5.

Tehnologia fabricării şi reparării

suspensiei

5.1. Principii generale privind rolul şi construcţia

suspensiei vehiculelor feroviare

Suspensia vehiculelor de cale ferată reprezintă legătura elastică între

aparatul de rulare şi cadrul boghiului, respectiv cutie (şasiu).
Rolul suspensiei în ansamblul vehiculelor feroviare este determinant
pentru menţinerea regimului de vibraţii la un nivel acceptabil, prin reducerea
efectelor şocurilor verticale, transversale şi, uneori, longitudinale care se
transmit vehiculului. Se asigură astfel, pe de o parte, îndeplinirea cerinţelor
impuse de calitatea mersului, iar pe de altă parte respectarea condiţiilor impuse
de siguranţa circulaţiei.
De asemenea, suspensia are un rol determinant în ceea ce priveşte
capacitatea vehiculului de a asigura, din punct de vedere al nivelului vibraţiilor,
confortul călătorilor şi integritatea mărfurilor transportate.
Pe de altă parte, suspensia contribuie la reducerea solicitărilor la care este
supusă structura portantă a vehiculului. Preluând elastic şocurile datorate
neregularităţilor căii de rulare, prin reducerea sarcinilor dinamice, suspensia
protejează, în acelaşi timp, atât aparatul de rulare, cât şi calea. Totodată, la
demarare sau la frânare, datorită variaţiei vitezei de mers, vehiculul este supus
unor şocuri şi vibraţii longitudinale, pe care suspensia are rolul de a le atenua.
În ceea ce priveşte comportarea dinamică a vehiculului, suspensia trebuie
să asigure, răspunzând pentru aceasta unor cerinţe contrare, stabilitatea
vehiculului atât la circulaţia în curbă cât şi la mersul în aliniament.
În cazul în care vehiculul nu este prevăzut cu dispozitive speciale care să
diminueze înclinarea cutiei la circulaţia în curbă, înclinare datorată forţei
centrifuge necompensate, această funcţie trebuie să fie realizată de suspensie,
care influenţează astfel înscrierea în gabarit.
Suspensia are rolul de a egaliza sarcinile verticale pe roţi, prin aceasta
evitând descărcarea roţii atacante la trecerea peste denivelările căii, fapt ce ar
putea avea ca urmări deraierea vehiculului. Prin urmare, suspensia joacă un rol
important în ceea ce priveşte siguranţa circulaţiei prin influenţarea capacităţii
de torsionare a vehiculului.

167
 Dacă ne referim doar la vehiculele de marfă cu încărcare variabilă, din
motive de siguranţa circulaţiei, suspensia trebuie să asigure o săgeată sub
sarcină în limitele admise de înălţimea tampoanelor.

5.2. Fabricarea şi repararea arcurilor în foi

5.2.1. Tehnologia de fabricare a arcurilor în foi

Arcurile în foi echipează suspensia diferitelor boghiuri ale vagoanelor de

marfă (ex. H sau ORE), suspensia osiilor de la vagoanele de călători de
concepţie mai veche şi care circulă cu viteze relativ mici (ex. boghiul Gorlitz
uşor de la trenul etajat), precum şi suspensia unor locomotive de manevră sau
care au viteza de circulaţie relativ mică (120 km/h), cum este locomotiva 060
LDA de 2100 CP.
Aceste tipuri de arcuri sunt alcătuite din lamele (foi) de diferite lungimi,
strânse la mijloc printr-o legătură (legătura de arc) şi fixate printr-o pană,
elementele componente fiind prezentate în fig. 5.1.
Prima foaie are lungimea cea mai mare şi se numeşte foaie principală. Ea
are capetele îndoite sub formă de ochiuri pentru a uşura prinderea, în funcţie de
cum este montat arcul în suspensia vehiculului, de cutia de osie sau de boghiu.

Fig. 5.1. Arc în foi simplu:

1. foaia principală; 2. foi secundare; 3. legătura arcului;
4. pană; 5. ochi de prindere; 6. cep.

Arcurile în foi pot să mai aibă încă o foaie cu aceeași lungime cu cea a
foii principale, numită foaie de întărire [4]. Pentru evitarea deplasării
longitudinale a foilor, acestea sunt poansonate în centru cu un poanson
semisferic (cep).
Arcurile în foi pot fi realizate ca arcuri simple (v. fig. 5.1) sau ca arcuri
duble (v. fig. 5.2) care pot fi cu legături separate (fig. 5.2. a) sau prinse într-o
singură legătură cum este cazul locomotivei diesel-electrică de 2100 CP (fig.
5.2. b)
La vehiculele feroviare, arcurile în foi sunt, în general, arcuri deschise,
simetrice, de tip trapezoidal sau parabolic. Arcurile trapezoidale sunt formate
prin suprapunerea mai multor lamele de lungimi diferite, având aceeași lățime
și grosime constantă în lungul lamelei. Arcurile parabolice au o concepție
specială, acestea cuprinzând un număr mic de lamele rezistente care au aceeași
lungime şi lățime, în timp ce grosimea lamelelor scade după o lege de tip
168
parabolic de la mijloc spre capete. Pentru obținerea unei fixări optime a
lamelelor în zona bridei arcului și pentru realizarea suprafețelor de frecare la
capete, în aceste zone grosimea lamelelor este constantă.

(b)
Fig. 5.2. Arcuri duble : (a) cu legaruri separate ; (b) cu o singură legătură.

La vehiculele feroviare, arcurile în foi sunt, în general, arcuri deschise,

simetrice, de tip trapezoidal sau parabolic. Arcurile trapezoidale sunt formate
prin suprapunerea mai multor lamele de lungimi diferite, având aceeași lățime
și grosime constantă în lungul lamelei. Arcurile parabolice au o concepție
specială, acestea cuprinzând un număr mic de lamele rezistente care au aceeași
lungime şi lățime, în timp ce grosimea lamelelor scade după o lege de tip
parabolic de la mijloc spre capete. Pentru obținerea unei fixări optime a
lamelelor în zona bridei arcului și pentru realizarea suprafețelor de frecare la
capete, în aceste zone grosimea lamelelor este constantă.
Fabricarea arcurilor în foi presupune, pe de o parte, confecționarea foilor
de arc şi, pe de altă parte, confecționarea legăturilor de arc.
Pentru fabricarea foilor de arc se utilizează oţel canelat pentru arcuri,
laminat din mărcile de oţel 56 şi 17A sau 60 şi 15A. Tehnologia de fabricare
presupune parcurgerea următoarelor operaţii [67]:
- controlul exterior al semifabricatului;
- debitarea, la rece sau la cald, a foilor de arc la dimensiunea specificată
în documentaţia de execuţie;
- tăierea capetelor foilor de arc (fig. 5.3); în cazul foilor principale,
capetele foilor se debitează la un unghi (v. fig. 5.4) care să permită execuţia
ochiurilor;

169
 Fig. 5.3. Forma de tăiere a capetelor de arc:
a. capăt de foaie tăiat trapezoidal; b. capăt de foaie tăiat dreptunghiular.

Fig. 5.4. Tăierea oblică a capetelor foilor principale

pentru formarea ochiului: a, b, c – material debitat.

