NEOPLATONISMUL ŞI PLOTIN

de Francois Ribes

Notiunea de neoplatonism, care pare sa fi dobândit de mult timp legitimitatea sa academica pâna
acolo încât sa fie admisa, fara discutie, de ansamblul istoricilor filosofiei, risca sa mentina
anumite echivocuri. De aceea ne pare de dorit sa ne întrebam, pe scurt, asupra semnificatiei
acestui termen.

1. Repere cronologice

În calitate de categorie istoriografica, neoplatonismul serveste, de obicei, pentru a desemna un

corpus de texte datând de la începutul secolului al III-lea pâna la începutul secolului al Vl-lea al
erei noastre.

Întemeietorul neoplatonismului este Plotin (205-270) care scrie patru de tratate reunite, clasate si
publicate de Porfir (cea 301) cu titlul de Eneade. Porfir (233-305), unul dintre discipolii preferati
ai lui Plotin, "secretar" si biograf al maestrului sau, a scris diferite lucrari cu privire la religie si la
spiritualitate, precum si un fel de compendiu plotinian, intitulat în traducerea sa latina Sententiae
ad intelligibilia ducentes {Puncte de plecare pentru a ne ridica la cele inteligibile). Iamblic, mort
în 330, a fost elevul lui Porfir. De communi mathernatica scientia este opera lui cea mai densa,
De mysteriis fiind o compilatie în care Iamblic încearca sa justifice în mod rational teurgia si
practica traditionala a cultelor, a misterelor". Sirian - de la care nu ne-a ramas decât un
comentariu al unor carti din Metafizica lui Axistotel.

Hermogen - si Plutarh din Atena au fost dascalii lui Produs (412 485), care are reputatia de a fi
fost cel mai metodic si mai sistematic dintre neoplatonicieni. Opera lui este importanta: în afara
de sase comentarii ale dialogurilor lui Platon, a mai scris doua mari tratate, Elemente de teologie
si Teologia lui Platon, la care se pot adauga diferite lucrari mai putin filosofice în sens strict. în
sfârsit, Damascius (n.cca 480-490, m. dupa 533) este ultimul mare nume al neoplatonismului
grec. Elev al lui Ammonius, el însusi discipol al lui Produs, acesta prezinta adesea reflectia sa ca
o critica a acestuia din urma. Opera sa principala este un tratat intitulat Probleme si solutii
privitoare la principiile prime. El a scris, de asemenea, un Comentariu despre Parmenide,
cunoscutul dialog al lui Platon.

In afara de aceasta, se considera ca neoplatonismul a avut o lunga posteritate prin influenta pe

care a exercitat-o, gratie lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (480-510), autorul Teologiei mistice,
asupra unor teologi crestini. în Evul mediu, mostenirea neoplatonica se manifesta mai ales la
Ioan Scottus Eriugena (810-870), autorul lucrarii De divisione naturae. Mai târziu, în secolul al
XlV-lea, influenta neoplatonismului o regasim la unii mistici renani, ca Maestrul Eckhart (1260-
1327) si discipolul sau Tauler (1300-1361).
În secolul al XV-lea, Nicolaus Cusanus (1401-1464), cititor al lui Produs si al lui Pseudo-
Dionisie, a gasit cu siguranta în neoplatonism o sursa de inspiratie majora a propriei sale gândiri.
Sa amintim, de exemplu, teza lui despre Unitatea absoluta ca izvor al diversitatii unificate,
cosmologia sa teoretica construita dupa modelul unui cerc divin infinit, al carui centru este peste
tot iar circumferinta nicaieri, teoria sa cu privire la microcosmosul uman cuprinzând în sine
"plenitudinea tuturor perfectiunilor universului si ale fiecarei fiinte care îl alcatuieste" si în stare,
înaltându-se, "sa ajunga prin omenire la limita suprema a sinelui sau" (Despre docta ignoranta,
cartea a IlI-a, capitolul al III-lea, în Oeuvres choisies de Nicolas de Cues, Aubier, pp. 146-147).
Putin mai târziu. Marsilio Ficino (1433-1499), autorul, înainte de toate, al Teologiei lui Platon
(1482), a contribuit la redescoperirea operei lui Plotin si a dat o noua viata neoplatonismului grec
prin traducerea, în limba latina, a Eneadelor (aparuta în 1492), precum si a operelor lui Porfir si
Produs.

