aleagă ce e mai
bine pentru ei atunci când inevitabilul
Nu doar că tratează bolile, dar și pro- este aproape
movează sănătatea
Colaborează eficient cu ceilalți membri
Se folosesc de puterea tehnologiei pen- ai echipei de asistență medicală
tru a pune la dispoziția pacienților cele
mai noi resurse și informații disponibile, Sunt piloni de susținere a sănătății pa-
respectându-le în același timp valorile și cienților, sunt mentori pentru profesion-
preferințele personale iștii din domeniul sănătății, și în același
timp sunt pregătiți să învețe de la alții,
Pun întotdeauna întrebările potrivite, îi indiferent de vârsta, rolul sau
lăsă pe oameni să vorbească și îi as- statutul lor
cultă cu atenție

Oferă sfaturi imparțiale, le permit pa-

cienților să participe activ la toate deci-
ziile legate de îngrijirea medicală, eval-
uând cu atenție fiecare situație
Nu în ultimul rând, având grijă de ei
și de familiile lor, precum și de ceilalți.
În concluzie, ne dorim ca medicii să
fie fericiți și sănătosi, pasionați și
competenți, dar și buni tovarăși de
călătorie pe acest drum pe care îl numim
„viață”.
Din păcate, nu există nicio lampă magică
și niciun duh.
Trebuie să ne folosim de propriile abilități
și să facem eforturi pentru a deveni
medicii buni pe care ni-i dorim. Și trebuie
în acest timp să îi ajutăm și pe cei din
jur să devină personalul medical de
care lumea are nevoie. Aceasta este o
responsabilitate extraordinară.
Am să încep prin a oferi câteva
citate despre a fi un medic bun.

„Să fii medic înseamnă mai mult

decât să prescrii pastile, sau să
repari carnea și oasele sfâșiate,
ori mințile sfărâmate. A fi doctor
înseamnă să fii un intermediar între
om și Dumnezeu.” (Felix Marti-
Ibanez în A fi doctor).

„Una dintre calitățile esențiale ale

clinicianului este dedicarea față de
omenire, pentru că însuși secretul
îngrijirii pacientului este să îți pese
de acesta.” (Frances W Peabody în
Îngrijirea pacientului).”

„Nu poți să le știi pe toate. Și

chiar dacă ai putea (ceea ce este
imposibil, așa că nu îți mai bate
capul), tot nu ai ști exact de ce este
nevoie ca să îi ajuți pe pacienți.”
(Perri Klass în O procedură nu în
totalitate benignă).
 „A fi un doctor bun înseamnă să fii in-
credibil de perseverent. Nu are de-a
face cu vreo intuiție supraomenească,
cu vreo capacitate genială de a diag-
nostica boli, sau chiar de a salva vieți.
În meseria de medic vei avea de-a face
cu mulți oameni cu boli cronice a căror
condiție medicală nu o poți vindeca,
și uneori nici măcar ameliora. Și cu
toate astea îi poți ajuta. Poți să adu-
ci o îmbunătățire în viața lor, de cele
mai multe ori prin mici eforturi, zi după
zi, acordând atenție detaliilor, văzând
pacient după pacient, răspunzând la
solicitare după solicitare și ridicând
receptorul telefonului chiar și atunci
când nu îți surâde.”

John Pekkanen
în MD-Doctorii vorbesc despre ei înșiși
 Unele dintre calitățile unui
medic bun sunt măsurabile,
altele nu.
Un bun medic trebuie să fie:

A: atent (la nevoile pacientului), analitic

(al sinelui), amabil, autoritar (la nevoie),
(bun) ascultător, abil
B: bun
C: cinstit, curajos, competent, creativ,
comunicativ, calm, conștiincios, cooperant,
cultivat
D: [bun] detectiv, decisiv, delicat, deschis,
determinat
E: etic, echilibrat, empatic, eficient,
entuziast, energic
F: ferm, flexibil
G: gânditor, grijuliu
H: harnic, hazliu (atât de necesar uneori!)
I: intelectual, investigativ, imparțial,
informativ, îndrăzneț, înțelept
J: jovial, just
K: kinetic (gr.) = animat
L: loial
M: matur, modest
N: nobil
O: optimist, obiectiv, observator
P: profesionist, pasionat, pozitiv, persuasiv
Q: iQ [ridicat]
R: realist, respectuos, responsabil,
răbdător
S: săritor, senin
T: transparent, tandru
U: umil, uman
V: vigilent, voios
W: worldly (eng.) – cu picioarele pe
pământ
Y: [forever] young (eng.) – veșnic tânăr
Z: zvelt
E destul de ușor să definești în
câteva cuvinte ce face un avocat
bun, un arhitect bun, sau un scriitor
bun, afirmând că este o persoană
care câștigă procese dificile, care
construiește cele mai bune clădiri,
respectiv care scrie romane de
impact – astfel că nu ar mai fi
necesare și alte calități. În schimb,
să definești ce face un medic bun e
o sarcină destul de dificilă.