- curăţirea bavurilor după tăiere;

- formarea ochiurilor foilor de arc principale astfel: încălzirea unui capăt
al foii la cuptor, la o temperatură de 850 ... 1050C; realizarea formei ochiului
manual sau cu ajutorul unui dispozitiv; calibrarea ochiului cu ajutorul unui
ciocan sau dispozitiv specializat; încălzirea celuilalt capăt al foii, realizarea şi
calibrarea celui de-al doilea ochi;
- poansonarea la cald a părţii centrale, pentru evitarea deplasărilor
longitudinale: se marchează centrul foii prin trasare şi poansonare; se încălzeşte
foaia în cuptor, la o temperatură de 850 ... 1050C; se realizează poansonarea
părţii centrale;
- încălzirea foilor de arc, la o temperatură de 850 ... 1050C, pentru
curbare şi călire;

Fig. 5.5. Graifăr.

- curbarea foilor de arc: curbarea foii de arc se face după un şablon care
se poziţionează pe masa de lucru, astfel încât foaia să poată fi apucată de capete
cu ajutorul graiferelor; graiferele sunt organe de prindere şi/sau deplasare cu
170
ajutorul cărora se realizează îndoirea foii de arc (curbarea) (v. fig. 5.5); se
apucă foaia de arc împreună cu şablonul şi se execută curbura prin apăsare pe
dispozitivul special (v. fig. 5.6);
- aplicarea tratamentului termic de călire a foilor de arc prin încălzire,
urmată de revenire prin încălzirea la temperatura de 430-490C şi răcire lentă.

Fig. 5.6. Curbarea foilor de arc:

1. şablon; 2. foaie de arc; 3. graifăr; 4. masă de lucru.

- păsuirea foilor de arc; foile de arc sunt aşezate una peste alta pe o
nicovală specială şi se lovesc cu un ciocan; pentru prevenirea fisurării,
temperatura foii de arc în timpul păsuirii trebuie să fie de 80 ... 120C;
- separarea foilor de arc şi răcirea liberă până la temperatura de
20 ... 40C;
- verificarea dimensională a foilor şi controlul suprafeţelor acestora; la
foile principale se verifică paralelismul axelor ochiurilor.
Referitor la călirea foilor de arc, aceasta necesită mai multe etape, astfel:
se fixează foaia de arc într-un dispozitiv special pentru evitarea deformării; se
introduce foaia de arc fixată în dispozitiv în cuptorul de încălzire; se încălzeşte
foaia la temperatura de călire, temperatură care depinde de marca oţelului –
pentru arcuri marca 56 şi 17A, temperatura este de 860 - 890C, iar pentru
arcuri marca 60 şi 15A, temperatura este de 850 - 870C; se scoate foaia fixată
în dispozitiv şi se introduc împreună în baia de călire (mediul de răcire poate fi
ulei sau apă – pentru oţeluri tip 56 şi 17A, sau doar ulei pentru oţeluri de tip 60
şi 15A); temperatura mediului de răcire se menţine la 20 ... 50C, în cazul apei,
şi la 40 ... 80C, în cazul uleiului; foaia de arc este ţinută în baia de călire până
temperatura ei scade sub 150C; se scoate foaia împreună cu dispozitivul din
baia de călire; se desprinde foaia de dispozitiv; se îndepărtează de pe toate
feţele foii crusta formată.
Aşa cum s-a arătat mai sus, tehnologia de fabricare a foilor de arc
presupune o serie de operaţii în care acestea sunt introduse în cuptor pentru
încălzire. Legat de acest aspect trebuie făcute o serie de observaţii. Una dintre
acestea se referă la faptul că asigurarea unei încălziri uniforme a foilor de arc se
realizează prin poziţionarea lor adecvată în cuptor – la o distanţă de minim 100
171
mm faţă de pereţi şi de uşa cuptorului. În plus, încălzirea foilor de arc trebuie
făcută astfel încât să se evite supraîncălzirea, depunerile mari de calamină,
formarea de cruste pe suprafaţă şi decarburarea stratului superficial pe mai mult
de 0,5 mm adâncime.
În ceea ce priveşte tehnologia de fabricare pentru confecţionarea foilor de
arc se face menţiunea că, la stabilirea fluxurilor tehnologice, se poate renunţa la
unele încălziri în cuptor în cazul în care, la unele operaţii, este posibilă
utilizarea căldurii înmagazinată de material în timpul operaţiilor anterioare (ex.
poansonarea şi curbarea foii se pot face încălzind foaia o singură dată la o
valoare apropiată de 1050C). În aceste cazuri se impun, suplimentar, condiţii
de desfăşurare a operaţiilor, care trebuie să ţină cont de durata operaţiilor şi de
faptul că viteza de răcire în aer a materialului este de aproximativ 4C/s.
Renunţarea la o etapă de încălzire se face numai în situaţia în care există
certitudinea că au fost impuse condiţiile care să asigure desfăşurarea operaţiilor
la temperatura prescrisă [67].
Respectarea temperaturilor prescrise pentru încălzirea în cuptor a foilor
de arc este o cerinţă obligatorie în desfăşurarea procesului tehnologic de
fabricare a acestora. În cazul tratamentelor termice care se aplică foilor de arc
este obligatorie verificarea temperaturilor respective. Acest lucru se face cu
ajutorul pirometrelor gradate, care este preferabil să fie dotate şi cu dispozitive
înregistratoare. În cazul celorlalte operaţii care presupun încălzirea foilor de arc
(formarea ochiurilor foilor principale, curbarea foilor) verificarea temperaturii
se poate face şi cu pirometre optice.

Tabelul 5.1. Remedierea defectelor constate la verificarea

deformaţiilor sub sarcina de probă.

Săgeata Săgeata sub Săgeata în Interspaţiile Concluzii Modul de

iniţială în sarcina de stare liberă, dintre foi asupra remediere
stare probă după stării
liberă descărcare arcului
refacerea
rază de
curburii şi
mai mică - - - curbură mai
tratament
mare
termic
refacerea
rază de
curburii şi
mai mare - - - curbură mai
tratament
mică
termic
tratament
corespunde mai mică - - arc prea tare
termic
arc prea tratament
mai mare - -
moale termic
mai mică
arc prea
decât săgeata
moale şi tratament
corespunde corespunde iniţială a -
deformaţie termic
arcului în
permanentă
stare liberă
readucere la
nu interspaţii formă şi
corespunde corespunde corespunde
corespunde între foi tratament
termic