.Cu toate acestea, neoplatonismul nu este, stricto sensu, o scoala filosofica, cum a fost, de
exemplu, Academia fondata de Platon la Atena si închisa de Justinian în anul 529.

2. Neoplatonism sau plotinism?

Sa ne amintim ca, la mijlocul secolului al XVIII-lea, expresia "noii platonicieni" desemneaza pe

unii filosofi considerati de asemenea ca eclectici. Brucker, de exemplu, în celebra sa Historia
critica philosophiae (Leipzig, 1742-1744, reeditata în 1766), consacra o sectiune ampla "sectei
eclectice". Sub aceasta denumire, astazi perimata, este analizata o scoala filosofica fondata în
Alexandria, la sfârsitul secolului al II-lea, de catre Ammonius Saccas, "un transfug din tabara
crestina", spune Brucker, si care a fost dascalul lui Plotin. Or, Brucker identifica ceea ce el
numeste "secta eclectica" cu orientarea filosofica ce va fi numita, peste putin timp, neoplatonism.
Dupa parerea lui, eforturile depuse pentru a concilia religii si secte filosofice au ajuns, în Egipt
(Alexandria), pamânt al sincretismului, la existenta paradoxala a unei optiuni filosofice a
eclectismului, care va lua forma unei secte, în momentul în care atitudinea sectara consta în a nu
te atasa decât de o filosofie particulara. Platonicianul Potamon a schitat acest demers, pe care
Ammonius l-a reluat cu mai multa îndrazneala. Aceasta teza se sprijina pe marturia discutabila a
lui Diogene Laertios (începutul secolului al III-lea), care a fost fara îndoiala primul care a vorbit
de "secta eclectica recenta". Oricât de contestabila ar fi exactitatea ei istorica, ea scoate în
evidenta un fapt interesant: ceea ce noi numim, astazi, neoplatonism a fost asimilat multa vreme
cu eclectismul, în 1766, de exemplu, abatele Malleville putea sa intituleze una dintre cartile sale
Istorie critica a eclectismului sau a noilor platonicieni. Abia în secolul al XlX-lea se impune
definitiv denumirea de "filosofie neoplatonica", pentru a caracteriza scoala din Alexandria (cf.
Vacherot, Histoire critique de l'Ecole d'Alexandrie, 1846-1851, sau J. Simon, Histoire de l'Ecole
d'Alexandrie, 1845).

Hegel, în Prelegeri de istoria filosofiei, pune capat, pentru a spune astfel, unei dezbateri care nu
este numai terminologica. El refuza sa aplice filosofiei alexandrine calificativul de eclectica, în
masura în care neoplatonismul, în pofida faptului ca este o gândire speculativa unificatoare,
ajunge la o autenticitate si originalitate filosofice deosebit de accentuate.

"Filosofia neoplatonica a aparut în parte, alaturi de alte filosofii, iar în parte, ea s-a înaltat pe
ruinele lor si le-a eclipsat; toate sistemele anterioare si-au gasit sfârsitul în ea. Ea nu constituie o
scoala filosofica aparte în felul acelora care existasera pâna atunci; ci în timp ce le reunea pe
toate în ea însasi, studiul lui Platon, al lui Aristotel si al pitagoricienilor era i ceea ce o
caracteriza în principal" {Prelegeri de istoria filosofiei, volumul al II-lea, traducere de D. D.
Rosea, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, p. 163). Hegel da o interpretare
istorica aparitiei filosofilor neoplatonici. Venind dupa perioada dogmatismului si scepticismului,
filosofia alexandrina - îndeosebi aceea a lui Plotin - este manifestarea cea mai înalta a unui
moment al devenirii Spiritului.

