I PRINCIPII FIZICE
autor1, autor2
Ecografia este o metodă imagistică
bazată pe capacitatea ultrasunetelor
de a străbate mediile biologice şi de a
fi reflectate în mod direct proporţio-
nal cu densitatea acestora.
Prima lucrare ştiinţifică în care s-a
menţionat rolul ultrasunetelor în
diagnosticul medical a fost publicată
în 1942 de dr. Karl Dussik care a reu-
şit să detecteze o tumoră intracraniană
cu ajutorul a doi transductori plasaţi
opus pe cap.
Ultrasunetele sunt vibraţii mecani-
ce care se deplasează cu viteză foarte
mare prin medii solide, lichide sau
gazoase şi au ca suport oscilaţiile
particulelor componente ale materiei.
Orice mediu poate fi considerat ca
fiind compus dintr-o mulţime de
particule mici. Fiecare particulă are o
poziţie de echilibru în care este menţi-
nută ca urmare a acţiunii unor forţe
care acţionează proporţional cu
amplitudinea deplasării. Producerea
unei perturbaţii periodice într-un
mediu elastic are la bază două
fenomene: oscilaţia şi transmiterea ei
sub formă de undă. Sursa oscilaţiilor
este reprezentată de particulele care
efectuează mişcări periodice faţă de
poziţia de echilibru (oscilaţii
mecanice). Prin interacţiunea sursei
de oscilaţii (sursa sonoră) cu par-
ticulele vecine se realizează transmi-
terea vibraţiilor din aproape în aproa-
pe în mediu, constituind o sursă
elastică.
Generarea ultrasunetelor are la
bază efectul piezoelectric - proprieta-
tea unor cristale (de exemplu cristalul
de cuarţ) de a se deforma mecanic şi
de a emite ultrasunete atunci când la
extremităţile acestora se aplică o
diferenţă de potenţial electric. Feno-
menul se produce şi în sens invers:
după emisia şi propagarea ultrasune-
telor prin diverse medii o parte a fas-
ciculului de ultrasunete emis se re-
flectă (în funcţie de densitatea struc-
turilor străbătute) şi se întorc la
acelaşi cristal de cuarţ care le-a
generat unde produc deformare meca-
nică şi creează o diferenţă de potenţial
electric.
Piesa care emite şi recepţionează
ultrasunete se numeşte transductor şi
este construită din ceramici sintetice
speciale care au capacitatea de
rezonanţă mult mai mică faţă de cea a
cuarţului. Astfel, la o singură
stimulare electrică se produc doar 2-3
oscilaţii spre deosebire de cristalele
de cuarţ care generează peste 1000 de
oscilaţii corespunzătoare unui singur
impuls electric, fapt ce ar conduce la
formarea unei imagini ecografice greu
interpretabile.
2 Principii fizice
Ideal ar fi să poată fi utilizată o
sursă care să emită un singur impuls
de ultrasunete - corespunzător unei
singure stimulări electrice. Practic
însă, acest lucru nu se poate realiza şi
de aceea se utilizează impulsuri scurte
de ultrasunete (cicluri puls - ecou)
care determină apariţia unor imagini
cu rezoluţie foarte bună.
Ultrasunetele au următoarele ca-
racteristici:
• amplitudinea (A) - reprezintă de-
plasarea maximă în sens pozitiv sau
negativ a particulei de materie faţă de
poziţia de echilibru.
• frecvenţa (F) - reprezintă numă-
rul de oscilaţii complete efectuate pe
unitatea de timp (secundă). Unitatea
de măsură a frecvenţei este HERTZ
(Hz).
1 Hz = 1 oscilaţie/secundă
• viteza de propagare (c) - repre-
zintă distanţa parcursă de unda de US
În funcţie de frecvenţă undele
sonore se clasifică în:
 infrasunete: 0-16 Hz
 sunete audibile: 16 Hz-18.000 Hz
(18 MHz)
 ultrasunete (US): 18 kHz-150
MHz
 hipersunete: frecvenţă peste 150
MHz
În ecografie se utilizează ultrasu-
nete cu frecvenţa între 1-10 MHz.
• poziţia (T) - defineşte timpul ne-
cesar particulei pentru a efectua o os-
cilaţie completă şi a reveni la poziţia
de echilibru. Perioada este inversul
frecvenţei (1/F) şi se măsoară în
secunde.
• lungimea de undă () - reprezintă
distanţa parcursă de unda sonoră pe
durata unei perioade.
în unitatea de timp. Se măsoară în
metri/secundă.