172
 Legătura de arc se execută din OLC 10 sau OL 37, dintr-o singură bucată
prin forjare, după care se prelucrează prin aşchiere suprafeţele legăturii - se
impune rugozitatea maximă a suprafeţelor prelucrate Ra 12,5.
Se trece apoi la asamblarea provizorie a arcului în vederea verificării pe
stand a deformaţiilor sub sarcina de probă şi măsurarea flexibilităţii medii (v. §
5.2.2). Pentru aceasta, se poziţionează foile de arc, în ordinea de aşezare în arc.
Suprafeţele de contact ale foilor se ung cu un amestec de 50% vaselină şi 50%
solzi de grafit.
Pentru asamblarea provizorie se foloseşte o legătură de arc provizorie,
după montarea căreia arcul este supus verificărilor menţionate. În cazul în care
arcul nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute, acesta este supus operaţiilor de
reparare, metodele de remediere aplicându-se corespunzător deficienţelor
constatate, aşa cum se arată în Tabelul 5.1 [67].
Dacă, în urma verificărilor, arcul este declarat corespunzător, se trece la
montarea definitivă a acestuia, respectiv la montarea legăturii de arc definitive.
Pentru aceasta, se parcurg următoarele etape:
- legătura de arc se încălzeşte în cuptor până la 850 ... 875C;
- se introduce legătura încălzită pe arcul asamblat provizoriu, lângă
legătura de arc provizorie, după care se înlătură legătura de arc provizorie;
- se poziţionează legătura definitivă la mijlocul arcului;
- se montează pana de fixare a foilor de arc;
- arcul se poziţionează pe căruciorul presei de presat legături de arc şi se
aduce în poziţia de lucru (poziţia pentru aplicarea forţei de strângere);
- se aplică progresiv, pe feţele laterale ale legăturii, o forţă de 50 kN,
avându-se grijă ca materialul legăturii să nu pătrundă printre foile arcului;
- se menţine forţa aplicată în plan orizontal şi se aplică asupra legăturii,
în mod progresiv, o forţă de presare verticală de 500 kN;
- se măreşte progresiv forţa de pe feţele laterale ale legăturii de la 50 kN
la 500 kN, în timp ce se menţine şi forţa aplicată în plan vertical;
- se răceşte arcul până la 300C, cu menţinerea în continuare a forţelor de
strângere verticală şi orizontală;
- se înlătură forţele de strângere, se depune arcul pe banc unde se răceşte
în aer liniştit; se interzice răcirea forţată a arcului sau a legăturii de arc.
După montarea legăturii de arc definitive, arcul este supus unei serii de
verificări (verificare vizuală şi dimensională, verificarea strângerii legăturii de
arc) – v. § 5.2.2. În situaţia în care acesta nu îndeplineşte toate condiţiile
prevăzute, se depresează legătura de arc, se verifică şi apoi se presează din nou
pe arc, urmând ca arcul să fie supus din nou verificărilor.
Arcurile care corespund tuturor verificărilor se protejează anticoroziv
prin acoperire cu un lac pe bază de bitum

5.2.2. Verificarea arcurilor în foi

O primă verificare a arcului în foi se face vizual, urmărindu-se prin

aceasta depistarea defectelor de suprafaţă sub formă de fisuri şi crăpături,
precum şi deplasarea foilor în sens longitudinal.

173
 Metoda de verificare vizuală se realizează şi în timpul verificării pe stand
a deformaţiilor sub sarcină şi măsurarea flexibilităţii medii. În acest caz,
utilizarea metodei de verificare vizuală are rolul de a depista aparţia
eventualelor fisuri sau crăpături sau a interspaţiilor între foile de arc. Trebuie
făcută aici observaţia că la arcurile aflate în stare liberă sunt admise mici
interspaţii între lamele, cu condiţia ca acestea să se anuleze la extremităţile
foilor, odată cu aplicarea sarcinii de probă. În mod cu totul excepţional, se
admit, în locuri izolate, interspaţii fără variaţii bruşte, cu o deschidere de
maxim 0,4 mm şi cu o lungime maximă de 50 mm (v. fig. 5.7).

Fig. 5.7. Interspaţii ale arcurilor în foi.

La arcurile cu foaia principală cu ochiuri şi contrafoaie curbată după

conturul ochiurilor se admite, la verificarea sub sarcina de probă, un spaţiu liber
între capetele acestor două foi, conform figurii 5.8. Distanţa maximă dintre foi,
la capătul contrafoii, trebuie să fie de 4 mm, iar spaţiul liber măsurat de la
extremitatea foii nu trebuie să depăşească punctul A.
O altă categorie de verificări aplicate arcurilor în foi sunt verificările
dimensionale. De exemplu, verificarea abaterilor de la poziţie a suprafeţelor
laterale ale foilor de arc se realizează prin măsurarea distanţei dintre aceste
suprafeţe şi planul tangent suprafeţei laterale a arcului asamblat, aşa cum se
arată în fig. 5.9.

Fig. 5.8. Spaţiul liber între capetele foilor Fig. 5.9. Măsurarea abaterilor de poziţie a
şi ochi. suprafeţelor laterale ale foilor de arc.

În cazul grupurilor de arcuri închise (arcuri duble), se măsoară săgeţile

arcurilor. Măsurarea se realizează cu arcurile montate pe buloanele comune şi
aflate în stare liberă. Mai întâi, se măsoară săgeţile arcurilor superioare, apoi se
întoarce ansamblul şi se măsoară săgeţile arcurilor inferioare. În final, se
admite ca diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai mică săgeată, a arcurilor de
pe aceeaşi parte, să fie de maxim 4 mm (cota h reprezentată în fig. 5.10).

174
 Fig. 5.10. Măsurarea săgeţilor arcurilor duble.

Abaterea de la poziţia relativă a foilor de arc faţă de axa de simetrie a

legăturii de arc se determină pe baza distanţei t', măsurată între axa legăturii de
arc şi una dintre extremităţile foii de arc, şi a distanţei t'', măsurată între axa
legăturii de arc şi cealaltă extremitate a foii de arc (v. fig. 5.11).

Fig. 5.11. Măsurarea asimetriilor foilor de arc faţă de legătura de arc.

Pentru calculul abaterii de la poziţia relativă a foilor de arc faţă de axa de

simetrie a legăturii de arc se aplică relaţia

t ' − t ''
As = . (5.1)
2

În cazul în care, în urma tuturor verificărilor, arcurile au fost găsite

corespunzătoare şi, prin urmare, nu mai necesită demontare pentru efectuarea
reparaţiilor, se admite ca abaterea de la poziţia relativă a foilor de arc faţă de
axa de simetrie a legăturii de arc să fie de maxim 0,5% din lungimea arcului. La
arcurile reparate, după remedierea defectelor, abaterea As maxim admisă este de
2,5 mm.
În categoria verificărilor dimensionale a arcurilor în foi se mai încadrează
şi verificarea poziţiei legăturii de arc faţă de ochiurile arcului. Măsurarea se
realizează conform schemei de principiu din fig. 5.12. În cazul în care abaterea
de la poziţia relativă a legăturii faţă de ochiurile foii este mai mare de 3 mm, se
reface montarea legăturii de arc.

175
 Fig. 5.12. Măsurarea abaterii de la poziţia legăturii de arc
faţă de ochiurile foii principale.

De asemenea, se verifică planeitatea suprafeţei de reazem a legăturii.