Un bun doctor nu este cel care

vindecă cel mai mult, deoarece
în multe specialități vindecarea
nu este o finalitate frecventă. Nu
este cel care pune diagnosticul
perfect, deoarece în multe cazuri
de tulburări auto-limitante sau
incurabile, diagnosticul exact și
la timp nu face diferența pentru
pacient. Nu este acela cu mai multe
cunoștințe, deoarece în medicină
ignoranța încă umbrește o mare
parte a bolilor. Nu este acela care
este doar blând, onest și plin
de compasiune față de pacient,
deoarece aceste calități sunt adesea
insuficiente în cadrul unui act
medical eficient.
Nu este cineva care face o nouă
descoperire, întrucât în zilele noastre
o nouă informație dobândită nu
înseamnă decât o părticică insignifiantă
adaugată în enormul puzzle al cercetării
biomedicale.

Alți profesioniști pot fi judecați după

rezultatul final, însă un doctor poate
fi definit ca fiind bun doar atunci când
îndeplinește o parte cât mai mare din
atributele de mai sus. Un bun medic
este, în același timp: pregătit, onest,
blând, umil, entuziast, optimist și
eficient. El sau ea inspiră pacientului
încredere totală și reînnoiește zilnic
relația miraculoasă medic-pacient, lucru
care constituie în sine un tratament
eficient pentru orice fel de afecțiune,
și cel mai bun punct de plecare pentru
confruntarea cu toate cauzele durerii
și suferinței. Deși atât de multe virtuți
sunt greu de găsit într-o singură ființă
umană, se pare că profesia medicală
este un teren fertil pentru identificarea
unei astfel de combinații.

Din fericire, în profesia

noastră, medici buni sunt
din belșug.

Când mă gândesc la trecut,
când medicii erau în același
timp oameni de știință,
astrologi, istorici, filosofi,
artiști și așa mai departe,
intuiția mă duce cu gândul
că a fi doctor necesită
multă știință, dar și un
gram de „magie”.
De unde vine această magie? Ei
bine, ea derivă din a fi o persoană
completă, complexă, care încearcă
să-i ajute pe ceilalți prin înțelegere
și îngrijire, dar și un om bine-
pregătit, gata să facă tot ce îi stă în
putință – nu doar să salveze vieți, ci
și să le îmbunătățească.
Dar de ce consider asta un dar, sau
îl compar cu magia? Nu există nicio
probă și niciun dispozitiv pentru a
măsura dacă avem de-a face cu
un medic bun sau rău. Medicii au
nevoie de cunoștințe medicale, dar
asta nu e totul. Pacienții au nevoie
de cineva care tratează omul, nu
boala.
Ca tânăr medic mă consider
ignorant în multe privințe, dar îmi
cunosc limitările și sper să devin
mai bun pentru binele viitorilor mei
pacienți. Un medic bun trebuie să
recunoască întotdeauna că este om
și că are limite, dar aceste limite
nu trebuie să îl împiedice. Trebuie
să ne amintim mereu că limitările
noastre ne fac puternici și ne împing
să excelăm în încercarea de a fi mai
buni, atât ca ființe umane cât și ca
medici.
În ziua de azi încercăm să creăm
medici prea buni, și tocmai asta
este problema.

Pregătirea medicală cere ca

medicii să stăpânească cel puțin
elementele de bază ale unei întregi
serii de discipline științifice –
anatomie, farmacologie, biologie
moleculară, informatică medicală,
epidemiologie, boli de nutriție,
psihologie medicală și așa mai
departe.