Ecografie generală
C=F•
În termeni fizici, viteza de propa-
gare depinde de inerţia particulelor,
de elasticitatea şi densitatea mediului
(la temperatură constantă). Având în
vedere faptul că viteza ultrasunetelor
într-un anumit mediu se menţine con-
stantă rezultă (din formula de mai
sus) că frecvenţa (F) şi lungimea de
undă () sunt în relaţie de inversă
Tabel 1 Vitezele de propagare a US în corpul uman
Mediu
Aer
Apă
Ţesut adipos
Creier
Ficat
Rinichi
Sânge
Muşchi
Os
• energia acustică - reprezintă can-
titatea de energie degajată de parti-
culele în mişcare. Se măsoară în jouli.
• puterea acustică - este definită
prin cantitatea de energie degajată în
unitatea de timp raportată la o anumi-
tă suprafaţă a mediului de propagare.
Se măsoară în watt (W) sau
jouli/secundă.
• intensitatea acustică - reprezintă
fluxul de energie pe unitatea de
suprafaţă. Se măsoară în watt/cm2.
În diagnosticul ultrasonografic
transductorul emite un impuls scurt de
US, după care, pentru o perioadă de
timp, recepţionează ecourile, reali-
3
proporţionalitate. În general, viteza de
propagare a ultrasunetelor este mică
în gaze, creşte în lichide şi are
valorile cele mai mari în medii solide.
Pentru ecografie a fost stabilită
valoarea medie de 1540 m/sec ca
nivel de referinţă pentru viteza de
propagare a US în ţesuturile moi ale
corpului uman (tabel 1).
Viteza (m/sec)
331
1430
1440
1510
1550
1560
1570
1590
4100-7800
zând un ciclu puls - ecou care se repe-
tă ritmic.
Ciclul puls - ecou este aşadar alcă-
tuit din două componente:
a) impulsul (pulsul) de US - un sunet
scurt, cu durată de 1 microsecundă,
alcătuit din 2-3 cicluri de undă.
b) Perioada de recepţie a ultrasune-
telor - cu durată de 99 microsecunde
în care transductorul nu mai emite US
ci doar recepţionează ecourile.
Frecvenţa de repetiţie a pulsului
reprezintă numărul de cicluri puls - e-
cou pe care transductorul le emite
într-o secundă.
Lungimea spaţială a pulsului
(LSP) defineşte distanţa parcursă de
undă pe durata producerii unui impuls
de US.
4 Principii fizice
LSP = nr. de cicluri de undă • 
• energia acustică - reprezintă can-
titatea de energie degajată de parti-
culele în mişcare. Se măsoară în jouli.
• puterea acustică - este definită
prin cantitatea de energie degajată în
unitatea de timp raportată la o anumi-
tă suprafaţă a mediului de propagare.
Se măsoară în watt (W) sau
jouli/secundă.
• intensitatea acustică - reprezintă
fluxul de energie pe unitatea de
suprafaţă. Se măsoară în watt/cm2.
În diagnosticul ultrasonografic
transductorul emite un impuls scurt de
US, după care, pentru o perioadă de
timp, recepţionează ecourile, reali-
zând un ciclu puls - ecou care se repe-
tă ritmic.
Ciclul puls - ecou este aşadar alcă-
tuit din două componente:
 impulsul (pulsul) de US - un su-
net scurt, cu durată de 1 microsecun-
dă, alcătuit din 2-3 cicluri de undă.
 perioada de recepţie a ultrasune-
telor - cu durată de 99 microsecunde
în care transductorul nu mai emite US
ci doar recepţionează ecourile.
Frecvenţa de repetiţie a pulsului
reprezintă numărul de cicluri puls -
ecou pe care transductorul le emite
într-o secundă.
Lungimea spaţială a pulsului
(LSP) defineşte distanţa parcursă de
undă pe durata producerii unui impuls
de US.
LSP = nr. de cicluri de undă • 
Caracteristicile materialelor
piezoelectrice
• capacitatea de rezonanţă - un
cristal de cuarţ supus acţiunii unui
singur impuls electric va produce US
timp de aproximativ 1500 de perioade
fapt ce determină obţinerea unei ima-
gini ecografice aproape neinterpreta-
bilă. De aceea în practică se utilizează
transductoare din ceramică sintetică
(zirconat de plumb, titanat de bariu)
care conţin particule încărcate electric
şi orientate linear prin expunerea timp
îndelungat la câmpuri magnetice
puternice şi care au o capacitate de
rezonanţă mult mai mică în
comparaţie cu cristalele de cuarţ.
• frecvenţa nominală a transducto-
rului - reprezintă frecvenţa US emise
în condiţiile în care conversia energiei
electrice în energie acustică se
realizează cu randament maxim.