Dacă, în urma măsurătorilor, se constată o abatere de la planeitate a suprafeţei
de aşezare a legăturii de arc pe cutia de osie mai mare de 0,25 mm, remedierea
se realizează prelucrând prin aşchiere această suprafaţă.
Dacă în cadrul măsurătorilor pentru verificarea paralelismului suprafeţei
de reazem a legăturii pe cutia de osie cu planul determinat de axele ochiurilor
foii principale se constată că abaterea de la paralelism este mai mare decât cea
prevăzută în documentaţia de execuţie, remedierea acestui defect se face
prelucrând prin aşchiere atât suprafaţa de reazem, cât şi cepul legăturii.
În fine, o ultimă verificare dimensională a arcurilor în foi constă în
măsurarea diametrului cepului, a cărui valoare nominală este de 3 mm.
Constatarea unei valori mai mici decât cea nominală impune înlocuirea
legăturii.
După verificările vizuale şi dimensionale, arcurile în foi sunt supuse
verificărilor de duritate a foilor de arc. Pentru aceasta se aplică metoda de
încercare Brinell. Determinarea durităţii se face pe faţa unui canal, în
apropierea extremităţii foii, conform fig. 5.13. Înainte de începerea
determinării, suprafaţa foii se polizează şi, eventual, se curăţă de oxizi şi
lubrifianţi.

Fig. 5.13. Punctele în care se face verificarea durităţii foilor de arc.

Duritatea foilor de arc, măsurată după tratamentul termic, trebuie să fie

de 370 ... 430 HBW. Dacă duritatea determinată nu se încadrează între limitele
specificate, foile se vor supune din nou tratamentului termic de îmbunătăţire,
după care se repetă determinarea. Se face observaţia că nu se admite decât o
singură repetare a tratamentului termic de îmbunătăţire, în timp ce tratamentul
termic de revenire se poate repeta de mai multe ori. În consecinţă, foile de arc a
căror duritate nu se încadrează în limitele de mai sus după repetarea tramentului
termic se consideră rebutate.

176
 Fig. 5.14. Aşezarea arcului pentru determinările sub sarcină.

Verificarea deformaţiilor sub sarcină şi a săgeţilor, pentru determinarea

flexibilităţii medii, se efectuează pe un stand. Pentru realizarea încercărilor,
arcul se aşează cu extremităţile sprijinite pe suporturi de cărucior (v. fig. 5.14)
şi se poziţionează sub aparatul de încercat.
Valoarea sarcinii de probă este, de regulă, prevăzută în documentaţia de
execuţie a arcului. În caz că aceasta lipseşte, sarcina ce trebuie aplicată arcului
se poate calcula cu relaţia

 ai n(a − d )b 2
P= , (5.2)
150L

în care a reprezintă lăţimea tuturor foilor, exprimată în mm, b – grosimea

foilor, în mm, L – distanţa dintre axele ochiurilor foii principale, considerată
plană (necurbată), în mm, iar cu n s-a notat numărul total al foilor ce compun
arcul.
În cazul arcurilor la care nu se cunoaşte calitatea oţelului din care sunt
confecţionate foile, valoarea sarcinii de probă se calculează cu relaţia

P = 1,4 P ' , (5.3)

în care P’ reprezintă sarcina efectivă ce revine arcului în situaţia încărcării

vehiculului la capacitatea maximă, fără a lua în considerare greutatea osiei
montate şi a cutiilor de osie.
Dacă în documentaţia de execuţie a arcului în foi nu este indicată
defomaţia nominală sub sarcină, atunci aceasta se poate determina aplicând
relaţia
2
 c
3P L − 
f =  3
, (5.4)
4 Eab 2 (3n p + 2ns )102

în care notaţiile folosite au următoarea semnificaţie: c – lăţimea legăturii

arcului, în mm, np – numărul foilor principale, ns – numărul celorlalte foi ale
177
arcului, E – modulul de elasticitate al oţelului din care sunt confecţionate foile
de arc, în daN/mm 2. Pentru notaţiile a, b şi L, semnificaţia este aceeaşi ca cea
arătată la relaţia (5.2).
Verificarea deformaţiilor sub sarcina minimă la care este supus arcul în
exploatare (P2 = 20 kN, în cazul în care nu este specificată altă valoare în
documentaţia arcului) se face parcurgând următoarele etape:
- se încarcă arcul cu sarcina maximă admisibilă Pm, apoi se descarcă la 0;
- se încarcă arcul cu Pm, apoi se descarcă la sarcina P2 şi se măsoară
deformaţia f4;
- se încarcă arcul cu Pm, apoi se descarcă la sarcina P2 şi se măsoară
deformaţia f 4' ;
- se descarcă arcul la 0.
Deformaţiile f 4 şi f 4' sub sarcina P2 la descreşterea forţei, trebuie să aibă
aceeaşi valoare şi să se încadreze în prescripţiile date în documentaţia de bază a
arcului.
Pentru determinarea flexibilităţii medii a arcului se măsoară săgeţile f1, f2,
f3 şi f4, în cadrul următoarelor faze ale încercării:
- se încarcă arcul cu sarcina P2 şi se măsoară deformaţia f1;
- se măreşte sarcina aplicată arcului de la P2 la o valoare corespunzătoare
sarcinii maxime la care este supus arcul în exploatare, notată cu Pp; în cazul în
care nu este cunoscută valoarea lui Pp, se consideră egală cu 90 kN; se măsoară
deformaţia f2;
- se măreşte sarcina aplicată arcului de la Pp la Pm;
- se micşorează sarcina de la Pm la Pp şi se măsoară deformaţia f3;
- se micşorează sarcina de la Pp la P2 şi se măsoară deformaţia f4;
- se descarcă arcul la 0.
Pe baza deformaţiilor măsurate, flexibilitatea medie a arcului se
calculează apoi cu relaţia

f 3 + f 2 f 4 + f1
−
Ca = 2 2 . (5.5)
Pp − P2

Flexibilitatea medie a arcului nu trebuie să se abată cu mai mult de 8%

faţă de valoarea prescrisă în documentaţia de bază. De asemenea, înălţimile
arcului în stare liberă, măsurate după îndepărtarea sarcinii Pm, trebuie să se
încadreze în prescripţiile prezentate în documentaţie.
S-au prezentat până acum verificările la care sunt supuse foile de arc sau
arcul în foi în ansamblu. În continuare ne vom referi la încercarea de
mandrinare, încercare la care este supusă legătura de arc. Aceasta se execută
după cum urmează:
- se poziţionează legătura de arc pe suprafaţa sa laterală, astfel încât golul
interior să fie liber;
- se introduce în legătură o mandrină conică (fig. 5.15) de dimensiuni
corespunzătoare;
- se aplică asupra mandrinei o forţă care să producă creşterea înălţimii
legăturii H (fig. 5.16) cu 20%, dacă H < 200 mm şi cu 15%, dacă H > 200 mm.
178
 Fig. 5.15. Mandrină conică.

Fig. 5.16. Deformarea legăturii de arc.

După efectuarea încercării de mandrinare legătura se inspectează vizual.

În cazul în care se constată existenţa fisurilor, a crăpăturilor, a amorselor de
ruptură sau subţierea pereţilor legăturii cu mai mult de 20% din grosimea
nominală, legătura se rebutează.
De asemenea, o altă încercare care vizează legătura de arc are rolul de a
verifica strângerea acesteia. Pentru aceasta, arcul se montează într-un dispozitiv
adecvat, pe presa hidraulică. Se aplică o forţă de 200 kN în lungul foii mediane
a arcului, după care se verifică dacă s-au produs deplasări ale foilor. În cazul în
care acest lucru este constatat, se va reface montarea şi strângerea legăturii.

