ECOGRAFIA SPAŢIULUI

RETROPERITONEAL
autor1, autor2

Spaţiul retroperitoneal este transductori sectoriali sau convecşi cu

delimitat de foiţa peritoneală
posterioară (situată anterior), coloana
vertebrală şi planul muscular profund
al abdomenului. (posterior), diafragm
(superior) şi planşeul muscular al
pelvisului (inferior). Acest spaţiu
conţine elemente vasculare (aorta
abdominală, vena cavă inferioară şi
tributarele lor), structuri limfatice şi
nervoase, pancreasul, rinichii şi
glandele suprarenale precum şi
segmentele retroperitoneale ale unor
porţiuni ale tubului digestiv
(duodenul, colonul ascendent şi o
porţiune din cel descendent).
În acest capitol vom prezenta
examinarea ecografică a vaselor mari
abdominale şi a glandelor
suprarenale, celelalte structuri şi
organe conţinute în spaţiul
retroperitoneal fiind tratate separat.
Metodologie de examina-
re
Explorarea ultrasonografică a
spaţiului retroperitoneal se face cu
pacientul à jeun, în decubit dorsal,
lateral sau ventral, utilizând
frecvenţa de 3,5-5 MHz. Se practică
secţiuni transversale, longitudinale
sau oblice recurente la nivelul etajului
abdominal superior, mijlociu sau
inferior. Este obligatorie identificarea
rinichilor ca element anatomic de
referinţă faţă de care se raportează
eventualele tumori sau formaţiuni
patologice situate la nivel
retroperitoneal. Secţiunile obţinute cu
pacientul în decubit lateral stâng sau
drept utilizează “fereastra ecografică
hepatică sau splenică” fapt ce permite
vizualizarea glandelor suprarenale şi a
reperelor vasculare chiar în condiţii
relativ dificile de examinare (pacienţi
obezi sau meteorizaţi).
În treimea mijlocie şi inferioară a
abdomenului interpunerea anselor
intestinale poate crea dificultăţi în
explorarea structurilor profunde, de
aceea este necesar de multe ori
abordul lombar folosind ca fereastră
ecografică rinichii sau masele
musculare lombare (pacientul este
aşezat în decubit lateral sau ventral).
Este necesar ca vezica urinară să fie
plină pentru a împinge ansele
intestinale spre cranial dar şi pentru a
2 Ecografie abdominală
servi ca reper anatomic pentru
structurile din micul bazin.
În cazul formaţiunilor cu localizare
retroperitoneală joasă abordarea
ultrasonografică strict suprapubiană
poate crea false imagini de “tumori
fantomă” şi de aceea este necesară
asocierea explorării transperineale,
endorectale sau endovaginale.
Asocierea CT sau RMN permite
precizarea diagnosticului în situaţiile
în care examenul ecografic nu oferă
informaţii complete sau concludente
asupra proceselor patologice
dezvoltate la nivel retroperitoneal.
Ecografia vaselor mari ale
abdomenului
Aspectul ecografic al vaselor
sanguine este de structuri tubulare cu
conţinut transsonic delimitate de
pereţi mai mult sau mai puţin ecogeni.
Pe secţiune transversală arterele se
vizualizează ca formaţiuni rotunde,
bine delimitate, cu perete pulsatil,
greu depresibil la compresiunea
exercitată cu transductorul. Venele,
având pereţi mai subţiri, se
vizualizează ca formaţiuni transsonice
ovalare care îşi deformează uşor
calibrul la apăsarea cu sonda
ecografică.
Examenul ultrasonografic permite
identificarea traiectului vaselor mari
abdominale, deformările şi variaţiile
de calibru determinate de
compresiunile extrinseci (adenopatii,
tumori etc) sau intrinseci (stenoze,
tromboze, plăci de aterom), permite
diagnosticarea anevrismelor şi
disecţiilor de aortă, prezenţa fistulelor
arterio-venoase şi altor modificări
patologice vasculare.
