priveşte, ţinând cont şi de prevederile art. 512 alin.

(1) din Codul civil, vom

defini obligaţia pornind de la raportul creditor-debitor1. Astfel, prin obligaţie se
înţelege raportul juridic civil în a cărui virtute o parte, numită creditor, este
îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi, numită debitor, să execute una sau mai
multe prestaţii, care pot fi pozitive sau negative, utilizând, în caz de necesitate,
forţa de constrângere a statului.
1.2. Aspecte terminologice
Cuvântul obligaţie provine din latină, obligare, obligatio, ceea ce
înseamnă a lega, sugerând că noţiunea desemnată se face în vederea unui anumit
scop 2.
În vechiul drept roman, iniţial, prin termenul obligatio era evocată
legarea, aservirea debitorului faţă de creditorul său, iar, ulterior, relaţia juridică
(vinculum iuris) în a cărei virtute creditorul putea cere debitorului să dea, să facă
sau să nu facă ceva, sau, dacă situaţia o impunea, putea recurge la constrângere
pentru asigurarea executării prestaţiei3.
În literatura de specialitate, sensul termenului obligaţie este tratat
neuniform. Se afirmă pe bună dreptate că termenii prin care se desemna
obligaţia sunt variaţi, uneori fiind utilizaţi distinct pentru a sublinia un raport juridic,
ori o prestaţie, ori un drept subiectiv4.
Retrospectiva literaturii de specialitate, în acest sens, impune concluzia
că obligaţia poate avea: a) un sens larg (sensu lato); b) un sens restrâns (sensu
stricto) şi c) un sens tehnic, o poziţie pe care o acceptăm.

Teoria generală a obligaţilor, Chişinău, 2005, p.263; Dogaru,I., Drăghici, P. Baze/e dreptului civil,
vol. III Teoria generală a obligaţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 9; Pop, L. Tratat de
drept civil. Obligaţiile, vol. I Regimul juridic general, Editura C.H. Beck Bucureşti,, 2006, p. 5.
Autorii care definesc obligaţia de la debitor la creditor sunt: Hamangiu, C., Rosetti - Bălănescu, I.,
Băicoianu, Al. Tratat de drept civil român, vol. II, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1997, p.305;
Hаритонов, E. O., Cанианметова, H. A. Гражданскe npaвo Украины, Xapьков, 2004,
стp.406; Adam, I. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004,
p. 4; Vasilescu, P. Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 6; Гражданское
право, TOM III, под редакции Cyxaновa, E. A. Mocквa, 2007, стp. 15.
1 Ne raliem argumentelor invocate de savantul român Liviu Pop, în sprijinul acestei poziţii. Vezi:
Op. cit., p. 2.
2 Costin, N. M. Marile instituţii ale dreptului civil român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993,
p.7.
3 Ibidem.
4 Vezi: Vasilescu, P.Op. cit., p.6.

12
 În lucrarea Tratat de drept civil roman1 se afirmă că obligaţia în sens
larg este o legătură juridică, între două sau mai multe persoane, în virtutea
căreia o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la
executarea unei prestaţii pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o
abstenţiune. în o altă lucrare, prin obligaţie în sens larg se înţelege legătura
juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia una din părţi
(debitorul) poate fi constrânsă de cealaltă (creditorul) la îndeplinirea unei
prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt şi la abţinere. Debitorul este
ţinut a da, a face sau a nu face ceva2. Din ambele definiţii rezultă cert că
obligaţia civilă în sens larg este un raport juridic cu toate particularităţile sale.
Cu alte cuvinte, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate3, obligaţia civilă
în sens larg exprimă însuşi raportul juridic civil de obligaţie în toate
componentele sale: a) drepturile civile subiective dobândite în acel raport juridic
şi b) obligaţiile propriu-zise asumate de părţi, de asemenea în raportul juridic
respectiv.
În sens restrâns, termenul obligaţie semnifică doar datoria pe care o are
subiectul pasiv al raportului obligaţional, şi anume debitorul. Este evident că în
acest sens se are în vedere doar un segment al raportului juridic obligaţional.
Se poate face aşadar afirmaţia că termenul obligaţie în sens larg (sensu
lato) se referă la întregul raport juridic civil, evidenţiind ambele părţi ale
acestuia (creditorul şi debitorul), iar obligaţia în sens restrâns (sensu stricto) redă
numai o parte a acestui raport juridic, şi anume pe cel pasiv.
Definirea termenului obligaţie în felul indicat mai sus (sensu lato şi
sensu stricto) o întâlnim în majoritatea lucrărilor de specialitate4. Cu toate
acestea, în unele lucrări5 se afirmă că cel de-al doilea sens al termenului
obligaţie, şi anume cel de doar datorie a obligaţiei, ar avea un sens mai larg.
Astfel, în lucrarea nominalizată, Liviu Pop afirmă: in cel ce-al doilea sens, mai
larg, utilizat în limbajul curent, termenul de obligaţie desemnează orice
îndatorire juridică, noţiune generică prin care înţelegem îndatoririle juridice
generale şi cele speciale pe care le avem în societate. Îndatoririle generale sunt
acelea care incubă tuturor sau unei categorii de persoane determinate, cum ar fi
obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile
1 Hamangiu, C., Rosetti - Bălănescu, I., Băicoianu, Al. Op. cit., p.305.
2 Cosmovici, P. M. Drept civil. Drepturile reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL. Bucureşti,
1996, p. 117.
3 Dogaru, I., Drăghici, P.Op.cit., 2009, p.l1.
4 Hamangiu, C., Rosseti - Bălănescu, I., Băicoianu, Al. Op.cit., p.315; Stătescu, C., Bârsan, C.
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1992, p.8; Vlachide, P. C. Repetiția
principiilor de drept civil. vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p.10 şi urm. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. 1997, nr. 38-39, art.332.
5 Pop, L. Op.cit., p. 7.

13
reale şi drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt
acelea care revin anumitor persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte
juridice sau fapte juridice. Din această categorie face parte obligaţia fiecărui
debitor de a executa prestaţia pe care o datorează creditorului său. În acest din
urmă caz, termenul de obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului
de obligaţii, care, în ultimă instanţă, este datoria debitorului.
Termenul obligaţie mai are şi un sens tehnic: aşa se numesc anumite
titluri de valoare. Astfel, conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea cu
privire la societăţile pe acţiuni1 , societatea pe acţiuni: este în drept să emită pe
lângă acţiuni şi obligaţii. Iar art. 16 alin. (1) din legea nominalizată dispune:
obligaţiunea este un document, având una din formele prevăzute de legislaţie,
care atestă dreptul proprietarului (obligatarului) de a primi suma vărsată în
contul achitării obligaţiunii şi dobînda sau un alt profit aferent în mărimea şi în
termenul stabilit prin decizia emitere a obligaţiunilor. Obligaţiile, spre deosebire
de acţiuni, dau creditorului numai dreptul de a încasa un venit periodic fix în loc
de un dividend. În prezent, obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni pot fi
numai nominative (art. 11 alin. (4) din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni).
Studiul literaturii de specialitate apărută la mijlocul sec. XIX -începutul
sec. XX permite, de asemenea, a face concluzia că obligaţia este un raport
juridic întemeiat între două persoane determinate, în care unei persoane îi
aparţine dreptul la acţiunile celeilalte persoane 2.
1.3. Trăsăturile specifice raportului juridic obligaţional
Raportul juridic obligaţional are următoarele trăsături specifice:
a) Este o legătură dintre două părţi, debitor şi creditor. În acest raport,
titularul dreptului se numeşte creditor, iar persoana care îi datorează prestaţia 3,
debitor. Această legătură juridică este foarte puternică. Existentă şi în vechiul
drept roman, semnificaţia ei oferea creditorului posibilitatea, în unele cazuri, să
îl transforme pe debitor în sclav. Astăzi, legătura juridică dintre creditor şi
debitor îl obligă pe ultimul la săvârşirea prestaţiilor, iar creditorului îi oferă
posibilitatea să apeleze, în caz de necesitate, la forţa de constrângere a statului.

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, \ 991, nr. 38-39, art.332.

2 Meйep, Д. И. Pyccкoe гражданское npaвo, часть 2,Издательство Статут, Mocкваa. 1996.
стp. 106; Шершеневич, Г. Ф. Учебник русского гажданского права. (no изданию 1907 г.).
Mocквa, 1996 , c. 265.
3 Aici, termenul prestaţie este utilizat în sens larg , care exprimă atât acţiune pozitivă, cât și
abţinere de la o anumită acţiune.

14
 b) Are un caracter patrimonial. Deşi această poziţie este acceptată de
majoritatea specialiştilor în domeniu1, există şi o altă opinie2, conform căreia
raportul juridic obligaţional are şi un caracter nepatrimonial. In această ordine
de idei, susţinem poziţia autorilor3 care remarcă faptul că, în legătură cu
caracterul patrimonial tipic evoluţiei dreptului obligaţiilor, există obligaţii al
căror obiect nu este reprezentat de satisfacerea intereselor economice şi
pecuniare ale creditorului. Din această categorie fac parte unele obligaţii
caracteristice raporturilor de familie, cum ar fi obligaţia părinţilor de a îşi educa
copiii, obligaţiile personale dintre soţi etc. De asemenea, la această categorie pot
fi atribuite obligaţiile de compensare a prejudiciului moral în cazul violării
drepturilor personale, aşa cum este prevăzut la art. 15, 16, 1422 din Codul civil.
Acceptăm opinia, împărtăşită de majoritatea specialiştilor, conform
căreia raportul juridic obligaţional poate fi evaluat în bani, la fel ca orice drept
real. Caracterul patrimonial al raportului juridic obligaţional nu dă dreptul însă
de a se pune semnul egalităţii între acest raport şi drepturile reale. După cum se
subliniază în literatura de specialitate, dreptul real, al cărui arhetip este dreptul
de proprietate, se realizează într-un raport juridic pe care titularul său îl are în
mod direct şi nemijlocit cu lucrul asupra căruia poartă acest drept. Proprietarul
dispune astfel de toate atributele aferente dreptului său (jus utendi, jus fruendi,
jus abutendi), fără a fi nevoit să recurgă la intermediul altei persoane, el putând
face din obiectul dreptului său tot ceea ce nu îi este interzis de lege. Dreptul
real este încorporat lucrului, găsindu-se în însuşi obiectul acestuia, este un jus
in rem sau un jus in re4.
Dreptul creditorului ce reiese din raportul juridic obligaţional nu îi oferă
prerogative directe asupra bunurilor debitorului (prerogative pe care le are
titularul dreptului real, după cum am văzut mai sus). Creditorul are doar
posibilitatea de a îl constrânge pe debitor, prin intermediul organelor judiciare,
la executarea prestaţiei, recurgând la procedura stabilită de legislaţia în vigoare.
§2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC OBLIGAŢIONAL
Ca şi alte raporturi juridice civile, raportul juridic obligaţional este
compus din următoarele elemente: a) subiecte, b) conţinut, c) obiect. În

1Costin,N. M. Op. cit., p.17; Dogaru, I.,Drăghici, P. Op. cit., p. 11; Иоффе, O.
Объязательственное право, c.14; Гражданское право (noд peдакцией K. ТОЛСТОЙ И A.П.
Cepreeвa), часть III, Caнкт - Петерсбург, 1996, c. 419.
2 Новицкий, И. Б., Лунц, Л. A. Общее учение об обязательстве, Mocквa, 1950, c. 58.

3 Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit., p.12.

4 Vlachide, P.C. Op. cit., p. 9.

15
legătură cu structura raportului juridic obligaţional, în literatura de specialitate
există două puncte de vedere. Pe de o parte, se susţine1 faptul că raportul
obligaţional structural cuprinde trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect, iar pe
de altă parte, se susţine2 că, în afară de aceste trei elemente caracteristice
oricărui raport obligaţional, acesta din urmă cuprinde şi pe cel de-al patrulea
element, sancţiunea. În ceea ce ne priveşte, ţinând cont de prevederile art. 512
alin.(l) din Codul civil, precum şi de natura obligaţiei, considerăm că raportul
obligaţional structural cuprinde trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.
În susţinerea acestei poziţii aducem două argumente plauzibile. În primul rând,
după cum am afirmat, conţinutul art. 512 alin.(l) din Codul civil nu ne permite a
concluziona univoc că raportul juridic obligaţional are în conţinutul său un
element distinct, sancţiunea. În al doilea rând3, este recunoscut unanim în
doctrină, precum şi în Codul civil în o dispoziţie expresă a art. 517, faptul că
obligaţiile civile pot fi naturale, al căror specific constă în imposibilitatea
executării silite. Recunoaşterea existenţei obligaţiilor a căror executare nu poate
fi silită implică recunoaşterea faptului că sancţiunea nu este un element distinct
al raportului obligaţional, caracteristic oricărui raport obligaţional.
Subiectele raportului juridic obligaţional. Subiecte ale raportului juridic
civil sunt considerate persoanele fizice, juridice, iar în cazuri excepţionale,
statul. Acestea sunt şi subiecte ale raportului juridic obligaţional.
După cum reiese din prevederile art. 512 alin.(l) din Codul Civil, în
raportul juridic de obligaţie, subiectul activ poartă denumirea de creditor, iar
subiectul pasiv, debitor.
Aceşti termeni, având un caracter generic, caracteristici teoriei generale
a obligaţiei, pot fi utilizaţi la orice raport juridic obligaţional, indiferent de
conţinutul şi de obiectul acestuia. La examinarea diferitelor categorii de
obligaţii speciale, subiectele (creditor şi debitor) pot să îmbrace denumiri
speciale, care ar reda specificul şi particularităţile obligaţiei, cum ar fi:
vânzător-cumpărător, împrumutător-împrumutat, mandant-mandatar, comodant-
comodatar, fumizor-beneficiar, locator-locatar, donator-donatar etc.
Numeric, raporturile juridice obligaţionale în care o parte ar avea numai
calitatea de debitor, iar cealaltă numai de creditor sunt reduse. Majoritatea
1 Vezi: Stătescu, C., Bârsan, C. Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, 1994, p.10-12; Adam,
I. Op. cit., p. 5; Filipescu,I.P., Filipescu,A.I. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
2000, p. 10-11. Aceeaşi poziţie o întâlnim şi în o lucrare mai recentă, care exprimă viziunea prin
prisma prevederilor noului Cod civil român. Comentarii pe articole.
Art. 1 - 2664, Coordonatori: Baias, Fl.-A., Chelaru, E., Constantinovici, R., Macovei, I.
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1218 (autorul comentariului art. 1164 este Alin-Adrian
Moise).
2 Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit., p. 17; Pop, L. Op.cit., p. 19.
3 Vezi
clasificarea obligaţiilor în obligaţii civile şi obligaţii naturale, descrisă mai jos.

16
 raporturilor obligaţionale sunt de aşa natură, încât fiecare subiect are o dublă
calitate: şi de creditor, şi de debitor. Astfel, fiecare este şi îndreptăţit, şi
îndatorat faţă de celălalt. Aceste raporturi generează drepturi şi obligaţii între
părţi. Astfel, vânzătorul ca subiect al unui raport juridic de vânzare-cumpărare,
este nu numai creditor al preţului, dar şi debitor al obligaţiei de transferare a
proprietăţii şi de predare a lucrului vândut. Cumpărătorul, de asemenea, este nu
numai debitor al preţului cuvenit pentru bunul cumpărat, ci şi creditor în
dreptul de a primi bunul. Această dublă calitate a subiectelor reiese din
prevederile art. 753 al Codului civil1.
Dat fiind faptul că raportul juridic obligaţional poartă un caracter
relativ, urmează ca subiectele sale să fie determinate la momentul încheierii acestui
raport. Multitudinea şi complexitatea raporturilor juridice obligaţionale permit totuşi
ca, în unele raporturi, subiectele să fie identificate nu la momentul încheierii
raportului, ci la momentul executării. Astfel, art. 1371 din Codul civil dispune:
Persoana care a făcut promisiune publică de acordare a unei recompense pentru
săvârşirea într-un anumit termen a unei acţiuni licite, indicate în anunţ, este obligată să
acorde recompensă oricărei persoane care a săvârşit acţiunea în condiţiile stipulate,
chiar dacă această persoană a acţionat fără a ţine cont de promisiunea publică de
recompensă. În acest raport obligaţional, este determinată de la început numai o
parte, cealaltă, în momentul respectiv, fiind nedeterminată. Din această categorie de
obligaţii face parte şi titlul de valoare la purtător.
Raportul juridic de obligaţie are două componente corelative şi anume:
dreptul de creanţă, ce aparţine creditorului şi, corespunzător acestui drept,
obligaţia, ce aparţine debitorului. Aceste două componente fac parte din
conţinutul raportului juridic obligaţional. După cum am menţionat, conţinutul
raportului juridic civil are un caracter patrimonial, ceea ce înseamnă că dreptul
de creanţă se înscrie în activul patrimoniului, iar obligaţia corelativă, în pasivul
acestuia2.
Dacă, în cazul drepturilor reale, este determinat numai titularul
dreptului, în cel al raportului obligaţional însă, titularul dreptului de creanţă
este în drept să ceară săvârşirea prestaţiei numai unei persoane concrete, adică
subiectului pasiv (debitor)3.

1 Acest articol dispune că, prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să
predea un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar acesta se obligă să preia bunul şi să
plătească preţul convenit.
2 Stătescu, C., Bârsan, C. Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor, 1994, p. 9.
3 Pentru detalii despre coraportul dintre drepturile

de creanță și drepturile reale, vezi Op. cit., p. 21-

29.
17
 Executarea acestei prestaţii trebuie făcută voluntar şi întocmai. În caz
contrar, debitorul se expune judecăţii, ceea ce comportă executarea silită a
bunurilor sale şi reparaţia de către acesta a pagubelor şi a cheltuielilor suportate
de creditor1.
Obiectul obligaţiei. Prin obiect al obligaţiei se înţelege conduita părţilor
participante la raportul juridic obligaţional. Această conduită se concretizează
prin acţiunea sau inacţiunea debitorului.
Intr-o opinie2, obiectul raportului de obligaţie constă în acţiunea sau
abstenţiunea la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul activ.
Una dintre cele mai reuşite definiţii ale obiectului obligaţiei ar fi: ceea
ce creditorul poatepretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească3.
§3. SISTEMUL OBLIGAŢIILOR
Obligaţiile fiind multiple şi diverse, se cere o sistematizare după criterii
care ar permite aranjarea, ulterior clasificarea lor.
In opinia unor autori4, aranjarea obligaţiilor într-un sistem bine
argumentat din punct de vedere ştiinţific ar permite reglementarea lor adecvată.
Prin urmare, un astfel de sistem ar permite concentrarea normelor în diferite
secţiuni ale dreptului obligaţional astfel încât raporturile juridice obligaţionale
similare după natura lor să fie reglementate de aceleaşi norme de drept, iar
raporturile juridice obligaţionale cu conţinut diferit să fie reglementate de
norme diferite. Sistematizarea obligaţiilor după astfel de principii a permis
evidenţierea părţii lor generale5, care conţine norme referitoare în egală măsură
la toate categoriile de obligaţii. Anume acest principiu a stat la baza
reglementării obligaţiilor conform normelor Codului civil. Astfel, Cartea a treia
din acest cod, intitulată Obligaţiile, conţine trei titluri: Titlul I - Despre obligaţii
în general, Titlul II - Desprecontracte în general şi Titlul III - Categoriile de
obligaţii. Titlul I şi Titlul II din Codul civil fac parte din ceea ce doctrina
numeşte Teoria generală a obligaţiilor. O astfel de reglementare a obligaţiilor
este aplicată şi în legislaţia altor ţări: Germania, Rusia, Ucraina, Georgia etc. Un
astfel de sistem este util şi organelor de drept, deoarece permite delimitarea
strictă a categoriilor de obligaţii şi posibilitatea folosirii adecvate a normelor de
drept. Este indiscutabil şi faptul că un astfel de sistem

1 Costin, N. M. Op. cit., p. 22.

2 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., p.9.
3 Albu, I. Drept civil, introducere în studiul obligaţiilor,Cluj- Napoca, 1994. p.34.
4 Гражданское право, под редакцией Толстого, Ю. К. и Сергеева, А. П. Op. cit. p.

419.
5Doctrina utilizează sintagma Teoria generală a obligaţiilor. Marea parte a literaturii care
tratează astfel de teme poartă denumirea de Teorie generală a obligaţiilor.

18
permite şi însuşirea adecvată a materiei despre obligaţii în cadrul pregătirii
juriştilor în instituţiile de învăţământ de profil.
În literatura de specialitate1, a fost expusă opinia conform căreia
sistemul obligaţiilor urmează să fie construit în baza clasificării obligaţiilor pe
trepte. Conform acestei poziţii, obligaţiile se împart în două mari categorii,
fiecare având grupe de obligaţii. Fiecare grup este compus din tipuri de obligaţii.
În cadrul acestor tipuri intră subtipuri şi forme de obligaţii.
Categoriile de obligaţii. În funcţie de izvorul apariţiei, obligaţiile se
clasifică în obligaţii contractuale şi obligaţii extracontractuale. Obligaţiile
contractuale iau naştere în baza contractului încheiat între părţi. Obligaţiile
extracontractuale iau naştere din fapte juridice altele decât contractul.
Obligaţiile contractuale reglementate de normele dreptului civil sunt, numeric,
mai multe decât obligaţiile extracontractuale.
Importanţa divizării obligaţiilor în aceste două categorii constă în
determinarea conţinutului obligaţiilor contractuale nu numai de către lege, dar şi
de voinţa părţilor raportului juridic obligaţional. Conţinutul obligaţiilor
extracontractuale însă este determinat numai de lege (de cele mai dese ori) ori
de lege şi de voinţa uneia dintre părţi 2.
Tipurile de obligaţii. Atât obligaţiile contractuale, cât şi cele
extracontractuale conţin tipuri de obligaţii. În categoria obligaţiilor contractuale
se evidenţiază următoarele tipuri: obligaţii privind transmiterea bunurilor în
proprietate, obligaţii privind transmiterea bunurilor în folosinţă, obligaţii privind
acordarea de servicii care decurg din raporturi de asigurare etc. La categoria
obligaţiilor extracontractuale se raportă tipuri de obligaţii ce izvorăsc din acte
juridice unilaterale, obligaţii care nasc din cauzarea de daune.
Obligaţiile de acelaşi tip şi cu particularităţi comune sunt reglementate
de o serie de norme comune3.
Grupele de obligaţii. Unele tipuri de obligaţii, pe lângă caractere
comune, au trăsături specifice care permit clasificarea lor ulterioară. Astfel, în
cadrul obligaţiilor privind transmiterea bunurilor în proprietate intră grupe de
obligaţii ca vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, iar în cadrul obligaţiilor
privind acordarea de servicii există transportul, expediţia, depozitul, mandatul,
comisionul etc.
Subgrupele de obligaţii. Unele grupe de obligaţii pot fi clasificate în
subgrupe. Astfel, în cadrul obligaţiilor de vânzare-cumpărare, se disting:
1 Брагинский, М. И., Общее уение о хозяйственных договорах, Минск, 1967, c.30, 48.
2 Гражданское право под редакцией Толстого , Ю. K. и Сергеева, А. П. Op. cit. p. 419 - 420.

824 din Codul civil dispune: Asupra contractului de schimb se aplică în modul
3 Articolul

corespunzător regulile contracţii lui de vânzare - cumpărare.

19
cumpărarea de probă sau la vedere (art. 798-799), vânzarea drepturilor litigioase
(art. 800-802), vânzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum (art.803-808),
vânzarea la licitaţie (809-816), vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca un
complex patrimonial (art.817-822).

§4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

4.1. Consideraţii generale

Problema clasificării obligaţiilor în literatura de specialitate este
discutabilă, acest lucru datorându-se, în primul rând, numărului mare de
obligaţii reglementate de normele dreptului civil. Astfel, dacă analizăm
prevederile Titlului III, Categoriile de obligaţii, din Cartea a Treia, vom vedea
că el cuprinde 34 de categorii de obligaţii. Este evident faptul că, deşi există o
diversitate de obligaţii civile, ele au trăsături comune1, despre care am relatat,
precum:
- se nasc din acte juridice civile;
- subiectele raporturilor obligaţionale sunt persoane fizice şi persoane
juridice. În acest context, trebuie să ţinem cont de prevederile art. 57 din
Codul civil, care dispune că persoanele juridice sunt de drept public sau
de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de
egalitate;
- pot avea caracter oneros sau caracter gratuit, de cele mai dese ori
având un caracter oneros;
- sunt reglementate numai de normele dreptului civil.
Ţinând cont de aceste constatări, pornind de la reglementările legale
cuprinse în Codul civil, dar având în vedere şi opiniile expuse în literatura de
specialitate, considerăm, de rând cu alţi autori2, că obligaţiile civile urmează a fi
clasificate pe următoarele criterii:
- izvorul care a generat
obligaţia;
-obiectul obligaţiei;
- sancţiunea obligaţiei;
- pluralitatea de subiecte şi de obiecte în cadrul unei obligaţii (obligaţie
complexă).
Privind caracterul, conţinutul şi corelaţia dintre aceste criterii, s-a afirmat
faptul că ele nu se exclud, deoarece fiecare dintre ele are vocaţie de aplicare cu
referire la întreaga sferă a obligaţiilor si toate împreună se
1 Pop, L. Op. cit., p. 47.
2 Vezi: Vlachide, P.C. Op.cit., p.l6-18, Mircea, N. C. Op. c/7.,p.56,57; Stătescu, C.,
Bârsan, C. Op. cit., .,p. 10,11; Şerşenevici,G. F. Op. cit., p.269-281; Pop, L. Op. cit., p. 47-
48.
înfăţişează ca puncte de vedere deosebite prin prisma cărora poate fi cercetată
şi caracterizată orice obligaţie. Astfel, fiind aceeaşi obligaţie, poate fi
caracterizată din punctul de vedere al izvorului ca decurgând dintr-un contract,
iar din punctul de vedere al obiectului ca fiind o obligaţie de a da etc.1
Această corelaţie dintre criteriile de clasificare a obligaţiilor a permis ca,
în diferite lucrări de specialitate, accentul să fie pus pe diferite criterii de
clasificare a obligaţiilor 2.
4.2. Clasificarea obligaţiilor pe principiul sursei lor
Codul civil conţine articolul 514, dedicat izvoarelor obligaţiilor. El
dispune că obligaţiile decurg din contract, fapt ilicit (delict), din orice alt act sau
fapt susceptibil de a le produce în condiţiile legii. Evident, aceasta nu este unica
normă ce se referă la izvoarele obligaţiilor. Referitor la izvoarele obligaţiilor,
trebuie să ţinem cont de art. 515 din Codul civil, care prevede că obligaţia poate
lua naştere prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului,
dar şi de art. 8 din acest act normativ3.
Codul civil român prevede, la art. 1165, că obligaţiile izvorăsc din
contract, act unilateral, din gestiune de afaceri, din îmbogăţire fără justă cauză,
din plată nedatorată, din faptă ilicită, din orice alt act sau fapt de care legea
leagă naşterea unei obligaţii. Noile prevederi din Codul civil român au pus capăt
dezbaterilor din literatura de specialitate, care critica pe bună dreptate
reglementările din Codul civil din 1864, conform cărora obligaţiile luau naştere

1 Costin, N. M. Op. cit.,p. 57.

2 Vezi: Красавчиков, O. A. Систем отдельных видов обязательств // Вызов обязательств // Советская юстиция, 1960, nr.5, cт

3 Articolul 8 din Codul civil dispune „(1) Drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul
legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sunt prevăzute de
lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile generale şi de la
sensul legislaţiei civile.
(2) Drepturile şi obligaţiile civile apar:
a) din contracte şi din alte acte juridice;
b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei
drepturilor și obligaţiilor civile;
c) din hotărâre judecătorească în care sunt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) în urma creării şi dobândirii de patrimoniu în temeiuri neinterzise de lege;
e) în urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de artă. în urma
invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale;
f) în urma cauzării de prejudicii unei alte persoane;
g) în urma îmbogăţirii fără justă cauză;
din contract, cvasicontract, delict şi cvasidelict. Conform unei opinii1, gestiunea
de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă fapte
juridice licite ale unei persoane, iar fiecare dintre ele dă expresie a ceea ce se
considera drept cvasicontract în vechea legiuire. O comparaţie între art. 514 din
Codul civil al Republicii Moldova, intitulat Temeiurile apariţiei obligaţiilor, şi
art. 1165 din Codul civil al României, Izvoarele obligaţiilor, relevă faptul că în
Codul civil al Republicii Moldova nu sunt enumerate expres actele şi faptele
juridice care pot genera obligaţii, precum actul unilateral, gestiunea de afaceri,
plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, legiuitorul rezumându-se la
contract, care este cel mai licit izvor de obligaţii, dar şi la delict, ceea ce, în
opinia noastră, este mai corect din punctul de vedere al tehnicii legislative.
În literatura de specialitate din România, cel puţin până la momentul
adoptării noului Cod civil, a fost discutabilă problema dacă legea, prin ea însăşi,
poate fi considerată izvor de obligaţii. În opinia noastră, legea prin ea însăşi, nu
constituie un izvor de obligaţii. Ca argument în susţinerea acestei poziţii,
invocăm chiar autoritatea legii, şi anume art. 514 din Codul civil al Republicii
Moldova, care nu enumeră ca izvor distinct al obligaţiei legea. Acelaşi lucru îl
putem observa şi în art. 1165 din Codul civil al României.
Revenind la art. 514 din Codul civil al Republicii Moldova, se poate
spune că în el sunt prezentate izvoarele obligaţiilor. Comentatorii acestui act
normativ2 au observat pe bună dreptate că viaţa ţese zilnic în jurul nostru o
multitudine de relaţii sociale. Nu orice relaţie socială însă poate dobândi
semnificaţie juridică. Norma juridică este cea care transformă relaţiile sociale în
raporturi juridice. Norma juridică este rezultatul unui proces complex de
generalizare şi abstractizare. Ea nu poate crea decât raporturi juridice cu acelaşi
grad de generalitate şi abstracţiune. Puntea de trecere de la un raport juridic
abstract la un raport juridic obligaţional concret o constituie categoria faptelor
juridice sensu lato. Prin urmare, pentru existenţa unui raport juridic concret sunt
necesare două premise: norma juridică şi fapta, căreia norma juridică îi
recunoaşte valenţe juridice. Art. 514 este norma juridică care stabileşte tipurile,
categoriile de fapte care pot servi drept izvor sau temei al naşterii raportului
obligaţional3.

h) în urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor evenimente de care legislaţia
leagă apariţia unor efecte juridice în materie civilă”
1 Noul Cod civil. Comentarii pe articole. Art. I - 2664. Coordonatori: Baias, FL- A., Chelaru,

E. şi alţii, p. 1219 (autorul comentariului art. 1165 este Alin - Adrian Moise).
2 Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, vol. II, Editura ARC, Chişinău, 2006, p.

43. 3Ibidem.

22
 Concluzionând cele spuse, afirmăm, de rând cu alţi autori1, că, după
izvorul lor, obligaţiile acestea se clasifică în: obligaţii născute din acte juridice
şi obligaţii născute din fapte juridice, care vor fi analizate la următorul subiect.
4.3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
Art. 512 alin.(l) din Codul civil dispune, aşadar, că, învirtutea raportului
obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei
prestaţii, iardebitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a
face sau a nu face (s.n.). Acest text de lege constituie un temei legal de
clasificare a obligaţiei după obiectul ei. Prin urmare, după criteriul obiectului,
obligaţiile se pot clasifica în obligaţii de a da, de a face şi de a nu face.
Obligaţia de a da (dare). Pentru prima dată, obligaţia de a da este
inclusă în noul Cod civil al Republicii Moldova. Codul civil din 1964 se referea
doar la obligaţia de a face şi la obligaţia de a nu face. în legătură cu includerea
în art. 512 a obligaţiei de a da, comentatorii acestui articol au readus în discuţie
controversele, în deosebi din literatura franceză, referitoare la obligaţia de a da2.
Fără a neglija importanţa acestor argumente aduse în

1 Pop, L.Op.cit., p.53-54.

2 Pentru a elucida această poziţie, reproducem textul comentariului art. 512 din Codul civil
„Obligaţia de a da (dare). Din dispoziţiile codului civil francez şi ale codurilor care au preluat
aceste dispoziţii din codul francez se conturează o structură bicefală a obligaţiei de „a da”.
Astfel, prestaţia de „a da” desemnează obligaţia debitorului de a constitui (1°) sau transmite
(2°) un drept real. Exemple clasice de obligaţii concrete de „a da”: obligaţia vânzătorului de a
transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut; obligaţia debitorului
gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj sau de ipotecă în favoarea creditorului său.
O parte a doctrinei franceze din ultimele decenii ale secolului trecut contestă existenţa
obligaţiei de „a da”(cel puţin a aceleia de a transfera dreptul de proprietate care incumbă
vânzătorului). Textele codului civil francez au facilitat apariţia acestei controverse. Art. 1582
din C. civil francez: „La vente est une convention par laquelle l'un oblige â livrer un chose et
l’autre â la payer”. Referindu-se la problema discutată, un autor a afirmat: „Nu a existat în
dreptul francez obligaţia de a transfera proprietatea, acest transfer operând de plin drept prin
schimbarea consimţămintelor - solo consensu. Nu putem vorbi de obligaţia de a transfera
proprietatea atunci când vânzătorul nu are nici un rol cu privire la executarea ei.” (Muriel
Fabre Magnan. Le mythe de l’obligation de donner. În: „Revue trimestrielle de droit civil”, nr.
1/1996, p. 85-107.). Alţi autori francezi au susţinut că se poate concepe, totuşi, obligaţia de „a
da” (Pascale Bloch, L’obligation de transferer la propriete dans la vente. În: „Revue
trimestrielle de droit civil”, anul 1988, p. 673 şi urm. şi bibliografia citată de acest autor.).
Partizanii teoriei inexistenţei obligaţiei de „a da subliniază că admiterea soluţiei preconizate
de ei nu este în stare să bulverseze dreptul modern al contractelor. Ei aduc în susţinerea teoriei
menţionate mai multe argumente.
Obligaţia de „a da" este imposibilă pentru că ea rezultă dintr-o contradictio in terminis. În dreptul
francez actual, transferul dreptului de proprietate este un efect legal al anumitor contracte. Prin
urmare, el nu poate fi în acelaşi timp obiectul obligaţiei uneia dintre părţi din cadrul contractului de
vânzare-cumpărare.
În sistemul juridic vizat mai sus, transferul dreptului de proprietate depinde numai de voinţa
individuală a participanţilor la raporturile juridice civile. Numai cocontractanţii pot decide dacă
doresc să transmită proprietatea sau nu, cu titlu oneros sau gratuit, să determine modalitatea concretă
prin care se va realiza transferul. Acesta este tributul adus de redactorii codului civil cultului
autonomiei de voinţă.
Dar, odată transferul proprietăţii liber consimţit, el nu mai constituie un efect legal al voinţei
individuale. El este un efect legal al acordului de voinţe intervenit între părţi, este un efect legal al
contractului. Aşadar, transferul de proprietate se realizează automat, de plin drept, simultan (dacă sunt
întrunite toate condiţiile necesare transferului dreptului de proprietate) sau posterior, la producerea
unor evenimente de natură de a declanşa acest efect.
Ori nu se poate susţine riguros exact despre un fapt că se produce de plin drept şi, în acelaşi timp, că
el constituie obiectul unei obligaţii ce incumbă uneia dintre părţi.
Obligaţia de a transfera proprietatea nici nu poate fi executată de către partea în a cărei sarcină
incumbă, întrucât nu este un lucru material, tangibil, pe care partea respectivă l-ar putea îndeplini, ci
este un concept abstract, pur juridic, care se realizează de plin drept în momentul în care sunt
îndeplinite toate condiţiile cerute de lege.
Părţile nu pot defini şi reglementa transferul dreptului de proprietate. Ele pot cel mult (şi aceasta
numai atunci când legea le permite) să decidă momentul la care va opera acest transfer. Debitorul nu
este niciodată obligat direct de „a da", adică a transfera proprietatea. El poate fi obligat numai la
îndeplinirea actelor materiale, pe care legea sau contractul le va considera apte să realizeze transferul
proprietăţii.
Urmărind această idee se poate concluziona că totul la ce se poate obliga o persoană poate fi
desemnat prin obligaţia de „a face”, iar „a da” se rezumă conform acestei opinii tot la obligaţia de „a
face”.
Redactorii codului civil al provinciei canadiene Quebec au adoptat şi ei această viziune, renunţând la
obligaţia de „a da”. Art. 1373 prevede: „L’objet de l'obligation est la prestution â laquelle le debiteur
est tenu envers le creancier et qui consiste â faire ou â ne pas faire quelque chose...”. Spre deosebire
de modelul oferit de codul civil Quebec, Codul civil al Republicii Moldova păstrează structura
tripartită a obiectului obligaţiei, „a da”, „a face” şi „a nu face”. Problemele care nu vor ezita să apară
atât la nivel teoretic cât şi practic vor consta în decelarea acestei obligaţii de „a da”. într-adevăr, cum
poate fi definită sau care este obligaţia de „a da” în cadrul Codului civil al Republicii Moldova?
O primă curiozitate legată de tehnica legislativă utilizată de legiuitor: în tot cuprinsul Codului civil nu
mai apare niciodată menţiunea aceastei obligaţii de „a da". Art. 512 este unicul text care consacră
obligaţia de „a da”, pentru ca apoi acest concept să fie abandonat. Unde ar fi firesc să mai apară
această obligaţie?
Prototipul contractelor translative de proprietate este contractul de vânzare-cumpărare. Art. 753
defineşte vânzarea în felul următor: „(1) Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se
obligă să predea (s.n. S.G.) un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să
preia bunul şi să plătească preţul”. Rezultă că obligația capitală a vânzătorului este obligaţia de a
preda bunul. Art. 322 defineşte Predarea bunului: „Predarea bunului înseamnă remiterea (s.n. S.G.)
bunului către dobânditor...”. Ori „remiterea” este o operaţiune materială care face obiectul unei
obligaţii de „a face” şi nu a unei obligaţii de „a da"

24
 favoarea poziţiei de a exclude obligaţia de a da, ca fiind una inutilă, totuşi
suntem de părerea lui Paul Vasilescu, şi anume: este evident că renunţarea la
obligaţiile de a da (dare), obligaţie de natură eminamente intelectuală, face
dreptul civil mai sărac1. În plus, şi cel mai important, obligaţia de a da în
sistemul pandist al dreptului civil şi, implicit, în sistemul dreptului civil din
Republica Moldova, are o importanţă fundamentală. Astfel, este binecunoscut
faptul că, în conformitate cu Codul civil german2, în cazul contractelor
translative de proprietate, se încheie două acte: un contract de înstrăinare a
dreptului şi unul obligaţional. În cazul contractului de înstrăinare a dreptului,
suntem în prezenţa obligaţiei debitorului de a da, adică de a înstrăina, dreptul de
proprietate care îi aparţine. Acest lucru are şi o semnificaţie practică, în cazul
efectelor nulităţii actului juridic civil, fiindcă, după cum am văzut3, Codul civil
al Republicii Moldova nu admite nulitatea actului subsecvent.
Obligaţia de a face (facere). Prestaţia de a face constă în îndatorirea
subiectului pasiv, debitorul, de a efectua o lucrare, un serviciu şi, în genere,
orice prestaţie pozitivă în favoarea subiectului activ, creditorul, cu excepţia

(de altfel, codul francez prevede expres: Art. 1136 C. civ. fr. „L’obligation de donner emporte celle de
livre la chose et de la conserver jusqu’a la livraison, a peine de dommages et interets envers le
creancier." Deci, obligaţia de a livra bunul (predarea bunului) este o obligaţie accesorie de „a face”
care se cuprinde în obligaţia de „a da", prin urmare nu poate fi confundată cu aceasta din urmă.).
Cealaltă ipostază în care am putea identifica obligaţia de „a da", îndatorirea debitorului de a constitui
un drept real. Exemplul clasic menţionat mai sus, constituirea unui drept real accesoriu de gaj (în
concepţia Codului civil moldovenesc, atât gaj propriu- zis, cât şi ipotecă). Nici în acest domeniu nu
poate fi dedusă existenţa obligaţiei de „a da”. De altfel, la Capitolul

V, Gajul, Secţiunea a 3-a, Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj, nu apare nici cel mai
mic indiciu cu privire la obligaţia menţionată.
În fine, în Cartea a III, Obligaţiile, Capitolul V, Efectele neexecutării obligaţiei, legiuitorul
reglementează efectele neexecutării obligaţiei de „a face” (art. 620), de „a nu face” (art. 621) şi, în
fine, de „a preda” un bun (art. 622), care nici măcar în viziunea legiuitorului nu este identică cu
obligaţia de „a da”, întrucât este denumită constant altfel (obligaţia de a preda un bun) şi este
enumerată după obligaţia de „a face” şi „a nu face”, contrar ordinii de enumerare din art. 512: „a
da", „a face” sau „a nu face”.
Pe cale de consecinţă, datorită dificultăţilor de identificare şi stabilire a conţinutului obligaţiei de „a
da”, considerăm că era mai indicată urmarea exemplului oferit de Codul civil din Quebec, adică
renunţarea la obligaţia de „a da” şi evitarea în acest mod a inconvenientelor enunţate mai sus”. //
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. II. Chişinău, Editura ARC, 2006, p. 36-38
(autorul acestor comentarii este Sergiu Golub).
1 Vasilescu, P. Op. cit., p. 10.
2 Vezi: Alunaru, D.-L.-C. Principiul abstractizării în teoria germană a drepturilor reale // Teza de

doctorat: Dezmembrămintele dreptului de proprietate reglementate în Codul civil roman. Cluj-

Napoca, 1999, p. 49-61.
3 Baieş, S., Roşca, N. Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, ediţia a IV-a, Chişinău, 2011,

p. 197 - 198.

25
transmiterii unui drept real1. Am putea atribui la această categorie: Prestaţia
cumpărătorului de a transmite vânzătorului o sumă de bani, respectiv pe cea a
vânzătorului de a transmite cumpărătorului bunul vândut, transmiterea bunurilor
în posesie, în cadrul diverselor contracte ce au ca obiect transmiterea bunurilor
în folosinţă, dar şi în cadrul contractelor de constituire a drepturilor reale
precum dreptul de uzufruct, uz, abitaţie etc., prestarea diverselor categorii de
servicii precum transportul, comisionul, depozitul, magazinajul etc., acordarea
de servicii juridice şi medicale etc.
Obligaţia de a nu face (non facere). Obligaţia de a nu face reprezintă
îndatorirea juridică pe care debitorul şi-o asumă, în sensul de a se abţine a
săvârşi o prestaţie pe care ar fi putut să o săvârşească dacă nu îşi asuma această
obligaţie. Cu alte cuvinte, esenţa acestei obligaţii negative constă în îndatorirea
subiectului pasiv, adică a debitorului, de a se abţine de la ceva pe care ar fi putut
să o facă dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor să nu o facă. Prin natura sa,
obligaţia de a nu face este cu executare succesivă, întrucât executarea conformă
a obligaţiei de a nu face constă în abţinerea de a avea pentru un timp o anumită
conduită pozitivă. De exemplu, autorul unei opere ştiinţifice care a încheiat un
contract de editare îşi asumă obligaţia de a nu încheia un alt contract similar cu
o altă editură o anumită perioadă de timp.
Trebuie menţionat faptul că obligaţia de a nu face nu se confundă cu
îndatoririle generale care revin tuturor participanţilor sau numai unor anumite
categorii de participanţi la raporturile juridice de a nu aduce atingere drepturilor
reale sau personale nepatrimoniale ale altora. în acest caz, nu avem un debitor
determinat care să îşi asume, prin încheierea unui contract, o obligaţie de
abţinere bine definită, pentru o perioadă de timp definită, ci suma tuturor
participanţilor la viaţa juridică, cărora legea le impune o obligaţie nedefinită -
de a nu face nimic ce ar aduce atingere dreptului altuia - care nu are o limită
temporală. În acest sens, în literatura de specialitate2 se evidenţiază următoarele
deosebiri între obligaţia de a nu face şi obligaţia generală şi negativă:
- obligaţia generală şi negativă îşi are izvorul în dispoziţiile legale care
reglementează drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale, iar
obligaţia de a nu face îşi are izvorul în actul juridic civil;
- obligaţia generală şi negativă, în privinţa respectării dreptului absolut,
nu este lăsată la latitudinea unui subiect de drept, iar asumarea obligaţiei
de a nu face depinde numai de subiectul de drept;

1 Adam, I. Op.cit., p. 9.
2 Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit., p. 20-21.

26
 - în cazul obligaţiei generale şi negative, titularii sunt subiecte
nedeterminate, iar în cazul obligaţiei de a nu face, obligaţii sunt
subiecte pasive determinate;
- obligaţia generală şi negativă este o obligaţie corelativă dreptului
absolut, iar obligaţia de a nu face este corelativă unui drept relativ.
4.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

Pentru prima dată, Codul civil cuprinde o reglementare legală referitor

la obligaţiile naturale, în art. 517 „Obligaţia naturală”. Această normă permite a
afirma că, după sancţiunea lor, obligaţiile se pot clasifica în obligaţii civile sau
perfecte şi obligaţii naturale sau imperfecte. Doctrina recunoştea unanim acest
criteriu de clasificare a obligaţiilor, chiar dacă, anterior Codului civil în vigoare,
nu era prevăzut expres de către legiuitor. Aşadar, raportul juridic obligaţional, ca
şi celelalte raporturi juridice, se caracterizează prin existenţa sancţiunii. Aceasta
din urmă este un element de distincţie a obligaţiilor juridice în general, a
obligaţiilor civile în special faţă de obligaţiile morale.
Obligaţii civile (perfecte) sunt obligaţiile care se bucură integral de
sancţiune juridică. Aceste obligaţii conferă creditorului dreptul de a recurge la
forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său în cazul când
debitorul nu îşi execută benevol îndatoririle. În dreptul civil, majoritatea
obligaţiilor sunt civile, creditorul având la dispoziţie forţa de constrângere pentru
a-l impune pe debitor la executare forţată în cazul în care acesta nu execută
benevol obligaţia asumată.
Obligaţii naturale (imperfecte) sunt obligaţiile care nu beneficiază de
integralitatea sancţiunii juridice. Codul civil, în art. 517 alin. (1), dispune: Este
naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită. Renumitul
savant M. B. Cantacuzino, referindu-se la obligaţiile naturale, afirma:
Obligaţiile, în sens juridic şi cu privire la dreptul privat, se deosebesc de
îndatoririle pur morale, care, întrucât nu au fost novate, adică transformate în
raporturi cu caracter juridic, nu sunt susceptibile de o sancţiune juridică prin
constrângere exterioară. La hotarul despărţitor între disciplina morală şi
disciplina juridică, găsim câteva îndatoriri cărora, - deşi ele sunt prin natura lor
susceptibile de o sancţiune juridică, - legea le refuză sancţiunea deplină fie
pentru un motiv de protecţie individuală, fie pentru un motiv de ordine socială
sau economică; sunt aşa-zisele obligaţii naturale sau (după cum le numesc unii
autori) obligaţii civile imperfecte, care, deşi nu mai au importanţa ce o aveau în
dreptul roman, au mai rămas în limbajul dreptului modern1.

1 Cantacuzino, M. B. Elementele dreptului civil, Editura All Educaţional. Bucureşti, 1998, p 391.

27
 Codul civil distinge două categorii de obligaţii naturale. Astfel, art. 517
alin.(2) prevede: Există obligaţie naturală in cazul în care:
a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;
b) o persoană are faţă de o altă persoană o obligaţie morală de aşa natură
încât executarea ei, deşi nu poate fi cerută silit, trebuie, în opinia comună, să
fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane.
Deci, prima categorie de obligaţii naturale sunt obligaţiile în care legea
sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite. Aceste obligaţii au
luat naştere perfect valabil, doar că în privinţa lor nu se poate cere executare
silită. Exemplu de astfel de obligaţii pot servi obligaţiile prescrise. După cum se
ştie1 , în corespundere cu art. 271 din Codul civil, acţiunea privind apărarea
dreptului încălcat se va respinge în temeiul expirării termenului de prescripţie.
În aceste condiţii, dacă debitorul nu a executat obligaţia, iar creditorul nu a
cerut executarea ei în interiorul termenului de prescripţie extinctivă, obligaţia
va prelungi să existe, însă se va transforma dintr-o obligaţie civilă în una
naturală. Doctrina mai numeşte aceste obligaţii naturale obligaţii degenerate.
A doua categorie de obligaţii naturale o formează obligaţiile în care o
persoană are faţă de o altă persoană o obligaţie morală de aşa natură încât
executarea ei, deşi nu poate fi cerută silit, trebuie, în opinia comună, să fie
considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane. Doctrina2
de specialitate include în această categorie: obligaţia de întreţinere faţă de un
copil natural nerecunoscut; obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia,
deşi nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale; obligaţia unui
concubin care şi-a abandonat concubina de a despăgubi pentru prejudiciul
suferit din această cauză; obligaţia de întreţinere a soţului faţă de copiii soţiei
sale rezultaţi dintr-o căsătorie ulterioară; obligaţia celui care a primit o donaţie
de a asigura donatorului aflat la nevoie locuinţă în propria sa casă, în spirit de
recunoştinţă.
În conformitate cu art. 517 alin. (3) din Codul civil, obligaţiile naturale
sunt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau spiritul
legii nu rezultă că anumite reguli nu sunt aplicabile obligaţiilor pentru care nu
se poate cere executare silită.
Părţile raportului juridic obligaţional pot transforma o obligaţie naturală
într-o obligaţie perfectă (art. 517 alin. (4) din Codul civil).

V
e
z 28
i
:

B
a
i
e
ş
,

S
.
,
 4.5. Obligaţii cu pluralitate de subiecte şi obiecte

Aceste obligaţii poartă denumirea şi de obligaţii complexe. Codul civil

reglementează obligaţiile complexe într-un capitol consacrat, Capitolul II
Pluralitatea de subiecte şi de obiecte în cadrul unei obligaţii, din Cartea a doua,
Titlul I Despre obligaţii în general. Capitolul II este format din patru
compartimente: Secţiunea 1 Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile,
Secţiunea a 2-a Solidaritatea creditorilor, Secţiunea a 3-a Solidaritatea
debitorilor, Secţiunea a 4-a Obligaţiile de alternativă şi obligaţiile facultative.
Obligaţiile civile sunt diverse: simple, complexe şi plurale.
Obligaţiile simple se caracterizează prin faptul că presupun un singur
creditor, un singur debitor şi un singur obiect. Cu alte cuvinte1, obligaţiile simple
presupun un raport juridic elementar, în care un singur debitor este legat de un
singur creditor, căruia îi datorează o singură prestaţie.
Obligaţiile complexe pun în prezenţă fie mai mulţi creditori, un debitor
unic şi un obiect unic; fie mai mulţi debitori, un creditor şi un obiect unic; fie un
creditor, un debitor şi obligaţii distincte definind un obiect multiplu; fie mai
mulţi debitori, mai mulţi creditori şi mai multe prestaţii.
Deci, pluritatea sau complexitatea unei obligaţii se poate manifesta ca
pluralitate de subiecte şi ca pluralitate de obiecte, ambele pot „îmbrăca” forma
de obligaţie solidară.
A. Clasificarea obligaţiilor după criteriul pluralităţii de obiecte
Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt numite în literatura de
specialitate şi obligaţii obiectiv complexe2. În Codul civil, această clasificare o
întâlnim în art. 550-555. După criteriul pluralităţii de obiecte, obligaţiile se
împart în: obligaţii conjuncte (conjunctive), obligaţii alternative, obligaţii
facultative.
Obligaţiile conjuncte (conjunctive). Se numesc conjuncte
(conjunctive) obligaţiile care se caracterizează prin faptul că debitorul datorează
cumulativ aceluiaşi creditor, prin efectul aceluiaşi raport juridic, două sau mai
multe prestaţii distincte, pe care trebuie să le execute în totalitate.
Astfel, în baza contractului de servicii hoteliere, se nasc obligaţii
distincte în sarcina hotelierului (debitorului), pe care acesta trebuie să le
îndeplinească concomitent: a) să asigure clientului folosinţa spaţiului locativ;
b) să presteze în beneficiul clientului anumite servicii în timpul şederii în
hotel;
c) să asigure siguranţa bagajelor lui (exemplu: contract de vânzare-cumpărare
a automobilelor şi a pieselor de schimb). Acest tip de obligaţii este considerat
1 Vasilescu, P. Op. cit., p. 12.
2 Ibidem.

29
 drept comun în materie de obligaţii cu pluralitate de obiecte, motiv pentru care
legiuitorul nu i-a dedicat reglementări exprese.
Obligaţiile alternative. Se numesc alternative obligaţiile care au ca
obiect două sau mai multe prestaţii distincte, de a căror executare debitorul
este degrevat dacă execută numai una dintre ele. Această categorie de obligaţii
este prevăzută la art. 550-554 din Codul civil. Astfel, art. 550 dispune că
obligaţia este de alternativă în cazul în care are drept obiect două sau mai
multe prestaţii principale, executarea uneia dintre care degrevează integral
debitorul. Prin urmare, şi în cazul obligaţiei alternative există o pluritate de
obiecte, adică mai multe prestaţii la care este ţinut debitorul. Diferenţa însă
faţă de obligaţia conjunctă constă în faptul că, în cazul obligaţiei alternative,
debitorul nu este ţinut să execute toate prestaţiile, ci doar una dintre ele,
considerându-se astfel că obligaţia este executată. Vom fi în prezenţa obligaţiei
alternative în cazul în care debitorul se obligă să transmită creditorului fie
1500 kg de grâu, fie 1000 kg de seminţe de floarea soarelui. În asemenea
circumstanţe, se pune problema prestaţiei care urmează a fi executată şi a
persoanei îndreptăţite să aleagă această prestaţie. Răspunsul la această
problemă îl găsim în art. 551 din Codul civil, din care deducem regula că
dreptul de a alege care prestaţie urmează a fi executată îi aparţine debitorului.
Regula este relativă, deoarece art. 551 alin.(l) din Codul civil dispune că
dreptul de a alege prestaţia aparţine debitorului dacă nu a fost atribuit expres
creditorului.
Atribuirea expresă poate fi făcută ori prin lege, ori prin contract. De
asemenea, Codul civil stipulează, în art. 551 alin.(2), că, dacă partea căreia îi
aparţine dreptul de a alege prestaţia nu a făcut alegerea nici în termenul
suplimentar acordat după punerea în întârziere, dreptul de a alege prestaţia
revine celeilalte părţi. Particularităţile executării obligaţiei alternative vor fi
analizate în capitolul dedicat executării obligaţiilor1.
Obligaţiile facultative. Se numesc facultative obligaţiile prin al căror
efect debitorul se îndatorează la o singură prestaţie, dar i se recunoaşte
facultatea de a se elibera exercitând o altă prestaţie determinată (100 kg de
grâu, iar în loc 150 kg de porumb). Codul civil, în art. 555 alin.(l), dispune că
obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect o singură prestaţie
principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii.
Deci, şi în cazul obligaţiei facultative suntem în prezenţa unei pluralităţi de
obiecte, doar că, în comparaţie cu obligaţiile conjuncte şi obligaţiile alternative,
unde toate prestaţiile sunt principale, în cazul obligaţiilor facultative există
doar o obligaţie principală, iar debitorul are posibilitatea de a se elibera dacă
execută o altă prestaţie, această din urmă fiind una accesorie şi opţională.
1 Pentru detalii, vezi: infra Capitolul 9. §3. 3.1.

30
Această particularitate a obligaţiei facultative face ca ea să se stingă în cazul în
care prestaţia principală este imposibil de executat fără vina debitorului (art.
555 alin. (2)), ceea ce nu este posibil în cazul obligaţiei alternative, căci
imposibilitatea executării unei prestaţii din cadrul obligaţiei alternative nu duce
la stingerea obligaţiei, debitorul fiind ţinut la executarea celorlalte prestaţii.
B. Clasificarea obligaţiilor după pluralitatea de subiecte După acest
criteriu, obligaţiile se clasifică în obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile.
Regulile generale care guvernează obligaţiile divizibile şi obligaţiile
indivizibile sunt cuprinse în art. 518-521 din Codul civil.
Obligaţiile divizibile se numesc în literatura de specialitate şi obligaţii
conjuncte 1 . Ele comportă pluralitate de creditori sau de debitori.
Obligaţiile divizibile cu pluralitate de debitori sunt reglementate în art.
518 alin. (1) din Codul civil, în conformitate cu care obligaţia este divizibilă
între mai mulţi debitori în cazul în care aceştia sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie
faţă de creditor, dar fiecare debitor poate fi urmărit separat până la concurenţa
părţii sale din datorie. În cazul obligaţiei divizibile cu pluralitate de debitori,
aceştia sunt obligaţi în părţi egale dacă din lege, din contract sau din natura
obligaţiei nu rezultă altfel.
Obligaţiile divizibile cu pluralitate de creditori sunt reglementate în art.
519 alin.(l) din Codul civil. În conformitate cu acest articol, obligaţia este
divizibilă între mai mulţi creditori în cazul în care aceştia sunt îndreptăţiţi la
aceeaşi prestaţie din partea debitorului. Fiecare creditor însă poate pretinde
numai la partea sa din creanţă. În cazul obligaţiei divizibile cu pluralitate de
creditori, aceştia au dreptul la părţi egale dacă din lege, din contract sau din
natura obligaţiei nu rezultă altfel.
Obligaţiile divizibile sunt prezumate. Prezumţia este stipulată expres în art.
520, conform căruia obligaţia este divizibila de drept dacă nu este stipulat
expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei nu este indivizibil prin
natura sa.
Obligaţiile indivizibile. Din art. 520 al Codului civil se poate deduce
că indivizibile sunt obligaţiile care, datorită obiectului lor sau convenţiei dintre
părţi, nu pot fi divizate între subiecţii lor activi şi nici între subiecţii pasivi.
Specificul unor astfel de obligaţii constă în faptul că fiecare creditor (atunci
când există pluralităţi de creditori) poate cere întreaga prestaţie la care se referă
creanţa colectivă şi că fiecare debitor (atunci când există pluralitate de debitori)
poate fi ţinut să execute întreaga prestaţie.

1 Vasilescu, P. Op. cit., p. 15.

31
 Efectele obligaţiilor indivizibile sunt prevăzute la art. 521 din Codul
civil1şi vor fi analizate concomitent cu examinarea executării obligaţiilor 2.
Obligaţiile solidare. Reglementând pluralitatea de subiecte şi de
obiecte în cadrul unei obligaţii, Codul civil evidenţiază obligaţiile solidare,
reglementându-le în două secţiuni, dedicate solidarităţii creditorilor (art. 522-
529) şi solidarităţii debitorilor (art. 530-549). După cum se afirmă în literatura
de specialitate3, obligaţiile solidare se opun celor conjuncte întrucât exclud
divizarea atât a datoriei, cât şi a creanţei între titularii lor.
Solidaritatea creditorilor. Solidaritatea creditorilor poartă denumirea şi
de solidaritate activă. Spre deosebire de solidaritatea debitorilor, cea a
creditorilor este mult mai rar întâlnită în practică. În principiu, definiţia
solidarităţii active se poate deduce din art. 522 al Codului civil, care prevede că,
dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie astfel încât
fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre
creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este solidară. Cu alte cuvinte,
creanţa este solidară în cazul în care titulari ai ei sunt doi sau mai mulţi
creditori, fiecare dintre care are dreptul să pretindă la întreaga prestaţie, iar, prin
prestaţia făcută doar unuia dintre creditorii solidari, debitorul este valabil
degrevat faţă de toţi creditorii solidari4. Solidaritatea activă, fiind o excepţie de
1 Aceleaşi efecte se întâlnesc şi în art. 1425-1427 din Codul civil al României, doar că el
reglementează la acest compartiment şi regulile ce guvernează executarea obligaţiilor
indivizibile (art. 1428-1433). în Codul civil al Republicii Moldova însă, aceste reguli sunt
reglementate la compartimentele „ Executarea obligaţiilor”, art. 572-597, „Efectele
neexecutării obligaţiilor”, art. 602-622.
2 Pentru detalii, vezi: infra Capitolul 9, §3, 3.2.
3 Vasilescu,P. Op. cit., p. 15-16.
4 Comentatorii Codului civil au afirmat pe bună dreptate: „Caracterul solidar al creanţei
vizează doar relaţiile dintre creditori. Numărul sau modul în care sunt obligaţi debitorii nu
este relevant. Creanţa va fi solidară indiferent de numărul debitorilor, adică pot să fie unul
sau mai mulţi debitori. De asemenea, caracterul solidar al creanţei nu depinde de faptul dacă
debitorii sunt obligaţi solidar sau pe cote părţi. Fiecare dintre creditorii solidari va putea cere
fie executarea integrală a obligaţiei de către oricare dintre debitori (solidaritatea debitorilor),
fie executarea de către fiecare dintre debitori a părţii sale din obligaţie (divizibilitatea
obligaţiei). Trebuie de menţionat faptul că, în cazul solidarităţii creditorilor, fiecare creditor
este titular al creanţei doar în partea care îi revine. Solidaritatea îi acordă doar dreptul de a
încasa creanţa în totalitate, însă fără a-1 face stăpânul întregii creanţe. De aici rezultă, pe de
o parte, că creditorul are dreptul să ceară debitorului atât executarea creanţei în întregime,
cât şi executarea ei parţială, iar pe de alta, rezultă că, în cazul în care va primi executarea
integrală, creditorul urmează să împartă prestaţia cu ceilalţi creditori. Caracterul solidar al
creanţei afectează doar relaţia dintre creditori şi debitori. În relaţiile dintre creditori, fiecare
dintre aceştia are dreptul doar la o parte din creanţă. Deci, solidaritatea constituie o excepție
de la regula care prevede că creditorul poate să ceară doar ceea ce la care are dreptul.
Creditorul solidar va putea cere şi partea sa din creanţă, şi partea care aparţine celorlalţi
creditori” // Comentariul Codului civil al
la regula divizibilităţii obligaţiei, nu se va prezuma şi deci ea va apărea doar
dacă va fî prevăzută expres de lege, fie prin voinţa părţilor, sau în cazul când
prestaţia este indivizibilă (art. 523 din Codul civil).
Solidaritatea debitorilor. Solidaritatea debitorilor poartă denumirea şi de
solidaritate pasivă. Este definită de legiuitor în art. 530 din Codul civil, conform
căruia dacă doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie astfel încât fiecare
este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia
din debitori executarea, atunci debitorii sunt legaţi solidar. Ca şi în cazul
creanţelor solidare, obligaţiile solidare nu se prezumă, ci pot lua naştere doar
dacă sunt prevăzute de lege, de un act juridic sau dacă prestaţia este
indivizibilă1.
În afară de aceste criterii, care stau la baza clasificării obligaţiilor şi care,
după cum am văzut, sunt prevăzute în principiu şi în reglementările legale,
doctrina clasifică obligaţiile după scopul urmărit şi după opozabilitatea lor2.
4.6. Clasificarea obligaţiilor după scopul urmărit de părţi
După scopul urmărit de părţi, obligaţiile se clasifică în obligaţii de
rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţia de rezultat, numită şi obligaţie determinată, se caracterizează
prin faptul că este precizată strict sub aspectul obiectului şi al scopului urmărit,
debitorul obligându-se ca, desfăşurând o anumită activitate, să aibă un rezultat
bine stabilit3. O astfel de obligaţie se consideră executată dacă se obţine
rezultatul urmărit. Exemplu poate servi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul
convenit, respectiv obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul (art.
753 alin. (1) din Codul civil). Dacă nu a fost obţinut rezultatul prevăzut (nu a
fost transmis bunul), se consideră că obligaţia de rezultat nu a fost executată şi,
drept consecinţă, debitorul va fi responsabil de neîndeplinirea ei.
Obligaţia de mijloace, numită şi obligaţie de prudenţă şi diligenţă, se
caracterizează prin faptul că nu este precizată strict sub aspectul scopului

Republicii Moldova. Vol. II. Chişinău, ARC. 2006, p. 55-56 ( autorul acestor comentarii este
Nicolae Eşanu).
1 Pentru detalii, vezi: infra Capitolul 9, §3, 3.3.
2 În plus, am mai putea clasifica obligaţiile în dependenţă de durata executării în timp
(obligaţii cu executare unică, obligaţii cu executare succesivă şi obligaţii cu executare
continuă): în funcţie de criteriul accesorietăţii (obligaţii principale şi obligaţii accesorii), de
criteriul transmisibilităţii (obligaţii transmisibile şi obligaţii netransmisibile). Pentru detalii
despre aceste clasificări, vezi: Adam, I. Op. cit., p. 19.
3 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 1992, p. 11.
urmărit, ci constă în îndatorirea debitorului de a depune toată diligenţa pentru ca
rezultatul scontat să fie obţinut. Cu alte cuvinte, şi obligaţia de mijloace tinde
spre atingerea unui scop, dar ea nu pretinde neapărat la atingerea lui, obligând,
tot odată, debitorul să depună strădanie (diligenţă) pentru a-1 atinge (exemplu:
avocatul are obligaţia de a depune toate eforturile şi cunoştinţele profesionale
pentru a apăra inculpatul care a săvârşit o infracţiune, nu şi pentru a evita
integral pedeapsa).

4.7. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După acest criteriu, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite,

obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.
Obligaţia obişnuită, numită şi ordinară, se caracterizează prin faptul că
debitorul este ţinut să răspundă cu întreg patrimoniul său pentru executarea ei.
Se afirmă1 că obligaţiilor obişnuite care alcătuiesc regula le sunt proprii sub
aspectul opozabilităţii toate regulile care guvernează drepturile relative.
Obligaţia reală se caracterizează prin faptul că apare ca un accesoriu al
unui drept real şi că reprezintă sarcinile reale pe care le are titularul dreptului
real, precum ar fi cele ce reies din dreptul de vecinătate (art. 377-394 din Codul
civil), obligaţia proprietarului de teren de a cultiva terenul agricol (art. 24 din
Codul funciar). Deci, aceste obligaţii reale se vor transmite odată cu bunul
respectiv.
Obligaţia opozabilă terţilor este strâns legată de posesia lucrului
corespunzător unor drepturi de creanţă. Spre exemplu, vom fi în prezenţa unei
astfel de obligaţii în situaţia în care proprietarul apartamentului care l-a dat în
locaţiune este obligat să asigure locatarului folosinţa apartamentului, chiar dacă
îl înstrăinează, înainte de expirarea termenului de locaţiune. O asemenea
obligaţie se deduce şi din art. 319 al Codului civil, care dispune că schimbarea
proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului, dobândite cu bună-
credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate (care este o normă cu
caracter general), dar şi în particular din art. 900 al Codului civil, conform
căruia, dacă bunul închiriat este înstrăinat de către locator unui terţ după ce a
fost predat locatarului, terţul se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile
decurgând din locaţiune. Aceste prevederi legale impun concluzia că obligaţia
născută dintr-un contract este opozabilă unui terţ, străin de contract, în exemplul
nostru - noului proprietar al apartamentului.

1 Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit.,p. 26.

 TITLUL II. CONTRACTUL CIVIL

CAPITOLUL 2. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA CONTRACTULUI

CIVIL

§1. NOŢIUNEA DE CONTRACT CIVIL

1.1. Definiţia contractului

Contractul este una dintre cele mai vechi instituţii juridice, o instituţie
fundamentală a dreptului civil. Astfel, din prevederile art. 1. Bazele legislaţiei
civile alin. (1) din Codul civil al Republicii Moldova, rezultă că legislaţia civilă
se întemeiază pe recunoaşterea egalităţii între participanţii la raporturile
reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale,
inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a
drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost
lezată şi de apărare judiciară a lor. Din prevederile alin. (2) al acestui articol,
reiese că persoanele fizice şi juridice sunt libere să stabilească pe bază de
contract (s.n.) drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă
acestea nu contravin legii.
Din punctul de vedere al reglementării juridice, instituţiei contractului i
se oferă în Codul civil cele mai multe norme juridice, în total 688 de articole (art.
666-1354). Astfel, după numărul de articole rezervate de legiuitor doar instituţiei
contractului, acest cod depăşeşte oricare altul din Republica Moldova: Codul
familiei, Codul muncii, Codul de procedură civilă, Codul penal, Codul de
procedură penală, Codul de executare etc.
Unii autori consideră pe bună dreptate că normele juridice care formează
instituţia contractului ar constitui chiar o subramură a dreptului civil, care poate
fi numită dreptul contractelor.1
Viabilitatea instituţiei contractului s-a datorat, de-a lungul timpului, şi
faptului că această construcţie juridică are un caracter flexibil, dând persoanelor
fizice şi juridice posibilitatea de a reglementa o multitudine de relaţii sociale la
care participă.
Contractul este un concept care poate fi tratat în mai multe sensuri.
Concepţia în dreptul privat roman asupra contractelor permitea ca această
instituţie să fie privită din trei puncte de vedere: ca temei de apariţie a
1 Брагинскй, М.И., Витрянский, В.В. Договорное право. Книга первая. Общие положения. Издательство Статут, , Mo

35
unui raport juridic, ca raport juridic propriu-zis şi ca formă pe care raportul
juridic propriu-zis o îmbracă.
În doctrina rusă de drept civil1, este recunoscut practic unanim faptul că
noţiunea de contract poate fi tratată din trei puncte de vedere:
ca fapt juridic, adică temei de apariţie a unui raport juridic civil, sens în
care este tratat conceptul de contract în art. 8 alin. (2) lit. a), în art. 514 şi art.666
alin. (1) din Codul civil;
ca raport juridic civil propriu-zis, adică relaţii sociale reglementate de
normele de drept civil pe care contractul ca fapt juridic le-a generat şi care, sub
aspectul elementelor sale de structură, se constituie din subiecţi, obiect şi
conţinut;
ca document, adică înscris constatator, care atestă existenţa unui raport
juridic contractual.
Unii autori2 însă se opun tratării atât de largi a noţiunii de contract,
afirmând că analiza contractului ca raport juridic este nejustificată şi lipsită de
fundament ştiinţific, deoarece se face confuzie între faptul juridic şi efectele pe
care le produce. Această părere a rămas de fapt izolată în mediul ştiinţific.
Totuşi, autorul citat nu neagă faptul că noţiunea de contract este susceptibilă de
mai multe sensuri.
Atragem atenţia, de rând cu alţi autori3, asupra faptului că diferitele
sensuri ale noţiunii de contract reprezintă conţinutul ei firesc, reflectând etapele
sale de încheiere şi de executare, exprimate prin elaborarea contractului
document, încheierea contractului fapt juridic şi executarea contractului raport
juridic.
Doctrina română, inspirată din cea franceză, tratează noţiunea de
contract, cu referire la actul juridic civil, în două sensuri:
a) contractul operaţiune juridică (negotium iuris) reprezentând un
acord între două sau mai multe persoane care dă naştere la drepturi şi obligaţii
civile4, le modifică sau le stinge, în acest sens fiind vorba de vânzare-
cumpărare, de schimb, donaţie, leasing, de mandat, comision, intermediere etc.
1 Йоффе, О.С. Избранные труды в 4 т. T.III. Обязательственное право, Юридический
центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004, c. 75; Braghinskii, M. I., Vitreanskii, V. V. Op.
cit..p. 15-20; Гражданскoe npaвo: B 2 т. Полутом 1: Учебник. Отв. ред. Проф. Суханов
E.A. - 2-e изд., перераб.и до., Издательство БЕК, MОСКВА, 2003, C. 151-152;
ГРАЖДАНСКОЕ ПРАВО: TOM 1: УЧЕБНИК. Под ред. Cepгеева, A.П., Толстого, Ю.K. - 5-e
изд., nepepaб. и доп., ПБОЮЛ Л.В. Рожников, Mocквa, 2001. c. 486.
2 Coвemcкoe гражданскoe npaвo. Учебник. B 2 T. TOM 1. Под. ред. Красавчикова O.A.

3-e изд. испр. и доп. Mocквa, 1985. c. 432-433.

3 3a6oeв, K. И. Правовые и философские аспекты гражданско-npaвoвoгo дoгoвopa,

Юридический центрПрecc, Caнкт-петерсбург, 2003, c. 27-28.

4 Boroi, G. Drept civil. Teoria generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 90.

36
 b) contractul înscris constatator al manifestării de voinţă
(instrumentum probationis) desemnând înscrisul constatator al manifestării de
voinţă, adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică.
Conform art. 666 alin.(l) din Codul civil, contract este acordul de
voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se
modifică sau se sting raporturi juridice.
Unii autori menţionează1 că actualul Cod civil se apropie mai mult de
un Tratat de drept civil decât de un cod civil propriu-zis, textele sale abundând
în definiţii doctrinare ale unor instituţii juridice.
Într-adevăr, pornind de la funcţia de bază pe care trebuie să o posede
normele juridice, în sensul reglementării unor anumite relaţii sociale, s-ar putea
constata că prevederea cuprinsă în art. 666 alin. (1) nu reglementează niciun fel
de relaţii sociale.
Din punctul de vedere al tehnicii legislative, în sistemele de drept
modeme s-au conturat două soluţii în acest sens.
Astfel, o primă soluţie o regăsim în Codul civil francez din 1804, care,
în art. 1101, defineşte contractul ca fiind o convenţie prin care una sau mai
multe persoane se obligă faţă de una sau faţă de mai multe alte persoane să dea,
să facă, ori să nu facă un anumit lucru. În această tendinţă de reglementare
legislativă se înscriu: Codul civil al României, care, în art. 1166, defineşte
contractul ca fiind un acord de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic; Codul civil al
provinciei canadiene Quebec, care, în art. 1378, defineşte contractul ca fiind un
acord de voinţe prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau
faţă de mai multe alte persoane să execute o prestaţie; Codul civil olandez
(Biirgerlijk Wetboek), influenţat în mare parte de Codul civil francez, (după
modificările operate în 1992, preluând însă toarte mult din Codul civil german)
care, în art. 213 al Cărţii a şasea, defineşte contractul ca un act juridic
multilateral, prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau faţă
de mai multe alte persoane. După cum se observă, şi Codul civil al Republicii
Moldova se înscrie în această categorie.
Cea de-a doua soluţie de reglementare se regăseşte în Codul civil
german (Biirgerliches Gesetzbuch, B G B ) în al cărui cuprins nu se găseşte o
definiţie propriu-zisă a contractului, legiuitorul german lăsând la discreţia
doctrinei posibilitatea de a îl defini. Din prevederile § 311 al Codului civil
german, se poate deduce doar direcţionarea contractului spre naşterea sau
modificarea de obligaţii. Normele juridice care reglementează instituţia

--
1 Perrot, R. Roport asupra Codului civil al Republicii Moldova, în: Revista de drept privat, 2003,

nr. 2, p. 5.