În același timp li se cere să fie

specialiști în asigurări, antropologi,
eticieni, consilieri de cuplu,
antreprenori, asistenți sociali,
economiști etc; gama de discipline
pe care o impunem studenților
mediciniști este amețitoare!

Vinovăția se revarsă odată cu

articolele ce apar la ordinea zilei în
literatură și presă, în care autorii
se lamentează de cât de puține
știu medicii despre vreo problemă
importantă -
– medicii nu recunosc depresia, nu întreabă despre
comportamentele sexuale, nu înteleg ce înseamnă
abuzul în familie, nu au suficiente noțiuni despre
credințele culturale sau religioase ale diverșilor
pacienți, nu sunt la curent cu modul în care
funcționează sistemul X sau Y, nu au citit destul
despre interacțiunile dintre medicamente, ignoră
nevoile spirituale ale pacienților și tot așa.

Iar doctorii se simt sufocați de

nenumăratele arii de expertiză în
care li se cere să fie ași.

Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai

„medicalizată”, din ce în ce mai multe probleme
sociale care au fost până acum sub jurisdicția legii
sau a religiei (cum ar fi consumul de alcool în exces
sau managementul stresului, violența stradală sau
starea generală de oboseală a omului modern) cad
astăzi pe umerii specialităților mediale.

Lumea se așteaptă din ce în ce mai mult ca medicii

să înțeleagă și să vindece și neajunsurile sociale și
fizice.

Însă medicii pur și simplu nu pot asimila atât de

multă informație, sau cel puțin nu în mod eficient.
Un medic cu adevărat bun
trebuie să fie expert din punct
de vedere tehnic

Și să cunoască în detaliu ramura sa ale unei persoane; nu trebuie să fie

de știință medicală. Însă el trebuie
să înțeleagă pacienții într-un sens
larg , astfel încât să apeleze la o
comunitate de asistenți medicali
calificați, asistenți sociali, specialiști
în asigurări, profesori de sport,
dieticieni, psihoterapeuți, tehnicieni
– tot ce este necesar pentru a
îmbunătăți starea de sănătate (sau
poate pentru a sprijini pacientul în
ultimele clipe).
Pentru asta unui medic trebuie să îi
pese și de viața pacientului, nu doar
de patologia sa. Medicul nu trebuie să
fie antropolog, ci doar să știe cum să
întrebe despre obiceiurile culturale
psiholog sau consilier în probleme
maritale, ci doar să observe semnele
abuzului sau depresia, care ar putea
fi urmarea uniunii pe cale să se
destrăme.
Medicii buni sunt oameni umili,
dispuși să își asculte pacienții și să
se folosească de întreaga gamă de
resurse - medicale, umane, sociale
și spirituale – care vor contribui la
vindecarea pacienților lor.
Medicii buni trebuie să-și poată
folosi eficient “uneltele”. Cu urechile
trebuie să audă tot ceea ce spune
pacientul. Cu ochii trebuie să
vadă tot ce le arată pacientul. Cu
mâinile trebuie să simtă tot ce este
ascuns privirii. Cu mintea trebuie să
conceapă tot ceea ce nu s-a spus.
Când toate aceste informații au fost
asimilate, trebuie să se folosească
de gură pentru a comunica, și de
limbajul corpului lor pentru a întări
mesajul.

Ținând cont, în tot acest timp, de

datoria față de pacienți.

Trebuie să fim conștienți că în

profesia noastră avem de păstrat
cele mai înalte idealuri și standarde.
Le putem atinge numai atunci când
noi înșine suntem bine instruiți și
acordăm suficient timp pacientului
– asta atunci când avem de-a face
cu pacienți care își îndeplinsesc, la
rândul lor, responsabilitățile față de
noi.
În afară de avantajele evidente ale
unei universități de medicină de
elită: profesori excelenți și multă
experiență clinică, cred că cea mai
bună modalitate de a crea medici
buni (empatici și umani) este de
a forța medicii sau rezidenții să
devină pacienți.

Cred că fiecărui medic ar trebui să

i se preleve măcar câteva probe
de sânge de către flebotomiști
nepregătiți, să i se introducă măcar
o dată un tub nazogastric, să i se
facă o sigmoidoscopie completă, o
clismă cu bariu, și poate chiar să fie
nevoit să-și petreacă o noapte sau
două într-un pat de spital, conectat
la o perfuzie, timp în care să fie
supus ocarei medicilor și asistenților
medicali lipsiți de compasiune.