Aorta abdominală
Pătrunde în abdomen prin hiatusul
diafragmatic la nivelul vertebrei T12 şi
coboară până la L4 unde se bifurcă în
arterele iliace comune. Are un traiect
descendent spre caudal, fiind dispusă
anterior şi în stânga coloanei
vertebrale. Pe măsură ce coboară în
abdomen aorta devine progresiv mai
superficială datorită lordozei
fiziologice a coloanei lombare dar ăşi
păstrează raportul cu faţa anterioară a
corpilor vertebrali astfel încât orice
distanţare de aceştia sugerează un
proces înlocuitor de spaţiu (hematom,
adenopatii, fibroză retroperitoneală).
Medial faţă de aortă se află vena
cavă inferioară, iar lateral pilierul
diafragmatic, rinichiul stâng şi glanda
suprarenală stângă (fig. -pag 330
Goldberg).
Aspectul ecografic normal al
aortei abdominale este de structură
tubulară cu pereţi hiperecogeni,
pulsatili şi conţinut transsonic.
Diametrul aortei se măsoară în sens
antero-posterior şi are următoarele
dimensiuni (Goldberg):
 23-25 mm la nivelul hiatusului
diafragmatic
 20-22 mm deasupra emergenţei
arterelor renale
Ecografia spaţiului retroperitoneal
 16-19 mm sub emergenţa
arterelor renale
 15-18 mm imediat deasupra
bifurcaţiei în arterele iliace
Aceste dimensiuni prezintă variaţii
individuale în funcţie de vârstă şi sex
(calibrul este cu 10% mai mare la
bărbaţi decât la femei şi la vârstnici
comparativ cu tineri), dar diametrul
aortei peste 3 cm are semnificaţie cert
patologică (anevrism arterial).
Din aortă se desprind progresiv, în
sens cranio-caudal, următoarele
ramuri importante care pot fi
vizualizate ecografic:
• trunchiul celiac - se desprinde
din faţa anterioară a aortei imediat
sub hiatusul diafragmatic (la nivelul
vertebrei T12-L1). Traiectul său are
lungime variabilă, trece cranial şi
anterior de marginea superioară a
pancreasului după care se împarte în
cele trei ramuri:
 artera hepatică - are un traiect
oblic sau transversal după care intră
în componenţa pediculului hepatic
împreună cu vena portă şi calea
biliară principală. Din artera hepatică
se desprind artera gastrică dreaptă şi
artera gastroduodenală (reper pentru
delimitarea extremităţii cefalice a
pancreasului)
 artera splenică - are un traiect
transversal spre stânga, iniţial
posterior faţă de corpul pancreatic şi
apoi, pe măsură ce se apropie de hilul
splenic trece cranial de coada
pancreasului.
3
Pe secţiunile transversale în
epigastru aspectul clasic descris al
trunchiului celiac cu emergenţa
arterei hepatice şi arterei splenice este
de „fântână arteziană” (fig. ..)
 artera gastrică stângă - se
vizualizează mai rar, numai în
porţiunea proximală şi se poate
desprinde din trunchiul celiac sau din
artera splenică
 artera mezenterică superioară -
are emergenţa tot pe faţa anterioară a
aortei (la 1-2 cm sub emergenţa
trunchiului celiac) şi are un calibru
normal de 7-8 mm. În porţiunea
iniţială este situată posterior faţă de
pancreas şi de vena splenică, apoi
coboară anterior faţă de duodenul D3
şi are un traiect paralel cu aorta
 artera mezenterică inferioară -
are un calibru mic şi se vizualizează
greu datorită suprapunerii
conţinutului intestinal. Emergenţa sa
este situată pe faţa anterioară a aortei
la nivelul L3 după care are un traiect
descendent paralel cu aorta
 arterele renale - au originea pe
faţa laterală a aortei, imediat sub
emergenţa arterei mezenterice
superioare. Artera renală dreaptă are
un traiect mai lundâg posterioară faţă
de vena cavă inferioară şi se îndreaptă
către hilul renal. Artera renală stângă
se desprinde de pe faţa postero-
laterală a aortei şi are un traiect scurt
posterior şi caudal faţă de vena renală
stângă.