Dar atunci pentru ce o filosofie plamadita din reluari si din prelucrari, | care se angajeaza sa
reflecteze asupra lui Aristotel, a stoicilor, a pitagoreicilor, tot pe atât pe cât reflecteaza asupra lui
Platon însusi, merita calificativul de neoplatonism? Aceasta denumire poate fi explicata în parte
prin omagiul insistent pe care Plotin îl aduce "divinului Platon". Cu o anumita modestie, el
declara a avea doar speranta de a "scoate ceva limpede" din toate "lucrurile frumoase" pe care
Platon le-a spus, însa nu fara a se contrazice, ceea ce Plotin vrea sa scoata în evidenta. în legatura
cu sufletul, de exemplu, Plotin se întreaba: "Asadar, ce spune Platon? S-ar parea ca el nu spune
totdeauna acelasi lucru. De o parte, el spune ca sufletul se afla în corp ca într-o închisoare si într-
un mormânt. în Phaidros, pierderea aripilor sale este cauza sosirii lui aici jos (...). Dar vorbind, în
Timaios, de universul sensibil, el face elogiul lumii si declara ca ea este un zeu preafericit, ca
sufletul este un dar al bunatatii demiurgului, menit sa introduca inteligenta în univers. De aceea
sufletul lumii a fost trimis în ea de Dumnezeu, la fel ca si sufletul fiecaruia dintre noi, pentru ca
lumea sa fie perfecta" (Eneade, IV).

Neoplatonicii, mergând pe urma lui Plotin, nu vor înceta sa afirme ca fidelitatea fata de Platon
este preocuparea permanenta care inspira reflectia lor.

Azi, este acceptat de toata lumea ca opera considerabila a lui Plotin, prin caracterul ei creator si
original, domina din plin filosofia neoplatonica, chiar daca Plotin este mostenitorul unei lungi
traditii. Or, acest loc eminent, oricât de legitim ar fi, nu l-a" împiedicat pe Proclus de a-l socoti
pe Plotin doar ca pe unul dintre membrii scolii, printre multi altii. El îl citeaza cu mai multa
placere pe "divinul Iamblic", îi adreseaza laudele sale, iar criticile le rezerva în mod frecvent lui
Plotin, uneori fara sa-l numeasca. Tot asa, el îi aduce omagii dascalului sau direct, Sirian. Totusi,
perspectiva lui Proclus si pozitia lui ramân în mod fundamental solidare cu problematica proprie
neoplatonismului. Este vorba de statutul sufletului omenesc si de principiul sau monadologic
care face ca el sa exprime universul în felul sau propriu. Oricare ar fi, în legatura cu acest
subiect, dezacordul dintre Proclus si Plotin (vom reveni la aceasta chestiune), trebuie sa admitem
ca nu exista la neoplatonici o similitudine doctrinara stricta, dar ca, în schimb, anumite
caracteristici fundamentale ale gândirii lor ne permit sa-i reunim si sa afirmam apartenenta lor la
acelasi curent filosofic. Cu toata abundenta sa în ceea ce priveste o anumita diversitate,
neoplatonismul prezinta o imagine destul de originala pentru a fi tentati sa o conturam prin
evidentierea trasaturilor sale caracteristice. Plotin singur nu epuizeaza neoplatonismul, ci îl
marcheaza, caci el ramâne cu siguranta maestrul cel mai eminent, iar din punct de vedere istoric,
adevaratul sau fondator.

3. Unul, sursa primordiala

Mai întâi, trebuie sa revenim la aceasta particularitate care îi caracterizeaza pe neoplatonici, si

anume de a filosofa pornind de la textele preexistente. Fiind convinsi ca exista o întelepciune
unica, prezenta în toate sistemele anterioare, ei iau ca punct de plecare pentru reflectia lor teze
formulate explicit, a caror concordanta trebuie însa, câteodata, subliniata, punându-le în discutie
si corectând eventualele lor neajunsuri. In felul acesta, neoplatonicii se afirma, în general, ca
remarcabili comentatori.

Comentariul neoplatonic, întrucât revendica o stricta fidelitate, nu este, totusi, dupa cum se va
vedea, un exercitiu pur si simplu formal. Este semnificativ ca Plotin cauta sa extraga din lectura
lucrarii lui Platon, Parmenide, datorita interpretarii foarte personale pe care i-o da, expunerea
tezei centrale a propriei sale doctrine (un rezumat succcint al acesteia se j va gasi în Eneade 1,8).
Sursa Procesiunii universale trebuie sa fie recunoscuta într-un Principiu inefabil, numit simbolic
Unu. Tocmai lui Platon, în Parmenide, îi este recunoscut meritul de a fi deosebit "primul Unu, j
sau unu în sens propriu, al doilea unu, care este o unitate multipla, si al treilea unu, care este
unitate si multiplicitate". Când Plotin socoteste ca ! a descoperit în a doua parte, destul de
enigmatica, a acestui dialog (pornind de la 142 b) secretul platonismului, el descopera, în acelasi
timp, intuitia centrala a propriei sale filosofii. Este remarcabil ca, pasind pe urmele lui,
neoplatonicienii, fie ca e vorba de Porfir, de Proclus sau de Damascius, vor comenta la rândul lor
Parmenide, ca si cum ar fi fost vorba de un exercitiu impus sau de o proba cvasiinitiatica.