5.2.3. Repararea arcurilor în foi

În cadrul lucrărilor de întreţinere a vagoanelor, arcurile de suspensie în

foi se verifică, în primul rând, vizual şi dimensional.
La verificarea vizuală dacă se constată: foi de arc deplasate în sens
longitudinal faţă de legătura arcului cu mai mult de 10 mm – la boghiurile cu
osii fixe, respectiv, 20 mm – la boghiurile cu osii orientabile; legături de arc
slăbite, rupte sau crăpate; foi de arc rupte sau crăpate, arcurile se înlocuiesc.
Înlocuirea unui arc rupt se face obligatoriu cu un arc de acelaşi tip, de
aceeaşi formă, cu aceleaşi caracteristici dimensionale şi mecanice. Repararea
prin sudură a arcurilor este strict interzisă.
În cazul în care se constată că există urme recente de contact, fie între
elementele nesuspendate şi boghiu, fie între roţi sau boghiu şi cutie, se verifică
încărcarea vagonului. Dacă aceasta este găsită corespunzătoare, atunci se
înlocuiesc arcurile de suspensie cu arcuri corespunzătoare.
De asemenea, se măsoară distanţa dintre legătura arcului şi părţile cutiei,
şasiului sau ramei boghiului, care pot veni în contact cu acesta şi dacă se
constată că această distanţă este mai mică de 15 mm, se verifică încărcarea

179
vagonului. Dacă în urma acestei verificări nu rezultă nerespectări ale
prescripţiilor impuse, arcurile sunt declarate necorespunzătoare şi se înlocuiesc.
În niciun caz nu se admite restabilirea acestei distanţe, de exemplu, prin
intercalarea între suporţii de arc sau reazemele de suspensie în inelele de
suspensie, a unor plăcuţe de tablă, chiar dacă acestea sunt sudate. De asemenea,
nici soluţia încărcării cu sudură a suporţilor sau reazemelor suspensiei nu este
admisă.
În cazul avarierii unui arc de suspensie la un vagon cu şasiu rigid este
obligatoriu să se înlocuiască ambele arcuri de pe aceeaşi osie cu alte două
arcuri de suspensie, având aceeaşi săgeată echivalentă.
Arcurile necorespunzătoare se demontează de pe vagon şi se trimit către
reparare. În primul rând, arcurile sunt supuse operaţiilor de curăţare şi
degresare pe toată suprafaţa, până la îndepărtarea completă a lacului pe bază de
bitum, a oxizilor şi a grăsimilor.
În continuare arcurile sunt supuse verificărilor vizuale şi dimensionale şi,
apoi, sunt verificate deformaţiile sub sarcina de probă. De asemenea, se
măsoară flexibilitatea medie a arcului. Trebuie făcută precizarea că aceste
verificări se realizează în mod asemănător cu cele efectuate cu ocazia fabricării
arcurilor, descrise în secţiunea anterioară (v. § 5.2.2). Dacă rezultatele obţinute
satisfac condiţiile impuse, suprafeţele foilor de arc se ung cu unsoare
lubrefiantă (de ex. UM 100 Li-Ca 1, dacă nu este indicat tipul unsorii), apoi
arcurile sunt protejate anticoroziv. Pentru protecţia anticorozivă se utilizează un
lac pe bază de bitum.
Dacă la verificările vizuale şi dimensionale sau la cele efectuate pe stand,
pentru determinarea deformaţiilor sub sarcină şi a flexibilităţii medii, pe baza
rezultatelor obţinute se stabileşte că arcurile nu îndeplinesc în totalitate
condiţiile tehnice impuse, ele trebuie supuse unor operaţii pentru remedierea
defectelor constatate.
Pentru remedierea defectelor arcurilor în foi se execută, succesiv,
următoarele operaţii:
- se demontează legătura de arc de pe foi, cu ajutorul presei specializate
pentru aceasta (presa pentru depresat legături);
- se separă foile de arc şi se depozitează pe banc;
- legătura de arc demontată se controlează vizual şi dimensional; se admit
legături de arc la care: nu se constată fisuri sau crăpături; uzura pereţilor
reprezintă maxim 20% din grosimea nominală prevăzută în documentaţia de
execuţie; abaterea de la perpendicularitate a pereţilor este de max 1;
diametrului cepului este cu cel mult 3 mm sub valoarea nominală; abaterea de
la planeitate a suprafeţei de aşezare pe cutia de osie este mai mică de 0,25 mm;
legăturile de arc necorespunzătoare nu se mai refolosesc.
Foile de arc demontate din legătură la care, în cadrul controlului vizual,
nu s-au constatat defecte de suprafaţă (fisuri sau crăpături) sau foi deplasate în
sens longitudinal, se încălzesc la o temperatură de 150 ... 200C. După
atingerea acestei temperaturi, foile se scot din cuptor şi se curăţă crusta
formată. Se efectuează apoi un control pentru depistarea fisurilor sau
crăpăturilor, prin metode nedistructive (defectoscopie cu pulberi magnetice sau
examinare cu lichide penetrante). Foile de arc fisurate sau crăpate se înlocuiesc
cu altele noi.
180
 Controlul prin defectoscopie cu pulberi magnetice este destinat depistării
defectelor superficiale care pot afecta buna funcţionare a arcurilor în
exploatare. Principiul metodei are la bază inducţia magnetică longitudinală
creată în lamele, prin plasarea acestora într-un câmp magnetic obţinut în
interiorul unui solenoid parcurs de un curent alternativ (v. fig. 5.17) [39].
Câmpurile de unde generate la
nivelul discontinuităţilor sunt materializate
prin pulberea magnetică repartizată pe
suprafaţa examinată cu ajutorul unui lichid
magnetic.
Inducţia magnetică tangenţială,
măsurată cu ajutorul unei sonde cu efect
Hall, trebuie să fie la cel puţin 4mT în
toate punctele de pe suprafaţa examinată.
Pulberea magnetică cu granulaţie
fină, având proprietăţi fluorescente,
permite vizualizarea defectelor cu un
contrast satisfăcător sub o iluminare
ultravioletă, cum ar fi o iluminare de cel Fig. 5.17. Explicativă pentru metoda
inducţiei magnetice.
puţin 1500 W/cm , la distanţa de 40 cm
2

de sursa luminoasă.
Magnetizarea poate fi obţinută cu ajutorul unui solenoid rigid care să
cuprindă toată lamela (v. fig. 5.18) sau utilizând spire rigide care se pot deplasa
de la un capăt la celălalt al lamei (v. fig. 5.19).
După suprimarea alimentării, în lamele poate exista o inducţie remanentă
importantă şi, în consecinţă, este necesar ca după efectuarea examenului lamela
să fie demagnetizată.