Patologie
4 Ecografie abdominală
Ateromatoza aortei
Este o afecţiune frecvent întâlnită
la vârstnici la care examenul
ultrasonografic pune în evidenţă
îngroşarea peretelui vascular şi
apariţia de calcificări cu umbră
posterioară care realizează grade
variabile de stenoză segmentară (plăci
ateromatoase calcificate). Traiectul
aortei devine neregulat, sinuos iar
calibrul se dilată uşor.
La nivelul zonelor cu stenoze
ateromatoase se pot dezvolta trombi
intraluminali care se vizualizează
ecografic sub forma unor imagini
hipoecogene (tromboză recentă) sau
hiperecogene (tromb vechi, organizat
fibros), aderente de peretele vascular.
Examenul Doppler pune în
evidenţă anomalii ale fluxului
sanguin, scurgere turbulentă, lărgirea
spectrului vitezelor şi creşterea
semnificativă a peak-ului velocităţii
sistolice în segmentul aorto-iliac.
Anevrismele aortei abdominale
Ultrasonografia este o metodă de
diagnostic rapid a anevrismelor
aortice prin măsurarea calibrului
vascular şi evidenţierea directă a
dilataţiei lumenului pe un anumit
segment. Creşterea calibrului până la
30 mm este interpretată ca o simplă
dilatare arterială (ectazie), pe când
valorile de peste 30 mm semnifică
existenţa anevrismului. Cauza cea mai
frecventă a anevrismelor aortice o
reprezintă ateroscleroza, mai rar fiind
incriminaţi factori infecţioşi sau
traumatici.
Aspectul ecografic este de imagine
transsonică fuziformă sau saculară
situată pe traiectul aortei, delimitată
net de pereţi ecogeni, pulsatili. Uneori
conţinutul sacului anevrismal este
uşor hipoecogen datorită fişicurilor de
hematii antrenate în scurgerea
turbulentă a sângelui la acest nivel.
Cele mai frecvente complicaţii ale
anevrismelor aortice sunt trombozele
locale şi ruptura aortei (întâlnită de
obicei în anevrismele mari, cu
diametrul peste 5 cm, care trebuie
monitorizate din 3 în 3 luni pentru
stabilirea oportunităţii intervenţiei
chirurgicale).
Ruptura aortei
Este o mare urgenţă medico-
chirurgicală tradusă clinic prin durere
abdominală atroce şi stare de şoc
hemoragic; ecografic se vizualizează
o colecţie lichidiană periaortică
(hematomul care creşte rapid în
dimensiuni) şi apariţia de lichid în
retroperitoneu. Ruptura aortei poate
apare spontan (anevrism, disecţie),
posttraumatic sau iatrogen (în cursul
cateterismelor vasculare).
Disecţia aortei
Are simptomatologie clinică
variabilă în funcţie de segmentul
aortic afectat. De cele mai multe ori
disecţia aortei abdominale apare ca o
consecinţă a extinderii procesului
patologic iniţiat la nivelul crosei sau
Ecografia spaţiului retroperitoneal
aortei toracice la pacienţii cu crize
hipertensive, cu boli ereditare care
afectează ţesutul elastic din organism
(Marfan, Ehlers-Danlos) sau în urma
unor manopere invazive (catatarism,
angiografie).
Aspectul ultrasonografic este
caracteristic prin vizualizarea în
lumenul vascular a unui ecou flotant,
liniar realizat de foiţa intimală
decolată prin progresiunea
hematomului aortic disecant. Pe
secţiuni transversale apare imaginea
de „dublu lumen aortic” deoarece
peretele intern (medie-intimă) devine
separat de cel extern (medie-
adventice). Examinarea Doppler este
deosebit de utilă pentru precizarea
lumenului real al aortei şi cel al
hematomului disecant (în falsul lumen
fluxul sanguin are caracter retrograd).
La pacienţii care supravieţuiesc
accidentului acut fără a fi operaţi
falsul lumen se trombozează. Acest
proces poate fi demonstrat ecografic
prin vizualizarea unei formaţiuni
hipoecogene care înlocuieşte
hematomul transsonic, formaţiune
lipsită de flux Doppler. Peretele
vascular este alterat structural iar
lumenul se dilată progresiv uneori
până la dimensiuni anevrismale.