Se contureaza deja a doua caracteristica constitutiva a neoplatonismului ca atare: a recunoaste în

Unul sursa primordiala de la care emana fiecare realitate, oricare ar fi ea. Aceasta teza prezinta o
originalitate funciara în raport cu traditia filosofica din care ea pare sa fi provenit, într-adevar,
prelungind în aceasta chestiune eleatismul, Platon a cautat sa arate întâietatea ontologica a lui
Unu fata de multiplu, a Eternitatii fata de devenire, a Inteligibilului fata de sensibil.

Conceputa ca un fel de dedublare mimetica a idealului, realitatea lumii sensibile nu poate fi decât
o degradare, oarecum catastrofica, a Unitatii originare. Or neoplatonismul, si mai ales conceptia
plotiniana, afirma, totodata, ca Unul poseda o transcendenta absoluta fata de existenta (el nu este
numai unitate, dar si unicitate) si ca trebuie sa fie recunoscut ca principiu producator si
autoproducator, cauza si cauza de sine însusi, sursa a tuturor lucrurilor, singurul care este ceea ce
este, de unde caracterul sau incognoscibil. "Fiindca natura lui Unu este generatoare a tot ce
exista, ea nu este nimic din ceea ce a luat nastere prin ea" (VI, 9,3). Transcendenta absoluta a lui
Unu nu ne permite sa-l gândim ca o purificare a sensibilului, si cu atât mai putin sa-l concepem
sau sa-l reprezentam dupa modelul antropomorfic. Nu putem sa vorbim despre el decât spunând
ceea ce nu este? Totusi, transcendenta sa merge în pas cu afirmarea puterii sale productive: el
este act, energie infinita din care purcede, în raport cu diferitele sale grade de realitate, totalitatea
a ceea ce este.

Aceasta conceptie despre Unu care ne trimite la o teorie pe care o putem desemna cu termenul de
emanatie nu poate fi confundata cu teologiile sau metafizicile creationiste ce vor fi elaborate de
crestinism, în pofida unor apropieri posibile, deosebirile ramân notabile. Actul pur al creatiei
divine, ex nihilo, tine, în doctrina crestina, de o fiinta atotputernica, personalizata si
providentiala. Misterului crestin al creatiei, neoplatonismul pare sa-i prefere o spontaneitate, o
actualizare a posibilitatii despre care s-a putut spune ca se inspira, pentru a o depasi, din
conceptia aristotelica despre cauzalitate. Pentru a rezolva problema pe care o pune o instanta ce
poate fi totodata cauza si efect prin ea însasi, Plotin reia si transpune notiunea stoica de hexis -
"dispozitie" sau putere de a se actualiza prin sine însasi. El schiteaza o teorie a "actiunii pure",
care ne permite sa concepem pe Unu ca fiind dotat cu o putere de efuziune imanenta. Chiar daca
ramâne în el însusi transcendent si daca este posibil sa vorbim despre el în termeni de "vointa" si
de "libertate" (VI, 8), Unul nu este Dumnezeul creator si personal al crestinilor. Prezent în ceea
ce purcede din el, Unul nu lasa niciodata realitatii pe care o produce, prin propria sa efuziune,
acea specie de autonomie sau de distanta ontologica pe care crestinismul se straduieste sa o
mentina între creator si creatura. Plotin critica în mod sever imaginile artizanale cu privire la
creatie. Dupa el nu numai ca Unul nu "creeaza" ex nihilo si direct tot ce exista, ca în traditia
crestina, dar de asemenea - si mai ales - eternitatea cosmosului face imposibila însasi ideea
privitoare la un început temporal si un sfârsit al lumii. In ceea ce îl priveste pe om, aceste
deosebiri fata de crestinism se arata a fi capitale. Dar mai cu seama când se pune problema de a
întelege cum poate sufletul individual, mai mult sau mai putin pasibil de uitare a ceea ce este
sursa fiintarii sale, sa ajunga la contemplarea lui Unu - care va trebui sa fie conceputa ca o
"întoarcere la Unu" (III, 8,9). In al treilea rând, putem sa consideram ca neoplatonismul se carac-
terizeaza destul de precis prin ideea constanta privitoare la o ordine ierarhica, totodata
ontologica, cosmologica si noetica, ce permite întelegerea adevaratei Procesiuni (deveniri), cu
alte cuvinte, interzice confundarea gradelor de perfectiune ale realitatilor care rezulta unele din
altele. Dupa Plotin, trebuie sa ne ferim de a identifica Unul si Totul. "Unul este perfect pentru ca
el nu cauta nimic, nu poseda nimic si nu are nevoie de nimic; fiind perfect, el este preaplin si
acest preaplin se revarsa producând un lucru diferit de el. Lucrul generat de el se întoarce spre el,
este fecundat si întorcându-si privirea spre el, devine inteligenta; oprirea lui în raport cu Unul îl
produce ca fiinta; iar privirea lui îndreptata spre Unul devine inteligenta. si deoarece s-a oprit
spre a-l privi, el devine j totodata inteligenta si fiinta" (V, II, 1). Celebra teorie a celor trei
ipostaze j - Unul, Intelectul si Sufletul -, a carei expunere începe cu acest citat I din tratatul al
doilea al celei de a V-a Eneade, dar pe care primul tratat I o dezvolta mai mult, sistematizeaza
într-o maniera exemplara ordinea j inteligibilelor, care este totodata diviziune descendenta si
ascendenta, procesiune (proodos) si conversiune {epistrophe).