Pun pariu că un astfel de exercițiu

drastic ar da naștere mult mai
multor medici empatici, înțelegători
și atenți decât nenumărate prelegeri
despre umanism sau etică din
partea vreunui profesor universitar.
Îndrăznesc să spun că experiențele
mele în calitate de pacient din
vremea când eram și student m-au
ajutat enorm să devin medicul atent
și grijuliu de astăzi.
Din punct de vedere al unei
asistente medicale, nu e atât de
greu să fii un medic bun.

Medicii termină o facultate de

medicină, astfel că ar trebui să
dețină suficiente cunoștințe pentru
a lua decizii informate.

Cheia pentru a deveni un bun

doctor este să ai suficientă
încredere că nu ai nevoie de
sprijin atunci când ești capabil să
îndeplinești singur o sarcină sau să
iei o decizie, dar și să ceri ajutorul
atunci când te simți depășit de
situație.

Ține cont că imaginea clinică de

ansamblu este mai importantă
în majoritatea cazurilor decât
probele de laborator. Privește atent
pacientul, nu numerele!

Un bun medic trebuie, de

asemenea, să fie un jucător de
echipă. Asistenții medicali și cei din
profesii afiliate domeniului medical
îți pot face viața mai ușoară, sau
mai grea.
Majoritatea rezidenților au o
cunoaștere practică limitată a
specialităților, în timp ce asistenții
medicali au adesea ani de experiență
în spate – folosește-te de asta
în avantajul tău. Nu îți vei pierde
autoritatea solicitându-le ajutorul,
ci vei obține în schimb respectul lor
pentru că îți cunoști limitele.

Reține că majoritatea asistenților

medicali nu te invidiază pentru
responsabilitățile pe care le ai, însă
doresc ca părerile să le fie auzite. Nu
ne deranjează când un sfat pe care îl
oferim nu este bun. Vrem să știm că
medicii acordă atenție și importanță
preocupărilor noastre, că s-au gândit
la ele și că au cântărit avantajele și
dezavantajele acțiunii sau inacțiunii.

Nu în ultimul rând, și adesea cel mai

greu de realizat, o bună comunicare
cu pacienții este ceea ce definește
un medic bun. Ascultă-i și încearcă
să fii empatic. În ultimă instanță,
responsabilitatea pentru deciziile
medicale le aparține. Ține minte:
protocoalele și procedurile pot fi
modificate pentru a se mula pe
dorințele pacientului, doar să nu uiți
să menționezi că așa s-a cerut.

Pare atât de simplu, și cu toate astea

majoritatea doctorilor găsesc aceste
sfaturi atât greu de aplicat...
Timp de mai mulți ani am avut
același medic de familie în orașul
meu natal. Nu am știut să îl
apreciez până nu m-am mutat în alt
oraș pentru facultate.

Am trecut de la a fi o persoană
cu putere de decizie la un simplu
număr într-o listă de pacienți. Nu a
mai existat, din acel moment, nicio
recunoaștere a faptului că trăisem
și înainte de a mă înscrie pe lista
noului medic de familie – personalul
de acolo nu s-a uitat niciodată pe
vreuna din notițele medicului meu
de familie. Era foarte deranjant
să stau în fața noului medic, să-i
povestesc ce s-a întamplat, ca apoi
să aflu că nici punctele esențiale
nu fuseseră notate. Simțeam că
sugestiile mele vis-à-vis de sursa
problemei erau luate în râs. La
urma urmei, ce puteam să știu eu –
un simplu pacient.