Deşi tomografia computerizată
este superioară ecografiei în
diagnosticul disecţiei de aortă,
explorarea ultrasonografică rămâne
explorarea de primă intenţie având în
vedere rapiditatea cu care se pot
obţine informaţiile necesare pentru
5
stabilirea indicaţiei de intervenţie
chirurgicală.
Sistemul venei cave
inferioare
Vena cavă inferioară drenează spre
inimă sângele venos de la nivelul
membrelor inferioare, pelvis şi
abdomen. Se formează prin unirea
celor două vene iliace, draeptă şi
stângă, la nivelul L4-L5, de unde are
traiect ascendent vertical, pe partea
dreaptă a coloanei vertebrale până la
nivel L1 unde descrie o curbură cu
concavitate anterioară (mai accentuată
în segmentul retrohepatic) şi părăseşte
abdomenul prin hiatusul diafragmatic.
Pe tot traiectul său abdominal (fig.
Pag 409 Goldberg) vena cavă
inferioară primeşte ca tributare venele
diafragmatice inferioare, venele
lombare, venele suprarenale, venele
renale şi venele genitale. De
asemenea tot în vena cavă inferioară
drenează sistemul venei porte prin
intermediul venelor suprahepatice.
Calibrul venei cave inferioare este
în medie de 18 mm în porţiunea
imediat subfrenică (cu variaţii între
10-24 mm) şi are variaţii fiziologice
în raport cu respiraţia (scade în inspir
şi creşte în expir). Indicele fiziologic
de colaps (variaţia cu fazele
respiraţiei) este de 55-100% şi este un
parametru foarte util pentru
aprecierea congestiei venoase (în
insuficienţa cardiacă dreaptă scade
sub 30%).
Pe secţiune longitudinală aspectul
venei cave inferioare este de structură
6 Ecografie abdominală

tubulară, uşor concavă, cu pereţi vena cavă inferioară. Vena renală

subţiri şi lumen transsonic. Pe stângă are un traseu mai lung,
secţiune transversală are formă transversal, orientat anterior şi
ovalară sau aplatizată şi se pot medial, se insinuează printre aortă şi
observa cu uşurinţă cele trei vene artera mezenterică superioară şi apoi
suprahepatice la vărsarea lor în vena se deschide în vena cavă inferioară
cavă inferioară.
• venele suprahepatice (venele
Forma şi calibrul venei cave
hepatice) - sunt de obicei în număr de
inferioare pot fi modificate de o aortă
trei: medie, dreaptă şi stângă şi se
sinuoasă, de lordoza lombară
deschid în vena cavă inferioară
exagerată sau cifoscolioză, de ureterul
imediat sub hiatusul diafragmatic
retrocav sau de hipertrofia de lob
(există numeroase variante anatomice
caudat care îi reduce calibrul.
în care două vene hepatice se unesc
Pseudoîngustările de lumen pot apare
înainte de a se vărsa în vena cavă
datorită osteofitelor vertebrale.
inferioară sau drenează direct în atriul
Distensia patologică a venei cave
drept).
inferioare cu absenţa variaţiilor de
Venele suprahepatice pot fi
calibru inspir/expir se întâlneşte în
vizualizate cu uşurinţă ultrasonografic
insuficienţa cardiacă dreaptă sau în
la vărsarea în vena cavă inferioară
tamponada cardiacă.
prin efectuarea de secţiuni oblice sau
Principalele tributare ale venei
transversale în hipocondrul drept,
cave inferioare sunt:
folosind ficatul ca fereastră
• venele iliace externe - sunt ecografică.
situate anterior de muşchiul psoas şi
au traiect oblic ascendent dinspre
lateral spre medial. Pot fi vizualizate Patologie
de la nivelul ligamentului inghinal
prin secţiuni oblice şi transversale
efectuate în fosele iliace Modificările de calibru venos
Scăderea calibrului venei cave
• venele iliace interne - sunt
inferioare este rar întâlnită, în unele
situate profund, lateral de ovare şi se
cazuri de fibroză retroperitoneală sau
vizualizează mai greu datorită
în ocluziile venoase prin scăderea
interpunerii conţinutului gazos
fluxului venos în aval de obstacol.