Fig. 5.18. Magnetizare realizată cu ajutorul Fig. 5.19. Magnetizarea realizată cu

unui solenoid. ajutorul unor spire mobile.
În continuare, se măsoară diametrele ochiurilor foilor principale,
admiţându-se foile la care: uzura în regiunea ochiurilor (datorată buloanelor de

181
arc) reprezintă 15% din grosimea nominală a foii; diametrul ochiului este mai
mare cu cel mult 2 mm decât diametrul prevăzut în documentaţia de execuţie.
La toate foile de arc se verifică curbura acestora, utilizând pentru aceasta
şabloane executate conform prevederilor din documentaţia de execuţie a foilor.
La foile de arc la care curbura nu se încadrează în limitele prescrise, se va
verifica existenţa marcajului de călire. Foaia de arc pe care se găseşte acest
marcaj este declarată rebut şi nu mai poate fi refolosită. În schimb, foilor care
nu prezintă marcaj de călire li se poate reface curbura. Pentru aceasta, se
parcurg următoarele operaţii:
- se încălzeşte foaia la o temperatură de 850 ... 1050C;
- se poziţionează şablonul pe masa de lucru, pe acesta aşezându-se foaia
de arc scoasă din cuptor;
- se execută curbura cu ajutorul dispozitivului special;
- se aplică marcajul de călire prin poansonare;
- se aplică foii de arc tratamentul termic de îmbunătăţire, aşa cum s-a
arătat la secţiunea 5.2.1.
Marcajul de călire se aplică în funcţie de tipul foii de arc. De exemplu,
dacă este vorba de foaia principală, aceasta se marchează pe faţa cu canal, la o
distanţă de maxim 100 mm faţă de unul din capete. În cazul primei foi
secundare, marcarea se face pe faţa cu nervură, la o distanţă de maxim 40 mm
faţă de unul din capete, iar la celelalte foi secundare la o distanţă de maxim 80
mm faţă de unul din capete.
Elementele de asigurare a foilor împotriva deplasării în sens longitudinal
(pene sau ştifturi) se supun unui control vizual şi unui control dimensional.
Constatarea defectelor de suprafaţă, sub formă de fisuri sau crăpături, a
abaterilor de la dimensiunile nominale sau a celor de formă mai mari decât cele
prevăzute în documentaţie, impune înlocuirea elementelor de asigurare cu altele
noi.
Odată remediate toate defectele sau înlocuite elementele care nu mai pot
fi recuperate, se trece la formarea şi verificarea arcului, conform etapelor şi
metodelor prezentate în secţiunea 5.2.1.

5.3. Fabricarea şi repararea arcurilor elicoidale

5.3.1. Tehnologia de fabricare a arcurilor elicoidale

Arcurile elicoidale se utilizează frecvent în suspensiile primare şi

secundare ale vehiculelor. Spre exemplu, boghiurile Y25 (de marfă), Y32,
Minden Deutz - boghiuri pentru vagoane de călători, suspensia osiilor de la
boghiurile locomotivei 060 LDA sau suspensia cutiei la boghiul locomotivei
060 EA sunt echipate cu arcuri elicoidale. De asemenea, acest tip de arcuri se
regăseşte şi în suspensia motoarelor de tracţiune.
Arcurile elicoidale sunt confecţionate, în cele mai multe cazuri, dintr -o
bară de secţiune circulară, mai rar dreptunghiulară, care este răsucită după o

182
elice pe o suprafaţă cilindrică, conică sau parabolică, obţinându-se astfel o
formă elicoidală.
Arcurile elicoidale cilindrice cu secţiune circulară au cea mai largă
utilizare la vehiculele feroviare (v. fig. 5.20). Prin subţierea capetelor barei,
astfel încât suprafeţele exterioare ale ultimelor spire să fie cuprinse în câte un
plan perpendicular pe axa arcului, se realizează suprafeţe plane pentru aşezarea
arcurilor.
Caracteristicile principale ale unui arc elicoidal cilindric cu secţiune
circulară sunt: înălţimea H a arcului liber; diametrul D al cilindrului de
înfăşurare (măsurat faţă de centrele secţiunii spirelor); diametrul d al secţiunii
spirei; numărul n de spire; săgeata arcului; flexibilitatea, respectiv rigiditatea,
arcului (a se vedea şi fig. 5.20).

Fig. 5.20. Arc elicoidal cu spire de secţiune circulară.

De regulă, arcurile elicoidale folosite la suspensiile vehiculelor feroviare

sunt arcuri de compresiune care se confecţionează din oţeluri de calitate (ex.
OLC 55 sau OLC 65 ş.a.) sau din oţeluri aliate (56Si17A, 60Si17A, etc.) – v.
Tabelul 5.2.
Procesul tehnologic de fabricaţie cuprinde următoarele operaţii
principale:
- debitarea semifabricatului la lungimea corespunzătoare;
- ajustarea capetelor prin polizare;
- încălzirea pentru înfăşurare;
- realizarea înfăşurării;
- realizarea tratamentului termic de călire şi revenire;
- încercarea arcurilor;
- controlul de verificare şi recepţie;
- aplicarea protecţiei anticorozive.
Încălzirea pentru înfăşurarea sârmei se poate realiza într-un cuptor cu
transportor prevăzut cu calculator de proces şi deservit de un programator.
Înfăşurarea arcului la cald se realizează pe o maşină de înfăşurat arcuri
automată, echipată cu calculator de proces.

183
 Tratamentul termic constă în călire în apă sau ulei, urmată de tratament
termic de revenire cu răcirea ulterioară a arcului în aer (v. Tabelul 5.2) [67].

Tabelul 5.2. Temperaturile şi mediile de răcire pentru efectuarea

tratamentului termic.

Călire Revenire
Marca oţelului Temperatura Mediul de Temperatura Mediul de
(C) răcire (C) răcire
OLC 55 A 830 ... 850 ulei 400 ... 450 aer
OLC 65 A 830 ... 850 ulei 450 ... 510 aer
OLC 70 A 830 ... 850 ulei 450 ... 510 aer
OLC 75A 820 ... 840 ulei 450 ... 510 aer
OLC 85 A 810 ... 830 ulei 450 ... 510 aer
OLC 90 A 810 ... 830 ulei 450 ... 510 aer
40 Si 17A 800 ... 820 ulei sau apă 430 ... 490 aer
51 Si 17A 860 ... 880 ulei sau apă 430 ... 490 aer
56 Si 17A 860 ... 880 ulei sau apă 430 ... 490 aer
60 Si 17A 850 ... 870 ulei 430 ... 490 aer
51 VCr 11 A 830 ... 850 ulei 450 ... 520 aer
60 CrMnSi 12 A 840 ... 860 ulei 450 ... 520 aer
66 Wsi 18 A 840 ... 860 ulei 370 ... 470 aer

Cuptorul utilizat la tratamentul termic poate fi un cuptor electric dotat cu

calculator de proces care monitorizează procesul de încălzire şi-l redă sub
formă de bandă de înregistrare a evoluţiei în timp a temperaturii din cuptor. De
remarcat faptul că răcirea la călire se efectuează într-un bazin de călire prevăzut
cu termostat pentru reglarea temperaturii lichidului de răcire. Răcirea bazinului
se realizează cu apă.
După efectuarea tratamentului termic se procedează la prelucrarea
capetelor de arc, operaţie care se poate executa la maşini de şlefuit frontale sau
pe strunguri. Arcurile noi se ecruisează dacă au diametrul sârmei mai mare de
14 mm.