37
contractului se regăsesc atât în Capitolul III. Contractul din Titlul III. Actul
juridic al Cărţii I. Dispoziţii generale, referindu-se la contract ca la cel mai
important act juridic. În Capitolul III se conţin reglementări cu privire la
încheierea contractului (§ 145-156) şi la interpretarea contractului (§157).
Totodată, legiuitorul german a inclus reglementări cu privire la contract
şi în Cartea a Il-a. Dreptul obligaţional, Titlul III. Obligaţiile care rezultă din
contracte, considerând contractul ca fiind principalul izvor de apariţie a
obligaţiilor. Acest titlu cuprinde norme juridice cu vocaţie generală de
aplicabilitate în raport cu orice tip de contract. Totodată, în Titlul VII Diferite
categorii de obligaţii al Cărţii a treia, legiuitorul german reglementează diferite
tipuri de contracte (vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc.).
După cum se poate observa, legiuitorul nostru s-a inspirat, sub aspectul
structurii, din Codul civil german. În ceea ce priveşte definirea noţiunii de
contract, s-a inspirat din Codul civil francez, însă doar în ceea ce priveşte
opţiunea pentru definirea contractului în Codul civil. Referitor la cuprinsul
definiţiei, se poate spune că între noţiunea de contract prevăzută în art. 666 al
Codului civil al Republicii Moldova şi art. 1001 al Codului civil francez există
deosebiri.
În viziunea noastră, modelul ales de legiuitorul german este mai reuşit,
deoarece definiţiile şi clasificările trebuie să fie opera doctrinei şi nu a
legiuitorului. Mai mult decât atât, legiuitorul nu a reuşit să pună în evidenţă
elementele esenţiale de identificare ale contractului.
În primul rând, contractul este un acord de voinţe şi nu un acord de
voinţă. În acest sens, în doctrină1 s-a menţionat că nu se poate vorbi despre o
voinţă unică a contractului, ci numai de voinţe individuale (concordante).
În al doilea rând, nu orice manifestare de voinţă individuală devine act
juridic civil, respectiv contract, ci doar aceea care îndeplineşte condiţiile de
valabilitate cerute de lege.
În al treilea rând, contractul produce efecte juridice pentru atingerea
scopului urmărit de părţi, ori, în definiţie lipsesc cuvintele „...cu scopul
(intenţia) de a produce efecte juridice.
Doctrina de specialitate2 a definit contractul ca fiind un acord de voinţe
între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică
de a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice. La fel, contractul a
fost definit şi ca un acord de voinţe realizat între două sau mai multe persoane
pentru a crea un raport juridic, a modifica sau a stinge un raport juridic
preexistent3 sau o înţelegere (un acord de voinţe) între două sau mai multe
1 Stănciulescu, L., Nemeş, V. Op. cit., p. 11.
2 Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit., p. 37.
3 Adam, I. Op. cit., p. 25.

38
::iul III. Actul persoane, încheiată în condiţiile legii, care produce efecte (mijloace) juridice în
ca la cel mai cu vederea realizării intereselor (scopurilor) părţilor şi în strictă concordanţă cu
privire la ordinea publică şi cu bunele moravuri1.
(§157). în doctrina de specialitate2, s-a menţionat necesitatea definirii
•: re la contract contractului în raport de caracteristicile sale generale, şi anume:
. v rezultă din a) contractul este actul juridic cel mai reprezentativ:;
de apariţie a r reprezentativitatea contractului derivând, în primul rând, din utilitatea sa
generală de ul practică, fiind cel mai cunoscut procedeu tehnic (juridic) de realizare a
VII Diferite schimburilor economice;
r.rează diferite b) contractul este un act juridic special, rod al acordului între două sau
mai multe voinţe individuale;
it. sub aspectul
c) contractul este un act juridic complex, în al cărui cuprins se
ea noţiunii de
regăsesc elemente ce urmează o anumită ordine, precum: motivaţia contractării,
ea ce priveşte r
manifestări precontractuale, voinţe individuale concordante, interese antitetice,
la cuprinsul l în
momentul încheierii (perfectării) actului, raportul juridic (obligaţiile părţilor) şi
art. 666 al
scopul, finalitatea urmărită;
r'ancez există
d) contractul se încheie pentru realizarea intereselor persoanelor,
kte mai reuşit, pentru atingerea obiectivelor urmărite de părţi (finalitatea voinţelor juridice); în
mei şi nu a îl în acest context, efectele contractului (obligaţiile civile) reprezintă (numai)
evidenţă mijloacele juridice de realizare a scopului urmărit de părţi.
Astfel, apreciem că definirea contractului în dispoziţiile art. 666 alin. (1)
I un acord de nu corespunde stadiului actual de dezvoltare a instituţiei contractului, fiind
}orbi despre o depăşită, imprecisă şi susceptibilă de a crea confuzii.
rdante). Reieşind din cele expuse, propunem următoarea definiţie a contractului:
^ ă devine act f Contractul este un acord de voinţe, realizat, în condiţiile legii, între două sau
condiţiile de mai multe persoane, cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da
r.tru atingerea .. naştere unor raporturi juridice, de a le modifica sau a le stinge, în vederea
cu scopul realizării intereselor (scopurilor) părţilor şi în strictă conformitate cu ordinea
publică şi cu bunele moravuri.
: rd de voinţe Din această definiţie rezultă principalele elemente definitorii ale
ur dice, adică noţiunii de contract.
. . antractul a Astfel, un prim element definitoriu, ce rezultă din definiţie, constă în
■ - :e faptul că prin contract se subînţelege un acord de voinţe, ceea ce îl face să se
persoane deosebească de actele juridice unilaterale, care sunt manifestări de voinţă ale
raport juridic subiecţilor de drept. Astfel, conform art. 195 din Codul civil, actul juridic civil
mai multe este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.
: Stănciulescu, L., Nemeş, V. Dreptul contractelor civile şi comerciale (în reglementarea noului Cod
civil), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 12.
: Idem, p. 11.

39
 Prin urmare, natura volitivă a contractului, caracteiistică, dc altfel, şi
actelor juridice unilaterale, este una specifică şi presupune existenţa a cel puţin doi subiecţi
de drept. Acest fapt este şi firesc, deoarece nu este posibil ca o singură persoană să poată stabili
un acord cu ea însăşi. Reiterăm, anume din aceste considerente am menţionat
mai sus că, de fapt, contractul este un acord de voinţe şi nu un acord de voinţă.
în acest sens, contractul este un act juridic, bi- sau multilateral, în funcţie de
numărul părţilor.
Al doilea element definitoriu constă în faptul că realizarea acordului de
voinţe poate avea loc doar în condiţiile legii. Astfel, nu orice acord de voinţe
devine contract, ci doar cel care îndeplineşte condiţiile de valabilitate cerute de
lege şi nu contravine normelor imperative de drept.
Al treilea element definitoriu constă în faptul că acordul de voinţe este
realizat cu intenţia de a produce efecte juridice în vederea realizării intereselor
(atingerii scopurilorjurmărite de părţi.
Al patrulea element definitoriu ţine de efectele pe care le produce
contractul, efecte care reprezintă mijloacele juridice de atingere a scopului
urmărit de părţi. Aceste efecte constau în stabilirea, modificarea sau stingerea
de raporturi juridice civile.
Al cincilea element definitoriu se referă la necesitatea existenţei unei
concordanţe stricte între acordul de voinţe al părţilor şi ordinea publică şi
bunele moravuri. Deşi avem unele rezerve faţă de includerea în cuprinsul art.
220 alin. (2) a acestor două concepte, de ordine publică şi de bune moravuri,
faţă de care ne vom expune în paragraful consacrat principiului libertăţii
contractuale, considerăm că, de lege lata, o asemenea concordanţă este
obligatorie sub sancţiunea nulităţii absolute.
Prin urmare, sintetizând cele expuse mai sus, se poate afirma că, de fapt,
contractul este o înţelegere juridică, adică o formă calificată a înţelegerii între
două sau mai multe persoane, care are avantajul de a crea părţii de bună-
credinţă concursul forţei coercitive a statului în cazul în care cealaltă parte nu
îşi execută obligaţiile asumate.
Evoluţia societăţii a impus, inerent, şi unele reconsiderări ale
conceptului de contract. Astfel, potrivit teoriei voluntariste, care a stat la baza
definirii noţiunii de contract în Codul civil francez din 1804, noţiunea de
contract era individualistă şi se baza esenţialmente pe acordul de voinţe.
Potrivit tendinţelor actuale, când voluntarismul se află în recul, deoarece
el nu poate explica unele aspecte moderne ale contractului precum: contractele
de adeziune, contractele colective, contractele forţate etc., tot mai mult teren a
câştigat teoria socială a contractului (solidarismul contractual),
care implică un intervenţionism judiciar sporit şi o aplicare selectiva a
principiului executării de bună-credinţă.

40
L de altfel, şi în opoziţie cu conceptul latin subiectiv al contractului structurat pe ideea
:a a cel puţin : că pacta suntservanda ori servanda estfides se află conceptul obiectiv al
posibil ca o contractului. Conform acestui sistem, reglementarea şi executarea contractului
m. anume din de către părţile contractante nu se datorează caracterului său subiectiv, ci calităţii
c>te un acord lui de fapt social. Prin consecinţă, cel care a tăcut o declaraţie de voinţă s-a
un act juridic, angajat într-un fapt social. Contractul se îndepărtează astfel de conceptul
t acordului de subiectiv, devenind un element social. S-a recunoscut prin consecinţă existenţa
ord de voinţe unui contract dirijat, a contractului de adeziune, a contractului colectiv etc.1
:ate cerute de Respingerea contemporană a solidarismului contractual a generat „o
nouă criză a contractului („o criză de creştere”) cu consecinţe practice în
ie voinţe este utilizarea noţiunii şi pentru unele mecanisme de drept public.
rii intereselor Potrivit dreptului modem al contractelor, voinţa păstrează un rol esenţial
în contract, rămânând astfel fundamentul acestuia. Voinţa individuală este cea
s îe produce e
care dă naştere obligaţiilor privind satisfacerea necesităţilor contractanţilor.
a scopului sau
Voinţa individuală însă nu mai este autonomă. Ea trebuie raportată la respectul
stingerea
cuvenit faţă de lege, pentru a deveni un instrument privilegiat al intereselor
tistenţei unei societăţii, în general. în aceste condiţii, voluntarismului tradiţional trebuie să i se
ra publică şi imprime caracter „social”. Este vorba aşadar despre voluntarismul social1 2.
:i.prinsul art.
1.2. Corelaţia dintre noţiunile contract - act juridic, contract -
ne moravuri,
ilui libertăţii tranzacţie şi contract - convenţie
ordanţă este Contract - act juridic. Pornind de la art. 666 alin. (2) din Codul civil,
frma că, de a care prevede aplicabilitatea faţă de contract a normelor cu privire la actul juridic,
înţelegerii rţii putem afirma cu certitudine că între noţiunea de act juridic şi cea de contract
de bună-altă există o corelaţie care poate fi exprimată prin coraportul parte-întreg sau gen-
parte nu specie, în care actul juridic reprezintă întregul sau genul, iar contractul, o parte a
întregului sau o specie a genului.
Niderări ale - Mai mult decât atât, contractul este principala specie a actului juridic.
tat la baza Din Codul civil german, Cartea I. Dispoziţii generale, Titlul III. Actul juridic,
noţiunea de Capitolul distinct intitulat Contractul, această concluzie rezultă vădit.
?inţe. Inspirat în mare parte din Codul civil german, legiuitorul din Republica
ă în recul, ilui Moldova a omis însă a include un capitol similar în Cartea I, Titlul III. Cu toate
precum: etc.. acestea, contractul este, indiscutabil, cel mai important act juridic civil. Faptul
tot mai rezultă din următoarele precizări:
contractual),
selectivă a

1 Petrescu, R. Drept civil. Teoria obligaţiilor. Răspunderea

delictuală, Oscar Prinţ Bucureşti
1996, p. 18. '
2 Idem, p. 13.

41
 a) contractul acoperă în mare măsură sfera de cuprindere a actului
juridic civil;
b) actele juridice bilaterale (contractele) au în viaţa juridică cotidiană o
frecvenţă incomparabil mai mare decât actele juridice civile unilaterale;
c) între actele juridice civile, contractul constituie o categorie juridică
de drept civil fără de care operaţiile juridice între subiectele de drept civil nu pot
fi concepute;
d) contractul beneficiază de o vastă reglementare, atât Codul civil, cât
şi diferite legi speciale consacrând contractului nenumărate texte de lege, astfel
câmpul de reguli juridice privind contractul fiind mult mai larg în raport cu
celelalte acte juridice.
Având în vedere această distincţie, se poate afirma că orice contract este
un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. Prin urmare, actele
juridice unilaterale cum ar fi procura1, oferta, acceptarea ofertei, promisiunea
publică de recompensă, acceptarea sau renunţarea la moştenire etc. nu pot fi
raportate la categoria contractelor, fiind manifestări unilaterale de voinţă.
Astfel, între actul juridic şi contract există următoarele deosebiri:
a) actul juridic reprezintă o manifestare individuală de voinţă, făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice, pe când contractul reprezintă un acord
de voinţe, intervenit pentru a produce efecte juridice;
b) manifestarea de voinţă în cazul actului juridic civil este
necircumstanţiată sub aspectul numărului subiectelor de drept civil, ceea ce
înseamnă că, în acest caz, voinţa poate fi unilaterală (manifestată de o singură
persoană) sau putem fi în prezenţa unui acord de voinţe (voinţe manifestate de
două sau mai multe persoane, care, împreună, realizează acordul lor), pe când,
în cazul contractelor, putem vorbi doar despre un acord de voinţe intervenit între
două sau mai multe persoane;
c) actul juridic are o sferă de cuprindere mai mare decât contractul.
Anume din aceste considerente, legiuitorul a menţionat în art. 666 alin. (2) că
faţă de contract sunt aplicabile normele cu privire la actul juridic. Nu însă şi
invers.
Contract - tranzacţie. în vorbirea curentă, se pune deseori semnul de
egalitate între noţiunea contract şi noţiunea tranzacţie, participanţii la circuitul
civil menţionând: „Am încheiat o tranzacţie”, având în vedere că, de fapt, au
încheiat un contract.
In conformitate cu prevederile art. 1331 alin. (1) din Codul civil,
tranzacţia este un contract prin care părţile previn un proces ce poate să
' Există şi părerea, neîmpărtăşită de autori, Că procura este un act juridic bilateral, numită şi
contract de procură (vezi: Trofimov, I. Drept civil. Contractele civile. Tipografia Elena- V.I.,
Chişinău, 2004, p. 213-214.)

42
 înceapă, încheie un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul
executării unei hotărâri judecătoreşti.
Pornind de la acest text de lege, menţionăm că între noţiunea de
contract şi tranzacţie există o corelaţie ce poate fi exprimată prin coraportul
parte-întreg sau gen-specie, unde contractul reprezintă întregul sau genul, iar
tranzacţia, o parte a întregului sau o specie a genului.
Astfel, orice tranzacţie este un contract, însă nu orice contract este o
tranzacţie, existând şi alte tipuri de contracte cum ar fi vânzarea-cumpărarea,
schimbul, donaţia, renta etc.
Contract - convenţie. Pornind de la prevederile art. 1001 din Codul civil
francez, care defineşte contractul ca fiind o convenţie prin care una sau mai
multe persoane se obligă faţă de una sau faţă de mai multe alte persoane să dea,
să facă sau să nu facă un anumit lucru, s-a ridicat problema corelaţiei între
noţiunea de contract şi noţiunea de convenţie. în acest sens, în doctrina de
specialitate s-au conturat mai multe opinii.
într-o primăopinie[, s-a menţionat că noţiunea de convenţie ar avea o
sferă de cuprindere mai mare decât noţiunea de contract. Astfel, contractul
întotdeauna este o convenţie, pe când convenţia nu întotdeauna este un
contract. Contractul ar fi specia în cuprinsul genului, iar convenţia ar fi genul.
S-a stabilit, astfel, că ceea ce caracterizează contractul este însuşirea lui de a fi
izvor de obligaţii, pe când convenţia poate fi un acord de voinţă cu o sferă mai
largă de cuprindere, care să producă efectul de a modifica un raport juridic, dar
care nu generează o obligaţie, ci face să se modifice cea existentă (de exemplu,
schimbarea obiectului obligaţiei dintr-un bun în o sumă de bani).
în sprijinul acestei idei s-a mai afirmat: Unele convenţii nu se
încadrează în categoria de contractedin simplul considerent al faptului că
părţile la convenţie îşi exprimă acordul de voinţă în diferite momente, cum ar fi,
spre exemplu, în cazul testamentului. In asemenea situaţie, toate convenţiile pe
cauză de moarte nu pot forma categoria de contracte. Prin urmare, vorbind
despre contract, neapărat trebuie de menţionat că acesta este una din categoriile
de convenţii ce se încheie doar între vii2.
în o altă opinie, susţinută de majoritatea autorilor3, cu mai multe sau
mai puţine rezerve, noţiunea de contract şi cea de convenţie sunt echivalente,
sinonime.

1Cantacuzino, M. B. Elementele dreptului civil, Casa Românească, Bucureşti, 1921, p.47 ;

Alexandresco, D. Explicaţiune teoretica şi practică a dreptului civil român,vol. 5, laşi, 1898 p.9.

:
Trofimov, I. Op. cit., p. 10.
Pentru detalii, vezi: Adam, I. Op. cit., p. 26; Baieş, S., Roşea,N. Drept civil. Partea genei
ală.Persoana fizică. Persoana juridică, Î.S.F.E.P. Tipografia Centrală, Chişinău, 2007, p.

43
 în lumina prevederilor Codului civil al R.S.S.M. din 26.12.1964, aceste
două noţiuni erau distincte, având o configuraţie juridică proprie. Putem afirma
că noţiunea de convenţie1 reprezenta echivalentul a ceea ce Codul civil în
vigoare (din 2002) numeşte act juridic. Astfel, această noţiune a reprezentat
mai mult o traducere nefericită din limba rusă a termenului „anejiKH”.
Autorii Codului civil în vigoare au avut intenţia de a substitui tennenul
convenţie prin cel de act juridic. Cu toate acestea, în unele texte ale codului, se
păstează noţiunea de convenţie2, utilizată cu înţelesul de contract. în acest sens,
prevederile Codului civil nu corespund exigenţelor de tehnică legislativă, care
se desprind din prevederile art. 19 lit. e) ale Legii privind actele legislative3,
care prevede că terminologia utilizată în actul elaborat trebuie să fie constantă
şi uniformă ca şi în celelalte acte legislative şi în reglementările legislaţiei
comunitare. Se va utiliza unul şi acelaşi termen dacă este corect, iar folosirea
lui repetată va exclude confuzia. în acest sens, propunem, de legeferenda, a se
substitui în cuprinsul Codului civil termenul convenţie, prin cel de contract.
Prin urmare, în prezent, se poate pune semnul egalităţii între noţiunile
contract şi convenţie, acestea fiind sinonime.
Prezintă interes şi corelaţia dintre noţiunea contract şi noţiunea
obligaţie, contractul fiind principalul izvor de obligaţii civile. Aceste noţiuni
sunt interdependente. Astfel, reglementările cuprinse în Titlul I Despre obligaţii
în general al Cărţii a treia din Codul civil sunt aplicabile obligaţiilor
contractuale, iar art. 678 prevede că, sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile
privind obligaţiile contractuale sunt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în
măsura în care, ţinându-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.
Din această prevedere legală rezultă că normele din Codul civil care
reglementează obligaţiile contractuale reprezintă dreptul comun în materie de
obligaţii patrimoniale.
Contractul şi acordul non-juridic. Contractul, ca acord de voinţe
încheiat cu scopul de a produce efecte juridice şi guvernat de principiul forţei
obligatorii (pacta sunt servanda), trebuie distins de acordurile de pură
curtoazie, complezenţă sau toleranţă.
149-150; Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit., p.37-39: Petrescu, R. Drept civil Teoria obligaţiilor.
Răspunderea delictuală, Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, p. 17-18; Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., p.
19.
1 Art. 43 din Codul civil din 26.12.1964 prevedea că se consideră convenţie actele săvârşite de
cetăţeni sau de organizaţii în scopul de a naşte, modifica sau a stinge drepturi sau obligaţii civile.
Convenţiile pot fi unilaterale, bilaterale sau multilaterale (contracte).
2 Art. 42, 43, 879, 927, 965, 1029, 1041, 1105, 1189, 1192, 1215, 1216. 1217, 1327,
1359, 1377, 1431.
3 Le8ea nr- 780 din 27.12.2001 privind actele legislative, în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova ,

2002, nr. 36-38.

44
 Dacă, în cazul contractului, părţile sunt conştiente că se expun, prin
acordul lor, în caz de neexecutare, mijloacelor de constrângere ale puterii de
stat, cel care acceptă o întâlnire, o invitaţie la cină etc. nu îşi asumă astfel o
răspundere juridică. De asemenea, cel care acceptă să ia în maşina sa un prieten
sau un autostopist nu îşi asumă responsabilitatea unui contract de transport.
Aceste situaţii pot atrage uneori consecinţe de drept (răspundere delictuală în
caz de accident), dar aceste consecinţe se vor aprecia în afara regulilor
contractului1.
Aşadar, prin angajament de onoare se înţelege acordul ale cărui părţi ştiu
sau trebuie să ştie că nu pot apela la forţa de constrângere a statului în caz de
neexecutare. Acest angajament generează obligaţii naturale în a căror privinţă
nu se poate cere executare silită (art. 517 alin. (2) lit. a) din Codul civil).
Delimitarea dintre angajamentul de onoare şi contract trebuie stabilită
pomindu-se de la idea care animă acordul de voinţă, lucru dificil de realizat în
anumite situaţii. Astfel, cu greu ar putea fi calificat drept contract de depozit
faptul că o persoană lasă un obiect la un barman sau permite să se folosească de
locul său de parcare în absenţa sa. Dar, în cazul unei înţelegeri prin care o
persoană se obligă să împrumute alteia o sumă de bani pentru cumpărarea unui
automobil, cu condiţia ca, ulterior, să fie plimbată cu acest automobil, ar fi
dificil pentru instanţa sesizată cu judecarea cauzei, în eventualitatea unui litigiu,
să stabilească frontiera între acordul de pură curtoazie şi contract şi măsura de
aplicare a regulilor acestei din urmă instituţii. Prin urmare, instanţele de
judecată urmează să analizeze circumstanţele fiecărui caz în parte pentru a
stabili dacă anumite acorduri de voinţe sunt sau nu contracte.

§2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CONTRACTULUI

Reglementarea juridică a contractului se realizează prin norme juridice

care stabilesc modul de încheiere şi de executare de către părţile contractante a
obligaţiilor ce rezultă din el, precum şi a consecinţelor care survin în caz de
neexecutare, în sens larg, a obligaţiilor asumate. Totodată, nu este lipsită de
interes nici cercetarea metodei de reglementare de către legiuitor a contractului
în scopul determinării caracterului normelor juridice care reglementează
contractul.

Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit., p. 38.

45
 După cum s-a constatat, 83% din normele civile sunt consacrate
reglementării raporturilor contractuale şi 17% , altor categorii de raporturi1.
Reglementarea juridică a contractului în Codul civil al Republicii
Moldova este similară celei din Codul civil german. în Cartea I şi II din Codul
civil german se conţin norme referitoare la dreptul obligaţional. Normele
juridice din Cartea I se raportă la Dispoziţii generale cu privire la contracte,
Cartea a II conţine norme care se raportă la Dispoziţii generale cu privire la
obligaţii, inclusiv norme care izvorăsc din contracte şi norme care se referă la
„anumite categorii de obligaţii”.
Codul civil al Repulicii Moldova conţine reglementări ce se referă la
Contracte în Cartea a l\\.Obligaţiile, Titlul II. Despre contracte în general.
Acest titlu este structurat în 7 capitole:
Capitolul I . Dispoziţii generale cu privire la contract şi la conţinutul
contractului (art. 666-678);
Capitolul II. încheierea contractului (art. 679-703);
Capitolul III. Contractul sinalagmatic (art. 704- 711);
Capitolul IV. Clauzele contractuale standard (art. 712-720);
Capitolul V. Contractul în folosul unui terţ (art. 721-724)
Capitolul VI. Interpretarea contractului (art. 725-732);
Capitolul VII. Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului (art.
733-752).
La fel, Cartea a IlI-a, Titlul III. Categoriile de obligaţii reglementează
diferitele categorii de obligaţii, marea lor majoritate referindu-se la contracte.
Astfel, din 34 de capitole, 29 sunt consacrate diferitelor categorii de contracte,
iar 5, obligaţiilor ce rezultă din acte juridice {promisiunea publică
derecompensă), faptelor juridice licite {gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără
justă cauză), precum şi faptelor ilicite (obligaţiile care nasc din cauzarea
de daune).
Pornind de la art. 666 alin. (2), care prevede aplicabilitatea faţă de
contract a normelor cu privire la actul juridic, se deduce faptul că normele
juridice cuprinse în Cartea I. Dispoziţii generale, Titlul III. Actul juridic şi
reprezentarea se aplică şi contractelor.
Este necesar de menţionat că tehnica juridică utilizată de legiuitor
presupune că unor categorii speciale de obligaţii incluse în Cartea a III, Titlul
III, de exemplu vânzare-cumpărare, li se vor aplica în mod subsidiar normele
din Titlul II. Despre contracte în general. Dacă şi aceste norme sunt

' lilaivimoBa, A. A. UiieinuemimeCKM fipOO.lCMbl tipUGOdOCO £ numirea juuHocmu e

coijucuucmmecKOM oouţecnwe, UJJ-BO CapaTOBCKoro ynHB-Ta, CapaTOB, 1982, c. 35.

46
- r consacrate ; insuficiente, se vor aplica normele juridice cuprinse în Titlul I. Despre obligaţii
raporturi1, itl în general, Cartea a III din Codul civil.
Republicii din Acestor prevederi li se aplică, prin prisma art. 666 alin. (2) , normele
Codul -- juridice din Cartea I, Titlul III. Actul juridic şi reprezentarea.
Normele c u Trebuie relevat de asemenea faptul că, reieşind din prevederile art. 678,
contracte, c' t sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sunt
:< privire la aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinându-se cont de
natura obligaţiei, acest lucru este posibil.
L'e se referă la
Reglementarea juridică a contractului nu se limitează însă la normele
.. se referă la \ juridice nominalizate. Practic, în fiecare dintre cele cinci cărţi ale Codului civil,
general. se găsesc norme juridice privind contractele. Astfel, în Cartea I, în afară de
normele juridice nominalizate mai sus, se pot da, cu titlu de exemplu, prevederi
la conţinutul care se referă la capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârste cuprinse între 14
şi 18 ani, precum şi a celor care nu au împlinit 14 ani (art. 21 şi 22). Prevederi
referitoare la contract se conţin în art. 25 alin. (2), art.43, 44, 50 alin. (1), art. 53
alin. (2), (3) şi (4), precum şi în art. 351, 352, 357, 359 din Cartea a doua.
k Drepturile reale.
Este relevant şi faptul că unul dintre temeiurile principale de constituire
a drepturilor reale este actul de constituire, acesta îmbrăcând forma de contract:
creţului (art. contractul de constituire a uzufructului, dreptului de uz sau abitaţie, dreptului
de superfîcie sau servitute. La fel, drepturile reale accesorii, cum ar fi gajul sau
Iglementează ipoteca, apar, de regulă, în baza contractului de gaj (art. 466 alin. (1) coroborat
r|& contracte, cu art. 468 din Codul civil şi art. 6 alin. (2) coroborat cu art. 13 din Legea nr.
pe contracte, 449 din 30.07.2001 cu privire la gaj1) sau în baza contractului de ipotecă (art.3,
nţ.. publică 11,12 din Legea nr. 142 din 26.06.2008 cu privire la ipotecă)2.
im no [tâţirea De asemenea, conţin norme juridice care se referă la contract: Cartea a
z r. cauzarea patra. Dreptul succesoral (art. 1560), Cartea a cincea. Dreptul internaţional
privat (art. 1610-1613).
tarea faţă de Totodată, norme juridice care se referă la contracte se regăsesc şi în legi
normele speciale. Astfel, prevederile din Codul civil cu privire la contractul de leasing
’k/ uridic şi (art. 923-930) se completează cu cele ale Legii nr. 59 din 28.04.2005 cu privire
la leasing3, dispoziţiile din Codul civil cu privire la contractul de franchising
d: legiuitor (art. 1171-1178) se completează cu cele ale Legii nr. 1335 din 01.10.1997 cu
. -'Titlul privire la franchising4, dispoziţiile din Codul civil cu privire la contractul de
i:ir normele
norme sunt

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.20. 2

Idem, 2008, nr. 165-166.
i - mu e Idem, 2005. nr. 92-94.
c A Idem, 1997, nr. 82-83.

47
transport se completează cu dispoziţii din legi speciale care reglementează
contractul de transport1 etc.
La fel, şi unele acte normative subordonate legii reglementează anumite
relaţii contractuale, cum ar fi Hotărârea Guvernului nr. 854 din 28.07.2006 cu
privire la Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje1 2, Hotărârea
Guvernului nr. 1010 din 31.10.1997 cu privire la aprobarea Regulilor comerţului
de consignaţie3. Hotărârea Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare nr. 48/7 din
17.12.2002 cu privire la aprobarea actelor normative privind activitatea de
brokeraj şi dealer4, Hotărârea Consiliului de Administraţie al Agenţiei Naţionale
pentru Reglementare în Energetică nr. 415 din 25.05. 2011 privind aprobarea
Regulamentului pentru furnizarea şi utilizarea gazelor naturale5, Hotărârea
Consiliului de Administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în
Energetică nr. 393 din 15.12.2010 privind aprobarea Regulamentului pentru
furnizarea şi utilizarea energiei electrice6 etc.
Prin urmare, normele juridice care reglementează instituţia contractului pot
fî structurate în trei nivele. Primul nivel este reprezentat de Codul civil, al doilea, de
diverse legi speciale, al treilea, de actele normative subordonate legilor.
Prima problemă care se ridică în acest sens constă în corelaţia dintre
normele din Codul civil şi cele din legile speciale. în acest sens, menţionăm că
legislaţiile unor state soluţionează problema în cauză acordând prioritate
Codului civil. Astfel, conform art. 4 alin. (2) din Codul civil al Ucrainei, dacă un
subiect cu drept de iniţiativă legislativă prezintă în Parlament un proiect de lege
care reglementează anumite relaţii sociale altfel decât o face Codul civil, el
trebuie să prezinte şi un proiect de lege de modificare a acestui cod, ambele
proiecte urmând să fie examinate simultan.
Art. 3 alin. (2) din Codul civil al Federaţiei Ruse prevede că normele
juridice care se conţin în alte legi trebuie să corespundă prevederilor Codului
civil, instituind, astfel, supremaţia Codului civil în raport cu legile speciale care
conţin norme juridice civile.

1 De exemplu. Codul transporturilor rutiere, aprobat prin

Legea nr. 150 din 17 iulie 2014 (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2014, nr. 247-248), Codul naviga (iei maritime
comerciale al Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr. 599
din 30 septembrie 1999 (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2001, nr. 1-4.); Codul transportului feroviar al
2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr. 124-125.
Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr. 309 din 17.07.2003
3(Monitorul Oficial
Idem, 1997, alRepublicii Moldova, 2003, nr. 226-228) etc.
nr. 79-80.
4 Idem, 2003, nr. 20-22.
5 Idem, 2011, nr. 131-133.
6 Idem, 2011, nr. 59-62.

48
re reglementează în România, prin Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a
Codului civil1, s-a reuşit soluţionarea aceastei probleme. Legea de aplicare a
nentează anumite înlăturat, prin abrogare totală (la aceeaşi dată sau la o alta), mai multe acte
I n 28.07.2006 cu normative anterioare, sau, prin abrogare parţială, textele de conflict existente în
. jaje2, Hotărârea mai multe acte normative generale sau speciale. Nu mai puţin, Legea privind
narea Regulilor punerea în aplicare a Codului civil, urmând concepţia codului privind
■Leţei Financiare necesitatea codificării anumitor norme de drept comun din legile speciale şi,
< : mative privind respectând cu stricteţe principiile lex specialis derogat lex generalis şi generalia
Administraţie al : specialibus non derogant, a operat nenumărate modificări şi completări în
din 25.05. 2011 corpul unor astfel de legi1 2.
cnizarea gazelor în Republica Moldova, la soluţionarea acestei probleme, trebuie luate în
Naţionale pentru considerare prevederile art.2, lit. b) din Legea nr. 1125 din 13 iunie 2002 pentru
r: nd aprobarea e punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova3, care prevede că, la
etc. data intrării în vigoare a Codului civil al Republicii Moldova nr.l 107-XV din 6
taţi a contractului iunie 2002,legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care
ic Codul civil, aî I nu contravin acestui cod. Soluţionarea situaţiilor juridice în curs de realizare la
. e subordonate data intrării în vigoare a Codului civil se va efectua în conformitate cu articolul
6 al acestuia.
i corelaţia dintre
Astfel, legiuitorul a consacrat principiul lex posterior derogat priori.
p. menţionăm că
Totodată, urmează a se ţine cont şi de principiul lex specialis derogat lex
Ireind prioritate Bl
generalis şi generalia specialibus non derogant consacrat în art. 6 alin. (3) din
L crainei, dacă en:
Legea nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative4, care prevede că, în caz
an proiect de face
de divergenţă între o normă a actului legislativ general şi o normă a actului
Codul civil, sr :i
legislativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului legislativ
cod. ambele
special.
.ce că normele Chiar dacă legiuitorul a pus accentul pe noţiunile de act legislativ
ecerdor Codului c: general şi act legislativspecial atunci când a soluţionat această problemă, mai
. >neciale care corect, în opinia noastră, ar fi ca accentul să se pună pe corelaţia dintre normele
juridice şi nu dintre actele legislative. Astfel, este posibil ca un act legislativ
special să conţină norme generale, după cum este posibil ca un act legislativ
general să conţină norme speciale. Aşadar, trebuie să comparăm între ele
dts " iulie 2014 - normele juridice şi nu actele legislative în care se regăsesc. Vom analiza ipoteza
maritime I cr:embrie normelor şi vom identifica care dintre acestea are o ipoteză mai specială, mai
1999 partfci feroviar
a! > . ai Republicii
restrânsă, şi care mai generală. Evident, dacă o normă este mai nouă, trebuie să
o aplicăm prioritar, cu excepţia cazului când ea este generală şi

1 Monitorul Oficial al României\ 2011. nr. 409.

2 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.'. Baias, F.A., Cllddl'Uţ Ei Şl ftlţU) pt
3 Monitorul Oficial a! Republicii Moldova, 2002, nr. 82.
4 Idem, 2002, nr. 36-38.

49
nu se poate deduce intenţia legiuitorului de a abroga toate normele
contradictorii, atât generale, cât şi speciale.
Cea de a doua problemă se referă la corelaţia dintre diferitele categorii
de acte normative. De exemplu, care ar fi corelaţia dintre hotărârile Guvernului
şi actele emise de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale (Agenţia
Naţională de Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia
Informaţiei, Agenţia Naţională de Reglementare în Energetică etc.)? Răspunsul
la această întrebare îl găsim în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 317 din 18.07.2003
privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale1, care prevede că actele normative ale autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale trebuie să corespundă întocmai
prevederilor constituţionale, legilor, precum şi hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului. Prin urmare, hotărârile şi ordonanţele Guvernului au o putere
juridică superioară actelor normative emise de autorităţile administraţiei publice
centrale, evident şi locale.
Reglementarea juridică a contractului nu se limitează doar la nivelul
actelor normative de drept intern, la nivel internaţional existând mai multe
convenţii în acest sens. Astfel, pot fi numite ca exemplu: Convenţia ONU asupra
contractelor internaţionale de mărfuri (Viena,1980), Convenţia UNIDROIT
privind contractul internaţional de factoring (Ottawa,1988), Convenţia
UNIDROIT privind contractul internaţional de leasing (Ottawa, 1988) etc.
La nivelul Uniunii Europene, la 19 iunie 1980, a fost deschisă la Roma
spre semnare Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, care a
intrat în vigoare la 1 aprilie 1991. Această convenţie a creat un sistem de norme
armonizate în ceea ce priveşte conflictul de legi în privinţa obligaţiilor
contractuale în cadrul UE1 2. Ulterior, la 4 iulie 2008, în baza convenţiei a fost
aprobat Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale (denumit şi Regulamentul Roma I).
Menţionăm totodată că, prin prisma art. 7 din Codul civil, prevederile
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte au prioritate faţă
de legislaţia ei civilă.
Metoda de reglementare şi caracterul normelor juridice.
Comportamentul părţilor contractante este reglementat atât prin contractul
încheiat între ele, cât şi prin normele juridice aplicabile unui anumit tip de
contract. Astfel, contractul are o dublă natură volitivă. El reflectă, pc de o

1 Idem, 2003, nr. 208-210.

2 Belohlavek, A. J.Convenţia de la Roma. Regulamentul
Roma I. Comentariu, Editura C.H. Beck, Bucureşti.2012, p. 5-
6.
parte, voinţa părţilor contractante, pe de alta, voinţa legiuitorului transpusă în
acte normative.
Găsirea unui echilibru între voinţa părţilor contractante şi cea a
legiuitorului reprezintă o adevărată provocare pentru legiuitori. Astfel, adepţii
teoriei volitive, numită şi teoria autonomiei devoinţă , bazată pe filosofîa
dreptului din secolul al XlX-lea şi marcată de un liberalism total, legat de
filosofîa individualistă, pun accentul pe supremaţia contractului în raport cu
legea, astfel încât voinţa umană este concepută ca un temei unic al puterii
contractuale. Dacă se realizează un acord de voinţe între părţile contractante,
nimic nu se poate împotrivi formării contractului şi realizării efectelor sale.
Această teorie şi-a găsit consacrare juridică în Codul civil francez din 1804 şi în
codurile civile care s-au ispirat din el.
La polul opus se regăseşte teoriasupremaţiei legii, conform căreia, în
economia planificată de tip socialist, rolul contractului, influenţat de planurile
de dezvoltare economică, se reduce la minimum.1
Instituţia contractului este reglementată în prezent atât prin norme
juridice cu caracter dispozitiv, cât şi prin norme juridice cu caracter imperativ.
Spre deosebire de normele juridice imperative, care pot fi înlăturate doar prin
refuzul de a încheia contract, normele dispozitive conferă posibilitatea de a
încheia contract indiferent de atitudinea părţilor faţă de conţinutul unei
asemenea norme sau de voinţa acestora de a deroga de la prevederile ei. Aceasta
se explică prin faptul că neglijarea normelor imperative este sancţionată de
legiuitor cu nulitate absolută (art. 220 alin. (1) din Codul civil), în timp ce
derogarea de la normele dispozitive este permisă, legiuitorul lăsând la discreţia
părţilor acest lucru.
Semnul distinctiv principal, dar nu exclusiv, al unei norme dispozitive îl
constituie formula “dacă legea sau contractul nu prevede altfel”. Cu această
formulă poate să înceapă ori să se încheie un anumit text de lege. De exemplu,
prevederea art. 779 alin. (1) din Codul civil începe cu formula dacă din contract
şi din esenţa obligaţieinu rezultă altfel, iar în continuare se prevede că
vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia
bunurilor care, după caracterul lor, nu necesită ambalare. în cazul în care
contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod
obişnuit pentru acest tip de bunuri. Prevederea din art. 867 alin. (2) se încheie cu
formula examinată: Contractul de împrumut este gratuit dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.

Betie/wKTOB, A. BJhâpciHHbie mpydbi no roaotcdancKOMy

npaey. B 2 T. TOM 1 .(KnaccHKa POCCHHCKOH UHBHJIHCTHKH), H3,aaTe.nbCTBO
CraTVT, MockBa, 2004, c. 394-404.
 Normele juridice cu caracter dispozitiv pot să ofere o alternativă părţilor
contractante cum ar fi, de exemplu, norma art. 847 alin. (2) din Codul civil care
prevede că renta poate fi plătită în bani sau în natură.
O construcţie specifică cu caracter complex o reprezintă normele
dispozitive care reglementează tipurile clauzei penale. Astfel, conform
prevederilor art. 626 alin. (2), creditorul are dreptul să pretindă la repararea
prejudiciului în partea neacoperită prin clauză penală (clauză penală inclusivă).
în cazurile prevăzute de lege sau de contract, creditorul poate cere sau
despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea
prejudiciului peste penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar
penalitate (clauză penală exclusivă). Această normă juridică conferă părţilor
contractante posibilitatea de a alege orice tip de clauză penală. Totodată, dacă nu
este prevăzută în contract, clauza penală alternativă, punitivă sau exclusivă
poate fi solicitată doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Normele cu caracter dispozitiv, reprezentând o garanţie a manifestării
libertăţii de voinţă a părţilor contractante, au şi un rol tehnico-legislativ
important prin excluderea necesităţii de a se insera în contract prevederi legale
care să reglementeze anumite relaţii contractuale în cazul în care părţile cad de
acord cu aceste prevederi.
Este de menţionat faptul că soluţia care se conţine în normele juridice
dispozitive se bazează pe caracterul general recunoscut şi practica contractuală
formată în anumite domenii, prezentându-se ca una dintre variantele optime din
multitudinea de posibile variante de reglementare a raporturilor contractuale.
Normele juridice dispozitive corespund esenţei ramurii dreptului civil care
reglementează relaţiile bazate pe economia de piaţă.
Totodată, în Codul civil, inclusiv în partea reglementărilor ce se referă la
contract, există un număr destul de mare de norme imperative.
Normele cu caracter imperativ, spre deosebire de cele cu caracter
dispozitiv, nu au trăsături externe specifice. însuşi modul de expunere, fără
posibilitatea conferită părţilor de a îşi reglementa propria conduită, denotă
caracterul obligatoriu al unei astfel de norme juridice pentru părţile contractante.
Prin caracterul lor absolut obligatoriu, normele imperative concurează cu
unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil, şi anume principiul
libertăţii contractuale (art.l alin.(l) şi (2) din Codul civil coroborat cu art. 667).
Astfel, în chiar textul art. 667 alin. (1) din cod se menţionează: Părţile
contractante pot încheia în mod liber,în limitele normelor imperative de drept ,
contracte şi potstabili conţinutul lor (.s.n.). Prin această flOTlM jlUltlM»
legiuitorul a stabilit, pe de o parte, limitele voinţei părţilor contractante, iar pe

52
alternativă 11 de alta, supremaţia normelor imperative în raport cu principiul libertăţii
din Codul contractuale.
La prima vedere, o astfel de abordare tehnico-legislativă se pliază
intă normele
perfect pe teoria supremaţiei legii specifică statelor cu economie planificată şi
fel. conform
nu celor cu economie de piaţă. După cum s-a menţionat în doctrină', deosebirile
ia repararea
dintre reglementările juridice specifice unei economii planificate şi cele
ilă
specifice unei economii de piaţă nu constau doar în coraportul cantitativ dintre
inclusivă).
normele imperative şi cele dispozitive, ci şi în scopul normelor imperative.
ate cere sau Astfel, reglementarea contractelor prin norme imperative urmăreşte un
?re repararea triplu scop, şi anume ocrotirea:
te cere doar - părţii mai slabe a contractului;
".r'eră - intereselor terţelor persoane (în primul rând, ale creditorilor reali şi
părţilor ale
otodată, dacă creditorilor potenţiali);
sau exclusivă - ordinii publice şi a valorilor unanim acceptate.
manifestării Menţionăm că, încă în dreptul privat roman, intervenţia statului în sfera
ico-legislativ privată se justifica anume prin acest triplu scop.
\eaeri legale Dintre instituţiile juridice care ocroteau partea mai slabă a contractului
ârţile cad de relevăm leziunea, ca temei de declarare a nulităţii unui contract încheiat într-un
concurs de împrejurări dificile. Condiţia principală pe care urma să o
rele juridice dovedească partea prejudiciată era ca bunul să fi fost vândut la un preţ mai mic
contractuală de jumătate din costul lui real.
e otime din ; Cel de-al doilea scop se realiza prin intermediul acţiunii pauliene. Prin
>ntractuale. această instituţie juridică, creditorii debitorului care a dispus prin fraudă de
CJ\ il care bunurile sale cu scopul de a prejudicia interesele creditorilor puteau solicita
ce -e referă anularea actelor juridice încheiate în astfel de condiţii.
în dreptul privat roman, cel de-al treilea scop se justifica prin
c caracter necesitatea protejării şi ocrotirii nu numai a ordinii publice, ci şi a bunelor
punere, fără moravuri.
_ :ă. denotă Aceste aspecte în legislaţia Republicii Moldova le vom analiza în cadrul
Kru părţile tratării principiului libertăţii contractuale.
în concluzie, menţionăm că metoda utilizată de legiuitor în
concurează reglementarea instituţiei contractului este una dispozitiv-imperativă. Deseori,
e principiul legea are rolul de a suplini voinţa părţilor contractante, existând însă numeroase
icrat cu art. norme cu caracter imperativ, a căror instituire este justificată prin necesitatea
ază: Părţile ocrotirii părţii mai slabe în contract, ocrotirii intereselor creditorilor, a ordinii
publice şi a bunelor moravuri.
H e de
Epar-HHCKHH, M.H.,BMTPfiHCKiiif, B.B. UosoeopHoe npaeo. Kuma nepecm. Ooiuue
drept, no.iootcemm. H3,aaTejibCTBO CraTyT.MocKBa, 2000, c.91.

nâ uridică,
53
ian ie. iar pe
 §3. ROLUL, FUNCŢIILE ŞI EVOLUŢIA CONTRACTULUI

Rolul contractului. Dreptul civil este dominat de două instituţii

fundamentale: instituţiadreptului de proprietate şi instituţia contractului.
Contractul ca instituţie juridică de drept civil a cunoscut o evoluţie
paralelă cu cea a dreptului de proprietate. Născut din nevoile schimbului de
activităţi şi, în primul rînd, ale schimbului de mărfuri, contractul îşi afirmă
prezenţa în societate nu numai în domeniul circulaţiei, dar şi în cel al producţiei,
fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante
componente ale activităţii economice1.
Circuitul civil ca formă juridică de realizare a relaţiilor economice este
constituit dintr-o multitudine de acte de înstrăinare şi de dobândire a bunurilor1
2.

Relaţiile economice bazate pe principiul marfa-bani se realizează în

dependenţă de corelaţia dintre cererea şi oferta care există pe piaţă. Această
corelaţie dintre cerere şi ofertă determină preţul bunurilor, al lucrărilor sau al
serviciilor şi presupune stabilirea de legături economice şi juridice între
producători şi consumatori. De multe ori, între aceste categorii de persoane pot
să apară intermediari3, care facilitează dinamica circuitului civil sau comercial,
având rolul de a asigura o conexiune efectivă între cererea şi oferta existente pe
o anumită piaţă.
Contractul reprezintă un mecanism juridic unic în cadrul căruia interesul
uneia dintre părţi, în principiu, poate fi satisfăcut doar prin satisfacerea
interesului celeilalte părţi contractante. Anume din această particularitate reiese
interesul participanţilor la circuitul civil de a încheia contracte4.
Iată de ce, anume contractul bazat pe interesul reciproc al părţilor
contractante poate asigura o astfel de organizare, ordine şi stabilitate în circuitul
economic, care nu ar putea fi obţinute nici prin intermediul celor mai dure
mijloace juridico-administrative5.
Astfel, contractul este un instrument juridic prin care se realizează o
conexiune operativă şi flexibilă între producători, distribuitori şi consumatorul
final, asigurând dinamica circuitului civil şi facilitând circulaţia mărfurilor,
1 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 21.
2 rpa.ncdaHCKoe npaeo. B 2 T. rio:iyTOM 1. YneâHUK.
OTB. pe/t- npocf). CyxaHOB E.A. 2-e H3,a., nepepa6. H /ton.
3 Pentru detalii referitor la activitatea
H3,aaTejibCTBoEEK, MocKBa. 2003,de
c. intermediere,
150. ve/i:
Mîţu, Gh. Reprezentarea si intermedierea în dreptul
4 JJoeoeop e uapodHOM X03Hucmee(eonpocbt o6u{eu
/?r/v<af/,Notograf Prim, Chişinău, 2014, 386 pag.
mcopuil). OîB. p61 CyjlGHMGtiOD
MiK»
5 AjiMa-Ara,npaeo:
fpaoicdaHCKoe 1987, c.
TOM32.1; YueduuK. floa pea.
CepreeBa A.n., TojicToro K).K. 5-e HI/L, nepepaS. H aon.,
FIEOIOJI Jl.B PO>KHHKOB, MocKBa. 2001, c. 488.
54
 două instituţii lucrărilor şi a serviciilor. în virtutea acestui fapt, contractul ca formă juridică
tractului. poate asigura echilibrul necesar între cerere şi ofertă, piaţa cu mărfurile de care
>cut o evoluţie au nevoie consumatorii.
1 >chimbului de După cum s-a afirmat în doctrină1, reglementarea contractelor înseamnă
actul îşi afirmă legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte,
ir şi în cel al se fenomenul circulaţiei mărfurilor prin intermediul banilor, pe de alta, fenomenul
aceste două creditului, menit să înlesnească circulaţia mărfurilor. în acest mod, s-a realizat
trecerea uşoară a bunurilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei şi, de aici, în
economice este sfera consumului personal şi consumului de producţie. Astfel, s-au înlesnit
ire a bunurilor2, operaţiile de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta.
e realizează în Contractul serveşte ca instrument juridic pentru producători, care, pentru
piaţă. Această u a îşi organiza producţia de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii,
c rări lor sau al intră în relaţii economice cu furnizorii de materie primă sau cu alţi comercianţi.
uridice între le Contractul este un instrument juridic prin al cărui intermediu persoanele fizice
persoane pot - pot dispune de veniturile pe care le obţin din diferite activităţi, procurând bunuri,
au comercial, lucrări sau servicii în vederea satisfacerii necesităţilor materiale, culturale,
rta existente pe spirituale sau personale. Contractul contribuie la creşterea încrederii persoanelor
fizice şi juridice în faptul că activitatea lor comercială va fi asigurată cu cele
cadrul căruia
necesare, iar rezultatele activităţii lor comerciale vor fi recunoscute de către
doar prin ■ din
consumatori şi vor fi apreciate la justa lor valoare. Această încredere duce la
această de a
dezvoltarea activităţii de antreprenoriat prin diversificarea producţiei de mărfuri,
încheia
prin creşterea şi lărgirea spectrului de servicii şi lucrări. Contractul asigură
oc al părţilor - distribuirea valorilor economice produse în societate, deoarece, prin intermediul
labilitate în diul lui, bunurile, lucrările şi serviciile îşi găsesc destinatarii finali.
celor mai Funcţiile contractului. în doctrina de specialitate nu există o părere
unanimă faţă de funcţiile specifice contractului. Astfel, în opinia unor
i realizează o doctrinari2, contractul are următoarele funcţii:
consumatorul ia -funcţie iniţiatoare, contractul reprezentând un act de manifestare a
mărfurilor, iniţiativei şi a disponibilităţii părţilor contractante;
- funcţie deprogramareşicoordonare, care constă în faptul că, prin
intermediul lor, părţile convin asupra unui program, a unui plan de acţiuni, pe
care aceştia urmează să îl realizeze; aşadar, contractul este un instrument de
coordonare a intereselor, scopurilor activităţii, a tipurilor şi a formelor de
interacţiune între subiecţii de drept care nu se află pe poziţii de subordonare;
3 L A. 2-e
H3a., dentar ea
' A,bu> I- Contractul şi răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 13.
şi .!VCHOB M.K. 2 CoeemcKoe epaxcdaucKoe npaeo. YuedHUK. B 2 T. TOM 1. FIo/i pea. KpacaBHHKOBa O.A. 3-

H ).k\ 5-e H3U., e M3zi. Hcnp. H flori. MocKBa, 1985, c. 435-438; Cimil, D.Calificarea raporturilor contractuale
Grafema Libris, Chişinău, 2013, p. 25-26.

55
 - funcţie informativă, care se manifestă prin stabilirea exactă, în
cuprinsul său, a voinţei reale a părţilor contractante care au convenit asupra
tuturor clauzelor lui esenţiale;
- funcţie de garantare, ce conferă părţilor contractante posibilitatea de
a apela la mijloace specifice de stimulare şi de garantare a executării obligaţiilor
contractuale (gaj, arvună, clauză penală etc.);
- funcţie de apărare, menită să asigure executarea în natură a
obligaţiilor contractuale, iar în cazul în care una dintre părţile contractante nu îşi
execută în sens larg obligaţiile, cealaltă are dreptul să recurgă la mecanisme
coercitive prin obligarea executării silite în natură sau prin echivalent.
Alţi autori1 însă consideră că aceste funcţii erau specifice contractului
din perioada sovietică, atunci când acesta era un factor de direcţionare a
dezvoltării economiei planificate, având un rol şi o importanţă reduse.
In prezent, ca urmare a schimbărilor cardinale care s-au produs în
dirijarea economiei prin trecere de Ia o economie planificată la una de piaţă şi
ca urmare a noilor reglementări ale relaţiilor sociale prin Cod civil şi alte legi,
funcţia principală, determinantă a contractului este funcţia de reglementare.
Această opinie este împărtăşită de majoritatea doctrinarilor1 2 care s-au
preocupat de analiza juridică a contractului. In virtutea acestei funcţii,
contractul este un instrument juridic, care, de rând cu actele normative în sens
larg, reglementează un spectru amplu de relaţii sociale între persoane fizice şi
juridice, fiind considerat pe bună dreptate lege a părţilor.
Principala funcţie a contractului se reduce Ia reglementarea în cadrul
legii a comportamentului participanţilor la circuitul civil, prin indicarea
limitelor imperative în care urmează să se încadreze conduita acestora, a
consecinţelor care survin în cazul depăşirii acestor limite.
în doctrina de specialitate, au existat în timp mai multe păreri despre
corelaţia dintre lege şi contract, fiind expuse trei păreri.
Astfel, adepţii teoriei volitive considerau contractul, care reprezintă
voinţa părţilor contractante, ca fiind superior legii, aceasta având doar rolul de a
suplini voinţa părţilor.

1 3a6oeB, K.H. flpaeoebieu (fnuococpunecKue acnermbi

zpajK'dancKO-npaeoeozo dozoeopa. fOpmiHHecKHH
2ueurpllpecc, BpariiHCKHH,
CamcT-rieTepc6ypr, 2003, BHTPHHCKHH,
M.M.,c. 29-30.
B.BJţocoeopnoe npaeo. KHUPCÎ ncpean. 06u\ue
no.iojtceHUH.W'ijxdLVQiXbCJBoCTQ.TyY,
MOCKBH, 2000, c. 13-14; fpaotcdaHCKoe npaeo:
TOM 1 .y'neoHUK. flozi pea. Cepreesa, A.fl.,
TOJICTOIO, K).K. 5-e H3a., nepepao. H .ion., FlbOIOJI
JI.B PWKHHKOB, MocKBa, 2001, c. 488-489;
rpawdaHCKoe npaeo. B 2 T.noiiyroM 1: YneonuK.
OTB. pea. npo<|>. CyxaHOB, E.A. 2-e HM., nepepao. H m.
MlWejlbCTRO BEK. 56 MOCtvflS, 20W, c. 150-151;
Cimil, D.Calificarea raporturilor contractual, Grafema Libris.
Chişinău. 2013, p. 25-26.
 Adepţii teoriei supremaţiei legii considerau contractul ca având un rol
secundar, fiind încheiat în baza prevederilor legii.
în fine, adepţii teoriei empirice considerau că voinţa părţilor este
îndreptată doar spre producerea unui anumit efect economic, în timp ce efectele
juridice ale contractului propriu-zis sunt concepute de legiuitor ca mecanisme
juridice pe care părţile contractante, posibil, nu le-au avut în vedere şi, deseori,
nici nu au avut idee despre producerea lor1.
După cum am menţionat în paragraful referitor la reglementarea juridică
a contractului, aceste teorii au stat la baza reglementărilor juridice ale
contractului în diferite sisteme de drept, pornind de la reperele ideologice care
au dominat o anumită epocă istorică.
Astfel, teoria volitivă a stat la baza reglementării instituţiei contractului
în Codul civil francez din 1804 şi a codurilor civile inspirate din Codul civil
francez, în timp ce teoria supremaţiei legii s-a aflat la baza reglementării
contractului în ţările din fostul lagăr socialist şi cele din ex-URSS.
Datorită funcţiei sale reglementative, contractul se aseamănă cu un act
normativ în sens larg2. între contract şi actele normative în sens larg există însă
două deosebiri principale şi principiale.
Prima deosebire ţine de originea normelor reglementative, care, în cazul
contractului, constă în voinţa părţilor, iar în cazul actelor normative în sens
larg, constă în voinţa legiuitorului.
A doua deosebire ţine de domeniul de aplicabilitate a normelor
reglementative şi de cercul subiecţilor care cad sub incidenţa acestor norme.
Astfel, contractul, fiind legea părţilor, reglementează doar conduita acestora în
virtutea principiului relativităţii efectelor sale. Pentru persoana care nu are
calitatea de parte contractantă, contractul poate genera doar drepturi, nu şi
obligaţii'.
Un act normativ în sens larg instituie, de regulă, norme de conduită cu
caracter general şi impersonal4 aplicabile unui cerc nedeterminat de subiecţi,

1 EpariiHCKHH, M.H., BMTPHHCKHH, B.B. JJoeoeopuoe npaeo. Kmiza nepean. Ooupie

nojiooKeHun, c. 13.
2 Prin act normativ în sens larg avem în vedere atât actele legislative, cât şi actele normative
subordonate legii (în sensul Legii nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative (Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. 2002, nr. 36-38. ) şi al Legii nr. 317 din 18.07.2003 privind actele normative
ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2003, nr. 208-210).
'Este vorba de contractul în folosul unui terţ. Vezi art. 721-724 din Codul civil.
4vezi art. 3 aiin. ţi) din Legea privind acteie legislative şi art. 2 din LcECd nr. 311 din
18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale.
orice restrângere a cercului de subiecţi cărora li se aplică un anumit act
normativ în sens larg urmând să fie prevăzută nemijlocit in textul acestuia.1
Aceste două deosebiri caracterizează anume contractul ca instituţie de
drept civil. în contractele normative, în care trăsăturile nominalizate mai sus
lipsesc1 2, limita care le-ar diferenţia de un act normativ dispare.
Cu toate acestea, chiar dacă vorbim despre contracte normative, rolul
principal în cadrul lor îi revine voinţei părţilor, voinţă îndreptată mai mult spre
încheierea contractului, decât spre stabilirea clauzelor care îi formează
conţinutul.
Profesorul Suhanov E.A. menţionează că funcţia de reglementare a
contractului ca fapt juridic se manifestă prin determinarea caracterului şi a
conţinutului contractului ca raport juridic, stabilind întinderea drepturilor şi a
obligaţiilor părţilor contractante, precum şi ordinea de executare de către părţi a
obligaţiilor contractuale3.
Astfel, dacă actele normative în sens larg stabilesc reguli generale de
conduită aplicabile unui cerc nedeterminat de persoane, contractul
reglementează un raport juridic concret, stabilit între subiecţi determinaţi, care
are un obiect şi conţinut reglementate prin contractul încheiat între părţi.
Evoluţia contractului. După cum se poate observa, contractul
reprezintă un instrument juridic indispensabil pentru orice societate bazată pe
economia de piaţă.
Dar oare în toate timpurile contractul a jucat un astfel de rol şi a avut o
asemenea importanţă? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie analizată
evoluţia contractului în diferite etape ale societăţii umane şi în diferite regimuri
politice, sociale şi economice.
Analiza unei anumite instituţii juridice necesită o incursiune în timp, în
scopul descoperirii originii şi fundamentelor ei. Oportunitatea unei astfel de căi

1 De exemplu, în conformitate cu art. 1 alin.(3) din Legea

insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012, statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public
nu sunt subiecte ale insolvabilităţii. La fel, în conformitate cu
art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege, nu sunt subiecte ale
insolvabilităţii
2 De exemplu,niciconform anexelor
persoanele şi nr.2
nr. 1 cu
fizice, excepţia
la Regulamentul
celor care
pentru activitateşideutilizarea
practicăfurnizarea întreprinzător.
gazelor Denaturale, aprobatLegea
asemenea. prin
Hotărârea
insolvabilităţii
ANRE se aplică
nu nr. 415 dinbăncilor.
25.05. 2011 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2011, nr. 131-133.) sunt stabilite clauzele
obligatorii ale contractelor de fur n izare a gazelor naturale
către consumatorul casnic şi noncasnic.
La fel, conform anexelor nr. 1 şi nr. 2 Ia Regulamentul pentru
furnizarea
3
şi utilizarea energiei electrice, aprobat prin
rpaxcdaucKoe
Hotărârea ANRE npaeo. B 2 15.12.2010
nr.393 din T. Ho.iyroM 1. YueCmuK. OTB.
(Monitorul Oficial al
pe/t. iipocjj. CyxaHOB, E.A. 2-e M3A.. nepepa6. H aon.,
Republicii Moldova, 2011, nr. 59-62) sunt stabilite clauzele
H3aaiejibCTBo EEK, MocKBa, 2003, c. 150-151.
obligatorii ale contractului de furnizare a energiei electrice
către consumatorul casnic şi noncasnic.
de cunoaştere este determinată de importanţa identificării principiilor clasice în
a căror bază s-a întemeiat o anumită instituţie, precum şi a modului de evoluţie a
acestei instituţii în diferite sisteme de drept.
Contractul este una dintre cele mai vechi construcţii juridice. înainte de
recunoaşterea lui ca izvor de apariţie a obligaţiilor, principalul izvor al apariţiei
acestora consta în fapte ilicite (delicte). Explicaţia este că delictul reprezenta un
temei de tragere la răspundere şi genera o reacţie negativă din partea statului faţă
de cel care l-a comis, reacţia fiind succesorul unui concept arhaic de răspundere,
manifestat prin răzbunare şi exprimat sintetic prin formula deja devenită celebră
din Legea talionului „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”.
Dezvoltarea diferitelor forme de interacţiune între oameni a determinat
necesitatea reglementării comportamentului lor, fie prin legi, fie prin crearea de
modele juridice proprii. Aceste modele au fost contractele. O perioadă
îndelungată, delictele şi contractele au fost recunoscute ca unicele temeiuri de
apariţie a obligaţiilor. în perioada înfloririi dreptului privat roman, devenise deja
clară insuficienţa acestor temeiuri de apariţie a obligaţiilor. Iustinian, ulterior şi
Gaius, a exprimat ideea necesităţii diversificării temeiurilor de apariţie a
obligaţiilor prin includerea a cel puţin încă două temeiuri: cvasidelicte şi
cvasicontracte.
în sistemul cvadripartit al izvoarelor de apariţie a obligaţiilor,
contractului îi revenea un rol tot mai important, devenind cu timpul principalul
izvor de apariţie a obligaţiilor.
în vechiul drept privat roman, contractul era dominat de principiul
formalismului, astfel încât, pentru încheierea lui, nu era suficient un simplu
acord de voinţă, ci era supus unui ritual rigid si complicat, diferit în funcţie de
importanţa economică a obiectului contractului. Astfel, pentru vânzări
(mancipatio) privind lucrurile de mare valoare economică (res mancipi -
pământul, animalele) era necesară prezenţa a şapte martori spre a aminti de
primele şapte triburi ale cetăţii, înfigerea suliţei în pământul cumpărat ca semn
al puterii dobândite asupra lui, a unei bucăţi de aramă, a balanţei, a libripensului,
precum şi folosirea unor formule invariabile consacrate, iar pentru lucrurile de o
valoare economică mai mică (nec mancipi), modul de transferare a dreptului de
proprietate era trac/itio, adică remiterea lucrului vândut.
Formalismul a fost atenuat mai târziu, când apar contractele care se
formau re verbis litteris, consensum, însă care nu aveau finalitatea de a
despovăra negoţul juridic de rigorile lui1.

1 Dogarii, I., Drăghici, P. Op. cit., p. 39.

59
 în dreptul feudal, influenţat de concepţia conform căreia actele omului
îşi au izvorul în voinţa sa, care singură poate da naştere obligaţiilor juridice fără
îndeplinirea unei formalităţi, contractele consensuale se înmulţeau concomitent
cu restrângerea contractelor formale, ajungându-se în mod firesc la impunerea
regulii consensualismului.
în perioada modernă, evoluţia instituţiei contractului este strâns legată
de modul în care statul intervine în viaţa economică, deoarece legiferarea, care
include şi reglementarea juridică a contractului, este exclusiv atributul său.
în această perioadă, intervenţia statului se mărgineşte la definirea
regulilor generale, considerate ca fiind esenţiale pentru activitatea economică:
principiile generale ale contractelor, regulile de constituire şi de funcţionare a
societăţilor comerciale, organizarea diferitelor instituţii interesând viaţa
economică - burse, camere de comerţ etc.
Totodată, statul instituie monopolul şi controlul asupra emisiunii
monetare, reglementează relaţiile de comerţ exterior şi contribuie la dezvoltarea
bazei materiale necesare nu numai pentru activitate economică, dar şi pentru alte
activităţi (construcţie de drumuri, poduri, canale, porturi, telecomunicaţii etc.).
în această perioadă, statul nu se amestecă, de regulă, în procesele
economice. Mecanismul spontan al producţiei, întemeiat pe jocul liber al
preţurilor în funcţie de cerere şi ofertă, transferul neîngrădit al capitalurilor
dintr-o ramură în alta sunt suficiente pentru a se asigura proporţionalitatea
necesară şi mişcarea ascendentă a producţiei.
De aici, concepţia despre necesitatea acţiunii libere a legilor economice
ca factor de echilibru economic. Intervenţia statului în economie, în condiţii
excepţionale şi, mai ales, în caz de război, nu modifică tabloul general schiţat
până acum1.
Pe fondul condiţiilor economice specifice perioadei liberalismului
economic s-a dezvoltat o concepţie adecvată despre contract, care şi-a găsit
expresia în codurile civile adoptate atunci. Astfel, sub impulsul iluminismului,
reglementarea juridică a contractelor era impregnată de un liberalism total, ce
pornea de la un mare individualism, care, pe planul dreptului, s-a tradus în
fundamentarea principiului autonomiei de voinţă.
Teoria autonomiei de voinţă a fost enunţată şi dezvoltată în climatul
individualist al sec. al XVIII-lea de către J.J. Rousseau şi I. Kant1 2. Fondatorii
contractului social afirmă că omul, prin natura sa, este liber, concluzionând

1 Stătescu, C„ Bârsan, C. Op. cit., p. 21-22.

2 Roussea, J. J. Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 1957; Kant,
I.întemeierea
metafizică a moravurilor. Critica raţiunii practice. Editura Şti
mţifică. Bucureşti. IQ1X ft. 11X-130.

60
a actele omului astfel că limitarea sau îngrădirea libertăţii lui nu se poate face decât prin
zaţiilor juridice propria voinţă.
se înmulţeau j Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan politic liberalismul
in mod firesc politic, pe plan economic liberalismul economic, iar pe plan juridic libertatea
contractuală, aceasta fiind considerată un adevărat postulat al vieţii sociale. în
:c strâns legată esenţă, teoria autonomiei de voinţă, pornind de la conceptul de libertate, se
jgiferarea, care fundamentează, în planul dreptului, pe următoarele idei:
ibutul său. ce a) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa
la definirea .ca părţilor, legea; prin urmare, statul se mărgineşte la a garanta executarea
economică: e contractului sancţionând neexecutarea lui;
funcţionare a b) întrucât este rezultatul voinţei părţilor, orice contract este just şi
.cresând viaţa legitim, idee contrazisă de realităţile sociale, căci persoanele presate de nevoi
..pra emisiunii sunt obligate să vrea, iar cei mai puternici sunt liberi să le impună voinţa lor;
contribuie la c) pomindu-se de la premisa că orice contract este just şi legitim,
economică, dar principiul autonomiei de voinţă afirma deplina libertate contractuală, atât în
anale, porturi, sensul unei libertăţi de fond (libertatea de a introduce tot felul de clauze, chiar
neprevăzute de lege pentru tipul de contract încheiat), cât şi în sensul unei
:. în procesele depline libertăţi de formă (afirmarea principiului consensualismului
jocul liber al a! contractelor).
capitalurilor d) pomindu-se de la premisele menţionate, se trăgea concluzia unei
porţionalitatea depline obligativităţi a contractelor: pacta sunt servandax.
ilor economice Se recunoştea astfel o putere în voinţa individuală, care constituia unica
se. în condiţii bază a forţei contractuale. Era o vreme când legea nu găsea principiul forţei
general schiţat sale decât în voinţa participanţilor la contractul social. Omul însă cu cât este
mai liber, cu atât vrea să fie şi mai liber.
fberalismului Excesele unei libertăţi sălbatice au avut însă consecinţe nefaste asupra
.are şi-a găsit vieţii economice şi sociale din secolul al XlX-lea în principal prin răspândirea
iluminismului, contractelor de adeziune , în care nu se stipula decât aderarea la un contract
•alism total, ce pregătit de un altul.
. s-a tradus în Astfel, liberalismul contractual a condus în mod paradoxal la dominaţia
celor puternici asupra celor slabi prin pârghia contractului, ceea ce a impus o
nă în climatul
adevărată mişcare legislativă, care a urmărit reglementarea prin norme
nt:. Fondatorii
imperative în diferite domenii destinate protejării părţii aderente la un contract
concluzionând
de adeziune.
După cum s-a afirmat, dirijismul contractual nu a apărut pentm a înlocui
libertatea contractuală, ci ca o completare în vederea asigurării unei protecţii
minime tuturor indivizilor societăţii2.
nt, I.întemeierea
. 1972, p. 118- 1 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 22.
2 Turcu, I., Pop. L. Contracte comerciale. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, voi. I, p. 15.