intestinal
Dilatarea venei cave inferioare
• venele renale: vena renală poate fi întâlnită în:
dreaptă are un traiect scurt, ascendent - obstacole venoase localizate
spre anterior şi medial de la nivelul proximal - compresiunile prin procese
sinusului renal până la vărsarea în tumorale de vecinătate determină
Ecografia spaţiului retroperitoneal
dilatări în amonte ale venei cave
inferioare
- staza cardiacă - pericardită
constrictivă, tamponadă cardiacă,
insuficienţă cardiacă dreaptă
- creşterea fluxului venos prin şunturi
chirurgicale sau fistule arterio-
venoase
O menţiune aparte trebuie făcută
pentru situaţiile de dilatate a
calibrului venei cave inferioare în
condiţiile insuficienţei cardiace
drepte. La aceşti pacienţi se constată
scăderea indicelui de colaps respirator
sub 30% şi apariţia dilataţiilor
marcate ale venelor suprahepatice
care devin vizibile până sub capsula
hepatică (aspect de „coarne de cerb”).
Tromboza venei cave inferioare
poate fi totală sau parţială şi apare în
stări de hipercoagulabilitate sau prin
invazie malignă în cazul carcinomului
renal primitiv, feocromocitomului,
melanomului sau carcinoamelor din
sfera genitală. Trombul recent se
vizualizează ca o masă hipoecogenă,
aderentă de perete şi flotantă în
lumenul venos. Trombozele vechi au
ecogenitate mai accentuată şi pot
prezenta calcificări în periferie. În
cazul trombilor care obstruează
complet lumenul vascular vena cavă
inferioară nu mai este depresibilă la
compresiunea cu transductorul iar
variaţiile de calibru cu fazele
respiratorii sunt absente.
Examenul Doppler este util pentru
aprecierea recanalizărilor în
trombozele vechi şi pentru aprecierea
extensiei procesului obstructiv.
7
Tromboza venelor iliace sau
venelor renale nu are particularităţi
ecografice comparativ cu aspectul
clasic descris al trombozelor venoase,
rolul ecografiei Doppler color şi
pulsat fiind esenţial pentru stabilirea
diagnosticului prin punerea în
evidenţă a absenţei fluxului sanguin la
nivelul zonei trombozate.
Ecografia glandelor
suprarenale
Glandele suprarenale sunt două
formaţiuni situate retroperitoneal, în
loja renală, antero-medial faţă de
polul superior al rinichilor.
Suprarenala dreaptă are o formă
aproximativ triunghiulară iar cea
stângă semilunară. Fiecare glandă
suprarenală este alcătuită din câte
două componnte endocrine: corticala
(dispusă la periferie) şi medulara
(situată central), diferite din punct de
vedere ontogenetic, structural şi
funcţional. Glanda are o structură
friabilă şi poate fi lezată la cea mai
mică compresiune sau tracţiune.
Anatomic, dimensiunile normale
ale suprarenalelor sunt: 4-6 cm
lungime, 3-6 mm grosime şi 2-3 cm în
sens transversal.
Raporturile celor două glande
diferă la dreapta şi la stânga:
• faţa anterioară este acoperită de
peritoneul parietal. Suprarenala
dreaptă are raporturi cu vena cavă
inferioară, flexura superioară a
duodenului şi faţa inferioară a
ficatului. Suprarenala stângă are
8 Ecografie abdominală
raporturi cu stomacul (de care este
separată prin bursa omentală), cu
coada pancreasului şi cu vasele
splenice
• faţa posterioară (postero-
medială) are raporturi cu diafragmul,
lanţul simpatic toraco-abdominal şi
nervii splanhnici
• faţa renală (baza glandelor
suprarenale) este situată pe
extremitatea superioară a rinichilor şi
se întinde uneori şi pe marginea
medială a rinichiului
• marginea medială vine în raport
cu ganglionii celiaci şi cu arterele
frenice inferioare
Metodologie de examinare
Examinarea glandelor suprarenale
este de cele mai multe ori dificilă
având în vedere poziţionarea lor
anatomică şi interpunerea de gaze sau
conţinut colic care împiedică de multe
ori obţinerea unor imagini ecografice
interpretabile.