5.3.2. Verificarea arcurilor elicoidale

Arcurile elicoidale sunt supuse următoarelor tipuri de verificări şi

încercări: verificare vizuală şi dimensională, încercare de elasticitate şi
încercare de flexibilitate [67].
Verificarea vizuală are rolul de a depista existenţa eventualelor defecte de
suprafaţă, în categoria acestora fiind incluse fisurile şi crăpăturile. Odată
observate, acestea vor fi marcate vizibil.
Dacă nu se constată defecte de forma celor menţionate mai sus, se trece
la verificarea pe stand a flexibilităţii, aşa cum se va arăta mai jos. Pe parcursul

184
desfăşurării verificării, arcul se verifică vizual pentru a constata dacă apar fisuri
sau crăpături, fapt ce determină declararea arcului ca fiind necorespunzător.
O primă măsurare realizată în cadrul verificărilor dimensionale constă în
măsurarea diametrului exterior al arcului în trei locuri – la ambele capete şi la
mijlocul arcului. Abaterea limită admisă a diametrului exterior faţă de valoarea
nominală este de 3%. În cazul în care se măsoară diametrul exterior, nu se
verifică diametrul interior al arcului şi invers, dacă se verifică diametrul
interior, nu se mai măsoară diametrul exterior.
Diametrul interior al arcului se verifică cu calibre tampon, având
lungimea părţii active de trei ori mai mare decât pasul arcului. Se admite o
abatere limită a diametrului interior de 3%.
După măsurarea fie a diametrului exterior al arcului, fie a celui interior,
se verifică pasul fiecărei spire terminale. Se admit arcurile la care pasul spirei
terminale, pe cel puţin 75% din lungime, are o valoare egală cu diametrul
nominal al barei.
Mai departe, se verifică înălţimea (lungimea) arcului în stare liberă,
admiţându-se arcuri pentru care această înălţime este cu maxim 2 mm mai mică
faţă de cea prevăzută în documentaţia de execuţie.
De asemenea, se verifică perpendicularitatea axei arcului pe suprafaţa de
sprijin. Pentru aceasta, arcul este aşezat în poziţie verticală pe o placă plană, iar
pentru verificare se utilizează un echer de verificare şi lere de grosime.
Verificarea se face în cel puţin trei poziţii ale circumferinţei arcului, dispuse la
120. Se admite o abatere de la perpendicularitate de maxim 2%.
La verificarea paralelismului suprafeţelor de reazem se admite o abatere
de la paralelism de 4%.
Încercarea de elasticitate se realizează cu arcul aşezat pe un suport
metalic plan şi rigid. Arcul este supus la o forţă egală cu 0,1P (P fiind sarcina
de probă) şi se măsoară săgeata arcului. Se comprimă apoi arcul, spiră pe spiră
sau cu forţa indicată pe desenul din documentaţia de execuţie, şi se menţine în
această poziţie timp de 2 minute. Se eliberează arcul, apoi se repetă operaţia
anterioară, respectiv se comprimă din nou arcul şi se menţine astfel timp de alte
2 minute. Se eliberează arcul şi se măsoară săgeata acestuia sub forţa egală cu
0,1P. Înălţimea arcului sub sarcina 0,1P, după prima comprimare, şi înălţimea
sub aceeaşi sarcină, după a doua comprimare, trebuie să fie egale. De
asemenea, înălţimea arcului sub sarcina 0,1P trebuie să se încadreze în limitele
specificate în documentaţia de execuţie sau, dacă aceste toleranţe nu sunt
prezentate, în limitele date de abaterea admisibilă, respectiv 2,5%.
Pentru realizarea încercării de flexibilitate arcul trebuie aşezat pe un
suport metalic plan şi rigid. Se supune arcul la compresiune, prin aplicarea
progresivă a unei sarcini egale cu sarcina maximă prescrisă în documentaţia de
execuţie (v. fig. 5.21). Arcul este menţinut sub sarcină timp de 2 ... 3 minute şi
apoi se măsoară săgeata acestuia.
Dacă în documentaţia de execuţie nu se indică nici toleranţa flexibilităţii,
nici toleranţa înălţimii arcului sub sarcina P, flexibilitatea arcului pe unitatea de
sarcină se calculează în funcţie de înălţimea arcului (H0,1P) sub acţiunea sarcinii

185
 Fig. 5.21. Măsurarea săgeţilor arcurilor elicoidale de compresiune.

0,1P şi înălţimea arcului (HP), sub acţiunea sarcinii P. Pentru aceasta se aplică
relaţia

H 0,1P − H P
. (5.6)
0,9 P

În această situaţie, flexibilitatea poate avea abateri limită de 8% faţă de

valoarea teoretică.
În cazul în care în documentaţia de execuţie a arcului nu se indică
toleranţa flexibilităţii dar este precizată toleranţa înălţimii arcului sub sarcina P,
flexibilitatea arcului pe unitatea de sarcină se calculează cu relaţia

2( H 0,9 P − H1, 4 P )
, (5.7)
P

cu precizarea că, la forţele 0,9P şi 1,4P, înălţimile arcului pot avea o abatere de
5% faţă de valoarea teoretică a flexibilităţii.

5.3.3. Repararea arcurilor elicoidale

Ca şi în cazul arcurilor în foi, procesul de reparare a arcurilor elicoidale

presupune, în primul rând, efectuarea unei verificări vizuale. Constatarea unui
arc rupt conduce la înlocuirea acestuia cu un arc de acelaşi tip, de aceeaşi
formă, cu aceleaşi caracteristici dimensionale şi mecanice. Se face observaţia
că repararea prin sudare a arcului rupt este interzisă.
De asemenea, tot la controlul vizual, se verifică dacă există urme recente
de contact între elementele nesuspendate şi boghiu sau între roţi sau boghiu şi
cutie. În situaţia în care aceste urme sunt evidenţiate, se verifică starea de
încărcare a vagonului. Dacă încărcarea vagonului este corectă, atunci arcurile
de suspensie sunt declarate necorespunzătoare şi sunt înlocuite.