61
 Principalele direcţii în care s-a manifestat acest dirijism se refereau la
intervenţia din ce în ce mai accentuată, prin norme imperative, a statului în
domeniul contractual, interdicţia inserării unor clauze abuzive, reglementarea
obligaţiei de a contracta şi apariţia aşa-numitelor contracte „forţate", obligaţia de
a include unele clauze de protecţie a consumatorului, predeterminarea prin lege
sau prin acte normative subordonate legii a clauzelor ce urmează să fie incluse
în unele contracte, restrângerea forţei obligatorii a contractelor, reglementându-
se situaţiile în care se permitea neexecutarea lor sau se permitea o executare în
alte termene decât cele stabilite iniţial de părţi (teoria impreviziunii), lărgirea
noţiunii de ordine publică.
Un loc aparte în istoria evoluţiei contractului l-a ocupat funcţionarea
acestei instituţii în perioada regimurilor totalitare cu economie planificată în
ţările din fostul lagăr socialist, inclusiv în cele din fosta URSS. De fapt, cele
două instituţii fundamentale care stau la baza reglementărilor legislaţiei civile,
dreptul de proprietate şi contractul, au cunoscut o suprimare şi o limitare
considerabilă. Rolul contractului a fost redus la minimum, eclipsat de planurile
de dezvoltare a economiei şi de contractele planificate, care dominau toate
sferele activităţii economice. Acest sistem presupunea elaborarea de către
organele administrative a unor acte de planificare, care, în esenţă, erau acte
administrative. Acestea aveau ca efect obligarea destinatarilor de a încheia
contracte, al căror conţinut era predeterminat tot de ele. Astfel, întreprinderile de
stat erau obligate să încheie contracte fără a negocia, în principiu, clauzele, iar
eschivarea de la încheierea lor era calificată drept contravenţie. Modificarea
actului de planificare antrena şi modificarea contractului, iar anularea actului de
planificare antrena şi anularea contractului. Astfel, se poate observ a că actul de
planificare era principalul instrument de reglementare a relaţiilor economice,
contractul fiind mai mult o anexă la actele de planificare, un accesoriu. Acest
lucru era şi firesc într-o economie în care dreptul de proprietate asupra
mijloacelor de producţie aparţinea statului, iar statul, pentru a gestiona aceste
mijloace de producţie, fonda întreprinderi de stat şi municipale cărora le preda în
administrare operativă şi în gestiune economică bunurile sale. Fondate de stat,
aceste întreprinderi erau conduse prin pârghii administrative de genul celor
expuse mai sus, iar rolul contractului, evident, era minim. în acelaşi timp,
existau şi contracte încheiate între persoane fizice sau între persoane fizice şi
persoane juridice, având ca obiect doar bunuri, servicii şi lucrări destinate
consumului personal, casnic sau familial.
Acest sistem, a fost demolat la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90,
prin reglementări juridice bazate pe principiile economiei de piaţă.
După cum putem observa, în perioada modernă reglementarea juridica a
contractului s-a realizat în baza a două sisteme extremiste, aflate la poli opuşi

62
>m se refereau la (sistemul liberalismului şi sistemul din perioada regimurilor totalitare din ţările
tive, a statului în fostului lagăr socialist, inclusiv cele din fosta URSS), între ele interpunându-se
ie. reglementarea sistemul dirijismului contractual, care şi-a găsit reflectare şi în Codul civil din
forţate”, obligaţia 2002. Astfel, instituţii ca obligaţia de a contracta (art. 669), ajustarea
determinarea prin :e contractului la noile împrejurări (art. 623), instituţia clauzelor contractuale
urmează să fie : a standard (art. 712-720), predeterminarea prin lege sau acte normative
contractelor, ar sau subordonate legii a clauzelor ce urmează să fie incluse în unele contracte (art.
se permitea de 468 alin. (4), art. 924 alin. (2) , art. 1134 etc.) sunt specifice dirijismului
părţi (teoria contractual.
-pat funcţionarea
nie planificată în
§4. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONTRACTUALE
SS. De fapt, cele ■
legislaţiei civile, Orice contract reprezintă în esenţă rezultatul autonomiei de voinţă a
are şi o limitare părţilor, realizarea libertăţii active, care reprezintă una dintre premisele generale
:psat de planurile de realizare a drepturilor subiective civile.
re dominau toate Iată de ce la baza reglementării juridice a contractului se află principiul
borarea de către libertăţii contractuale.
jsenţă, erau acte în doctrina de specialitate1, s-a menţionat pe bună dreptate că, alături de
for de a încheia el. principiul inviolabilităţii proprietăţii, la baza legislaţiei civile se află principiul
întreprinderile libertăţii contractuale, fiind unul fundamental al dreptului civil. într-adevăr, din
r.ncipiu, clauzele, prevederile art. 1 alin. (1) din Codul civil rezultă că legislaţia civilă se
mţie. Modificarea r întemeiază pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate
anularea actului ; de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii
observa că actul imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile,
tare a relaţiilor e de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de
planificare, un care apărare judiciară a lor. (s.n.). Iar alin. (2) din acelaşi articol prevede că
dreptul de :ar persoanele fizice şi juridice sunt libere să stabilească pe bază de contract
statul, pentru aderi drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu
de stat şi sriune contravin legii.
economică duse Nominalizarea celor două principii fundamentale ale dreptului civil, de
prin pârghii tului, rând cu celelalte prevăzute în textul de lege citat mai sus, este simbolică, şi
evident, era >oane denotă schimbarea radicală a viziunilor legiuitorului în raport cu reglementarea
fizice sau ir bunuri, juridică a relaţiilor economice, care se manifestă prin abandonarea sistemului
servicii
.eputul anilor 90,
laţă. 1 IloKpoBCKHH, H. X.OcnosHbie npo6.ie.Mbi FpavcdancKOPo npaea. khnaHHe 3-e.
(KnaccHKa poccHHCKOH UMBHJIHCTHKH), M3flaTejibCTBO CraTyT, MocKBa, 2001, c.250;
entarea juridică a
LHepiiieiieBH'i,
Plate la poli r.<D. yneoHUK pyccKozo ppawddHCKOPO npaea, MlTOJMTRO CTIAPK,
opuşi MOCKM, nil C. 308; ruajK'âancKoe npaeo: B 2 T.riojiyTOM 1: YueomiK. OTB. pea.
ripcxj). CyxaHOB E. A. - 2-e H3/1., nepepao. H aon., ktoTejibCTBO EEK, MocKBa, 2003, c. 153.
63
planificat, bazat pe pârghii de dirijare administrativă a modului de încheiere şi
de stabilire a conţinutului contractelor civile.
De fapt, prevederile Codului civil vin să le dezvolte pe cele din
Constituţie. Art. 126 alin.(l) din Constituţie prevede că economia Republicii
Moldova este o economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea
privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă, iar alin (2) lit.
b) din acelaşi articol prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului
şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru
favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie (s.n.).
Principiul libertăţii contractuale include ideile călăuzitoare, reflectate
în norme juridice, care stau la baza reglementărilor legislaţiei civile şi care
stabilesc pentru subiecţii raporturilor juridice civile contractuale libertatea de a
încheia contracte, de a alege partenerul contractual, de a determina tipul
contractului care se încheie, de a stabili conţinutul contractului, de a îl modifica
sau rezilia.
Funcţia de bază a principiului libertăţii contractuale constă în asigurarea
realizării libertăţii părţilor contractante la toate etapele procesului de formare a
contractului, de executare şi de stingere a obligaţiilor contractuale, independent
de voinţa terţilor sau autorităţilor publice.
Fundamentul ştiinţific al libertăţii contractuale îşi are originea în
postulatele filosofice despre libertatea individului1 , mulţi filosofi considerând că
există o legătură indisolubilă între libertate şi drept, precum şi între drept şi
egalitate. Nu în zadar unul dintre principiile care au animat spiritul timpului şi
participanţii la Revoluţia franceză din 1789 a fost: liberte, egalite, fratemite.
Aceste idei filozofice au stat şi la originea reglementărilor Codului civil francez
din 1804 şi ale codurilor civile inspirate din el.
Nu putem să nu remarcăm şi noi faptul că principiul libertăţii
contractuale se află într-o legătură strânsă cu principiul recunoaşterii egalităţii
participanţilor la raporturile civile. în acest sens, sunt elocvente prevederile art.
1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din care rezultă că toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Astfel, fără
recunoaşterea egalităţii tuturor participanţilor la raporturile civile nu am putea
vorbi de realizarea efectivă a principiului libertăţii contractuale, care se
manifestă prin posibilitatea de a încheia liber contracte, de a stabili în mod liber

'Pentru detalii referitor la reperele filosofice ale principiului libertăţii contractuale, vezi:
TaHara, A. H. lipuHifiin ceoooâbi docoeopa e epajfcdaHCKo.u npaee Poccuu, JOpiuHMecKHH
ueHTp ripecc, CaHKT-rieTepcGypr, 2003, c. 13-26; 3a6oeB, K. H. Tlpaeoebie u
(j)UJoco(f)iwecKue acneKtnbi 2paM:daHCKo-npaeoeoco doeoeopa, lOpuzumecKHH Ltemp
Ilpecc, CaHKT-neTepc6ypr, 2003, c. 77-85.

64
conţinutul lor. La fel, şi o veritabilă asigurare a egalităţii participanţilor la
raporturile civile nu ar fi posibilă fără recunoaşterea libertăţii tuturor, libertate
care presupune existenţa aceloraşi posibilităţi juridice de a săvîrşi anumite acte
în limitele prevăzute de lege1.
Principiul libertăţii contractuale a fost analizat în doctrina de
specialitate2//? sens pozitiv şi în sens negativ.
In sens pozitiv, principiul libertăţii contractuale determină dreptul
persoanelor fizice şi juridice de a încheia contracte care să includă cele mai
diverse clauze. Acest aspect rezultă din însăşi funcţia contractului de a
reglementa relaţiile private şi de a servi drept instrument de satisfacere a
intereselor individuale.
In evoluţia contractului s-a trecut treptat de la sistemul reglementării
exhaustive a anumitor tipuri de contracte (aşa numitul sistem numerus clausns)
la sistemul recunoaşterii nu doar a contractelor expres reglementate (contracte
numite), ci şi a contractelor care, deşi nu sunt reglementate expres de lege, sunt încheiate
de părţi pornind de la principiile generale şi de la sensul legislaţiei civile de
reglementare a celor mai variate şi diverse raporturi economice.
In sens negativ, principiul libertăţii contractuale presupune faptul că
nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract contrar voinţei sale. Acest
aspect al libertăţii contractuale a suferit în timp anumite limitări aferente
necesităţii de a asigura protecţie părţii mai slabe a contractului, prin obligarea
întreprinderilor monopoliste şi a celor care deţin o poziţie dominantă pe piaţă de
a încheia contracte. Astfel, profitând de poziţia pe care o ocupă pe o anumită
piaţă, anumiţi întreprinzători ar putea abuza de aceasta, punând într-o situaţie de
dependenţă totală de voinţa lor ceilalţi participanţi la circuitul civil. Pentru a
evita asemenea situaţii, legislaţiile modeme au reglementat posibilitatea
obligării acestor categorii de întreprinzători să încheie contracte
(Kontrahierungszwang). La fel, atunci când este vorba de contracte publice,
antreprenorul care prestează servicii, execută lucrări sau comercializează bunuri
pentru consum este obligat să încheie contract cu orice consumator care îşi
manifestă în acest sens consimţământul.
Din prevederile art. 667 şi ale altor articole din Codul civil rezultă că
principiul libertăţii contractuale poate fi analizat din mai multe perspective.
In primul rând, părţile sunt libere să încheie ori nu contracte (.Părţile
contractante pot încheia înmod liber contracte (art. 667 alin. (1)) şi Obligaţia la
încheierea unui contract este interzisă (art. 667 alin. (2) din Codul civil).
Referitor la corelaţia dintre principiul libertăţii contractuale şi alte principii de drept civil, vezi:
TaHara, A. H. Op. cit., p.32-35.
- lloKpoBCKHH, H.A. OcHOBHbie npo6.ie.Mbi ruaotcdcmcKoeo npaea. H3naHHe 3-e. (KjiaccHKa
POCCHHCKOH UHBHJIHCTHKH), H3/taTejibCTBo CraTyT, MocKBa, 2001, c.250-251.
Astfel, părţile singure decid să încheie sau nu un anumit contract, deoarece
nimeni nu este obligat să încheie contracte contrar voinţei sale. Excepţiile de la
regula nominalizată trebuie să fie prevăzute expres în lege sau să rezulte din
voinţa părţilor. Prin urmare, nimeni nu poate f\ silit să încheie un contract decât
în cazurile prevăzute de lege sau dacă o asemenea obligaţie a fost asumată în
mod benevol.
Referitor la posibilitatea obligării unei părţi de a încheia contract în
condiţiile în care şi-a asumat această obligaţie în baza unui antecontract, Codul
civil menţionează în art. 703: Contractul încheiat cuîncălcarea promisiunii de a
contracta dată unei alte persoane este opozabil beneficiarului promisiuniifără
a-l priva pe acesta de dreptul de a cerepromitentului şi terţuluide rea-credinţă
care a contractat cuultimul repararea prejudiciilor suferite.
La prima vedere, această prevedere legală privează antecontractul de
unul dintre efectele sale specifice, care constă în instituirea unei obligaţii de a
încheia în viitor un contract. Cu toate acestea, s-a menţionat,1 şi pe bună
dreptate, că soluţia propusă de art. 667 alin.(2) este criticată de doctrină, deoarece
ridică o serie de probleme printre care şi aceea a determinării clauzelor contractului. Astfel,
s-a propus ca, în cazul în care o persoană, în virtutea legii sau a unei obligaţii asumate
anterior, are obligaţia de a închei a un contract şi refuză să execute această
obligaţie, cealaltă parte să aibă dreptul de a pretinde doar plata despăgubirilor
pentru neexecutarea obligaţiei şi să nu aibă dreptul de a cere obligarea
persoanei să încheie contractul.
Intr-adevăr, orice antecontract generează o obligaţie, care are ca obiect
o prestaţie de „a face”, adică de a încheia în viitor un contract, chiar dacă
contractul propriu-zis pe care părţile urmează să îl încheie generează o obligaţie
care are ca obiect o prestaţie de “a da”. De exemplu, un contract de vânzare-
cumpărare generează pentru vânzător două obligaţii, care au ca obiect două
prestaţii diferite, “a da”, adică a transfera dreptul de proprietate cumpărătorului,
şi “a face”, adică a remite cumpărătorului bunul vândut. Obligaţia vânzătorului
care ar rezulta dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare are ca obiect o
singură prestaţie -“a face”, adică a încheia în viitor un contract de vânzare-
cumpărare.
Totodată, pentru a exclude interpretări contradictorii, propunem de lege
ferenda completarea art. 703 din Codul civil cu un nou alineat în următoarea
redacţie: Refuzul de a încheia un contract înbaza unei promisiuni făcute
anterior conferă beneficiarului promisiunii doar dreptul de a

1 Eşanu, N. Dispoziţii generale cu privire la contract şi la

conţinutul contractului, Cartea a III-a, art. 666-711, în:
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, voi. II,
ediţia a Il-a, Editura Arc, Chişinău. 2006, p. 213.
 contract, deoarece
ale. Excepţiile de la
î sau să rezulte din
ie un contract decât
e a fost asumată în
încheia contract în
.mtecontract, Codul
ar ea promisiunii
de ibil
beneficiarului e
repromitentului şi rt
area prejudiciilor
:ă antecontractul de
i unei obligaţii de a
;ionat,‘ şi pe bună
::icată de doctrină,
cea a determinării
.are o persoană, în
:a:ia de a încheia un
e să aibă dreptul de
igaţiei şi să nu aibă
care are ca obiect
:ontract, chiar dacă
.cheie generează o
aplu, un contract de
(ii. care au ca obiect
ptul de proprietate
Tilui bunul vândut,
ntract de vânzare-â a
încheia în viitor
ii. propunem de lege
: :ieat în următoarea .
promisiuni făcute
dreptul de a
ntractului, Cartea a III-voi.
II, ediţia a Il-a,
so/icitadespăgubiri de la autorul acesteia, nu însă şi posibilitatea de a îl obliga
să încheie un contract. Această completare se impune şi datorită faptului că
denumirea articolului 703 se referă la neexecutareapromisiunii de a contracta,
care include nu doar situaţia când se încheie un contract cu un terţ cu încălcarea
promisiunii de a contracta, ci şi situaţia când, în genere, se refuză încheierea
contractului promis anterior. De altfel, într-un şir de prevederi speciale (art. 830,
860 alin. (2), art.868 din Codul civil), legiuitorul a consacrat această soluţie,
care urmează să se regăsească şi în Titlul II, denumit elocvent Despre contracte
în general, din Cartea a treia a acestui cod.
Prin urmare, raportând art. 703 la art. 620, se ajunge la concluzia că,
deşi un subiect de drept şi-a asumat prin contract obligaţia de a încheia în viitor
un contract, iar, ulterior, se răzgândeşte, nu poate fi obligat să îl încheie, fiind
aplicabilă tehnica dublului consimţământ. Astfel, este necesar ca persoana să îşi
manifeste consimţământul nu doar în momentul în care a încheiat
antecontractul, ci şi ulterior, în momentul încheierii contractului propriu-zis.
Cazurile în care subiecţii de drept civil sunt obligaţi să încheie contracte
se întâlnesc rar. Această obligaţie este dictată de interese publice sau de
necesitatea ocrotirii părţii mai slabe şi mai puţin protejate1.
în al doilea rând, libertatea contractuală presupune dreptul la libera
alegere a partenerului cu care se încheie contractul. De exemplu, în contractul de
transport, când în sarcina uneia dintre părţi se pune obligaţia de a asigura marfa
transportată, partea poate încheia un contract de asigurare cu orice asigurător, la
discreţia sa.
în al treilea rând, libertatea contractuală le conferă părţilor posibilitatea
de a determina caracterul contractului încheiat, adică de a alege orice tip de
contract din multitudinea de contracte, atât prevăzute de lege- contracte numite
- cât şi neprevăzute de lege - contracte nenumite sau complexe, care conţin
elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (art. 667 alin. (3) din Codul
civil). Referitor la contractele nenumite sau complexe, condiţia de bază care
rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) combinat cu art. 220 din Codul civil este
ca acestea să nu contravină principiilor generale, sensului legislaţiei civile,
normelor imperative de drept şi bunelor moravuri.
Dezvoltarea relaţiilor economice are loc mai rapid decât dezvoltarea
reglementărilor legislaţiei civile, iar aceasta, la rândul său, nu poate reglementa
exhaustiv toate tipurile de contracte pe care părţile contractante ar dori să le
încheie. Mai mult decât atât, nici nu ar fi bine ca părţile să fie obligate a îşi
ajusta anumite relaţii economice la categoria contractelor reglementate de
legislaţia civilă. Anume din aceste considerente, legiuitorul a conferit părţilor
De exemplu, art. 669 din Codul civil.
67
contractante posibilitatea de a încheia şi contracte care nu sunt reglementate
expres de lege şi nu a reglementat exhaustiv (numerus clausus) tipurile de
contracte pe care ar putea să le încheie participanţii la circuitul civil.
La fel, legiuitorul oferă părţilor posibilitatea de a încheia contracte
complexe. De exemplu, dacă relaţiile economice dintre părţi reclamă necesitatea
încheierii unui contract care să conţină elemente de prestări servicii şi de
antrepriză, atunci părţile ar putea încheia un astfel de contract. Asupra
elementelor unui asemena contract, unic şi complex, se vor aplica în mod
subsidiar normele respective din Codul civil referitoare la prestări servicii şi la
antrepriză.
în al patrulea rând, libertatea contractuală se manifestă prin dreptul
părţilor de a stabili conţinutul contractului , clauzele lui, precum şi efectele pe
care acestea le vor produce. Părţile urmează, aşadar, să stabilească, prin acordul
lor de voinţă, clauzele pe care contractul le va conţine (art. 667 alin.(l) coroborat
cu art.l alin. (2)). Faptul acesta rezultă şi din prevederile art. 679 alin.(l):
Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un
acord privind toate clauzelelui esenţiale.
Totodată, în contractele de adeziune, precum şi în contractele care
conţin clauze contractuale standard, rolul voinţei uneia dintre părţi (aderentului)
este redus la minimum sub aspectul determinării clauzelor pe care contractul le
va cuprinde, acesta având posibilitatea doar să le accepte integral, aşa cum au
fost formulate de cealaltă parte, ori să renunţe la încheierea
contractului.
La fel, în contractele normative, rolul voinţei părţilor este substituit de
voinţa legiuitorului sau a organului emitent, cum ar fi contractele-model de
furnizare a gazelor naturale sau a energiei electrice consumatorilor casnici sau
noncasnici.
în al cincilea rând, libertatea contractuală se manifestă prin faptul că
numai părţile contractante, prin acordul lor, pot modifica sau rezilia contractul,
cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 623 şi art.735). Astfel, pornind de la
prevederile art. 666 alin. (1), prin contract nu doar se stabilesc, ci şi se modifică,
se sting raporturi juridice. Modificarea sau rezilierea unui contract existent
presupune necesitatea realizării unui acord între părţi. Astfel, conţinutul acestui
acord şi efectele sale vor fi stabilite de părţi în acelaşi mod în care s-a încheiat
contractul, modificarea şi rezilierea fiind expresia manifestării principiului
libertăţii contractuale.
Totodată, acest aspect al principiului libertăţii contractuale se află într-o
strânsă corelaţie cu principiul forţei obligatorii a contractului. Astfel, dacă nu
convin în mod expres asupra modificării sau rezilierii contractului şi nu există
nici una din situaţiile prevăzute la art. 623 şi 735 din Codul civil, părţile sunt

68
unt reglementate ţinute să execute obligaţiile care rezultă din contract, refuzul unilateral de a
rusus) tipurile de executa nefîind permis.
i civil. Cu toate acestea, legislaţia ţării noastre admite şi derogări de la această
încheia contracte regulă1.
părţi reclamă Trebuie menţionat faptul că aceste aspecte ale principiului libertăţii
prestări servicii contractuale trebuie privite în dinamică, astfel încât realizarea celui de-al doilea
contract. Asupra aspect să fie urmarea celui dintâi etc. Astfel, manifestându-şi voinţa de a încheia
aplica în mod contract, părţile au libertatea de a alege persoana cu care să îl încheie, de a alege
stări servicii şi la tipul de contract (locaţiune, leasing, arendă etc.). După ce au decis ce contract
vor încheia, părţile sunt libere să stabilească conţinutul lui, iar după încheiere,
estă prin dreptul părţile sunt libere, prin acordul lor, să îl modifice ori să îl rezilieze.
lui, precum şi , Legislaţia civilă conţine mai multe prevederi care au rolul de a asigura
să stabilească, realizarea principiului libertăţii contractuale. Aceste prevederi se referă, pe de o
conţine (art. 667 parte, la asigurarea formării unei voinţe reale, neafectată de vicii de
prevederile art. consimţământ (art. 227, 228, 229 din Codul civil), iar pe de altă parte, la
au ajuns la un ocrotirea intereselor părţii mai slabe în contract (art. 712-720) sau a părţii care a
încheiat contractul într-un concurs de împrejurări dificile (art. 230).
contractele care Libertatea contractuală însă nu este absolută. Legiuitorul nu poate
dintre părţi recunoaşte valabilitatea contractelor al căror obiect îl constituie omorul la
clauzelor pe comandă, traficul ilegal de armament, traficul de substanţe narcotice, de organe,
care accepte de ţesuturi şi de celule umane sau chiar de fiinţe umane.
integral, la Limitarea principiului libertăţii contractuale este iminentă. Problema
încheierea care se pune în discuţie se referă la cât de departe s-ar putea merge şi cum s-ar
te substituit de exprima aceste limite.
:tele-model de Este în afara oricărei îndoieli că acele contracte care contravin legii sunt nule şi
lor casnici sau nu produc efecte juridice. Statul are dreptul să stabilească condiţii de * 1 2

prin faptul că 1Astfel, art. 3712din Legea instituţiilor financiare nr. 550 din 21.07.1995 prevede:
ilia contractul, Art. 3 7' ^-Particularităţi ale refuzului de executare a obligaţiilor băncii
fel, pornind de (1) în afară de cazurile prevăzute de legislaţia civilă, administratorul special poate refuza
executarea obligaţiilor băncii ce decurg din contracte şi din alte acte juridice, fără repararea
>ilesc, ci şi se prejudiciului cauzat, dacă există unul din următoarele temeiuri:
unui contract a) obiectul prestaţiei constituie transferul gratuit al activelor băncii;
părţi. Astfel, b) obiectul prestaţiei constituie investirea sau acordarea viitoare de mijloace ale băncii;
acelaşi mod în c) executarea obligaţiei este vădit dezavantajoasă pentru bancă în raport cu alte obligaţii
sia analogice născute în circumstanţe comparabile. Se prezumă caracterul vădit dezavantajos al
manifestării obligaţiei dacă prestaţiile opuse ale părţilor obligaţiei sunt neechivalente cu mai mult de 20 la sută.
Existenţa neechivalenţei se poate dovedi prin concluziile expertului independent şi prin alte probe.
se află într-o
Astfel, dacă nu Administratorul special poate dovedi caracterul vădit dezavantajos al executării obligaţiei şi în alte
cazuri;
îlui şi nu există d) executarea obligaţiei va împiedica remedierea situaţiei financiare a UtnCll, îft !$Ml [Ml
vil, părţile sunt aceasta va avea ca efect cauzarea de prejudicii suplimentare sau lezarea intereselor creditorilor.
(2) Refuzul de executare se admite cât timp obligaţia nu este executată.

69
convieţuire în societate şi reguli de conduită a membrilor societăţii. Subiecţilor
de drept civil nu li se recunoaşte nicio posibilitate de a încălca aceste legi şi de a
desconsidera ordinea instituită în societate.
în acest fel, legea intervine şi limitează libertatea contractuală prin
instituirea unor limite, reieşind din anumite raţiuni. De exemplu, conform
prevederilor art. 21 alin. (2) lit. a) din Codul civil, minorii care au împlinit vârsta
de 14 ani pot să dispună liber de salariu, de bursă sau de alte venituri realizate
din activităţi proprii. Totodată, în conformitate cu art. 30 lit. j) al Legii nr. 1100
din 30.06.2000 cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a
producţiei alcoolice1, se interzice comercializarea cu amănuntul a producţiei
alcoolice persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16 ani. Astfel, libertatea
contractuală a particularilor poate să se lărgească ori să se restrângă în funcţie de
interesul^ statului de a reglementa într-un fel sau altul anumite domenii de
activitate. în acest sens, s-a menţionat1 2 pe bună dreptate existenţa unei
e/asticitatăţi a libertăţii contractuale, statul având o marjă de apreciere în ceea
ce priveşte stabilirea limitelor ei prin lărgirea sau restrângerea posibilităţilor de a
contracta.
Limitele libertăţii contractuale pot fi pozitive sau negative. Pozitive sunt
limitele care se manifestă prin obligaţia, instituită prin lege pentru anumite
persoane, de a încheia contracte. De exemplu, conform prevederilor art. 669 din
Codul civil, dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una dintre părţile
contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Reieşind din
prevederile art. 4 coroborat cu art. 10 alin. (4) din Legea concurenţei nr. 183 din
11.07.20123 , se prezumă, până la proba contrară, că una sau mai multe
întreprinderi se află în poziţie dominantă pe o piaţă relevantă dacă cota ori cotele
cumulate pe piaţa relevantă în cauză, înregistrate în perioada supusă analizei,
depăşesc 50%.
Negative sunt limitele instituite de lege prin care se interzice sau se
restrânge posibilitatea încheierii unor categorii de contracte de către anumiţi
subiecţi. De exemplu, din prevederile art. 801 din Codul civil, judecătorii,
avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot dobândi drepturi
litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute. La fel, interdicţii de a încheia acte
juridice se regăsesc şi în art. 43 din Codul civil.
La aceeaşi categorie se includ şi interdicţiile de a include în contract
anumite clauze. De exemplu, art. 1050 alin. (5) din Codul civil prevede că este
nulă clauza prin care se exclude dreptul unei părţi de a denunţa mandatul. La
1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr. 130-132.
2 FIOKpOBCKHH, H. A. Oatombie npoo.ie.vbi epajicdaHCKWO npaw. ]<. (Kjl&CCMă
poccuncKOM UHBHIIHCTHKH), M3flaTejibCTBO CraTyr, MocKBa, 2001. c. 251.
3 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 193-197.
fel, art. 1105 alin. (1) conţine interdicţia de a include în contractul de depozit
hotelier clauze care ar exclude sau ar limita răspunderea hotelurilor, căminelor,
sanatoriilor, caselor de odihnă şi altele asemenea pentru distrugerea, pierderea
sau deteriorarea bunurilor persoanelor fizice, pe care acestea le au cu ele în
încăperile rezervate lor, chiar dacă bunurile, cu excepţia banilor, titlurilor de
valoare şi bijuteriilor, nu au fost predate în depozit în mod special.
In doctrină1 s-a menţionat că limitarea libertăţii contractuale este
necesară şi urmăreşte un triplu scop.
In primul rând, se urmăreşte ocrotirea părţii mai slabe în contract1 2,
care începe la etapa încheierii contractului şi finalizează prin executarea lui sau
prin răspunderea pentru neexecutare.
Astfel, la evaluarea poziţiei pe care o vor ocupa părţile în contractul pe
care urmează să îl încheie, urmează să se ţină cont de faptul că, la încheierea
contractului, libertatea economică şi juridică nu întotdeauna coincid. Reieşind
din aceste considerente, nu este exclus ca una dintre părţile contractante, în
virtutea diferiţilor factori economici (deficitul de anumite mărfuri, de lucrări sau
servicii, concurenţa neloială etc.), să fie nevoită să cadă de acord cu condiţiile
propuse de cealaltă parte, chiar dacă legea reglementează dreptul de a refuza
oferta.
Pentru eliminarea unor astfel de factori, este necesară derogarea de la
principiul egalităţii juridice şi formale a părţilor contractante. în cazul în care
există premisele menţionate, legiuitorul conferă anumite avantaje părţii mai
slabe a contractului la încheierea, la stabilirea conţinutului acestuia, precum şi
posibilitatea modificării sau rezilierii lui.
în al doilea rând, se urmăreşte apărarea intereselor creditorilor a căror
prejudiciere ar putea avea un efect negativ de amploare asupra întregului circuit
civil. Se are în vedere situaţia băncilor care acordă credite “firmelor fantomă”,
precum şi situaţia persoanelor fizice care au încredinţat mijloacele lor băneşti
unor instituţii financiare dubioase.
în acest context, în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 24 din 15.11.2011
privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 38 alin. (3), (6), (7) şi 3812
alin.(2) din Legea nr.550-XIII din 21 iulie 1995 a instituţiilor financiare, cu
modificările şi completările ulterioare3, Curtea Constituţională a menţionat:

1 Bpai HHCKHH, M.H., BHTPHHCKHH, B.B. JJocompuoe npaeo. Kmtea nepecm. Ooufue
no.iojfcemiM, c. 159-160.
2 Art.230, 712-720 din Codul civil, precum şi prevederile art. 5 al Legii nr. 105 din 13.03.2003
privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 126-131) şi
cele ale art. 4, 5 şi 6 din Legea nr. 256 din 09.12.2011 privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii (Monitorul Oficial alRepublicii Moldova, 2012, nr. 38-41).
3 Monitorul Oficia! al Republicii Moldova, 2011, nr. 206-215.
în anumite domenii sensibile sau care au o importanţă majoră pentru societate, consacra
cum ar fi stabilitatea sistemului bancar, statul se bucură de o marjă mai largă Astfel, <
de apreciere. Această marjă de apreciere presupune dreptul statului de a stabili particule
reglementări distincte faţă de alte domenii similare de reglementare. La fel, ne peut
Curtea a menţionat că băncile influenţează major activitatea beneficiarilor de l'ordre p
servicii financiare, precum şi sănătatea economiei naţionale, fapt care a este ilic
determinat plasarea băncilor pe o poziţie distinctă, caracterizată printr-un (La caui
statut legal special, aplicabil întregii lor existenţe. Această poziţie a Curţii aux bon
Constituţionale a fost reiterată şi în Hotărârea nr. 18 din 11.12.2012 pentru 1
controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea contenciosului cum ar
administrativ nr. 793-XIV din 10.02.20001 , precum şi în Hotărârea nr. 31 din Legea c
01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin. apărute
(4) din Legea nr.548-XIIl din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a
Moldovei şi ale articolelor 21 alin. (3) şi 23 alin. (3) din Legea contenciosului civil fra
administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 20001 2. din Cod
Deşi băncile sunt cei mai mari şi mai frecvent întîlniţi creditori, limitarea ordine J
principiului libertăţii contractuale urmăreşte protecţia tuturor creditorilor, nu doar determi
a băncilor. unul m
Protecţia intereselor creditorilor constituie obiectul nu doar al normelor neinclu
din Codul civil privind contractele, ci şi al celor care se referă la alte instituţii de contrari
drept civil, cum ar fi normele juridice care reglementează mijloacele de morave
garantare a executării obligaţiilor, normele privind răspunderea pentru ordine
neexecutarea obligaţiilor etc. contro\
în al treilea rând, se urmăreşte apărarea intereselor statului, care adecva
reprezintă într-o formă concentrată interesele societăţii. In acest sens, legiuitorul publice
a reglementat prin norme imperative anumite instituţii de drept civil, inclusiv bune rr
cele care se referă la contract (de exemplu, art. 623, 735 etc.). In afară de sau a î
normele imperative, libertatea contractuală este limitată de ordinea publică şi de preluat
bunele moravuri (art. 220 alin.(l) şi (2) din Codul civil). germar
în legislaţie nu există o definiţie a conceptului de ordine publică sau de bunem<
bune moravuri, problema în cauză constituind obiect de studiu şi de analiză în exact 1
doctrina de specialitate. ordine
Ordinea publică şi bunele moravuri sunt criterii suplimentare de
civil fi
determinare a limitelor libertăţii contractuale.
determ
Ordinea publică (ordre public, ojfentliche Ordnung) ca limită a libertăţii
contractuale a fost concepută şi dezvoltată de doctrina franceză de drept civil şi
de practica judiciară franceză, găsind pentru prima dată

1 Idem, 2013, nr. 6-9/1.

2 Idem, nr. 252-257.
rioK
p
pOCCHHf
72
fu majoră pentru consacrare legislativă în Codul civil francez din 1804 la art. 6 şi art. 1133.
bucură de o marjă u Astfel, din prevederile art. 6 rezultă că nu se poate deroga prin convenţii
ne dreptul statului particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri (On
nenii similare de ne peut deroger, par des conventions particulieres, aux lois qui interessent l'ordre
ntluenţează major public et Ies bonnes moeurs.) La fel, din prevederile art. 1133 rezultă că este
nătatea economiei > ilicită cauza care contravine legii, bunelor moravuri sau ordinii publice. (La
poziţie distinctă, cause est illicite, quand elle est prohibee par la loi, quand elle est contraire aux
’vgii lor existenţe. n bonnes moeurs ou â l'ordre public).
Hotărârea nr. 18 Ulterior, aceste concepte şi-au găsit reflectarea şi în alte coduri civile,
revederi din Legea cum ar fi Codul civil olandez (art. 40), Codul civil italian (art. 1343 şi 1354),
P . precum şi în Legea cu privire la obligaţii a Elveţiei (art. 19 şi 20), precum şi în unele coduri
constituţionalităţii apărute recent, cum ar fi Codul civil al României din 2009 (art. 11).
21 iulie 1995 cu Şi legiuitorul nostru, fidel în acest sens tradiţiei instituite prin Codul
alin. (3) şi 23 alin. 0 civil francez, a reglementat, în art. 4 alin. (2), art. 9 alin. (1) şi art. 220 alin. (2)
februarie 20002. din Codul civil al Republicii Moldova, acest concept.
intîlniţi creditori, Codul civil german însă nu a inclus în reglementările sale conceptul de
protecţia tuturor ordine publică, ci doar pe cel de bune moravuri (§ 138 BGB), fapt care i-a
determinat pe unii autori1 să afirme că acest concept de ordine publică este unul
IL doar al normelor
muribund în dreptul civil, propunându-se astfel renunţarea la el prin neincludere
eră la alte instituţii
în codurile civile. Evoluţia legislativă ulterioară a demonstrat contrariul. De
pază mijloacele de
fapt, autorii Codului civil german au preluat conceptul de bune moravuri din
ksrunderea pentru
dreptul privat roman {boni mores), care nu cunoştea conceptul de ordine
tlor statului, care . publică. Soluţia legiuitorului german este rezultatul unor dezbateri controversate
în acest sens, iuţii între autorii codului, care au ajuns la consensul că interpretarea adecvată a
de drept civil, "35 termenului de bune moravuri exclude posibilitatea încălcării ordinii publice. în
etc.). în afară le consecinţă, practica judiciară germană a interpretat conceptul de bune moravuri
ordinea publică ţ atât de larg, încât acesta nu se reduce doar la încălcarea moralei sau a
■ie publică sau de moralităţii, dar reprezintă anume ceea ce în Franţa şi în ţările care au preluat
liu şi de analiză în modelul francez se numeşte ordine publică. Astfel, lipsa în Codul civil german a
conceptului de ordine publică este suplinit de conceptul bunemoravuri, care
| s ..alimentare de ocroteşte interesele generale ale statului şi ale societăţii exact la fel cum în
dreptul francez şi în cel anglo-saxon o face conceptul de ordine publică.
- zi ca limită a în doctrina dreptului civil francez, prevederea art. 6 şi 1133 din Codul
na franceză de civil francez a ridicat o discuţie controversată printre doctrinari sub aspectul
- iru prima dată determinării conţinutului noţiunii de ordine publică.

floKpoBCKHH, H.A. OcHoenbie npoâjieMbi rpajfcdancKozo npaea. Mananue 3-e. (KjiaccnKa

POCCHHCKOH UHBHJIHCTHKH). C. 253.

73
 Ordinea publică a fost definită în doctrina din Republica Moldova1 ca
fiind totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de drept privat
ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale
societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor
omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării.
Este dificil de a cădea de acord cu o asemenea definiţie, autorul citat
punând semnul egalităţii între normele juridice imperative şi ordinea publică. In
acest sens, apare întrebarea dacă un act juridic contravine unei norme imperative
de drept, temeiul nulităţii este art. 220 alin. (1), art. 220 alin. (2) sau art. 220
alin. (1) coroborat cu alin. (2)? Mai mult decât atât, din moment ce ordinea
publică reprezintă totalitatea normelor imperative, ce rost mai are reglementarea
unui temei distinct de nulitate, având la bază faptul că actul juridic contravine
ordinii publice?
In doctrina dreptului civil, s-a remarcat că dacă, în faza iniţială,
noţiunea de ordine publică se limita la domeniul politic şi moral - organizarea
statului, a familiei, libertăţii individuale, astăzi ordinea publică s-a îmbogăţit cu
aspecte economice: ordinea publică economică. Această latură a ordinii publice
se manifestă, cu deosebire, în diferitele sisteme de conducere şi de dirijare a
economiei: politica monetară şi a preţurilor, naţionalizarea unor sectoare economice
- sursele de energie, transporturile etc., politica de credite, diferitele planuri
economice etc. La ordinea publică economică naţională se adaugă noi aspecte,
rezultate din tendinţele de integrare europeană. Astfel, în statele Uniunii
Europene se vorbeşte în prezent şi de o ordine publică europeană,
supranaţională, de care trebuie să se ţină cont în contractele ce se încheie1 2 3.
La toate acestea se adaugă extensiunea noţiunii de ordine publică şi
asupra unor laturi de ordin social, exprimată prin noţiunea de ordine publică
socială. în această noţiune sunt cuprinse unele măsuri luate de stat în legătură cu
reglementarea contractelor de muncă, cu contractele de închiriere de imobile
etcJ.
Pornind de la prevederile art. 6 din Codul civil francez, conţinutul
noţiunii de ordine publică era raportat la legile care reglementează aspecte de
drept public şi privat, precum şi principiile de bază ale dreptului, neconsfinţite în
legislaţie.
în Franţa, ordinea publică în sensul în care a fost reglementată iniţial în
art. 6 din Codul civil francez era îndreptată spre protecţia libertăţilor

1 Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Î.S.F.E.P. ,,Tipografia
Centrală”, Chişinău, 2005, p. 277.
2 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit.,2000, p. 24.
3 Ibidem.

74
 Moldova1 ca individuale şi a valorilor familiale, spre asigurarea suveranităţii statului, precum
de drept şi spre respectarea regulilor generale de moralitate. Pe parcursul aplicării acestui
privat concept însă, conţinutul lui s-a lărgit. Dacă, iniţial, art. 6 din Codul
damentale ale civil francez era invocat doar pentru actele juridice interne care cădeau sub
şi libertăţilor incidenţa dreptului francez, ulterior, practica judiciară a lărgit domeniul Iui de
. autorul citat : aplicabilitate. Astfel, conceptul ordine publică a început să fie aplicat şi
Jinea publică, raporturilor de drept privat cu element de extraneitate în domeniul dreptului
unei norme ) internaţional privat. în rezultat, s-a conturat ordinea publică internă (ordre public
alin. (2) sau m interne) şi ordinea publicăinternaţională (ordre public internaţional). Ordinea
moment ce publică internă era un temei de nulitate a actelor juridice de drept intern, iar
rost mai are ordinea publică internaţională era privită ca o specie a ordinii publice interne,
aptul că actul însă care se aplica doar în sfera raporturilor juridice cu elemente de extraneitate
şi reprezenta un temei de refuz al instanţelor de judecată de a aplica legile unui
faza iniţială, stat străin, precum şi refuzul de a recunoaşte şi a încuviinţa executarea silită a
organizarea hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată din străinătate. Ordinea publică
îmbogăţit cu internă, sub aspectul conţinutului, al scopului şi al temeiurilor de aplicare, se
îră a ordinii deosebeşte de ordinea publică internaţională. Categoriile juridice care se referă la
nducere şi de ordinea publică internă nu pot fi raportate în toate cazurile la ordinea publică
:ializarea unor internaţională. Ambele concepte însă sunt strâns legate între ele, se află în
ca de credite, interdependenţă. Astfel, izvoarele ordinii publice internaţionale au un caracter
naţională se naţional. Chiar dacă este vorba despre ordine publică internaţională, la originea
nă. Astfel, în ei se află ordinea publică internă. Pe de altă parte, asupra dezvoltării conceptului
dine publică de ordine publică internă a influenţat conceptul de ordine publică internaţională.
iractele ce se Astfel, practica judiciară franceză a legat aplicarea art. 6 din Codul civil francez
de art. 3 al aceluiaşi cod. Din prevederile art. 3 al Codului civil francez rezultă că
ne publică şi legile care conţin norme imperative (lois de police) şi legile privind securitatea
Jitie publică naţională (lois de surete) sunt obligatorii pentru toţi cei care locuiesc pe teritoriul
at în legătură Franţei (Les lois de police et de surete obligent tous ceux qui habitent le
re de imobile territoire). Ca rezultat, s-a stabilit că, sub aspectul conţinutului, ordinea publică
internă include în sine, printre altele, normele imperative şi prohibitive instituite
. conţinutul în vederea protejării intereselor generale ale societăţii şi interesele securităţii
ză aspecte de naţionale1.
neconsfinţite în dreptul anglo-saxon, conţinutul conceptului de ordine publică (public
policy) include conceptele de bază despre moralitate şi echitate. Astfel, în dreptul
:ată iniţial anglo-saxon nu există o delimitare între conceptele de ordine publică
în
libertăţilor
lor, Î.S.F.E.P.
1 A(jninacneB, ^.B. Hapyruemie nyănuHhoeo nopndKa KCIK ocHoeamie npmnaHUft cde.iKu
HedeucmeumejibHou e poccuucKOM u sapyoeotcuoM npae, în: HedeuctneutneJtbHoctttb 6
epaotcdancKOM npaee: npo6.ie.Mbi. mendemptu, npamUKd. C f iopMIK C WMH . Qlfi. flCH
PowKOBa M.A. H3aaTejibCTB0 CTaTyT, MockBa , 2006, c. 119.

75
şi bune moravuri, conceptul de ordine publică înglobând în sine conceptul de
bune moravuri. Actul juridic sau contractul nu poate să fie contrar bunelor
moravuri fără a aduce atingere şi ordinii publice. în conceptul de public policy,
aceste două temeiuri de nulitate a actului juridic şi, implicit, de restrângere a
libertăţii contractuale nu pot fi separate.
Bunele moravurLDacă criteriul de ordine publică ca limită a libertăţii
contractuale se regăseşte doar în unele coduri civile, nu se poate afirma acelaşi
lucru şi despre conceptul de bune moravuri (bonnes moeurs, gute Sitten).
Termenul de bune moravuri provine din latinescul „boni mores*' şi îşi are
originea în dreptul privat roman. Astfel, faptul că un act juridic care contravine
bunelor moravuri este nul reprezintă deja o axiomă în dreptul civil al multor ţări.
Acest concept se întâlneşte nu doar ca limită de manifestare a libertăţii
contractuale, ci şi ca temei distinct de răspundere pentru prejudiciul cauzat (art.
826 din Codul civil german). Importanţa bunelor moravuri creşte, iar această
circumstanţă pune în sarcina juriştilor dezvăluirea sensul autentic şi complet al
conceptului.
Deşi are o existenţă milenară, conceptul de bune moravuri a atras
atenţia civiliştilor relativ recent. Ca urmare, s-a constatat că nu este un concept
cert, cu un conţinut concret, ci o adevărată enigmă, a cărei dezlegare de către
cercetători nici în prezent nu pare posibilă.
Unii doctrinari pun semnul egalităţii între bunele moravuri şi
moralitate. Se consideră astfel că un contract care contravine moralităţii
contravine şi bunelor moravuri. Din acest punct de vedere, prin prisma
conceptului de bune moravuri, dreptul este privit ca fiind subordonat moralei,
negându-se existenţa autonomă a acestor două concepte.
Dar dacă bunele moravuri echivalează cu morala, apare întrebarea: care
este măsura acestei moralităţi? Este în drept judecătorul să aplice propriile
concepţii faţă de morală? Nu, consideră autorii acestei concepţii. Judecătorul
trebuie să aplice o morală unanim acceptată şi recunoscută de întreaga societate.
Dar cum poate fi identificat criteriul unei astfel de acceptări şi recunoaşteri
unanime? în societăţile modeme, coexistă diferite viziuni ale diferitelor grupuri
şi categorii sociale faţă de ceea ce este moral sau imoral. Oare judecătorul
trebuie să accepte punctul de vedere al fiecărui grup faţă de morală şi să aplice o
morală diferită la examinarea diferitelor categorii de litigii, ţinând cont de
acceptarea anumitor valori morale de către diferite grupuri sociale? Nu,
consideră autorii acestei concepţii, aceasta nu ar corespunde esenţei conceptului
de bune moravuri, care trebuie să fie pentru toţi membrii societăţii acelaşi. Dacă
aşa stau lucrurile, apare întrebarea: viziunilor cărei gmpări sociale trebuie să li
se acorde prioritate? La aCeaStî lîltrCtME majoritatea savanţilor
răspund unanim: viziunilor grupurilor dominante. Dar
care grupuri urmează să fie recunoscute dominantei Cele care sunt mai numerice
sau cele care ocupă cea mai înaltă poziţie socială sau altele? Ajungând la această
întrebare, teoria respectivă se opreşte la criteriul persoanele care gândesc
adecvat şi corect (anstandig und gerecht denkeden Menschen). în calitate de
grup etic dominant, trebuie recunoscut acesta din urmă. Astfel, examinând
întrebarea cu privire la moralitate, trebuie luate în considerare concepţiile
poporului, dar nu ale tuturor grupurilor sociale, ci doar ale celor care sunt liderii
morali ai comunităţii. Dacă, spre exemplu, majoritatea populaţiei nu ar vedea
nimic rău în actele de corupţie sau de contrabandă, faptul acesta nu înseamnă că
astfel de acte sunt morale.
Dar dacă este aşa, dacă criteriul conceptului de bune moravuri în sens
de moralitate ar fi liderii morali ai comunităţii, adică persoanele care gândesc
adecvat şi corect, atunci aprecierea şi luarea deciziei referitor la faptul cine sunt
aceste persoane ar rămâne la discreţia absolută şi exclusivă a instanţei de
judecată. Teoria a închis cercul vicios, ajungând la punctul său iniţial de pornire,
adică la subiectivismul judecătorului.
Au încercat să depăşească aceste dificultăţi promotorii unei alte teorii,
care neagă vehement suprapunerea bunelor moravuri cu moralitatea.Bunele
moravuri nu sunt rezultatul moralităţii, ci al valorilor corecte şi adecvate care
domină convingerile unui popor. Moravurile şi moralitatea nu întotdeauna se
suprapun. Morala se regăseşte în regulile de comportament exteriorizat, iar
moravurile, în starea de spirit şi în convingerile interioare ale persoanei.
Interdicţia de a atenta la bunele moravuri nu urmăreşte un scop punitiv sau
educativ. Rolul judecătorului nu constă în a sancţiona sau a se îngriji ca un
păstor spiritual de salvarea sufletului. Scopul interdicţiei nu constă în a lupta cu
tendinţele amorale ale fiinţei umane, ci în ocrotirea acelor valori culturale,
acelor tradiţii pe care orice popor le are în moravurile sale. Or, moravurile nu
reprezintă altceva decât reflectarea culturii fiecărui popor, produsul istoriei şi al
tradiţiilor sale.
Dar şi această teorie, oricât s-ar distanţa de prima, în cele din urmă se
ciocneşte de aceleaşi nedumeriri. Conform acestei teorii, trebuie protejate toate
moravurile, deoarece toate sunt expresia vechii culturi a unui popor şi îşi au
originea în această cultură. Cu toate acestea, legiuitorul nu conferă protecţie
tuturor moravurilor, ci doar celor considerate bune, dând de înţeles că există şi
rele moravuri, care nu merită protecţie. într-adevăr, moravurile reprezintă nu
doar expresia unei vechi culturi sau tradiţii, ci şi a unor prejudecăţi arhaice, iar
protecţia ultimelor nu preocupă legiuitorul.
Dar dacă urmează să selectăm bunele moravuri de relele moravuri,
nimerim iarăşi în vâltoarea aceloraşi întrebări, ridicate mai sus. De unde să luăm
criteriul de delimitare a acestor două categorii? Din viziunile poporului?

77
Sau ale grupurilor dominantei Şi în acest caz, într-un final, vom ajunge pe
tărâmul nisipurilor mişcătoare al subiectivismului absolut şi exclusiv al
judecătorului. Astfel, ambele curente doctrinare, ca şi braţele unui râu, încep să
curgă departe unul de altul, întâlnesc aceleaşi impedimente, sfârşind prin a se
revărsa din aceeaşi cascadă.
Astfel, nedeterminarea teoretică conceptuală a noţiunii de bune
moravuri generează şi multiple întrebări practice, răspunsul la care este confuz
şi instabil. Astfel, în doctrină, s-a pus întrebarea dacă o persoană căsătorită
cumpără o brăţară pentru amanta sa, am putea să declarăm nul contractul de
vânzare-cumpărare ca fiind contrar bunelor moravuri? Răspunsul este negativ:
desfiinţarea contractului ar periclita securitatea circuitului civil şi ar crea
prejudicii mult mai mari decât acele avantaje pe care am putea să le obţinem
dacă am proteja „bunele moravuri”. Doar acele contracte urmează să fie
declarate nule, care nu sunt compatibile cu starea socială sănătoasă şi bună.
Urmând aceeaşi logică, s-a mai afirmat că un contract poate fi anulat atunci
când vine în contradicţie cu interesele juridice importante sau cu bunăstarea
socială.
Observăm astfel că, din conţinutul conceptului de bune moravuri,
dispare treptat atât elementul de moralitate, cât şi elementul de moravuri
propriu-zis. Atât un element, cât şi celălalt a estompat esenţa reală a acestui
concept, lăsând impresia unei certitudini juridice. în realitate însă, erau
probleme nelegate de morală, de moralitate sau de moravuri, ci doar de drept.
Conceptul de bune moravuri nu reprezintă decât o formulă convenţională, la
dezvăluirea conţinutului real al căreia este înlăturat orice criteriu care are
legătură cu moralitatea sau cu bunul simţ, intrând în joc doar criterii pur
juridice.
Astfel, conceptul de bune moravuri a găsit simpatizanţi înflăcăraţi
printre reprezentanţii teoriei dreptului liber. Acest concept le deschidea
perspective nelimitate pentru realizarea unei „justiţii concrete”, pentru
„echilibrarea intereselor” şi pentru alte experimente de influenţă socială prin
intermediul liberei aprecieri a instanţei de judecată. Posibil de aceea conceptul
de bune moravuri a fost analizat sceptic. Nu în zadar Planiol afirma că regula
„bunelor moravuri” este una dintre cele mai dubioase. La aplicarea acesteia,
orice libertate civilă poate fi înfrântă.
De aceea rolul determinant în stabilirea criteriilor în a căror bază am
putea califica un contract ca fiind contrar „bunelor moravuri” îi revine
legiuitorului şi nu judecătorului.
Cu atât mai mult se impune această soluţie, cu cât percepţiile societăţii
despre moralitate, despre bine şi rău se schimbă de la o epocă la alta, de la o
orânduire socială la alta. Nu în zadar romanii spuneau: 0 ÎCfyipOYQ1. 0 lUOI'tS!
(O vremuri, O moravuri!), exprimând prin acest adagiu, printre altele, caracterul
eterogen al conceptului de bune moravuri.
Fiecărei epoci îi corespund propriile viziuni despre morală şi moralitate.
Vom dezvălui mai jos conţinutul acestui concept.
Apare aşadar întrebarea: care este corelaţia dintre aceste două
concepte? Sunt concepte distincte, sau unul îl include pe celălalt?
Atunci când încercăm să găsim răspuns la această întrebare, observăm
că legiuitorul nostru nu este consecvent. Astfel, în art.4 alin. (2) şi în art.9 alin.
(1) din Codul civil, între noţiunile ordine publică şi bune moravuri a fost plasată
conjuncţia „şi”. în art. 220 alin. (2) însă, între aceste două concepte a fost plasată
conjuncţia „sau”. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca un contract să contravină
ordinii publice, dar să Fie în concordanţă cu bunele moravuri? Şi invers, este
oare posibil ca un contract să corespundă bunelor moravuri, dar să fie contrar ordinii
publice?
După cum am menţionat, în dreptul roman nu exista un asemenea
concept cum este ordinea publică, ci doar cel de bune moravuri. Până la
reglementarea în art. 6 din Codul civil francez a conceptului de ordine publică,
conceptul de bune moravuri a servit ca temei de declarare a nulităţii contractelor
şi, implicit, ca limită a libertăţii contractuale. După includerea în Codul civil
francez a conceptului de ordine publică însă, cel de bune moravuri a fost tratat
de doctrină şi de jurisprudenţă ca o parte integrantă a conceptului de ordine
publică, adică o specie a genului numit ordine publică. Aşadar, dacă un contract
vine în contradicţie cu bunele moravuri, acesta este un caz particular de
încălcare a ordinii publice. în jurisprudenţă instanţelor franceze s-a conturat
soluţia că, dacă vine în contradicţie cu bunele moravuri, contractul vine în
contradicţie şi cu ordinea publică. Astfel, în dreptul francez, conceptul de ordine
publică a „absorbit” conceptul de bune moravuri, acesta din urmă fiind doar o
specie a conceptului ordine publică.
La fel şi în dreptul anglo-saxon, conţinutul conceptului de ordine
publică (public policy) include conceptele de bază despre moralitate şi echitate.
Prin urmare, actul juridic, contractul nu pot fi contrare bunelor moravuri fără a
se aduce atingere şi ordinii publice. în conceptul de public policy aceste două
temeiuri de nulitate a actului juridic şi, implicit, de restrângere a libertăţii
contractuale, nu pot fi separate.
în Germania, conceptul de ordine publică nu este reglementat expres în
calitate de temei de anulare a actelor juridice, implicit ca limită a libertăţii
contractuale., Acest rol însă este îndeplinit de conceptul bune moravuri, pe care
legiuitorul german l-a preluat din dreptul privat roman. După cum am menţionat,
practica judiciară germană a interpretat conceptul de tune moravuri atât de larg,
încât aceasta nu se reduce doar la încălcarea moralei sau

79
moralităţii, dar reprezintă anume ceea ce în Franţa şi în ţările care au preluat
modelul francez se numeşte ordine publică. Astfel, în Codul civil German, rolul
conceptului de ordine publică l-a preluat cel de bune moravuri, ocrotind
interesele generale ale statului şi ale societăţii exact la fel cum în Franţa şi
dreptul anglo-saxon o face conceptul de ordine publică.
Din cele expuse rezultă faptul că, în dreptul ţărilor Europei occidentale,
se observă tendinţa identificării conceptelor ordine publică şi bune moravuri.
Această tendinţă a fost determinată de faptul că, în principiu, ambele concepte
sunt menite să îndeplinească aceleaşi funcţii şi tind spre acelaşi scop, având la
bază aceleaşi temeiuri de aplicare.
Nu în zadar unii doctrinari1 afirmă că bunele moravuri reprezintă un
arhaism care a supravieţuit timpurilor încă din dreptul privat roman. în realitate,
această categorie juridică fie că joacă rolul de ordine publică, cum este în
Germania, fie că se include în noţiunea de ordine publică cum este în Franţa şi în
dreptul anglo-saxon.
Pe de o parte, conceptele de ordine publică şi de bune moravuri
reprezintă temeiuri de declarare a nulităţii absolute a actelor juridice, iar
instanţele de judecată au obligaţia să constate din oficiu nulitatea actelor juridice
care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri. Pe de altă parte, aceste
concepte reprezintă o limită legală a libertăţii contractuale. De aceea, este
necesar a dezvălui conţinutul lor şi a determina cazurile în care un contract
contravine ordinii publice şi bunelor moravuri.
Cele expuse mai sus nu pot să aducă claritate în privinţa determinării
conţinutului conceptului de ordine publică şi bune moravuri. De aceea, vom
apela la exemple practice desprinse din soluţiile instanţelor de judecată ale
ţărilor în care s-a conturat deja o astfel de jurisprudenţă.
în primul rând, ordinea publică şi bunele moravuri sunt concepute ca
temeiuri de declarare a nulităţii actelor juridice, al cărorobiect sau scop îl
constituie fapte amorale sau penal condamnabile.
încă în dreptul privat roman, prin încălcarea bunelor moravuri se
subînţelegeau actele juridice al căror obiect îl constituiau fapte amorale, cum ar
fi obligaţia de deteriorare sau distrugere a bunurilor unor alte persoane sau
obligaţia de a da recompensă pentru dobândirea prin sustragere a unui anumit
bun.
în Franţa, se consideră nule contractele care au ca obiect obligaţia de a
plăti recompensă pentru săvârşirea de infracţiuni. în Germania, se consideră că
un contract contravine bunelor moravuri dacă una dintre părţi s-a obligat contra
plată să nu denunţe o anumită infracţiune. în dreptul englez, bazat în cea mai
 n ţările care au preluat n r L-e parte pe precedentul judiciar, s-a stabilit de-a lungul timpului: contractele .
Codul civil German, une . generează pentru una din părţi obligaţia de a nu denunţa infracţiuni în schimbul
moravuri, ocrotind la fel unei remuneraţii, refuzul de a depune plângere la autorităţile . -.petente de către
cum în Franţa şi victima unei infracţiuni căreia infractorul i-a plătit pentru aceasta o recompensă,
plata unei recompense pentru săvârşirea de fapte ilicite, ate acestea contravin
lor Europei occidentale,
bunelor moravuri. La fel, în Franţa, printr-o decizie a Tribunalului din Paris din
blică şi bune moravuri.
1973, s-a declarat nul un contract de striptiz ca fiind in contradicţie cu ordinea
icipiu, ambele concepte
publică şi cu bunele moravuri1.
e acelaşi scop, având la
Aşadar, în dreptul ţărilor Europei occidentale, se consideră că vin în
moravuri reprezintă un contradicţie cu ordinea publică şi cu bunele moravuri contractele care au ca
?tul privat roman. în de obiect sau ca scop fapte penal condamnabile, dezaprobate de opinia publică.
ordine publică, cum ine Preluând această practică, instanţele naţionale urmează să declare nule
publică cum este în contractele care au ca scop atingerea unui rezultat ce reprezintă în sine o
infracţiune, prevăzută în partea specială a Codului penal al Republicii Moldova,
şi de bune moravuri a de exemplu contractul prin care o parte va fi remunerată pentru faptul
actelor juridice, iar nedenunţării unei infracţiuni sau contractul prin care o parte se obligă faţă de
oficiu nulitatea actelor cealaltă să omoare contra plată o altă persoană (omorul la comandă); la fel,
avuri. Pe de altă parte, contractele prin care o parte îşi vinde organele, ţesuturile sau celulele celelaltei
contractuale. De aceea, părţi, contractele de vânzare-cumpărare a substanţelor narcotice, a substanţelor
ari le în care un psihotrope, armamentului sau muniţiilor, în care vânzătorul nu dispune de
contract licenţa sau de autorizaţia de rigoare, iar cumpărătorul nu se încadrează în lista
in privinţa determinării persoanelor care ar putea să cumpere astfel de bunuri.
ravuri. De aceea, vom Ordinea publică şi bunele moravuri constituie o limită a libertăţii
anţelor de judecată ale contractuale şi se utilizează ca temei de nulitate a contractelor care limitează
excesiv sau privează una din părţile contractului de drepturile şi libertăţile sale.
n uri sunt concepute ca Această practică îşi găseşte originea încă în dreptul privat roman, care sancţiona
ârorobiect sau scop îl cu nulitate contractele prin care debitorul se obliga să presteze ceva creditorului
s bunelor moravuri se .u la intima discreţie a acestuia din urmă. Aceste contracte se considereau că vin în
fapte amorale, cum ar contradicţie cu bunele moravuri, deoarece debitorul îşi crea o situaţie de
:nor alte persoane sau dependenţă totală faţă de creditor. Ca rezultat, s-a formulat regula că se află în
atragere a unui anumit contradicţie cu bunele moravuri contractele care au ca scop obligarea debitorului
să renunţe la libertatea sa individuală sau care îi restrâng libertatea sau care îl
ca obiect obligaţia de a constrâng să ia o anumită decizie pe care un om liber nu ar putea să o ia
,‘rmania, se consideră niciodată.
că e părţi s-a obligat Această regulă a fost preluată de legislaţiile moderne. Astfel, din
contra nglez, bazat în prevederile art. 27 din Codul civil elveţian, rezultă că nimeni nu este în drept
cea mai nici măcar parţial să renunţe la folosinţa sau la exercitarea drepturilor sale
subiective civile. Nimeni nu poate să îşi restrângă libertatea ori să renunţe la

Lk m. p. 124-125.

81
ea în aşa măsură încât aceasta să ducă la privarea de drepturi sau să vină în
contradicţie cu bunelemoravuri.
In Franţa, sunt nule contractele prin care o persoană se limitează în
capacitatea sa de exerciţiu sau prin care se limitează în drepturi şi libertăţi. La
fel, contravin ordinii publice şi bunelor moravuri contractele prin care o parte
este privată de posibilitatea exercitării drepturilor personale nepatrimoniale, cum
ar fi interdicţia de a se căsători sau a se căsători cu o anumită persoană. Astfel,
dreptul unei persoane de a se căsători este considerat un drept care vizează
ordinea publică şi care nu poate fi limitat sau înstrăinat.
Instanţele de judecată din Germania consideră contrare bunelor
moravuri şi declară nule contractele prin care debitorului i se impun obligaţii
disproporţionate sau prin care debitorul se obligă faţă de o anumită persoană să
îi plătească o sumă viageră din profitul pe care îl obţine din activitatea sa de
afaceri.
Instanţele de judecată engleze califică drept contrare bunelor moravuri
contractele de împrumut prin care debitorul este obligat la plata unor dobânzi
exagerate, înrăutăţindu-şi prin aceasta considerabil modul de viaţă. La fel,
instanţele engleze califică drept contrare bunelor moravuri contractele prin care
debitorul se obligă să nu îşi schimbe domiciliul, locul de muncă, să ia credite noi
ori să dispună de bunurile sale fără acordul scris al creditorului.
Ca rezultat, s-a conturat o soluţie universală în a cărei bază se consideră
contrare ordinii publice (în Germania, bunelor moravuri) contractele care au ca
efect încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
După cum putem observa, şi din prevederile legislaţiei ţării noastre s-ar
putea desprinde o asemenea soluţie. Astfel, din prevederile art. 23 alin. (4) din
Codul civil rezultă că renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la
capacitatea sa de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice
îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu
sunt nule. în opinia noastră, sunt nule pentru că vin în contradicţie cu ordinea
publică şi cu bunele moravuri, deoarece atentează la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei.
La fel, din prevederile art. 6 alin. (2) din Codul familiei rezultă că
realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor familiale nu trebuie să lezeze
drepturile, obligaţiile, libertăţile şi interesele legitime ale altor membri ai
familiei şi ale altor cetăţeni. Iar din prevederile art. 29 alin. (6) din Codul
familiei rezultă că părţile nu sunt în drept să stipuleze în contractul matrimonial
clauze care ar afecta capacitatea juridică sau de exerciţiu a soţilor, dreptul lor de
adresare în instanţă de judecată pentru reglementarea relaţiilor personale dintre
ei, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi copiii lor, care ar limita
dreptul soţului inapt de muncă la întreţinere, care ar leza drepturile şi
interesele legitime ale soţilor sau ale unuia dintre ei, precum şi clauze care
contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale. Aceasta este o limită a
principiului libertăţii contractuale bazată pe considerente de ordine publică şi
bune moravuri. Asttel, dacă în contractul matrimonial ar fî incluse clauze prin
care unul dintre soţi se obligă să renunţe la profesia sa ori să nu comunice cu
anumite persoane, aceste clauze, prin faptul că atentează la drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei, sunt nule, deoarece contravin ordinii
publice şi bunelor moravuri.
In afară de cele menţionate mai sus, ordinea publică şi bunele moravuri
sunt îndreptate spre asigurarea echilibrului prestaţiilor contractuale. Astfel, sunt
considerate ca fiind contrare ordinii publice şi bunelor moravuri contractele care
crează un dezechilibru semnificativ între prestaţii, favorizând o parte şi
împovărând cealaltă parte. Astfel, în dreptul german şi cel englez, se consideră
contrare bunelor moravuri contractele prin care una dintre părţi, profitând de
situaţia sa dominantă pe piaţă, de conjunctura economică, precum şi de slaba
pregătire, de lipsa de experienţă sau de concursul de împrejurări dificile în care
se află cealaltă parte contractantă, îi impune acesteia condiţii disproporţionate,
care afectează echilibrul contractului.
Astfel, ordinea publică şi bunele moravuri sunt utilizate ca instrumente de
contracarare a abuzurilor în drepturi ale participanţilor la circuitul civil.
La fel, ordinea publică şi bunele moravuri sunt privite ca temeiuri de
declarare a nulităţii contractelor care urmăresc ca scop limitarea sau înlăturarea
concurenţei. De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a declarat ca fiind
de ordine publică prevederea art. 85 din Tratatul de constituire a Comunităţii
Economice Europene', iar orice acorduri prin care se derogă de la prevederile
art. 85 din Tratat sunt nule1 2.
1 Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 126/97 din 1 iunie 1999.
2 Art. 85 prevede: Sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între
întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot aduce
atingere comerţului dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea
sau denaturarea concurenţei în interiorul pieţei interne şi în special cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de
tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând
astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de parteneri a unor prestaţii suplimentare
care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte.
2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

83
 La fel, în Franţa, Germania, Marea Britanie s-a format o practică
judiciară constantă prin care se declară nule contractele care au ca scop
fraudarea normelor imperative ale legii sau care sunt îndreptate spre fraudarea
drepturilor şi a intereselor legitime ale terţelor persoane. De exemplu, dacă
debitorul, pentru a evita urmărirea silită a bunurilor sale, le înstrăinează fictiv,
un asemenea contract urmează să fie declarat nul fiind contrar ordinii publice şi
bunelor moravuri.
De altfel, istoria cunoaşte cazuri când în legislaţie nu doar s-a menţionat
faptul că actul juridic care contravine ordinii publice este nul, ci s-au şi
concretizat cazurile respective.
Astfel, în prevederile art. 1529 al Culegerii de Legi ale Imperiului Rus1
era reglementată enunţiativ lista temeiurilor în care un contract se considera nul
ca fiind încheiat cu scopul de fraudare a legii, normă considerată de ordine
publică.
Astfel, se interzicea încheierea de contracte:
a) privind desfacerea căsătoriei pentru încetarea convieţuirii şi
neachitarea pensiei de întreţinere;
b) privind înstrăinarea fictivă a bunurilor de către debitor pentru a se
evita urmărirea silită din partea creditorilor;
c) în care se eludează prevederile imperative ale legii;
d) care atribuie, prin efectul lor, către o persoană a unui drept pe care
aceasta, reieşind din starea ei materială, nu avea de unde să îl aibă;
e) în detrimentul intereselor fiscale ale statului.
De altfel, Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse a statuat în Deciziile
sale din 8 iunie 2004 JVb 260-0; 264-0 şi 267-0* 2: Conceptele de „ordine
publică” şi „bune moravuri”, cuprinse în art. 169 din Codul civil al Federaţiei
Ruse, sunt atât de nedeterminate sub aspectul conţinutului lor, încât nu permit
aplicarea şi înţelegerea uniformă a prevederilor legale care le conţin. In
deciziile nominalizate, Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse a statuat, printre
altele: Eschivarea de la plata impozitelor reprezintă un scop contrar ordinii
publice şi bunelor moravuri. Astfel, contractele încheiate cu scopul eschivării de
la plata impozitelor sunt contrare ordinii publice.
Prin urmare, contractele care au ca scop eschivarea de la plata
impozitelor urmează a fi declarate nule în temeiul art. 220 alin. (2) din Codul
civil ca urmărind un scop ce contravine ordinii publice, lezând interesele
generale ale statului şi ale societăţii.

' Ceod 3UK0H06 POCCUUCKOU PfMnepuu.Citat de Afanasiev D. V. îtl’. Ofl.tit.. P. 122"123.

2 OnpeaejieHHH KOHCTHTyuHOHHoro Cyjia POOT 8.06.2004 .Ns> 260-0; 264-0 H 267-0.

84
 în baza celor expuse mai sus, considerăm oportună completarea art. 220
alin. (2) din Codul civil cu următorul text:
„Sunt contrare ordinii publice actele juridice care:
a) au ca obiect sau ca scop fapte penal condamnabile, dezaprobate de
opinia publică;
b) limitează excesiv sau privează una dintre părţile contractante de
drepturile şi libertăţile ei;
c) au ca efect încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale;
d) crează un dezechilibru semnificativ între prestaţii, favorizând o
parte şi împovărând cealaltă parte;
e) prin efectul lor se atribuie unei persoane un drept pe care aceasta,
reieşind din starea sa materială, nu avea de unde să îl aibă;
f) unnăresc ca scop limitarea sau înlăturarea concurenţei;
g) au ca scop fraudarea normelor imperative ale legii ori sunt
îndreptate spre fraudarea drepturilor şi a intereselor legitime ale terţelor
persoane;
h) au ca scop eschivarea de la plata impozitelor;
i) nu se încadrează în temeiurile prevăzute la lit. a)-g), dar contravin
intereselor generale ale statului, societăţii, familiei, securităţii naţionale,
securităţii economice, suveranităţii statului”.
Prin această completare, în viziunea noastră, se va conferi o claritate şi
certitudine conceptelor ordine publică şi bune moravuri, ceea ce va facilita
aplicarea lor în practica judiciară.
§5. CLASIFICAREA CONTRACTELOR

5.1. Consideraţii generale

în virtutea principiului libertăţii contractuale, participanţii la circuitul
civil pot încheia o mare varietate de contracte, atât numite, cât şi nenumite,
precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte (contracte
complexe). Multitudinea şi diversitatea contractelor în dreptul civil a determinat
necesitatea clasificării lor în baza unor criterii. Această clasificare va permite
caracterizarea fiecărei specii de contract şi înţelegerea faptului că toate
contractele în dreptul civil se încadrează în anumite tipuri, ale căror caracteristici
pot fi exprimate succint, dar cuprinzător în chiar denumirile acestor tipuri.
Fiecare clasificare prezintă importanţă pentru stabilirea regimului juridic
aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când se afirmă, de
exemplu, că un contract este bilateral sau sinalagmatic, se va şti, fără
alte precizări, că acelui contract i se aplică un anumit regim juridic, valabil
tuturor contractelor sinalagmatice, fără deosebire1.
După cum s-a remarcat în doctrină* 2, procedeul de clasificare a
contractelor reprezintă o treaptă a calificării lor, care semnifică identificarea
regimului juridic aplicabil acestora.
Clasificările generale, la care se vor face referiri în cele ce urmează,
sunt necesare anume pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate imensă de
norme juridice.
In doctrina de specialitate au fost concretizate mai multe criterii de
clasificare a contractelor, printre care: modul de formare, conţinutul lor, scopul
urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare, nominalizarea în
legislaţia civilă, corelaţia dintre contracte etc.
Codul civil se limitează, în art. 666 alin. (3), la enumerarea unor
categorii de contracte. Aceste prevederi, prin prisma alin. (2) al aceluiaşi articol,
urmează să fie raportate la prevederile art. 196, 197, 198.
5.2. Clasificarea contractelor după modul de formare
în funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în: contracte
consensuale, contractereale şi contractesolemne.
a) Contract consensual este contractul care se încheie în mod valabil
prin simplul acord de voinţă al părţilor, neînsoţit de nici un fel de formă. Chiar
dacă părţile se înţeleg să însoţească acordul de voinţă cu un înscris, în care să
consemneze clauzele, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a îşi
asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul lui. Astfel, din
prevederile art. 211 alin. (1) din Codul civil rezultă că nerespectarea formei
scrise simple (ad probationem) a actului juridic face ca părţile să decadă din
dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului
juridic. Reieşind din prevederile textului de lege citat, ar fi posibilă probarea
existenţei contractului prin alte mijloace decât proba cu martori. Dar, în
condiţiile în care nu există un înscris, iar proba cu martori este inadmisibilă,
apare întrebarea: Cu ce alte mijloace de probă ar putea fi dovedităexistenţa
contractului? Conform prevederilor art. 117 alin. (2) din Codul de procedură
civilă3, în calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt
constatate din explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesateînsoluţionarea
pricinii, din depoziţiile martorilor, din înscrisuri,

' Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., p. 26.

2 Cimil, D. Calificarea raporturilor contractuale, Grafema Libris. Chişinău, 2013, p. 97.
3 Adoptat prin Legea nr. 225 din 30.05.2003. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova , 2003,
nr. 111-115.