Ajunsesem în punctul în care

mergeam la noul medic de familie
doar când aveam deja o idee
generală despre afecțiunea mea.
Cînd eram cu adevărat îngrijorat
mă întorceam acasă și îl vizitam pe
„adevăratul” meu medic, în calitate
de rezident temporar.
Pe scurt, care a fost diferența
între cei doi medici?
Adevăratul meu medic de familie
devenise cel mai bun prieten-expert
al meu. El arăta un real interes față
de mine și mă trata ca pe o persoană,
nu ca pe un set de simptome.
Știa când să vorbească și, mai
important, când să tacă. Istoricul
era istoricul meu, nu întrebările și
răspunsurile sale. Am avut mereu
un cuvânt de spus și nu m-am simțit
niciodată forțat să fac ceva ce nu îmi
doream.
Părea să-și dea seama că era mai
bine pentru relația medic-pacient
să mă lase să-mi exprim punctul de
vedere.
Experiențele mele m-au făcut să
înțeleg structura unei consultații
reușite:
Medicul pune întrebări; pacientul
răspunde. Medicul se folosește de
cunoștințele și abilitățile sale pentru
a ajuta pacienții să își înțeleagă
propriile răspunsuri; în cele din urmă,
pacienții decid ce vor să facă, sub
îndrumarea medicului lor.
Frustrarea mea a apărut în momentul
în care medicul a completat fișa cu
propriile sale răspunsuri.
În luna iunie a acestui an am fost
la înmormântarea unui doctor
excepțional, Phyllis Mortimer. Am
fost atât coleg, cât și pacient al său
cu câțiva ani în urmă. O femeie
inegalabilă, a absolvit în ciuda
faptului că avusese poliomielită în
facultate, pe lângă o multitudine de
alte probleme de sănătate care au
continuat ulterior.

Așa se poate explica, măcar parțial,

compasiunea față de pacienți
și umanitatea sa de-a dreptul
fascinante. Cei care l-au studiat pe
Jung vorbesc despre conceptul de
“vindecător rănit”: clinicienii trebuie
să fie conștienți de propriile răni,
astfel încât pacienții să poată găsi
sănătatea în sinele lor.

Relația dintre cele două entități

devine în sine un mediu benefic,
întâlnit exclusiv în acest tip
de relație. Protocolul este un
instrument necesar, dar extrem de
limitat, care oferă doar începutul
unei bune îngrijiri. Adevărata
practică bazată pe dovezi este
fluidă, mereu schimbătoare,
revizuind permanent cunoștințele
specifice.
O mare parte din cunoștințele necesare medicului este cea
dobândită în sala de consultație.

Eu și soțul meu am făcut tratament pentru fertilitate timp de aproximativ cinci

ani cu mai mulți clinicieni, printre care și Phyllis, care a avut luni de zile grijă de
mine. Cu ea, spre deosebire de alții, neplăcuta procedură devenea o cu totul
altă experiență, aproape nederanjantă. Acest lucru se datora mișcărilor blânde
(în ciuda propriului său handicap la mâini și brațe), dar mai ales abilităților
interpersonale, ce nu puteau fi descrise altfel decât extraordinare. Ea a fost,
de altfel, singurul clinician dintre toți cei pe care i-am întâlnit care a reușit să
lucreze (și să lucreze bine) în ciuda dezamăgitoarelor eșeculuri repetate ale
tratamentului. În calitate de coleg (în acea perioadă eram directorul regional
pentru îmbunătățirea calității), cunoșteam atât reputația lui Phyllis ca doctor
cătând mereu să îmbunătățească tehnica actului medical, cât și talentul
său de scriitor, dramaturg și regizor. Phyllis avea și ea defectele sale. Însă
empatia și sensibilitatea în relația medic-pacient păstrând, în același timp,
limitele și standardele profesionale sunt elementele care au făcut-o un doctor
nemaipomenit.

Îi plăcea să găsească modalități creative de a comunica atât cu pacienți venind

dintr-un mediu grav defavorizat, cât și cu pacienți educați. Consultațiile lui Phyllis
aveau un standard mult crescut față de majoritatea celor la care am luat parte
de-a lungul anilor, și erau croite pe pacientului din fața sa.

Nu există un așa-zis „doctor perfect”. Un medic bun nu este de-un fel sau
de altul. Un medic bun este „suficient de bun”, într-un sens foarte larg; este
cineva cu adevărat conștient de limitările sale și ale profesiei. Un medic bun
are o toleranță ridicată la „necunoaștere” – o capacitate de a lăsa deoparte
prejudecățile și de a întâmpina cu seninătate situații delicate. Acesta înaintează
permanent, caută și găsește soluții creative la fața locului, fiind capabil să
gestioneze atât speranța cât și eșecul, și să se automodeleze pentru a satisface
multitudinea de nevoi pe care le au pacienții.