Frecvenţa de rezonanţă depinde de
grosimea materialului piezoelectric
(cu cât materialul este mai gros, cu
atât frecvenţa ultrasunetelor este mai
mică), este prestabilită în cadrul pro-
cesului de fabricaţie şi are valoare
fixă pentru fiecare transductor în
parte.
• lărgimea de bandă a semnalului
ultrasonic - este determinată de spec-
trul de frecvenţă al ultrasunetelor
emis prin stimularea materialului
piezoelectric în care domină cele cu
valoarea frecvenţei de rezonanţă.
Ecografie generală
• frontul undei sonore - reprezintă
locul geometric al tuturor punctelor
din mediul de propagare a sunetului
care se află la un moment dat în fază
(figura 2). Forma frontului de undă
depinde de mărimea suprafeţei trans-
ductorului şi va determina formatul
dreptunghiular sau triunghiular al
imaginii ecografice pe baza princi-
piului lui Huygens:
• dacă suprafaţa transductorului
2 3,5
Acţiunea ultrasunetelor în medii
biologice
Transmisia şi propagarea US în
diverse structuri ale corpului uman se
face liniar, pe baza legilor fizicii, su-
ferind fenomene de reflexie, refracţie,
dispersie, difracţie, absorbţie şi
atenuare. Capacitatea de penetrare a
fasciculului de US reprezintă distanţa
maximă între transductor şi cel mai
5
este mai mică decât  undele se vor
împrăştia concentric şi vor realiza
fronturi de undă semicirculare (as-
pect triunghiular al imaginii ecogra-
fice)
• dacă suprafaţa transductorului
este mai mare comparativ cu  undele
se vor împrăştia ca şi cum ar proveni
de la o multitudine de surse mici,
aranjate liniar (aspectul linear al
imaginii ecografice)
MHz
5
îndepărtat punct al zonei explorate în
care intensitatea fasciculului de US
permite obţinerea unei imagini
ecografice de calitate.
În momentul în care US întâlneşte
o interfaţă (zona de separare între
două medii cu impedanţe acustice di-
ferite) o parte din energia fasciculului
incident se reflectă întorcându-se în
mediul de provenienţă sub formă de
unde care vor fi captate de transductor
şi vor genera imaginea ecografică.
6 Principii fizice
Mediile biologice au o serie de ca-
racteristici care influenţează propaga-
rea US:
• tipul ţesutului - viteza de propa-
gare a US este relativ constantă prin
diverse ţesuturi şi organe (dacă aces-
tea au o structură omogenă).
Tabel 2 Valorile impedanţei acustice în diverse medii biologice
Mediu
Aer
Ţesut adipos
Apă
Sânge
Rinichi
Ficat
Muşchi
Vase
• rigiditatea ţesuturilor defineşte
rezistenţa acestora la compresiune. Cu
cât rigiditatea este mai mare cu atât
viteza de propagare a US în mediul
respectiv creşte.
Aceste caracteristici ale mediilor
biologice au o influenţă directă asupra
transmiterii US în corpul uman,
impedanţa acustică având rol de-
terminant în formarea imaginii
ecografice.
Cantitatea de energie acustică re-
flectată la nivelul unei interfeţe de-
pinde de diferenţele de impedanţă
acustică ale celor două medii care
formează interfaţa. Rezultă deci că
structurile cu impedanţe foarte mari
sau foarte mici (os respectiv aer)
împiedică obţinerea unei imagini
ecografice de calitate.
Formarea imaginii ecografice mai
este influenţată de:
• densitatea ţesuturilor - cu cât es-
te mai mare, viteza de propagare a US
creşte.
Produsul între densitatea unui ţesut
şi viteza de propagare a US în mediul
respectiv defineşte impedanţa
acustică (Z), care se măsoară în rayl
(kg/m3 x m/sec) - tabelul 2.
Impedanţa (rayl)
0,0001
1,38
1,50
1,61
1,62
1,65
1,70
7,80
• direcţia fasciculului reflectat -
depinde de unghiul pe care îl realizea-
ză fasciculul incident cu interfaţa (re-
flexia US este maximă atunci când
direcţia lor de propagare este perpen-
diculară pe interfaţă).
• refracţia - defineşte schimbarea
direcţiei de propagare a US în mo-
mentul în care traversează o interfaţă.
• difracţia - deflectarea US în jurul
unei interfeţe mai mică decât lărgimea
fasciculului incident (generează
artefacte).
• dispersia - reflectarea dezordona-
tă a US determinată de faptul că nici o
interfaţă nu este perfect plană.
• difuzia - preluarea de către unele
particule din mediul de propagare a
unei cantităţi din energia incidentă
Ecografie generală
care ulterior este disipată în toate
direcţiile.