4. Mântuirea si conversiunea sufletului

O grija profunda pentru mântuire pare sa-i stapâneasca pe neoplatonici. Efortul filosofic,
conform cu idealul antic, vizeaza desigur cunoasterea contemplativa, dar aceasta este nu atât
stiinta integrala a absolutului, cât conversiunea sufletului prin care se realizeaza mântuirea lui.

Aici venim în contact cu problema delicata a relatiilor dintre filosofie si mistica sau, mai general,
religie. Asa cum spune foarte bine Jean Trouillard: "Daca sarcina filosofiei nu este aceea de a
asigura uniunea divina, ci aceea de a o recunoaste ca preîntâmpinând si suscitând orice efort,
filosofia devine un circuit menit sa înlature tot ce ne împiedica de a raporta diferite planuri ale
sufletului la centrul lor. Aceasta înseamna a socoti filosofia ca o disciplina de purificare"
("Neoplatonismul", în Histoire de la philosophie, Gallimard, «Bibi. de la Pleiade», volumul 1, p.
893). Totusi, se cuvine sa afirmam, cum o face el apropo de Plotin, ca "filosofia acestuia este
formalizarea, constiinta critica a mântuirii date în prealabil sau, mai bine, etern" (ibid.)? Oare
Plotin (si, dupa el, ceilalti neoplatonici) "este înainte de toate un mistic, care a cautat un limbaj
pentru a exprima si a mediatiza o prezenta si care a crezut ca l-a gasit în traditia platonica
transmisa de Ammonius" .

Se impune sa precizam ca soteriologia plotiniana si neoplatonica pastreaza o specificitate care ne

opreste sa o confundam cu conceptia crestina despre mântuire sau cu aceea a gnosticilor.
Neoplatonicii în general (pe care noi îi deosebim de gânditorii, filosofii sau teologii care au
suferit influenta lor) resping ideea ca impuritatea si "caderea" sufletului pot fi atribuite unui pacat
originar, conceput ca un fel de eveniment istoric si metafizic în acelasi timp. Mântuirea,
izbavirea sufletului nu ar putea sa aiba loc, ele însele, într-un moment anuntat si sperat, în care sa
se produca o modificare radicala a ordinii lumii. Mântuirea noastra, dimpotriva, este data din
eternitate, ea nu implica nici o rasturnare a armoniei naturale. E suficient sa dobândim, prin
meditatie si purificare, constiinta privitoare la ea. Neoplatonismul respinge cu dispret gândul ca
mântuirea ar putea fi obtinuta printr-o vointa interventionista, ce ar sfarâma continuitatea
rationala a universului, în maniera unui miracol divin. într-un mod si mai general înca, el nu
poate accepta ideea de Revelatie, în sensul crestin al acestui cuvânt.