Vă puteți imagina o lume în care mai mulți clinicieni ar reuși, precum Phyllis, să
învețe ceva din handicapurile lor?

Asta aș numi eu medicină eficientă!

Ce este un doctor bun? Cum putem
deveni medici mai buni? Acum că
m-am retras din activitate, consider
că am învățat câte ceva în decadele
mele de carieră medicală. Știu cum
să ascult pacientul. Știu cum să mă
pun la dispoziția pacientului. Să pun
pixul jos. Să plec de la birou. Să
privesc pacientul. Să stau deoparte
și să-i ofer atenția mea deplină.
Doar astfel poți înțelege pe deplin
problema.

Știam ce înseamnă să fii un

doctor bun de dinainte de a alege
medicina. Ca urmare, consider
că am fost un student matur. Mai
mult, avusesem o experiență vastă
ca pacient. De multe ori mi se
recoltase sânge cu ace reutilizabile,
trecusem prin sigmoidoscopii,
hrănire nazogastrică, nenumărate
perfuzii și numeroase operații
sub anestezie generală. Știam ce
înseamnă un doctor bun sau o
asistentă bună.
Odată ce mi-am luat licența,
lucrurile s-au schimbat. Deși încă
plin de idealism tineresc, tindeam
să nu mai stau și să ascult. De fapt,
rareori aveam șansa. Totuși, iubeam
meseria de medic și, per ansamblu,
iubeam pacienții. Încă mai simțeam
compasiune și empatie pentru ei. Dar
nu mai era la fel. Dacă ar fi să pun ce
simțeam într-o imagine, era ca și cum
zeul timpului mă urmărea mereu și mă
împungea în spate.

Deși studiasem artă, literatură și

filozofie, deși puteam vorbi mai multe
limbi străine și aveam o gândire clară,
vedeam cum binefacerea, esența
bunătății umane, se scurgea din
sufletul meu, apăsat fiind de presiunile
meseriei, de anxietatea financiară, de
soție, cei cinci copii de care trebuia
să am grijă și de nopțile nedormite
din cauza strigătele lor, de urgențele
medicale ale pacienților, dar și de
numeroase răspunderi administrative.
Am devenit mai puțin răbdător cu
pacienții mei, mai puțin tolerant față
de anumite fațete ale rasei umane,
mai puțin dispus să ascult, mai puțin
capabil să îmi pese.
Însă odată ce m-am retras din
activitate, lucrurile au revenit
la normal. Deodată grijile mele
financiare s-au evaporat. În loc de
datorii aveam economii strânse.
Majoritatea copiilor își luaseră deja
zborul. Aveam din nou timp. În
calitate de consultant aveam toate
plăcerile carierei de medic, minus
dezavantajele muncii cu normă
întreagă. Fără ședințe, fără sarcini
administrative. Doar câteva ore în
clinică, consultații, predare și garzi
sporadice. Clinicile pentru care
făceam consultanță erau mult mai
puțin aglomerate decât cele publice,
cu care fusesem învățat. Îmi
permiteam să stau și să îi ascult pe
pacienți și pe aparținători și să mă
pun cu totul la dispoziția lor. Acest
lucru a făcut diferența!

Dacă ar fi s-o iau de la capăt aș

face lucrurile altfel? Nu sunt sigur.
Sper doar că mi-aș face mai puține
griji. Sper doar că aș fi mai răbdător
cu pacienții și cu mine însumi.
Pentru a avea medici buni e nevoie
ca facultățile de medicină să fie
cinstite cu studenții și să îi învețe
cum stau lucrurile în realitate.

Trebuie să le predăm studenților

mediciniști cea mai puternică și
mai periculoasă forță a vieții –
realitatea.

Unii pacienți pot fi dificili și

periculoși. Majoritatea deciziilor
clinice nu sunt bazate pe dovezi
clare.

Urmărirea laturii etice a fiecărui

caz este o activitate care necesită
resurse imense.
Incertitudinea domină întreaga
lume medicală și trebuie să poți
face față durerii și vinovăției
inerente.