Se utilizează transductori cu
frecvenţa de 3,5-5 MHz cu suprafaţă
mică. Se practică secţiuni oblice sau
coronale prin ultimele spaţii
intercostale cu pacientul în decubit
dorsal sau lateral. În mod obişnuit
suprarenala dreaptă se vizualizează în
80-905 din cazuri (mai ales la
pacienţii slabi) ca o formaţiune
hipoecogenă, bine delimitată, de
formă triunghiulară, dispusă la polul
superior al rinichiului. Suprarenala
stângă se vizualizează mai greu, doar
în 45-70% din cazuri, ca o formaţiune
semilunară bine delimitată, omogenă.
Creşterea diametrului glandei peste
30 mm are cu mare probabilitate
semnificaţie patologică.
Patologie
Apariţia unui proces expansiv în
glanda suprarenală determină
deformarea sa cu pierderea aspectului
caracteristic, aplatizat şi alungit.
Marginile glandei devin complexe şi
forma se modifică iniţial în ovalară
apoi rotundă.
Hipertrofia glandelor suprarenale
este de obicei simetrică, bilaterală şi
se întâlneşte cel mai frecvnt în
sindromul cushing (tumoră hipofizară
secretantă de ACTH). Deşi glanda are
dimensiuni mai mari în comparaţie cu
normalul, aspectul de ansamblu este
păstrat, ceea ce face posibil
diagnosticul diferenţial faţă de tumori
sau de infiltrrea limfomatoasă.
Tumorile glandelor suprarenale
Ecografia este considerată ca una
dintre explorările imagistice cu cea
mai mare acurateţe în diagnosticul
tumorilor glandelor suprarenale.
Tumorile determină o creştere focală
sau difuză a dimensiunilor glandulare
astfel încât, chiar dacă nu sunt
vizualizate, pot fi aduse în discuţie ori
de câte ori întâlnim hipertrofia
suprarenalelor. Formaţiunile tumorale
de dimensiuni mici au formă rotundă
Ecografia spaţiului retroperitoneal
şi structură omogenă şi pot fi
vizualizate corect ecografic dacă au
minim 1,5 cm. masele tumorale de
dimensiuni mari deformează conturul
glandular şi au structură neomogenă
datorită ariilor de necroză şi
hemoragie. De multe ori este dificilă
diferenţierea de tumorile renale de
vecinătate, fiind necesară examinarea
cu atenţie a “efectului de masă”
realizat de formaţiunea tumorală
asupra structurilor învecinate. Pe
partea stângă, o tumoră de
suprarenală va deplasa spre anterior
vasele splenice, coada pancreasului şi
faţa posterioară a corpului gastric. Pe
partea dreaptă, tumora deformează
traiectul venei cave inferioare şi
deplasează spre anterior faţa
posterioară a ficatului.
• adenomul cortical - este o
formaţiune de dimensiuni mici (1-2
cm), descoperită de cele mai multe ori
incidental deoarece nu secretă
steroizi. Are structură omogenă,
hipoecogenă, este net delimitat şi nu
modifică forma suprarenalei
• mielolipomul - este o tumoră
benignă, de dimensiuni mici, care
conţine grăsime şi elemente din
măduva osoasă hematogenă. Are
aspect hiperecogen, omogen şi trebuie
diferenţiată de angiomiolipomul
polului superior renal
• feocromocitomul - se dezvoltă
din celulele cromafine ale zonei
medulare şi determină pusee de
hipertensiune arterială paroxistică. De
9
obicei este unilateral, poate avea
dimensiuni mici (sub 2 cm) sau mari
(peste 5 cm), bine delimitat,
hiperecogen, neomogen datorită
necrozelor intratumorale
• carcinomul corticosuprarenalei
evoluează multă vreme asimptomatic
astfel că, atunci când este descoperită,
tumora are dimensiuni mari şi a
determinat invazie locală sau
metastaze ganglionare regionale. Se
vizualizează ca o formaţiune difuz
delimitată, neomogenă, cu zone de
necroză şi hemoragie, care infiltrează
grăsimea retroperitoneală şi invadează
ficatul sau rinichiul
• neuroblastomul este o tumoră
secretantă de catecolamine care se
întâlneşte mai frecvent la copii.