86
probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor (s.n.). Astfel,
reieşind din economia textului de lege citat, rezultă că, în afară de înregistrările
audio-video, alte mijloace de probă nu ar putea fi administrate pentru a face
dovada încheierii contractului. Şi aceasta deoarece declaraţiile părţilor, fiind
contradictorii, ar trebui confirmate prin alte mijloace de probă, iar alte mijloace
de probă, în afară de înscrisuri şi depoziţiile martorilor, ar fi doar înregistrările
audio-video. Ţinând cont de faptul că, în practica contractuală, cazurile de
înregistrare audio sau video a încheierii contractului sunt extrem de rare, s-ar
putea crea situaţia imposibilităţii de probare a încheierii lui. De aceea, deşi nu
este cerută de lege în mod obligatoriu, forma simplă scrisă se impune din raţiuni
practice, pentru a se evita dificultăţile de probare în cazul apariţiei unor
eventuale litigii referitor la încheierea contractului.
Nu acelaşi lucru s-ar putea spune în cazul nerespectării formei scrise
cerute pentru valabilitatea contractului (ad validitatem). în acest caz, conform
art. 211 alin. (2), survine nulitatea contractului, dacă acest efect este expres prevăzut de
lege, ca, de exemplu, în art. 625 şi art. 1147.
Trebuie subliniat faptul că, sub aspectul formei în care se încheie,
contractul consensual reprezintă regula, vorbindu-se despre principiul
consensualismului.
b) Contract real este contractul care se caracterizează prin aceea că
pentru formarea lui nu este suficientă simpla realizare a acordului de voinţe al
părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului. Asfel, acordul de
voinţe al părţilor trebuie să fie însoţit de remiterea (predarea) unui bun. Prin
urmare, contractul real se consideră încheiat nu în momentul în care părţile au
ajuns la un acord în privinţa tuturor clauzelor esenţiale, ci în momentul remiterii
bunului. De exemplu, conform art. 82$ alin. (1) din Codul civil, contractul de
donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului. La fel, şi
contractul de gaj cu deposedare (amanetul), contractul de depozit şi contractul de
comodat sunt contracte reale (vezi: art. 458 alin. (2), art.859 alin. (1), coroborat
cu art. 860 alin. (2), respectiv, art. 1086 din Codul civil).
Din punct de vedere terminologic: atunci când legiuitorul foloseşte
formula “se obligă”, suntem, de regulă, în prezenţa unui contract consensual.
Atunci însă când foloseşte termenii “predă”, “dă”, “transmite”, este vorba de un
contract real.
Portivit definiţiei date contractelor reale, acestea nu se consideră
încheiate decît în momentul predării bunului. înţelegerea părţilor, prealabilă
predării, poate fi considerată ca avînd valoarea unei simple promisiuni ţfc U
contracta, adică a unui antecontract, în baza căruia promitentul se obligă să
încheie în viitor contractul propriu-zis prin remiterea efectivă a bunului. De
exemplu, conform art. 830 alin. (1) din Codul civil, pentru a produce efecte,
contractul care conţine promisiune de a transmite în viitor un bun trebuie
încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea
donaţiei dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca
obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere formă autentică.
Totodată, s-a ridicat problema referitor la efectele nerespectării, de către
partea care a consimţit să remită bunul, angajamentului său, în sensul
posibilităţii obligării acesteia să remită forţat bunul în baza art. 622. Spre
exemplu, art. 830 alin. (2) din Codul civil prevede că donatorul este îndreptăţit
să refuze îndeplinirea promisiunii de a transmite un bun dacă îi este imposibil,
ţinând cont de celelalte obligaţii ale sale, să îndeplinească promisiunea fără ca
prin aceasta să îşi pericliteze propria întreţinere corespunzătoare sau executarea
obligaţiilor sale legale de întreţinere a unor alte persoane. Donatarul nu poate
cere despăgubiri. Observăm în această normă o excepţie de la regula generală
instituită în art. 622 alin. (1). Refuzul donatorului însă este condiţionat de
survenirea imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor sale faţă de alte persoane. Per
a contrario, dacă nu există circumstanţele prevăzute în textul legii, donatorul nu
ar putea să refuze executarea promisiunii de donaţie, iar donatarul ar avea
dreptul la despăgubiri. în materie de comodat şi împrumut, legiuitorul a admis
doar posibilitatea reparării prejudiciului, în cazul în care comodantul, respectiv
împrumutătorul, nu îşi onorează promisiunea de a preda bunul (art. 860 alin.
(2), art. 868). în acest sens, răspunderea părţii care nu şi-a executat obligaţiile
este una contractuală, reieşind din faptul că antecontractul este un contract prin
care părţile convin să încheie un contract (art. 679 alin. (3)).
Astfel, simpla promisiune de donaţie, depozit, comodat nu se confundă
însă cu contractul de donaţie, comodat sau depozit. Promisiunea are valoarea
unui contract distinct - a unui antecontract. Obligaţia de restituire a bunului nu
se poate naşte decât după încheierea efectivă a respectivelor contracte, care se
realizează prin predarea bunului.
Există în literatura juridică şi concepţii care neagă categoria
contractelor reale, considerându-le, şi pe acestea, ca făcând parte din categoria
contractelor consensuale. Potrivit acestei concepţii, care nu îşi are reflectare în
stadiul actual al legislaţiei noastre , ceea ce este esenţial pentru formarea
oricărui contract, deci şi a celor reale, este consimţământul părţilor, chiar
neînsoţit de remiterea efectivă a lucrului. Această remitere ar constitui nu o
condiţie de încheiere a contractului, ci o executare a contractului anterior
încheiat prin simplul acord de voinţe al părţilor. în această concepţie se
consideră că din contractul încheiat prin simplul consimţământ se naşte
obligaţia pentru una dintre părţi de a remite celeilalte lucrul convenit ^i

88
 oduce efecte, 1 obligaţia pentru cealaltă de a restitui lucrul pe care l-a primit în temeiul
bun trebuie contractului.
valabilitatea c) Contract solemn este contractul pentru a cărui încheiere valabilă se
lor care au ca cere respectarea unei anumite forme, care, de regulă, este forma autentică.
Reieşind din prevederile art. 679 alin. (1) coroborat cu art. 680 din Codul civil,
'spectării, de se poate deduce concluzia că, în cazul contractului solemn, simplul acord de
ău, în sensul voinţă al părţilor nu este suficient pentru încheierea lui valabilă, părţile urmând
rt. 622. Spre să încheie contractul în forma prevăzută de lege sau care rezultă din acordul lor
*:e prealabil.
îndreptăţit Ca şi în cazul contractelor reale, caracterul solemn al unui anumit
>te imposibil, contract depinde nu doar de voinţa legiuitorului, concretizată în anumite texte de
unea fără ca lege, ci şi de voinţa părţilor. Această concluzie rezultă din prevederile art. 212 lit.
iu executarea b) coroborat cu art. 680. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută
irul nu poate a contractului (art. 2lXalin. (2) coroborat cu art. 213 alin. (1)).
rula generală Cu toate acestea, legiuitorul a instituit şi unele excepţii de la această
r.diţionat de regulă, în privinţa formei scrise, cerute pentru valabilitatea atât a contractului,
‘t rsoane. Per cât şi a contractelor care urmează să fie încheiate In formă autentică.
::i. donatorul Astfel, conform art. 1147, pentru a fi valabil, contractul de fidejusiune
tarul ar avea trebuie încheiat în scris (s.n.). în cazul în care fidejusorul execută obligaţia,
rul a admis viciul de formă se consideră înlăturat.
:ul. respectiv La fel, în cazul formei autentice, dacă una dintre părţi a executat total
irt. 860 alin. sau parţial actul juridic pentru care se cere formă autentică, iar cealaltă parte se
a: obligaţiile eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la
:ontract prin cererea părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil
dacă nu conţine elemente care contravin legii. în cazul acesta, nu se cere
^e confundă autentificarea notarială ulterioară a actului juridic (art. 213 alin. (2)). Partea care
are valoarea i s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este
bunului nu obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întârzierea autentificării.
icte, care se De asemenea, conform art. 830 alin. (1), pentru a produce efecte,
contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie
categori
încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea
a in
donaţiei dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca
categoria
obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere formă autentică.
eîlectare în
După cum putem observa din prevederile textelor legale invocate,
ti formarea
excepţiile în cauză se aplică în situaţia în care una dintre părţi şi-a executat
■ţilor,
obligaţiile contractuale, cu excepţia promisiunii de a dona bunuri pentru a căror
chiar ist:tui
înstrăinare se cere formă autentică.
nu o ui
Dintre conţi actele solemne pot fî nominalizate cu titlu de exemplu
anterior
contractele care au ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile (art. 212 lit. a) din
mcepţie se
it se naşte
: menit şi
89
Codul civil), contractele de constituire a dreptului de servitute (art. 431, alin. (2)
din Codul civil, contractul de ipotecă (art.468 alin. (2) din Codul civil coroborat
cu art. 11 alin.(l) din Legea nr. 142 din 26.06.2008 cu privire la ipotecă1),
contractul matrimonial (art.28 alin.(3) din Codul familiei1 2 *, contractul de
vânzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial (art. 818 din
Codul civil) etc.
In unele cazuri, pe lângă încheierea contractului într-o anumită formă,
este necesară şi înscrierea lui într-un registru public. înregistrarea reprezintă o
formalitate suplimentară, specifică contractelor solemne.
Totuşi, în doctrină1, s-a mai menţionat că, în baza acestui criteriu
(modul de formare), se poate evidenţia încă o categorie de contracte, şi anume
contractele înregistrate. Astfel, autorul citat menţionează: Contracte
înregistrate sunt contractele care, pentru a fi valabile în unele cazuri sau
opozabile terţilor în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de
lege.
Avem o poziţie cel puţin rezervată faţă de existenţa unei astfel de
categorii. După cum se menţionează în definiţia citată mai sus, contracte
înregistrate sunt acelea care, pentru a fi valabile, în unele cazuri, sau opozabile
terţilor (s.n.), în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege.
Doctrina de specialitate4 clasifică condiţiile de formă ale actului juridic
civil în funcţie de două criterii: consecinţele nerespectării lor (1) şi
sursa(izvorul) lor (forma legală şi forma convenţională) (2).
Astfel, după consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se
împart în:
a) forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi
forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage
nulitatea absolută a actului;
b) forma cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma
ad probationem), a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic,
ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă
(declaraţiile martorilor);
c) forma cerută pentru opozabilitate1 faţă de terţi, a cărei nerespectare
nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 165-166.

2 Adoptat prin Legea nr. 1316 din 26.10.2000. în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001,
nr. 47-48.
Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor î S F E P „Tipografia
Centrală”, Chişinău, 2005, p. 289-290.
4 Boroi, G. Drept civil. Teoria generală. Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 135-136.
inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă fiind în drept să ignore actul
juridic civil care trebuia să le fie adus la cunoştinţă.
La rândul ei, forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil poate
fi simplă, scrisă ori autentică.
Ceea ce la care se referă autorul citat este, de fapt, forma cerută pentru
valabilitatea contractelor (“...pentru a fi valabile...trebuie să fie înregistrate...”)
sau forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi (“...sau opozabile terţi lor....
trebuie să fie înregistrate...”).
In opinia noastră, nu există contracte înregistrate, fiind vorba de
contracte solemne, faţă de care, pe lângă respectarea cerinţelor ce ţin de
autentificarea sau de întocmirea contractului în formă simplă, scrisă, obligatorie,
legea impune unele formalităţi suplimentare. Faptul că aceste formalităţi
suplimentare se referă la înscrierea contractului în anumite registre publice (art.
214 alin. (1), art.455, 470, 818 din Codul civil) sau că este necesară respectarea unei
anumite proceduri (art. 9-12 din Legea nr. 534 din 13.07.1995 cu privire la
concesiuni1 2) nu permite evidenţierea unei noi categorii de contracte, fiind
vorba de contractul solemn. Includem aici doar contractele unde această
formalitate are un caracter constitutiv, cum ar fi contractele care au ca obiect
înstrăinarea bunurilor imobile (art.214 alin. (1) din Codul civil) sau contractele
de ipotecă şi de gaj fără deposedare (art. 455 alin. (2) coroborat cu art. 470 din
Codul civil şi cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 449 din 30.07.2001 cu privire la
gaj). Cerinţa de înregistrare impusă de lege pentru celelalte contracte, fără
caracter constitutiv, se raportează la forma cerută pentru opozabilitatea
contractului faţă de terţi (de exemplu, art. 876 din Codul civil). Astfel, contractul
este încheiat, părţile urmând să îl înscrie, sub sancţiunea inopozabilităţii, într-un
registru public.
Importanţa clasificării rezidă în necesitatea de a se stabili dacă părţile
au încheiat un contract valabil cu respectarea cerinţelor impuse de lege. In acest
scop, se va stabili dacă, fiind vorba de un contract consensual, consimţământul
s-a dat în condiţiile prevăzute de lege sau dacă, fiind vorba de un contract real,
pe lângă consimţământ, a fost respectată şi cerinţa remiterii bunului, sau dacă,
fiind vorba de un contract solemn, pe lângă consimţământul părţilor, au fost
respectate cerinţele de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

1 Prin opozabilitate urmeză să se înţeleagă sancţiunea de drept civil care intervine în cazul
nesocotirii unoi cerinţe de publicitate ţaţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
Opozabilitatea nu privează actul juridic de efectele sale specifice faţă de părţi, ci doar faţă de terţi,
care pot ignora actul respectiv.
2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr. 67.

91
 5.3. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

în funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în. conţi acte

bilaterale (sinalagmatice) şi contracte unilaterale.
a) Contractul bilateral ori sinalagmatic se caracterizează prin faptul că
părţile se obligă reciproc, astfel încât obligaţia unei părţi să fie corelativă
obligaţiei celeilalte părţi(art. 704 alin. (1) din Codul civil).
în contractele sinalagmatice, obligaţiile părţilor sunt reciproce şi
interdependente, astfel încât obligaţiei unei părţi contractante îi corespunde o
obligaţie corelativă a celeilalte părţi contractante. Prin urmare, obligaţia ce îi
revine unei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia ce îi aparţine celeilalte părţi,
fiecare parte având concomitent atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de
debitor. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, obligaţiei vânzătorului
de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate şi a-i remite bunul vîndut îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a achita preţul.
Sunt sinalagmatice: contractul de vânzare- cumpărare, de schimb,
locaţiune, arendă, de leasing, antrepriză, prestări servicii, de credit bancar etc.
Legiuitorul a reglementat expres în Capitolul III, Titlul II din Cartea a
treia a Codului civil unele particularităţi generale ale contractelor sinalagmatice
(art. 704-711). Aceste prevederi ale Codului civil sunt aplicabile în mod
subsidiar diferitelor tipuri de contracte bilaterale. Prin urmare, normele cuprinse
în art. 704-711 au vocaţia de lex generalis în raport cu normele juridice care
reglementează fiecare tip de contract bilateral în parte, care au vocaţia de lex
specialis.
b) Contract unilateral este contractul care dă naştere la obligaţii doar în
sarcina uneia dintre părţi (art. 666 alin. (3) din Codul civil), cealaltă parte având
doar drepturi. Prin urmare, în cadrul contractelor unilaterale, una dintre părţi are
doar calitatea de creditor, cealaltă parte, doar calitatea de debitor. De exemplu, în
contractul de împrumut, împrumutatul are doar obligaţia de a restitui banii sau
bunurile fungibile împrumutate, în timp ce împrumutătorul are doar dreptul de a
solicita împrumutatului restituirea banilor sau a bunurilor fungibile împrumutate.
Unilaterale sunt: contractul de donaţie, de împrumut, depozit gratuit, de mandat
gratuit, de comodat etc.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic
unilateral.
Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale se
face după criteriul numărului de părţi, pe când clasificarea contractelor în
bilaterale şi unilaterale se face după criteriul conţinutului lor.
Toate contractele, deci şi cele unilaterale, fac parte din categoria actelor
juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu

92
sunt contracte, deoarece nu reprezintă consecinţa unui acord de voinţe, ci
rezultatul manifestării unilaterale de voinţă. între cele două categorii de
contracte nu există o delimitare rigidă. Caracterul bilateral sau unilateral al unui
contract depinde nu doar de reglementarea lui legală, ci şi de voinţa părţilor.
Astfel, depozitul, spre exemplu, se prezumă cu titlu gratuit dacă în contract nu
este prevăzut altfel (art. 1088 alin.(l) din Codul civil). în situaţia în care părţile
nu prevăd în contract obligaţia deponentului de a achita remuneraţie
depozitarului, contractul de depozit este unilateral. în schimb, dacă părţile
prevăd în contract obligaţia deponentului de a achita remuneraţie depozitarului,
contractul de depozit este bilateral.
In literatura de specialitate se vorbeşte uneori de categoria contractelor
sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între
contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale.
Sunt considerate sinalagmatice imperfecte contractele concepute iniţial drept
contracte unilaterale, când, pe parcursul existenţei lor, se naşte o obligaţie şi în
sarcina creditorului faţă de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul,
în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a
bunului depozitat, deponentul va fi obligat să îi compenseze aceste cheltuieli,
depozitarul având dreptul să restituie bunul doar după ce cheltuielile vor fi
compensate (art. 1088 alin. (3), coroborat cu art. 1093 şi 1103 din Codul civil).
Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este controversată în
literatura de specialitate. Două argumente sunt invocate pentru negarea acestei
teorii.
Primul argument constă în faptul că cea de-a doua obligaţie este
accesorie, accidentală şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt
extracontractual. Se consideră că obligaţia ce apare în sarcina creditorului, în
exemplul dat, are ca izvor nu contractul de depozit, ci gestiunea intereselor
altuia (gestiunea de afaceri).
Cel de-al doilea argument se întemeiază pe ideea că, pentru a ne găsi în
faţa unui contract sinalagmatic, trebuie ca obligaţiile născute să fie nu numai
reciproce, dar şi interdependente, fiecare obligaţie reciprocă să fie cauza juridică
a celeilalte. în cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, deşi
există de la un moment dat o anumită reciprocitate de obligaţii, nu există
interdependenţa cerută pentru calificarea contractului drept contract
sinalagmatic. Nu se poate nega faptul că existenţa acestei reciprocităţi permite
aplicarea unor reguli analoge celor aplicabile contractelor sinalagmatice, cum ar
fi, de exemplu, invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, care, în cazul
contractelor menţionate, îmbracă forma dreptului de retenţie, recunoscut

93
în favoarea debitorului iniţial. Acest debitor nu poate fi obligat să restituie lucrul
până ce nu i se vor compensa cheltuielile făcute1.
Importanţa clasificării contractelor în contracte bilaterale şi contracte
unilateralese manifestă sub aspectul diferenţelor de regim juridic între aceste
două categorii de contracte.
Astfel, reciprocitatea şi interdependenţa dintre drepturi şi obligaţii în
contractele bilaterale impun acestor contracte reguli specifice, proprii, care nu
funcţionează în contractele unilaterale, după cum urmează.
a) O parte nu poate pretinde celeilalte părţi să îşi execute obligaţia dacă
ea nu a executat-o pe a sa. Aceasta din urmă îi poate opune excepţia de
neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) dacă nu s-a
obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din
natura obligaţiei (art. 705 alin. (1) din Codul civil). De exemplu, în contractul
de locaţiune, locatarul poate să refuze plata pentru locaţiune dacă locatorul nu i-
a pus la dispoziţie bunul sau i-a pus la dispoziţie un bun care nu poate fi utilizat
conform destinaţiei convenite în contract, chiar dacă din conţinutul art. 884 nu
rezultă o astfel de posibilitate. în acest caz, se vor aplica în mod subsidiar
prevederile art. 705, care se referă la particularităţile contractelor sinalagmatice
în general.
b) în cazul contractelor sinalagmatice se pune problema rezoluţiunii
contractului1 la cererea părţii care şi-a îndeplinit obligaţia care-i revenea, dacă
cealaltă parte nu îşi execută obligaţia sau o execută în mod necorespunzător (art.
709-711 coroborate cu art. 735 din Codul civil).
c) Dacă una dintre părţi va fi împiedicată de un caz fortuit sau de o
forţă majoră să îşi execute obligaţia numai în cazul contractelor sinalagmatice.
nu şi în cel al contractelor unilaterale, se va pune problema de a şti cine va
suporta riscul contractului, adică de a se determina soarta obligaţiei corelative
celei care nu se poate executa (art. 707, 708 din Codul civil)1 2 3.
De altfel, Capitolul III din Titlul II al Cărţii a treia din Codul civil
consacrat particularităţilor generale ale contractelor sinalagmatice conţine
norme care se referă la cele trei aspecte invocate. Sub rezerva art. 704. care se
referă la determinarea conceptuală a noţiunii de contract sinalagmatic şi a
domeniului său de aplicabilitate, celelalte prevederi se referă la excepţia de
neexecutare a contractului (art. 705 şi 706), la riscul contractului (art. 707 şi
708) şi la rezoluţiunea contractului sinalagmatic (art. 709-711).

1 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 29.

2 stoica, v. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, Bucureşti. 1997, p. 33-34.

' Pentru regimul acestor instituţii, vezi infra Capitolul 6, Secţiunile 3 şi 4.

 5.4. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

în funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în: contracte cu titlu

oneros şi contracte cu titlu gratuit.
a) Contract cu titlu oneros este contractul în care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea
unui alt folos patrimonial. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,
vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul, să
obţină bunul în schimbul preţului. în dreptul civil, caracterul oneros al
contractelor reprezintă regula generală, marea majoritate a contractelor civile
fiind oneroase.
b) Contract cu titlu gratuit este contractul prin care o parte îi procură
alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui alt folos patrimonial în
schimb. Din această categorie fac parte: contractul de donaţie, contractul de
împrumut fără dobândă, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit
gratuit etc.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:
- liberalitâţile, adică acele contracte prin care o parte îi procură alteia
un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui alt folos patrimonial în
schimb, micşorându-şi prin aceasta propriul său patrimoniu (de exemplu,
donaţia, renta cu titlu gratuit);
- contractele dezinteresate sau de binefacere, adică acele contracte
prin care o parte îi procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea
unui alt folos patrimonial în schimb, fără a-şimicşora prin aceasta propriul
patrimoniu (de exemplu,împrumutul fără dobândă, mandatul sau depozitul
gratuit). Caracterul dezinteresat al unor contracte nu se schimbă, chiar dacă una
dintre părţi trebuie să îi compenseze alteia cheltuielile de executare a obligaţiilor
asumate. De exemplu, mandatarul sau depozitarul are dreptul la compensarea
cheltuielilor (art. 1046 alin. (1), 1088 alin. (3) din Codul civil). Pentru aceasta,
este necesar ca părţile să fi prevăzut în contract obligaţia mandantului, respectiv
a deponentului, de a plăti remuneraţie mandatarului, respectiv depozitarului. în
cazul în care am fi în prezenţa unui contract de mandat sau depozit cu titlu
oneros, mandantul sau deponentul va fi obligat să achite remuneraţia şi să
suporte cheltuielile de executare a acestor contracte.
Distincţia dintre cele două varietăţi de contracte cu titlu gratuit se
manifestă, în principal, sub aspectul condiţiilor de formă, care sunt mai
restrictive în cazul liberalităţilor decât în cazul contractelor dezinteresate (de
exemplu, art. 829, 849 din Codul civil).
Există contracte care, prin esenţa lor, sunt cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit.

95
 Astfel, contractele: de vânzare-cumpărare, de schimb, locaţiune, arendă,
leasing, de antrepriză, comision, agenţie comercială,de franchising; contractele
bancare (depozit, credit şi cont curent) etc., prin esenţa lor, sunt cu titlu oneros.
La fel, donaţia şi comodatul, prin esenţa lor, sunt cu titlu gratuit.
Schimbarea caracterului oneros, respectiv gratuit, la contractele
nominalizate influenţează calificarea şi natura lor juridică. Astfel, dacă în
contractul de vânzare-cumpărare cumpărătorul nu achită vânzătorului preţul
pentru bun, nu vom mai fi în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, ci,
eventual, a unei donaţii.
în acest caz, sunt relevante prevederile art. 725 alin. (2) din Codul civil,
conform cărora contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără
a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi. Prin urmare, chiar dacă în
denumirea contractului figurează formula “vânzare-cumpărare”, prin
interpretarea juridică a clauzelor contractuale se poate ajunge la calificarea
corectă a acestuia şi la stabilirea naturii sale juridice. De asemenea, dacă un
contract de donaţie prevede obligaţia donatarului de a procura donatorului un
folos patrimonial a cărui valoare este egală sau depăşeşte valoarea donaţiei,
acest contract va fi calificat ca schimb sau ca vânzare- cumpărare, după caz. La
fel, dacă în contractul de comodat (de folosinţă gratuită) va fî prevăzută
obligaţia comodatarului de a achita comodantului o sumă de bani ori de a face
prestaţii în natură pentru folosirea bunului, se va schimba calificarea juridică,
respectiv şi natura juridică a contractului, de exemplu locaţiune sau arendă,
după caz.
Totodată, există contracte care sunt gratuite sau oneroase numai prin
natura lor. De exemplu, împrumutul poate fi atât gratuit, cât şi oneros (art. 867
alin. (2) din Codul civil). Din această categorie fac parte şi: contractul de
mandat (art. 1033), de depozit (art. 1088 alin. (1)), de rentă (art. 847 alin. (1)),
de fidejusiune (art. 1146 alin. (1)), de uzufruct, uz sau abitaţie1 (art. 400 alin. (1)
coroborat cu art. 427).
Importanţa clasificării respective se manifestă sub următoarele
aspecte:
a) în privinţa condiţiilor de valabilitate, în general pentru contractele cu
titlu gratuit există cerinţe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu
titlu oneros.
Astfel, sub aspectul condiţiilor de fond, reieşind din faptul că, prin
contractele cu titlu gratuit, se poate ajunge la o diminuare a patrimoniului fără a
se primi un contraechivalent, Codul civil instituie unele incapacităţi speciale

1 în cazul în care dreptul de uzufruct, de uz sau de abitaţie se constituie în baza contractului.

r.iune, arendă, atât în privinţa dispunătorului, cât şi în privinţa celor care beneficiază de
ig: contractele liberalităţi (de exemplu, art. 43 şi 832).
u titlu oneros. Sub aspectul condiţiilor de formă, legea impune cerinţa respectării
:ratuit. anumitor cerinţe de formă pentru anumite liberalităţi (art. 829, 849), reieşind din
a contractele particularităţile obiectului acestora. Totodată, legiuitorul stabileşte şi pentru
stfel, dacă în anumite contracte cu titlu oneros necesitatea respectării formei autentice (de
.orului preţul
exemplu, art. 212 lit. a), art. 818 etc.) Totodată, reieşind din prevederile art. 828
rumpărare, ci, alin. (1), contractul de donaţie, care este o liberalitate prin excelenţă, se
n Codul civil, consideră încheiat în momentul transmiterii bunului. Această prevedere,
părţilor, fără raportată la cea din art. 212 lit. a) şi din art.829 ne duc la concluzia că, doar în
chiar dacă în cazul contractelor de donaţie care au ca obiect bunuri imobile şi a celor care au
ărare”, prin la ca obiect bunuri pentru a căror vânzare (înstrăinare) este stabilită o anumită
calificarea formă a contractului, urmează a fi respectate anumite cerinţe de formă1. Prin
nea, dacă un urmare, sub aspectul condiţiilor de formă, distincţia dintre contractele cu titlu
natorului un gratuit şi cele cu titlu oneros nu este de esenţă.
rea donaţiei, b) Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a
după caz. La contractelor cu titlu oneros, sunt contracte intuitu personae. în consecinţă,
fl prevăzută eroarea asupra persoanei (art. 227 alin. (2) lit. c)) va fi considerată viciu de
uri de a face consimţământ , deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu gratuit, ceea ce
rea juridică, se întâmplă numai în mod cu totul excepţional în cazul contractelor cu titlu
>au arendă, oneros.
c) Obligaţiile părţilor sunt reglementate cu mai multă severitate în
numai prin cazul contractelor cu titlu oneros. Astfel, garanţia împotriva evicţiunii apare, de
ros (art. 867 regulă, în contractele cu titlu oneros şi numai în mod excepţional în contractele
antractul de cu titlu gratuit. La fel, răspunderea contractuală este apreciată cu mai mare
‘'alin. (1)), rt. severitate în cazul contractelor cu titlu oneros, decât în cazul contractelor cu titlu
400 alin. gratuit. De exemplu, reieşind din prevederile art. 830 din Codul civil, donatarul
„rmătoarele nu poate cere despăgubiri în cazul în care donatorul refuză, în anumite condiţii,
să îndeplinească promisiunea de a transmite un bun. Conform art. 837, donatorul
:tractele care este în întârziere nu este obligat să plătească dobândă. La fel, conform art.
cu 860 alin. (1), comodantul poartă răspundere numai pentru intenţie sau culpă
îtractele gravă.
cu d) Efectele acţiunii în revendicare, precum şi posibilitatea revendicării
bunurilor sale de către persoana declarată decedată şi ulterior restabilită în
ul că, prin drepturi depind de caracterul actelor de înstrăinare a bunurilor sale de către
:ului fără persoana care le-a înstrăinat (art. 375 alin. (1) şi (2), respectiv art. 53 alin. (2) şi
a iţi (3) din Codul civil).
speciale
1De exemplu, conform art. 152 alin. (9) din Codul CÎVÎ1, adUl jUTÎdiC de ÎMtMare
netului. & pârtii sociale in societatea cu răspundere limitată se autentifică notarial.

97
 e) Dreptul de pteemţmne se aplică numai \n cazul vânzării COtCl-părţi
din bunurile proprietate comună pe cote părţi nu şi în cazul înstrăinării acesteia
prin contracte cu titlu gratuit (art. 352).
5.5. Clasificarea contractelor în raport de certitudinea sau
incertitudinea existenţei şi întinderii prestaţiilor ce constituie
obiectul lor
In funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în: contracte
comutative şi contracte aleatorii.
Ceea ce este hotărâtor pentru definirea acestor două specii de contracte
este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii
contractului.
Codul civil al Republicii Moldova nu conţine o definiţie a contractelor
comutative sau aleatorii, cum ar fi , de exemplu, definiţia dată în art. 1173 din
Codul civil român1. Existenţa unor astfel de contracte însă este neîndoielnică.
a) Contract comutativ este contractul în care existenţa şi întinderea
prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul
încheierii lui, deoarece ele nu depind de vreun eveniment viitor, incert, dar
posibil.
De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare (cu excepţia
contractului de vânzare a drepturilor litigioase), vânzătorul cunoaşte de la
început întinderea prestaţiilor la care se obligă (transmiterea dreptului de
proprietate asupra bunului vândut şi remiterea bunului către cumpărător),
cumpărătorul ştiind că trebuie să primească bunul şi să achite preţul lui. Aşadar,
părţile au, de la început, imaginea exactă a consecinţelor juridice pe care le
produce contractul lor.
b) Contract aleatoriu estecontractul în care existenţa sau întinderea
prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment
viitor, incert, dar posibil, astfel încât există şanse de câştig şi riscuri de pierdere
pentru ambele părţi sau pentru cel puţin una dintre ele. Aşadar, la încheierea
contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul
câştigului ori al pierderii şi, uneori, nu se poate şti nici măcar dacă * 1 2

1 Art. 1173 Contractul comutativ şi contractul aleatoriu

(1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii lui, existenţa drepturilor şi obligaţiilor
părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia
dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor şi incert.

98
va exista sau nu câştig ori pierdere. întinderea ambelor sau cel puţin a uneia
dintre prestaţii depinde de hazard, de şansă.
De exemplu, în contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă, nu se poate determina la momentul încheierii lui întinderea
prestaţiilor la care se obligă debitorul întreţinerii, deoarece nu se poate cunoaşte
când anume va deceda creditorul întreţinerii. Astfel, este posibil ca o persoană
care are calitatea de creditor al întreţinerii şi vârsta de 25 ani să decedeze într-un
accident la scurt timp după încheierea contractului, dar, în acelaşi timp, este
posibil ca o persoană cu vârsta de 80 ani să trăiască încă 20 de ani de la
încheierea contractului.
Sunt aleatorii contractele de asigurare, de rentă viageră, de uzufruct, de
uz, de abitaţie viageră, contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă, contractul de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase,
contractul privind jocurile şi pariurile licite.
în doctrina de specialitate1, contractele cu titlu oneros se subclasifică
tradiţional în contracte comutative şi contracte aleatorii. Unii doctrinari2 însă nu
mai sunt atât de categorici.
O astfel de subclasificare, în opinia noastră, nu îşi găseşte fundamentare
legislativă în Codul nostru civil, astfel încât şi contractele cu titlu gratuit pot fi
atât comutative, cât şi aleatorii.
De exemplu, renta viageră cu titlu gratuit este un contract aleatoriu,
deoarece nu se cunoaşte exact întinderea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor
contractante, realizarea, respectiv executarea acestora depind de un eveniment
viitor, incert, dar posibil - moartea credirentierului. La fel, contractul de uzufruct
viager cu titlu gratuit este aleatoriu. în acelaşi timp, contractul de împrumut fără
dobândă este unul cu titlu gratuit, dar comutativ, părţile cunoscând cu certitudine
întinderea drepturilor şi a obligaţiilor lor contractuale, iar realizarea, respectiv
executarea acestora nu depind de vreun eveniment viitor, incert, dar posibil. La
fel, contractele considerate tradiţional ca fiind comutative ar putea, în anumite
cazuri, să fie aleatorii. De exemplu, vânzarea-cumpărarea drepturilor litigioase
este un contract cu titlu oneros, aleatoriu, deoarece nimeni nu poate garanta
câştigarea sau pierderea unui proces,

:Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 34-35; Ciutacu, F., Jora, C. Drept civil: teoria generală
a obligaţiilor, THEMIS CART, Bucureşti, 2003, p. 27-29; Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generală a obligaţiilor, Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2005, p. 287.
- Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A., Chelaru, E.şi alţii, 2012 p 1230-
1231; Dogaru, I., Drăghici, P.Op. cit., p. 48-49.
existând şanse de câştig şi riscuri de pierdere atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător.
Prin urmare, contractele comutative şi cele aleatorii nu reprezintă doar
o varietate a contractelor cu titlu oneros, nu ţin de esenţa acestora, ci doar de
natura lor, astfel încât există contracte cu titlu gratuit care ar putea fi
comutative sau aleatorii.
5.6. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa
părţilor
In funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în: contracte
negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii {forţate).
a) Contract negociat este contractul care poate fi denumit tradiţional, în
al cărui proces de formare se discută, se negociază toate clauzele sale fără ca,
din exteriorul voinţei părţilor, să se impună ceva.
In cazul încheierii unui astfel de contract, există o aşa-zisă perioadă
precontractuală, mai scurtă sau mai îndelungată, în care au loc negocieri sau
discuţii între părţi. Perioada precontractuală ar putea culmina cu încheierea
contractului propriu-zis sau, în cadrul ei, se pot evidenţia două etape: una de
negocieri, care culminează cu încheierea unui antecontract, prin care părţile se
obligă să încheie în viitor contractul propriu-zis, cealaltă cuprinsă între
momentul încheierii antecontractului şi cel al încheierii contractului.
în cadrul acestor etape, răspunderea părţilor diferă. Astfel, reieşind din
prevederile art. 515 alin. (1) din Codul civil, o obligaţie se poate naşte prin
iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului. Partea care, în
procesul negocierilor, a creat celeilalte părţi o încredere îndreptăţită în
încheierea contractului, dar care, până la urmă, nu l-a încheiat, va putea fi
obligată să compenseze celeilalte părţi cheltuielile, dacă se va demonstra
vinovăţia ei (art. 515 alin. (2)).
De asemenea, dacă, între momentul încheierii antecontractului până în
momentul în care urma să fie încheiat contractul propriu-zis, una dintre părţi
refuză în genere să încheie contractul sau încheie un contract similar cu un terţ,
cealaltă parte va fi îndreptăţită să solicite despăgubiri (art. 703). Menţionăm că,
deşi art. 703 se referă doar la situaţia în care are loc încheierea unui contract cu
un terţ, încălcându-se promisiunea dată beneficiarului promisiunii, nu ar fi
posibilă aplicarea unei alte soluţii nici în cazul când una dintre părţile
antecontractului refuză pur şi simplu încheierea contractului, d9Cl, TUI
ÎUCtldC ÎH genere contract nici cu beneficiarul promisiunii, nici cu o terţă
persoană. Pentru a consacra juridic această soluţie, propunem de lege ferenda
completarea art. 703 din Codul civil cu un nou alineat, din care să rezulte că,
pentru refuzul de a

100
 t$

•:or. cât şi pentru încheia un contract precedat de o promisiune de a contracta, există posibilitatea
solicitării doar a unei despăgubiri. De altfel, această soluţie este consacrată de
u reprezintă doar legiuitor în unele articole din cod care se referă la diferite tipuri de contracte. De
.>>tora, ci doar exemplu, art. 860 alin. (2) prevede că, în cazul în care comodantul nu execută
de .are ar putea obligaţia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea prejudiciului. La
fi fel, şi art. 868 prevede că, în cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia
de a da împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat
exprimă voinţa astfel.
b) Contract de adeziune este contractul redactat în întregime de una
dintre părţi, cealaltă parte având posibilitatea să accepte integral toate clauzele
:ă în: contracte pregătite anticipat de cealaltă parte sau să refuze încheierea contractului. Prin
ite). urmare, celălalt contractant nu poate, practic, să modifice aceste clauze. El poate
nit tradiţional, în doar să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, aderă la un contract
/ele sale fără ca, preredactat.
tşa-zisă perioadă Aceptarea integrală a tuturor clauzelor pregătite anticipat de cealaltă
c negocieri sau parte reprezintă trăsătura caracteristică definitorie a contractului de adeziune.
ia cu încheierea Anume din aceste considerente, în dreptul german, pentru a reda cu exactitate
nă etape: una de esenţa acestui tip de contracte se foloseşte noţiunea contract impus (diktierter
in care părţile se Vertrag).
■ cuprinsă între în unele coduri civile, cum ar fi, de exemplu, Codul civil al Federaţiei
:ului. Ruse, este menţionat expres acest caracter1. Termenul redă cu exactitate cele
. Astfel, reieşind două elemente definitorii ale contractului de adeziune: primul element, aderarea
poate naşte prin uneia dintre părţi la un contract ale cărui clauze au fost preformulate de cealaltă
Partea care, în parte, fără a avea posibilitatea de a negocia, cel de al doilea element,
îndreptăţită în obligativitatea acesteia de a proceda în acest mod în virtutea unor circumstanţe
dat, va putea fi e (de exemplu, faptul că cealaltă parte contractantă - un service auto - este unicul
va demonstra prestator de servicii de acest gen în localitatea respectivă).
în alte coduri civile, ca, de exemplu, în Codul civil al României, nu se
:radului până în pune accentul pe acceptarea integrală aclauzelor contractuale, ci doar a celor
..na dintre părţi esenţiale. Astfel, conform art. 117 al codului nominalizat, contractul este de
'/iar cu un terţ, adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de
. Menţionăm că, una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte
an ui contract cu neavând decât să le accepte ca atare.
isiunii, nu ar fi a
dintre părţile :ci.
nu încheie în - Art. 428, p.l din Codul civil al Federaţiei Ruse prevede: Contract de adeziune este contractul ale
cărui clauze sunt determinate de una dintre părţi în formulare sau în alte forme standardizate şi nu
arsoană. Pentru _
puteau fi acceptate de cealaltă parte decât prin aderare la acest contract în
mpletarea art. întregime (s.n.) UforoBopoM npncoejţHHeHM npraeiCH HOFOBOp. yCIM K0T(P'0 onpeneJieHbi
ntru refuzul de a O/IHOH H3 CTopon B <j)opMyjmpax HJTH HHBIX CTaHaapTHbix (j)op.\iax H MOHM 6biTb
npmiHTbi apyi OH CTopoHoîi He HHane Kax nyTevi npncoe/tHHeHHa K npe/uio>KeHHOMy
jtoroBopy B Ue.lONl).

101
 Această poziţie a legiuitorului român a fost criticată, menţionându-se:
”Dacă tipul tradiţional decontract este cel negociat, rezultat al discuţiilor
libere dintre părţi, contractul de adeziune are în vedere, aşa cum indică
denumirea, adeziunea unei părţi la un act juridic bilateral al cărui conţinut este
prestabilit de celălalt contractant. Practic, opţiunea părţii se rezumă în acest
caz la a accepta sau refuza încheierea contractului. Datorită acestor
caracteristici, definiţia conţinută la art. 1175 NCC este dicutabilă, deoarece
pare să arate în teza întâi că este nevoie fie de impunerea clauzelor esenţiale,
fie de redactarea lor decătreunadintre părţi. Or, în realitate, nu poate exista
contract de adeziune decât în măsura în care clauzele esenţiale sunt impuse,
ceea ce se desprinde chiar din teza finală a articolului, din moment ce partea
care nu a propus conţinutul contractului poate fie să consimtă la acel conţinut
în întregime, fie să-l respingă (cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare)1.
Legiuitorul nostru este nehotărât din acest punct de vedere. Astfel,
conform prevederilor art. 3 din Legea nr.256 din 09.12.2011 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii* 2, contractul de adeziune este
definit ca unul în care clauzele sunt formulate în prealabil de una dintre părţi,
iar cealaltă parte doar poate să accepte încheierea contractului în condiţiile
impuse ori să renunţe la încheierea lui.
După cum putem observa din această definiţie legală, în ea nu se face
trimitere nici la caracterul clauzelor (esenţiale), nici la problema necesităţii ca o
parte să impună alteia toate clauzele, sau doar o parte din ele. Mai mult decât
atât, în art. 5 alin. (3) al Legii nr. 256 din 09.12.2011, legiuitorul măreşte
confuzia pe care a creat-o în art. 3, menţionând faptul că anumite aspecte ale
uneiclauze sau o anumită clauză a fost negociată individual nu exclude
aplicarea prevederilor prezentului articol pentru restul contractului în cazul în
care evaluarea lui globală demonstrează că este, totuşi, un contract de
adeziune.
în legătură cu aceste reglementări se ridică două întrebări.
Prima se referă la calificarea unui contract redactat parţial de una dintre
părţi, în rest fiind negociat.
După cum am menţionat deja, acceptarea integrală a tuturor clauzelor
preformulate ţine de esenţa contractelor de adeziune. Totuşi, cum rămâne cu
situaţia când o parte din clauze sunt formulate anticipat de una dintre părţi, iar
altă parte este rezultatul negocierilor dintre părţile contractante?

A ou! Cod civil. Comentariu pe articole. Coord.: Balaş, F. A, Clielaru, E, şî albi, 101X p.
1175-1176.
2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 38-41.

102
 u

ponându-se: . în acest sens, Codul civil, în art. 714, instituie prioritatea clauzelor
discuţiilor negociate în raport cu cele standard. Nu orice contract de adeziune însă conţine
cum indică şi clauze standard, deoarece o clauză standard trebuie inclusă în contract fără a fi
TUI conţinut e
negociată cu cealaltă parte. în plus, trebuie să fie stabilită în prealabil pentru o
rezumă în utilizare generală şi repetată („pentru o multitudine de contracte”, după cum
irită acestor menţionează legiuitorul în art. 712 alin.(l)). Or, este posibil ca un contract de
lă deoarece adeziune să se încheie fără ca partea care a impus clauzele să dorească o astfel
esenţiale, p de utilizare. Fără îndoială, în măsura în care toate caracteristicile sunt
>ate exista îndeplinite, un contract de adeziune poate cuprinde şi clauze standard, iar în
mm impuse, situaţia când acestea ar avea caracter neuzual, pentru a produce efecte, vor trebui
\ru ce partea aduse, de către partea care le propune, în mod expres sau în alt mod la cunoştinţă
jac ei celeilalte părţi în momentul încheierii contractului (art. 712 alin. (3) din Codul
conţinut t~ civil).
accepte ca Art. 5 alin. (3) din Legea privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii prevede: Faptul că anumite aspecte ale unei clauze
licre. Astfel, sau o anumită clauză a fost negociată individual nu exclude aplicarea
nr.d clauzele prevederilor prezentului articol pentru restul contractului în cazul în care
ideznme este 2 evaluarea lui globală demonstrează că este, totuşi, un contractde adeziune. Ce
ntre părţi, Ir. înseamnă „evaluare globală”? Am putea oare să considerăm un contract ca fiind de
condiţiile adeziune dacă o parte din clauze sau anumite aspecte ale unor clauze au fost
negociate? Rezultă oare din această prevedere legală că, în partea lui care nu a
a nu se face
eesitâţii ca o fost negociată, contractul se consideră de adeziune, iar în partea negociată, este
:i mult decât un contract negociat?
Problema ridicată are mai mult un interes teoretic, căci din punct de
ru! măreşte r
aspecte ale vedere practic judecătorul va trebui să examineze nu contractul în ansamblu, ci
nu exclude .. fiecare clauză luată în mod individual pentru a stabili dacă aceasta este sau nu
abuzivă.
in cazul în
contract de De lege lata, un asemenea contract nu poate fi calificat ca fiind de
adeziune, căci, din moment ce anumite clauze, sau chiar poate şi o singură
clauză au fost negociate, dispare acea trăsătură definitorie caracteristică
una dintre contractelor de adeziune şi consacrată juridic în art. 3 din Legea nr.256 din
09.12.2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1, şi
rc*r anume, aceptarea integrală a tuturor clauzelor pregătite anticipat de cealaltă
clauzelor - parte.
rlnâne cu A doua întrebare se referă la situaţia în care textul contractului nu este
"Er. părţi, iar redactat de una dintre părţi, ci de o autoritate publică învestită cu competenţa de
a reglementa relaţiile dintre furnizori şi consumatori pe anumite pieţe. De
exemplu, clauzele din contractele de furnizare a gazelor naturale şi a energiei
x*..: 12 , p.

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, ÎIT. 38-41.

103
electrice sunt aprobate de Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică1. Se pune problema dacă, în acest caz, suntem în prezenţa unui
contract de adeziune sau a unui contract forţat, care, practic, le este impus
părţilor şi care nu pot decât să îl încheie, conţinutul fiind predeterminat şi
redactat de autoritatea publică respectivă.
Aparent, răspunsul la această întrebare ar înclina spre ideea că, în acest
caz, nu suntem în prezenţa unui contract de adeziune. Astfel, reieşind din
definiţia cuprinsă în art. 3 al Legii privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii, contract de adeziune este contractul în care clauzele
sunt formulate în prealabil de una dintre părţi. Ori, în cazul dat, clauzele sunt
formulate de o entitate care, în raport cu contractul, are calitatea de terţ.
Considerăm că, în cazul dat, suntem în prezenţa unui contract de
adeziune, deoarece nimeni nu obligă părţile să îl încheie. De exemplu,
proprietarul unui mijloc de transport este obligat să încheie un contract de
asigurare a răspunderii civile cu o companie de asigurări, obligaţia de a încheia
contractul respectiv fiind prevăzută expres în lege. în cazul contractelor de
furnizare a energiei electrice şi a gazelor naturale, consumatorii nu sunt obligaţi
prin lege să le încheie. Această obligaţie ar putea să o aibă doar furnizorii în
condiţiile specificate la art. 669 alin. (1) din Codul civil. Prin urmare, chiar dacă
din litera legii nu rezultă posibilitatea calificării acestor contracte ca fiind de
adeziune, totuşi, reieşind din spiritul legii, precum şi din natura şi esenţa
juridică a contractelor de adeziune, considerăm că aceste contracte sunt de
adeziune şi trebuie calificate ca atare.
Recurgerea la o asemenea tehnică legislativă se justifică prin
necesitatea de a asigura protecţia părţii mai slabe în contract, adică a
consumatorului. Astfel, o terţă persoană care are statut de autoritate publică şi
rolul de arbitru pe o anumită piaţă, urmând să găsească un echilibru just şi
echitabil între interesele consumatorului şi cele ale furnizorului, stabileşte
clauzele unor asemenea contracte. Aceasta însă este o excepţie cu caracter
derogator de la regula conform căreia clauzele unui contract de adeziune sunt
formulate anticipat de una dintre părţi.

1 Vezi anexele nr.l şi nr.2 la Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea gazelor naturale, aprobat
prin Hotărârea ANRE nr. 415 din 25.05. 2011 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.
131-133.), unde sunt stabilite clauzele obligatorii ale contractelor de furnizare a gazelor naturale
consumatorului casnic, respectiv noncasnic. La fel, anexele nr.l şi nr.2 la Regulamentul pentru
furnizarea şi utilizarea energiei electrice, ilprobclt pilii Hotărârea ANRE nr.393 din 15.12.2010
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2011. nr. 59-62), unde sunt stabilite clauzele obligatorii
ale contractului de furnizare a energiei electrice consumatorului casnic, respectiv noncasnic.

104
 a

rmare în Dar cum rămâne cu situaţia când textul contractului nu este formulat de
tenţa unui părţi şi nici de o autoritate publică, ci de un terţ. De exemplu, în cazul
|:e impus contractului de leasing1, textul lui este preredactat de vânzător (furnizor).
Inminat şi Considerăm că şi în acest caz suntem în prezenţa unui contract de adeziune,
chiar dacă textul lui nu a fost preformulat de una dintre părţi.
L in acest In acest sens, propunem completarea definiţiei contractului de adeziune
e>md din din art. 3 al Legii privind clauzele abuzuive în contractele încheiate cu
pr.tractel consumatorii, după cum urmează: după cuvântul „părţi”, de adăugat cuvintele
e e „sau terţi”. Această completare ar soluţiona problema calificării contractelor ca
clauzele fiind sau nu de adeziune nu doar atunci când clauzele contractelor sunt
t?eie sunt formulate de o autoritate publică, ci şi de o terţă persoană care nu are calitatea
V de parte contractantă.
«.'act de Majoritatea contractelor la care participă consumatorul sunt contracte
exemplu, de adeziune (contractul de transport public de călători şi bagaje, contractul de
Ktract de vânzare a bunurilor pentru consum, contractele de prestare a serviciilor de
M încheia telefonie mobilă sau fixă etc.). Doctrina de specialitate a separat din cadrul
ielelor de contractelor de adeziune contractele publice, numite în Codul civil contracte de
K obligaţi consumator (art. 666, alin. (3)), care se raportează la primele ca o specie la gen
■corii în sau o parte la întreg. Astfel, orice contract public este unul de adeziune, nu orice
are. chiar contract de adeziune însă este unul public, existând contracte de adeziune care
m ca fiind nu se încheie cu consumatorii.
i r esenţa în Codul civil nu există niciun articol care ar defini conceptul de
r sunt de contract public (de consumator) şi ar reglementa particularităţile generale ale
■d prin I acestuia, cum este, de exemplu, art. 426 din Codul civil al Federaţiei Ruse.
adică a Totuşi, nu am putea afirma că lipsesc cu desăvârşire reglementările juridice care
perucă şi s-ar referi într-o măsură mai mare sau mai mică la particularităţile contractului
just şi public (de consumator). Suportul juridic al contractelor publice (de consumator)
LT eşte îl regăsim în art. 666 alin. (3), coroborat cu art. 669 alin. (2), cu art. 805 şi 981
i . _\.-'.cr din Cod civil, dar şi în art. 5 al Legii nr. 105 din 13.03.2003 privind protecţia
sunt consumatorilor1 2 3, în art. 4, 5 şi 6 ale Legii nr. 256 din 09.12.2011 privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1.
Contract public {de consumator) este contractul încheiat de un
comerciant cu consumatorul, având ca obiect vânzarea de bunuri, prestarea de
servicii sau executarea de lucrări, în condiţii de ofertă publică, astfel încât
1 Operaţiunile de leasing implică, de regulă, existenţa a trei participanţi: o parte cu vocaţie
financiară, numită locator, care procură un anumit bun de la o altă parte cu vocaţie tehnică, numită
furnizor sau vânzător, pe care îl pune ulterior la dispoziţia părţii care are nevoie de
utilizarea bunului respectiv, numită locatar.
~ Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 126-131.
3 Idem, 2012, nr. 38-41.

105
comerciantul este obligat să încheie un astfel de contract cu orice consumator
care ar solicita încheierea lui.
Din prevederile legale citate, rezultă următoarele particularităţi
specifice contractului public (de consumator).
în primul rând, comerciantul nu este în drept să refuze încheierea unui
astfel de contract în cazul în care cealaltă parte, care de regulă este un
consumator, îşi manifestă voinţa de a îl încheia. Astfel, din prevederile art. 669
alin. (2), rezultă că faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii
în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să îşi satisfacă o necesitate
existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract
dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară
activitate de întreprinzător. La fel, din prevederile art. 981 al Codului civil,
rezultă că persoana care face publică oferta de transport de persoane şi de
bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în
care există un motiv serios de a refuza.
In al doilea rând, excluderea posibilităţii comerciantului de a acorda
preferinţă anumitor consumatori la încheierea contractelor, prin stabilirea unor
clauze mai favorabile ce se referă la preţ, la modul de achitare a acestuia, la
condiţiile de livrare etc.
în al treilea rând, este necesar să se confere consumatorului
posibilitatea de a obliga comerciantul să încheie un contract, chiar dacă nu
deţine o poziţie dominantă pe piaţă. Art. 669 alin. (2) din Codul civil
reglementează această posibilitate, dar o condiţionează. Astfel, comercianţii ar
putea refuza să încheie contracte cu consumatorii din motive temeinice. Şi art.
981 din acelaşi cod, reglementând obligaţia persoanei care face publică oferta
de transport de persoane şi bunuri de a încheia contract de transport, instituie şi
o excepţie, care se referă la cazurile când transportatorul are un motiv serios de
a refuza. Urmează ca instanţele de judecată să aprecieze de la caz la caz
temeinicia, respectiv seriozitatea motivelor invocate de comercianţi. De
exemplu, în cazul în care s-a făcut o ofertă publică, dar s-a specificat că este
valabilă pe un anumit termen şi în limita stocului disponibil, comerciantul nu ar
putea să fie obligat să încheie contract dacă a expirat termenul de acceptare a
ofertei sau dacă acesta nu a expirat, dar s-a epuizat stocul. La fel, un
transportator ar putea să refuze încheierea unui contract de transport de pasageri
în condiţii de ofertă publică dacă locurile disponibile în vehiculul utilizat pentru
transport sunt deja ocupate.
în al patrulea rând, reglementarea listei clauzelor calificate drept
abuzive şi a consecinţelor includerii unor asemenea clauze în contract.
Legiuitorul nostru a reuşit să facă acest lucru în Legea privind protecţia

106
consumatorului1 şi în Legea privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii1 2.
Astfel, am putea constata, cu regret, că, deşi, în anumite articole ale
Codului civil care se referă la anumite categorii de contracte (art. 805 - vânzare -
cumpărare, art. 981- contract de transport), legiuitorul reglementează anumite
particularităţi ale contractelor publice, nu există o normă generală în Titlul II
Despre contracte în general al Cărţii a IlI-a care s-ar referi la contractele
publice. Acest fapt ne determină să propunem, de lege ferenda, completarea
Codului civil în acest sens cu un articol intitulat Contractele publice care să
reglementeze particularităţile generale ale acestor contracte şi care să fie inclus
în Cartea a IlI-a, Titlul II, între art. 669 şi art. 670.
c) Contract forţat sau obligatoriu este contractul a cărui încheiere şi ale
cărui condiţii de încheiere sunt delimitate, impuse de lege.
Prin urmare, legea impune participanţii la circuitul civil să încheie
anumite contracte, stabilindu-le totodată şi conţinutul. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 407 din 21.12.2006 cu privire la
asigurări3, în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, condiţiile şi modul lor de implementare se
stabilesc prin lege. în acest sens, ca exemplu poate fi dată Legea nr. 1553 din
25.02.1998 cu privire Ia asigurarea obligatorie de răspundere civilă a
transportatorilor faţă de călători4, care prevede în art.6 alin.(l) că transportatorii
sunt obligaţi să încheie anual cu asigurătorii contracte de asigurare obligatorie
de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători.
însuşi conceptul de „contract forţat” este unul contradictoriu, instituţia
contractului fiind guvernată de principiul libertăţii contractuale, termenul
„forţat” venind în contradicţie cu unul dintre aspectele fundamentale ale acestui
principiu, conform căruia nimeni nu poate fi obligat să încheie un contract.
Totuşi, apariţia contractelor forţate a reprezentat o reacţie la liberalismul
excesiv, caracteristic evoluţiei contractului în perioada imediat următoare
Revoluţiei franceze din 1789, înscriindu-se în curentul dirijismului contractual.
Impunerea participanţilor Ia circuitul civil să încheie anumite contracte
se face în vederea protejării intereselor acestora (de exemplu, asigurarea
obligatorie de asistenţă medicală) sau a protejării intereselor unor terţi, cum este
cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, în
această situaţie urmărindu-se compensarea de către societăţile de asigurare a
prejudiciului cauzat victimelor accidentelor cu autovehicule.
1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2003, nr. 126-131.
: Idem, 2012, nr. 38-41.
3 Idem, 2007, nr. 47-49.
4 Idem, 1998, nr. 38.

107
 în doctrina de specialitate1, s-a menţionat că pe criteriul modului de
exprimare a voinţei părţilor ar exista şi contracte autorizate. Astfel. în opinia
autorului citat, contract autorizat ar fi contractul care nu poate fi încheiat valabil
sau nu poate produce efecte Iară autorizaţie (acord, încuviinţare, permisiune,
consimţământ) din partea unui terţ.
Nu împărtăşim o asemenea poziţie. Criteriul nominalizat mai sus se
referă la modul de exprimare a voinţei părţilor. Terţii nu au calitatea de părţi ale
contractului, iar în virtutea principiului relativităţii efectelor lui, contractul
încheiat între părţi nu produce efecte faţă de terţi. Faptul că, în anumite cazuri,
se cere acordul unor terţi (art. 21 alin. (1), art.25, 34, 42 alin. (1), art. 202 din
Codul civil), indiferent că este vorba de un acord prealabil (art. 203) sau ulterior
(art. 204), nu se referă la modul de exprimare a voinţei părţilor, ci reprezintă o
garanţie suplimentară prevăzută de lege pentru confirmarea valabilităţii acesteia
şi asigurarea manifestării unei voinţe libere şi neviciate.
Astfel, contractul va fî negociat, de adeziune sau forţat, indiferent de
faptul dacă este necesar acordul unor terţi.
5.7. Clasificarea contractelor după modul de executare
în funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în: contracte cu
executare instantanee şi contracte cu executare succesivă.
a) Contract cu executare instantanee este contractul care se execută
imediat după încheierea lui, de regulă obiectul obligaţiei constând într-o singură
prestaţie. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare a bunurilor
pentru consum, vânzătorul transmite cumpărătorului atât bunul, cât şi dreptul de
proprietate asupra lui, iar cumpărătorul achită preţul pentru bun, efectele
contractului consumându-se imediat după încheierea lui.
b) Contract cu executare succesivă este contractul a cărui executare
se desfăşoară în timp, fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor
prestaţii eşalonate.
Prin urmare, contractele cu executare succesivă se împart în două
categorii:
- contracte cu executare eşalonată, în cadrul cărora obligaţiile se
execută sub forma unor prestaţii repetate (de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare cu plata în rate);
- contracte cu executare continuă, care se caracterizează prin faptul
că prestaţiile se execută permanent, continuu 24 de ore din 24, şapte zile pe

Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor î S F E P „Tipografia
Centrală”, Chişinău, 2005, p. 297.

108
săptămînă, 365 zile în an (de exemplu, contractul de furnizare a energiei
electrice sau a gazelor naturale).
Având în vedere faptul că majoritatea contractelor în dreptul civil sunt
bilaterale, fiecare dintre părţi având, în acelaşi timp, atât calitatea de creditor,
cât şi de debitor, urmează să analizăm caracterul succesiv al prestaţiilor prin
raportare la una dintre părţile contractante. Astfel, în contractul de locaţiune,
obligaţiile locatorului se execută continuu, în timp ce obligaţiile locatarului,
succesiv, acesta urmând să plătească chirie la anumite intervale de timp (anual,
semestrial, trimestrial, lunar ori săptămânal). La fel, în contractele de furnizare a
gazelor naturale şi a energiei electrice, obligaţiile furnizorilor se execută
continuu, în timp ce obligaţiile de plată ale consumatorilor se execută o dată în
lună.
Este posibil ca părţile, prin voinţa lor, să convină ca un contract care, în
mod obişnuit, se execută imediat să fie executat succesiv.
Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:
a) în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare de către o
parte a obligaţiei ce îi revine, sancţiunea va fi rezoluţi unea, pe când, în cazul
neexecutării contractelor cu executare succesivă, operează rezilierea'.
b) Deşi nulitatea actului juridic este o sancţiune de drept civil care
desfiinţează cu efect retroactiv actul juridic încheiat cu desconsiderarea
condiţiilor de valabilitate (art. 219 alin. (1), prima teză, din Codul civil), în
ipoteza contractelor cu executare succesivă, atunci când executarea este
ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele nulităţii se vor aplica numai
pentru viitor (art. 219 alin. (1), teza a doua). De exemplu, în contractul de
locaţiune, în cadrul căruia locatorul a asigurat locatarului folosinţa unui bun, iar
locatarul a plătit chiria, nu este posibilă desfiinţarea cu efect retroactiv, deoarece
beneficiul folosinţei bunului este ireversibil.
c) în contractele cu executare succesivă prescripţia dreptului la
acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar
dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate
(art. 272 alin. (9) din Codul civil).
5.8. Clasificarea contractelor după efectele produse

în funcţie de acest criteriu, contractele se împart în trei tipuri: contracte

constitutive de drepturi, contracte translative de drepturi şi contracte
declarative de drepturi.

' Cu privire la o critică a acestei clasificări în materie de rezoluţiune a contractului, vezi: infra
Capitolul 6, Secţiunea 4, § 1, 1.1, B.
 a) Contract constitutiv de drepturi (reale sau de creanţă) este
contractul prin al cărui efect are loc crearea de raporturi juridice care au în
conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, inexistente anterior. De exemplu,
contractele: de constituire a dreptului de uzufruct, de uz, de abitaţie, de
servitute, de superficie, de gaj şi de ipotecă.
b) Contract translativ de drepturi este contractul prin al cărui efect are
loc transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul. Este important de
menţionat faptul că obiectul acestui contract poate fi constituit doar din drepturi
patrimoniale (reale sau de creanţă). Drepturile personale nepatrimoniale nu fac
parte din patrimoniul subiecţilor de drept civil, sunt inalienabile şi nu pot fi
transmise de la o persoană la alta.
In această categorie intră contractele: de vânzare-cumpărare, de schimb,
de donaţie, de rentă, de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, de
împrumut, de depozit neregulat (art. 110 din Codul civil), de cesiune de creanţă,
de factoring.
c) Contract declarativ de drepturi este contractul prin al cărui efect
are loc definitivarea şi consolidarea unor drepturi preexistente (care au existat
anterior momentului încheierii lor). Aceste contracte au efecte nu doar pentru
viitor, ci şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. Astfel, este cazul
contractului de tranzacţie, prin care părţile previn un proces care poate să
înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul
executării unei hotărâri judecătoreşti (art. 1331 alin. (1) din Codul civil). La fel,
în această categorie intră şi contractual de partaj, prin care se pune capăt unei
coproprietăţi sau coindiviziuni.
în literatura de specialitate1, s-a propus, în calitate de criteriu de
clasificare, nu efectul produs de contract, ci rezultatul lui. în funcţie de acest
criteriu, contractele reglementate de Codul civil ar putea fi grupate în
următoarele categorii: care au ca rezultat, în primul rând, transmiterea de
bunuri, în al doilea rând, executarea de lucrări, în al treilea rând. prestarea de
servicii şi, în al patrulea rând, constituirea diferitelor entităţi (contractul de
societate).
5.9. Clasificarea contractelor pe criteriul reglementării sau
nereglementării exprese de lege
în funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în contracte numite,
contracte nenumite şi contractecomplexe.

' ropaoii, M. B.Cucme.ua doeoeopoe e coeemcKOM npaee II yMSHHb.e samicn XapbKOBCKor

o lopHziHHecKoro HHCTHTyia. Bbin. 5 1954, c 85

110
 VI
reanţă) este
contractul re au în
conţinutul lor iplu,
contractele: de
ervitute, de
superficie,
prin al cărui efect are
ul. Este important de
1 constituit doar din
Drepturile personale
r de drept civil, sunt
:umpărare, de
schimb, ntreţinerii pe
viaţă, de civil), de
cesiune de
nrin al cărui efect are
:ente (care au existat
efecte nu doar pentru
lor. Astfel, este cazul
proces care poate să
ile ce apar în
procesul n Codul
civil). La fel, ire se
pune capăt unei
alitate de criteriu de ui. In
funcţie de acest putea fi
grupate în rund,
transmiterea de Llea rând,
prestarea de entităţi
(contractul de
1 reglementării sau
ă in contracte numite,
- '><•' yneHHbie larmcn
a) Contract numit este contractul reglementat expres de lege, având o
denumire stabilită pe cale normativă, fie în Codul civil, fie în alte legi civile.
Deoarece vocabulele „numit” şi „nenumit” pot induce în eroare , trebuie
spus că esenţial este criteriul reglementării, nu existenţa, fie ea şi normativă, a
unei denumiri a contractului. Prin urmare, chiar dacă un anumit
act normativ face referire la un contract printr-un termen specific, eventual
importat din sisteme de drept străine, acel contract rămâne nenumit în lipsa
unei reglementări. De exemplu, în conformitate cu art. 9 alin. (3) din Legea
privind bursele de mărfuri1, participanţii la comerţul de bursă pot efectua
tranzacţii legate de:
a) transmiterea reciprocă de drepturi şi obligaţii referitoare la marfa
fizică (tranzacţii cash);
b) transmiterea reciprocă de drepturi şi obligaţii referitoare la marfa
fizică cu termen de livrare prorogat (tranzacţii forward);
c) transmiterea reciprocă de drepturi şi obligaţii referitoare la
contractele standard de livrare a mărfii de bursă (tranzacţii futures);
d) condiţia inclusă în tranzacţia de bursă pe un termen înăuntrul căruia
uneia dintre părţi i se dă dreptul să aleagă între condiţiile tranzacţiei ori să
schimbe condiţiile iniţiale ale acesteia (tranzacţii option);
e) operaţiunile în scopul obţinerii de venit de la revânzarea mărfurilor
(contractelor) la preţuri mai avantajoase (tranzacţii de arbitraj).
însă, în afară de prevederile citate în care doar se nominalizează
existenţa acestor contracte (cash, forward, futures, option şi de arbitraj), nu
există alte reglementări din care s-ar putea deduce reguli ce s-ar referi la
particularităţile încheierii, ale executării obligaţiilor sau ale rezilierii acestor
contracte. Prin urmare, aceste contracte nu pot fi calificate ca fiind numite.
b) Contract nenumit este contractul care nu are o reglementare legală
specială şi, de regulă, nicio denumire specifică stabilită de lege.
După cum am menţionat, în baza principiului libertăţii contractuale,
părţile sunt îndreptăţite să încheie contracte care, deşi nu sunt prevăzute de
lege, nu contravin principiilor generale şi nici sensului legislaţiei civile (art. 8
alin. (1), coroborat cu art. 667 alin. (3) din Codul civil).
Această categorie de contracte a fost cunoscută şi în dreptul privat
roman sub denumirea de nova negotio (acte juridice noi), cuprinzând:
- do ut des (dau ca să-mi dai);
- do utfacias (dau ca să-mi faci);
- facio ut des (fac ca să-mi dai);
1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 70.
111
 -fado ut facias (fac ca să-mi faci)1.
Varietatea raporturilor sociale, care îşi solicită necontenit o haină
juridică, a generat şi generează noi contracte numite, precum şi noi contracte
nenumite. Mai mult decât atât, vechile contracte au căpătat şi capătă trăsături
noi, impuse de cerinţele vieţii modeme, observându-se uneori o învechire a
denumirii unor contracte tradiţionale2.
Codul nostru civil nu conţine prevederi care ar reglementa regimul
juridic al contractelor nenumite, cum există în Codul civil român3.
In legătură cu aceasta, se ridică problema: care norme juridice şi în ce
consecutivitate urmează să fie aplicate contractelor nenumite.
Astfel, în opinia unor autori4, contractelor nenumite urmează să li se
aplice dispoziţiile generale cu privire la obligaţii, dar, în afară de aceasta, în
cazurile şi în părţile corespunzătoare pot să li se aplice norme care
reglementează anumite categorii de contracte. în fine, în partea în care aceste
reglementări nu sunt suficiente pentru a clarifica anumite întrebări, urmează să
fie aplicate prevederile referitoare la principiile generale ale legislaţiei civile.
Consecutivitatea aplicării reglementărilor juridice ar fi următoarea: dispoziţii generale
cu privire la obligaţii - normele corespunzătoare care reglementează contracte
similare numite, în părţile corespunzătoare ale contractului - analogia legii.
Alt autor, Ioffe O. S.5, consideră că, la încheierea unui contract
nenumit, dar care conţineelemente similare cu un contract numit, se vor aplica
regulile speciale privitoare la contractul cu care seaseamămă. Şi doar în
cazurile când contractul nenumit conţineelemente care nu se aseamănă cu
niciun model contractual reglementat de lege, urmează să se aplice analogia
legii sau a dreptului. Autorul citat evidenţiază o altă consecutivitate de aplicare
a reglementărilor juridice: fie reglementările speciale privitoare la contractul cu
care se aseamănă, fie analogia legii sau a dreptului, după caz.
Menţionăm că, în construcţia sa, autorul citat nu a indicat locul pe care
trebuie să îl ocupe dispoziţiile generale cu privire la obligaţii.

1 Dogaru, I., Drăghici, P. Op. cit..p. 51.

2 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 37.
3 Art. 1168 din Codul civil român, intitulat Regulile aplicabile contractelor nenumite, prevede:
„Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu
sunt îndestulătoare, regulile speciale cu care contractul se aseamănă cel mai mult".
4 HOBHUKHH, H.E., Jlymi, Jl.A. Ooiqee yuemie 06 oonsame.tbcmaax, H3^aTejibCTBo
KDpn/tHHecKaa jiHTeparypa. MocKBa. 1950, c. 103.
5 îio(ţ>(ţ>e, o.c. MjopaHHbie mpydbi e 4 m. T UI. QmmtmmmM njTOWi WptUhlOTiî

LieHTp ripecc, CaHKT-fleTepc6ypr, 2004, c. 87.

112
 va
necontenit o haină
cum şi noi contracte tat
şi capătă trăsături
uneori o învechire a
reglementa regimul
român3.
mie juridice şi în ce
ite.
nte urmează să li se
afară de aceasta, în
aplice norme care
partea în care aceste
întrebări,
urmează să ale
legislaţiei civile,
mătoarea: dispoziţii r
care reglementează
rtractului - analogia
it rea unui contract
numit, se vor aplica
amână. Şi doar în nu
se aseamănă cu ; se
aplice analogia
:utivitate de aplicare
oare la contractul cu
z.
indicat locul pe care
ii.
. . »■ nenumite, prevede:
r.ului capitol, iar dacă
•amână cel mai mult”.
H3/iaTeJIhCTBO
paeo, KDpiuHuecKHH
în fine, în o altă opinie1, consecutivitatea aplicării reglementărilor
juridice ar fi următoarea: în primul rând, contractului nenumit urmează să i se
aplice normele corespunzătoare care reglementează contracte similare numite,
iar în lipsa acestora, normele care se referă la contracte în general, iar în ultimă
instanţă, analogia dreptului, adică soluţia s-ar baza pe principii generale, pe
sensul legislaţiei civile şi pe principiul de bună-credinţă, de raţionalitate şi
echitate.
Ţinând cont de specificul Codului civil al Republicii Moldova,
considerăm că, în lipsa unei prevederi exprese, consecutivitatea aplicării
reglementărilor juridice ar fi următoarea: în primul rând, contractului nenumit
urmează să i se aplice normele corespunzătoare care reglementează contracte
similare numite, iar în lipsa acestora, normele care se referă la contracte în
general, cuprinse în Titlul II al Cărţii a treia (art. 666-752), ulterior, normele
cuprinse în Titlul I. Despre obligaţii în general (art. 512-665), după aceea,
normele cu privire la actul juridic (art. 66 alin. (3), raportat la art. 195-258), la uzanţe,
dacă acestea există în domeniul relaţiilor contractuale respective (art. 4
coroborat cu art. 727), iar în ultimă instanţă , analogia legii şi a dreptului (art. 5
coroborat cu art. 1, 8 şi 9), adică soluţia s-ar baza pe principiile generale, pe
sensul legislaţiei civile şi pe principiul bunei-credinţe şi al echităţii (art. 9, 513
coroborate cu art. 727).
Prin urmare, soluţia rezultată din interpretarea sistematică a
prevederilor Codului civil al Republicii Moldova este diametral opusă celei
rezultate din art. 1168 al Codului civil român, care presupune aplicarea, în
primul rând, a normelor referitoare la contracte în general, iar dacă acestea nu
sunt suficiente, a regulilor speciale cu care contractul se aseamănă cel mai mult.
Dar ce se are în vedere prin aplicare a normelor care reglementează
contracte similare numite? Ar putea fi evidenţiate două situaţii.
în primul rând, ar putea să existe varietăţi nenumite ale unor contracte
numite, cum ar fi, spre exemplu, depozitul necesar, care este doar nominalizat în
Codul civil2 fără a avea o reglementare corespunzătoare. La fel. ar putea să
BpaniHCKHH, rpHHCKHH, B.B. JJopoeopuoe npaeo. Kituea nepaaH. Ooufue
no.iODteemin, c. 409.
: Art. 324 alin. (5) din Codul civil prevede: „Organul abilitat Câmia i S-a bunul llffiit
afişează la sediul său un anunţ despre bunul găsit, având obligaţia de a îl păstra timp de 6 luni, fiind
aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar” (s.n.).
113
fie dat cu titlu de exemplu contractul de mandat în interes comun, care este o
varietate nenumită a contractului de mandat 1.
în aceste cazuri, varietăţilor nenumite ale contractelor numite urmează
să li se aplice normele juridice care reglementează contractele numite. Anume
aceste contracte prezintă cea mai mare asemănare cu varietăţile nenumite ale
contractelor numite. în exemplul de mai sus, contractului de depozit necesar şi
contractului de mandat în interes comun li se vor aplica, în primul rând,
dispoziţiile Codului civil care reglementează contractul de depozit, respectiv de
mandat (art. 1030-1052).
Ce se întâmplă însă în cazul în care părţile încheie un contract nenumit,
care nu este o varietate a unui contract numit? în acest caz, urmează a se analiza
natura juridică a obligaţiilor părţilor contractante şi a se stabili dacă ele se
apropie de vre-un model de contract numit. De exemplu, din prevederile art. 12
alin. (4) al Legii exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488 din
08.07.19991 2, rezultă că acordul dintre părţi, expropriator şi expropriat privind
transmiterea bunului expropriat va fi autentificat notarial, cheltuielile aferente
fiind suportate de expropriator. Apare întrebarea: care norme urmează să li se
aplice acestor acorduri de expropriere? Avându-se în vedere faptul că. prin
efectul acestor contracte, are loc transmiterea dreptului de proprietate de la
expropriat la expropriator, iar exproprierea se face cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire, pot fi aplicate normele Codului civil care reglementează contractul
de vânzare-cumpărare (dacă, în schimbul bunului, expropriatul va primi o sumă
de bani) sau de schimb, dacă expropriatului i se pune la dispoziţie un alt bun.
Astfel, din prevederile art. 9 alin. (4) al Legii nr. 488 din 08.07.1999, rezultă că,
în cazul exproprierii de locuinţă sau de teren, proprietarului i se va propune în
proprietate o altă locuinţă sau un alt teren. Dacă costul locuinţei propuse sau al
terenului propus este mai mic decât cel al locuinţei expropriate sau al terenului
expropriat, expropriatorul va plăti diferenţa dintre costul locuinţei expropriate
sau al terenului expropriat şi cel al locuinţei propuse sau al terenului propus. în
acest caz, există elemente pur specifice contractului de schimb, cum ar fi
translarea reciprocă a dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile şi
sulta, adică diferenţa de valoare dintre bunurile schimbate (art. 825 din Codul
civil).
c) Contract complex este contracul care conţine elemente ale diferitelor
contracte, atât prevăzute, cât şi neprevăzute de lege. Menţionăm că art. 667 alin.
(3) al Codului civil prevede că sunt complexe contractele care conţin
1 Pentru detalii referitor la contractul de mandat în interes comun vezi. Bocşan, M. D. Mandatul în
interes comun, în: Dreptul 2001, nr. 2, p. 64-71; Reghini, I. Observaţii prtvtfiâ mandatul civil în
interes comun. în: Studia Universitates Babeş-Bolyai. 2001, nr. 2, p. 71-75.
2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr. 42-44.

114
elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (s.n.) Totuşi, apare în mod
logic întrebarea: dacă părţile ar încheia un contract cu elemente ale unor
contracte prevăzute de lege şi cu elemente ale unor contracte neprevăzute de
lege, ar fi acesta un contract complex? Răspunsul este evident, în sensul
calificării acestui contract ca fiind unul complex. Prin urmare, un contract este
complex nu doar atunci când conţine elemente ale diferitelor contracte prevăzute
de lege, ci şi atunci când conţine elemente ale unor contracte care nu sunt
prevăzute de lege.
Problema contractelor complexe a generat discuţii controversate în
literatura de specialitate. Astfel, în opinia savantului rus Sadikov O.N.1, nu ar fi
corect să raportăm un contract complex la unul numit, deoarece contractul
complex conţine elemente ale diferitelor contracte şi reprezintă o construcţie
juridică distinctă, complexă.
în vederea soluţionării practice a acestei probleme, savantul citat
consideră că, dacă contractele complexe nu pot fi raportate la una dintre
categoriile contractelor numite, suntem în prezenţa unui contract distinct, nou,
care, până a fi reglementat expres, este supus normelor ce se referă la dispoziţii
generale cu privire la obligaţii, iar în caz de insuficienţă a acestora, este supus
regulilor speciale cu care contractul se aseamănă cel mai mult.
O asemenea poziţie însă a fost criticată în doctrină2. Criticile aduse
vizează două aspecte.
Primul se referă la faptul că, dacă contractul are elemente ale diferitelor
contracte, posibilitatea aplicării regulilor speciale cu care contractul se aseamănă
cel mai mult este exclusă, în cazul dat urmând să fie aplicate reguli speciale
referitoare la diferite tipuri de contracte cu care elementele constitutive ale
contractului se aseamănă cel mai mult.
Al doilea aspect se referă la faptul că orice contract civil încheiat are un
caracter complex, deoarece conţine elemente ale diferitelor contracte sau, mai
bine spus, ale diferitelor modele contractuale prevăzute de lege. Dacă ne-am
limita la contractele reglementate de Codul civil, diferitele combinaţii ale
acestor modele legale ar duce la un număr impunător de contracte complexe.
Evident, în aceste condiţii, legiuitorul nu poate să confere fiecărei combinaţii o
denumire proprie şi nici să elaboreze pentru ea norme speciale. Această
circumstanţă nu exclude existenţa unor modele contractuale stabile în a căror
bază ar fi posibilă crearea de noi contracte.