Îi învățăm pe studenți despre un Cred că facem rău studenților nefiind

mediu medical ideal, confortabil, care
există cu adevărat doar în lumea
academică.
Când studenții experimentează lumea
reală, ei văd că majoritatea doctorilor
nu au prea mult timp să petreacă
discutând cu pacienții despre etică.
Ei găsesc că baza de dovezi este
extrem de deficitară. Foarte repede
își dau seama că multe boli grave pot Dacă vrem să avem medici buni,
prezenta doar semne și simptome
minime, și că trebuie să găsească
singuri moduri de a face față durerii și
vinovăției pe care o produce această
incertitudine.
cinstiți cu privire la adevărat mediu
în care vor profesa. Trebuie să le
încredințăm abilitățile necesare
pentru a-și putea trata pacienții, dar
trebuie și să învățăm cum să rămână
ei înșiși sănătoși.
Plasarea studenților cu o viziune
idealizată într-un mediu medical real îi
face confuzi și îi înstrăinează.
atunci trebuie să îi învățăm ce se
întâmplă în lumea reală.
Mai întâi, luați absolvenții „necopți”
ai facultății de medicină și puneți-i
într-o unitate medicală plină ochi.

Scrieți-le o fișă a postului care

specifică perioadele de repaus,
rolul, sarcinile, dar nu și contribuția
acestora la actul medical.

Faceți-i să lucreze cu colegi mai în

vârstă care se schimbă permanent.

Asigurați-vă că nu văd niciodată

același pacient de două ori,
deoarece orele de program sunt mai
importante decât cunoștințele pe
care le obțin îngrijindu în continuu
un pacient.

Pe măsură ce se apropie de
rangul de specialiști, solicitați-le să
colecteze și să noteze detalii precise
cu privire la orice, mai puțin la
calitatea actului medical pe care îl
oferă.

Învățați-i că și ei pot profita de pe

urma industriei farmaceutice prin
“concediile” de studiu oferite.
Când vine vremea pentru cercetare, folosiți-vă
de această ocazie pentru a consolida importanța
numeroaselor cadre birocratice de reglementare
pentru obținerea unui post în managementul
domeniului medical sau în ramurile sale ajutătoare.

Asigurați-vă că salariul lor este suficient de modest

pentru a-i atrage numai pe cei care sunt (sau ar
trebui să fie) cu adevărat dedicați.

Atunci când se pune problema de malpraxis,

este mai bine ca aceștia să fie judecați de cineva
care nu este în domeniu – cineva care nu este
constrâns de înțelegerea sistemului pe care a fost
pus să îl schimbe. Iar sistemul se va conforma
tuturor recomandărilor, oricât de neinspirate sau
îndoielnice.

Principiul fundamental care stă la baza acestei

abordări este atenția la detalii. Trebuie doar
să colectăm toate informațiile disponibile, să
redactăm detaliate fișe ale postului și să oferim
coerente justificări în scris pentru toate, și totul
va fi bine. Actul medical nu este altceva decât
suma acestor componente individuale, iar aceia
care susțin că există un sistem de valori mai just,
un profesionalism și un sistem de valori ce au
în centru pacientul, au o mentalitate învechită.
Numărați totul, dar nu prețuiți nimic.

Nu așa...
În total, 102 persoane au răspuns
întrebărilor noastre „Ce înseamnă să fii
un medic bun?” și „Cum putem deveni
medici buni?”.
Acestea au fost mai sigure pe ele la
prima întrebare decât la cea de-a
doua, enumerând peste 70 de calități
pe care un medic bun trebuie să
le aibă. Pe lângă cele obișnuite –
compasiune, înțelegere, empatie,
onestitate, competență, angajament și
umanitate – au fost și câteva mai puțin
previzibile: curajul, creativitatea, simțul
dreptății, respectul, optimismul, sau
eleganța.
Răspunsurile au venit din 24 de țări
din în treaga lume, iar aproape toți
respondenții au avut ceva diferit de
zis indicând, așa cum a declarat
un respondent, că „un doctor bun
va reprezenta lucruri diferite pentru
diferite persoane în diferite momente”.
Pentru unii a fost foarte simplu: un
doctor care își mulțumește pacienții;
un doctor în care să ai încredere; un
doctor căruia îi plac oamenii și căruia
îi place meseria; chiar și „un medic
care simte în sinele său durerea naturii
umane
Pentru alții a fost mai dificil. Ca și
în descrierea unei mașini bune, a
unei piese bune de teatru, sau a ce
înseamnă „vreme bună”, depinde de
perspectiva fiecăruia. Un membru
al unei universități din New York a
descris un doctor bun ca unul care
„citește, citește și iar citește”.
Un profesor de bioetică (interesat
de istoria medicală) a susținut că
medicii buni sunt, de asemenea,
și istorici buni, adăugând că
istoria medicală ar trebui să ocupe
cel puțin un sfert din curricula
universitară. Cei din educație au
acordat o importanță deosebită
abilităților de profesor, coach
și mentor. Iar specialiștii în
îmbunătățirea calității au fost de
părere că un medic bun este cel
care examinează critic tot ceea ce
face, și care încearcă să se auto-
depășească.