186
 Arcurile necorespunzătoare se demontează de pe vagon şi se trimit la
reparat. Primele operaţii la care sunt supuse sunt cele de curăţare şi degresare.
Pentru aceasta, se acţionează pe toată suprafaţa arcului, până la îndepărtarea
completă a lacului pe bază de bitum şi a oxizilor şi grăsimilor.
După ce au fost curăţate, arcurile sunt supuse verificărilor şi încercărilor
prezentate în secţiunea 5.3.2. În funcţie de rezultatele obţinute, arcurile pot fi
supuse în continuare operaţiei de acoperire pentru realizarea protecţiei
anticorozive – dacă arcurile îndeplinesc toate condiţiile precizate în § 5.3.2, sau
pot fi supuse mai departe operaţiilor specifice de reparare – dacă în urma
controlului vizual, dimesional sau la verificările pe stand se constată că arcurile
nu îndeplinesc toate condiţiile tehnice specificate.
În ceea ce priveşte repararea arcurilor elicoidale, acest lucru se realizează
doar dacă se cunoaşte cu precizie calitatea oţelului din care acestea au fost
confecţionate. În caz contrar, nu se va executa remedierea defectelor, iar arcul
va fi considerat rebut.
Repararea arcurilor elicoidale se face printr-o serie de operaţii specifice,
în funcţie de natura defectului ce trebuie remediat [67].
Înainte de prezentarea situaţiilor care pot apărea, trebuie făcute o serie de
observaţii cu caracter general. Este vorba, în principal, de aplicarea
tratamentului termic. Astfel, trebuie precizat că este interzisă aplicarea
tratamentului termic de călire asupra arcurilor care prezintă marcajul de călire
(litera R). La aplicarea tratamentelor termice este obligatorie respectarea
temperaturilor prescrise. Mai mult, verificarea temperaturilor respective trebuie
făcută obligatoriu, pentru aceasta utilizându-se pirometre gradate, de preferinţă
dotate şi cu dispozitive de înregistrare.
În fine, în încheierea parantezei, se mai adaugă că, aşa cum s-a arătat şi în
cazul arcurilor în foi, pentru a asigura încălzirea uniformă, arcurile elicoidale
trebuie poziţionate în cuptor la o distanţă de minim 100 mm faţă de pereţi şi de
uşa cuptorului. De asemenea, tot legat de operaţia de încălzire a arcurilor, se
mai face precizarea că aceasta trebuie făcută astfel încât să se evite
supraîncălzirea, depunerile mari de calamină, formarea de cruste pe suprafaţă
sau decarburarea stratului superficial pe mai mult de 0,5 mm adâncime.
Se preciza mai sus că operaţiile aplicate pentru repararea arcurilor
elicoidale depind de natura defectelor constatate. Poate exista însă şi situaţia în
care la arcurile verificate nu se constată defecte în cadrul verificărilor vizuale
(fisuri sau crăpături) şi dimensionale (abateri ale diametrului exterior sau
interior al arcului, abateri ale pasului spirei, abateri de înălţime ale arcul ui în
stare liberă, abateri de perpendicularitate şi paralelism mai mari decât cele
prescrise). Aceste arcuri sunt supuse în continuare unei încălziri la temperatura
de 150 ... 200C. După atingerea acestei temperaturi, arcurile se scot din cuptor,
se curăţă de crustă şi, apoi, sunt supuse unui control prin metode nedistructive.
Controlul se face prin defectoscopie cu pulberi magnetice sau prin examinare
cu lichide penetrante. Arcurile la care în cadrul acestor controale se depistează
fisuri sau crăpături sunt declarate rebut şi se înlocuiesc cu altele noi.
Metodele de control prin magnetoscopie a arcurilor elicoidale au rolul de
a detecta defectele longitudinale (defectele paralele cu axa spirei) şi defectele
transversale (defectele perpendiculare pe axa spirei).

187
 Controlul prin magnetoscopie se efectuează cu ajutorul procesului de
magnetizare, adaptat în funcţie de orientarea defectelor căutate, şi anume [39]:
- defecte longitudinale, magnetizarea fiind obţinută la trecerea curentului
în lungul axei spirei constitutive a resortului (v. fig. 5.22); se integrează în
circuitul de magnetizare inclusiv spirele extreme, la care riscurile de apariţie a
rupturilor sunt mult mai ridicate;
- defecte transversale, magnetizarea fiind obţinută la trecerea curentului
printr-un conductor auxiliar plasat în axa solenoidului format de arc (v. fig.
5.23); diametrul conductorului auxiliar nu trebuie să influenţeze magnetizarea,
în consecinţă acesta nu trebuie să fie realizat din material magnetic.

Fig. 5.22. Crearea alimentării circulare Fig. 5.23. Crearea alimentării circulare
pentru trecerea curentului alternativ pentru trecerea curentului alternativ
prin spira arcului. printr-un conductor auxiliar.

Intensităţile curenţilor de magnetizare trebuie reglate în funcţie de

dimensiunile arcurilor, aşa cum se arătă în fig. 5.24, pentru detectarea
defectelor longitudinale, respectiv în fig. 5.25, pentru detectarea defectelor
transversale.
Toate spectrele oxidului de fier care persistă în condiţiile indicate,
conduc la rebutarea arcului.
În cazul în care, în urma încercărilor de elasticitate şi de flexibilitate, se
constată că înălţimea arcului în stare liberă nu se încadrează în toleranţele
prescrise, pentru remedierea acestui defect se execută următoarele operaţii:
- se încălzeşte arcul, în cuptor, la temperatura de 900C;
- se scoate arcul din cuptor şi se aşează pe o masă plană şi netedă;
- se reface înălţimea arcului prin distanţarea spirelor cu ajutorul unei
dalte piramidale; pasul spirelor se măreşte în mod constant, cu 3 ... 5%, pe toată
lungimea arcului;
- se recalibrează arcul, urmărindu-se încadrarea în toleranţele admise la
paralelismul suprafeţelor de reazem;
- se aplică marcajul de călire prin poansonare;
- se supune arcul unui tratament termic de îmbunătăţire (călire +
revenire), temperaturile până la care se încălzeşte arcul la tratamentul de călire,
respectiv de revenire, precum şi mediile de răcire fiind specifice mărcii de oţel
din care acesta este realizat (v. Tabelul 5.2);
188
 Fig. 5.24. Intensitatea de magnetizare în funcţie de diametrul spirei
pentru detectarea defectelor longitudinale.

Fig. 5.25. Intensitatea de magnetizare în funcţie de diametrul de înfăţurare

pentru detectarea defectelor transversale.

189
 - se verifică paralelismul suprafeţelor de reazem; arcurile care nu se
încadrează în toleranţele prescrise (abaterea de la paralelism de maxim 4%) se
consideră rebuturi şi nu se mai refolosesc;
- arcul este supus verificării vizuale şi dimensionale şi încercărilor de
elesticitate şi flexibilitate; în cazul în care arcul nu corespunde tuturor
prevederilor arătate în secţiunea anterioară (v. § 5.3.2), se declară rebut şi nu se
mai refoloseşte.
Toate operaţiile prezentate mai sus se efectuează şi în cazul arcurilor
elicoidale multiple la care s-a constatat că săgeata în stare liberă este mai mică
decât a celorlalte din grup. După remediere, în stare liberă, arcurile care
formează un arc multiplu trebuie să aibă înălţimi egale.
Dacă, la încercarea de flexibilitate, se constată că înălţimea arcului sub
sarcina de probă sau flexibilitatea nu se încadrează în toleranţele prescrise,
acesta va fi supus unui tratament termic de îmbunătăţire (v. Tabelul 5.2).
Înainte de această operaţie se aplică, prin poansonare, marcajul de călire (litera
R).
După remedierea defectelor se verifică paralelismul suprafeţelor de
reazem ale arcului. Neîncadrarea în toleranţele prescrise impun declararea
arcurilor respective ca fiind rebuturi şi, în consecinţă, inutilizabile.
În continuare, arcurile sunt supuse încercărilor pe stand pentru
determinarea elasticităţii şi flexibilităţii. Şi în acest caz, nerespectarea
prevederilor impuse face ca arcurile să nu mai poată fi refolosite şi să fie
înlocuite cu altele noi.
Arcurile care au corespuns tuturor verificărilor se protejează anticoroziv
prin acoperire cu un lac pe bază de bitum şi se reintroduc în exploatare.

190