CaaHKOB, o.H. CneijufiuKa pezyjiupoeaHUR HeKOmopblX ZpddiCddHCKUX flJMOOfflHOMHtlli ((

CoBeTCKoe rocyaapcTBo H npaBo, 1978, JVa 3.
SparHiicKHH, M.H., BHTPHHCKHM, B.B. JJozoeopuoe npaeo. Knuza nepecw. Ooufue >:aiojtcenuH,
c. 413.
 Codul civil al Republicii Moldova reglementează mai multe contracte
care conţin elemente ale diferitelor contracte, dar care formează figuri juridice
distinctz, sui generis.
De exemplu, contractul de agenţie, conform prevederilor art. 1199 din
Codul civil, conţine elemente ale contractului de mandat şi de intermediere.
Şi contractul de leasing conţine elemente ale diferitelor contracte
(contract de credit, de mandat, de vânzare-cumpărare, contract în folosul unui
terţ), dar reprezintă o figură juridică distinctă, fiind un contract complex, numit.
Contractul de factoring, la rândul său, conţine elemente specifice cesiunii de
creanţă, contractului de credit, de prestări servicii, dar legiuitorul,
reglementându-1 distinct, îi conferă un statut distinct în cadrul modelelor
contractuale reglementate.
Prin urmare, aplicabilitatea frecventă şi stabilă a unei construcţii
contractuale complexe ar permite în viitor ridicarea acesteia la nivelul unei
figuri juridice distincte, dobândind şi o reglementare corespunzătoare în Codul
civil sau în alte legi.
Insă, până la reglementarea propriu-zisă de către legiuitor a unui model
contractual distinct, contractelor complexe urmează să li se aplice reglementările
specifice diferitelor categorii de contracte în partea în care elementele respective
se aseamănă cu modelele deja existente.
Importanţa clasificării. încadrarea unui contract în una dintre cele trei
categorii prezintă importanţă raportată la regimul juridic aplicabil.
Din perspectiva contractelor nenumite, atunci când ele nu conţin
stipulaţii suficiente pentru a contura acest regim, se vor aplica cu prioritate şi în
modul corespunzător regulile respective care reglementează contractele numite
şi care prezintă cea mai mare asemănare cu cel nereglementat. Identificarea
contractului care prezintă cea mai mare asemănare cu un contract nenumit
trebuie efectuată vizând trăsăturile esenţiale ale celui din urmă, aşa cum au fost
circumscrise de părţi, nefiind relevantă vreo soluţie bazată pe simpla însumare a
asemănărilor dintre două contracte. în cazul în care şi aceste dispoziţii vor fi
insuficiente, urmează să se aplice normele care se referă la contracte în general.
în ceea ce priveşte contractele complexe, în lipsa unor dispoziţii
exprese în Codul civil, considerăm că acestora urmează să li se aplice
reglementările specifice diferitelor categorii de contracte în partea în care
elementele respective se aseamănă cu modelele deja existente1.
1 Codul civil al Federaţiei Ruse conţine o soluţie similară în acest sens. Astfel, art. 421 pct. 3
prevede: “Relaţiilor contractuale rezultate din contracte complexe li se aplică în părţile
corespunzătoare regulile aplicabile contractelor ale căror elemente se conţin în contractul complex,
dacă contrariul nu este prevăzut prin acordul părţilor sau nu rezultă din esenţa contractului
complex". (K OTHOiueHHflM CTOpOH no CMemaHHOMy /toroBOpy ripuMemnoTCS B

116
: contracte r La fel, în ceea ce priveşte contractele numite, părţile nu trebuie să
juridice includă în contract clauze care repetă prevederile normelor juridice, acestea
aplicându-se direct contractului încheiat, în cazul în care părţile cad de acord cu
. 199 din acestea (în cazul normelor dispozitive).
ediere. în ceea ce priveşte contractele nenumite şi complexe, părţile trebuie să
contract prevadă clauzele care se referă la toate aspectele pe care doresc să le
e lftos.il reglementeze prin contract.
unui I
complex, ( 5.10. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
specifice In funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în contracte
pgmi torul, principale şi contracte accesorii.
- delelor a) Contract principal este contractul care are o existenţă independentă
. >:rucţii şi a cărui soartă nu este legată de soarta altor contracte încheiate de părţi. Marea
rveiul unei t majoritate a contractelor civile fac parte din această categorie.
in Codul b) Contractaccesoriu este contractul care însoţeşte unele contracte principale,
de a căror soartă depinde. Accesorii sunt: contractul de gaj, de ipotecă, de
BUI model fidejusiune, acordul cu privire la clauza penală 1. Menţionăm că, în privinţa
se aplice ca mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor, este posibilă încheierea unor
in care contracte accesorii la contractele principale, dar totodată este posibilă şi
te cele trei includerea clauzelor cu privire la garanţii (gaj, ipotecă, fidejusiune, clauză
penală, arvună) în contractul în a cărui bază apare obligaţia garantată (de
ou conţin exemplu, art. 468 alin. (5) din Codul civil, coroborat cu art. 13 alin.(6) din Legea
mute şi în e gajului nr. 449 din 30.07.2001). Aceste contracte au menirea de a garanta
e - urnite executarea unor contracte principale, cum ar fi, de exemplu, contractul de
c~: r'carea împrumut, de credit bancar.
5 renumit Importanţa clasificării se manifestă prin faptul că, în timp ce
s^~ au fost valabilitatea contractului principal şi menţinerea fiinţei lui se examinează de
a însumare sine stătător numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte
B ' vor fi ir contracte, soarta contractului accesoriu trebuie să fie examinată nu numai în
general, funcţie de elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de valabilitatea şi
expoziţii eficacitatea contractului principal pe care îl însoţeşte: accesoriul urmează soarta
aplice ca in principalului (accesorium sequitur principalem). De exemplu, în conformitate cu
care prevederile art. 495 lit. a) din Codul civil, coroborat cu art. 80 alin. (3) din Legea
nr. 449 din 30.07.2001 cu privire la gaj, dreptul de gaj încetează în cazul
stingerii obligaţiei garantate prin gaj. La fel, în conformitate

R. -I ret. 3 ^ ir
părţile B _c»- cooTBeTCTByFomnx nacTHX npaBHJia o aoroBopax. 3JieMeHTbi Koropbix coiicpxcaTca B
:ractul k . *
>cnţa CNieiiiaHHOiM ^oroBope. ecjin HHoe He BbiTeKaeT H3 corjiaineHHa erropoH HJIH cymecTBa
MB • “Cfl B cMemaHHoro noroBopa).
Pentru detalii, vezi: infra Capitolul 11.

117
cu prevederile art. 1167 alin. (1) din Codul civil, fîdejusiunea încetează odată cu
stingerea obligaţiei garantate.
Prin urmare, încetarea sau desfiinţarea contractului principal atrage
automat încetarea sau desfiinţarea contractului accesoriu. încetarea
sau desfiinţarea contractului accesoriu însă nu va atrage încetarea sau
desfiinţarea contractului principal. De exemplu, anularea contractului de gaj nu
atrage anularea contractului de credit bancar, în schimb, anularea contractului
de credit bancar atrage anularea contractului de gaj.
5.11. Clasificarea contractelor în dependenţă de beneficiarul
prestaţiilor
în funcţie de acest criteriu, contractele se clasifică în: contracte
încheiate în beneficiul părţilor şi contracte încheiate în beneficiul terţilor.
Contract încheiat în beneficiul părţilor este contractul în cadrul căruia
beneficiul prestaţiilor uneia dintre părţi îl primeşte cealaltă parte. De exemplu,
în contractul de vânzare-cuinpărare, beneficiar al prestaţiei vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut şi de a remite bunul este
cumpărătorul. La fel, vânzătorul este beneficiarul obligaţiei cumpărătorului care
are ca obiect prestaţia de a plăti preţul bunului. Majoritatea contractelor în
dreptul civil sunt contracte încheiate în beneficiul părţilor.
Contractul încheiat în beneficiul terţilor este contractul în cadrul căruia
beneficiul prestaţiilor uneia dintre părţi îl primeşte un terţ. Codul civil, în art.
721-724, reglementează reguli cu caracter general aplicabile contractelor în
folosul unui terţ. Astfel, prevederile din Codul civil1 şi din alte acte legislative1 2

1 De exemplu, art. 847 alin. (3) din Codul civil prevede că renta poate fi constituită în favoarea
unui terţ. La fel, art. 1149 alin.(l) prevede că fîdejusiunea poate fi prestată atât pentru debitorul
principal, cât şi pentru fidejusor. Art. 1222 alin. (1) prevede: “Prin contractul de depozit bancar,
banca sau o altă instituţie financiară (bancă), licenţiată conform legii, primeşte de la clientul său
(deponent) sau de ia un terţin folosul deponentului (s.n.) o sumă de bani pe care se obligă să o
restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau Ia cerere (depozit la vedere)”.
Art. 1301 din cod prevede: “Prin contract de asigurare, asiguratul se obligă să plătească
asigurătorului prima de asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat,
asiguratului sau unui terţ (beneficiandui asigurării) (s.n.) suma asigurată ori despăgubirea, în
limitele şi în termenele convenite.
2 De exemplu, art. 3 din Legea nr. 142 din 26.06.2008 cu privire la ipotecă reglementează
posibilitatea ipotecării bunurilor de către alte persoane decât debitorul obligaţiei principale,
instituind, în acest sens, trei noţiuni distincte: debitor, debitor ipotecar şi garant ipotecar:
debitor - debitor ipotecar sau o altă persoană care are faţă de creditorul lpotOCăF 0 obllMţÎQ Q cărei
executare este garantată cu ipotecă;
Debitor ipotecar - persoană care dă în ipotecă un bun sau bunuri imobile în vederea garantării
executării obligaţiei sale ori a debitorului faţă de creditorul ipotecar;

118
 care prevăd posibilitatea aplicării unei astfel de construcţii vor fi coroborate cu
cetează odată
prevederile generale cuprinse în art. 721-724 din Codul civil* 1.
ncipal atrage §6. CORELAŢIA DINTRE INSTITUŢIA CONTRACTULUI DIN DREPTUL CIVIL ŞI
încetarea sau INSTITUŢIA CONTRACTULUI DIN ALTE RAMURI ALE DREPTULUI
desfiinţarea ij
nu atrage 6.1. Consideraţii generale
tractului de Analiza conceptuală a contractului civil ar fi incompletă fără
compararea acestuia cu alte tipuri de contracte existente în sistemul de drept.
Noţiunea de contract a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul dreptului civil, însă a
arul depăşit, cu timpul, limitele acestei ramuri de drept, fiind folosită şi în alte
ramuri ale dreptului.
Din aceste considerente apare necesitatea evidenţierii particularităţilor
: corelaţiei dintre contractul civil şi contractele din alte ramuri ale dreptului, îndeosebi
contracte contractul administrativ, contractele din dreptul familiei şi cele din dreptul
terţilor. cadrul muncii.
căruia De în conformitate cu art. 2 alin.(l) din Codul civil, legislaţia civilă
exemplu, determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei
orului de a dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează
bunul este :-- obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale
".părătorului . nepatrimoniale conexe lor.
mractelor în Din prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol, rezultă că raporturile
adrul familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi
căruia ci\ de protecţie a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(l), sunt
il. în art. reglementate de Codul civil şi de alte legi.
.^actelor în Prin această normă juridică, legiuitorul a instituit funcţia de drept comun
cjislative2 al normelor cuprinse în Codul civil în raport cu alte norme juridice, ce aparţin
* :n altor ramuri de drept, funcţie care presupune aplicarea subsidiară a normelor
favoarea "" . dreptului civil faţă de raporturile prevăzute la art. 2 alin. (2) din cod.
debitorul I de
mmeşte
depozit de la - 6.2. Contractul civil şi contractul administrativ
-- pe care se --
.a cerere rat - Acordul de voinţe poate fi realizat doar între subiecţii care se află pe
se obligă poziţii de egalitate juridică.
aducerea
asigurată ori

_ ementează
neipale, Garant ipotecar - persoană care dă în ipotecă un bun sau bunuri imobile în vederea garantării
«ecar: executării obligaţiei debitorului;
• obligaţie a Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 449 din 30.07. 2001 cu privire la gaj prevede că debitor gajist poate fi
atât debitorul obligaţiei garantate, cât şi un terţ.
1 Pentru detalii privind contractul în folosul unui terţ, vezi: infra Capitolul 6, Secţiunea 2, §1, 1.5,
j^rantării
Ai,

119
 Cu toate acestea, în peisajul juridic autohton, odată cu intrarea în
vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000a fost
introdusă noţiunea de contract administrativ.
Din prevederile art. 2 al legii nominalizate rezultă: contractul
administrativ este încheiat de autoritatea publică în virtutea prerogativelor de
putere publică, având ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate
publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice,
activitatea funcţionarilor publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate
de statutul lor juridic. Contractul administrativ, precum şi nesoluţionarea în
termen legal a unei cereri, se asimilează, în sensul Legiicontenciosului
administrativ, actului administrativ.
Analizând aceste reglementări prin prisma art. 8 alin. (2) lit. b) din
Codul civil, am putea afirma că temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile
este şi contractul administrativ.
Pornind de la aceste prevederi legale, unii autori1 2, practica judiciară
naţională3 raportează la categoria contractelor administrative contractele de
concesiune, reglementate prin Legea cu privire la concesiuni, contractele de achiziţii
publice, reglementate de Legea privind achiziţiile publice, contractele de
prestare a serviciilor publice de gospodărire comunală, cum ar fi: de alimentare
cu apă potabilă şi menajeră, de furnizare a energiei termice şi electrice, de
canalizare şi de epurare a apelor uzate şi a apelor pluviale, de salubrizare, de
administrare a fondului locativ public, de administrare a domeniului public,
reglementate de Legea serviciilor publice de gospodărire comunală, alte
contracte de prestări servicii de interes public sau de executare a lucrărilor de
interes public naţional sau local.
La fel, în opinia autorilor citaţi4, contractele de vânzare-cumpărare a
bunurilor din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale sunt contracte administrative dacă, până la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, nu a fost schimbat regimul juridic al bunului respectiv, cu
trecerea lui din domeniul public în domeniul privat, în condiţiile Legii privind
administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice şi ale altor legi privind
proprietatea publică.

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr. 57-58.

2 Pascari, A., Creţu, Gh., Zubco, V. Procedura contenciosului administrativ. în: Manualul
judecătorului pentru cauze civile, ed. a 2-a., Î.S.F.E.P. “Tipografia Centrală . C hişinău 2013, p.
153.
' Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 “Cu privire la practica
aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului
administrativ”, pct. 3.
4 Pascari, A., Creţu, Gh., Zubco, V. Op.cit., p. 153.
 \

cu intrarea în : Au fost exprimate şi opinii că unele dintre aceste contracte, cum ar fi

20001, a fost cel de concesiune, ar avea o natură juridică dublă, de drept administrativ şi de
drept civil. Dubla natură a actului de concesiune constă în faptul că el cuprinde,
2 contractul pe lângă clauzele de natură contractuală, şi clauze de natură
^rogativelor de reglementară1.
ilor proprietate Totodată, s-a menţionat, şi pe bună dreptate, că dezvoltarea teoriei
?r\ icii publice, contractului administrativ nu are repere conceptuale şi legislative sigure, că ea
ie de muncă i\. contravine dogmei şi ideologiei legislaţiei civile2.
precum şi iză. Delimitarea unei instituţii de alta se face în baza unor criterii clare, cu
în sensul ajutorul cărora se scot în evidenţă particularităţile definitorii ale fenomenelor
analizate.
(-' lit. b) din '
Un prim criteriu în viziunea promotorilor teoriei contractelor
obligaţiilor
administrative ar fi calitatea subiecţilor. Astfel, se menţionează că, în cazul
c:ica judiciară contractelor administrative, în calitate de subiecţi apar autorităţi publice, pe de o
contractele de parte, şi particulari, pe de alta (persoane fizice şi juridice).
. mractele de Considerăm că acest criteriu nu este unul determinant, definitoriu,
ce. contractele pentru a trasa o linie netă de demarcare între contractele civile şi cele
." ar fi: de : c administrative.
termice şi r Participarea autorităţilor publice la raporturile private prin încheierea de
pluv iale, de contracte cu particularii urmează să se realizeze pe principii generale de drept
;......istrare a civil, conform art. 57 şi 192 ale Codului civil, care prevăd că persoanele juridice
le r cpodărire sunt de drept public sau de drept privat, situate, în raporturi civile, pe poziţii de
de executare a egalitate, iar statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile
reglementate de legislaţia civilă pe principiul egalităţii participanţilor la aceste
vparare a raporturi - persoane fizice şi juridice.
administrat iv- în acest sens, calitatea specială a subiecţilor (stat sau unităţi
■ ct nrractului administrativ-teritoriale) nu reprezintă un criteriu de calificare a unui anumit
ului respectiv, contract ca fiind unul administrativ, contractului respectiv urmând să i se aplice
mJ:ţii/e Legii dispoziţiile din legislaţia civilă care reglementează contractele civile.
me ai tor legi Urmând logica expusă, ne punem, în mod firesc, întrebarea: ce
deosebiri există între un contract de antrepriză încheiat între două persoane
juridice şi un contract de achiziţie a lucrărilor publice, unde una dintre părţi are
statut de autoritate publică, de exemplu un contract care are ca obiect executarea
lucrărilor de construcţie sau de reparaţie a unui drum? Făcând
' (anualul
1 Chibac, Gh., Băieşu, A., Rotari, A., Efrim, O. Drept civil. Contracte şi succesiuni^ol. III, ediţia a
> ' - 2013, p. IlI-a, revăzută şi completată. Editura Cartier, Chişinău,2010, p. 178. Avram, I.Contractele de
■r- . _ practica concesiune, Editura Rosetti, Bucureşti. 2003, p. 24.
■e* i.e Legii 3a6oeB, K. H. îlpaeoehie u tjnnocofuuecKue acneKtnbi epcotcbaHCKo-npaeoeoeo boeoaopa,
lOpHaHHecKHH ueHTp ripecc, CauKT-neiepc6ypr, 2003, c. 52-67; Cimil, D. Calificarea
iaporturilor contractuale, p. 118; Idem. Critici aduse teoriei contractului administrativ, în: Revista
Naţională de Drept, nr. 10-12, p. 85.

121
 V

abstracţie de formalităţile care preced încheierea unui contract, atunci când este
încheiat contractul nu se deosebeşte cu nimic de un contract încheiat între Con
particulari.
Un alt criteriu ar fi inegalitatea părţilor. Astfel, conform pct. 3 din
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 “Cu privire
la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor
prevederi ale Legii contenciosului administrativ”, unul dintre caracterele
juridice ale contractelor administrative este inegalitatea de poziţii a părţilor.
tem
Astfel, administraţia publică, în calitate de purtătoare a prerogativelor carc
de putere publică, are dreptul de a modifica şi rezilia un contract unilateral, poate supraveghea
condiţiile executării contractului şi aplica sancţiuni pub
pecuniare pentru neexecutarea lui. ach
In doctrina dreptului civil, s-a menţionat1 pe bună dreptate că, în Ceri
calitate de construcţie juridică, contractul nu poate exista fără libertate, care, la a pr
rândul ei, este inerent legată de egalitate, ceea ce este incompatibil cu relaţiile administrative,
bazate pe subordonare şi inegalitate. rezi
însuşi termenul contract, sinonim cu înţelegere, acord, încheiat între 109
părţi, exclude posibilitatea aplicării relaţiilor de autoritate şi de subordonare, ce stric
contravin semanticii termenilor analizaţi. în această ordine de idei, expresia pier
contract administrativ este una greşită logic, deoarece conţine concepte corn
contradictorii, cu sensuri diametral opuse. 113
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 înce
menţionează posibilitatea administraţiei publice de a modifica şi rezilia ime
contractul unilateral, dreptul de a supraveghea condiţiile executării şi de a crec
aplica sancţiuni pecuniare pentru neexecutarea lui, prevedere care urmează a fi pre^
privită critic din următoarele considerente.
în primul rând, legislaţia specială care reglementează contractele, rezi
considerate de autorii acestei hotărâri ca fiind contracte administrative, nu eser
prevede o astfel de posibilitate pentru administraţia publică. Astfel, conform art. 14 alin. (2) al Legii
nr. 534 din 13.07.1995 cu privire la concesiuni2, peni
modificarea unilaterală a contractului de concesiune este lovită de nulitate
absolută. raPc
La fel, din alin.(3) al aceluiaşi articol, rezultă dreptul concedentului de con:
a cere rezilierea contractului de concesiune în cazul: stati
a) survenirii unor evenimente sau depistării unor fapte care dau dreptul sau
de a rezilia contractul; măs
b) încălcării clauzelor contractului de către concesionar; natu
____ un t
1 iaooce, K. M. Ilpaaoebie u (piaococfnwecKue acnernibi epaoicdaHCKO-npaeoeoeo doeoeopa, (Jg §
lOpHiiHHecKHH ueHTpripecc, CanKT-neTepc6ypr, 2003, c. 66-67.
2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995,122
nr. 67.
 c) lichidării concesionarului persoană juridică sau decesului
concesionarului persoană fizică ce a încheiat contractul;
d) falimentului întreprinderii concesionale;
e) pronunţării de către instanţa de judecată competentă a unei hotărâri
privind nulitatea documentelor de constituire a întreprinderii
concesionale.
Cu excepţia lit. a), care conţine o formulare vagă şi ambiguă, celelalte
temeiuri de reziliere, în fond, pot fi încadrate în una dintre cele patru situaţii care
permit calificarea neexecutării ca fiind esenţială.
Articolul 67 alin. (4) al Legii nr. 96 din 13.04.2007 privind achiziţiile
publice prevede că se interzice, la momentul încheierii contractului de achiziţie,
modificarea unor elemente ale ofertei câştigătoare, impunerea de noi cerinţe
ofertantului câştigător sau implicarea oricărui alt ofertant decât cel care a prezentat
oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic (s.n.).
Mai mult decât atât, Codul civil admite posibilitatea modificării şi
rezilierii unilaterale a contractului. Astfel, în conformitate cu prevederile art.
1093 alin. (2) din cod, în cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este
strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere, deteriorare sau de
pierdere a bunului, depozitând este în drept să modifice modul, locul şi alte
condiţii de păstrare fără a cere deponentului încuviinţarea (s.n.). La fel, art.
1136 prevede dreptul organizatorului călătoriei de a modifica, înainte de
începutul călătoriei, clauzele esenţiale ale contractului, cu condiţia notificării
imediate a clientului. La fel, din prevederile art. 1237 alin. (3), rezultă dreptul
creditorului de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii în cazurile
prevăzute de lege.
în privinţa rezilierii, Codul civil admite şi reglementează posibilitatea
rezilierii unilaterale a contractului dacă se constată existenţa unei neexecutări
esenţiale din partea debitorului (art. 733 coroborat cu art. 735).
Prin urmare, nu se poate analiza acest criteriu ca fiind determinant pentru
calificarea unui contract ca fiind administrativ.
Un alt criteriu ar fi obiectul specific al contractului administrativ în
raport cu cel civil. Astfel, promotorii teoriei contractului administrativ consideră
că obiectul lui îl constituie bunurile care fac parte din domeniul statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale, prestarea unui serviciu public sau a unei
lucrări publice. Nici acest criteriu, în opinia noastră, nu este în măsură să
clarifice situaţia. Calificarea juridică a unui contract sub aspectul naturii juridice
nu se va schimba în cazul în care obiectul lui este reprezentat de un bun care
aparţine statului sau unităţilor administrativ-tftitOliaiC, dC prEătăfSâ de
servicii sau executarea de lucrări în interes public.

123
 în acest sens, apare în mod firesc întrebarea: ce înseamnă prestarea de
servicii sau executarea de lucrări în interes public? Care ar fi delimitarea între
interesul public şi cel privat? De exemplu, contractul de transport de călători şi
de bagaje, transport efectuat de către un antreprenor unui cerc nedeterminat de
persoane, poate fi calificat drept contract de prestări servicii în interes public?
Dar furnizarea de gaze naturale, de energie electrică sau termică pentru
consumatori?
In opinia promotorilor teoriei contractului administrativ, răspunsul ar fi
afirmativ. Dar, în cazul dat, apare o altă întrebare: cum rămâne cu calitatea
specială a subiecţilor? Or, prestatorii de servicii sau executorii de lucrări în
interes public sunt, de regulă, persoane juridice de drept privat. De exemplu,
S.A. „Moldovagaz” şi societăţile comerciale afiliate ei (SRL „Floreşti-gaz”, SRL
„Edineţ-gaz”, SRL ,,Cahul-gaz”etc.) sunt societăţi comerciale care furnizează
gaze naturale consumatorilor casnici sau noncasnici. La fel, Î.C.S. "Red Union
Fenosa"S.A., „Red Nord”S.A. sau „Red Nord-Vesf’S.A. sunt societăţi
comerciale, persoane juridice de drept privat prin excelenţă, care furnizează
energie electrică consumatorilor. Dar contractele de prestare a serviciilor de
telefonie fixă sau mobilă ar putea fi calificate ca şi contracte administrative în
condiţiile în care în calitate de prestatori ai acestor servicii apar persoane
juridice de drept privat? Apare şi întrebarea: oare poate fi calificat ca fiind
administrativ un contract încheiat între societăţile comerciale nominalizate şi
alte persoane juridice sau fizice în condiţiile şi în măsura în care ambele părţi,
atât furnizorul (prestatorul), cât şi consumatorul sunt persoane private? Mergând
mai departe, am întreba: se schimbă, oare, calificarea juridică a contractului
dacă aceste entităţi încheie un contract de furnizare a gazelor naturale, respectiv
a energiei electrice cu autorităţi publice?
în opinia noastră, expusă deja cu un alt prilej (vezi clasificarea
contractelor), există contracte publice ca specie a contractelor de adeziune.
Caracterul public al contractului nu îi schimbă însă natura juridică, ci doar o
circumstanţiază, fiind vorba de contracte publice de drept civil.
Astfel, contractele care se încheie între comercianţi şi consumatori în
condiţii de ofertă publică nu pot fi calificate drept contracte administrative. O
poziţie contrară ar duce la o soluţie absurdă.
La fel, calificarea contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor din
domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale drept
contracte administrative nu este în afara criticii.
în primul rând, este discutabilă posibilitatea încheierii unor astfel de
contracte, reieşind din faptul că bunurile domeniului public sunt
inalienabile (art. 296 alin. (4) din Codul civil). Prin urmare, acestea nu pot fi
înstrăinate, asupra lor nu se pot constitui dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate (art.
124
396 alin. (3), coroborat cu art. 427 din Codul civil), aceste bunuri nu pot fi
gajate (art. 457 alin. (2) din Codul civil, coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea
cu privire la gaj) sau ipotecate (art. 7 alin. (3) din Legea cu privire la ipotecă).
In al doilea rând, chiar dacă, până la încheierea contractului de vânzare -
cumpărare, a fost schimbat regimul juridic al bunului, cu trecerea lui din
domeniul public în domeniul privat, în condiţiile Legii nr. 121 din 04.05.2007
privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice1 şi ale altor legi privind
proprietatea publică, între autorităţile publice şi persoanele fizice sau juridice se
va încheia un contract de vânzare-cumpărare, reglementat de normele Codului
civil, cu specificul imprimat de legile respective.
în al treilea rînd, bunurile care nu sunt atribuite prin lege sau în modul
stabilit de lege la categoria bunurilor din domeniul public fac parte din
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale (art. 296
alin. (1) din Codul civil). Aceste bunuri fac parte din circuitul civil, statul şi
unităţile administrative-teritoriale având posibilitatea să posede, să folosească şi
să dispună de ele ca şi orice particular, cu derogările prevăzute de lege.
Considerăm că prevederile Legii contenciosului administrativ din care
rezultă că se atribuie la categoria contractelor administrative şi contractele
încheiate între autoritatea publică şi funcţionarii publici având ca obiect
activitatea funcţionarilor publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate
de statutul juridic al acestora sunt depăşite, fiind abrogate tacit prin Legea nr.
158 din 04.07.2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public1
2.

Astfel, din prevederile art. 2, coroborat cu art. 30 din Legea nr. 158 din
04.07.2008, raporturile de serviciu apar în baza actului administrativ de
numire în funcţie publică. Aşadar, între funcţionarii publici şi autorităţile
publice nu se stabilesc raporturi de muncă, ci raporturi administrative. Acestor
raporturi li se aplică în mod subsidiar prevederile legislaţiei muncii, faptul dat
însă nu schimbă calificarea raporturilor.
Prin urmare, între funcţionarii publici şi autorităţile publice nu se încheie
niciun contract şi, prin urmare, nu poate fi pusă în discuţie calificarea lui.
Deşi este ulterioară adoptării şi intrării în vigoare a Legii nr. 158 din
04.07.2008, Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din
30.10.2009 nu ţine cont de prevederile, la care s-a făcut referire, din acest act
legislativ. în general, pct. 3 din hotărârea nominalizată este elaborat în
desconsiderarea realităţilor legislative.

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 90-93.

2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 230-232.
 Amintim, în acest context, prevederile Hotărârii Curţii
Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii art.22 alin.(l) lit.b) ale
Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului în redacţia
Legii nr.247-XVI din 21 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea unor acte
legislative nr. 28 din 14.12.20101. Astfel, în pct. 7.1. al hotărârii nominalizate, se
menţionează: Emiterea de către instanţele superioare a directivelor, explicaţiilor
sau rezoluţiilor trebuie să fie descurajată, dar atât timp cât există, ele nu trebuie
să fie obligatorii pentru judecătorii instanţelor inferioare. Astfel, ele reprezintă o
încălcare a independenţei individuale a judecătorilor (s.n.). In plus, hotărârile
exemplare ale instanţelor superioare şi hotărârile special elaborate ca
precedente de aceste instanţe vor avea statut de recomandări şi nu sunt
obligatorii pentru judecătorii instanţelor inferioare în alte cazuri. Ele nu trebuie
folosite pentru restricţionarea libertăţii instanţelor inferioare în
responsabilitatea lor şi în procesul lor decizional.
Un alt criteriu propus pentru delimitarea contractelor civile de cele
administrative ar fi caracterul clauzelor, care sunt mai stricte în contractele
administrative. Astfel, se menţionează că, în contractele administrative, clauzele
contractuale sunt derogatorii de la cele de drept comun şi nu corespund
principiului libertăţii contractuale, fiind preformulate de una dintre părţile
contractului sau de o autoritate publică care nu are calitatea de parte la
contractul încheiat de părţi (cum ar fi ANRE, ANRECTI etc.).
în dreptul civil nu toate contractele sunt negociate. Exemplu serveşte
contractul de adeziune, ale cărui clauze, după cum am subliniat anterior, sunt
formulate anticipat de una dintre părţi, celaltă având posibilitatea de a le accepta
integral, de a refuza să încheie contractul, precum şi actele normative prin care
sunt aprobate clauzele anumitor contracte, cum ar fi contractual de arendă1 2. Am
putea oare să afirmăm că un contract de arendă încheiat între două persoane
juridice sau fizice este unul administrativ? Evident că nu. Intervenţia statului în
reglementarea anumitor relaţii contractuale este necesară şi urmăreşte trei
scopuri, după cum am afirmat mai sus: în primul rând, ocrotirea părţii mai slabe
în contract, în al doilea rând, apărarea intereselor creditorilor, iar în al treilea
rând, apărarea intereselor statului, care reprezintă într-o formă concentrată
interesele societăţii.
Pornind de la ultimul aspect, şi anume apărarea intereselor statului, unele
contracte civile, care vizează interesele publice ale statului sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale, conţin clauze stricte, prestabilite de către autorităţile
publice, de la care nu se poate deroga sub sancţiunea nulităţii
1 Idem, 2010, nr. 254-256.
2 In acest sens, vezi: Hotărârea Guvernului nr. 72 din30.01.2004 privind
implementarea Legii cu privire la arenda în agricultură, în: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova,2004, nr. 26-29.
126
absolute. Faptul acesta însă nu ne permite să calificăm astfel de
contracte ca fiind administrative din simplul motiv că limitarea libertăţii
contractuale prin impunerea sau interzicerea anumitor clauze (art. 719, 718 din
Codul civil, art. 4, 5 din Legea privind clauzele abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii) este întâlnită frecvent şi în cazul contractelor dintre particulari.
Prin urmare, nici acest crietriu nu este unul definitoriu şi nu ne permite să
constatăm existenţa contractelor administrative.
în condiţiile în care art. 2 alin. (2) din Codul civil nu face referire la
raporturile administrative în sensul aplicării faţă de ele a normelor din Codul
civil, promotorii teoriei contractului administrativ s-ar vedea puşi într-o situaţie
delicată în virtutea faptului că aspectele generale ce se referă la clauzele
esenţiale, încheierea contractului, executarea obligaţiilor contractuale, rezilierea
lor, sunt reglementate doar în Codul civil.
Mai mult decât atât, considerăm că acelor contracte pe care unii
doctrinari le consideră ca fiind administrative li se aplică mecanismul de
reglementare instituit de Codul civil. Astfel, contractul de concesiune este
reglementat de mecanismul uniform al locaţiunii, cu specificul imprimat de
Legea cu privire la concesiuni; contractul de achiziţii publice este reglementat
de mecanismul vânzării-cumpărării, cu specificul imprimat de Legea privind
achiziţiile publice, contractele de prestare a serviciilor publice de gospodărire
comunală sau alte contracte de prestări servicii de interes public sau de
executare a lucrărilor de interes public naţional sau local sunt reglementate de
mecanismul prestărilor de servicii şi antreprizei din Codul civil, cu specificul
imprimat de legile speciale.
în lipsa unor criterii clare şi nete de delimitare, ajungem la concluzia că
nu se poate vorbi despre contracte administrative, teoria în cauză neavând la
bază repere ştiinţifice şi legislative solide, fiind construită pe argumente cu
caracter speculativ, fără o fundamentare ştiinţifică adecvată.
6.3. Contractul civil şi contractele din dreptul familiei
Dreptul familiei este recunoscut de mulţi autori1 ca o subramură a
dreptului civil, acest lucru fiind pe deplinjustificat, reieşind din faptul că

1 rpajfcdaHCKoe npaeo: TOM 3: YnedHUK. rioa pea. CepreeBa, A.H,

K).K. - 5-e HIH., riepepaO.
TOJICTOFO, H ,non., nBOKDJl POÎKHHKOB, Jl.B.,
MocKBa, 2001, c. 197-198.
Există şi autori care consideră că dreptul familiei este o ramură
de drept distinctă, cumarfi: nnejiHHueBa, JI.M. CeMeunoe npaeo
Poccuu. Vneonun dsw eyioe. HyiarejibCTBO Hopivia, MocKBa.2002.
c. 20.
Pentru detalii referitor la acest subiect, vezi: Cebotari, V. Dreptul
familiei ediţia a 11-a revăzută şi completată, Chişinău, 2008, p. 17-19.
relaţiile patrimoniale dintre membrii familiei în condiţiile economiei de piaţă
capătă inevitabil un caracter pecuniar, evaluabil în bani.
La fel, căsătoria sau, cum a fost denumită în literatura de specialitate,
contractul de uniune conjugală reprezintă un contract deosebit, S-ar putea
Spune unic, care, din punctul de vedere al naturii juridice, este un contract
civil, deoarece are toate caracterele definitorii ale acestuia.
Spre deosebire de Codul civil al Republicii Moldova, care nu a
reglementat relaţiile dintre soţi, multe coduri civile modeme (Codul civil
francez, Codul civil român, Codul civil al provinciei canadiene Quebec etc.)
reglementează relaţiile familiale.
Făiă a intra în prea multe detalii privind definiţia căsătoriei, precum şi a
locului pe care dreptul familiei îl ocupă în sistemul dreptului privat, ne vom opri
asupra naturii juridice a căsătoriei, pe care o considerăm un contract civil.
Evident, încheind căsătorie, persoana fizică nu urmăreşte, în mod firesc,
scopuri patrimoniale, iar raporturile cu caracter personal patrimonial care
rezultă din căsătorie nu cad sub incidenţa reglementărilor dreptului civil.
La prima vedere, reieşind din prevederile art. 2 alin.(2) din Codul civil,
relaţiile personale nepatrimoniale care nu sunt conexe celor patrimoniale nu
sunt reglementate de Codul civil. Totuşi, din prevederile art. 2 alin.(3) din Codul
civil, rezultă că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilorşi a
libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale sunt
reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
în acest sens, art. 3 din Codul familiei, care prevede că acest cod
stabileşte condiţiile şi modalitatea de încheiere, încetare şi declarare a nulităţii
căsătoriei, reglementează relaţiile personale nepatrimoniale (s.n.) şi
patrimoniale născute din căsătorie, rudenie şi adopţie, precum şi alte relaţii
sociale, similare celor familiale.
în opinia noastră, între prevederile art. 2 alin. (2) şi (4) din Codul civil,
pe de o parte, şi art. 3 din Codul familiei, pe de altă parte, există o corelaţie care
se manifestă prin faptul că obiectul de reglementare al dreptului civil include
obiectul de reglementare ale subramurilor acestuia, la fel cum întregul include
partea, sau genul include specia. Prin urmare, aceste reglemenetări venind în
sprijinul ideii că relaţiile personale nepatrimoniale care nu sunt conexe celor
patrimoniale sunt reglementate de Codul familiei, dar, în mod subsidiar, şi de
Codul civil.
Prin urmare, căsătoria (contractul de uniune conjugală) generează atât
relaţii sociale cu caracter patrimonial, cât şi relaţii sociale cu caracter personal
nepatrimonial, prevederile Codului familiei completându-se cu cele ale Codului
civil.

128
 *nomiei de piaţă Cu toate acestea, raporturile juridice personale nepatrimoniale nu sunt
pasibile de reglementare prin acordul părţilor, conţinutul lor fiind stabilit prin
3 de specialitate, >-ar
norme imperative de drept. Această afirmaţie se fundamentează pe prevederile
putea spune m contract
art. 27, coroborat cu art. 29 alin. (6) din Codul familiei.
civil,
O asemenea limitare pare a fi incompatibilă cu prevederile art. 54 din
dova, care nu a Constituţie, care prevăd că exerciţiul drepturilor şi al libertăţilor nu poate fi
;me (Codul civil supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor
ene Quebec etc.) unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele
securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii
ttoriei, precum şi a lui publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, al apărării
privat, ne vom un drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului, împiedicării divulgării informaţiilor
contract civil, eşte, în confidenţiale, garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
mod firesc,
Contractul matrimonial, conform art.27-32 din Codul familiei,este
1 patrimonial care recunoscut de legiuitor drept un acord adiţional, opţional şi accesoriu la căsătorie
aptului civil. (contractul de uniune conjugală), utilizat de persoanele care doresc să se
2) din Codul civil, căsătorească sau de soţi la intima lor convingere şi discreţie, reglementând în
lor patrimoniale nu : exclusivitate raporturi cu caracter patrimonial.
art. 2 alin.(3) din Indiscutabil, acest contract este unul civil, Codul familiei stabilind, la
ararea drepturilorşi ' art. 30 alin. (3) şi la art.31 alin. (2), aplicarea faţă de el a prevederilor Codului
^patrimoniale sunt civil.
•evede că acest cod i La fel, contractul privind plata pensiei de întreţinere, reglementat de art.
declarare a nulităţii 92-96 din Codul familiei, este un contract civil, fapt care poate fi dedus şi din
moniale (s.n.) şi .'recum interpretarea prevederilor art. 94 alin. (1) din Codul familiei.
şi alte relaţii Celelalte contracte, încheiate de soţi (privind partajul bunurilor comune,
privind stabilirea locului de trai al copilului minor comun etc.) sau de foşti soţi,
şi (4) din Codul civil, de asemenea au un caracter pur civil, cu specificul imprimat de relaţiile
ne, există o corelaţie are familiale.
al dreptului civil ia. Ia fel Faptul că instituţia căsătoriei are o natură contractuală este confirmat de
cum întregul aceste legislaţiile unor state care reglementează logodna, aceasta, din punctul de vedere
reglemenetări moniale al naturii juridice, având valoarea unui antecontract. De exemplu, conform art.
care nu sunt familiei, dar, 266 alin. (1) din Codul civil român, logodna este promisiunea reciprocă de a
în mod încheia căsătorie. Prevederi similare sunt cuprinse în Codul civil elveţian (art.
njugală) generează atât 90), în Codul civil italian (art. 79).
»le cu caracter personal Deşi nu are o consacrare juridică expresă în Codul familiei, instituţia
.‘tându-se cu cele ale logodnei este menţionată în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală:
Simeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale
apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască
vinovăţia.
Dar chiar şi în lipsa unor prevederi exprese consacrate la nivel
legislativ din care ar rezulta cu certitudine caracterul de contract 2l este cert

129
 faptul că instituţia nominalizată are toate trăsăturile specifice unui contract, Ac
fiind dominată de principiul libertăţii contractuale, libertate manifestată prin in<
dreptul de a încheia sau nu căsătorie, de a alege partenerul contractual, precum şi prin interdicţia de
a obliga persoana să încheie căsătorie. CO
La fel, desfacerea căsătoriei ar putea fi asimilată rezilierii unui contract, in.
aceasta derulând exact pe aceleaşi principii consacrate de legiuitor în art. 733 ca
din Codul civil, adică prin comunul acord al soţilor sau unilateral. La fel, instituţia nulităţii
căsătoriei (art. 41-44) demonstrează o dată în plus caracterul pr
ei contractual, or, nulitatea ca sancţiune specifică de drept civil se aplică doar na
actelor juridice, nu şi faptelor juridice sau actelor materiale. in
Chiar dacă caracterul şi conţinutul condiţiilor acestui contract sunt di
formulate de legiuitor prin normeimperative, ceea ce permite atribuirea lui la p(
categoria contractelor numite, deşi nu există o denumire reglementată expres, ec
acest fapt nu contravine principiilor fundamentale ale dreptului civil şi sensului Ir
legislaţiei civile, care permit o astfel de reglementare a relaţiilor contractuale. se
Prin urmare, apropierea dintre dreptul familiei şi dreptul civil urmează să fie realizată nu
doar prin recunoaşterea dreptului familiei ca parte integrantă C
a dreptului civil, dar şi prin recunoaşterea caracterului contractual al instituţiei g
căsătoriei, care ar urma să fie denumit contract de uniimeconjugală. H
d
6.4. Contractul civil şi contractul individual de muncă o
Tradiţional, reglementarea raporturilor apărute în baza contractului d
individual de muncă se realizează prin Codul muncii. Astfel, art. 2 alin. (2) din (
Codul muncii1 prevede că acesta reglementează totalitatea raporturilor p
individuale şi colective de muncă, controlul aplicării reglementărilor din r
domeniul raporturilor de muncă, jurisdicţia muncii, precum şi alte raporturi legate nemijlocit de
raporturile de muncă. (
în art. 45 din Codul muncii, legiuitorul a definit contractul individual de
muncă ca fiind o înţelegere între salariat şi angajator, prin care salariatul se
obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
respecte regulamentul de ordine interioară al unităţii, iar angajatorul se obligă
să îi asigure condiţiile de muncă prevăzute în cod, în alte acte normative ce
conţin norme ale dreptului muncii, în contractul colectiv de muncă, precum şi
să achite la timp şi integral salariul.
Cu toate acestea, în unele reglementări modeme, contractul individual
de muncă este reglementat în coduri civile. Astfel, Codul civil al provinciei
canadiene Quebec reglementează, în art. 2085- 2097, contractul de muncă.
1Adoptat prin Legea nr. 154 din 28.03.2003, în: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova 2003, nr. 159-162.

130
 L: ."tract, Aceste prevederi denotă posibilitatea principială de reglementare a contractului
2*.â prin . individual de muncă prin norme imperative de drept civil.
T'ecum In acest sens, apare în mod firesc întrebarea: care ar fî deosebirea dintre

t c nrract,
an. 733 ri.
contractul individual de muncă şi contractele civile şi dispune oare contractul
individual de muncă de particularităţi specifice care ar permite să fie calificat ca
fiind distinct de contractele din dreptul civil ?
la fel, Contractul individual de muncă, la fel ca şi cel civil, este guvernat de
caracterul principiul libertăţii contractuale, libertate garantată atât de normele dreptului
piică doar naţional, cât şi de normele dreptului internaţional. Astfel, din categoria actelor
internaţionale pot fi menţionate: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din
KT-.: sunt 10.12.1948 (art. 23), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
ETwi iui la din 16.12.1966 (art. 8), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
ci expres, s sociale şi culturale din 16.12.1966 (art. 6), Declaraţia Organizaţiei
insului Internaţionale a Muncii cu privire la principiile şi drepturile fundamentale ale
■ctuale. e. salariaţilor.
_-~ează La nivel naţional, principalele acte normative în acest sens sunt:
r:cjrantă ! Constituţia Republicii Moldova şi Codul muncii. Astfel, în art. 43, Constituţia
srstiruţiei garantează dreptul la libera alegere a muncii, care presupune, în primul rând,
libertatea cetăţenilor de a încheia sau nu contracte de muncă. Totodată, art. 44
din legea supremă interzice munca forţată, ceea ce corespunde cu interdicţia
obligării persoanelor fizice de a încheia contracte de muncă.
După cum se poate observa, din aceste prevederi constituţionale se
desprinde sensul pozitiv (dreptul de a încheia contracte) şi sensul negativ
(nimeni nu poate fi obligat să încheie contracte contrar voinţei sale) al
principiului libertăţii contractuale cu specificul imprimat de raporturile de
muncă.
Aceste prevederi constituţionale au fost transpuse în art.5 lit. a) şi b) din
Codul muncii, principiile libertăţii muncii şi interzicerii muncii forţate fiind
caal de atribuite de legiuitor la categoria principiilor de bază (fundamentale) ale
latul se legislaţiei muncii.
ţncţie, să
Instituţia contractului individual de muncă şi cea a contractului civil se
•%; bligă aseamănă nu doar sub aspectul formării, ci şi sub aspectul caracterului oneros şi
\e ce şi bilateral. Astfel, în schimbul muncii prestate, salariatul este remunerat, primind
salariu. în acest sens, dreptul salariatului de a solicita plata salariului şi crearea
de condiţii inofensive de muncă îşi are originea în obligaţia angajatorului de a
Mdlxidual
crea astfel de condiţii şi de a achita salariul pentru munca prestată, iar obligaţiei
nciei salariatului de a presta o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări sau
ut r5 ancă.
într-0 anumită fUîlCţie îi COfCSpUnUC dlSpUll angajatorului de a cere această
r. U. jin-fl, prestaţie, drepturile şi obligaţiile părţilor având un caracter corelativ şi
interdependent.

131
 CAPITOLUL 3. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

§1. CONSIDERAŢII GENERALE

Prin încheiere a contractului se subînţelege realizarea acordului de

voinţe al părţilor asupra clauzelor contractuale esenţiale (art. 679 alin.(l) din
Codul civil). Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă
sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale
voinţei de a contracta, laturi care, iniţial, apar separat, dar care, întâlnindu-se,
se unesc în ceea ce numim acord de voinţe.
Mecanismul prin care se realizează această unire a ofertei cu acceptarea
reprezintă mecanismul încheierii contractului.
Faptul că, în unele situaţii, acordul de voinţe trebuie să îmbrace o
anumită formă (în cazul contractelor solemne) sau trebuie însoţit de remiterea
materială a unui lucru (în cazul contractelor reale) nu modifică substanţial
formularea de mai sus, ci o circumstanţiază, în sensul că anumite contracte nu
pot fi considerate încheiate decât dacă întâlnirea ofertei cu acceptarea se
realizează cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare: respectarea formei
solemne sau remiterea materială a lucrului. Aceste condiţii trebuie să fie luate
în considerare la examinarea mecanismului de încheiere a contractelor cărora le
sunt aplicabile.
Plasarea articolului 679 alin. (1) ca fiind primul în capitolul din Codul
civil consacrat încheierii contractului nu este întâmplătoare, ci, dimpotrivă,
denotă intenţia legiuitorului de a îi conferi o valoare simbolică consacrând
juridic principiul consensualismului, care reprezintă o regulă generală de
aplicabilitate în domeniul încheierii contractelor.
Prin principiul consensualismului urmează să subînţelegem regula de
drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă nu este numai necesară, ci şi
suficientă pentru ca un contract să ia naştere în mod valabil, fără a trebui să
îndeplinească o formă specială. Prin urmare, voinţa juridică este independentă,
pentru a se manifesta, de forma pe care o îmbracă, precum şi de orice alt
element exterior.
în dreptul nostru civil, consensualismul reprezintă regula generală, iar
formalismul o excepţie de la această regulă în domeniul încheierii contractelor.
Principiul consensualismului reprezintă o valoare morală superioară
formalismului contractual, întrucât pune în prim plan respectarea cuvântului
dat, iar persoana care se obligă prin simplul său consimţământ este ţinută să
îndeplinească ceea ce a făgăduit. Consensualismul duce la rapiditate
înChCÎCrii
146
 contractelor, precum şi la economie de timp şi mijloace, ceea ce, la rândul lor,
încurajează dezvoltarea activităţilor lucrative.
Cu toate acestea, există riscul pentru unele persoane de a accepta cu
uşurinţă anumite angajamente sau de a stabili clauze asupra cărora să poarte
incertitudini şi care să favorizeze contestaţiile. în plus, consensualismul
cordului de atrage, prin el însuşi, o anumită confidenţialitate contractului; or, acesta devine
aiin.(l) din . dificil de acceptat atunci când materia în care survine acordul de voinţe este una
ncordantă supusă unor reglementări imperative şi supravegherii ori controlului unor
ie; oferte. lă autorităţi, de vreme ce acestea nu îşi vor putea exercita puterile cu care au fost
laturi ale învestite. Datorită acestor raţiuni, se impune pentru valabilitate existenţa unor
lâlnindu-se, formalităţi care trebuie respectate la încheierea unor contracte, care devin astfel
- .icceptarea contracte solemne. Aşadar, reieşind din prevederile art. 680 din Codul civil,
dacă, pentru valabilitatea contractului, legea stabileşte o anumită formă sau
mbrace o dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în
le remiterea momentul îndeplinirii condiţiei de formă.
>ubstanţial Dat fiind faptul că orice contract se încheie în ideea validităţii sale,
x ntracte nu valabilitatea contractului presupune mai mult decât o simplă analiză a
Deptarea se mecanismului de formare a acordului de voinţe. Pornind de la prevederea art.
irea formei 666 alin. (2) din Codul civil, conform căreia contractului îi sunt aplicabile
să fie luate normele cu privire la actul juridic, la încheierea contractului urmează să se ţină
Ier cărora le cont de respectarea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic: capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
I a:n Codul Având în vedere faptul că analiza condiţiilor de valabilitate a
dimpotrivă, contractului are loc în partea generală introductivă a dreptului civil, în
consacrând capitolele consacrate teoriei generale a actului juridic civil, ne vom ocupa în
generală de acest capitol doar de mecanismul propriu-zis al încheierii contractului,
i regula de concretizat în calea de formare a acordului de voinţe prin reunirea ofertei cu
cesară. ci şi acceptarea.
a trebui să
lependentă, §2. OFERTA DE A CONTRACTA
ie orice alt
2.1. Noţiunea şi condiţiile de valabilitate ale ofertei
crerală. iar
mtractelor. Noţiunea. Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o
superioară propunere de a contracta, tăcută de către o persoană. Această propunere poartă
cm ântului denumirea de oferta sau de policitaţiime. Ea reprezintă prima manifestare de
te :inută să
voinţă, deci primul pas spre formarea unui acord de voinţe.
a Încheierii
Din prevederile art. 681 alin. (1) din Codul civil, rezultă că oferta de a
contracta este o propunere, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine

147
toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa
ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
Uneori, în special în cazul contractelor comerciale internaţionale,
dar uneori şi a celor interne, oferta de a contracta este precedată de reclamă,
publicitate, discuţii, negocieri, toate acestea urmând a se concretiza într-o ofertă
valabilă din punct de vedere juridic.1 Facem această precizare deoarece, dacă s-
ar pune o problemă de răspundere în această fază precontractuală pentru ruperea
tratativelor (art. 515 din Codul civil) sau pentru publicitate ce induce în eroare
partenerul1 2 etc., această răspundere nu poate fi decât o răspundere delictuală.
Condiţiile pe care trebuie să Ie îndeplinească oferta
Fiind un act juridic unilateral, oferta trebuie să întrunească condiţiile
generale cerute de lege pentru valabilitatea sa (capacitate, consimţământ, obiect
şi cauză). Această concluzie rezultă din prevederile art. 682 alin.(2) din Codul
civil, potrivit cărora oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor
aplicabile actului juridic.
în afară de aceasta, oferta trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii
speciale de valabilitate. Astfel, din prevederile art. 681 alin. (4) din cod rezultă
patru condiţii speciale de valabilitate ale ofertei, şi anume: oferta trebuie să fie
fermă, univocă, serioasă şi completă.
a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime o propunere
neîndoielnică, astfel încât acceptarea fără rezerve să ducă la încheierea
contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru prin care
ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.
b) Oferta trebuie să fie univocă, adică să exprime voinţa neîndoielnică
de a încheia contractul prin simpla ei acceptare. Simpla expunere a unei mărfi în
vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată neapărat ca fiind o ofertă
de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut fi făcută ca model, în scopuri
publicitare sau în alte scopuri.
în doctrină s-a menţionat că nu este necesară reţinerea condiţiei ca oferta
să fie univocă. într-adevăr, dacă sunt îndeplinite toate celelalte cerinţe,
manifestarea de voinţă nu poate dobândi un caracter echivoc şi ne vom afla în
prezenţa unei policitaţiuni3.
c) Oferta trebuie să fie serioasă, adică să reprezinte o manifestare de
voinţă reală, conştientă, neviciată şi cu intenţia de angajare din punct de vedere
juridic ('anima contrahendi negotii). O ofertă făcută în glumă, din complezenţă

Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 42.

1
:în acest sens,vezi: art. 33 alin.(2) din Legea nr. 1227 din 27.06.1997 cu
privire la publicitate, în: Monitorul Oficialul Republicii Moldova, 1997,
nr. 67-68.
3 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A, Chelaru, E. şi alţii, p. 1188.

148
rflectă voinţa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic nu poate să ducă la
formarea unui contract.
na: nale, dar i d) Oferta trebuie să fie completă, adică să cuprindă toate clauzele
esenţiale şi elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea
cc reclamă,
contractului; caracterul complet şi precis face ca simpla ei acceptare să realizeze
■. • - za într- perfectarea contractului.
o ore Oferta trebuie să fie exteriorizată, fie în scris, fie verbal, fie prin acţiuni
deoarece, sau atitudini pur materiale, deci, în general, prin acţiuni îndeplinite special
actuală pentru a se aduce la cunoştinţa altuia propunerea de contractare. în literatura de
pentru e ce specialitate1, se admite ca exteriorizarea ofertei să se facă, în principiu, şi în mod
:duce în tacit. Desigur, simpla tăcere nu poate avea nicio semnificaţie juridică deosebită-,
rundere însă, luând în considerare împrejurările în care se produce, din tăcere se
- >ndiţiile
desprinde cu precizie o anumită atitudine ce poate avea efecte juridice, de aceea
■ ":ământ, .
ea trebuie luată în considerare. De exemplu, simpla staţionare a unui taxi în
r <2) din :
locul de parcare rezervat reprezintă oferta de a încheia un contract de transport.
1 .onform
La fel, se poate considera ofertă de prelungire a unui contract de locaţiune,
E:te condiţii exprimată tacit, împrejurarea că, deşi contractul a expirat, locatarul continuă să
a coc rezultă folosească bunul dat în locaţiune (art. 904 alin.(l) din Codul civil).
ev* - e să fie
în conformitate cu prevederile art. 682 alin.(l) din Codul civil,
valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută. Rezultă că, în
principiu, nicio condiţie specială de formă nu se cere pentru valabilitatea
B rr punere i
ojertei.
. eierea k Lr.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate, dar la fel de bine
prin
poate fi adresată unor persoane nedeterminate, oofertăadresată publicului. In
le": cinică a primul caz, oferta poate fi acceptată doar de persoana căreia îi este adresată, în
onei mărfi K cel de-al doilea, de orice persoană interesată.
-- fiind o a - în art. 805 şi 981, Codul civil conţine norme juridice care se referă la
viei. în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de transport, în condiţii
de ofertă publică.
DCrc. : e: ca Astfel, expunerea bunului cu etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a
ki- cerinţe, meniului, publicitatea bunului, descrierea lui în cataloage, alte propuneri
%crr afla în adresate unui cerc nedeterminat de persoane se consideră ofertă publică pentru
■txe^ure de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri pentru consum,
X ce \ edere indiferent dacă se indică preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea
c*~r w/enţă contractului.

1 Stătescu,C., Bârsan,C. Op. cit., 2000, p. 42.

: prevede, cu referire
Art.694 aiin.(i) din Codul civil
la acceptare: “Tăcerea şi inacţiunea nu \aiurează
I- - lato.

acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu
1188. reiese altfel”. Regula este valabilă şi pentru ofertă prin prisma art. 5 din
Codul civil.
149
 La fel, persoana care face publică oferta de transport de persoane şi de
bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în
care există un motiv serios de a refuza.
2.2. Delimitarea dintre ofertă şi alte instituţii juridice conexe

A. Oferta şi chemarea la ofertă

în conformitate cu prevederile art. 681 alin. (3) din Codul civil, o
propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o
chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nicio manifestare expresă a
voinţei de a fi legat prin acceptare. O prevedere similară o regăsim în Codul
civil al României (art. 1189 alin. (I)1).
O propunere de a contracta poate viza persoane determinate sau
nedeterminate, dar legiuitorul statuează, în art. 681 alin.(3), că, în principiu, o
astfel de propunere adresată unor persoane nedeterminate nu poate fi calificată
drept ofertă, ci chemare la ofertă, condiţia de bază fiind ca această propunere să
nu conţină nicio manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare. Se
prezumă aşadar că în această situaţie nu există, de regulă, intenţia de a se obliga
din partea autorului propunerii, chiar dacă propunerea este precisă şi, prin
urmare, conţine toate elementele necesare încheierii contractului.
Nimic nu împiedică însă inserarea în conţinutul propunerii de a
contracta, adresată unor persoane nedeterminate, a unei stipulaţii în sensul că
aceasta valorează oferta, deoarece marchează intenţia autorului ei de a se obliga
în ipoteza acceptării. în acest caz, având în vedere faptul că propunerea adresată
unui cerc nedeterminat de persoane conţine o manifestare expresă a voinţei de a
fi legat prin acceptare, aceasta se califică drept ofertă publică şi are aceleaşi
efecte ca şi o ofertă adresată unei persoane determinate, iar ofertantul va fi legat
contractual prin simpla acceptare a ofertei.
Interesul delimitării ofertei de invitaţia la negocieri se manifestă din
punctul de vedere al consecinţelor pe care le produce renunţarea la propunerea
respectivă. * 1 2

1 Art. 1189. Propunerea adresată unor persoane nedeterminate

(1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu valorează oferta, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau
intenţieCudetoate
(2) negociere.
acestea, propunerea valorează oferta dacă aceasta rezultă
astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. în
aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate
produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta msaşt sau
intr-o modal,tate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu
aceasta.
150
Ci. persoane şi de Revocarea ofertei are loc în condiţiile prevăzute la art. 683 din Codul
cer;ia cazurilor în civil. Astfel, oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea
ajunge la destinatarul ofertei înainte sau cel târziu concomitent cu oferta. Dacă a
ajuns la destinatar, oferta nu mai poate fi revocată în termenul de acceptare
ce conexe stabilit în ea sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic,
nu mai poate fi revocată în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată
exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor
t~ Codul civil, o cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor. Orice abatere de la regulile
"1 publică) este o enunţate are ca efect răspunderea ofertantului pentru revocarea intempestivă a
_ restare expresă ofertei.
-.r:.dm în Codul în ceea ce priveşte invitaţia la negocieri, aceasta, în principiu, poate fi
retrasă în orice moment. Persoana care a lansat propunerea este liberă să
-terminate sau înceteze negocierile în orice moment. Unica limitare în acest sens o reprezintă
ci. in principiu, o obligaţia generală de a respecta principiul bunei-credinţe. Astfel, va fi contrar
> a te fi calificată principiului bunei-credinţe faptul prelungirii artificiale a negocierilor fără

r
os’-ă propunere să
acceptare. Se
:enţia de a se ct
intenţia reală de a contracta, de exemplu pentru a obţine informaţii confidenţiale.
Asemenea acţiuni sunt calificate ca abuz de drept, antrenând răspundere de
natură delictuală: persoana prejudiciată poate cere despăgubiri, dar nu şi
c>:e precisă şi, încheierea contractului.
ritului. în acest sens, art. 515 din Codul civil prevede că faptul iniţierii şi
pr ^unerii de a desfăşurării negocierilor de încheiere a contractului poate fi generator de
■*&. a; in sensul obligaţii. O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea
că t -- ... ei de a se cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului dacă,
că propunerea în urma vinovăţiei acesteia, contractul nu a fost încheiat.
cstare expresă a Problema antrenării răspunderii pentru ruperea negocierilor a fost
publică şi are e. ar concepută de către civiliştii germani în baza teoriei culpa iu contraheuc/o,
ofertantul elaborată şi susţinută de Rudolf von Ihering. Esenţa acestei teorii rezidă în faptul
că o parte a unui contract trebuie să obţină repararea prejudiciului suferit, dacă
ÎJ .inifestă din contractul eşuează din motive ce ţin de cealaltă parte, îmbunătăţirea calitativă a
rea ia ideii lui Ihering de către jurisprudenţă şi doctrină a generat un principiu conform
propunerea căruia simplul fapt de întrerupere a negocierilor sau refuzul de a lua contact în
vederea încheierii unui contract crează între cei care participă o legătură juridică
particulară, care, la rândul ei, reprezintă fundamentul răspunderii speciale
întâlnite în cazul formării contractelor prin negocieri contractuale. Dreptul
precisă, nu german acceptă situaţia când două persoane care iau contact în vederea
ere. încheierii unui contract viitor intră în sfera dreptului, chiar dacă contractul nu
ia .1 Jtn lege, din este format. Părţile trebuie să aibă un respect mutual de încredere, această
enci adresate u : nă
cu oferta .. ^ceasta.
încredere reprezentând idea de bază a relaţiei

151
speciale precontractuale, care, la rândul ei, permite să degaje obligaţii specific
negocierii1.
In ceea ce priveşte natura juridică a răspunderii care survine în cazul
ruperii negocierilor, considerăm că aceasta este una delictuală. Totodată, s-a
menţionat că răspunderea pentru ruperea negocierilor ar fi una contractuală1 2.
Nu suntem de acord cu o asemenea părere. Astfel, la etapa negocierilor
nu există încă un contract valabil încheiat. în cazul răspunderii delictuale,
obligaţia încălcată este una legală, cu caracter general, care revine tuturor -
obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite. în cazul răspunderii
contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită prin contract
preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii: cel păgubit şi cel
care şi-a încălcat obligaţiile contractuale. Mai mult decât atât, fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în îndeplinirea
necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale. Pentru a intra în angajament de
răspundere contractuală este necesară preexistenţa unui contract, şi anume a
unui contract valabil încheiat.
în acest sens, în doctrină3, s-a menţionat, pe bună dreptate, că
răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală este una
delictuală şi nu contractuală.
B. Ofertă şi antecontract
Procesul de formare a unui contract are câteva etape, fie pentru
maturizarea consimţământului la act, fie pentru convenirea obiectului viitorului
contract4.
Formarea contractului este uneori complexă şi îndelungată, presupunând
discuţii şi tratative, contracte-cadru şi contracte preparatorii. Astfel, etapa
negocierilor culminează cu realizarea acordului de principiu în privinţa
viitorului contract, materializat prin încheierea de către părţi a unui
antecontract.
Pornind de la prevederile art. 679 alin. (3) din Codul civil, se poate
defini antecontractul ca fiind un contract prin care părţile convin să încheie în
viitor un contract al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.
Oferta nu trebuie confundată cu antecontractul.Oferta este un act juridic
de formaţie unilaterală. Antecontractul este un contract, deci un act juridic de
formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţe.
1 Stancu, R.Formarea contractelor în dreptul european - dreptul
german, în: Revista de drept comercial, 2010, nr. 7-8, p.126.
2 Cimil, D.Calificarea raporturilor contractuale, Grafema Libris, Chişinău. 2013, p. 81.
3 Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 133.
4 Goicovici, J.Formarea progresivă a contractului, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 16.

152
 Reglementarea juridică a antecontractului în Codul civil nu este
uniformă. Astfel, în afară de art.679 alin.(3), prevederi în acest sens se regăsesc
şi în: art. 208 alin. (6), care reglementează forma promisiunii de a contracta, art.
703, efectele neexecutării promisiunii de a contracta, art. 830, promisiunea de
donaţie, art. 849, alin. (1), promisiunea de rentă, art. 870, promisiunea de
împrumut. în principiu, şi art. 205 alin. (2) se referă la antecontract în partea ce
ţine de condiţionarea valabilităţii actelor de dispoziţie ale celui neîndreptăţit de
dobândirea ulterioară a bunului. Şi unele mijloace de garantare a executării
obligaţiilor, cum ar fi arvuna sau clauza penală, stimulează încheierea
contractelor de bază, evident în temeiul unor antecontracte în care părţile au
prevăzut asemenea mijloace de garantare a executării obligaţiilor. La fel, în
materie de vânzare-cumpărare, legiuitorul a reglementat unele varietăţi ale
promisiunii unilaterale de a contracta, şi anume opţiunea (art. 792) şi pactul de
preemţiune (art. 793-797).
Din ansamblul acestor prevederi legale am putea desprinde principalele
trăsături caracteristice antecontractului, după cum urmează.
a) Părţile au denumiri specifice, promitent şi beneficiar, care, în
funcţie de caracterul unilateral sau bilateral al conţinutului antecontractului
(promisiunea de a contracta), sunt proprii fiecărui contractant sau comune lor.
b) Conţinutul antecontractului se referă la clauzele contractului promis
în a căror lipsă părţile nu ar putea executa promisiunea. în lipsa unei prevederi
contractuale privind data încheierii viitorului contract, promisiunea devine
exigibilă imediat în condiţiile prevăzute la art. 575 alin. (1) din Codul civil.
Astfel, în cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este stabilit şi nici
nu rezultă din natura ei, creditorul are dreptul de a pretinde oricând executarea
obligaţiei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricând. Dacă datoria de a
executa imediat nu rezultă din lege, din contract sau din natura obligaţiei,
debitorul trebuie să o execute în termen de 7 zile din momentul cererii
creditorului. Prin urmare, dreptul la acţiune în repararea prejudiciilor cauzate
prin refuzul de a încheia contractul de bază se stinge în termenul general de
prescripţie de 3 ani, calculat de la data încheierii antecontractului.
c) Efectele promisiunii de a contracta. Principalul efect constă în
naşterea unei obligaţii de a face, adică de a încheia în viitor un contract.
d) Contractul preconizat se va încheia fie în baza unei declaraţii de
acceptare (în cazul promisiunii unilaterale, de exemplu art. 795 alin. (3) din
Codul civil), fie prin încheierea propriu-zisă a contractului în baza
antecontractului (în cazul promisiunii bilaterale). în orice caz, încheierea
contractului de bază presupune tehnica dublului consimţământ al uneia sau al
ambelor părţi, în funcţie de caracterul unilateral sau
bilateral al promisiunii.
 Cu excepţia prevederii art. 679 alin.(3) din Codul civil, care se referă la
noţiunea de antecontract, celelalte prevederi se referă la promisiunea de a
contracta. în această ordine de idei, apare întrebarea: aceste două noţiuni
reprezintă acelaşi concept sau concepte diferite?
într-o opinie1, s-a afirmat că promisiunea de a contracta reprezintă o
formă juridică a antecontractului. Prin urmare, corelaţia dintre aceşti doi termeni
ar putea fi redată prin relaţia parte-întreg sau specie-gen, unde promisiunea de a
contracta este o parte a întregului sau o specie a genului (antecontract). Cu toate
acestea, autorul citat nu concretizează ce alte forme juridice de manifestare ar
avea antecontractul. Mai mult decât atât, atunci când analizează deosebirile
dintre antecontract şi oferta de a contracta, autorul citat menţionează:
Antecontractul sau promisiunea de a contracta nu poate fi revocată de
promitent şi nu devine caducă prin moartea sau incapacitatea acestuia. Fără a
intra în subtilităţi referitor la caducitatea ofertei, care nu îşi pierde valabilitatea
prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi (vezi art. 684 din
Codul civil) doar atragem atenţia asupra faptului că, în argumentarea acestei
poziţii, autorul utilizează conjuncţia „sau”, cu alte cuvinte pune semnul
egalităţii între antecontract şi promisiunea de a contracta.
în opinia noastră, între noţiunile antecontract şi promisiune de a
contracta poate fi pus semnul egalităţii. Astfel, antecontractul poate conţine o
promisiune unilaterală sau bilaterală de a încheia în viitor un contract. Prin
urmare, indiferent de faptul că se obligă doar una dintre părţi sau ambele, în
esenţă antecontractul reprezintă o promisiune de a contracta. Anume din aceste
considerente legiuitorul utilizează în Codul civil ambele noţiuni. O concluzie
contrară ar presupune şi existenţa unui regim juridic diferit pentru promisiunea
de a contracta faţă de regimul juridic al antecontractului. De altfel, în doctrină s-
a menţionat că, terminologic, în teoria şi practica judiciară, promisiunea de a
contracta estedenumită şi „precontract”,,, antecontract”, „contract
provizoriu”, cu aplicaţii îndeosebi în materiavănzării-cumpărării de bunuri
imobile2.
Totodată, urmează să facem distincţie între promisiunea de a contracta
şi promisiunea de a încheia un act juridic. Pornind de la premisa că orice
contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract,
promisiunea de a contracta are ca obiect prestaţia de a încheia în viitor un
contract, în timp ce promisiunea de a încheia un act juridic poate avea ca obiect,
pe lângă promisiunea de a încheia un contract, şi promisiunea de a

' Cimil, D. Calificarea raporturilor contractuale, Grafema Libris, Chişinău, 2013, p. 87.
2 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A., Chelaru, E. şi alţii, p. 1345.
 sc referă la încheia un act juridic unilateral, cum ar fi situaţia când o persoană îi promite
tea de a alteia că îi va lăsa un testament.
noţiuni Anume prin aceasta se deosebeşte reglementarea juridică diferită a
condiţiilor privitoare la forma promisiunii de a contracta (art. 679 alin. (3)) şi la
.“'c/intă o forma promisiunii de a încheia un act juridic (art. 208, alin. (6) din Codul civil).
aceşti doi Din ansamblul acestor prevederi legale rezultă că nu este posibil a obliga
•gen. unde să încheie contractul de bază o parte a antecontractului care nu îşi execută o
genului ake asemenea obligaţie asumată benevol, ci este posibil a solicita doar repararea
forme i. prejudiciului cauzat1. în acest sens, am putea spune că încheierea unui contract
anei când în baza unui antecontract implică tehnica dublului consimţământ, care trebuie
ac;: rul citat manifestat atât în momentul încheierii antecontractului, cât şi în momentul
rz, r>ate fii încheierii contractului propriu-zis.
jpjc iîatea - Antecontractul urmează a fi delimitat şi de convenţia de negociere,1 2
are nu îşi care reprezintă un acord prin care părţile convin să negocieze în viitor
rcuiua unei încheierea unui contract. Spre deosebire de antecontract, unde părţile se obligă
ui că, în să încheie în viitor un anumit contract sau anumite contracte, convenţia de
tfct:e cuvinte negociere se consideră executată prin însăşi negocierea contractului proiectat şi
nu finalizează obligatoriu prin încheierea unui contract.
ăv7c de a , Referitor la obiectul antecontractului, în doctrină nu există un consens.
nţine o ict. Astfel, majoritatea doctrinarilor3 consideră că obiectul antecontractului îl
Prin i' rele. reprezintă o prestaţie de a face pe care şi-au asumat-o părţile şi care constă în
în din aceste obligaţia de a încheia în viitor contractul de bază. Cu toate acestea, există şi
O c rcluzie autori4 care consideră: Obligaţia de a încheia un contract civil reprezintă cauza
r—r.siunea c contractului, condiţie de bază a valabilităţii antecontractului, iar obiectul
ctrină acestei entităţi juridice analizate poate cuprinde şi alte acţiuni
5.:<nea de w
mtract m ...
bunuri
1 Codul civil al României admite posibilitatea obligării de a încheia
contractul. Astfel, conform art. 1279 alin. (3): “De asemenea, dacă
- a n tracta promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii
că orice w care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să
ntract, \ ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele
legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului
,.:or un al României în art. 1279 „Convenţia
2 Codul
alineat civil aplicabile
nu sunt în cazul
prevede
promisiunii încheia
de aalin. (4): un prin
contract real,
...ea ca de părţile obligă să
dacă prin lege nu se prevede altfel.”
care se negocieze în vederea încheierii sau modificării
a unui contract nu constituie promisiune de a contracta”.
3 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A., Chelaru,
E.şi alţii, p. 1346; Macovei, D. Drept civil. Contracte, Editura Cantes, Iaşi,
1999, p. 27, 30, 34; Dincă, R. Contractecivile speciale în noul Cod civil.
Editura
4
UniVCISUl
Cimil, D.Calificarea JUFÎtlit,
raporturilor DUCUtCŞti^
contractuale, Grafema 2013
Libris, Chişinău, 2013, p. 91.
? j). 52.