Cu toate acestea, pacienții se pare

că își nu își doresc altceva decât un
medic care să îi asculte.

Din această mare varietare de

răspunsuri au luat naștere câteva
teme comune.

În primul rând, există o mulțime

de medici buni în jurul nostru, și ar
trebui să îi prețuim mai mult.

În al doilea rând, pentru a fi un

bun medic trebuie ca mai întâi să
fii o ființă umană decentă: „un soț
bun, un coleg bun, un bun client
la supermarket, un șofer bun pe
șosea” șamd.
În al treilea rând, este mai ușor să fii
un medic bun dacă îți plac oamenii
în mod autentic și chiar îți dorești
să-i ajuți. Un medic de familie din
Wolverhampton a scris: „Trebuie să
îți placă oamenii, de aici pleacă totul.
Dacă îți place să lucrezi cu pacienții,
ziua de lucru va fi mai ușoară și
fiecare consultație va fi o nouă sursă
de energie. Chiar vei putea face bine.”

În cele din urmă, medicii buni, spre

deosebire de inginerii buni, contabilii
buni sau pompierii buni, nu sunt doar
mai buni decât media. Ei sunt speciali
și în alte moduri. Extra-dedicați,
deosebit de umani sau incredibil de
altruiști. Cei mai tradiționali dintre cei
care au trimis răspunsuri au spus că
medicii trebuie să se sacrifice pentru
binele pacienților lor. Alții au spus că
medicii trebuie să aibă întâi grijă de ei
înșiși – altfel nu ar mai putea să ajute
pe nimeni. Și doctorii pot fi pacienți.

Puțini respondenți au avut ceva de

spus în legătură cu ceea ce înseamnă
un bun medic în specialități cu un
contact redus cu pacienții. Patologia,
spre exemplu, sau epidemiologia. Nu
au fost prea multe răspunsuri nici
despre ce înseamnă să fii un chirurg
bun.
Unul din cei numai opt chirurgi care au contribuit
(un urolog din Arabia Saudită) a scris că aceia care
sunt chirurgi buni sunt „medici buni, și încă ceva în
plus”.

Un alt chirurg a spus că este important

pentru medici să găsească medicina
distractivă, fascinantă și stimulantă.

Să devii un doctor bun pare să fie o provocare

mai mare decât să definești unul. Există, totuși,
un consens că nu suntem prea buni la asta.
Ca să rezumăm cele 13 răspunsuri pe această
temă: tot ce putem spera este că vom alege
studenții cu abilitățile potrivite (nu neapărat pe
aceia cu rezultate excepționale la examene) și
să îi împiedicăm cumva să se înece în cinism și
suprasolicitare în timpul pregătirii lor ca medici, ori
la începutul carierei medicale.

Un rezident în primul an din Israel a sugerat,

precum mulți alții, că societățile “rele” ar fi puțin
probabil să producă medici buni: „În timp ce
medicii sunt suprasolicitați, slab plătiți și abuzați,
dezbaterea privind definirea unui doctor bun va
rămâne una strict academică”, scrie ea. „Societatea
noastră disconsideră medicii, însă nu acceptă nimic
mai prejos decât perfecțiunea... Chiar și gestionând
perfect riscurile, unii oameni vor muri de tineri,
vârsta mereu își va arăta colții, și nici cele mai
bune măsuri nu vor avea întotdeauna rezultatul
scontat. Din păcate, medicii sunt mai ușor de dat
în judecată decât Dumnezeu și, mai mult… plătesc
greșelile în numerar.”
Sursa: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1124230/v