Tabloul clinic este dominat de febră,
scădere ponderală şi alterarea
progresivă a stării generale. Ecografic
se vizualizează ca formaţiuni intens
neomogene, cu alternanţă de zone
hipo- şi hiperecogene, cu delimitare
periferică imprecisă. Metastazează
frecvent şi trebuie diferenţiat de
tumora Wilms (care are un aspect
ecografic relativ omogen)
Metastazele suprarenale
Se întâlnesc frecvent în cancerele
pulmonare, hepatice şi osoase. Se
vizualizează ecografic ca formaţiuni
rotunde, omogene, hipo- sau
izoecogene care trebuie diferenţiate
de adenoamele benigne.
Hematomul suprarenalian
10
Are aspect ecografic diferit în
funcţie de fazele evolutive. În primele
zile de la apariţie se vizualizează ca o
formaţiune transsonică, imprecis
delimitată. Pe parcursul evoluţiei
devine hipoecogen, neomogen
datorită conţinutului bogat în fibrină
şi prin organizarea tardivă a
coagulilor. Hematomul tardiv are
aspect pseudochistic, cu pereţi
calcificaţi, cu umbră acustică
posterioară. Cele mai frecvente
hemoragii glandulare sunt întâlnite în
cazul suprarenalelor hipertrofiate ca
urmare a tratamentului cu ACTH, în
septicemiile severe cu meningococi
(Waterhouse-Friederichsen), după
stres prelungit, în urma tratamentului
cu anticoagulante etc.
Leziunile chistice ale glandelor
suprarenale
Se întâlnesc rar şi sunt foarte greu
de diferenţiat de chistele renale
corticale sau chistele polare
superioare. De obicei sunt chiste
endoteliale cu originea
limfangiomatoasă sau angiomatoasă
pură. Majoritatea formaţiunilor
chistice sunt de natură benignă dar
pot fi întâlnite şi metastaze chistice
ale unor cancere viscerale.
Tumorile retroperitoneale
Tumorile primitive care se
dezvoltă la nivelul spaţiului
retroperitoneal au origine
mezodermică: lipoame, fibroame,
leiomioame, histiocitoame. Evoluează
o perioadă lungă de timp
Ecografie abdominală
asimptomatic astfel încât sunt
diagnosticate în majoritatea cazurilor
atunci când au ajuns deja la
dimensiuni mari şi produc “efect de
masă” asupra structurilor învecinate.
Nu au caractere ecografice
distincte astfel încât după vizualizarea
ultrasonografică este necesară
completarea explorării pacientului cu
alte metode imagistice şi examen
histopatologic.
De cele mai multe ori este dificl de
afirmat originea retroperitoneală a
formaţiunii respective şi se impune
diagnosticul diferenţial cu tumorile
dezvoltate de la nivelul rinichilor,
glandelor suprarenale sau
pancreasului. Există câteva modificări
ecografice care sugerează originea
retroperitoneală a tumorilor şi acestea
trebuiesc cercetate cu atenţie ori de
câte ori examenul ultrasonografic
vizualizează o formaţiune abdominală
profundă: deplasarea anterioară a
pancreasului, duodenului şi marilor
vase, compresia muşchiului iliopsoas
şi a pătratului lombelor.
Sarcoamele retroperitoneale sunt
de obicei formaţiuni bine delimitate
cu zona centrală hiperecogenă şi
periferia mai hipoecogenă.
Liposarcoamele se vizualizează ca
formaţiuni ecogene, omogene, bine
delimitate, care nu comprimă
structurile învecinate.