155
(obligaţii), inclusiv cele de plată a avansului, modalităţi de asigurare a
viitoarelor obligaţii şi altele.
Fără a contesta posibilitatea includerii în antecontracte a acestor obligaţii
(de plată a avansului sau a mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor), ne
exprimăm dezacordul cu această poziţie. în opinia noastră, autorul citat
confundă cauza cu obiectul ca şi condiţiile de valabilitate a actului juridic,
implicit a contractului.
Pornind de la prevederile art. 512 alin. (1) din Codul civil, în virtutea
raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor
executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate
consta în a da, a face sau a nu face.
Prin urmare, obiectul raportului juridic obligaţional, inclusiv al celui
care are ca temei de apariţie antecontractul, îl constituie o obligaţie. Obiectul
obligaţiei îl constituie întotdeauna o prestaţie (a da, a face sau a nu face).
Prestaţia de a da presupune îndatorirea debitorului de a constitui sau a
transmite un drept real. Prestaţia de a face presupune îndatorirea debitorului de a
efectua o lucrare, a presta un serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în
afara celor care se încadrează în categoria prestaţiilor de a da.
De exemplu, un antecontract de vânzare-cumpărare prin care părţile au
convenit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare şi în care viitorul
cumpărător a plătit o parte din preţ cu titlu de arvună sau de avans generează
doar o obligaţie de a face (prestaţia pozitivă a părţilor de a încheia în viitor
contractul de vânzare-cumpărare şi prestaţia cumpărătorului de a achita o parte
din preţ), chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect atât o
prestaţie de a da (translarea dreptului de proprietate asupra bunului de către
vânzător cumpărătorului) şi de a face (predarea bunului).
în acelaşi timp, prin cauză a unui act juridic, implicit şi a unui contract,
urmează să subînţelegem obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Cauza este o
condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic. Ea răspunde Ia
întrebarea: Pentru ce s-a încheiat actul juridic?Ob 1 igaţia pe care o parte şi-a
asumat-o nu reprezintă nimic altceva decât mijlocul prin care se ajunge la
realizarea scopului respectiv.
Astfel, în cadrul unui antecontract, cauza poate să difere de la un caz la
altul, iar obligaţia care are ca obiect o prestaţie de a face (de a încheia în viitor
un contract) reprezintă mijlocul juridic de realizare a scopului urmărit (care
poate fi transmiterea unui bun în proprietate, posesie, folosinţă, executarea unei
lucrări sau prestarea unui serviciu).
Raportând cele menţionate la afirmaţiile autorului citat, am putea pune
următoarea întrebare: Genereazăantecontractul o obligaţie carear avea ca
obiect o prestaţie de a da şi ce rost ar mai avea capărţile să încheie în viitor

156
contractul de bază? De exemplu, dacă prin antecontractul de vânzare-cumpărare
s-ar transfera dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, ce sens ar mai
avea de încheiat ulterior un contract de vânzare-cumpărare?
La fel, dacă ne referim la mijloacele de garantare a executării
obligaţiilor, trebuie să menţionăm că nimic nu se opune ca părţile să includă
într-un antecontract o clauză cu privire la arvună, o clauză penală sau o clauză
cu privire la fidejusiune. Obiectul raporturilor de garanţie nominalizate însă va
fi constituit de asemenea de obligaţia care va avea ca obiect o prestaţie pozitivă
(de a face) materializată prin remiterea unei părţi din preţ cu titlu de arvună sau
de obligaţia pozitivă de a pune la dispoziţia celeilalte părţi un fidejusor.
Dacă însă ne referim la contractul de gaj şi la contractul de ipotecă,
acestea au un caracter accesoriu faţă de alte contracte a căror executare o
garantează, iar o clauză cu privire la ipotecă sau gaj inclusă într-un antecontract
nu va avea efect constitutiv referitor la dreptul de gaj sau de ipotecă, părţile
urmând să încheie în viitor un contract de gaj sau de ipotecă propriu-zis. Anume
acest din urmă contract va avea ca obiect o obligaţie care, la rândul său, va avea
ca obiect o prestaţie de a da, adică de a constitui un drept real. Această afirmaţie
rezultă din prevederile art. 468 alin. (5) din Codul civil, care prevede
posibilitatea includerii clauzei privind gajul în contractul în a cărui bază apare
obligaţia garantată prin gaj. Deci, nu într-un antecontract. Includerea unei
asemenea clauze într-un antecontract va genera doar obligaţia părţilor de a
încheia în viitor un contract de gaj sau ipotecă, adică va avea ca obiect o
prestaţie de a face şi nu de a da.
Prin urmare, indiferent de obiectul obligaţiei din contractul de bază,
obiectul obligaţiei generate de un antecontract poate fi constitui doar de o
prestaţiedea face. Faptul acesta nu exclude însă posibilitatea părţilor de a
include în antecontract orice condiţie esenţială legală referitoare la viitorul
contract, inclusiv cea privind achitarea, până la încheierea contractului, a
avansului sau efectuarea lucrărilor ce ar permite folosirea obiectului material al
contractului. Aceste obligaţii însă au ca obiect o prestaţie de a face şi nu de a da.
în diferite sisteme de drept s-au conturat diferite varietăţi ale
antecontractul ui. Legislaţia noastră civilă nu reglementează decât izolat unele
varietăţi ale lui.
Pornind de la principiul libertăţii contractuale, părţile sunt libere să
încheie o varietate diversă de antecontracte, chiar dacă acestea nu sunt
reglementate expres. Cu toate acestea, cele mai frecvent întâlnite varietăţi ale
antecontractul ui sunt: contractul-cadru, antecontractul unilateral, antecontractul
bilateral, pactul de preferinţă, acordul de principiu şi pactul de opţiune.

157
 C. Contractul-cadru
Noţiunea de contract-cadru a fost puţin analizată de doctrină, deşi
aplicaţiile practice, în special în materie de comerţ exterior şi distribuţie
comercială, sunt des întâlnite. în Dicţionarul juridic de comerţ exterior1,
contractul-cadru este prezentat ca o varietate a contractului comercial
internaţional care, datorită complexităţii obiectului şi marii durate de
valabilitate, conţine, într-o măsură sau alta, clauze de principiu a căror
executare implică concretizarea lor prin acordul ulterior al părţilor. De cele mai
dese ori, realizarea obiectului stabilit printr-un astfel de contract presupune
încheierea unor contracte subsecvente între aceleaşi părţi etc.
Termenul este preluat din doctrina vest-europeană. în cea franceză, este
utilizat frecvent, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, pentru
convenţiile prin care părţile pregătesc încheierea altor contracte, termen preluat
şi de jurisprudenţă începând cu anul 1966. Această tehnică juridică îşi găseşte
aplicarea şi în materia contractelor de distribuţie, unde părţile, în vederea
realizării unei colaborări comerciale de lungă durată, stabilesc printr-o convenţie
iniţială cadrul acestei colaborări, cu eventuale obligaţii iniţiale specifice
(exclusivitate de aprovizionare, asistenţă, transmitere de know-how etc.),
urmând ca, în realizarea acestui contract, să se încheie în viitor contracte de
vânzare-cumpărare, cantitatea de produse şi preţul urmând să fie stabilite cu
prilejul încheierii fiecărei convenţii de aplicare1 2.
Noţiunea de contract-cadru cunoaşte o evoluţie îndelungată în dreptul
german. Situat între antecontract (care obligă la încheierea unui contract
determinat), vânzare cu executare succesivă (furnizare permanentă) şi contract
directiv (contract normativ care nu dă naştere la obligaţii imediate între părţi),
aplicarea acestei noţiuni este recunoscută de către doctrină şi practică, în special
în cazul unor contracte de distribuţie de lungă durată. Datorită Legii din 9
decembrie 1976 cu privire la condiţiile generale ale contractelor, care prevede
că părţile pot conveni anticipat aplicarea unor condiţii generale
determinateunei anumite categorii de acte juridice, unii jurişti germani disting
între contractul-cadru acceptat\ care este o convenţie asupra condiţiilor generale
ale unei părţi aplicabile contractelor viitoare, alături de alte obligaţii specifice, şi
contractul-cadru negociat, prin care părţile au negociat în detaliu conţinutul
viitoarelor contracte dintre ele, cu anumite consecinţe în privinţa interpretării
clauzelor abuzive3.
1 Babiuc, V., Băcanu, I. şi alţii. Dicţionar juridic de comerţ exterior,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 115.
2 Diaconescu, Ş. Contractul-cadru de distribuţie comercială, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2010. p. 10.

3 Idem, p. 12.

158

zată de doctrină, deşi
exterior şi distribuţie de
comerţ exterior1,
contractului comercial şi
marii durate de de
principiu a căror r al
părţilor. De cele n astfel
de contract aceleaşi
părţi etc. sană. In cea
franceză, este 'ocolului
trecut, pentru . ntracte,
termen preluat - că
juridică îşi găseşte unde
părţile, în vederea - rată,
stabilesc printr-o :aale
obligaţii iniţiale -.smitere
de know-how . i.eie în
viitor contracte mând să
fie stabilite cu
ndelungată în dreptul
"cheierea unui contract
'ermanentă) şi contract
imediate între părţi),
coctrină şi practică, în .
rată. Datorită Legii din
ale contractelor, care
'.or condiţii generale
urişti germani disting :
e asupra condiţiilor
alături de alte obligaţii
au negociat în detaliu
consecinţe în privinţa
r. Editura Ştiinţifică şi
fcitura Universul Juridic,
Contract-cadru este acordul prin care părţile convin să încheie contracte
ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta1. în contractul-cadm,
părţile contractante definesc şi stabilesc principalele reguli şi condiţii care vor
guverna încheierea unor contracte viitoare1 2.
Instrument de simplificare a raporturilor juridice, contractul-cadru este o
formulă contractuală folosită de părţi cu scopul de a defini principalele reguli la
care vor fi supuse relaţiile lor şi care, în general, pregăteşte, prin conţinutul său
obligaţional, încheierea mai multor contracte în viitor. Aceste convenţii
ulterioare sunt denumite de aplicaţie sau de executare, iar necesitatea lor
conduce la raporturi juridice cu executare succesivă şi, de regulă, de durată.
Respectivele contracte de aplicaţie reprezintă executarea obligaţiilor care rezultă
dintr-un contract-cadru, însă îşi păstrează autonomia de regim juridic, astfel
încât se poate vorbi cel mult de o legătură cauzală cu contractul-cadru, care are
caracter de contract preparator3.
Aşa cum s-a menţionat în doctrină4 5, contractul-cadrul include ca
element structural tehnica dublului consimţământ necesară pentru atingerea
obiectivelor urmărite de părţi: un acord iniţial, la încheierea contractul ui-cadru,
care cuprinde obligaţia de a negocia, încheia sau de a menţine raporturi
contractuale şi o serie de convenţii ulterioare care reprezintă forme de executare
ale contractului-cadru.
Acord de principiueste contractul prin care părţile convin asupra unor
aspecte preparatorii ale altui contract ce urmează a fi perfectat (de exemplu, cu
privire la elementele esenţiale ale contractului preconizat, la conexiunile cu alte
contracte şi la partenerii contractuali sau cu privire la maniera de conducere a
negocierilor)\
Promisiune unilaterală este contractul prin care beneficiarul
promisiunii primeşte angajamentul contractual al promitentului de a încheia
contractul, fără a se angaja la rândul său.
1 Codul civil al României conţine prevederi exprese prin care se
reglementează regimul juridic al contractelor- cadru:
Art. 1176. Contractul-cadru
(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să
încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale
sunt determinate de acesta.
(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi
volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt
precizate prin convenţii ulterioare. Definiţia de la alin. (1) este criticată de
doctrină. Vezi: Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A,
3 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.; Baias, F. A, Chelaru, E. şi alţii. p. 1234.
Chelaru, E.şi alţii, p. 1234-1235.
4 Diaconescu, Ş. Op.cit., p. 281.
: Stănciulescu, L., Nemeş, V. Op. cit., p. 17.
5 Stănciulescu, L., Nemeş, V. Op. cit., p. 17.
159
 Promisiunea unilaterală urmează a fi delimitată de ofertă. Astfel, dacă
oferta este un act juridic unilateral ca mod de formare, promisiunea unilaterală
reprezintă un contract (act juridic bilateral).
O varietate a promisiunii unilaterale de a contracta o reprezintă pactul
de opţiune, careeste un contract unilateral prin care una dintre părţi se obligă să
încheie un alt contract în condiţii determinate şi într-un anumit termen. în aceste
condiţii, beneficiarul promisiunii are un drept de opţiune.Specificul pactului de
opţiune faţă de o promisiune unilaterală de a contracta în general rezidă în faptul
declarării irevocabile a voinţei promitentului de a încheia contractul, dar nu în
sensul naşterii unei obligaţii de a face', el a consimţit deja la
perfectarea/naşterea contractului, operaţiune care va fi decisă discreţionar de
beneficiar, prin acceptarea declaraţiei irevocabile de voinţă a promitentului.
Aşadar, pactul de opţiune este o promisiune unilaterală specială de a contracta.
In lipsa unei norme juridice generale care ar reglementa aspectele de drept
comun ale pactului de opţiune1, Codul civil conţine dispoziţii speciale prin care se
reglementează încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin intermediul pactului
de opţiune. Astfel, conform prevederilor art. 792 din cod , părţile pot conveni
asupra dreptului unilateral al cumpărătorului de a achiziţiona un bun până la un
anumit moment (opţiunea de cumpărare) sau asupra dreptului vânzătorului de a
vinde în aceleaşi condiţii un bun cumpărătorului (opţiunea de vânzare). în
privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de vânzare-cumpărare dacă
părţile nu convin altfel.
Acceptarea opţiunii reprezintă un drept discreţionar şi potestativ al
beneficiarului promisiunii. Din punct de vedere tehnico-juridic, contractul se
formează în două etape: prima etapă este reprezentată de încheierea pactului de
opţiune, iar cea de-a doua este reprezentată de acceptarea opţiunii de către
beneficiar. După cum s-a menţionat în doctrină1 2, un asemenea mecanism
exclude o eventuală rea-credinţă a promitentului sub aspectul strict al încheierii
contractului, o asemenea atitudine manifestându-se numai cu prilejul executării
contractului deja format.
Pactul de preemţiuneeste o altă varietate a promisiunii unilaterale şi
reprezintă un contract prin care o persoană se obligă ca, în cazul în care se va
decide să încheie un anumit contract, să facă mai întâi o ofertă celeilalte părţi în
condiţii predeterminate sau deja propuse terţilor. In această situaţie, beneficiarul
are un drept de preemţiune la încheierea contractului preconizat. De exemplu,
proprietarul (locator) al unei locuinţe se obligă faţă de chiriaş să îi acorde
preferinţă în cazul în care va decide să vândă locuinţa.
1 Codul civil român reglementează distinct pactul de opţiune în art. 1278.
2 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A, Chelaru, E şi alţii. p. 1345.

160
 ertâ. Astfel, dacă în cadrul pactului de preferinţă, promitentul rămâne liber să încheie sau
siunea unilaterală nu contractul; dacă însă se hotărăşte să îl încheie, este ţinut să îl prefere pe
beneficiar.
^prezintă pactul Pactul de preferinţă se deosebeşte de cel de opţiune întrucât, până când
Ire părţi se obligă promitentul nu se decide, spre exemplu, să vândă, beneficiarul pactului nu are
in urnit termen. în născut niciun drept; abia în momentul când promitentul se hotărăşte să vândă
rpţiune.Specificul bunul, care formează obiectul material al pactului, se naşte dreptul
■ :racta în general beneficiarului de a cumpăra în condiţiile convenite, neavând însă obligaţia de a
ului de a încheia ei accepta.
a consimţit deja isă In materie de vânzare-cumpărare, legiuitorul nostru a reglementat ca
discreţionar de â a tehnică contractuală posibilitatea încheierii acestui contract utilizînd tehnica
promitentului. ia ă antecontractului cu pact de preemţiune (art. 793-797).
de a contracta, Pactul de preemţiune urmează a fi delimitat de dreptul de preemţiune.
afectele de drept Distincţia dintre cele două instituţii juridice îşi găseşte fundamentare în izvorul
i speciale prin care naşterii obligaţiei respective. Astfel, dreptul de preemţiune îşi are izvorul în voinţa
^-cumpărare prin i legiuitorului, materializată prin norme imperative de drept (art. 352 din Codul
art. 792 din cod , civil), pe când pactul de preemţiune îşi are originea în acordul de voinţe al
apărătorului de a de părţilor contractante, având o natură subiectivă, ca în cazul dreptului de
cumpărare) sau preemţiune.
condiţii un bun Mai mult decât atât, prevederile art. 352 din Codul civil reprezintă o
leior de opţiune se derogare de la principiul de drept potrivit căruia proprietarul unui bun poate să
altfel. dispună liber de acesta, în mod exclusiv şi absolut. Dimpotrivă, prevederile care
ur şi potestativ al reglementează pactul de preemţiune, reprezintă expresia principiului libertăţii
ir.dic, contractul se contractuale, manifestată prin oferirea posibilităţii părţilor de a încheia orice fel
: heierea pactului de contract, inclusiv cu pact de preemţiune.
de ii opţiunii de La fel, şi sancţiunile în cazul încălcării dreptului de preemţiune şi a
către lemenea pactului de preemţiune sunt diferite. în cazul când cota-parte se vinde fără
mecanism R -trict respectarea dreptului de preemţiune, oricare dintre coproprietari, conform art.
al încheierii :u 352 alin. (3), poate intenta, în decursul a 3 luni, acţiune în instanţă de judecată
prilejul executării pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător. în cazul pactului de
is:.;nii unilaterale şi I preemţiune, se vor aplica prevederile art. 703 din Codul civil. Contractul
văzul în care se va încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este
vită celeilalte părţi n opozabil beneficiarului promisiunii fără a îl priva pe acesta de dreptul de a cere
această situaţie, promitentului şi terţului de rea-credinţă care a contractat cu ultimul repararea
pactului preconizat, ţ prejudiciilor suferite. Deci, nu există posibilitatea de a aplica regulile ce se
faţă de chiriaş să îi ţa. referă la atribuirea drepturilor şi obligaţiilor de cumpărător, ci doar solicitarea
reparării prejudiciului cauzat.
E şi alţii, p. 1345. Anume în acest sens urmează a fi interpretate prevederile art. 352,
coroborate cu art. 793-797 din Codul civil. Propunem, aşadar, Mp /(TOMffl[
substituirea cuvântului „dreptul” cu „pactul” în tot cuprinsul art. 793-797,

161
eliminându-se astfel contradicţia aparentă dintre prevederile art. 352 alin. (2) ş\
art.795 alin. (2) din Codul civil.
Promisiune bilaterală este contractul prin care părţile se obligă
reciproc să încheie un alt contract în viitor, având fiecare atât calitatea de
promitent, cât şi de beneficiar. Prin urmare, spre deosebire de promisiunea
unilaterală, unde doar una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să încheie în
viitor un contract, în cadrul promisiunii bilaterale ambele părţi îşi asumă o
asemenea obligaţie. De exemplu, ajungând la un acord asupra tuturor clauzelor
esenţiale ale viitorului contract, părţile convin să perfecteze ulterior contractul
în faţa unui notar.
In ceea ce priveşte forma antecontractului, aceasta este guvernată de
principiul simetriei formei, forma stabilită pentru contract aplicându-se şi
pentru antecontract (art. 679 alin. (3) din Codul civil). De exemplu, un
antecontract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil trebuie încheiat în formă
autentică, cerută de lege pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare
propriu-zis (art. 212 lit. a) din Codul civil).
2.3. Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea ofertei. Răspunderea
pentru revocarea ofertei
Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea ofertei. Problema forţei
obligatorii a ofertei priveşte momentele anterioare acceptării ei; după ce a fost
acceptată avem de a face cu un contract format, în privinţa căruia se vor aplica
regulile privind forţa obligatorie a contractului.
în acest sens apar întrebările: înainte de a fi acceptată, oferta dă naştere
vreunei obligaţii ofertantului? Care este natura unei astfel de obligaţii şi cât
timp durează ea?
Forţa juridică a ofertei variază în funcţie de felul ei: este ofertă
irevocabilă sau o ofertărevocabilă, precum şi în funcţie de faptul dacă a ajuns
sau nu la destinatarul ei.
Unele legislaţii mai recente1, fac diferenţă între conceptele retragere şi
revocarea ofertei. Distincţia dintre aceste două concepte se manifestă în
dependenţă de faptul dacă oferta a ajuns sau nu la destinatarul ei.

1 De exemplu, în art. 1199 din Codul civil al României, se menţionează:

"Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar
anterior ori concomitent cu olerta sau, după caz, cu acceptarea”. Totodată,
art. 1193 alin.(2) prevede: "Revocarea ofertei nu împiedică încheierea
contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte Cîl olfirtăUtlll S2
IHlîîlCEÎitâ acceptarea sau, după caz. înaintea săvârşirii actului ori
faptului care, potrivit prevederilor art. 1186 alin.(2), determină încheierea
contractului”. 162
 Astfel, retragerea ofertei denotă o manifestare de voinţă prin care
autorul ofertei împiedică producerea efectelor juridice ale acestui act juridic
unilateral, condiţia de bază fiind ca oferta să nu fi ajuns la destinatar. Revocarea
ofertei denotă o manifestare de voinţă prin care ofertantul împiedică producerea
efectelor unei oferte care deja a ajuns la destinatar.
Codul civil face distincţie între aceste două situaţii, însă nu utilizează
termeni diferiţi în acest sens. Astfel, art. 681 alin.(2) şi art.683 alin.(2) se referă
la revocarea ofertei, deşi aceasta încă nu a ajuns la destinatar. Totodată, art. 683
alin.(l) şi (3) se referă la situaţiile în care oferta deja a ajuns la destinatar. Pentru
a face o mai mare claritate în reglementarea juridică, propunem de lege ferenda
operarea modificărilor corespunzătoare în Codul civil, astfel încât retragerea şi
revocarea ofertei să fie reglementate distinct, ca două instituţii diferite, în
funcţie de faptul dacă oferta a ajuns (revocare) sau nu (retragere) la destinatar.
In lipsa de lege lata a acestei deosebiri de ordin terminologic, vom utiliza în
cele ce urmează termenul consacrat în prezent de legislaţia noastră, adică
“revocarea ofertei.”
Problema revocabilităţii ofertei depinde de faptul dacă oferta se face
unei persoane prezente sau absente şi dacă oferta a ajuns sau nu la destinatar.
I. Oferta făcută unei persoane prezente poate fî acceptată doar pe loc
(art. 688 alin.(l) din Codul civil). Prin urmare, dacă nu este acceptată imediat,
integral şi fără rezerve, oferta devine caducă, iar ofertantul nu mai este ţinut să o
menţină, altfel spus, nu mai are nicio obligaţie.
II. în cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, cu alte
cuvinte, care se află în alt loc decât cel al ofertantului, sunt posibile două
situaţii:
1) Atât timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate
revoca liber şi fără a suporta vreo consecinţă. Este necesar ca revocarea să
ajungă la destinatar înainte sau cel târziu odată cu oferta. Această regulă se
aplică indiferent de faptul dacă oferta este revocabilă sau irevocabilă. Concluzia
se desprinde din prevederile art. 681 alin. (2), coroborat cu art. 683 alin.(2) din
Codul civil. Prin urmare, oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă
revocarea ajunge la destinatar înainte sau cel târziu concomitent cu oferta. De
exemplu, o ofertă expediată prin poşta obişnuită poate fi revocată prin poşta
rapidă, fax, e-mail.
2) în cazul în care a ajuns la destinatar, urmează să distingem dacă
oferta este sau nu irevocabilă şi dacă este sau nu cu termen.
a) Oferta irevocabilă ajunsă la destinatar nu poate fi revocată. Astfel,
conform art. 684 din Codul civil, o stipulare prin care o parte se obligă să intre
într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia, constituie ofertă
irevocabilă1.
b) In cazul în care oferta nu este irevocabilă, se disting două situaţii,
după cum oferta este cu termen sau fără termen.
In cazul în care este cu termen, oferta nu poate fi revocată în termenul de
acceptare stabilit în ea (art. 683 alin. (3) din Codul civil). Această prevedere se
corelează cu cea de la art. 689 , conform căreia, dacă ofertantul a stabilit un
termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen. Prin
urmare, oferta cu termen trebuie să fie menţinută de ofertant până la expirarea
termenului. De îndată ce termenul a expirat, oferta devine caducă (art. 686).
In cazul în care în ofertă nu este stabilit un termen de acceptare sau este
stabilit un termen nejustificat de mic, aceasta nu poate fi revocată în termenul
necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să
ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi
şi uzanţelor (art. 683 alin. (3)). Această prevedere se corelează cu cea de la art.
688 alin. (2) , conform căreia oferta făcută unei persoane absente poate fi
acceptată doar până în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii
normale, având în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la
parvenirea răspunsului.
Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil sau
decedează, oferta nu devine caducă. Aceeaşi regulă este valabilă şi în situaţia
când acceptantul, imediat după acceptarea ofertei, devine incapabil sau
decedează. Astfel, conform art. 685, oferta nu îşi pierde valabilitatea prin
decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una dintre
părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii
patrimoniului ei în administrare unei alte persoane.
Ţinând cont de cele menţionate, apare în mod logic întrebarea: ce
consecinţe va avea retragerea ofertei înainte de expirarea termenului în care ea
trebuie să fie menţinută sau retragerea ofertei irevocabile ajunsă la destinatar?
întrebarea are sens, desigur, numai în ipoteza că destinatarul ofertei avea în
vedere acceptarea ei. * 1 2
1Spre deosebire de legiuitorul nostru, legiuitorul român a reglementat mai
detaliat situaţiile când o ofertă este irevocabilă.
Art. 1191. Oferta irevocabilă
(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină
un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci Când
poate fi considerată astfel în temeiul
acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor,
al
(2)conţinutului
Declaraţiaofertei ori al uzanţelor.
de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.

164
 V
ţ

Astfel, se pune problema răspunderii pentru revocarea ofertei. Există

instituie ofertă un consens aproape unanim în teoria şi în practica judiciară, în sensul că
două situaţii, retragerea ofertei înainte de expirarea termenului atrage răspunderea
r
ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive.
ită în termenul Ceea ce îi desparte pe cei care admit această responsabilitate este determinarea
"astă prevedere temeiului juridic al răspunderii.
tul a stabilit un în Teoriile elaborate în literatura juridică pentru justificarea acestui temei
termen. Prin pană pot fi împărţite în două categorii:
la expirarea cea A. Teorii care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei, cu
art. 686). două variante:
acceptare sau fi a) răspunderea are la bază un antecontract;
revocată în b) răspunderea are la bază actul juridic unilateral al ofertei;
cotarea şi ca B. Teorii care întemeiază răspunderea pe un fapt juridic exterior ofertei, cu
două variante:
rului, practicii
a) răspundere delictuală;
prevedere se r.a b) răspundere pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta1;
tăcută unei ire
ofertantul se ce A) Teoriile care întemeiază răspunderea pe actul juridic al ofertei:
comunicare a) teoria antecontractului; Potrivit acestei teorii, ofertantul este obligat
să menţină oferta până la expirarea termenului prevăzut, în temeiul unui
capabil sau 1 şi adevărat antecontract, ce se consideră încheiat concomitent cu ajungerea ofertei
în situaţia la destinatar.
incapabil sau Conform teoriei menţionate, oferta cuprinde două elemente: primul
abbi itatea prin element este alcătuit din fondul ofertei şi se referă la conţinutul contractului
caca una dintre propus; al doilea, fiind accesoriu, constă în propunerea, pe care ofertantul o face
transmiterii destinatarului, de a menţine oferta un anumit termen.
Ultimul element, fiind exclusiv în interesul destinatarului, se consideră
.rebarea: ce acceptat imediat şi în mod tacit de acesta; aşadar, potrivit acestei concepţii,
ala: :n care ea alături de oferta propriu-zisă, se formează un adevărat antecontract, care
la destinatar? cuprinde obligaţia ofertantului de a îşi menţine oferta în termenul pe care el
fer:ei avea în însuşi l-a propus. Nerespectarea acestui antecontract angajează răspunderea
ofertantului — răspundere contractuală — faţă de destinatarul ofertei.
în doctrină* 2 s-a afirmat pe bună dreptate că teoriei evocate i se poate
A. . at situaţiile aduce o critică ce constă în faptul că aşa-zisul antecontract este, în fond, o pură
ficţiune, întemeindu-se pe o prezumţie de acceptare cu totul ipotetică şi, prin
~iit termen. urmare, îndoielnică.
n temeiul ţa- -
luîui ofertei

Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 44.

2 Ibidetn.

165
 b) teoria răspunderii întemeiată pe obligativitatea actului unilateral al
ofertei; Această teorie are la bază caracterul obligatoriu al actului juridic de
formaţie unilateral, capacitatea acestuia de a genera obligaţii. Oferta este
interpretată ca fiind un astfel de act juridic.
în sistemele de drept care admit, în mod obişnuit, actul juridic unilateral
ca izvor de obligaţii, oferta obligă în mod irevocabil pe cel care a lansat-o de a o
menţine tot timpul la care s-a angajat. Mergând pe linia logică a acestei
obligativităţi, consecinţa care se impune este că revocarea ofertei înainte de
termen este fără efect şi că acceptarea ei în termen duce la încheierea
contractului. Urmând aceeaşi logică, va trebui să conchidem că moartea sau
incapacitatea ofertantului, survenită înainte de expirarea termenului, nu poate să
aibă ca efect caducitatea ofertei, obligativitatea acesteia transferându-se la
succesori.
în orice caz, nerespectarea actului juridic unilateral al ofertei prin
retragerea ei va trebui să angajeze răspunderea ofertantului.
Teoria la care ne referim pare să aibă acoperire legislativă în sistemul
nostru de drept. Astfel, reieşind din prevederile art. 514 din Codul civil, actul
juridic unilateral este privit ca izvor de obligaţii civile (Obligaţiile se nasc din
contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a leproduce
în condiţiile legii (s.n.)). Mai mult decât atât, din prevederile art. 685 al Codului
civil rezultă că moartea sau incapacitatea uneia dintre părţi, inclusiv a
ofertantului, nu afectează valabilitatea ofertei. Cu toate acestea, în lipsa unui
contract valabil încheiat, răspunderea ofertantului va fi una delictuală B) Teoriile
care întemeiază răspunderea pe un fapt juridic exterior ofertei:
a) teoria răspunderii delictuale; Potrivit acestei teorii, răspunderea
pentru revocarea ofertei înainte de termen are la bază prevederile art. 1398 alin.
(I) din Codul civil, în conformitate cu care cel ce acţionează faţă de altul în mod
ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.
De îndată ce ofertantul şi-a revocat intempestiv oferta, cauzând prin
aceasta un prejudiciu destinatarului, este normal să se angajeze o răspundere
întemeiată pe actul ilicit al revocării. Ofertantul va trebui, aşadar, să plătească
daune destinatarului pentru reparaţia prejudiciului.
b) teoria abuzului de drept, ca temei al răspunderii pentru revocarea
ofertei; Premisa acestei explicaţii o găsim în afirmaţia că ofertantul are dreptul
de a îşi revoca oricând oferta atât timp cât aceasta încă nu a ajuns la destinatar.
Dreptul de revocare a ofertei apare ca un aspect al dreptului de a nu contracta.
Exercitarea acestui drept însă nu poate fi abuzivă. Dacă în exerciţiul dreptului s-
a comis un abuz, se va angaja răspunderea ofertantului.

166
 k lului unilateral al Soluţia este justă, iar principiul liberei revocabilităţi trebuie temperat,
.1 actului juridic de deoarece acordarea către ofertant a posibilităţii de a îşi revoca
ligaţii. Oferta este propunerea în orice moment îl pune pe destinatar în situaţia de a fi privat
L uridic unilateral de timpul de reflecţie dorit şi uneori chiar necesar, iar, pentru a se asigura
v-re a lansat-o de a împotriva unei asemenea revocări, poate fi tentat să accepte oferta în mod
aa ogică a acestei i precipitat.
fertei înainte de iace Care dintre aceste teorii apare ca fiind cea mai concordantă cu sistemul
la încheierea . că nostru legislativ în vigoare?
moartea sau -' în ceea ce ne priveşte, suntem de părerea acelor autori care consideră că
anului, nu poate • temeiul juridic al responsabilităţii trebuie căutat nu în actul juridic al ofertei, ci
..nsferându-se la într-un fapt juridic exterior acesteia, care, aşa cum am arătat, poate fi faptul
ilicit şi culpabil al revocării intempestive a ofertei sau faptul juridic al
exerciţiului abuziv al dreptului de revocare a ofertei. Prin urmare, explicaţia
"-Î al ofertei prin răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe principiile
răspunderii delictuale, fie pe idea răspunderii pentru abuzul de drept, care, în
tfativă în sistemul fond, este tot o răspundere civilă delictuală.
< Jul civil, actul în doctrină1 s-a ridicat problema referitoare la faptul dacă acceptarea în
igaiiile se nasc din termen a unei oferte revocată de ofertant poate sau nu poate avea drept efect
rf susceptibil de a încheierea contractului.
aderi le art. 685 c Astfel, într-o opinie1 2, s-a afirmat că, deşi oferta a fost revocată,
re părţi, inclusiv contractul trebuie să fie considerat încheiat întrucât acceptarea s-a produs în
ss:ea. în lipsa unui termen. Drept urmare, ofertantul este obligat să execute acest contract, în caz
i :c:uală JBi »r contrar fiindu-i angajată răspunderea pentru neexecutare. Premisa acestei
ofertei: a r . concepţii o găsim în idea că menţinerea ofertei până la expirarea termenului
răspunderea :r.le este obligatorie şi că, prin urmare, revocarea ei anterioară expirării este fără
art. 1398 alin. .râ efect.
raţă de altul în f*ir Această soluţie a fost acceptată de legiuitorul român în Codul civil care
nonial, iar în prin a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Astfel, în conformitate cu prevederile
acţiune sau art. 1191 alin.(2) din Codul civil al României, declaraţia de revocare a unei
oferte irevocabile nu produce niciun efect.
cauzând prin Astfel, contractul se va încheia, în condiţiile legii, prin acceptarea fără
răspundere . rezerve de către destinatar (în termenul prevăzut în ofertă, dacă este cazul). Cu
să plătească alte cuvinte, în ipoteza că oferta a fost acceptată şi că există o declaraţie
anterioară revocării, declaraţia nu are nicio înrâurire asupra acceptării, iar
C pen:nt revocarea
tul
dreptul *
are
ia
contractul se va considera încheiat şi, în caz de neexecutare a obligaţiilor
izvorâte din acesta, se va pune problema răspunderii contractuale2.
1 Idem, p. 46.
destinatar. k - nu 2 Popescu, T. R., Anca, P. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.
contracta, atciţ ul 72.
dreptului ' Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: BaiaS, F. A, CM&fU, E \\
UllH ÎOIÎ fi 1252. .
167
 în lipsa unei dispoziţii legale similare în legislaţia
Republicii Moldova, se pune întrebarea: în stadiul actual al legislaţiei
noastre, ar fi greşit ca o instanţă judecătorească, examinând o acţiune în
responsabilitate civilă pentru retragerea înainte de termen a ofertei, să aprecieze
că cea mai bună reparaţie
este considerarea contractului ca fiind încheiat?
Considerăm că o asemenea soluţie nu este principial greşită. Astfel,
reieşind din prevederile art.683 alin. (1) şi (2) din Codul civil, după cum am
relevat mai sus, o condiţie a revocării ofertei este ca revocarea să ajungă la
destinatar înainte de ofertă sau odată cu ea. Per a contrario, revocarea ofertei
ajunsă la destinatar nu produce niciun efect. Astfel, dacă oferta este acceptată,
contractul se consideră încheiat, iar neexecutarea obligaţiilor contractuale va
genera ofertantului răspundere contractuală. Mai mult decât atât, ţinând cont de
faptul că oferta este un act juridic unilateral, ofertantul este debitorul unei
obligaţii de a nu face, adică de a nu revoca oferta irevocabilă, oferta cu termen,
în interiorul termenului de acceptare sau, în cazul în care oferta este fără termen
sau termenul este nejustificat de mic, în termenul necesar destinatarului să poată
exprima acceptarea şi răspunsului să ajungă la ofertant, conform circumstanţelor
cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor. Drept consecinţă, revocarea
ofertei atrage răspunderea ofertantului în temeiul art. 602 alin. (1) din Codul
civil, conform căruia, în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut
să îl despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat dacă nu dovedeşte că
neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă. Totodată, reieşind din prevederile
art.602 alin. (3) din Codul civil, repararea prejudiciului cauzat prin întârziere
sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu îl degrevează pe
debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor când, datorită
unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul
faţă de executare.
Prin urmare, instanţa de judecată ar putea pronunţa o hotărâre prin care
să considere contractul încheiat, dar, în acelaşi timp, ar putea pronunţa şi o
hotărâre prin care să oblige ofertantul doar la repararea prejudiciului cauzat. La
optarea pentru o soluţie sau alta ar trebui să se ia în considerare toate
particularităţile fiecărui caz în parte, reieşind din interesul acceptantului şi din
pretenţiile lui formulate în cererea de chemare în judecată. Astfel, dacă a pierdut
interesul faţă de executarea în natură, instanţa obligă ofertantul să repare
prejudiciul cauzat acceptantului în condiţiile prevăzute la art. 602 alin. (4),
coroborat cu art. 609 din Codul civil. Dacă interesul acceptantului pentru
executarea în natură este actual, instanţa de judecată poate pronunţa o hotărâre
prin care să considere contractul încheiat şi să oblige ofertantul să execute
obligaţiile sale contractuale.

168
 2.4. Caducitatea ofertei
Caducitatea este o cauză de ineficienţă ce constă în lipsirea actului
juridic civil, valabil încheiat, de orice efect din cauza intervenirii unei
împrejurări ulterioare încheierii sale, independent de voinţa autorului
actului juridic1.
In doctrină1 2 se menţionează că o ofertă devine caducăatunci când
încetează să mai producă efecte, fără ca ofertantul să îşi fi manifestat voinţa.
Nefiind nevoie, aşadar, de exprimarea voinţei ofertantului, este evidentă
distincţia dintre caducitatea ofertei şi revocarea ei, care presupune exprimarea
voinţei ofertantului îndreptată spre împiedicarea producerii efectelor juridice ale
acestui act juridic. La fel, caducitatea implică existenţa iniţială a unei oferte
formate valabil, ceea ce delimitează acest concept de nulitate.
Reieşind din prevederile art. 686 din Codul civil, oferta devine caducă
dacă:
a) nu a fost acceptată în termen;
b) este respinsă.
a) în cazul în care nu este acceptată în termen, oferta nu este
obligatorie pentru ofertant, implicit este lipsită de forţă juridică. La această
situaţie se raportă şi oferta fără termen şi oferta cu un termen nejustificat de
mic, care trebuie să fie acceptate în termenul necesar pentru ca destinatarul să
poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform
circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor (art. 683 alin.
(3), coroborat cu art. 688 alin. (2) din Codul civil). Aceste prevederi se
corelează cu cele cuprinse în art. 691 alin. (1), conform cărora acceptarea
tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă. Art. 692 prevede şi două
excepţii de la această regulă. Prima, reglementată în alin. (1), se referă la
situaţia când acceptarea, deşi tardivă, este recunoscută de ofertant ca parvenită
în termen {Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică
neîntârziatacceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen.). Cea de-a
doua se referă la situaţia când acceptarea ofertei parvine cu întârziere
ofertantului, însă din ea reiese că a fost expediată la timp. în acest caz,
acceptarea este valabilă, iar oferta nu devine caducă. Astfel, contractul se
consideră încheiat, fiind prezumat faptul că ofertantul a renunţat la efectele
caducităţii. Prezumţia poate fi răsturnată numai dacă ofertantul îşi manifestă de
îndată intenţia de a se prevala de caducitate. Astfel, reieşind din ultima parte a
alin. (2) din art. 692, acceptarea poate fi considerată tardivă dacă ofertantul
comunică imediat celeilalte părţi faptul întîrzierii, în acest ultim
caz^
1
deţi
Boroi, G. Op. cit. p. 176.
2 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A, Chelaru, E. şi alţii, p. 1256.
 acceptarea a fost expediată în termen, oferta devine caducă în baza
voinţei ofertantului, acesta urmând să comunice acceptantului faptul
întârzierii.
b) Oferta devine caducă şi atunci când destinatarul o refuză, indiferent
dacă este revocabilă sau irevocabilă. în lipsa unei distincţii, trebuie înţeles
faptul că refuzul poate îmbrăca orice formă de manifestare (inclusiv cea tacită)
atâta timp cât exprimă, dincolo de orice îndoială, nedorinţa destinatarului de a
accepta oferta aşa cum a fost formulată. în cazul în care, pentru acceptarea
ofertei, destinatarul trebuie să săvârşească anumite acţiuni fără notificarea
ofertantului, acceptarea produce efecte din momentul săvârşirii acţiunilor (art.
687 alin. (2) din Codul civil). în acest caz, în măsura în care un astfel de act sau
fapt a fost îndeplinit, nu mai poate fi primit refuzul ulterior al destinatarului.
Manifestarea de voinţă are valoarea unui refuz şi atunci când, prin
aceasta, nu se exclude posibilitatea încheierii viitoare a contractului, însă se
modifică substanţial condiţiile ofertei. Astfel, conform art. 691 alin. (2) din
Codul civil, acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată
o nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale. Prin urmare, oferta iniţială va fi
lovită de caducitate de fiecare dată când se emite o contraofertă, fiincă este
vorba, în acest caz, de un refuz din partea destinatarului iniţial.
Totuşi, reieşind din prevederile art. 691 alin. (2), nu se va considera
refuz, implicit contraofertă, răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă
condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile
ofertei. Acest răspuns constituie o acceptare dacă ofertantul nu respinge
condiţiile adiţionale sau condiţiile diferite faţă de cele indicate în ofertă fără
întârziere nejustificată.
Referitor la momentul încetării efectelor ofertei în caz de refuz,
considerăm că acesta este momentul în care neacceptarea ajunge la ofertant.
Această concluzie se desprinde din interpretarea prin analogie (art. 5 alin. (1)) a
prevederilor art. 687 alin. (1), conform cărora acceptarea produce efecte din
momentul în care este recepţionată de ofertant.
Reiterăm faptul că, spre deosebire de alte legislaţii1, decesul sau
incapacitatea ofertantului sau acceptantului nu atrage caducitatea ofertei (art.
1685), indiferent
De exemplu, dacăalin.
art. 1195 oferta a fost
(2) din revocabilă
Codul sau irevocabilă,
civil al României obligativitatea
prevede: „Decesul sau incapacitatea
ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările
o impun.” Per a contrario, moartea sau incapacitatea ofertantului atrage întotdeauna caducitatea
ofertei revocabile. în privinţa ofertei revocabile, decesul sau incapacitatea ofertantului atrage
caducitatea acesteia numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun. Prin urmare,
caducitatea unei oferte irevocabile va fi analizată în dependenţă de natura afacerii şi
împrejurările fiecărui caz concret aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti (pentru detalii, vezi: Noul
Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F.A Chelaru E. şi alţii, p. 1257.

170

i baza voinţei
fcirzierii.
ne*:<râ.
indiferent L
i'ebuie înţeles d
usiv cea tacită)
E>: utarului de a
>. -iîru
acceptarea tară
notificarea ni
.liunilor (art. n ' .
el de act sau
natarului. KLnci
când, prin
«netului, însă se
fr-' alin. (2) din
lor ofertei este Tr
..nnare, oferta
contraofertă,
va considera :erta ru
şi care
... iniţial.tfec'.ează
material
ofertantul nu : e e
indicate în
n .iz de refuz,
ţjtasze la ofertant.
: < ar. 5 alin. (1))
a re — ce efecte
din
acu decesul sau
ofertei (art.
• 1 bligativitatea
rr-. -- ..Decesul sau
Hune când natura . utca
ofertantului . - e.
decesul sau . . afacerii
sau
•1 analizată în
?. - iul instanţelor j :
Baias, F.A,
acesteia transferându-se la succesori sau la cei care reprezintă ofertantul în caz
de incapacitate.
§3. ACCEPTAREA OFERTEI
3.1. Noţiunea şi condiţiile de valabilitate ale acceptării ofertei
Noţiune. Acceptarea ofertei de a contracta, a doua latură a
consimţământului, este un răspuns de manifestare a acordului cu oferta primită,
altfel spus, manifestare a voinţei juridice a destinatarului de a încheia contractul
propus, în condiţiile şi în termenele stabilite de ofertant. Conform prevederilor
art. 687 alin. (1) din Codul civil, acceptarea este declaraţia destinatarului ofertei
sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei.
Numai persoana căreia i s-a adresat oferta o poate accepta, iar în baza
principiului libertăţii contractuale, destinatarul este liber de a accepta sau refuza
încheierea contractului. Excepţie de la această regulă este situaţia prevăzută la
art. 669 alin. (1), care se referă la obligaţia unei părţi ce deţine o poziţie
dominantă pe piaţă să contracteze în acest domeniu.
Ca şi oferta, acceptarea este un act juridic unilateral, care trebuie să
îndeplinească toate condiţiile generale de valabilitate prevăzute de lege pentru
actele juridice. în afară de aceasta, acceptarea trebuie să întrunească şi alte
cerinţe speciale pentru a produce efecte juridice, şi anume:
a) să concorde cu oferta, anume să fie conformă ei. După cum se
desprinde din art. 691, o manifestare de voinţă, pentru a putea fi calificată drept
acceptare, trebuie să vizeze oferta de a contracta primită exact în condiţiile în
care a fost formulată, adică să fie totală, fără rezerve sau condiţii. Dacă
acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră
că aceasta din urmă a fost refuzată (respinsă), iar acceptarea are valoarea unei
contraoferte. Astfel, conform art. 691 alin. (2), acceptarea făcută cu modificarea
condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o respingere a ofertei
originale. Prin urmare, răspunsul la ofertă prin care ea nu este acceptată astfel
cum a fost propusă de ofertant, adică nu este în concordanţă strictă cu oferta, nu
poate fi considerat acceptare. De regulă, în practică, încheierea contractelor are
loc mai rar în baza unei întîlniri directe şi concordante a voinţelor persoanelor.
Mult mai dese sunt cazurile în care, ulterior emiterii unei oferte de a contracta,
răspunsul destinatarului implică modificarea sau completarea propunerii
celeilalte persoane.
contraofertă marchează o inversare a rolurilor,
destinatarul primei
oferte devine ofertant, iar ofertantul iniţial devine destinatar al contraofertei. în
acest sens, răspunsul destinatarului trebuie
171 să îndeplinească aceleaşi condiţii de
valabilitate ca o ofertă obişnuită, inclusiv intenţia de a se obliga în cazul
acceptării de către destinatar.
Totuşi, din prevederile art. 691 alin. (3), rezultă că răspunsul prin care
se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu
afectează material condiţiile ofertei este o acceptare dacă ofertantul
nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează,
contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în
acceptare.
Legiuitorul nostru nu precizează ce înseamnă „modificări ce afectează
material condiţiile ofertei”. Cu toate acestea, în unele acte internaţionale, cum
ar fi, de exemplu, Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri (Viena, 1980), se conţin prevederi din care se poate deduce sensul
acestei sintagme. Astfel, reieşind din art. 19 pct. 3 al acestei convenţii,
elementele complementare sau diferite privind îndeosebi preţul, plata, calitatea
şi cantitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii
unei părţi faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor sunt considerate ca alterând în
mod substanţial termenele ofertei. în acest sens, în doctrină1 se menţionează:
Totul depinde de împrejurările concrete ale fiecărui caz în parte. Condiţii
adiţionale sau condiţii diferitereferitoare la preţ. la modalitatea de plată, la
locul şi la momentul executării unei obligaţii nepecuniare, la întinderea
răspunderii părţilor constituie de obicei, dar nu în mod necesar, modificări ce
afectează condiţiile materiale ale ofertei.
în opinia noastră, prin modificări ce afectează condiţiile materiale ale
ofertei urmează să înţelegem modificările care se referă la aspecte esenţiale ale
contractului, cum ar fi preţul, modul şi termenul de achitare a acestuia,
cantitatea sau calitatea mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, răspunderea părţilor.
Astfel, nu orice nepotrivire sau diferenţă între manifestările de voinţă, calificate
iniţial drept ofertă, şi acceptare conduce la prezenţa unei contraoferte, dat fiind
faptul că aceasta din urmă implică existenţa unei diferenţe reale şi importante
între cele două manifestări de voinţă, fiind vorba de o contraofertă atunci când
răspunsul destinatarului cuprinde modificări şi completări cu privire la aspectele
esenţiale ale contractului. Prin urmare, nu orice modificare sau completare a
ofertei neagă existenţa acceptării, deoarece pot exista modificări şi completări
fără importanţă asupra raportului juridic. într-adevăr, dacă, de exemplu,
răspunsul destinatarului se referă la chestiuni minore, precum înlocuirea unui
cuvânt din înscrisul constatator al ofertei cu unul care exprimă identic aceeaşi
noţiune, este excesiv să nu se considere acest răspuns drept acceptare.

’ Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor,\.S.F.E.P. „Tipografia
Centrala’, Chişinău, 2005, p. 309.

172
 Astfel, judecătorului îi revine sarcina, la examinarea litigiilor de acest
ri in cazul
gen, ca în fiecare caz în parte, să stabilească dacă o anumită acceptare a ofertei,
nrin care care conţine modificări, se va califica cao contraofertă sau ca o acceptare
*-nte ce nu cumodificări ce nu afectează condiţiile materiale ale ofertei.
mul nu le Conform art. 696 din Codul, civil, condiţiile adiţionale sau
contractul condiţiile modificate într-un înscris expediat în termen rezonabil de la data
cr*tare. încheierii contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia
afectează devin parte a contractului, cu excepţia cazului când ele îl alterează material sau
-jS^nale, când partea care îl recepţionează le respinge fără întârzieri nejustificate.
cum -i Totodată, conform art. 693, dacă în relaţiile comerciale acceptarea este
vânzare arc făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci când
>e poate ai acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntârziat.
acestei >cbi b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să exprime voinţa
preţul, *. fermă a acceptantului de a încheia contractul în condiţiile prevăzute în ofertă,
:.:inderea reflectând intenţia acestuia de a se angaja din punct de vedere juridic {animo
:lor sunt cest contrahendi negoţ ii).
sens, în ok c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a
fiecărui fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta.
preţ, la Dacă oferta a fost adresată publicului (ofertă publică), acceptarea poate veni de
obligaţii Jar la oricine doreşte să încheie contract.
nu în n. d) Acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit
ateriale ale caducă ori să fi fost revocată.
• -
esenţiale a 3.2. Forma acceptării
acestuia,
"'punderea Acceptarea nu presupune condiţii speciale de formă, ci poate fi
* de exprimată prin orice mijloc din care rezultă cu certitudine acordul cu cele
voinţă, - conţinute în ofertă. Mijloacele folosite de acceptant trebuie să presupună, în
'.raoferte, principiu, o acţiune (de pildă, redactarea şi semnarea unui înscris, ridicarea
enţe reale şi mâinii, mişcarea aprobativă a capului etc.), o exteriorizare a consimţământului,
ppietări cu
^ mraofertă care nu are nevoie de interpretare, raportat la context. Uneori, legiuitorul poate
c Piodi fi stabili în mod expres anumite acţiuni care au semnificaţia unei acceptări, cum
care r>ot este, de exemplu, cazul art. 806 alin. (2) din Codul civil.
exista n; r- De altfel, art. 687 alin. (1) dispune că este acceptare declaraţia
adevăr, uni destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei (s.n.). La
minore, > - fel, din prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol rezultă că, dacă, în virtutea
unul care ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să îşi
cest răspuns manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea
ofertantului, acceptarea produce efecte din momettlll SMr$irii lOL
, I.S.F.E.P. LSP precizează forma acestor acţiuni. Ele însă marchează, de regulă, începutul

173
derulării contractului. De exemplu, urcarea pasagerului în mijlocul de transport,
expedierea mărfii de către vânzător, achitarea avansului de către cumpărător etc.
Prin urmare, acceptarea poate fi expresă sau tacită, poate fl făcută în
scris sau verbal, singura cerinţă este de a exprima în mod neîndoielnic voinţa de
a încheia contract.
In legătură cu acceptarea tacită, se pune problema valorii pe care o are
simpla tăcere a unei persoane căreia i s-a adresat o ofertă. Tăcerea nu poate avea
prin ea însăşi valoare de acceptare. Regula qui tacet cum loqui debetur
consentire videtur (cine tace când putea şi trebuia să vorbească se consideră a fi
de acord), nu este exactă în sine. Astfel, conform art. 18 pct. 1 din Convenţia
ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri1 (Viena,
11.04.1980), tăcerea şi inacţiunea nu pot constitui prin ele însele o acceptare.
Numai în mod excepţional, prin lege, prin practica stabilită între părţi
şi prin uzanţe, se poate stabili că tăcerea valorează un consimţământ. Astfel, din
prevederile art. 208 alin. (4), coroborat cu art.694 alin. (1) din Codul civil,
rezultă că tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptare dacă din lege, din acordul
părţilor, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.
Un exemplu de prevedere legală care conferă tăcerii valoare de
acceptare la etapa încheierii contractului este art. 1031 din Codul civil. Conform
acestui text de lege, acceptarea mandatului este expresă sau tacită. Acceptarea
este tacită dacă rezultă din actele sau chiar din tăcerea mandatarului (s.n.).
La fel, în anumite contracte speciale, tăcerea reprezintă un mecanism de
prelungire a efectelor contractului deja încheiat. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 904 alin. (1) din Codul civil, dacă raporturile contractuale
continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se
consideră prelungit pe un termen nedeterminat. La fel, art. 977 din Codul civil
prevede că, dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi
după încetarea termenului, contractul de prestări servicii se consideră prelungit
pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această
prelungire.
Ar putea ca, între părţi, să se stabilească o anumită practică contractuală
din care să rezulte că simpla tăcere valorează acceptare. La fel, şi uzanţele ar
putea să confere tăcerii valoare de acceptare. Deosebirea dintre noţiunile
practicăstabilită între părţi şi uzanţe se manifestă prin faptul că uzanţa este

1 Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 115 din 20 mai 1994. în: Tratate internaţionale,
ediţie oficială, 1999, voi. 8.

174
considerată izvor de drept (art. 4), iar practica stabilită între părţi nu poate fi
considerată ca atare. La fel, uzanţa, sub aspectul structurii, este constituită din
două elemente: primul, subiectiv, reflectat prin recunoaşterea generală a unei
norme de conduită ca fiind obligatorie, deşi nu este consfinţită expres de lege,
celde- al doilea, obiectiv, care se manifestă prin aplicarea unei norme de
conduită pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al
raporturilor civile. Practica stabilită între părţi include doar elementul obiectiv,
în sensul normei de conduită, amintită mai sus, aplicată într-un anumit domeniu
al raporturilor civile, care însă nu este reflectată în conştiinţa subiecţilor de
drept civil ca fiind una obligatorie. Prin urmare, o anumită practică ar putea
reprezenta o uzanţă. Există însă cazuri când practica stabilită între părţi nu
reprezintă o uzanţă. Anume din aceste considerente, legiuitorul a utilizat, în art.
694 alin. (1), aceşti termeni, conferindu-le un conţinut semantic distinct.
Importanţa uzanţelor în materie contractuală este evidentă, iar prevederile art.
694 alin. (1) urmează a fi interpretate prin coroborare cu cele ale art. 726 din
Codul civil care prevede că, la interpretarea contractului, se va ţine cont de
natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care îi este
dată de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de
după încheierea contractului, precum şi de uzanţe (s.n.). Determinant pentru
aplicarea uzanţelor este conformitatea lor cu legea, cu ordinea publică şi cu
bunele moravuri (art. 4 alin. (2) din Codul civil, stabilindu-se în acest sens că
uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor
moravuri).
O regulă specială referitor la valoarea juridică a tăcerii este stabilită în
domeniul raporturilor comerciale. Astfel, conform art. 694 alin. (2), dacă un
comerciant, a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri,
primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în
relaţii de afaceri, el este obligat să răspundă fără întârziere, fiindcă tăcerea sa
poate fi considerată drept acceptare a ofertei. Chiar şi atunci când respinge
oferta, comerciantul este obligat să protejeze temporar, pe contul ofertantului,
bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate să suporte cheltuielile
necesare şi să nu sufere prin aceasta vreun dezavantaj.
în acelaşi timp, nimic nu se opune dreptului părţilor de a conferi tăcerii
valoare juridică. De exemplu, dacă într-un antecontract se prevede că tăcerea
uneia dintre părţi va primi valoarea unei acceptări a încheierii unui contract,
acesta se va considera încheiat prin simpla tăcere a uneia dintre părţi, care va
avea valoarea unei acceptări tacite a condiţiilor contractului formulate în
antecontract.
Prin urmare, tăcerea ori inacţiunea va obţine valoarea unei acceptări
atunci când aceasta rezultă din acordul atât al destinatarului ofertei, cât şi al

175
ofertantului. Această acceptare, fiind o excepţie de la regula enunţată în art. ofer:
694 alin. (1), nu poate rezulta din voinţa unilaterală a ofertantului care ar ştab:
stipula în ofertă că lipsa de reacţie a destinatarului valorează drept acceptare,
căci cel dintâi nu îi poate rupe celui de-al doilea dreptul de a ignora iniţiativa
sa.
Totodată, nu trebuie confundată acceptarea tacită cu tăcerea sau cu inacţiunea.
Acceptarea tacită a ofertei reprezintă o noţiune mai amplă şi poate cadu
consta în orice acţiune, diferită de o declaraţie expresă de voinţă, ce indică în se p
mod neîndoielnic consimţământul de a încheia contract1. De exemplu, conform sufic
art. 806 alin. (2) din Codul civil, contractul de vânzare-cumpărare cu utilizarea a ofi
aparatului automat se consideră încheiat în momentul efectuării acţiunilor dup£
necesare pentru recepţionarea bunului. oferi
3.3. Termenul de acceptare a ofertei conf
oferi
Problema termenului în care se face acceptarea ofertei se soluţionează în te
în mod diferit în funcţie de faptul dacă a fost făcută unei persoane prezente sau care
unei persoane absente şi dacă în ea a fost sau nu stabilit un termen pentru notil
acceptare. acce
I. Acceptarea ofertei adresată unei persoane prezente poate fi făcută Aca
doar pe loc. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 688 alin. (1) din Codul
civil, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. dato
Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om lucri
(instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie (telefon, skype etc.). întâi
II. în cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, care nu se întâi
află în acelaşi loc. şi este transmisă prin poştă, fax, curier, e-mail etc., sunt aces
posibile două soluţii raportate la două situaţii distincte: cele
a) în cazul în care ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea
ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen (art. 689 din Codul civil) sub
sancţiunea caducităţii ofertei (art. 686).
b) Dacă nu conţine un termen pentru acceptare sau dacă acest termen
este nejustificat de mic, oferta poate fi acceptată doar până în momentul în care °*er
ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere mijloacele de
comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului conform
circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor (art. 683 alin.
unc*

(3) coroborat cu art. 688 alin. (2)).

Aceste reguli se referă şi la situaţiile când acceptarea se manifestă prin
săvârşirea de către acceptant a anumitor acţiuni fără notificarea ofertantului
(art. 687 alin. (2)) în sensul că ele trebuie săvârşite fie în termenul indicat în
1 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias,F.A, Chelaru,E. şi alţii, p. 1258.
___ pâr|
176
la regula enunţată în art.
ală a ofertantului care ar
valorează drept acceptare,
•r:ul de a ignora iniţiativa
tacită cu tăcerea sau cu
Dţiune mai amplă şi poate
de voinţă, ce indică în ct
.De exemplu, conform rc-
cumpărare cu utilizarea
Matul efectuării acţiunilor
ca ofertei se soluţionează
lei persoane prezente sau
labil it un termen pentru
prezente poate fi făcută i
t>^8 alin. (1) din Codul
.icceptată doar pe loc. Ic
:ăeută de la om la om ..
skvpe etc.).
« ane absente, care nu se
curier, e-mail etc., sunt
mvwn pentru acceptarea
6^ din Codul civil) sub
•e sau dacă acest termen
fcă in momentul în care ii
. edere mijloacele de
r.‘>punsului conform
uzanţelor (art. 683 alin.
şjturea se manifestă prin
■ctificarea ofertantului
icrmenul indicat în
taru.E. şi alţii, p. 1258.
ofertă, fie într-un termen rezonabil, conform circumstanţelor cazului, practicii
stabilite între părţi şi uzanţelor.
3.4. Acceptarea tardivă
Acceptarea este tardivă atunci când oferta a fost revocată sau a devenit
caducă. Codul civil a consacrat, în art. 691 alin. (1), o regulă generală din care
se poate deduce că acceptarea tardivă nu produce efecte în sensul că ar fi
suficientă şi necesară pentru a considera contractul încheiat. Acceptarea tardivă
a ofertei este considerată o nouă ofertă. în acest caz, rolurile se inversează, după
cum am văzut mai sus, destinatarul iniţial al ofertei având rolul de ofertant, iar
ofertantul, cel de acceptant.
Legiuitorul însă a reglementat şi o excepţie de la această regulă. în
conformitate cu art. 692 alin. (1), acceptarea tardivă produce efecte dacă
ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit
în termen. în acest caz, contractul se va considera încheiat din momentul în care
acceptarea tardivă a parvenit acceptantului şi nu din momentul când notificarea
privind calificarea acceptului ca parvenit în termen a ajuns la acceptant,
aplicându-se regula generală, instituită la art. 687 alin. (1): Acceptarea produce
efecte din momentul în care este recepţionată de ofertant.
Este posibil ca acceptantul să expedieze acceptarea în termen, însă,
datorită unor cauze care nu depind de voinţa lui (forţă majoră, grevă a
lucrătorilor serviciului poştal), acceptarea poate să ajungă la ofertant cu
întârziere. în aceste cazuri, regula este că dacă acceptarea ofertei parvine cu
întârziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost expediată la timp,
aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat
celeilalte părţi faptul întârzierii (art. 692, alin. (2)).
3.5. Revocarea acceptării
Revocarea acceptării este guvernată de aceleaşi reguli ca şi revocarea
ofertei, legiuitorul stabilind, în art. 695 din Codul civil, că acceptarea ofertei se
consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului
înaintea acceptării sau concomitent cu ea. Totodată, spre deosebire de ofertă,
unde legiuitorul a reglementat oferta irevocabilă, în cazul acceptării nu poate fi
ras2 o asemenea problemă, deoarece, din moment ce acceptarea ajunge la
ofertant, contractul se consideră încheiat, iar o eventuală revocare nu ar fi pe of
!ă, părţile intrând pe teritoriul forţei obligatorii a contractului, care poate
f; ~ : :'lcat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul P*r- '
dacă leBea nu prevede altfel (art. 668 alin. (3) ). Din aceste c -crente, acceptarea
nu poate fi revocată nici atunci când, în virtutea
177
ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să îşi
manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea
ofertantului. Din moment ce a săvârşit aceste acţiuni, contractul se consideră
încheiat, acceptarea producând efecte din momentul săvârşirii acţiunilor (art.
687 alin. 2). Deci, din moment ce acceptarea a ajuns la ofertant sau acceptantul
a săvârşit acţiunile necesare pentru manifestarea consimţământului său fără
notificarea ofertantului, nu poate fi pusă problema revocării ei, ci doar
problema rezilierii contractului deja încheiat. Eventuala răspundere a
acceptantului va avea o natură contractuală, acesta fiind obligat să repare
prejudiciul cauzat pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale.
Lipsa efectului obligaţional permite persoanei să revină asupra voinţei
sale exprimate, printr-o manifestare de voinţă nouă, care va trebui exteriorizată
în condiţii de valabilitate, fie raportată la condiţiile de valabilitate ale actului
juridic, fie la principiul simetriei formei. în concordanţă cu regulile privind
recepţia ofertei sau a acceptării, ceea ce contează este ca retragerea să ajungă la
destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea. De exemplu, contractul nu
se va considera încheiat dacă acceptarea şi retragerea ei au ajuns concomitent
la ofertant, dar acesta ia cunoştinţă doar de acceptare1.
Având în vedere faptul că revocarea ofertei şi revocarea acceptării sunt
guvernate de reguli comune, ar fi binevenit, de lege ferenda, a reglementa
revocarea ofertei şi acceptării într-un singur articol, şi nu în articole diferite din
cod1 2. La fel, ar fi binevenit ca legiuitorul să reglementeze distinct retragerea şi
revocarea ofertei, respectiv a acceptării. După cum am menţionat, în doctrină şi
în unele legislaţii se face distincţie între noţiunile de revocare şi retragere a
ofertei, respectiv a acceptării. Cazul la care se referă dispoziţia art. 695 are în
vedere situaţia când acceptantul retrage acceptarea, deoarece aceasta încă nu a
ajuns la ofertant. Din moment ce a ajuns la ofertant, acceptarea produce efecte
(art. 687 alin. (1), iar contractul se consideră încheiat.
§4. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte
oferta şi este format consimţământul. Determinarea acestui moment urmează a
se face în funcţie de trei ipoteze: a) ofertantul şi acceptantul se află unul în faţa
celuilalt; b) contractul se încheie prin telefon sau prin alt mijloc de comunicare

1 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A, Chelaru,

E. Şl alţii, p. 1161-1262.
2 De exemplu, art. 1199 din Codul civil al României se intitulează
Retragerea ofertei sau acceptării.

178
instantanee; c) ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, iar contractul se
încheie prin corespondenţă.
încheierea contractului între prezenţi. Nicio problemă deosebită
nu se pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul se află faţă în faţă.
Momentul încheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul cad
de acord asupra încheierii lui.
Încheierea contractului prin telefon sau prin alte mijloace de
comunicare instantanee. Determinarea momentului încheierii contractului prin
telefon sau prin alte mijloace de comunicare instantanee (de exemplu, prin
Skype) se face asemănător cu încheierea contractului între prezenţi, deoarece
părţile îşi percep direct şi nemijlocit declaraţiile de voinţă. Această concluzie
rezultă din prevederile art. 688 alin. (1) din Codul civil, care echivalează oferta
făcută unei persoane prezente cu cea făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace
de telecomunicaţie.
încheierea contractului între absenţi. Distanţarea în timp a ofertei şi
acceptării determinată de faptul că ofertantul şi acceptantul nu se află de faţă la
momentul în care primul propune oferta, iar cel de-al doilea o acceptă face ca
problema momentului încheierii contractului să se pună într-un mod deosebit în
comparaţie cu primele două ipoteze menţionate. într-adevăr, când, oare, se
poate considera că a avut loc întâlnirea ofertei cu acceptarea atunci când acestea
se transmit prin corespondenţă (fax, scrisori, telegrame etc. )? Deşi progresul
tehnologic şi dezvoltarea mijloacelor tehnice de comunicaţie vor determina
micşorarea numărului de cazuri de acest gen, nu este exclus ca, din anumite
considerente, părţile să recurgă anume la aceste mijloace de comunicare.
în legislaţiile diferitelor ţări, în doctrină, precum şi în reglementările
internaţionale, au fost propuse mai multe sisteme şi teorii.
a) Un prim sistem este cel al emisiunii (al declaraţiunii). Se consideră că
acordul de voinţe al părţilor s-a format de îndată ce destinatarul ofertei şi-a
manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa
ofertantului. Se consideră aşadar că simpla coexistenţă a ofertei cu acceptarea ar
fi suficientă. în sprijinul acestui sistem ar putea fi invocat art. 1031 din Codul
civil, care prevede că acceptarea mandatului este expresă sau tacită. Acceptarea
este tacită dacă rezultă din actele sau chiar din tăcerea mandatarului. La fel, şi
prevederile art. 687 alin. (2) din Codul civil prevede că dacă, în virtutea ofertei,
a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor,
acceptantul poate să îşi manifeste consimţământul prin ăăYârşiM
UHQI
ţâră notificarea ofertantului (s.n.), acceptarea produce efecte din momentul
săvârşirii acţiunilor.
 Sistemul emisiunii este însă criticabil cel puţin din două puncte de
vedere. în primul rând, în baza lui nu se poate stabili cu siguranţă momentul
încheierii contractului. în al doilea rând, nu oferă nicio certitudine, întrucât,
înainte de a expedia acceptarea către ofertant, acceptantul poate oricând să
revină asupra ei. Prin urmare, determinarea momentului încheierii contractului
se lasă în exclusivitate la discreţia acceptantului. însă, odată încheiat, contractul
generează drepturi şi obligaţii părţilor contractante. Astfel, ar putea surveni
situaţia în care acceptantul ar putea solicita ofertantului despăgubiri, de exemplu
pentru întârzierea executării obligaţiilor lui, fără ca acesta din urmă să cunoască
faptul încheierii contractului.
b) Faţă de aceste critici, s-a propus un al doilea sistem, cel al
expedierii acceptării (mail-box theory), care se aplică în dreptul american, englez şi
japonez. Potrivit acestui sistem, se consideră drept moment al încheierii
contractului cel în care acceptantul a expediat, prin scrisoare sau telegramă,
răspunsul său afirmativ, chiar dacă nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Nici acest sistem nu oferă suficiente garanţii, deoarece, până la
ajungerea la destinaţie a corespondenţei, expeditorul poate să o retragă. La fel,
sistemul prezintă dezavantajul că ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea
contractului decât mai târziu, când a primit corespondenţa privind acceptarea
ofertei. Astfel, ar putea fi pusă în discuţie răspunderea pentru executarea
întârziată a obligaţiilor sale contractuale, ceea ce ar fi nu doar injust, ci şi
profund inechitabil, avându-se în vedere că acesta nu are de unde să cunoască
faptul că acceptantul a expediat acceptarea la ofertă.
c) Un alt sistem propus este cel al recepţiei acceptării1 de către
ofertant. Potrivit acestui sistem, se consideră că încheierea contractului a avut
loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de
faptul că ofertantul a luat sau nu cunoştinţă de cuprinsul lui.
Sistemul este raţional. El prezintă un singur dezavantaj, şi anume faptul
că se consideră că încheierea contractului a avut loc, deşi ofertantul nu cunoaşte
că a avut loc acceptarea. După cum s-a menţionat în doctrină1 2, obiecţia este
mai mult teoretică, deoarece primirea acceptării denotă cunoaşterea ei de către
ofertant. Este firesc să fie aşa dacă ne-am raporta la o persoană care acţionează
cu prudenţa şi diligenţa necesară în raporturile civile

1 Acest sistem este consacrat în art. 18 pct. 2 din Convenţia ONU asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980), ratificată prin Hotărârea
Parlamentului nr.l 15 din 20 mai 1994. în: Tratate internaţionale, ediţie
oficială, 1999, voi. 8. Astfel, conform textului de lege menţionat, acceptarea
unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parv ine
2ofertantului.
Stătescu, C., Bârsan, C. Op. cit., 2000, p. 51.

180
Mia puncte de şi care nu lasă corespondenţa să se acumuleze fără a o citi. De aceea, în practică
■r.:â momentul se consideră pe bună dreptate că simpla primire de către ofertant a
•c ne. întrucât, corespondenţei expediate de acceptant este prezumţia faptului că ofertantul a
oricând să luat cunoştinţă de acceptare.
contractului d) Un ultim sistem este cel al informării. în acest sistem, se consideră că
iţă încheiat, t momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv
fel, ar putea cunoştinţă de acceptare.
:c>păgubiri, Nici acest sistem nu este perfect, fiind susceptibil de obiecţii. Astfel,
de :>ta din dacă legăm încheierea contractului de cunoaşterea efectivă de către ofertant a
urmă conţinutului ofertei, există posibilitatea unui arbitrar din partea ofertantului,
al expedierii care, spre a evita încheierea contractului, pur şi simplu nu deschide
. englez şi ai corespondenţa primită de la acceptant. La aceasta se adaugă şi incertitudinea ce
încheierii există privitor la momentul în care ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de
iu telegramă, acceptare.
tului. Care dintre aceste sisteme a fost acceptat de legiuitorul nostru? Din
rce. până la prevederile art. 699 alin. (1), coroborat cu art. 200 alin. (1) din Codul civil,
:ragă. La fel, rezultă că legiuitorul a reglementat sistemul recepţiei. Astfel, contractul se
le încheierea consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant, indiferent
id de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul lui.
acceptarea Regula respectivă are un caracter general, se aplică doar în privinţa
executarea contractelor consensuale, astfel încât în privinţa unor anumite categorii de
injust, ci şi contracte ea ar putea să comporte unele nuanţări.
să cunoască Contractul real se consideră încheiat din momentul predării bunului (de
ătre ofertant, exemplu, art. 828 alin.(l) din Codul civil). Art. 322 prevede că predare a bunului
avut loc în înseamnă remiterea bunului către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul
indiferent de poştal pentru a fi expediat, în cazul în care acesta este înstrăinat fără obligaţia de
a fi transportat. Remiterea conosamentului sau a unui alt act care dă dreptul de
anume faptul dispoziţie asupra bunului este echivalată cu predarea bunului.
ofertantul nu Contractul solemn se consideră încheiat în momentul îndeplinirii
n doctrină2, cerinţelor privind forma (art. 680 din Codul civil). De exemplu, contractul care
arii denotă are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile se consideră încheiat din momentul
raporta la o autentificării lui, însă dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în
orturile civile registrul bunurilor imobile (art. 212 lit. a) coroborat cu art. 321 alin. (2) din
Codul civil).
contractelor de
Un aspect important îl constituie determinarea momentului din care
imentului nr.l 15 contractul începe să producă efecte juridice şi a momentului până când se
Astfel, conform produc efectele juridice ale contractului.
care indicaţia

181
 în principiu, contractul produce efecte din momentul încheierii lui.
Totuşi, în doctrină1 s-a menţionat că părţile sunt în drept să prevadă aplicarea
clauzelor din contractul încheiat şi asupra raporturilor care s-au constituit între
ele până la încheierea contractului. Acestea pot fi relaţii de fapt care s-au stabilit
între părţi anterior încheierii contractului. De exemplu, în cazul în care un
furnizor a livrat o marfa, iar destinatarul a primit-o fără ca între părţi să existe
un contract, părţile pot încheia un contract de vânzare-cumpărare, care va
reglementa şi relaţiile deja existente între ele.
Contractul îşi produce efectele până în momentul în care părţile îşi
execută toate obligaţiile asumate. Dacă cel puţin una dintre obligaţiile asumate
de părţi nu a fost executată, contractul nu încetează, chiar dacă a expirat
termenul până la care a fost încheiat. De exemplu, dacă contractul de antrepriză
a fost încheiat pe un termen de 3 ani, însă antreprenorul nu a finalizat lucrările
preconizate, contractul continuă totuşi să producă efecte până în momentul
finalizării executării obligaţiilor de către una sau de către ambele părţi
contractante. în cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este
determinat şi nici nu rezultă din natura ei, se vor aplica regulile privind termenul
de executare a obligaţiilor (art. 575 din Codul civil) în sensul că creditorul are
dreptul de a pretinde oricând executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o
execute oricând.
Totodată, legea sau contractul poate să prevadă că împlinirea termenului
poate avea efect extinctiv asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante.
De exemplu, în contractul de societate civilă, părţile pot să prevadă că, la
împlinirea termenului stabilit contractului, drepturile şi obligaţiile părţilor se
sting. Totodată, legiuitorul a prevăzut, în art. 1353 alin.
(1) lit. a), că expirarea termenului pentru care a fost constituită reprezintă un
temei de dizolvare a societăţii civile1 2. La fel, şi în cazul societăţii comerciale,
care apare în baza unui contract de constituire încheiat de asociaţi, dacă în acest
contract asociaţii prevăd că societatea se constituie pe un anumit termen,
scadenţa lui va avea ca efect dizolvarea şi lichidarea societăţii (art. 86 alin. (1)
lit. a) din Codul civil). Ca rezultat, drepturile şi obligaţiile asociaţilor se vor
stinge.