5. Plotin si respingerea gnosticilor

Gnosticii, care au fost combatuti de aparatorii ortodoxiei nascânde a Bisericii (de exemplu,
Irineu din Lyon, apoi Tertulian, Clement din Alexandria, Origene), începând cu secolul al Il-lea,
dezvolta o conceptie despre mântuire fata de care Plotin si neoplatonicii se vor manifesta ca
adversari hotarâti. Declarati eretici de catre crestini, gnosticii, ca Vasilide, Marcion sau Valentin,
sunt combatuti de neoplatonici, acesti filosofi profund elenici. Daca avem în vedere doar
problema mântuirii sufletului, opozitia neoplatonismului fata de "gnoza" - pe care am putea-o
define într-un mod foarte general ca "o cunoastere salvatoare având ca obiect misterele lumii
divine si ale fiintelor ceresti si fiind menita sa dezvaluie numai initiatilor secretul originii lor,
precum si mijloacele de a se întoarce la ea, asigurându-le în felul acesta certitudinea mântuirii"
(P. Hadot, Gnosticisme chretien, în Encyclopaedia Universalis) - este absolut semnificativa.
Plotin concentreaza combaterea filosofica a gnosticilor în al noualea tratat din a doua Eneada. Nu
ne vom opri aici decât asupra a doua puncte.

Pe de o parte, el îi blameaza pentru ca nu au nici o învatatura despre virtute. "Ei au lasat acest
subiect cu totul de o parte; ei nu spun nici ce este ea, nici câte virtuti exista; ei ignora
consideratiile, atât de numeroase si atât de frumoase, ale celor vechi; ei nu arata cum se
dobândeste virtutea, cum se poate pastra si cum se vindeca si se purifica sufletele. Este cu totul
de prisos sa spui «Priviti spre Dumnezeu», daca nu îi înveti pe aceia carora li te adresezi cum
trebuie sa priveasca; de fapt, cine ne împiedica, s-ar putea spune, sa privim spre Dumnezeu, fara
sa ne abtinem de la nici o placere si fara sa ne înabusim mânia? Cine ne împiedica sa repetam
într-una numele lui Dumnezeu, continuând sa ramânem stapâniti de patimi si fara sa facem ceva
pentru a ne dezrobi de ele? Progresul virtutii dinauntrul sufletului nostru, însotit de prudenta, este
ceea ce ne face sa îl vedem pe Dumnezeu; fara adevarata virtute, Dumnezeu nu este decât un
cuvânt" (II,

Pe de alta parte si în mod mai esential, Plotin nu poate accepta teza gnosticilor, potrivit careia
lumea sensibila este creata de o putere malefica inconstienta si dezordonata, de un Demiurg dur
si ignorant, raspunzator de raul existent în lume, astfel ca raul exista înaintea sufletului si acesta ;
poate sa decada în lumea sensibila. Gnosticii sustin, de asemenea, ca ] raul izvoraste din sufletul
însusi si nu din materie. El ar fi deci cuprins de o perversitate de neînteles. Plotin vede între
aceste doua teze o contra- ' dictie. Pentru el, lumea sensibila se naste nemijlocit si cu necesitate
din inteligibil. Materia, care este "nefiinta", este treapta cea mai de jos a realitatii "dincolo de
care nu mai poate fi generat nimic" 8,7). Raul înseamna "incompletitudine". Cauza lui este
materia însasi, care, cu toate acestea, apare din suflet, dar printr-o emanatie naturala, fara
perversitate.