Tumorile vasculare
(hemangiopericitoamele) au, de
asemenea, aspect hiperecogen datorită
numeroaselor interfeţe produse de
pereţii vasculari.
Ecografia spaţiului retroperitoneal
Tumorile retroperitoneale pot fi
evaluate şi în funcţie de vârsta pacien-
tului; astfel, la copil predomină
rabdomiosarcoamele, neuroblastoa-
mele, ganglioneorublastoamele şi
teratoamele,iar la adult cea mai mare
incidenţă o are fibrohistiocitomul.
Ecografic toate au aspecte mixte,
neomogene, cu alternanţă de zone
hiperecogene şi zone hipoecogene
corespunzătoare ariilor de necroză
centrală.
Adenopatiile retroperitoneale
Vizualizarea ecografică a pereţi subţiri şi pot fi uşor colabate
adenopatiilor retroperitoneale are
întotdeauna semnificaţie patologică
deoarece ganglionii normali au
dimensiuni prea mici (sub 1 cm)
pentru a putea fi evidenţiaţi
ultrasonografic. În situaţiile în care
pot apare hipertrofii ganglionare (de
natură inflamatorie sau malignă) se
impune cercetarea cu atenţie a hilului
hepatic, splenic, renal, zona
periaortică şi a trunchiului celiac,
peripancreatic şi în apropierea
mezenterului.
Ganglionii limfatici se
vizualizează ca formaţiuni rotunde
sau ovalare, hipoecogene, bine
delimitate, încapsulate, uneori cu
tendinţă la conglomerare formând
mase tumorale cu contur boselat,
policiclic. Caracterele
ultrasonografice ale unei adenopatii
nu permit diferenţierea între natura
malignă sau inflamatorie. De obicei
conturul ganglionilor este regulat iar
ecostructura omogenă indiferent de
11
boala de bază. Vizualizarea unui
ganglion mărit la explorarea
ultrasonografică a abdomenului
impune cercetarea cu atenţie a tuturor
zonelor de elecţie pentru adenopatii şi
explorarea cu atenţie a spaţiului
retroperitoneal unde blocurile
ganglionare pot realiza false imagini
de formaţiuni tumorale primitive cu
localizare la acest nivel.
Adenopatiile cu dimensiuni mari
pot produce “fecet de masă” asupra
structurilor vasculare învecinate,
îndeosebi asupra venelor care au
sau deviate ca traiect.
Chisturile retroperitoneale
Sunt fomaţiuni transsonice de
cauză limfatică, parazitară, traumatică
sau inflamatorie, bine delimitate, cu
perete subţire şi fenomen de
amplificare acustică posterioară. De
obicei sunt asimptomatice şi sunt
descoperite întâmplător la ecografia
abdominală efectuată pentru alte
afecţiuni.
Se pot complica în evoluţie cu
hemoragie intrachistică sau
suprainfecţie bacteriană şi recidivează
frecvent după aspiraţia ecoghidată,
motiv pentru care este recomandabil
să fie rezecate chirurgical.
Fibroza retroperitoneală
Este o afecţiune de etiologie
necunoscută, caracterizată prin
proliferarea ţesutului conjunctivo-
fibros la nivelul regiunilor centrale şi
12 Ecografie abdominală

paravertebrale ale retroperitoneului,

în spaţiul perirenal, între hilul renal şi
domul vezicii urinare. Această
proliferare nu este delimitată capsular
şi infiltrează intestinul subţire, uterul,
vezica urinară şi ureterele
determinând frecvent hidronefroză
bilaterală.
Ecografic se vizualizează o masă
hipoecogenă aplatizată care se
delimitează net spre anterior şi vag
spre posterior şi are tendinţa de a
înconjura vasele mari (şi nu de a le
disloca spre deosebire de tumorile
retroperitoneale). Formaţiunea
respectivă este mai îngroşată anterior
de sacru şi coloana lombară şi se
poate extinde uneori cranial până la
nivel de L2.
Diagnosticul diferenţial al fibrozei
retroperitoneale se face cu rinichiul în
potcoavă, cu tumorile primitive şi cu
adenopatiile retroperitoneale.