1 rpavcdancKoe npaeo: TOM 1: Y^eomir. II04 pea. CepreeBa, A.n., Tojieroro, IO.K. - 5-e
nepepa6. H .nori. MocKBa: OBOIOJIJI.BPOJKHHKOB, 2001, c. 505.
2 Formularea din art. 1353 ridică mari semne de întrebare. Din moment
Ce S0CÎ6ÎM CÎVÎl'd Ml are personalitate juridică (art. 1339 din Codul
civil), apare în mod firesc întrebarea: Cum poate fi dizolvat un contract? în mod
normal, contractul încetează să producă efecte fie prin ajungere la scadenţă, fie
prin acord al părţilor, fie la cererea uneia dintre ele (dacă se constată o
neexecutare esenţială a obligaţiilor) în caz de reziliere sau de rezoluţiune.

182
 . încheierii lui. Totodată, încetarea efectelor contractului nu eliberează părţile de
prevadă răspundere în cazul în care nu şi-au executat în sens larg obligaţiile asumate.
aplicarea au Astfel, antreprenorul răspunde pentru viciile construcţiei şi după încetarea
constituit între ie contractului prin ajungere la scadenţă (art. 948, coroborat cu art. 960 şi 269 din
fapt care s-au . în Codul civil).
cazul în care ca Importanţa momentului încheierii contractului. Determinarea
între părţi să - momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de
cumpărare, care vedere, şi anume:
i care părţile îşi a) se apreciazâcapacitatea părţilor de a contracta;
•?;igaţiile b) cauzele de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii
contractului;
asumate dacă a c) în raport cu acest moment, se apreciază efectele nulităţii (art. 219
expirat ictul de alin. (1) din Codul civil prevede că actul juridic nul încetează cu efect retroactiv
antrepriză din momentul încheierii (s.n.));
Analizat lucrările d) momentul încheierii contractului este criteriul după care se stabileşte
ină în momentul legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp (art. 6 alin. (4) şi (5) din Codul
itre ambele părţi civil);
obligaţiei nu este e) momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturor
regulile privind efectelor sale dacă legea sau părţile nu fixează un alt termen;
ivii) în sensul că f) momentul încheierii contractului este momentul de la care încep să
:ar debitorul este curgă anumite termene convenţionale sau legale (de exemplu, termenele de
că împlinirea * prescripţie);
bligaţiilor părţilor g) în cazul ofertei adresată mai multor persoane şi acceptată succesiv
â. părţile pot să de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;
drepturile şi in art. h) momentul încheierii contractului prezintă importanţă şi din punctul
1353 alin. uită de vedere al dreptului internaţional privat, dacă contractul conţine un element de
reprezintă un etăţii extraneitate. Astfel, conform prevederilor art. 1611 alin. (1) din Codul civil, în
comerciale, iaţi, lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea
dacă în acest statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Se consideră că
anumit termen, există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul
(art. 86 alin. (1) încheierii contractului (s.n.), îşi are domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în
asociaţilor se vor calitate de persoană juridică.
i) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii.
Locul încheierii contractului este cel unde s-a realizat acordul de voinţă
al părţilor. Astfel, în cazul în care contractul se încheie între părţi prezente, locul
.iCToro, IO.K. - 5-e încheierii va fi cel în care se găsesc părţile. Dacă contractul se încheie prin
corespondenţă, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicaţie instantanee
societatea civilă nu conform art. 699 alin. (2) din Codul civil, iar în contract nu este indicat locul
întrebarea; Cum
poate :ecte fie prin încheierii, el se COhSiderâ încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului.
ajungere (dacă se Această regulă se aplică şi în cazul în care contractul se încheie
constată o

183
fără ca acceptantul să comunice ofertantului acceptarea (art. 687 alin. (2) din
Codul civil). Contractele reale se consideră încheiate în locul unde a avut loc
remiterea bunului, iar cele solemne în locul unde s-au îndeplinit formalităţile
prevăzute de lege pentru valabilitatea lor.
Locul încheierii contractului nu trebuie confundat cu locul executării
obligaţiilor (art. 573 din Codul civil) care rezultă din contract. în unele cazuri,
obligaţia se execută la locul încheierii contractului, de exemplu în cazul
cumpărării din magazine a unor produse alimentare. Pot exista însă şi cazuri
când locul încheierii contractului nu coincide cu locul executării obligaţiilor
care rezultă din contract. Anume din aceste considerente legiuitorul a prevăzut,
în art. 39 alin. (10) din Codul de procedură civilă, că acţiunea în apărare a
drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul
reclamantului sau în instanţa de la locul încheierii sau executării contractului
(s.n.).
Importanţa locului încheierii contractului. Locul încheierii contractului
prezintă importanţă din punctul de vedere al dreptului internaţional privat,
deoarece acest loc poate determina legea aplicabilă în caz de conflict de legi în
spaţiu dacă contractul conţine un element de extraneitate.
De asemenea, locul încheierii contractului poate prezenta uneori interes
pentru determinarea instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să
soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul. Astfel, în
conformitate cu prevederile art. 39 alin. (10) din Codul de procedură civilă,
acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în instanţa
de la domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul încheierii sau
executării contractului (s.n.).
§5. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI LA LICITAŢIE

încheierea contractului la licitaţie comportă anumite particularităţi cu

caracter derogator de la regulile generale care guvernează încheierea
contractelor. Din prevederile art. 698 al Codului civil rezultă că, la licitaţie,
contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă
o supraofertă sau licitaţia se închide fără ca adjudecarea să fie atribuită.
în principiu, la licitaţie poate fi încheiat orice contract dacă acest fapt nu
contravine naturii lui. De exemplu, încheierea contractului de donaţie la licitaţie
contravine naturii sale juridice. De asemenea, la licitaţie nu ar putea fi încheiat
contractul de societate civilă.
încheierea contractelor la licitaţie poate fl b&l£V0lă SAU Participanţii la
circuitul civil pot recurge în mod liber la acest procedeu de încheiere a
contractului. Astfel, Codul civil prevede posibilitatea încheierii la

184
m 687 alin. (2) din licitaţie a contractului de vânzare-cumpărare (art. 809-816). Totodată, în virtutea
&c.:i unde a avut anumitor prevederi imperative ale legii, încheierea contractului la licitaţie este
loc -i.plinit obligatorie.
formalităţile Astfel, din prevederile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 436 din 28.12.2006
cu locul executării privind administraţia publică locală1, înstrăinarea, concesionarea, darea în
act. In unele cazuri, arendă ori în locaţiune a bunurilor proprietate a unităţii administrativ-teritoriale
exemplu în cazul se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor
exista însă şi cazuri stabilite expres de lege.
executării Codul de executare al Republicii Moldova reglementează procedura de
obligaţiilor ".uitorul desfăşurare a licitaţiei în cazul vânzării silite a bunurilor debitorului (art. 125-
a prevăzut, unea în 143). La fel, Codul fiscal al Republicii Moldova reglementează procedura
apărare a de la executării silite a obligaţiilor fiscale. Astfel, reieşind din prevederile art. 203
domiciliul cutării alin. (1) din Codul fiscal, comercializarea bunurilor sechestrate se efectuează la
contractului licitaţie. Art. 203 alin.(4) din Codul fiscal prevede că bunurile sechestrate se
eheierii comercializează la licitaţia cu strigare. Dacă la licitaţia cu strigare nu s-a înscris
contractului nici un participant sau dacă bunurile nu au putut fi comercializate, organul
ntemaţional privat, fiscal, în termen de 30 de zile de la data expirării termenului de înscriere la
conflict de legi în licitaţia la care nu s-a înscris nici un participant sau de la efectuarea licitaţiei, va
enta uneori interes anunţa o licitaţie cu reducere. Capitolul 10 din Titlul V al Codului fiscal (art.
edere teritorial, să 208-213) reglementează procedura desfăşurării licitaţiilor pentru
ntractul. Astfel, în comercializarea bunurilor sechestrate.
procedură civilă, De asemenea. Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012 prevede ca
ntată şi în instanţa modalitate de valorificare şi de lichidare a masei debitoare vânzarea ei la
locul încheierii licitaţie (art. 117-121), iar Legea nr. 121 din 04.05.2007 privind administrarea şi
deetatizarea proprietăţii publice2 stabileşte, în art. 23 alin. (1), că una dintre
modalităţile de efectuare a privatizării este vânzarea la licitaţie cu strigare,
vânzarea la licitaţie cu reducere, vânzarea la licitaţie fără anunţarea preţului
iniţial.
particularităţi în scopul dezvoltării prevederilor legale nominalizate, Guvernul a
cu emează adoptat Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi cu reducere^.
încheierea uită că, Licitaţiile pot fi deschise şi închise. La licitaţiile deschise poate participa
la licitaţie, idată ce orice persoană interesată, iar la licitaţiile închise pot participa doar persoanele
este emisă e invitate special. De regulă, licitaţiile închise se organizează pentru a nu admite
atribuită, act dacă participarea societăţilor comerciale care nu dispun de o reputaţie profesională
acest fapt ului de corespunzătoare şi de resurse umane şi materiale suficiente pentru a desfăşura o
donaţie la naţie nu anumită activitate sau a procura anumite bunuri.
ar putea fi
ră sau obligatorie.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr. 32-35.
acest procedeu de :
Idem. nr. 90-93.
itatea încheierii la Aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 136 din 10.02.2009. în: Monitorul Republicii OficiaI a)
Moldova, 2009, nr. 41-44.

185
 încheierea contractului la licitaţie presupune trei etape: a) anterioară striga
desfăşurării licitaţiei; b) de desfăşurare propriu-zisă a licitaţiei c) post licitaţie. come
La etapa anterioară desfăşurării licitaţiei, au loc activităţi aibă 1
organizatorice menite să asigure buna organizare şi desfăşurare a licitaţiei. Moni
Aceste activităţi sunt precedate de luarea deciziei privind organizarea şi 129 a
desfăşurarea licitaţiei. de la
în cazul organizării licitaţiilor în scop de privatizare, decizia privind insol1
expunerea la licitaţie a bunurilor este luată de organele abilitate cu aceste publi
atribuţii prin lege, şi anume Agenţia Proprietăţii Publice de pe lângă Ministerul Economiei şi Comerţului în cazul
privatizării bunurilor proprietate publică a parti<
statului; autorităţile administraţiei publice ale unităţilor administrativ-teritoriale orgar
de nivelul întâi şi de nivelul al doilea în cazul proprietăţii unităţilor de a<
administrativ-teritoriale; organele de conducere ale societăţilor comerciale, licita
întreprinderilor de stat/municipale, în baza autorizaţiei autorităţilor preţu
administraţiei publice respective, în cazul selectării sau comercializării către licita
locatari a activelor neutilizate ale întreprinderilor. Licitaţiile sunt organizate de Acor
autorităţile abilitate, care au dreptul de a îşi delega, în bază de contract, către licita
alte persoane juridice atribuţiile de organizare a licitaţiilor. caz, j
în cazul organizării licitaţiilor în scopul valorificării masei debitoare în procesul de
insolvabilitate, decizia este luată de comitetul creditorilor sau de de o
adunarea creditorilor, după caz (art. 117 alin. (1) din Legea insolvabilităţii). exen
în cazul organizării licitaţiilor în scopul comercializării bunurilor cont)
sechestrate în procedura de executare silită a obligaţiilor fiscale, decizia de organizare şi
desfăşurare a licitaţiei se ia de către organul fiscal. în procedura de urmărire a bunurilor
debitorului conform Codului de executare, decizia se ia preţi
de către executorul judecătoresc (art. 128 alin. (1)). ridic
Ulterior, în baza deciziei respective, are loc constituirea unei comisii de obţii
licitaţie, care se ocupă nemijlocit cu organizarea şi desfăşurarea licitaţiei. In cazul valorificării masei debitoare şi
vânzării bunurilor de către executorul liciţi
judecătoresc, responsabil de organizarea şi desfăşurarea licitaţiei este o pe
lichidatorul, respectiv executorul judecătoresc. liciţi
în cadrul acestei etape, urmează să fie publicat un anunţ despre data şi paşi
locul desfăşurării licitaţiei. Publicarea anunţului are loc cu cel puţin 15 zile part
înainte de data desfăşurării ei. mori
Organizatorul licitaţiei urmează să publice un comunicat informativ cu mai
privire la desfăşurarea licitaţiei, prin care aduce la cunoştinţă publicului locul cu o
desfăşurării. în cazul licitaţiilor organizate în scop de privatizare, vânzătorul va publica cu cel puţin 15 zile înainte de
începerea licitaţiei îtt MOflitOml OflCÎtll 3ţ[j|
al Republicii Moldova şi, după caz, în presa locală un comunicat informativ privind desfăşurarea licitaţiei (pct. 11
din Regulamentul privind licitaţiile cu prcl

186
i etape: a) anterioară -anei
c) post licitaţie.
au loc activităţi j-rare
a licitaţiei, privind
organizarea şi
\izare, decizia privind sie
abilitate cu aceste c. pe
lângă Ministerul
proprietate publică a dr
:nistrativ-teritoriale
rroprietăţii unităţilor
Kietăţilor comerciale,
fer.zaţiei autorităţilor i
comercializării către iiie
sunt organizate de bază de
contract, către ir.
®r. masei debitoare în tu
creditorilor sau de K
nsolvabilităţii).
- ercializării bunurilor o:
fiscale, decizia de kd f
scai. în procedura .
.cutare, decizia se ia
tr-irea unei comisii de ss
a' ararea licitaţiei. în c?
de către executorul U '
.rea licitaţiei este
*n anunţ despre data şi c
cu cel puţin 15 zile
xr ..meat informativ cu
N>$xinţă publicului locul
rk a /are, vânzătorul va c. n
Monitorul Oficial n
comunicat informativ Ril
privind licitaţiile cu
strigare şi cu reducere). La fel, în cazul licitaţiilor organizate în vederea comercializării
bunurilor sechestrate de organele fiscale, licitaţia urmează să aibă loc la cel puţin 15 zile de
la data publicării comunicatului informativ în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (art.
209 alin. (6) din Codul fiscal, art. 129 alin. (3) din Codul de executare). Licitaţia va avea loc
la cel puţin 15 zile de la data anunţării organizării ei, iar, conform art. 118 alin. (2) din
Legea insolvabilităţii, licitaţia se va desfăşura în decursul a 15 zile de la data publicării
anunţului despre organizarea ei.
Sursele financiare pentru organizarea licitaţiilor provin din taxa de participare la
licitaţie, nerambursabilă, care se transferă la contul organizatorului licitaţiei. Taxa de
participare la licitaţie urmează a fi delimitată de acont, care reprezintă o sumă de bani
achitată de către participantul la licitaţie, a cărei mărime se determină printr-o cotă
procentuală, raportată la preţul bunurilor scoase la licitaţie. Spre deosebire de taxa de
participare la licitaţie, acontul se restituie participanţilor care nu au avut câştig de cauză.
Acontul câştigătorului este inclus în preţul bunului procurat. Câştigătorului la licitaţie care
nu doreşte să încheie contract nu i se restituie acontul. în acest caz, acontul se aseamănă cu
arvuna.
Desfăşurarea licitaţiei. Licitaţia este condusă de un licitant, desemnat de
organizatorul licitaţiei, în bază de contract, sau de persoana juridică care exercită atribuţiile
de organizator al licitaţiei, dacă acest drept este prevăzut de contractul în al cărui temei au
fost delegate aceste atribuţii.
Licitaţiile pot fi de două feluri: cu strigare şi cu reducere.
Licitaţia cu strigare se caracterizează prin faptul că licitantul anunţă preţul de
pornire şi pasul licitării, adică suma cu care va creşte preţul la fiecare ridicare de mână,
astfel încât, pornind de la un preţ anumit, se urmăreşte obţinerea unui preţ mai mare.
De exemplu, conform art. 118 alin.(9) din Legea insolvabilităţii, licitaţia este
condusă delicitator, în persoana lichidatorului, sau, după caz, de o persoană
desemnată în bază de contract. Licitarea fiecărui lot de bunuri la licitaţia cu strigare
începe cu anunţarea de către licitator a preţului iniţial şi a pasului de ridicare a
preţului. Cel care acceptă preţul ridică biletul de participant. Ceilalţi participanţi
potpretinde la lot propunând un preţ mai mare cu unul sau cu mai mulţi paşi de
ridicare. Dacă nimeni nu oferă un preţ mai mare decât cel acceptat, strigat de 3 ori de
către licitator, acesta anunţă cu o lovitură de ciocan adjudecarea lotului.
Prevederi similare există şi în Regulamentul privind licitaţiile cu
strigare şi cu reducere (pct. 22).
Licitaţia cu reducere se caracterizează prin faptul că licitantul anunţă preţul de
pornire şi pasul reducerii, adică suma cu care se va micşora preţul la
187
fiecare ridicare de mână, astfel încât, pornind de la un preţ anumit, se urmăreşte
comercializarea bunului chiar şi la un preţ mai mic decât preţul de pornire.
De regulă, la licitaţia cu reducere se scot bunurile nesolicitate la licitaţiile cu
strigare. Astfel, conform pct. 23 din Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi cu
reducere, bunurile nesolicitate ladouă licitaţii cu strigare, la decizia comisiei, pot
fi expuse la licitaţia cu reducere. Preţul iniţial deexpunere la licitaţia cu
reducere se stabileşte de vânzător, astfel încât să nu fie mai mic decât preţul
iniţial indicat în comunicatul informativ de vânzare a bunului la ultimul concurs
sau la ultima licitaţie custrigare. La fel, din prevederile art. 120 alin. (1) din Legea
insolvabilităţii, în cazul în care licitaţia cu strigare repetată nu a avut loc, lichidatorul
dispune imediat ca bunurile nesolicitate la licitaţia cu strigare să fie scoase la licitaţia cu
reducere.
Din prevederile art. 120 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Legea insolvabilităţii rezultă că
licitatorul începe licitaţia fiecărui lot cu anunţarea preţului maxim, care va fi preţul iniţial de la
licitaţia cu strigare repetată, şi a pasului de reducere a preţului. Pasul reducerii nu poate fi
mai mare de 5% din preţul maxim. Dacă preţul redus a fost strigat de 3 ori şi nici un
participant nu şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra lotul, licitatorul reduce preţul cu încă un
pas, declarând de fiecare dată preţul nou. Licitatorul va reduce preţul până când unul dintre
participanţi va fi de acord cu preţul propus. Licitatorul îi va cere să confirme oferta şi să
numească suma pentru care este de acord să cumpere lotul. în caz de confirmare, licitatorul
strigă preţul de 3 ori, anunţând cu o lovitură de ciocan adjudecarea lotului. Dacă un alt
participant doreşte să cumpere lotul, acesta are dreptul să ridice preţul cu un pas sau cu mai
mulţi paşi, declarându-şi intenţia în timpul repetării preţului, până te lovitura de ciocan, şi îşi
va confirma oferta ridicând biletul de participant. în acest caz, licitaţia cu reducere trece în
licitaţie cu strigare. Reducerea preţului va continua până se ajunge 1a zero, după care lotul
se scoate de la licitaţie. Comitetul creditorilor sau, după caz, adunarea creditorilor poate
stabili pentru unele loturi scoase 1a licitaţie cu reducere limita 1a care poate fi redus preţul.
Prevederi similare există şi în pct. 24, 25 şi 26 din Regulamentul privind licitaţiile
cu strigare şi cu reducere, în art. 203 alin. (4) din Codul fiscal, în art. 140 alin. (2) din Codul
de executare.
în cazul propunerilor de majorare a preţului, licitaţia cu reducere se transformă în
licitaţie cu strigare.
Etapa post-licitaţie se caracterizează prin semnarea procesului-verbal al
licitaţiei şi achitarea preţului. în anumite cazuri, în această etapă se încheie şi contractul în
baza procesului-verbal al licitaţiei.

188
 i un preţ anumit, se io; mic
decât preţul de
Linurile nesolicitate la
Regulamentul privind fc v
ladouă licitaţii cu r.jucere.
Preţul iniţial tât >r, astfel
încât să nu mn mativ de
vânzare a ur ;gare. La fel,
din n cazul în care licitaţia .
mediat ca bunurile .. -
reducere, n Legea
insolvabilităţii ■ţa'ea
preţului maxim, •<- ată. şi a
pasului de Bare de 5% din
preţul a participant nu şi-a
tfreiul cu încă un pas, : .e
preţul până când L . latorul
îi va cere să t ie acord să
cumpere .* 3 ri. anunţând cu
o cipant doreşte să i .> sau
cu mai mulţi JL r.-nă la
lovitura de itx: ?ant. In acest
caz, ica preţului va continua
b citaţie. Comitetul Jt:.i
pentru unele loturi B preţul.
2*> din Regulamentul ic din
Codul fiscal,
aţ a cu reducere se
r 'cesului-verbal al
-tapă se încheie şi
Menţionăm, că în legislaţie nu există o soluţie uniformă referitor la faptul dacă
este necesar ca, pe lângă procesul-verbal, să se încheie şi un contract. Astfel, în unele
cazuri, procesul-verbal al licitaţiei ţine loc de contract, iar în alte cazuri, legiuitorul obligă
părţile să încheie şi un contract.
De exemplu, art. 118 alin. (12) din Legea insolvabilităţii nu prevede faptul că
părţile urmează să încheie un contract de vânzare-cumpărare după semnarea procesului-
verbal al licitaţiei, ci doar reglementează obligaţia adjudecatarului să achite preţul într-un
termen de 10 zile din data semnării procesului-verbal. Mai mult decât atât, în art. 121 alin.
(9) din Legea insolvabilităţii, se prevede că procesul-verbal al licitaţiei, actul de ridicare a
bunurilor adjudecate şi certificatul de achitare integrală, eliberat de lichidator, sunt acte
translative de proprietate, care servesc drept temei pentru înregistrarea dreptului de
proprietate în numele adjudecatarului (cumpărătorului) în toate registrele de evidenţă a
bunului adjudecat.
Pe de altă parte, pct. 36 din Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi cu reducere
stabileşte că, pe parcursul a 7 zile după achitarea bunului, părţile încheie contract de
vânzare-cumpărare a bunului adjudecat, care se semnează de persoanele abilitate cu acest
drept din partea vânzătorului şi a cumpărătorului. O astfel de construcţie nu ne pare logică,
deoarece, dacă cumpărătorul achită integral preţul până la încheierea contractului, apare
întrebarea: ce sens are încheierea contractului? Logic ar fi ca, mai întâi, să se încheie
contract şi, ulterior, să se achite preţul bunului.
La fel, şi în cazul organizării licitaţiilor pentru executarea silită a obligaţiilor
fiscale, este necesar, pe lângă semnarea procesului-verbal, să se încheie contract (art. 204
alin.( 1) din Codul fiscal).
în alte cazuri, legiuitorul stabileşte drept temei de apariţie a dreptului de
proprietate alte acte. De exemplu, din prevederile art. 140 alin. (9) din Codul de executare
reiese că transmiterea bunului se dispune prin încheiere a executorului judecătoresc, care
serveşte drept temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate pe numele creditorului care
a preluat bunul în contul achitării creanţei. Procesul-verbal al licitaţiei organizate de
executorul judecătoresc urmează să fie confirmat de instanţa de judecată (art. 136 din Codul
de executare).
Considerăm, de lege ferenda, că ar fi binevenit ca legiuitorul să uniformizeze
regulile de încheiere a contractului la licitaţie, optând pentru varianta încheierii obligatorii a
contractului după semnarea procesului-verbal. în opinia noastră, procesul-verbal ar putea fi
asimilat unui antecontract, însă încheierea contractului trebuie realizată în mod obligatoriu,
cu atât mai mult cu
cât procesul-verbal este un act care nu poate avea efect translat!v de proprietate. în acest
sens, pare cel puţin stranie formularea, din Legea
189
insolvabilităţii, care prevede, în art. 121 alin. (10), dreptul cumpărătorului de a folosi, şi
până la înscriera dreptului de proprietate în registrele publice, bunurile adjudecate (cu
excepţia scoaterii lor din Republica Moldova) în baza procesului-verbalal licitaţiei şi
actului de ridicare a bunurilor adjudecate (s.n.). Or, calitatea de cumpărător o poate
avea doar partea unui contract de vânzare-cumpărare şi nu persoana care a semnat un
proces-verbal.
Dacă refuză să semneze procesul-verbal privind rezultatele licitării, participantul
căruia i s-a adjudecat bunul (dreptul) este lipsit de dreptul de a participa în continuare la
licitaţiile privind bunul (dreptul) dat. în acest caz, acontul depus nu se restituie.
Licitarea bunului este reluată în cadrul aceleiaşi licitaţii şi în aceleaşi condiţii.
In cazul licitaţiilor nule din motivul că nici unul dintre participanţi nu şi-a manifestat dorinţa
de a procura bunul sau că bunul a fost scos de la licitaţie, se încheie proces-verbal al
licitaţiei nule.
în cazul licitaţiei nule din motivul scoaterii bunului de la licitaţie ca rezultat al
acţiunilor neconforme ale participanţilor, acontul se restituie numai participanţilor care nu
au contribuit prin acţiunile lor la scoaterea de la licitaţie a bunului.
în cazul în care refuză sau renunţă să încheie contract, adjudecatarul pierde dreptul
de restituire a acontului.
Ulterior, în decursul unei anumite perioade (pe parcursul a 20 de zile după
semnarea procesului-verbal în cazul privatizării la licitaţie cu strigare, a 7 zile în cazul
privatizării la licitaţie cu reducere şi a 10 zile în cazul insolvabilităţii (art. 118 alin. (12) din
Legea insolvabilităţii1), cumpărătorul achită preţul bunului adjudecat.
în cazul neachitării în termen, vânzătorul are dreptul să anuleze rezultatele licitaţiei
prin emitere a unui ordin, iar în cazul bunurilor proprietate a unităţilor administrativ-
teritoriale, prin adoptarea unei decizii, ale căror copii se remit cumpărătorului. în astfel de
cazuri, acontul nu se restituie (pct. 34 din Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi cu
reducere).
Participanţilor necâştigători li se restituie acontul.

1 în cazul în care lichidatorul sau comisia de licitaţie şi adjudecatarul au comenit ca achitarea lotului
să fie efectuată la o sumă unică, ultimul plăteşte integral preţul lotului în termen de 10 zile lucrătoare
din data semnării procesului-verbal. în cazul în care părţile au convenit ca achitarea lotului să se
facă eşalonat, adjudecatarul, în acelaşi termen de 10 zile lucrătoare, varsă prima tranşă de cel puţin
40% din preţul indicat în procesul-verbal, iar restul îl va da în cel mult 60 de zile din data încheierii
licitaţiei, termen care poate fi prelungit, cu acordul comitetului creditorilor sau al adunării
creditorilor, cu maximum 60 de zile.

J1 cumpărătorului de a :n
registrele publice, ca
Moldova) în baza
bunurilor adjudecate
irtea unui contract de s-
verbal.
d rezultatele licitării,
ipsit de dreptul de a tul)
dat. în acest caz,
icitaţii şi în aceleaşi
re participanţi nu şi-a
scos de la licitaţie, se
...ui de la licitaţie ca :ul
se restituie numai
scoaterea de la licitaţie
v ntract, adjudecatarul
parcursul a 20 de zile 1
citaţie cu strigare, a 7 a
10 zile în cazul raţii1),
cumpărătorul
dreptul să anuleze
bunurilor proprietate
decizii, ale căror copii
restituie (pct. 34 din
il au convenit ca achitarea .
lotului în termen de 10
cărţile au convenit ca - 10
zile lucrătoare, varsă ar
restul îl va da în cel '
prelungit, cu acordul :e
zile.
§6. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI PRIN MIJLOACE ELECTRONICE
Datorită dezvoltării şi extinderii tehnologiei informaţiilor, au fost create noi tehnici
deîncheiere a contractelor, bazate pe mijloace electronice de comunicare la distanţă.
Multitudinea şi varietatea contractelor apărute în practică au condus la extinderea
sferei contractelor încheiate între absenţi. Iată de ce a apărut necesitatea elaborării unui cadru
legislativ adecvat care să reglementeze încheierea contractelor între absenţi prin intermediul
mijloacelor electronice.
în acest sens, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva Parlamentului
European şi a Consiliului 2000/31/CE din 8 iulie 2000'privind anumite aspecte juridice ale
serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă
(directiva privind comerţul electronic).
La fel, sub auspiciile Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru dreptul
comercial internaţional (UNCITRAL), au fost elaborate: Legea model privind comerţul
electronic şi ghidul de aplicare a legii model, aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale a
O.N.U. nr. 51/162 din 16 decembrie 1996 şi Legea model UNCITRAL privind
semnăturile electronice, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 56/80
din 12 decembrie 2001.
Sub auspiciile Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, au fost adoptate
Uzanţele generale privind comerţul internaţional efectuat sub formă digitală.
Pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările internaţionale în
domeniu, au fost adoptate: Legeanr. 284 din 22.07.2004 privind comerţul electronicei Legea
nr. 264 din 15.07.2004 cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală1.
în doctrina de specialitate1 2 3 4, s-a pus problema preciziei terminologice şi a
delimitării contractului încheiat prin mijloace electronice de contractul încheiat în
formă electronică şi de contractul electronic. Astfel, se menţionează că noţiunea
contractîncheiat prin mijloace electronice reprezintă genul, iar celelalte noţiuni, specii
ale genului, deoarece se includ în prima noţiune. Contractul în formă electronică este
încheiat prin mijloace electronice de prelucrare a informaţiei şi poate fi probat prin atare
mijloace. Totodată, nu am putea considera că, în afară de forma verbală şi scrisă (în sens
larg) a actului juridic civil, există şi formă electronică. Astfel, din prevederile art. 19
1 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD: 13:29:32000L0031 :RO:PDF
2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr. 138-146.
3 Idem, nr. 132-137.
4 Bleoancă, A. Contractul in formă electronică. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010. p. 15-23.
191
alin. (5) din Legea privind comerţul electronic, după puterea doveditoare, contractul
electronic echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă.
Noţiunea de contract electronic este improprie, deoarece nu reprezintă o nouă
specie de contract. Astfel, încheierea anumitor contracte prin mijloace electronice nu ne
permite să afirmăm că ar exista contracte electronice. De exemplu, vânzarea-cumpărarea
este un contract civil indiferent de faptul că părţile l-au încheiat prin mijloace electronice ori
au întocmit un simplu înscris. In acest sens, art. 4 din Legea privind comerţul electronic
defineşte contractul electronic ca fiind totalitatea documentelor electronice ce constituie
contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi
obligaţii civile al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile. Din această
definiţie rezultă că noţiunea de contract electronic se referă la forma contractului (totalitatea
documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil) şi nu la o entitate juridică
distinctă şi autonomă. Această concluzie rezultă şi din art. 6 alin. (2) al Legii privind
comerţul electronic, care prevede că, faţă de contractele încheiate în cadrul comerţului
electronic, se aplică legislaţia civilă.
în fond, încheierea contractelor prin mijloace electronice nu reprezintă altceva
decât încheierea contractelor între absenţi prin intermediul unor mijloace tehnice modeme.
în acest sens, se vor aplica pe deplin prevederile Codului civil care reglementează
particularităţile încheierii contractelor între absenţi cu specificul imprimat de legislaţia
specială (Legea privind comerţul electronic şi Legea cu privire la documentul electronic şi
semnătura digitală).
Nu orice contract poate fi încheiat sub formă de contract electronic. Astfel,
reieşind din prevederile art. 19 alin. (6) din Legea privind comerţul electronic, sub formă de
contract electronic nu pot fi încheiate:
a) contracte în a căror bază apar sau se transmit drepturile de proprietate asupra
bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau de arendă;
b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea
instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei publice sau demnitarilor publici;
c) contractele de fidejusiune şi de gaj al valorilor mobiliare, executate de
persoane care acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor comercială;
d) contractele reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral.
Mecanismul încheierii contractului în formă electronică,
reglementat în art. 18-22 din Legea privind comerţul electronic, presupune întâlnirea, pe
deplin concordantă, a unei oferte de a contracta cu acceptarea ei. Nu intenţionăm să facem o
analiză completă prevederilor Legii privind comerţul electronic, ci vom prezenta unele
aspecte generale privind încheierea de contracte prin mijloace electronice.

192
 -'-iterea doveditoare,
formă scrisă, barece
nu reprezintă o (1), coroborat cu alin. (3) din Legea privind comerţul electronic).
ir.'.racte prin mijloace
l'.:cte electronice. De
Idiferent de faptul că
mit un simplu înscris.
k defineşte contractul
e constituie contractul
larea unor drepturi şi
lierările sau serviciile,
riectronic se referă la
:c constituie
contractul ţi
autonomă. Această
ircrţul electronic, care
renului electronic, se
Ktronice nu reprezintă
Irin intermediul unor
pe deplin prevederile
Berii contractelor
între egea privind
comerţul [Semnătura
digitală), de contract
electronic, egea
privind comerţul
“e:ate:
■epturile de
proprietate ■iune sau
de arendă;
>laţiei, participarea
■lice sau demnitarilor
or mobiliare, executate
mea lor comercială;
creptul succesoral,
formă electronică, .
cctronic, presupune
hracta cu acceptarea ei.
tcocrilor Legii privind
icra e privind încheierea
Specificul încheierii contractului prin mijloace electronice constă în
faptul că atât oferta, cât şi acceptarea ei sunt documente electronice (art. 18 alin.
Oferta este un document electronic1 prin care o persoană propune
încheierea unui contract şi expediază altor persoane textul contractului ce
conţine clauzele contractuale, inclusiv cele obligatorii, prevăzute de lege. Oferta
este valabilă în termenul indicat în ea. Oferta poate fi retrasă până la momentul
primirii de către expeditorul ei a acceptării în modul prevăzut de lege.
Retragerea ofertei se face prin expedierea către destinatar a înştiinţării privind
retragerea ei, în formă de document electronic, în care trebuie să se indice
cauzele retragerii.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea privind comerţul electronic, ofertele
sau informaţiile cu privire la bunurile, lucrările sau serviciile propuse de agentul
comerţului electronic trebuie să fie prezentate în formă electronică în aşa fel
încât să permită reproducerea informaţiei fără denaturări şi formarea unei
imagini clare despre agentul comerţului electronic, precum şi despre bunurile,
lucrările şi serviciile propuse de acesta, preţurile şi tarifele lor, condiţiile de
vânzare, executare sau prestare.
Acceptarea reprezintă un document electronic prin care o persoană îşi
exprimă acordul de a încheia contract cu respectarea condiţiilor propuse în
ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului propus de către ofertant, fără
modificarea clauzelor lui. în cazul în care ofertantului i se trimite acceptarea cu
clauzele contractului modificate, o astfel de acceptare se consideră o nouă
ofertă.
Oferta şi acceptarea sunt guvernate de normele generale ale actelor
legislative cu privire la încheierea contractelor, precum şi cu privire la
documentele electronice (art. 18 alin. (7) din Legea privind comerţul
electronic). în acest sens, vor fi aplicabile prevederile Codului civil în materie.
Părţi ale contractului electronic sunt: agentul comerţului electronic, pe
de o parte, şi cumpărătorul şi/sau beneficiarul, pe de altă parte (art. 19 alin. (2)
din Legea privind comerţul electronic). Potrivit art. 11 alin. (1) din această lege,
agentul comerţului electronic este obligat să asigure celorlalţi subiecţi ai
comerţului electronic şi organelor de control ale statului accesul la informaţia
autentică despre sine în formă electronică.
Informaţia va cuprinde:
’ document electronic - informaţie în formă electronică. Creată, StTllCtllMă,
PldllCîMfL
transmisă de la calculator sau din alte dispozitive electronice ori mijloace tehnice şi de program,
semnată cu semnătură digitală în conformitate cu art. 3 din Legea cu privire la documentul electronic
şi semnătura digitală.
193
 a) denumirea completă şi forma de organizare juridică, în cazul
persoanei juridice; numele şi prenumele, în cazul persoanei fizice înregistrate în
calitate de întreprinzător individual;
b) datele cu privire la înregistrarea de stat, codul fiscal al persoanei
juridice sau al întreprinzătorului individual;
c) adresa juridică, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul
telefonului de contact;
d) numărul şi termenul de valabilitate al licenţei sau autorizaţiei (în
cazul în care, pentru efectuarea activităţii, este necesară licenţă sau autorizaţie),
precum şi denumirea autorităţii administraţiei publice care a eliberat licenţa sau
autorizaţia;
e) datele privind condiţiile expedierii, preţurile bunurilor destinate
vânzării, tarifele lucrărilor sau ale serviciilor;
f) preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care trebuie
indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri şi tarife a
impozitelor;
g) date despre includerea sau neincluderea în preţuri şi tarife a
cheltuielilor de livrare şi/sau altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, după
caz;
h) alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul
dintre părţi şi cu actele legislative sau la decizia agenţilor comerţului electronic.
Obiect al comerţului electronic îl constituie bunurile, lucrările sau
serviciile (art. 8 alin. (1) din Legea privind comerţul electronic).
Momentul şi loculîncheierii contractului electronic
Reieşind din prevederile art. 21 alin. (4) al Legii privind comerţul
electronic, contractul electronic se consideră încheiat din momentul când partea
care a expediat oferta a primit acceptarea ei, expediată de cealaltă parte, dacă
contractul electronic nu prevede altfel.
De asemenea, art. 21 alin.(5) al aceleaşi legi menţionează că loc al
încheierii contractului electronic se consideră cel în care se află agentul
comerţului electronic, dacă contractul electronic nu prevede altfel.

194
re juridică, în cazul e: CAPITOLUL 4. CONŢINUTUL CONTRACTULUI §1. CONSIDERAŢII
fizice înregistrate
GENERALE
ul fiscal al persoanei
Noţiunea de conţinut al contractului are diferite sensuri în funcţie de
a persoanei, numărul raportarea lui la contract ca fapt juridic sau la contract ca raport juridic.
Raportat la contract ca fapt juridic, conţinutul acestuia se constituie din
. >au autorizaţiei (în totalitatea clauzelor asupra cărora părţile au realizat un acord. Astfel, conform
wenţă sau art. 667 alin.(l) din Codul civil, în virtutea principiului libertăţii contractuale,
autorizaţie), . a părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de
eliberat licenţa sau drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor (s.n.). La fel, în conformitate cu art.
. bunurilor destinate 679 alin.(l), contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord
privind toate clauzele lui esenţiale. Art. 712-720 reglementează clauzele
n ciilor, care trebuie contractuale standard, iar Legea nr. 256 din 09.12.2011 privind clauzele
lerii în preţuri şi tarife abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1 se referă la clauzele abuzive în
astfel de contracte.
B preţuri şi tarife a Prin clauză contractuală se înţelege stipulaţia sau prevederea, relativ
ilcarea acestora, după independentă, stabilită prin acordul de voinţă al părţilor în cuprinsul unui
contract. Trebuie însă atrasă atenţia asupra faptului că legiuitorul nu este
?rr; rate cu contractul consecvent în utilizarea noţiunii de clauză contractuală în cuprinsul Codului
agenţilor comerţului civil. Astfel, în art. 679 alin. (1), se utilizează noţiunea de “clauză”, în timp ce
nr.urile, lucrările sau în art. 1 alin. (2), pentru a desemna aceeaşi noţiune, se foloseşte cuvântul
ronic). “condiţie” (“orice alte condiţii contractuale”). La fel, reglementând, în art. 712-
MI ic 720, clauzele contractuale standard, legiuitorul, în unul şi acelaşi articol, 712,
cg privind comerţul utilizează, la alin. (1) şi (2), termenul de “clauze contractuale standard”, însă la
Bîomentul când alin. (3), noţiunea de “condiţii contractuale standard”. în ciuda
partea fte , „al altă polisemantismului dobândit de termenul “condiţie”, care apare atât pe planul
parte, dacă condiţiilor de valabilitate ale actului juridic, cât şi pe cel al modalităţilor actului
juridic, considerăm că, totuşi, pentru a desemna prevederile care formează
c<_ : onează că loc al conţinutul contractului, urmează a se folosi noţiunea de “clauză contractuală”,
jare se află agentul ce nu de “condiţie contractuală”. Fundamentăm această poziţie pe prevederile art.
altfel. 19 lit. e) din Legea nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative2, din care
rezultă că terminologia utilizată în actul elaborat trebuie să fie constantă şi
uniformă ca şi în celelalte acte legislative şi în reglementările legislaţiei
comunitare; se va utiliza unul şi acelaşi termen dacă este corect, iar folosirea lui
repetată exclude confuzia. Prin urmare, propunem, de lege ferenda, a se
substitui, în cuprinsul Codului civil, cuvântul “condiţie” prin cuvântul

Monitorul Oficial al Republicii Moldova , 2012, nr. 38-41. :

Idem, 2002, nr. 36-38.

195
“clauză”, atunci când textul de lege se referă la prevederile care constituie
conţinutul unui contract.
Conţinutul contractului ca raport juridic se constituie din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante.
Aşadar, prin clauzele unui contract pot fi reglementate şi alte aspecte
decât cele referitoare la drepturile şi obligaţiile părţilor, cum ar fi clauzele: cu
privire la obiectul material al contractului, cu privire la procedura de notificare,
răspundere, la forţă majoră etc.
In cele ce urmează, vom analiza conţinutul contractului în funcţie de
primul sens al noţiunii de contract (de fapt juridic), cu referinţă la clauzele lui.
Există diferite criterii de clasificare a clauzelor contractului. Astfel, în
funcţie de importanţa şi impactul lor asupra existenţei contractului, doctrina de
specialitate1 distinge clauze esenţiale şi clauzeaccesorii (opţionale). La fel, în
funcţie de acest criteriu, unii autori clasifică clauzele contractului în clauze
esenţiale şi clauze neesenţiale. Astfel, în opinia savantului Krasavcikov O.A. * 2,
la categoria clauzelor esenţiale se atribuie clauzele contractului care au
importanţă juridică, adică influenţează asupra formării şi asupra esenţei
raportului juridic născut în baza unui anumit contract. în viziunea autorului citat,
la această categorie se atribuie clauzele cu privire la părţile contractului, la
obiectul acestuia, la termenul şi la modul de executare a obligaţiilor asumate de
părţile contractante. în opinia lui Krasavcikov O.A., practic orice clauză inclusă
în contract face parte din categoria clauzelor esenţiale. Reieşind din poziţia
acestui autor, clauzelor neesenţiale nu li poate identifica locul în contract,.
Clauza esenţială este prevederea contractuală necesară şi suficientă
asupra căreia urmează să se ajungă la un acord, în caz contrar contractul
considerându-se neîncheiat. în doctrină3 s-a menţionat că acele clauze ale unui
contract care nu sunt esenţiale se pot clasifica în clauzeobişnuite şi clauze
facultative.
Nu împărtăşim nici una dintre poziţiile nominalizate mai sus. Vom
expune argumente în acest sens când vom trata clauzele esenţiale ale
contractului. în opinia noastră, există o singură categorie de clauze în funcţie de
acest criteriu de clasificare, şi anume clauzele esenţiale.

’ Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Î.S.F.E.P. „Tipografia
Centrală”, Chişinău. 2005, p. 319, 335-338.
2 CoeemcKoe epa.vcdancKoe npaeo. yueduuK. TOM 1. I haaTejibCTBO tOpH^MHecKaa jiHTeparypa,
MocKBa, 1968, c. 19.
•' rpaofcdaucKoe npaeo: TOM l: yueoHUK. floa pea. Cepi eeBa,A.IL, To„iCToro,K).K. - 5-e H3a.,
nepepa6. H aon. flBOlOJl Jl.B POÎKHHKOB, MocKBa, 2001, c. 490-492.

196
 în funcţie de faptul dacă sunt sau nu negociate, clauzele
contractuale se clasifică în clauzenegociate şi clauze nenegociate, adică
impuse de o parte celeilalte părţi. Din categoria clauzelor nenegociate fac parte
clauzele contractuale standard. Codul civil, în art. 714, instituie prioritatea
clauzelor contractuale negociate în raport cu clauzele contractuale standard.
în doctrina de specialitate1 s-a menţionat că, în afară de categoriile
clauzelor menţionate mai sus, există clauze exprese şi clauze implicite.
Distincţia dintre aceste două categorii de clauze s-ar face în dependenţă de
faptul dacă sunt prevăzute expres în contract sau dacă reies din natura acestuia,
din prevederi legale, din uzanţe sau din principiul echităţii. Drept argument în
acreditarea ideii privind existenţa clauzelor implicite se invocă prevederile art.
668 alin.(l) al Codului civil din al cărui conţinutul rezultă că un contract încheiat
legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce
rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiul
echităţii. La fel, pct. 5.1.1 din Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor
comerciale internaţionale prevede că obligaţiile contractuale ale părţilor pot fi
exprese sau implicite. Art. 5.1.2. din Principiile UNIDROIT aplicabile
contractelor comerciale internaţionale prevede că obligaţiile implicite se nasc
din: (a)natura şi scopul contractului; (b) practicile stabilite între părţi şi
uzanţele; (c) buna-credinţă şi negocierea corectă; (d) ceea ce este rezonabil.
în opinia noastră, aşa-numitele clauze implicite fac parte din categoria
clauzelor esenţiale (ce rezultă din natura contractului), care se aplică
contractului chiar dacă părţile nu au prevăzut expres acest lucru. Astfel, reieşind
din prevederile art. 679 alin. (2) al Codului civil, esenţiale sunt clauzele
stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora,
la cererea uneia dintre părţi, trebuie încheiat un acord. Prin urmare, asupra
clauzelor care reies din natura contractului urmează să se încheie un acord, în
caz contrar contractul nu se va considera încheiat. în acest sens, apare în mod
firesc întrebarea: dacă clauzele care reies din natura contractului s-ar atribui
categoriei de clauze implicite, ar putea fi pusă în discuţie încheierea
contractului? Evident că nu. Asupra acestor clauze urmează să se realizeze în
mod obligatoriu un acord, prin includerea lor expresă în contract. Mai mult
decât atât, dacă analizăm pct. 5.1.1. din Principiile UNIDROIT aplicabile
contractelor comerciale internaţionale, vom constata că acesta se referă la
obligaţiile contractuale ale părţilor, care pot fi exprese sau implicite, şi nu la
clauzele contractuale. Evident, obligaţiile părţilor S6 fixeasâ
î« eontfâil prin
Băieşu, A. in: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, p. 319.
intermediul clauzelor, însă clauzele unui contract ar putea să se refere şi la alte
aspecte decât obligaţiile părţilor.
Prin urmare, considerăm că această clasificare este improprie
sistemului nostru de drept, cel puţin de lege lata.
§2. CLAUZELE ESENŢIALE ALE CONTRACTULUI

2.1. Noţiune şi conţinut

în doctrina rusă de specialitate1, de exemplu, clauzele contractuale se
clasifică, în funcţie de importanţa şi de impactul lor asupra existenţei
contractului tradiţional, în trei categorii: esenţiale, obişnuite şi facultative
{întâmplătoare). Doctrina naţională1 2 a clasificat clauzele contractului în baza
acestui criteriu în două categorii: clauze esenţiale şi clauze accesorii
(opţionale). Doctrina română3, cu referire la condiţiile actului juridic, implicit ale
contractului, le clasifică în două categorii: esenţiale şi neesenţiale. Totuşi,
aspectul pe care îl vom analiza nu se referă atât la condiţiile de valabilitate ale
contractului a căror nerespectare atrage nulitatea lui, cât la conţinutul
contractului ca fapt juridic, care include un ansamblu de clauze contractuale a
căror nerespectare (mai bine zis a unora dintre ele) nu în toate cazurile atrage
nulitatea contractului.
Legiuitorul nostru însă, la art. 679 alin. (1) şi (2) din Codul civil,
dezvăluie conţinutul doar a clauzelor esenţiale.
Reieşind din prevederile alin. (2) al acestui articol, la categoria
clauzelor esenţiale se atribuie: a) clauzele stabilite ca atare prin lege; b) clauzele
care decurg din natura contractului; c) clauzele asupra cărora, la cererea uneia
dintre părţi, trebuie realizat un acord.
Menţionăm că vechiul Cod civil, din 1964, în art. 157 alin. (2),
reglementa similar categoriile de clauze esenţiale. Astfel, din prevederile
textului de lege menţionat rezulta că sunt esenţiale punctele din contract

1 Ho<|)4>e, O. C. M36panHbie mpydbi e 4 m. T III. Odfuame.ibcmeeHHoe npaeo.

fOpiUHHCCKHH ueHTp npecc, CaHKT-neTepc6ypr,2004, c. 78-79; HOBHUKHII, H.E., Jlymi,
JI.A.Ooufee yueuue 06 o6n3ame.ibcmeax. H3aaTenbCTBO tOpHAMMecKaa jiHTepaTypa,
MocKBa. 1950. c. 148; rpajfcdaHCKoe npaeo: TOM I: Y^eomiK. Fio# pe/t. Cepreeea, A.II.,
Tojicroro, K).K. - 5-e mp., nepepa6. H Aon. TIEOIOJI Jl.B POHCHHKOB, MocKBa, 2001, c. 492.
2 Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, p. 319-335.
3 Noul Cod civil: Comentariu pe articole. Coord.: Baias, F. A, Chelaru, E. şi alţii, p. 1238;
Boroi, G.Op. cit., p. 103; Art. 1245, intitulat „Condiţiile esenţiale pentru validarea
contractului”, din Codul civil român nominalizează în acest sens: capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza.

198

să se refere şi ia alte
mproprie sistemului
LII
/ele contractuale se r
asupra existenţei ■
uite şi facultative .
antractului în baza i
clauze accesorii ilui
juridic, implicit
neesenţiale. Totuşi, î
de valabilitate ale
cât la conţinutul
luze contractuale a
ate cazurile atrage
) din Codul civil,
icol, la categoria are
prin lege; b) asupra
cărora, la
1. 157 alin. (2),
din prevederile
tele din contract
J«0. fOpH^HHeCKHH
.lymi, Jl.A.06uf e e
► KBa, 1950, c. 148;
CToro, K).K. - 5-e
p. 319-335.
E. şi alţii, p. 1238;
pentru validarea
». consimţământul,
declarate ca atare prin lege ori necesare contractelor de categoria respectivă,
precum şi punctele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizată
“o învoială”.
Astfel, pe lângă criteriul pur subiectiv (se consideră esenţiale clauzele
asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord) de
determinare a categoriilor de clauze esenţiale, legiuitorul, în art. 679 alin. (2),
menţionează două criterii obiective (clauze care sunt stabilite ca atare prin lege
(1) şi clauze care reies din natura contractului (2)).
Clauzele esenţiale ale contractului pot fi împărţite convenţional în:
clauze prestabilite şi clauze iniţiatoare. O asemenea împărţire este importantă
din punctul de vedere al tehnicii organizării şi încheierii contractului. Clauzele
stabilite ca atare prin lege (1) şi clauzele care decurg din natura contractului (2)
lac parte din categoria clauzelor esenţiale prestabilite, în timp ce clauzele care se
includ în contract din iniţiativa uneia dintre părţi fac parte din categoria
clauzelor iniţiatoare. Din ultima categorie pot face parte clauzele privind
concretizarea termenului de executare a obligaţiilor contractuale, clauzele
privind cerinţele suplimentare referitoare la obiectul contractului (clauza privind
calitatea mărfurilor, asortimentul, ambalajul etc.), clauzele privind anumite
particularităţi ale răspunderii pentru neexecutarea obligaţiilor. în clauzele
esenţiale iniţiatoare se manifestă cel mai evident funcţia de reglementare a
contractului şi se ţine cont de particularităţile unei situaţii economice concrete în
care se află participanţii la circuitul civil şi pe care, prin acţiunile lor, o crează
sau o modifică. Lipsa acestor categorii de clauze în contract reprezintă o dovadă
a caracterului formal al contractului încheiat, precum şi lipsa dorinţei sau
cunoştinţelor privind utilizarea posibilităţilor de reglementare a contractului,
ceea ce, deseori, se răsfrînge negativ asupra intereselor părţilor contractante1. De
aceea, ar fi binevenit ca părţile contractante să evite în contract formule de genul
“conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Pe de o parte, aceste formule sunt
inutile, legislaţia oricum aplicându-se asupra contractului încheiat, iar pe de altă
parte, ar putea să apară dificultăţi privind executarea obligaţiilor contractuale,
precum şi stabilirea răspunderii pentru neexecutarea lor în sens larg. în virtutea
principiului libertăţii contractuale, părţile au posibilitatea să reglementeze în cele
mai mici detalii relaţiile economice la care participă prin intermediul
contractului, condiţia de bază fiind corespunderea prevederilor contractuale
normelor imperative de drept, ordinii publice şi bunelor moravuri.
rpaDKdancKoe npaeo: B 2 m. rionymoM 1: Vnebnur. OTB. pe#, npotj). CyxaHOB, E.A.
- 2-e H3X, nepepa6. H Aon. H3aaTejibCTBO EEK, MocKBa: 2003, c. 165.
199
 Deşi nici Codul civil vechi, nici cel nou nu atribuie la categoria
clauzelor esenţiale clauza cu privire la obiect, doctrina de specialitate1
recunoaşte unanim faptul că această clauză, cu privire la obiectul contractului,
este una esenţială. Doctrina citată însă îşi fimdamantează părerea pe prevederile
legale din Codul civil al Federaţiei Ruse, care, la art. 432 pct. I2, menţionează
clauza cu privire la obiect în categoria celor esenţiale.
In legătură cu aceasta, apare întrebarea: dacă legiuitorul nostru, în art.
679 alin. (2), a reglementat o listă exhaustivă privind clauzele contractuale sau
una enunţiativă, există oare posibilitatea ca la categoria clauzelor esenţiale să fie
atribuite şi alte clauze decât cele prevăzute la art. 679 alin. (2) din Codul civil?
Astfel, în opinia unor autori3, legea stabileşte o listă enunţiativă, nu
însă exhaustivă, a clauzelor esenţiale în a căror privinţa urmează să fie realizat
un acord. In opinia unor alţi autori4, lista clauzelor esenţiale prevăzute de lege
are un caracter exhaustiv.
în opinia noastră, legiuitorul, în art. 679 alin. (2), a reglementat o listă
exhaustivă a clauzelor esenţiale, stabilind o listă minimă, dar în acelaşi timp
maximă în privinţa clauzelor esenţiale care trebuie să se regăsească în contract,
în acest sens, apare întrebarea: obiectul este sau nu o clauză esenţială a
contractului? în opinia noastră, obiectul este o clauză esenţială a contractului, în
lipsa unei prevederi exprese în acest sens în art. 679 alin. (2) din Codul civil,
vom include clauza cu privire la obiect în categoria clauzelor esenţiale care
rezultă din natura contractului. Dacă ne referim la obiectul material, evident
apare întrebarea: am putea considera încheiat un contract de vânzare-cumpărare
în care părţile nu au prevăzut ce anume se vinde şi cu cât? Sau un contract de
prestări servicii în care nu este indicat concret ce fel de servicii

1 rpajtcdaucKoe npaeo: TOM 1: Yueâuux. flo/i pejj. CepreeBa, A.IL, To.icroio, IO.K. - 5-e H3.u.,
nepepa6. H aon. FIEOIOJl JI.B PO/KHHKOB, MocKBa, 2001, c. 490: rpaotcdaucxoe npaeo: B 2 m.
rJojymo.M 1: YneouiiK. OTB. pej. ripoc}). CyxaHOB, E.A. - 2-e H3H., nepepa6. H jton.
H3aaTe;ibCTB0 EEK. MocKBa, 2003, c. 164; EpanfHCKiiit, M.H., BIITPHIICKIIH,
B.BJţoeoeopHoe npaeo. Knuea nepean. Oouţue nonoMceHM, c. 305; Băieşu, A. In: Drept civil.
Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilorJ.S.F.E.P.„Tipografia Centrală", Chişinău, 2005,
p. 322-327.
~ „CymecTBeiiHbiMH HB.ijnoTCfl ycnoBna o npe^MeTe aoroBopa, ycnoBHH. KOTopwe Ha3BaHbi B 3aKOHe HJIH HHMX
npaBOBbix aKTax KBK cymecTBeHHbie H;IH Heo6xcun\ibie ana aoroBopoB janHoro BMja, a TaioKe Bce Te ycjiOBHfl.
OTHOCMTe.ibHO KOTopbix no 3aaBJieHMK) O^HOH H3 cTopon ao.TvKHo obiTb aocTHTHyTO corjiauienHe”.
CoeemcKoe epaj/cdaHCKoe npaeo. Yueonux. TOM 1. Ihjaie.ibCTBO lOpuaHnecxas JiHTeparypa, MocKBa,
1969, c. 202.
EpaniHCKHH, M.M., BHTPHHCKHH, B.B. JJoeoeopnoe npaeo. Knuea nepean. Oduiue nono.-
Mcemm, c.
buie la categoria a
de specialitate1
iedul contractului,
ează părerea pe -
art. 432 pct. I2,
nţiale.
Drul nostru, în art.
k contractuale sau
lizelor esenţiale să
i n. (2) din Codul
punţiativă, nu însă
i să fie realizat un
pzute de lege are
pglementat o listă
ir in acelaşi timp k
.'Că in contract, --
za esenţială a tlă a
contractului. 6 d:n
Codul civil, k r
.>enţiale care r
_:crial, evident e
de vânzare->: ...
cât? Sau un .. fel
de servicii
prî i o. IO.K. - 5-e
jKH 'j.. . Koe npaeo:
ti cpepao. H aon. J<-
BMrpHHCKHH, k
A Drept civil.
Chişinău,
irri - c ia3BaHbi B pac xi-
ioroBopoB mr*
CUHOH H3
r* )r v. i HMecKa»
-- mrpux. Ooufue
urmează a fi prestate? Prin urmare, clauza cu privire la obiectul contractului
este una esenţială. Reieşind din aceste considerente, o vom analiza în contextul
clauzelor esenţiale ale contractului.
a) în primul rând, sunt esenţiale clauzele stabilite ca atare prin lege.
în unele cazuri, însăşi legea stabileşte care clauze sunt esenţiale pentru
anumite contracte. De exemplu, în conformitate cu art. 11 alin. (3) din Legea nr.
142 din 26.06.2008 cu privire la ipotecă1,contractul de ipotecă trebuie să
conţină următoarele clauze esenţiale:
a) atributele de identificare a creditorului ipotecar şi a debitorului
ipotecar şi, după caz, a debitorului (numele sau denumirea, domiciliul sau
sediul etc.);
b) acordul expres al debitorului ipotecar privind instituirea ipotecii în
favoarea creditorului ipotecar;
c) stabilirea obiectului ipotecii;
d) natura obligaţiei garantate cu ipotecă, aşa cum a fost stabilită între
părţi;
e) valoarea de piaţă şi valoarea de înlocuire a bunului ipotecat,
stabilite în raportul de evaluare;
f) valoarea de bază a creanţei garantate şi modul de determinare a
sumelor adiţionale garantate prin ipotecă.
La fel, art. 9 alin. (2) din Legea vânzării de mărfuri nr. 134 din
03.06.19941 2 prevede că se consideră încheiat contractul care denumeşte
mărfurile, stabileşte cantitatea, preţul sau modul lui de determinare, termenul de
livrare, care are şi alte clauze esenţiale, a căror lipsă ar face imposibilă
executarea lui.
în aceste cazuri, reieşind din faptul că însuşi legiuitorul a calificat
clauzele nominalizate ca fiind esenţiale, dispare orice îndoială privind
necesitatea realizării unui acord asupra lor, reieşind din faptul că, în lipsa unui
acord în acest sens, contractul va fi nul în temeiul art. 220 alin. (1) din Codul
civil.
în alte cazuri, legiuitorul reglementează doar obligaţia părţilor de a
include în contract anumite clauze fără a le numi în mod expres ca fiind
esenţiale. Eventual, în unele cazuri, legiuitorul numeşte clauze obligatorii
clauzele pe care părţile trebuie să le includă în contract (art. 13 alin. (2) din
Legea nr.407 din 21.12.2006 cu privire la asigurări3, coroborat cu art. 1308 alin.
(4) din Codul civil, care se referă la clauzele pe care trebuie să le conţină
contractul de asigurare).
1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 165-166.
3 Idem, 1994, nr. 17.
3 Idem, 2007, nr. 47-49.
201
 Astfel, reieşind din prevederile art.6 alin. (3) al Legii nr. 198 din
15.05.2003 cu privire la arenda în agricultură1, contractul de arendă a bunurilor
agricole va conţine, în mod obligatoriu, date privind:
a) părţile contractante, domiciliul ori sediul lor;
b) obiectul contractului;
c) actul care autentifică dreptul de proprietate sau un alt drept al
arendatorului de a da bunul agricol în arendă;
d) înregistrarea contractului în modul stabilit;
e) termenul arendei;
f) componenţa, forma şi cuantumul plăţii pentru arendă;
g) modalitatea, termenul şi locul achitării plăţii pentru arendă;
h) drepturile şi obligaţiile părţilor;
i) răspunderea părţilor;
j) condiţiile de modificare şi de reziliere a contractului;
k) condiţiile de folosire a obiectelor situate pe terenul arendat,
inclusiv a utilajului şi a tehnicii agricole;
l) condiţiile de recultivare, după caz;
m) obligativitatea respectării normelor ecologice.
La fel, reieşind din prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 59 din
28.04.2005 cu privire la leasing1 2, contractul de leasing trebuie să conţină
clauze privind:
a) părţile contractante;
b) descrierea bunului care face obiectul contractului de leasing;
c) valoarea de intrare a bunului, în cazul contractului de leasing
financiar;
d) valoarea totală a contractului;
e) valoarea ratelor de leasing şi termenul lor de plată;
f) termenul contractului;
g) dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale;
h) convenţia părţilor asupra asigurării bunului obiect al leasingului
(asigurare obligatorie numai în cazul leasingului de consum).
Prevederi similare se regăsesc şi în art. 1341 alin. (2) din Codul civil,
care prevede clauzele pe care trebuie să le conţină contractul de societate civilă;
în art. 1134 alin. (1), care se referă la clauzele pe care trebuie să le conţină
contractul de prestări servicii turistice; în art. 468 alin. (4) din acelaşi cod, care
se referă la clauzele pe care trebuie să le conţină contractul de gaj; în
1 Idem, 2003, nr. 163-166.
2 Idem, 2005, nr. 92-94.

202
 3 al Legii nr. 198 din c:ul
de arendă a bunurilor
r.
rute sau un alt drept al
r- arendă;
: i rentru arendă;
■"actului;
\. terenul arendat, inclusiv
rce.
t i din Legea nr. 59 din
trebuie să conţină clauze
actului de leasing;
J contractului de leasing
6e plată;
c ră“a bunul, de a prelungi
ar e contractuale;
■u .. obiect al leasingului
c r.sum).
4; _ n. (2) din Codul civil,
nsă contractul de societate
Bâze e pe care trebuie să le
jr alin. (4) din acelaşi nă
contractul de gaj; în
f nojioofceHUM, c. 313;
\
art. 13 alin. (2) din Legea nr.407 din 21.12.2006 cu privire la asigurări1,
coroborat cu art. 1308 alin. (4) din Codul civil, care se referă la clauzele
esenţiale pe care trebuie să le conţină contractul de asigurare.
Există şi cazuri când legiuitorul, pur şi simplu, nominalizează clauzele
pe care părţile urmează să le prevadă în contract, fără a le obliga să facă acest
lucru. De exemplu, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 1335 din 01.10.1997
cu privire la franchising1 2 3, în contract se indică:
a) părţile contractante;
b) denumirea, tipul şi domeniul businessului;
c) cuantumul şi termenele efectuării plăţilor (plată iniţială unică,
royalty (plăţi permanente), taxă pentru reclamă);
d) drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv după expirarea
contractului;
e) angajamentul franchiserului de a acorda asistenţă părţii denumite
franchisee;
f) responsabilitatea părţilor pentru neexecutarea sau executarea
neadecvată a stipulaţiilor din contract;
g) modul de soluţionare a litigiilor;
h) teritoriul pe care va fi folosită marca franchiserului;
i) termenul de valabilitate al contractului şi condiţiile de modificare,
prelungire sau reziliere a acestuia;
j) sediul, datele bancare şi semnăturile părţilor;
k) alte clauze convenite de părţi, care nu contravin legislaţiei.
în doctrina din Federaţia Rusă'1 şi cea din Republica Moldova4, care a
aderat la opinia doctrinarilor ruşi, se menţionează că, în astfel de cazuri,
neincluderea în contract a unei clauze obligatorii, pe care legiuitorul nu o
raportă expres la categoria celor esenţiale, nu întotdeauna ar permite afirmaţia
că un contract nu a fost încheiat deoarece această clauză nu este una esenţială,
reieşind din natura contractului, sau că este esenţială, reieşind din faptul că
asupra ei, la cererea uneia dintre părţi, urma să fie realizat un acord. La apariţia
litigiilor referitor la calificarea unei anumite clauze prin prisma importanţei
acesteia la încheierea contractului, în cazul în care legea prevede că aceasta se
include în conţinutul contractului, dar fără a o numi esenţială în mod expres,
aprecierea o va da instanţa de judecată, reieşind din prezumţia caracterului
1 Idem, 2007, nr. 47-49.
2 Idem. 1997, nr. 82-83.
3 BparHHCKHH, M.H., BHTPHHCKHH, B.B. JJoeoeopuoe npaeo. Kmiea nepecm. Oâiifue
4 Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, p. 321.
203 •
esenţial al clauzei. Prin urmare, în lipsa unor prevederi exprese în acest sens,
instanţa de judecată va aplica prezumţia caracterului esenţial al unei anumite
clauze prevăzute de lege, chiar dacă legiuitorul nu a nominalizat-o expres ca
fiind esenţială.
Această concluzie s-ar baza, la prima vedere, pe interpretarea strict
literală a prevederiloi art.679 alin. (2) din Codul civil, care relevă că esenţiale
sunt clauzele stabilite ca atare prin lege (s.n.), adică în lege trebuie să fie
prevăzut expres faptul că anumite clauze sunt considerate esenţiale ca, de
exemplu, în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 142 din 26.06.2008 cu privire la
ipotecă.
Atragem totuşi atenţia asupra faptului că majoritatea actelor legislative
la care am făcut referinţă stabilesc prin norme imperative necesitatea includerii
în contract a anumitor clauze, legiuitorul folosind cuvintele “trebuie să conţină ,
va conţine, în mod obligatoriu”, “sunt obligatorii” din care rezultă că normele
juridice respective au un caracter imperativ. Or, în acest caz, neincluderea în
contract a unei clauze pe care legiuitorul o consideră că trebuie să fie inclusă
atrage nulitatea contractului în temeiul art.220 alin. (1) din Codul civil, în sensul
că actul juridic şi clauza care contravin normelor imperative sunt nule dacă legea
nu prevede altfel. în normele juridice la care am făcut referinţă nu se prevede
altfel. Prin urmare, considerăm că, în acest caz, instanţa de judecată nu are nicio
marjă de apreciere, urmând să aplice prevederile imperative ale legii, care
exprimă voinţa neîndoielnică a legiuitorului de a considera anumite clauze ca
fiind esenţiale pentru anumite categorii de contracte. Cu atât mai mult nu poate fi
pusă în discuţie niciun fel de prezumţie a caracterului esenţial al clauzei,
judecătorul urmând să constate nulitatea contractului în temeiul art. 220 alin. (1)
din Codul civil.
Totodată, nu ezităm să ne pronunţăm critic faţă faptul că legiuitorul
atribuie, la categoria clauzelor esenţiale din unele categorii de contracte, clauze
care, în opinia noastră, nici nu pot fi incluse în acordul respectiv. Astfel, cu greu
ar fi acceptată ideea că ar putea fi considerată contractuală clauza privind părţile
contractante, domiciliul sau sediul acestora, datele bancare şi semnăturile
părţilor, deoarece, de principiu, este exclusă posibilitatea realizării unui acord
între părţi referitor la faptul cine dintre ele va fi parte la contract. Cercul
participanţilor la contract trebuie să fie determinat până la momentul în care
începe realizarea acordului de voinţe, iar în conţinutul acordului, evident, acesta
nu se include. Cu siguranţă, părţile trebuie prevăzute în contract, acest fapt însă
nu înseamnă că se poate vorbi despre o clauză contractuală referitoare la părţi,
după cum nu pot fi considerate ca atare nici atributele lor de identificare, data şi
locul încheierii contractului sau semnăturile părţilor.

204
 r exprese în acest sens,
esenţial al unei anumite
:ninalizat-o expres ca
e. :>e interpretarea strict
. eare relevă că esenţiale
râ in lege trebuie să fie
acerate esenţiale ca, de l-
.'>6.2008 cu privire la
fi:atea actelor legislative
ne necesitatea includerii
c cuvintele “trebuie să r.
rii" din care rezultă că . .
Or, în acest caz, rul o
consideră că trebuie r.
220 alin. (1) din Codul xr
normelor imperative
undice la care am făcut
că. în acest caz, instanţa
rc să aplice prevederile
ncâ a legiuitorului de a u
.-numite categorii de e r
ci un fel de prezumţie cc
să constate nulitatea L
L 2 faptul că legiuitorul
pn; de contracte, clauze
riul respectiv. Astfel, cu
«tractuală clauza privind
or... datele bancare şi uşi
posibilitatea realizării ie fi
parte la contract.
... până la momentul în
|*utul acordului, evident,
zute în contract, acest
rt - mractuală referitoare
nici atributele lor de m
.' .urile părţilor.
b) In al doilea rând, esenţiale sunt clauzele care reies din natura
contractului. Această prevedere a art. 679 alin. (2) din Codul civil este adresată
nu doar părţilor, ci şi legiuitorului. Astfel, pentru o reglementare clară şi precisă
a relaţiilor contractuale care apar între părţi după încheierea contractului, Codul
civil, actele legislative sau actele normative subordonate legilor ţin cont de
specificul şi de natura contractelor din categoria respectivă la determinarea
categoriilor de clauze obligatorii.
Natura contractului determină categoriile clauzelor esenţiale care
rezultă din esenţa acestuia. Clauzele care rezultă din natura contractului sunt
esenţiale datorită faptului că ele conferă contractelor din categoria respectivă
caracteristici şi trăsături specifice doar lor. De aceea, lipsa unor clauze esenţiale
care rezultă din natura contractului privează acordul de voinţă al părţilor de
trăsăturile caracteristice care ar transforma relaţiile dintre părţi în relaţii
specifice categoriei respective de contracte. Astfel, contractul de vânzare-
cumpărare este unul cu titlu oneros. Prin urmare, în lipsa unei clauze cu privire
la preţ, nu am putea vorbi despre vânzare-cumpărare. Această concluzie este pe
deplin valabilă chiar dacă, din conţinutul art. 756 alin. (2) al Codului civil
rezultă că , în aparenţă, clauza cu privire la preţ nu este una esenţială pentru
comercianţi. Spunem ”în aparenţă”, deoarece activitatea comercianţilor
urmăreşte obţinerea de profit şi anume din aceste considerente legiuitorul a
interzis donaţiile în relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ, cu
excepţia donaţiei neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale (art. 832
lit. c) din Codul civil). în art. 756 alin. (2), legiuitorul se preocupă, de fapt, de
determinarea mărimii preţului, în cazurile când comercianţii nu l-au indicat în
contract. Prin urmare, preţul este o clauză esenţială în orice contract de vânzare-
cumpărare, inclusiv între comercianţi. Chiar dacă preţul nu este prevăzut în
contractul de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi, acesta rezultă din
caracterul comercial al unei astfel de operaţiuni şi se determină în conformitate
cu art. 756 alin. (2) din Codul civil1. O soluţie contrară este în afara firescului,
or, în schimbul bunului, cumpărătorul este obligat să achite preţul, indiferent de
faptul că un contract de vânzare-cumpărare se încheie între părţi, care au sau nu
calitatea de comerciant.
1 Art. 756 alin. (2) din Codul civil: „Dacă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între
comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care
permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au
referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura
comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. în cazul în care
nu există contracte similare, se va considera. în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit
în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor”.
205
 Fiind însă esenţială pentru contractul de vânzare-cumpărare, clauza cu nati
privire la preţ este incompatibilă cu natura contractului de donaţie, care, în una
esenţă, este unul cu titlu gratuit. Totodată, donaţia este un contract cu titlu care
gratuit translativ de proprietate. Dacă însă bunul se transmite cu titlu gratuit în dev
posesie şi folosinţă unei persoane, vom fi în prezenţa contractului de comodat. din
In schimb, dacă bunul se transmite în posesie şi folosinţă cu titlu oneros pe un clăi
anumit termen, vom fi în prezenţa unui contract de locaţiune. Astfel, clauzele este
esenţiale specifice unui contract de vânzare-cumpărare nu sunt compatibile, de doa
exemplu, cu natura contractului de donaţie, care este esenţialmente cu titlu livr;
gratuit. La fel, clauzele specifice unui contract de locaţiune nu sunt compatibile asui
cu natura contractului de comodat. con
Dacă ar fi să analizăm câteva exemple, am putea menţiona că, în con
contractul de vânzare-cumpărare clauza cu privire la bun şi la preţ este una pre>
esenţială. Dacă, în schimbul bunului, se oferă un alt bun deja nu mai este cele
vorba de vânzare-cumpărare, ci de schimb. Clauza cu privire la preţ nici nu esei
poate fi concepută în contractul de donaţie, deoarece ar contraveni naturii nati
acestui contract. treb
La fel, în contractul de asigurare, esenţiale sunt clauzele ce se referă la riscul asigurat, la
suma asigurată, la prima de asigurare şi la termenul de con;
asigurare (începutul şi durata). Deseori, clauzele care reies din natura cara
contractului pot fi deduse din definiţia lui legală. Astfel, reieşind din priv
prevederile art.875 din Codul civil, care prevede că, prin contractul de şi/si
locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun Rap
determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesie eoni
temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie (s.n.), am putea deduce că cări
esenţiale pentru contractul de locaţiune sunt clauzele cu privire la bun, la preţ civi
şi la termen. Pret
Instituţia contractului civil reglementează transmiterea bunurilor, executarea
lucrărilor, prestarea serviciilor. în orice variantă dintre cele
menţionate, natura contractului poate fi redusă la patru parametri, fiecare msu
răspunzând la întrebarea: ce, cât, unde (pe cât timp) şi în ce mod?1 eoni
c) in al treilea rând, esenţiale sunt clauzele asupra cărora, la cererea supl
uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord. în virtutea principiului libertăţii călii
contractuale, părţile sunt în drept să stabilească conţinutul contractului prin (art.
includere în cuprinsul lui a oricăror clauze, în limitele normelor imperative de ???
drept. Această concluzie rezultă din prevederile art. 667 alin. (1) din Codul civil. Astfel, părţile pot
considera insuficiente clauzele esenţiale care reies din bun'
“des

' EparHHCKHH, M.H., BHTPHHCKHH, B.B. floeoeopuoe npaeo.