Trebuie sa gândim natura sufletului, totodata, ca una si multipla. Ideea ca fiecare eu individual
este o totalitate - "sufletul este o natura unica cu posibilitati multiple" (II, 9,2), spune Plotin, sau,
de asemenea, "sufletul este o multitudine, el este totul, si ceea ce este sus si ceea ce este jos, pâna
la a contine tot ce este viata" (III, 4,3) -, deci aceasta idee face din om o fiinta care nu este
niciodata în întregime între limitele sale. Asa cum scrie J. Trouillard, "el nu este numai totalitatea
unei ordini existente în o parte, ci, de asemenea, toate treptele prin care acest univers se exprima.
El este o totalitate de totalitati" (op. cit.). Trebuie sa întelegem, fara îndoiala, ca regasind în noi
însine, printr-un demers întemeiat pe ideea de contemplare (theoria), anterioritatea lui Unu în
raport cu Existenta si cu procesiunea ipostazelor, gasim, în acelasi timp, temeiul propriei noastre
existente. Aceasta miscare dinspre si spre contemplare, pe care J.-C. Fraisse a numit-o
"interioritate fara retragere", ne poate ajuta sa caracterizam si sa întelegem drumul salvator pe
care Plotin ne invita sa mergem. Asa cum logosul care produce totul nu poate sa fie, în el însusi,
decât contemplarea activitatii sale imanente si asa cum producerea naturii trebuie sa fie
conceputa ca un fel de autocontemplare - "toate lucrurile s-au nascut dintr-o contemplare" (III,
8,3), spune Plotin -, tot asa si sufletul trebuie sa revina la contemplare. Aceasta întoarcere nu are
ca scop apropierea unui Bine care ar ramâne în afara noastra, ci se efectueaza pentru "a-l poseda
ca pe un rezultat al actiunii noastre. în acest caz, unde este el? în suflet. Sufletul, Prin ocolul
reprezentat de actiune, s-a întors la contemplare" (III, 8,6).

6. Neoplatonismul astazi

Spiritul neoplatonismului impregneaza gândirea medievala si, în particular, opera Maestrului

Eckhart. De altfel, papa Ioan al XXII-lea va condamna mai multe dintre tezele lui Eckhart, la doi
ani dupa moartea acestuia. în secolul al XV-lea, cu Marsilio Ficino, neoplatonismul va cunoaste
o veritabila renastere. Ficino, supus învataturii lui Plotin, cel putin in timpul ultimei perioade a
gândirii sale, se ataseaza de splendoarea universului si de frumusetea spiritului divin, asemanator
luminii.

Printre filosofii moderni la care putem discerne o influenta directa sau indirecta a
neoplatonismului (Spinoza, Leibniz, Schelling, Hegel, Schopenhauer, printre altii) trebuie sa-l
citam, în special, pe Bergson. în 1897-1898, el îi consacra lui Plotin un curs la College de
France. în mai multe dintre lucrarile lui, el se refera la acesta în mod explicit, cu toate ca, uneori,
destul de aluziv.

Din rationamentele filosofilor greci, de la Platon la Plotin, iese la iveala o conceptie, pe care
Bergson ne propune sa o formulam astfel: "punerea unei realitati implica punerea simultan a
tuturor treptelor realitatii, intermediare dintre ea si purul neant". Bergson arata, pe de alta parte,
cum ajung filosofii greci sa gândeasca ca o "mobilitate perpetua nu este posibila decât daca este
sprijinita pe o imuabilitate eterna pe care ea o deruleaza într-un lant fara început si fara sfârsit".
Aceasta conceptie greaca despre schimbare si durata corespunde, dupa parerea lui, "metafizicii
firesti a intelectului uman". Or, întreg efortul lui Bergson consta chiar în a gândi miscarea,
mobilitatea, durata nu ca o degradare a unei eternitati sau a unei imuabilitati originare, ci ca o
continuitate în miscarea lucrurilor, sesizata intuitiv ca elan creator, dinamism intensiv, "energie
spirituala". Omagiul adus de Bergson filosofilor alexandrini si dascalului lor este adesea însotit
de o critica fundamentala ce se refera la primatul pe care ei îl acorda unei eternitati ce ar contine
integralitatea, nedesfasurata înca, a devenirii si mobilitatii universale. Dar în acelasi timp si
dincolo de referintele explicite, se poate sustine ca Bergson gândeste într-o profunda afinitate cu
neoplatonismul. Criticând ceea ce el numeste "explicatiile mecaniciste" ale fenomenelor si orice
demers care tinde sa spatializeze durata reala, el regaseste si prelungeste monismul dinamic care
inspira neoplatonismul. Faptul ca procesiunea si conversiunea sunt, în cele din urma, o miscare
unica si nu pur si simplu doua miscari inverse de dus si întors este, pentru Bergson, o "intuitie
originara" din care se hraneste propria sa filosofie.