Kmiea nepeax. Ofmfue no.io.xcenux. c. 315.

206
 nr.părare, clauza cu natura contractului sau care sunt prevăzute ca atare prin lege. De aceea, dacă
donaţie, care, în una dintre părţi consideră necesară includerea în contract a unei clauze anumite
contract cu titlu cu care ar reglementa mai detaliat relaţiile economice dintre părţi, această clauză
titlu gratuit în ctului devine una esenţială, chiar dacă nu este prevăzută ca atare în lege şi nu rezultă
de comodat, titlu din natura contractului. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,
oneros pe un i .e. clauza privind livrarea bunului la domiciliul sau la sediul cumpărătorului nu
Astfel, clauzele sunt este una esenţială. Dacă cumpărătorul însă este de acord să încheie contract
compatibile, de doar cu condiţia includerii în el a unei astfel clauze, atunci clauza cu privire la
..almente cu titlu iu livrarea bunului va fi una esenţială. Prin urmare, dacă vânzătorul refuză să îşi
sunt compatibile asume şi obligaţia de livrare a bunului, ar fi nejustificat să considerăm
contractul ca fiind încheiat doar din simplul considerent că părţile au ajuns de
a menţiona că, în comun acord asupra clauzelor care reies din natura contractului sau care sunt
şi la preţ este una prevăzute ca atare prin lege. Ca să nu se poată opta pentru o soluţie contrară celei
deja nu mai este re enunţate anterior, legiuitorul a prevăzut, în art. 679 alin. (2), că sunt esenţiale nu
la preţ nici nu doar clauzele prevăzute ca atare prin lege sau cele care reies din natura
contraveni naturii contractului, ci şi clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie
realizat un acord.
./ele ce se referă la ri d) înal patrulea rând, esenţiale sunt clauzele cu privire la obiectul
la termenul de reies contractului. în sens larg, obiectul contractului include în sine tot spectrul
din natura Astfel, caracteristicilor în legătură cu care s-a încheiat contractul. Este vorba de datele
reieşind din prin privind obiectul, inclusiv calitatea, cantitatea şi preţul bunurilor date în posesie
contractul de rurţi şi/sau folosinţă sau în proprietate, ale lucrărilor executate şi serviciilor
(locatar) un bun - prestate. Raportat însă la clauzele esenţiale ale contractului, conceptul de
iosinţă şi posesie am obiect al contractului se restrânge, având un sens mult mai îngust, dezvăluirea
putea deduce că rivire esenţei căruia depinde de natura contractului şi de reglementarea acestuia în
la bun, la preţ Codul civil sau în alte legi. Astfel de caracteristici ale obiectului contractului,
ca preţul şi termenul, nu sunt specifice decât unor categorii de contracte.
>miterea bunurilor, în cea mai elementară formulă, obiectul contractului se exprimă prin
ariantă dintre cele întrebările “ce” şi “cu cât”? în unele cazuri însă, legiuitorul consideră
parametri, fiecare insuficienţi aceşti parametri, impunând condiţii suplimentare. Astfel, în
mod?1 contractul de vânzare-cumpărare, legiuitorul a reglementat anumite cerinţe
a cărora, la cererea suplimentare faţă de obiectul contractului, cum ar fi cele care se referă la
principiului libertăţii calitatea bunului (art. 763 şi 764 din Codul civil), la caracteristicile bunului (art.
-:ul contractului prin 772), la cantitatea bunului (art. 774), la sortimentul bunurilor (art.775-777), la
mielor imperative de garnitura de bunuri (art. 778), la ambalajul bunului (art. 779).
alin. (1) din Codul Necesitatea includerii în contract a clauzelor cu privire la cantitatea bunurilor se
-enţiate care reies din
justifică prin logică elementară: fără această clauză contractul ar fi
“despre nimic”. Cu toate acestea, în unele CâtegOTli df COlMCtEi Sîjtţ
Knusa nepeaH. OOuţue iPf0Slbl1 a determina din start cantitatea. De exemplu, în contractul de furnizare
a gazelor naturale sau a energiei electrice, cantitatea se va determina ulterior, în

207
dependenţă de necesităţile de consum ale consumatorului casnic. Astfel, însuşi Coc.
consumatorul casnic determină volumul gazelor naturale sau cantitatea de ci\il
energie electrică consumată. Nici în cazul acestor contracte nu am putea să uni\
afirmăm că lipseşte clauza cu privire la cantitate. Ea există, cantitatea urmând să
cump
fie determinată din consumul de facîo. în privinţa consumatorilor noncasnici, Cod¬
volumul gazelor naturale şi cantitatea de energie electrică se determină estimativ
în contract, ţinându-se cont de necesităţile consumatorului noncasnic1. ea.:
Astfel, în cazul diferitelor categorii de contracte, legiuitorul înaintează :a
cerinţe suplimentare faţă de obiectul lor. De exemplu, în contractul de arendă, pre*J
arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul arendei, un act în e\r^
care să descrie bunul arendat şi starea lui la momentul predării. La încetarea puţi
arendei, se aplică aceleaşi dispoziţii în modul corespunzător (art. 913 alin. (1) din nnorm
Codul civil). La fel, art. 7 din Legea cu privire la ipotecă reglementează re'e'-
condiţiile speciale pe care trebuie să le întrunescă obiectul ipotecii, iar art. 8-12 Cod.
din Legea cu privire la gaj reglementează condiţiile speciale pe care trebuie să le riscu
întrunescă obiectul gajului. De altfel, după cum rezultă din aceste două acte cara*;
legislative, natura bunului este determinantă pentru a califica un contract ca fiind cor.:’
de gaj sau de ipotecă. obi:
în contractul de antrepriză, obiect al contractului este lucrarea pe care cont
antreprenorul se obligă să o efectueze pentru client. Obiect al contractului de curr.j
prod
antrepriză poate fi atât producerea sau transformarea unui bun, cât şi obţinerea
unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări (art. 946 din Codul civil). Lucrarea e\ce
trebuie să corespundă calităţilor convenite de părţi. în cazul în care nu s-a
Codi
convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este
corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate con\
deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite (art. 948 din Codul civil). în mate
dac'
cazul în care antreprenorul sau prestatorul (în cazul contractului de prestări
servicii) este obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării contractului, ese
bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru efectuarea lucrărilor şi prestarea
serviciilor. Antreprenorul sau prestatorul datorează pentru bunuri aceleaşi ene
garanţii pe care le datorează vânzătorul (art. 938).
int<
Bunurile care pot constitui obiectul contractului pot fi individual
determinate sau determinate prin caractere generice (de exemplu, art. 1104 din cu

1 P
1 Pentru detalii, vezi: Anexa nr. 1 şi nr.2 la Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea gazelor
naturale, aprobat prin Hotărârea ANRE nr. 415 din 25.05. 2011 (Monitorul Oficial al Republicii nat
Moldova, 2011, nr. 131-133), precum şi Anexa nr. 1 şi 2 la Regulamentul pentru furnizarea şi RL
utilizarea energiei electrice, aprobat prin Hotărârea ANRE nr. 393 din l5.li.5M0 (Monitorul Oficial al 7%
Republicii Moldova, 2011, nr. 59-62). (M
2 R

208
 isnic. Astfel, însuşi Codul civil), corporale şi incorporale (de exemplu, art.800—802 din Codul
sau cantitatea de te ci\ii). mobile şi imobile, consumtibile şi neconsumtibile, precum şi uni\ersalităţi
nu am putea să . de fapt sau de drept (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a
cantitatea urmând întreprinderii ca un complex patrimonial unic, art. 817-822 din Codul civil),
iţa consumatorilor banii (art. 8 alin. (7) al Legii cu privire la gaj), valorile mobiliare.
iergie electrică se Spre deosebire de clauza cu privire la cantitate, clauza cu privire la
|ile consumatorului calitate nu este întotdeauna considerată ca fiind esenţială. Astfel, reieşind din
prevederile art. 589 din Codul civil, în cazul în care calitatea prestaţiei nu este
ciuitorul înaintează
expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel
mtractul de arendă,
puţin o calitate medie.
1 arendei, un act în
Această prevedere cu caracter general este concretizată şi detalizată în
rdării. La încetarea
normele Codului civil care se referă la anumite categorii de contracte. Astfel,
r (art. 913 alin. (1)
referindu-se la contractul de vânzare-cumpărare, art. 763 alin (2) lit. b) din
tecă reglementează
Codul civil prevede că fără vicii materiale este bunul care, la transferarea
jotecii, iar art. 8-12
riscurilor, are caracteristicile convenite. în cazul în care nu s-a convenit asupra
r pe care trebuie să
caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă corespunde destinaţiei stabilite în
in aceste două acte
contract sau utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod
Ica un contract ca
obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta ţinând
te lucrarea pe cont de felul bunului. în aceste caracteristici se includ şi cele pe care
care al contractului cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vânzătorului,
de an, cât şi producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi prin reclamă, cu
obţinerea iul civil). excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.
Lucrarea zul în La fel, referindu-se la contractul de antrepriză, art. 948 alin. (2) din
care nu s-a Codul civil prevede că lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile
materiale dacă este convenite. în cazul în care nu s-a convenit asupra unor calităţi, liberă de vicii
i. dacă nu se poate materiale este lucrarea corespunzătoare utilizării preconizate în contract sau,
n Codul civil). în dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite.
actului de prestări Totodată, există contracte în care clauza cu privire la calitate este una
rcesare executării esenţială, de exemplu în contractele de furnizare a gazelor naturale sau a
pentru efectuarea energiei electrice1.
datorul datorează il Standardele minime de calitate rezultă atât din actele normative
(art. 938). pot fi internaţionale şi naţionale, în baza prevederilor Legii nr. 590 din 22.09. 1995 cu
individual nplu, art. privire la standardizare1 2.
1104 din

ea şi utilizarea gazelor 1 Pentru detalii, vezi: Anexa nr. 1 şi 2 la Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea gazelor
\fonitorul Oficial a!
naturale, aprobat prin Hotărârea ANRE nr. 415 din 25.05. 2011 (Monitorul Oficial al Republicii
i Regulamentul pentru ’r
Moldova. 2011, nr. 131-133.), precum şi Anexa nr. 1 şl 1 la Regulamentul pQtttfU furnizarea
393 din 15.12.2010
şi utilizarea energiei electrice, aprobat prin Hotărârea ANRE nr. 393 din 15.12.2010 (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2011. nr. 59-62.).
2 Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 99-102.

209
 în cazul în care una dintre părţile contractante va solicita includerea în
contract a unei clauze privind calitatea la un standard mai mare decât cel
obişnuit, vom fi în prezenţa unei veritabile clauze esenţiale, asupra căreia, la
cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord.
2.2. Consecinţele neincluderii în contract a unei/unor clauze
esenţiale
Un ultim aspect care trebuie pus în discuţie referitor la clauzele
esenţiale se referă la consecinţele care survin în cazul în care părţile nu includ în
contract o anumită clauză esenţială. La prima vedere, răspunsul la această
întrebare pare simplu. Conform prevederilor art. 679 alin. (1) din Codul civil,
dacă părţile nu ajung la un acord privind clauzele lui esenţiale, contractul se
consideră neîncheiat. Dar, în acest sens, apare întrebarea: care este corelaţia
dintre noţiunea de “contract neîncheiat” şi “contract nul”? Sunt două concepte
distincte sau reprezintă două faţete ale unuia şi aceluiaşi concept? Am putea oare
aplica sancţiunea nulităţii în raport cu contractul care nu conţine clauze
esenţiale, prevăzute ca atare prin lege, sau în privinţa contractului care urmează
să fie încheiat într-o anumită formă, la cererea uneia dintre părţi, chiar dacă
legea nu prevede în mod necesar o asemenea condiţie de formă?
Problema prezintă interes, dat fiind faptul că, pe de o parte, din art. 220
alin. (1) al Codului civil reiese nulitatea actului juridic sau a clauzei care
contravine normelor imperative dacă legea nu prevede altfel, iar pe de alta, din
art. 679 alin. (1), coroborat cu art. 680 din Codul civil, rezultă considerarea
contractului ca fiind neîncheiat dacă părţile nu au ajuns la un acord privind
clauzele esenţiale sau nu au conferit contractului forma cerută de lege sau de o
parte contractantă, chiar dacă legea nu o prevede în mod obligatoriu. Am putea
oare să afirmăm în acest sens că prevederea art. 679 alin. (1) reprezintă anume
ceea ce „legea prevede altfel”, în sensul că s-ar aplica faţă de un contract care nu
include anumite clauze pe care legea le-a raportat la categoria celor esenţiale?
Analizând prevederile Codului civil în acest sens, s-ar părea că soluţia la
care a recurs legiuitorul nu întotdeauna este uniformă.
Astfel, în art. 108 alin. (1), legiuitorul a reglementat clauzele pe care
trebuie să le conţină actul de constituire a societăţii comerciale. Totodată, art.
110 alin. (2) lit. c) prevede că societatea comercială poate fi declarată nulă prin
hotărâre judecătorească, atunci când actul de constituire nu prevede denumirea
societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea capitalului social subscris sau
scopul societăţii. Evident, clauzele nominalizate la art. 110 alin. (2) lit. c) sunt
clauze esenţiale care reies din natura actului de constituite â
societăţii
210
oiicita includerea în comerciale. Fără a analiza conceptual sancţiunea nulităţii, care, în opinia
nai mare decât cel noastră, nu poate să vizeze un subiect de drept, ci doar un act juridic, apare
le. asupra căreia, la întrebarea: în ce măsură s-ar putea aplica prevederile art. 679 alin. (1) din Codul
civil faţă de situaţia respectivă?
Un alt exemplu se referă la forma actului juridic, respectiv a
unei/unor clauze contractului. Astfel, art. 680 din Codul civil prevede că, dacă pentru valabilitatea
contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o
anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii
r'eritor la clauzele condiţiei de formă. Prin urmare, din această prevedere legală rezultă că, dacă nu
ire părţile nu includ a fost respectată forma, contractul nu se consideră încheiat.
răspunsul la această Evident, dacă ne referim la cerinţa de formă asupra căreia, la cererea
1) din Codul civil, uneia dintre părţi, trebuie relizat un acord, aceasta reprezintă o clauză esenţială
liale, contractul se în sensul art. 679 alin. (2) din Codul civil.
care este corelaţia Cu toate acestea, art. 213 din Codul civil sancţionează cu nulitate actul
Sunt două concepte juridic încheiat fără respectarea cerinţelor de formă autentică.
concept? Am putea Din prevederile art. 212 al Codului civil rezultă că forma autentică este
nu conţine clauze obligatorie: a) dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu
:tului care urmează excepţia cazurilor prevăzute expres de lege; b) în cazurile prevăzute prin acordul
părţi, chiar dacă lă? părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică; c) în alte cazuri stabilite de
lege. De fapt, prevederea art. 212 lit. a) poate fi calificată ca un caz obligatoriu
parte, din art. 220 prevăzut de lege. în fond, prevederile art. 680 şi 212 coincid, forma autentică
au a clauzei care fiind obligatorie în cazurile expres prevăzute de lege şi în cele prevăzute prin
iar pe de alta, din acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică., Deşi dispoziţia
zultă considerarea acestor două norme juridice se referă la situaţii similare, nu acelaşi lucru însă s-
un acord privind ă ar putea spune despre sancţiunea care survine în cazul nerespectării formei
de lege sau de o autentice. Astfel, art. 213 prevede expres că sancţiunea ar fi nulitatea actului
gatoriu. Am putea contractului, iar din art. 680 rezultă că, în aceste cazuri, contractul se consideră
reprezintă anume ca neîncheiat.
e un contract care Prezintă interes soluţia pe care o regăsim în acest sens în Principiile
a categoria celor UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale. Astfel, conform
pct. 2.1.13 din Principii, atunci când, în timpulnegocierilor, una dintre părţi
ir părea că soluţia
insistă ca respectivul contract să nu fie încheiat până nu se ajunge la o
înţelegere asupra unor anumite probleme sau a unei anumite forme, nu se va
clauzele pe care
încheia contract până nu se ajunge la înţelegere în ceea ce priveşte acele
Liale. Totodată,
probleme sau acea formă. Prin urmare, din Principiile UNIDROIT aplicabile
art. declarată nulă
prevede denumirea contractelor comerciale internaţionale rezultă că soluţia care se impune în acest
prin
social subscris sau caz este a considera contractul neîncheiat,
alin. (2) lit. c) sunt în acest sens, în doctrina de specialitate nu există un consens. Astfel, în
isutuire a societăţii una şi aceeaşi lucrare, într-un capitol scris de unul şi acelaşi autor, lipsa unei

211
clauze esenţiale atrage nulitatea contractului, iar în alt capitol, neîncheierea
contractului1.
In doctrina- din Republica Moldova s-a menţionat că soluţionarea
acestei probleme depinde de temeiul în care o clauză este calificată ca fiind
esenţială. Dacă clauza este stabilită ca atare prin lege, un asemenea contract
este nul în virtutea dispoziţiei privind nulitatea actului juridic ce contravine
legii. In cazul în care clauza care este considerată esenţială de către una dintre
părţi nu a fost inclusă în contract, acesta este nul din cauza lipsei de
consimţământ - ca o condiţie de validitate a contractului. Partea care invocă
nulitatea contractului pe acest motiv trebuie să demonstreze că ea a cerut într-
adevăr ca asupraclauzei date să fie realizat un acord. Astfel, în opinia autorului
citat, sancţiunea care se aplică în astfel de cazuri este nulitatea.
Pe de altă parte, în doctrină1 2 3 s-a afumat că soluţia care se impune în
aceste cazuri este calificarea contractului ca neîncheiat, adică inexistent, în
favoarea acestei poziţii, autorii citaţi aduc două argumente. în primul rând,
atunci când se pune în discuţie nulitatea unui contract, trebuie totuşi să se facă
un raport la “ceva”. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un contract încheiat, însă la
încheierea lui au fost desconsiderate condiţiile de valabilitate. Atunci când se
pune problema referitor la un “contract neîncheiaf \ de fapt nu există nimic,
adică este vorba de un contract inexistent. Nu se poate pune problema nulităţii
prin raportare la un contract care, în genere, nu a fost încheiat. Prin urmare, a
pune semnul egalităţii între aceste două concepte se pare cel puţin discutabil.
Astfel, un contract neîncheiat nu există de fapt, iar dacă nu există, nu poate fi
pusă în discuţie problema declarării nulităţii lui.
în al doilea rând, consecinţele diferă din punctul de vedere al efectelor
care survin. Astfel, în cazul calificării contractului ca şi inexistent, consecinţele
care survin în cazul în care părţile au executat totuşi anumite obligaţii
contractuale se manifestă sub aspectul aplicării instituţiei îmbogăţirii fără justă
cauză, pe când, în cazul nulităţii contractului, consecinţele care survin sunt
specifice nulităţii, adică prestaţiile executate sau care trebuiau să fie executate în
baza unui contract nul se fac venit la stat.
Având în vedere faptul că, în Codul civil al Republicii Moldova, nu
există reglementat un astfel de efect al nulităţii actului juridic şi adaptând
afirmaţia respectivă la efectele nulităţii actului juridic civil prevăzute la art.

1 HOBIIUKHII, H.E., Jlymi, JI.A. Oâiifee ynenue 06 o6fi3ame.ibcm8ax.Vl3jwenbCTBO

fOpmumecKaa JiHTepaTypa, MocKBa, 1950, c. 148-149.
2 Băieşu, A. în: Drept civil. Drepturile reale. TeOI'ia geiKt'Ultt d obligaţiilor, I.S.F.E.P.
„Tipografia Centrală”, Chişinău, 2005, p. 321.
EparHHCKHH, M. H., BHTPHHCKHH, B. B. RoeoeopHoe npaeo. Kmiea nepecm. Ooup/e
nonootceum, c. 310.

212
 .apitol, neîncheierea
nat că soluţionarea \
calificată caftind n
asemenea contract :*
dic ce contravine ■c
ală de către una din
cauza lipsei de ■
Partea care invocă
că ea a cerut într-i
Astfel, în opinia ste
nulitatea, a care se
impune în Să
inexistent, rgumente.
:atea unui contract,
le. trebuie să existe
icerate condiţiile de
r« ntract neîncheiat”,
\ stent. Nu se poate
ir. genere, nu a fost
fc două concepte se 1
există de fapt, iar Ini
nulităţii lui. t \ adere
al efectelor sustent.
consecinţele fi
.aiumite obligaţii
brogăţirii fără justă
rie care survin sunt
feLu să fie executate
pib. cii Moldova, nu
jaridic şi adaptând
hril prevăzute la art.
ii» 1 .«ax. H3aaxe JI
bCTBO
paliilor, Î.S.F.E.P.
a nepean. Oouţue
219, se poate afirma că efectele specifice care decurg din nulitatea actului juridic
declarat nul se referă la obligaţia de restituire a prestaţiilor executate {restitutio
in integrum).
Care este totuşi soluţia adoptată de legiuitorul nostru, pe care am putea
să o considerăm ca fiind acceptabilă în acest sens? Cu alte cuvinte, se poate
afirma că art. 679 alin. (1) din Codul civil, coroborat cu art. 680, dau dreptul,
oare, a considera că în Codul civil al Republicii Moldova a fost reglementată
teoria inexistenţei?
In opinia noastră, soluţia care se impune este a considera contractul nul.
Faţă de argumentele prezentate mai sus, înaintăm următoarele obiecţii.
In primul rând, considerăm că inexistenţa se include organic în
conceptul de nulitate absolută. Pentru a argumenta cele menţionate, vom face o
scurtă incursiune în istorie pentru a vedea modul în care a evoluat teoria nulităţii,
precum şi pentru a dezvălui conţinutul teoriei inexistenţei.
Evident, leagănul majorităţii instituţiilor din dreptul civil modem a fost
dreptul privat roman. în dreptul privat roman primitiv, un act nul era considerat
ca şi cum nu ar exista, ca şi cum nu ar fi fost făcut niciodată: nullum est
negotium, nihil actum est; a fi nul sau a nu exista era acelaşi lucru, din punct de
vedere juridic. Nulitatea provenea din încălcarea legii sau din lipsa unei condiţii,
necesară la formarea actului. Această nulitate era civilă, se producea automat, de
plin drept. Şi actul era nul de la început, fără să mai fie nevoie ca nulitatea să fie
pronunţată de către justiţie1. Această soluţie se datora faptului că, în acea
perioadă, dreptul roman lega eficacitatea contractului de respectarea formelor
prescrise. Atât timp cât nu întrunea formalităţile prescrise, contractul se
considera inexistent şi fără efecte.
în epoca imperiului, se derogă de la formalismul impus contractelor de
către vechiul drept roman. Pentru a eluda prescripţiile legii şi a lipsi de efect un
act care, conform dreptului civil, era valabil, şi a face astfel să triumfe echitatea
asupra rigidităţii textului, pretorul acorda, în anumite cazuri, aşa-numita
restitutio in integrum împotriva actelor care pricinuiau o pagubă nedreaptă
autorului lor; astfel erau actele făcute sub imperiul violenţei sau de către un
minor de 25 ani. în virtutea acestei restitutio in integrum, actul nu mai putea
produce efecte, iar situaţia revenea la starea în care era înainte de crearea actului.
Pretorul nu putea, bineînţeles, să pronunţe direct nulitatea, fiindcă actul era
valabil după legea civilă, însă restituirea in integrum echivala cu anularea,
căci actul era rescindat, iar cel in a cărui favoare era pronunţată obţinea
restituirea a ceea ce dăduse. Astfel, alături de nulitatea civilă, apare o nulitate
Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al. Tratat de drept civil român. Voi. I,
Editura AII, Bucureşti, 1998, p. 113.
213
pretoriană. Aceasta din urmă diferă de cea civilă prin faptul că nu are loc de plin
drept şi nu putea fi pronunţată decât de magistrat în urma unei acţiuni în justiţie;
până la acordarea restituirii in integrum, actul era valabil şi producea efecte
valabile, astfel încât, în definitiv, actul era anulabil fără a fi nul: el era valabil
până la restituire, însă ameninţat de o posibilă anulare'.
In această dualitate istorică a nulităţilor se află originea teoriei modeme
a diferitelor grade de nulitate.
La sfîrşitul secolului XIX şi începutul celui următor, ia amploare teoria
clasică a nulităţii, de origine germană. Portivit acestei teorii, actul juridic este
comparat cu un organism susceptibil de a se naşte, a se îmbolnăvi, a se
însănătoşi şi a muri2. Astfel, comparat cu un organism uman, actul juridic se
arată valid ca un organism perfect sănătos. Actul juridic lovit de nulitate relativă
este ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul juridic lovit de
nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îi
aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism care nu a putut să prindă
viaţă.
Aşadar, la cele două grade de nulitate, care îşi au originea în dreptul
privat roman, se adaugă un al treilea grad, şi anume inexistenţa. Astfel, în
doctrina de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX, se recunoştea existenţa a
trei grade de nulitate: inexistenţa, nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Astfel,
actul este nul, de o nulitate absolută sau de plin drept când violează o dispoziţie
a legii sancţionatoare cu nulitate; actul este anulabil sau nul de o nulitate relativă
când ineficacitatea sa provine dintr-o manifestare imperfectă de voinţă, adică
din cauza unui viciu al voinţei sau din cauza incapacităţii autorului; actul este
inexistent când este lipsit de un element esenţial, indispensabil pentru formarea
sa3.
Fără a intra în detalii referitor la regimul juridic al nulităţii absolute sau
relative4, vom analiza succint, în cele ce urmează, inexistenţa actului juridic,
care, după cum am menţionat, era privită ca un grad distinct de nulitate alături
de nulitatea absolută şi de nulitatea relativă.
Teoria inexistenţei îşi are originea în materia căsătoriei, fiind creată de
doctrina modernă pentru a răspunde unei necesităţi practice. După o regulă
tradiţională, dar a cărei bază juridică este contestabilă, nulitatea căsătoriei nu

1 Ibidem.
2 Zlătescu, V. D. Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală,voi. I, Casa de Editură
“Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2000, p. 176.
5 Pentru detalii, vezi: Hamangiu, c., Rosetti-Bălănescu, 1„ BMcoianu. Al. (#, Ci(n VOli 1»
*T3

.114-124.
Pentru detalii, vezi: Creţu, I. Regimul juridic al nulităţii absolute, în: Studii juridice în
onoareaprof univ., dr.GheorgheChibac, CEP USM, Chişinău, 2013, p. 209-219.

214
 nu are loc putea fi cerută decât în cazurile în care legea o pronunţa în mod expres. Erau însă
de unei acţiuni cazuri în care legea omitea să pronunţe nulitatea şi era imposibil totuşi să se
în bil şi constate valabilitatea căsătoriei, nulitatea sa fiind evidentă. Atunci, doctrina,
producea a fi pentru a eluda regula că nu există nulitate fără text, neputând să declare, în lipsă
nul: el era de text, căsătoria nulă, a creat teoria inexistenţei: căsătoria nu este nulă, însă este
.eoriei modeme mai mult decât nulă, este inexistentă, astfel încât nu este nevoie de text expres
pentru a fi considerată ca ineficace.
amploare De la căsătorie, teoria inexistenţei a fost extinsă asupra altor acte. Astfel,
teoria e:ul a apărut, alături de nulitatea absolută şi de cea relativă, un al treilea fel de
juridic este nulitate: inexistenţa1.
".bolnăvi, a se Aşadar, un act ar fi inexistent când îi lipseşte un element esenţial, un
actul juridic se element de aşa natură încât ar fi imposibil ca actul să existe fără el. Nu există
it de nulitate . decât oaparenţă materială de act, dar actul nu poate avea oexistenţă juridică, fie
actul juridic numai aparentă sau provizorie.
ulă incurabilă, Nu toţi autorii însă au delimitat de la bun început cu exactitate nulitatea
nu a putut să absolută de inexistenţă, astfel încât unii numesc inexistente actele lovite de
nea în dreptul nulitate absolută, de plin drept. Alţii însă fac cu grijă delimitarea inexistenţei de
>:ţa. Astfel, nulitatea absolută. în sistemul lor, actul nul are o existenţă, deoarece întruneşte
în .ea elementele necesare la formarea sa şi este ineficace numai fiindcă încalcă o
existenţa a c prescripţie legală. Actului inexistent, dimpotrivă, îi lipsesc unul sau mai multe
iuti vă. Astfel, elemente de fapt, care, după natura sau obiectul lui, îi sunt indispensabile
d violează o formării sale, în absenţa cărora este imposibil să poată fi conceput în mod logic.
sau nul de o Actul inexistent nici nu ar putea fi anulat, deoarece nu se poate anula ceva care
.ire nu există. Judecătorul trebuie să recunoască, pur şi simplu, fie chiar din oficiu,
imperfectă inexistenţa actului.
incapacităţii Doctrina de specialitate1 2 a menţionat că această caracterizare a actului
ient esenţial,
absolute inexistent este exactă numai în sistemul celor care consideră că nulitatea absolută
sau actului nu operează de plin drept, ci numai în virtutea unei hotărâri a justiţiei.
juridic, Având în vedere faptul că atât doctrina reprezentativă3, cât şi
nulitate alături jurisprudenţa4 consideră că, în Republica Moldova, nulitatea absolută operează
lind creată de plin drept, iar o distincţie între nulitatea absolută şi inexistenţă nu poate fi
de apă o acceptată în prezent în ţara noastră.
regulă 1 Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al. Op. cit., voi. I, p. 120.
căsătoriei nu 2 Idem, p. 120.
3 Creţu, I. Regimul juridic al nulităţii absolute. în: Studii juridice în onoarea prof. univ. dr.
Gheorghe CH1BAC. Chişinău, CEP USM, 2013, p. 212-213.
ol. I. Casa de 4 Vezi: pct. 6 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. I din 07.07.2008 cu privire la
Op. cit., voi. I, aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează nulitatea actului juridic
civil, publicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie 11.4-5 difl 2009, Din prevederile pct. 6 al
udii juridice în acestei hotărâri explicative, rezultă că: "...actul juridic lovit de nulitate absolută este nul, ne fiind
9. necesară o hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii absolute”.

215
 Mai mult decât atât, teoria inexistenţei actului juridic a fost criticată
vehement în doctrină1. Astfel, s-a afirmat că teoria aşa-numitelor acte inexistente
este falsă şi inutilă. Falsă, în primul rând, pentru că, la origine, a urmărit
înlăturarea inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care, în realitate, nu exista,
iar în al doilea rând, pentru că nu se poate vorbi despre inexistenţa unui act
juridic atâta timp cât acesta crează o aparenţă în circuitul civil, având o existenţă
exterioară. Este inutilă deoarece, din punctul de vedere al efectelor, nu există
deosebire între anularea unui act pentru cauză de inexistenţă şi anularea lui
pentru cauză de nulitate absolută.
Astfel, în toate cazurile de nulitate, judecătorul constată ceva. în cazul
inexistenţei, constată lipsa unui element esenţial. în caz de nulitate absolută,
constată încălcarea unei dispoziţii legale imperative sau prohibitive. în fine,
chiar şi în caz de nulitate relativă, judecătorul nu face altceva decât să constate
viciul de voinţă sau incapacitatea. în regula generală, toate hotărârile
judecătoreşti sunt declarative, deci nu fac altceva decât să constate o stare de
drept anterioară. Aceasta şi este explicaţia aşa-zisului efect retroactiv al anulării
unui act lovit de nulitate relativă. Adevărul este că, în toate cazurile, judecătorul
constată cauza ineficacităţii actului, iar odată constatată cauza, el proclamă
nulitatea actului1 2.
De altfel, crearea sistemului inexistenţei se datorează credinţei eronate
că nu există nulitate fără text expres, iar doctrina a recurs la subterfugiul
inexistenţei pentru a eluda această regulă. într-adevăr, din prevederile art. 216
alin. (1) şi (2) rezultă că actul juridic este nul sau poate fi declarat nul în
temeiurile prevăzute de prezentul cod (s.n.). Prin urmare, în sistemul nostru de
drept, nulitatea poate fi doar expresă nu şi virtuală. Cu toate acestea, nu este
necesar a se recurge la subterfugiul inexistenţei pentru a eluda această regulă, în
temeiul art. 220 alin. (1) din Codul civil, actul juridic sau clauza care contravine
normelor imperative este nulă dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, în cazul
în care părţile nu au inclus în contract o clauză esenţială prevăzută ca atare prin
lege, contractual încheiat de ele are o existenţă materială, însă este nul în temeiul
art. 221 alin. (1) din Codul civil, deoarece contravine unei norme imperative de
drept.
După cum s-a menţionat în doctrină, un act juridic este nul atunci când
există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu îi
recunoaşte validitatea3. La fel ca o monedă falsă, actul juridic nul are o existenţă
de fapt, adică este un fapt juridic, dar nulitatea sa este legată nu de
1 Boroi, G. Op. cit., p. 178-180; Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, L, Băicoianu, AI. Op.
cit., voi. I, p. 121-123.
2 Idem, p. 123.
J Idem, p. 113.

216
- rost criticată faptul că el nu există, ci de faptul că nu generează consecinţele spre care a fost
•urnitelor acte i- orientată voinţa părţilor1.
ia origine, a ie. Putem deci afirma că noţiunea inexistenţei complică în mod inutil
in realitate, pre teoria nulităţilor, iar conceptul de inexistenţă poate fi înglobat fără niciun
inexistenţa i inconvenient în conceptul de nulitate absolută.
Această nulitate poate avea două cauze: fie existenţa unui obstacol
civil, având o le
legal, fie existenţa unui obstacol raţional; efectele sunt aceleaşi în ambele
al efectelor, cazuri. Astfel, ne reîntoarcem la nulitatea civilă a dreptului roman, din punctul
'.existenţă şi de vedere al sensului acestui cuvânt, nul ,şi al semnificaţiei lui literale: un act
-cv a. în cazul nul este un act inexistent în ochii legii1 2.
jitate absolută, In al doilea rând, dacă ne raportăm la efectele care survin în cazul
bune. în fme, cit declarării nulităţii şi la efectele care, în opinia autorilor citaţi3 mai sus, survin în
>ă constate pie cazul calificării contractului neîncheiat, menţionăm că, şi în cazul dat, nu există
hotărârile jftate deosebiri majore. Astfel, se consideră că, în cazul calificării contractului
o stare de i neîncheiat, se vor aplica normele privind îmbogăţirea Iară justă cauză, iar în
retroactiv al cazul calificării contractului nul, acele efecte special prevăzute de lege pentru
roate cazurile, sancţiunea nulităţii, în principal obligaţia părţilor de a îşi restitui una alteia tot
fctată cauza, el ceea ce au dobândit în urma executării actului juridic declarat nul (restitutio in
integram).
pdrnţei eronate Menţionăm că art. 219 alin. (2) din Codul civil, care reglementează
k subterfugiul acest efect, stipulând că fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în
cer: ie art. 216 baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilităţii de restituire, este obligată să
It- arat nul în rr- plătească contravaloarea prestaţiei, reglementează doar la nivel general această
: nostru de obligaţie de restituire. Dreptul comun însă în acest sens îl constituie prevederile
sestea. nu este Codului civil care se referă la îmbogăţirea fără justă cauză.
tcastă regulă. 11 Astfel, din prevederile art. 1389 alin. (1) al acestui cod, rezultă că
clauza care Ic persoana care, fără temei legal sau contractual (s.n.), a dobândit ceva
altfel. Prin Mză (acceptant) ca urmare a executării unei prestaţii de către o altă persoană
esenţială î o (prestator) sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia este obligată să
existenţă ivii. restituie acestei alte persoane ceea ce a primit sau a economisit. Totodată,
deoarece legiuitorul menţionează că nu este relevant faptul că îmbogăţirea fură justă
cauză a avut loc ca rezultat al comportamentului uneia dintre părţi, al unui terţ
ii atunci când
sau ca urmare a unei cauze independente de voinţa lor.
leâ legea nu îi e
Analizând această prevede legală prin raportare la art. 219 alin. (1), se
nul are o egată
poate deduce uşor faptul că, în cazul nulităţii, nu există niciun temei legal şi, cu
nu de
iroianu. Al. Op.
1 Creţu, I. Op. cit., p. 215.
" Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al. Op. cit., voi. I, p. 123.
3 BparHHCKHH, M. H., BHTPHHCKHH, B. B. JXozoeopme npcteo. Knuza nepeasi.
06uiue nonoDKeHun. c. 310.

217
atât mai mult, contractual în a cărui bază părţile contractului declarat nul să deţină bunurile
care au constituit obiectul prestaţiilor efectuate. Situaţia aceasta se datorează faptului că,
în conformitate cu art. 219 alin. (1) din Codul civil, actul juridic nul încetează cu efect
retroactiv în momentul încheierii, consacrând legal principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii, care este consecinţa unui principiu mai larg - quod nullum est, nullum producit
efectum. De altfel, şi principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in
integrum) este consecinţa acestui principiu general.
In lipsa unui temei legal sau contractual al părţilor de a deţine bunurile care au
constituit obiectul prestaţiilor efectuate, legiuitorul reglementează cu valoare de principiu, în
art. 219 alin. (2) din Codul civil, consecinţa acestui fapt, şi anume obligaţia fiecărei părţi de
a restitui tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilităţii de
restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei. în capitolul consacrat nulităţii
însă, legiuitorul nu dezvoltă conţinutul acestei obligaţii, ceea ce este firesc din moment ce, în
capitolul consacrat îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1389-1397), au fost reglementate prin
norme juridice reguli care reprezintă dreptul comun în materie de restituţie, indiferent de
faptul dacă cauza restituţiei o constituie nulitatea sau, de exemplu, rezoluţiunea contractului.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 738 din Codul civil, în cazul exercitării dreptului
de rezoluţiune, contractul încetează, iar părţile sunt degrevate de obligaţia de a presta,
trebuind să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate (s.n.). în acest sens,
în doctrina de specialitate1, s-a menţionat că, până în momentul desfiinţării contractului,
restituirea prestaţiilor efectuate de părţi nu are un temei contractual, ci unul extracontractual,
respectiv faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză. Evident, în cazul în care nu este
posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea în natură a prestaţiilor
efectuate, se pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la restituire. Prin urmare, atât faţă
de prevederile art. 219 alin. (2), cât şi faţă de cele ale art. 738 din Codul civil, se vor aplica
în mod subsidiar normele din cod care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, nu există nicio diferenţă sub aspectul efectelor pe care le produce obligaţia
de restituire în cazul nulităţii şi cel al îmbogăţirii tară justă cauză. Dimpotrivă, normele
juridice care reglementează aceste efecte se află în raport de complementarietate, astfel încât
normele privind îmbogăţirea fără justă cauză sunt de fapt o prelungire şi o dezvoltare a
normei cuprinsă în art. 219 alin. (2), care consacră din punct de vedere legal principiul
restitutio in integrum.

1 Stoica, V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 165.

218
îi declarat nul să în acest sens, nu există niciun fel de deosebire între conceptul de nulitate absolută
Situaţia aceasta din a contractului şi de inexistenţă. Prin urmare, am ajuns la concluzia că, în cazul în care
Codul civil, :entul părţile nu au ajuns la un acord asupra clauzelor esenţiale, contractul este lovit de nulitate.
încheierii, itaţii, care
este producit 2.3. Alte clauze
efectum. jsă
(restitutio in Particularităţile care reunesc clauzele esenţiale într-o categorie distinctă nu
generează controverse deosebite. Este vorba de clauzele necesare şi suficiente pentru
a deţine bunurile formarea contractelor în general şi anumitelor tipuri de contracte în particular. Astfel, clauze
eglementează cu esenţiale ale unui contract sunt prevederile contractuale necesare şi suficiente pentru a
onsecinţa acestui a considera că un contract este încheiat şi pentru a genera părţilor contractante drepturi şi
primit în baza este obligaţii.
obligată să t nulităţii Spre deosebire de clauzele esenţiale, delimitarea celor obişnuite şi facultative
însă, r este firesc din (întâmplătoare) are loc doar în doctrină, neexistând niciun text de lege care s-ar referi la ele.
(art. 1389-1397), ă în doctrina de specialitate nu există însă un consens în privinţa criteriilor caracteristice
dreptul comun Liţiei clauzelor obişnuite şi facultative şi nici a consecinţelor care decurg dintr-o astfel de
o constituie clasificare a clauzelor contractuale.
conformitate cu ii în opinia savantului rus Ioffe O.S1., de exemplu, categoriei clauzelor obişnuite i
dreptului de le se atribuie clauzele contractuale care nu au niciun efect asupra considerării unui contract ca
obligaţia de a fiind încheiat sau nu. Mai mult decât atât, nu există necesitatea de a include în contract
ealizate (s.n.). în nă clauze obişnuite, deoarece sunt formulate în legi sau în alte acte normative, iar, în virtutea
în momentul :iărţi faptului că au căzut de acord să încheie contract, părţile au căzut de acord să subordoneze
nu are un l juridic conţinutul contractului acelor reglementări care, în virtutea legii, se răsfrâng asupra
licit al sibilă contractului încheiat de drept şi fără nicio formalitate. Clauzele respective se numesc
repunerea râ a obişnuite, deoarece părţile viitorului contract au căzut de acord asupra soluţiei obişnuite a
prestaţiilor a unei anumite probleme, prevăzută în normele dispozitive de drept. De exemplu, încheind un
restituire. Prin cele contract de locaţiune, părţile cad de acord asupra soluţiei reglementate la art. 318 din Codul
ale art. 738 ; din cod civil, conform căreia riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul.
care Facultative(întămplătoare), în opinia autorului citat, sunt clauzele care, la fel,
nu au niciun efect asupra considerării unui contract ca fiind încheiat sau nu. Dacă clauzele
dor pe care le -lăţirii
obişnuite însă sunt reglementate de lege, iar din acest considerent se aplică şi devin parte a
fără justă efecte se
contractului doar prin simplul fapt al încheierii lui, atunci clauzele facultative vor deveni
află în mbogăţirea
parte a contractului doar dacă părţile le vor include în conţinutul lui. Deseori, cu ajutorul
fără
cuprinsă în art.
clauzelor facultative, părţile soluţionează anumite aspecte ale relaţiilor lor contractuale
'iul restitutio in

1 Ho<|)(})e, O. C. H36panHbie mpydbi e 4 m. T III. 06H3amejibcmeemoe npaeo.IOpudimecKuu

eşti, 1997, p. 165. ifeHmp Ilpecc, CaHKT-lleTepcGypr, 2004, c. 78-79.

219
nereglementate de lege. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, părţile pot conveni
cum anume să fie ambalat bunul în cazul expedierii de către vânzător cumpărătorului, cu ce
fel de vehicul va ti transportat etc. Clauzele facultative apar frecvent în urma modificării
clauzelor obişnuite, exprimate în norme dispozitive. Astfel, în opinia lui loffe O.S..
clauzele facultative reflectă voinţa părţilor de a modifica soluţia conţinută în anumite
norme juridice cu caracter dispozitiv, în timp ce clauzele obişnuite reflectă voinţa părţilor de
a cădea de acord cu soluţia din normele juridice dispozitive.
O poziţie similară ocupă şi savantul rus Noviţchi I.B.1 Dacă, în privinţa clauzelor
obişnuite, poziţiile celor doi autori coincid, considerând că, la această categorie, se atribuie
prevederile dispozitive ale legii, Noviţchii I.B., spre deosebire de loffe O.S., consideră că, la
categoria clauzelor facultative, se atribuie orice alte clauze decât cele esenţiale şi obişnuite în
a căror privinţă părţile au ajuns la un acord.
In doctrina de specialitate1 2, ambele poziţii au fost criticate. Astfel, referitor la
cele menţionate de loffe O.S., care delimitează clauzele obişnuite de cele facultative în
dependenţă de faptul că părţile au lăsat anumite aspecte ale contractului să fie reglementate
de norme dispozitive sau, prin voinţa lor, au derogat de la aceste norme, stabilind o altă
soluţie aplicabilă contractului lor, apare întrebarea: la ce categorie se atribuie clauzele care
soluţionează anumite aspecte din contractul încheiat de părţi prin norme dispozitive sau
supletive. Deoarece, potrivit punctului de vedere al lui loffe O.S., categoriile clauzelor
obişnuite sau facultative sunt limitate, urmează să atribuim clauzele asupra cărora părţile au
ajuns la un acord şi care nu sunt prevăzute în normele legislaţiei în vigoare la categoria
clauzelor esenţiale. Această concluzie corespunde prevederilor art. 679 alin. (2) din Codul
civil, care prevede că esenţiale sunt clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi,
trebuie realizat un acord.
Referitor la poziţia lui Noviţchii I.B., care atribuie categoriei de clauze facultative
orice alte clauze decât cele esenţiale şi obişnuite în a căror privinţă părţile au ajuns la un
acord, se menţionează că, în acest caz, apare în mod firesc întrebarea: prin ce se deosebeşte o
clauză facultativă de una esenţială? Astfel, legiuitorul atribuie categoriei de clauze esenţiale,
pe lângă altele, clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord.
Prin urmare, nu există o delimitare conceptuală netă între clauzele facultative şi cele

1 HOBMUKHU, H.E., Jlyrnj, JI.A. 06u\ee ynenue 06 ooHiame.ibcmsax. lixaaTe/ibCTBO

fOpujiHMecKafl JiHTepaiypa. MocKBa, 1950, c. 148.
2 EparHHCKHH, M.M.,BHTPHHCKHH, B.B. Romoym fljMO. KKM I1PIM
OOIIJUO
no.ioMemtx, c. 298.
 -cumpărare, esenţiale atât timp cât legiuitorul a atribuit clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre
:rii de către c. părţi, trebuie realizat un acord categoriei de clauze esenţiale.
Clauzele In doctrina de specialitate1 au fost exprimate opinii conform cărora, în categoria
xprimate în \e clauzelor obişnuite, se includ nu doar soluţiile reflectate în norme dispozitive, ci şi cele
reflectă reflectate în norme imperative. Această poziţie nu este însă în afara criticii. Orice acord de
juridice cu voinţe presupune posibilitatea de a alege între mai multe variante de reglementare una pe
ărţilor de a care părţile o consideră a fi optimă. Normele imperative exclud însă o astfel de opţiune,
deoarece clauzele contractului care contravin normelor imperative sunt nule (art. 220 alin.
. in privinţa i. (1) din Codul civil). Astfel, indiferent de rezultatul negocierilor şi de acordul părţilor,
la această i normele imperative oricum se vor aplica relaţiilor contractuale dintre părţi. La cele
I.B., spre menţionate se poate adăuga faptul că clauzele contractuale fac parte integrantă a
ultative, se contractului, iar ceea ce este caracteristic întregului este pe deplin caracteristic şi părţilor
ror privinţă sale integrante. în acest sens, este dificil a explica cum poate fi parte integrantă a unui
ate. Astfel, contract ceva asupra căruia nu doar că nu este necesar a realiza un acord, dar, în genere, este
bişnuite de inutil, deoarece clauzele contractului ce contravin normelor imperative sunt nule cu toate
aspecte ale mţa efectele caracteristice acestei sancţiuni de drept civil.
lor, au ractului Astfel, orice discuţie referitoare la calificarea normelor imperative ca fiind clauze
lor, iză anumite ale contractului încheiat de părţi este nu doar inutilă, dar şi lipsită de fundamentare
a supletive. le ştiinţifică profundă. Astfel, după ce au încheiat un contract, părţile cad de acord să îl supună
clauzelor /ele unui ansamblu de prevederi legislative care formează sistemul legislativ al unui stat şi nu
asupra în unor norme imperative concrete. Această concluzie se desprinde inclusiv din prevederile art.
normele t 1610 şi 1611 din Codul civil, care reglementează modul de determinare a legii aplicabile
concluzie raporturilor contractuale cu element de extraneitate. Dacă am accepta ideea conform căreia
prevede că ini. normele imperative s-ar include în categoria clauzelor obişnuite dacă părţile au încheiat un
trebuie anumit contract, atunci acest „dacă” este caracteristic pentru aplicarea practică a oricărei
norme juridice. Astfel, dacă persoana a urcat la volan, devin aplicabile prevederile
ei de clauze L r Regulamentului circulaţiei rutiere, dacă persoana participă la alegeri, devin aplicabile
privinţă r. mod prevederile Codului electoral şi ale legislaţiei electorale etc. Cei care consideră că normele
firesc b!ă? imperative sunt aplicabile unui contract sunt puşi într-o situaţie delicată atunci când se ridică
Astfel, He. întrebarea ce norme imperative urmează a fi considerate clauze ale contractului.
clauzele acord.
Prin lative şi
cele

»! _:e.ibCTBO

KT* Ooipue

1rpciDKdcvwKoe npaeo: TOM I: y^edmiK. Iloa pe^. Cepreeea, A.IL, TojiCToro, K).K. - 5-e H3A..
nepepao. H .aon. FIBOIOJI Jl.B POHCHHKOB, MocKBa, 2001, c. 492.

221
 Prin urmare, considerăm, de rând cu alţi autori1 că normele imperative e;
nu se includ în conţinutul contractului. ^
Corelaţia contractului, ca fapt juridic, cu normele dispozitive comportă d
anumite particularităţi, din considerentul că însele normele dispozitive ci
reprezintă o variantă condiţionată a normelor imperative. Astfel, dacă părţile nu s<
derogă, prin acordul lor, de la soluţia obişnuită dintr-o normă dispozitivă, ai
aceasta devine obligatorie şi se transformă într-o normă imperativă. De fi
exemplu, dacă, în contractul de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, părţile nu ir
derogă, prin acordul lor, de la regula prevăzută la art. 321 alin.(l), conform căreia dreptul de proprietate este
transmis dobânditorului în momentul predării a]
bunului mobil şi dacă nici legea nu prevede altfel, dreptul de proprietate va trece de la vânzător la cumpărător în
momentul predării bunului. Prin urmare, p<
atât normele imperative, cât şi cele dispozitive (dacă părţile nu au derogat, prin c<
acordul lor, de la soluţia obişnuită pe care o conţin) devin automat reguli de la
conduită pentru părţile care au încheiat contractul. Din momentul încheierii ai
contractului, normele cu caracter dispozitiv, dacă nu s-au derogat de la p<
conţinutul lor, devin pe deplin aplicabile raporturilor dintre părţi, fiind ar
obligatorii şi urmând a fi respectate. în acest sens, şi normele dispozitive ar as
trebui considerate ca nefacând parte din conţinutul contractului. în cazul în care în
părţile se folosesc de posibilitatea conferită de normele dispozitive în sensul că in
derogă de la soluţia pe care acestea o conţin, am putea să vorbim despre o se
clauză contractuală. Având însă în vedere faptul că această derogare reprezintă pr
acordul părţilor asupra unor anumite clauze contractuale, aceste clauze se vor re
atribui categoriei celor esenţiale în temeiul art. 679 alin. (2) din Codul civil, m
adică vor fi calificate ca şi clauze asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, sc
trebuie realizat un acord. Prin urmare, clauzele pe care unii autori le consideră at
facultative (întâmplătoare) în virtutea faptului că ele conţin o altă reglementare cc
a raporturilor juridice contractuale decât cea conţinută în prevederile legale cc
dispozitive sunt, de fapt, clauze esenţiale reprezentând rezultatul acordului de es
voinţe al părţilor. di
în viziunea lui Ioffe O.S.2, clauzele facultative se aseamănă cu cele esenţiale, deoarece ambele produc
efecte din momentul în care au fost incluse cli
în contract. Mai mult decât atât, o clauză facultativă (întâmplătoare) apare doar ac
atunci când una dintre părţi solicită realizarea unui acord în privinţa ei. în ci;
asemenea circumstanţe, dispare orice distincţie între clauzele esenţiale şi cele irr
facultative. Totuşi, în opinia autorului citat, între cele două categorii de clauze _
__ 1 l
1 EpamHCKiiH, M.H.,BHTPHHCKHH B.B. fioi’oeopnoe npaeo. Knuea nepean. Odupte
nonooKeHUH, c. 301.
2 Hocjxjie, O.C. Mjopaitiibie mpydbi e 4 m. T III. OoHJume.ibcmeeHiioe npaeo. IOPMAHHCCKHH
ueHTp Ilpecc, CaHKT-neTepc6ypr, 2004, c. 79.

222
 - .c imperative există deosebiri, acestea manifestându-se anume atunci când apare un litigiu referitor \a
încheierea contractului. \n lipsa unui acord privind clauzele atribuite de lege categoriei celor
Btive comportă esenţiale, nu se poate vorbi în genere despre existenţa contractului. Dar dacă una dintre părţi
ic dispozitive Cu neagă încheierea contractului bazându-se pe lipsa unei clauze asupra căreia, la cererea ei,
că părţile nu Bă urma să fie realizat un acord, atunci, din considerentul că o astfel de clauză este facultativă,
cispozitivă, rr^ contractul poate fi considerat încheiat doar dacă se face dovada faptului că, într-adevăr, s-a
eraţi vă. De Brii. insistat în privinţa acestei clauze.
părţile nu c.i i). Pe aceeaşi poziţie se află şi unii reprezentanţi ai doctrinei'de drept civil apărută
conform nentul după adoptarea Codului civil al Federaţiei Ruse.
predării "■ Nu putem fi de acord cu o astfel de părere din simplul considerent că, potrivit
prietate va L Prin poziţiei autorilor citaţi, şi într-un caz, şi în altul, contractul se va considera neîncheiat. Mai
urmare, L mult decât atât, chiar şi prevederile legale, în vigoare la momentul formulării unei asemenea
ccrogat, prin >r poziţii de către Ioffe O.S., şi prevederile art. 432 al Codului civil al Federaţiei Ruse în baza
a: reguli de mul cărora a fost formulată poziţia autorilor manualului de drept civil la care am făcut referinţă,
încheierii eerogat precum şi art. 679 alin. (2) din Codul civil atribuie categoriei clauzelor esenţiale clauzele
de la e părţi, asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord. Faptul că, în anumite
fiind c spozitive cazuri, este suficient să se facă dovada faptului că în contract nu se includ clauzele prevăzute
ar □ ^zul în care de lege ca fiind esenţiale, iar în altele este necesar să se facă dovada faptului că una dintre
. in sensul că părţi a cerut realizarea unui acord în privinţa unor clauze contractuale, nu reprezintă un
[bim despre o 5'c argument care ar permite recunoaşterea existenţei clauzelor facultative distinct de cele
reprezintă clauze esenţiale. Din moment ce vor fi aduse probe corespunzătoare, nu ar putea fi admisă o altă
se vor s C odul soluţie decât cea conform căreia contractul nu a fost încheiat. Mai mult decât atât, în cazul
civil, când una dintre părţi cere ca o anumită clauză să fie inclusă în contract, clauza va deveni
_ dintre părţi, i c parte integrantă a contractului dacă cealaltă parte va consimţi în acest sens. în cazul dat, nu
consideră există nicio deosebire dintre clauzele esenţiale „facultative” şi clauzele esenţiale asupra
reglementare > cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord.
cerile legale Prin urmare, nu există temeiuri care ar permite evidenţierea, pe lângă clauzele
acordului de esenţiale, a altor clauze cum ar fi cele obişnuite sau facultative. De aceea, ne exprimăm încă
o dată poziţia, de rând cu alţi autori1 2, că, în afară de clauzele esenţiale, nu pot să existe alte
nană cu cele u
categorii de clauze în funcţie de importanţa şi de impactul lor asupra existenţei contractului.
fost incluse "O
Totul se reduce la
apare doar r/.inţa
ei. în siţiale şi
cele r.: de clauze

• Ooitfue

f CiUHHeCKHH
1 rpcvfcdaHCKoe npaeo: TOM 1: Y^eânun. no,a pe.a. CepreeBa, A.n.,
ToJiCToro, K).K. — 5-e injx., nepepaG. M aon. IIBOIOJI Jl.B Po)KHHKOB,
2 BpaiHHCKMÎi, M.H., BHTPHHCKHH, B.B. JJoeoeopuoe npaeo. Kmiza
MoCKBa, 2001, C. 492.
nepean. Ooupie no.ioofcemiH, c. 302.

223
faptul că unele clauze devin parte a contractului în virtutea prevederilor imperative ale legii,
altele, în virtutea faptului că părţile s-au folosit de posibilitatea de a deroga, prin acordul
lor, de la prevederile dispozitive ale normelor juridice, a treia categorie de clauze, reieşind
din natura unui anumit tip de contract, iar a patra categorie, datorită insistenţei uneia dintre
părţi de a le include în contract. Ultima categorie de clauze include atât clauzele prin care
părţile au derogat de la prevederile cu caracter dispozitiv ale normelor juridice, cât şi
clauzele pe care le-au creat ele însele, în virtutea principiului libertăţii contractuale, deşi nu
sunt reglementate prin lege.

§3. CLAUZELE CONTRACTUALE STANDARD 3.1.

Conceptul, scopul, definiţia

In virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile contractante pot încheia în
mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor
(art. 667 alin. (1) din Codul civil). Deşi norma citată se referă la ambele părţi contractante,
sunt destul de frecvente cazurile când doar una dintre părţile contractante stabileşte
conţinutul contractului, cealaltă având posibilitatea să opteze între a îl încheia sau nu. Acest
lucru se întâmplă în cazul contractului de adeziune, a cărui existenţă este nominalizată de
legiuitor în art. 666 alin. (3) din Codul civil prin opoziţie cu contractele negociate.
într-adevăr, necesitatea asigurării unei dinamici sporite circuitului civil în vederea
dezvoltării economice durabile şi stabile umbreşte un aspect important al principiului
libertăţii contractuale şi determină legiuitorii moderni să consacre excepţii de la acesta. în
prezent, economia modernă este de neconceput fără producţia în masă a mărfurilor,
lucrărilor şi serviciilor. Frecvenţa cu care se încheie contracte pentru asigurarea distribuirii
bunurilor de larg consum reclamă necesitatea utilizării contractelor standardizate, care nu
sunt rodul negocierilor, ci, dimpotrivă, exclud această posibilitate. în acest sens, clauzele
contractului sunt formulate anticipat de o parte contractantă, iar posibilitatea de negociere a
acestora este practic exclusă. Totalitatea clauzelor contractuale care se includ în contractul
anticipat de către o parte contractantă sunt cunoscute sub denumirea de clauze
contractuale generale sau clauze contractuale standard. Evident, nu este exclusă
posibilitatea combinării clauzelor standard cu cele negociate, după cum este posibil ca un
contract să conţină în exclusivitate clauze standard.
Utilizarea clauzelor contractuale standard are loc între comercianţi, precum şi între
comercianţi şi consumatori. Astfel, în lanţul prodU^tOT-
distribuitor-consumator final, utilizarea clauzelor contractuale standard poate fi
 prevederilor realizată cu uşurinţă atât în raporturile dintre producători şi distribuitori, cât şi in raporturile
folosit de dintre distribuitori şi consumatori.
nozitive ale Cu toate acestea, legiuitorul oferă o protecţie mai mare subiecţilor de drept care nu
..mii anumit au calitatea de întreprinzător, în special consumatorilor. Astfel, din art. 720 alin. (1) al
părţi de a Codului civil rezultă că prevederile art. 712 alin.(3) şi (5), precum şi prevederile art.718 şi
prin care lor 719 nu se aplică în cazul clauzelor contractuale standard care se folosesc faţă de un
juridice, întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim
libertăţii special de drept public.
Totodată, din prevederile art. 72 alin. (2), rezultă că prevederile art.716 alin. (1) şi
(2) se aplică în cazurile stipulate în prezentul articol la alin.(l) în măsura în care aceasta are
ca urmare nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. în acest caz, se
vor lua în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.
Prin urmare, deosebirea dintre un consumator şi un întreprinzător în acest sens, ar
fi că în cazul întreprinzătorilor controlul echităţii se realizează doar dacă clauzele din
contract se regăsesc în listele specificate la art. 718 şi 719, fiind vorba despre un control
actante pot numerus clausus şi nu un control general, care în cazul în care aderentul are calitatea de
racte şi pot consumator, nu se limitează doar la listele specificate la art. 718 şi 719. Astfel, aderentul
citată se care are calitatea de consumator va putea invoca caracterul inechitabil al unei clauze
când doar standard ori de câte ori va demonstra că aceasta îl prejudiciază disproporţionat conform
[altă având criteriilor specificate în art. 716, alin. (1).
în cazul tor De asemenea, cele cinci etape, analizate mai jos, ale mecanismului de control al
în art. clauzelor contractuale standard se aplică doar în privinţa aderenţilor care au calitatea de
consumator, iar în cazul în care aderentul are calitatea de întreprinzător, vom fi în prezenţa
ului civil n
unui mecanism de control simplificat, constituit din patru etape, şi anume: stabilirea naturii
aspect
juridice (1), controlul clauzelor surprinzătoare (2), controlul echităţii, care are loc doar în
moderni este
temeiul art. 716 alin. (1) şi (2), din Codul civil şi stabilirea efectelor neincluderii sau
de
nulităţii clauzelor contractuale standard, în temeiul aceluiaşi articol alin.(4). Astfel, în cazul
serviciilor,
întreprinzătorilor se va omite treapta de control referitor la >:abilirea încorporării valabile a
bunurilor ,
clauzelor contractuale standard în contract şi, ce la etapa de stabilire a naturii juridice, se va
care nu în
trece la etapa de control al cauzelor surprinzătoare.
acest :tantă,
i Clauzele contractuale standard prezintă deopotrivă atât avantaje, cât şi deza\ antaje.
iar clauzelor
Dintre avantajele clauzelor contractuale standard se pot menţiona:
itractantă a) reducerea costurilor aferente încheierii contractului prin reducerea la ~ um sau,
clauze în genere, prin excluderea negocierilor;
combinării

contract să

:omercianţi,
producător-
poate fi

225
 b) accelerarea procesului de încheiere a contractului,
circumstanţă deloc neglijabilă în condiţiile necesităţii de încheiere a contractului cu
un număr mare de clienţi;
c) reglementarea detaliată şi calitativă a relaţiilor economice dintre părţile
contractante, dacă clauzele contractuale standard sunt formulate de partea contractantă care
dispune de resurse economice şi umane suficiente în acest sens.
Trăsătura definitorie a clauzelor contractuale standard se manifestă prin impunerea
lor de către o parte celeilalte părţi. în dreptul german, pentru a se reda cu exactitate esenţa
acestor tipuri de contracte, se foloseşte noţiunea de contract impus {dikt ierte r
Vertrag).
Dintre dezavantajele, în acest sens, ale clauzelor contractuale standard , pot fi
menţionate:
a) conferirea pentru utilizatorul clauzelor contractuale standard a unor drepturi
suplimentare în raport cu aderentul, ceea ce, în consecinţă, ar putea afecta echilibrul
contractului (de exemplu, dreptul de a majora unilateral preţul după încheierea contractului
fără stabilirea unor criterii clare, precise şi concrete, dreptul de a modifica sau rezilia
unilateral contractul, chiar şi în lipsa unei neexecutări esenţiale a obligaţiilor din partea
aderentului);
b) impunerea în sarcina aderentului a unor obligaţii suplimentare, care, de
asemenea, ar putea afecta echilibrul contractului;
c) atribuirea riscurilor şi a plăţii contractului în sarcina aderentului;
d) limitarea sau excluderea disproporţionată a răspunderii utilizatorului şi
instituirea unei răspunderi excesive aderentului.
Prin urmare, clauzele contractuale standard pot fi inechitabile, afectând echilibrul
contractului. în condiţiile în care clauzele^ contractuale sunt negociate, nu apar probleme
faţă de aspectele invocate. în condiţiile în care clauzele contractuale standard reflectă şi
reprezintă de fapt voinţa doar a unei părţi contractante, apare necesitatea reglementării prin
lege a limitelor admisibile, până la care această voinţă poate să ajungă, pentru asigurarea
efectivă a exercitării principiului egalităţii între participanţii la raporturile juridice civile,
consacrat la art. 1 alin. (1) din Codul civil. După cum s-a menţionat, principiul libertăţii
contractuale nu este absolut, ci unul limitat. Limitarea principiului libertăţii contractuale este
justificat şi de necesitatea de a se asigura protecţie părţii mai slabe în contract, care, în cazul
contractelor cu clauze standard, este, de regulă, consumatorul. Astfel, se va asigura egalitatea
între participanţii la circuitul civil, în sensul limitării posibilităţii discreţionare a utilizatorilor
de a abuza de posibilitatea includerii în contract a clauzelor
contractuale standard în defavoarea aderenţilor, şi se va asigUld
CCtlililMl contractual.

226
ui. circumstanţă Intervenţia legiuitorului în acest sens se impune şi este obligatorie. La nivelul
îtractului cu un Uniunii Europene a fost adoptată în acest sens Directiva 93/13/EEC privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1. Această directivă urma să fie
conomice dintre nt implementată în toate ţările membre ale Uniunii Europene până
formulate de ane la 31 decembrie 1994, reprezentând un mijloc important de suprimare a clauzelor
suficiente în inechitabile în contractele încheiate cu consumatorii. în procesul implementării directivei la
>c manifestă prin nivel naţional, statele membre sunt în drept să stabilească o protecţie sporită a
nan, pentru a se eşte consumatorilor, dar nu pot stabili standarde mai joase decât cele prevăzute în acest
noţiunea de document.
Tn Republica Moldova, reglementarea juridică a clauzelor contractuale standard are
ictuale standard, loc în Codul civil (art. 712-720), în Legea nr. 256 din 09.12.2011 privind clauzele abuzive
1 în contractele încheiate cu consumatorii,1 2 precum şi în Legea nr. 105 din 13.03.2003
>tandard a privind protecţia consumatorilor 3.
unor 'ecinţă, ar Referitor la clauzele contractuale standard, menţionăm că doar un număr restrâns
putea , unilateral de state le reglementează ca pe o instituţie juridică separată. Ca exemplu în acest sens, poate fi
preţul :lare, precise menţionată Germania (§305-310 BGB), precum şi Republica Moldova (art. 712-720 din
şi L chiar şi în lipsa Codul civil). în alte ţări, reglementarea clauzelor contractuale standard se efectuează doar în
r.imentare, care, cadrul protecţiei oferite consumatorilor. în acest sens, de protecţie împotriva clauzelor
inechitabile beneficiază doar consumatorii, nu şi antreprenorii.
aderentului; erii De exemplu, noul Cod civil al României nu conţine prevederi în acest sens,
utilizatorului legiuitorul român limitându-se să menţioneze, la art. 1177, că contractul încheiat cu
consumatorii este supus legilor speciale, completate de dispoziţiile codului. în schimb, într-o
hitabile, afectând .
serie de acte normative4, legiuitorul român reglementează detaliat aspecte ce se referă la
ntractuale sunt
clauzele contractuale standard. Relevăm că nici Codul civil al Federaţiei Ruse, nici Codul
condiţiile în care
civil al Ucrainei nu conţin reglementări ale clauzelor contractuale standard.
r.nţa doar a unei le_e
Considerăm, de rând cu alţi autori3, că soluţia implementată de legiuitorul moldav,
a limitelor jentru
care s-a inspirat de la cel german, este mai reuşită, întrucât oferă o anumită protecţie şi
asigurarea iţii la
întreprinzătorilor. Mai mult decât atât, în opinia noastră, adoptarea Legii privind clauzele
raporturile L După
abuzive în contractele încheiate cu
cum s-a . ci unul
limitat, e necesitatea
de a L contractelor
cu -' gura egalitatea 1 Adoptată de Consiliul Comunităţilor Europene. Publicată în: Jurnalul
lăţii discreţionare Oficial al Uniunii Europene nr. L 95 din 21 aprilie 1993.
■•-act a clauzelor 2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 38-41.
} Idem,2003, nr. 126-131.
tigura echilibrul 4 Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianţi şi consumatori; Legea nr. 363/2007 privind combaterea

practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului etc.
Caciurenco, A. Clauzele contractuale standard, în: Ghidul judecătorului în
materie civilă şi comercială. Chişinău, 2005, p. 237.
227
consumatorii, operarea de modificări şi completări în Legea privind protecţia
consumatorilor în sensul reglementării clauzelor abuzive nu era neaDărat necesara din
moment ce Codul civil conţinea deja un mecanism adecvat în acest sens in art 712-720,
clauzele abuzive fiind, de fapt, clauze inechitabile, controlul clauzelor inechitabile având
loc în temeiul art. 719 718 si 716 în consecutivitatea enunţată. ’ * ’ In

rrm urmare, din punct de vedere tehnico-legislativ, legiuitorul urma să opteze

pentru reglementarea clauzelor contractuale standard fie în Codul civil ţie in legi speciale, în
speţă în Legea privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi Legea
privind protecţia consumatorilor. Cu toate acestea, legiuitorul a ales să reglementeze şi în
Codul civil, şi în legi speciale
clauzele inechitabile (abuzive). p e
Definiţia clauzelor contractuale standard o regăsim în art. 712 alin. (1) din Codul
civil, care prevede că sunt clauze contractuale standard toate clauzele formulate anticipat
pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă
celeilalte părţi la încheierea contractului. La fel, în conformitate cu art. 2.1.19 alin.(2) din
Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale, clauzele standard
sunt prevederi, pregătite în avans pentru uzul general şi repetat de către o parte şi sunt
folosite, de fapt, fără negociere cu cealaltă parte.
Din aceste definiţii rezultă următoarele elemente definitorii ale

clauzelor contractuale standard:

a) Clauzele contractuale standard sunt formulate anticipat, adică pregătite în avans
de către utilizator. în acest sens, art. 720 alin. (4) lit. a) din Codul civil instituie o prezumţie
privind considerarea clauzelor contractuale standard ca fiind stabilite de către întreprinzător
dacă nu au fost introduse în
contract de către consumator.
b) Clauzele contractuale standard sunt destinate utilizării multiple (“pentru o
multitudine de contracte”, cum menţionează legiuitorul în art. 712 alin.(l) din Codul civil).
Nu are importanţă numărul clauzelor, ci faptul că sunt destinate utilizării multiple. Astfel,
ar putea să existe un contract în cadrul căruia să fie doar o clauză standard, celelalte fiind
negociate. Legiuitorul a reglementat o excepţie de la această regulă în art. 720 alin. (4) lit.
b) din Codul civil. Astfel, art.715-719 se aplică la clauzele contractuale reformulate şi
atunci când acestea sunt determinate pentru o singură folosinţă, precum şi în măsura în care
consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza
reformulării lor;
c) Prezentarea clauzelor contractuale standard de către utilizator aderentului.
Forma prezentării, precum şi modul de prezentai Î1U JU importanţă, astfel încât clauzele
contractuale standard ar putea fi prezentate
aderentului pe un suport de hârtie, în formă electronică, afişate la sediul utilizatorului sau în
orice alt mod. La fel, este indiferent dacă prevederile formează un document separat ori sunt
parte a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea nu importă numărul clauzelor şi
nici forma contractului (art. 712 alin. (1) din Codul civil). Prezentarea de către utilizator a
clauzelor contractuale standard aderentului este obligatorie pentru a considera o clauză
contractuală standard ca parte a contractului. Astfel, clauzele contractuale standard devin
numai atunci parte a contractului când partea care le propune le aduce, în momentul încheierii
contractului, în mod expres la cunoştinţă celeilalte părţi sau îi asigură în alt mod, luând în
considerare şi handicapul acesteia, posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul lor şi, când
cealaltă parte este de acord, să le accepte (art. 712 alin. (3)).
Pentru a califica o clauză contractuală ca fiind standard, aceste elemente definitorii
trebuie să fie întrunite cumulativ. Din prevederile art. 712 alin. (2) rezultă că nu există
clauze contractuale standard în măsura în care Condiţiile contractului au fost negociate în
particular între părţi. Pentru a contracara eventualele abuzuri ale utilizatorilor, este necesar ca
instanţa de judecată să verifice faptul dat, în sensul că, dacă negocierile au avut un caracter
pur formal, iar aderentul nu a avut posibilitatea reală de a influenţa conţinutul contractului,
clauzele contractuale urmează să fie supuse controlului echităţii.

3.2. Regimul juridic

Mecanismul de protecţie instituit de legiuitor în domeniul clauzelor contractuale
standard se prezintă ca o structură complexă, alcătuită din câteva trepte.
înainte de a fi supusă controlului, o clauză contractuală standard urmează să fie
analizată sub aspectul domeniului de aplicare. Astfel, din prevederile art. 720 alin. (5) al
Codului civil rezultă că dispoziţiile art. 712-720 se aplică contractelor încheiate cu
consumatorii în măsura în care nu contravin prevederilor legii speciale şi nu se aplică în
cazul contractelor ce ţin de domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor
comerciale.
în cele ce urmează, se va face analiza pe etape a mecanismului de protecţie
instituit de legiuitor în domeniul clauzelor contractuale standard.
1) în cadrul primei etape, urmează să fie stabilită natura juridică a unei
clauze contractuale suspecte. Astfel, dacă întruneşte elementele prevăzute la art. 712 alin.
(1) şi (2) din Codul civil, clauza contractuală poate fi calificată drept o clauză contractuală
standard, fiind pasibilă de un control ulterior. Astfel, este necesară formularea anticipată a
clauzei, adică pregătirea în avans de către utilizator (i), clauzele contractuale
standard să fie destinate linei