Dispersia şi difuzia sunt fenome-
nele fizice care generează apariţia e-
courilor de împrăştiere cu rol esenţial
în generarea imaginii ecografice a
organelor parenchimatoase.
• absorbţia - pierderea treptată a
energiei acustice a fasciculului inci-
dent prin transformare în energie ca-
lorică.
• atenuarea fasciculului de US -
suma pierderilor de energie acustică
ce rezultă din procesele de absorbţie,
difuzie, dispersie şi reflexie. Este
influenţată direct de frecvenţa US şi
distanţa acestora de propagare în
corpul uman.
Principiile obţinerii şi afişării
imaginii ecografice
În alcătuirea unui ecograf intră un
generator de puls şi unul de fascicul
ultrasonor care controlează emisia
transductorului. Ecourile sunt preluate
de către blocul receptor şi apoi sunt
transmise, stocate şi prelucrate în
memoria microprocesorului. Ulterior
aceste date sunt transferate unui
monitor video.
Semnalul ultrasonografic reflectat
de interfaţă prezintă un voltaj analog
care este detectat, amplificat şi ana-
lizat în diferite circuite electronice.
Generatorul de puls emite pulsuri
electrice cu o anumită intensitate şi
durată având de obicei o frecvenţă
7
egală cu frecvenţa nominală a trans-
ductorului.
Generatorul de fascicul US deter-
mină activarea decalată a elementelor
piezoelectrice care alcătuiesc trans-
ductoarele.
Tehnicile ecografice clasice anali-
zează intensitatea ecourilor reflectate
de structurile organismului după ce au
fost străbătute de fasciculul de US.
Transductorul funcţionează alternativ
ca emiţător şi receptor de US (ciclu
puls-ecou cu durată de 100
microsecunde, din care emisia durea-
ză 1 microsecundă, iar recepţia 99
microsecunde), emisia fasciculului de
US având deci un caracter pulsator,
intermitent, sub acţiunea diferenţelor
de potenţial electric la care este supus
cristalul piezoelectric.
În urma emiterii unui singur fasci-
cul de US sunt recepţionate o multitu-
dine de ecouri distanţate în timp da-
torită distanţării în spaţiu a inter-
feţelor care le-au generat.
Există mai multe tipuri de trans-
ductoare cu caracteristici constructive
diferite în funcţie de domeniul în care
urmează a fi utilizate (ecografie ab-
dominală, cardiacă, endocavitară etc):
• transductoare lineare:
- mecanic
- electronic
• transductoare sectoriale
- mecanic
 pendulant
 rotativ
 inelar
8 Principii fizice
• electronic
- cu emisie fazată (placed-array)
- vectorial
• transductoare convexe
• monoelemente
- pentru modul M, A sau Doppler
continuu
- sunt transductoare alcătuite dintr-o
singură piesă piezoelectrică şi sunt
mişcate manual de către examinator
pentru a se obţine o imagine ecogra-
fică statică
• combinate
- sunt transductoare complexe, care
intră în dotarea aparatelor moderne şi
care includ elementele necesare exa-
minării cu frecvenţe între 3,5-10 MHz
şi folosirea, cu acelaşi transductor, a
modurilor M, B şi Doppler
• transductoare intracorporeale
(transrectale, transvaginale, transeso-
fagiene)
• transductoare intraoperatorii
Totalitatea ecourilor recepţionate
în urma emisiei fasciculelor de US
contribuie la obţinerea imaginii eco-
grafice. Afişarea grafică a impulsuri-
lor electrice corespunzătoare ecouri-
lor recepţionate poate fi făcută în mai
multe moduri:
• modul A (modularea amplitudi-
nii) - intensitatea ecoului este repre-
zentată ca o deflecţie verticală a cărei
înălţime sau amplitudine este
proporţională cu intensitatea ecoului.
Ecografia în modul A permite doar
detectarea amplitudinii ecourilor şi
profunzimea de la care provin acestea.
• modul B (modularea strălucirii,
B-mode, brightness-engl.) - înregistra-
rea mişcării în modul A nu este posi-
bilă; de aceea amplitudinile deflecţii-
lor verticale sunt transformate elec-
tronic şi reprezentate pe ecran sub
formă de puncte a căror luminozitate
va fi proporţională cu puterea ecoului.
Un singur ecou va fi reprezentat de un
singur punct, iar când transductorul
este mişcat (manual sau automat) într-
un plan perpendicular pe direcţia de
propagare a fasciculului de
ultrasunete se obţine o imagine bi-
dimensională (ecourile fiind stocate
iniţial în memoria computerului şi
ulterior afişate). Ecografia B-mode se
utilizează în prezent cel mai frecvent
în practica medicală.
• modul M (modularea poziţie-
timp, TM-mode, time-motion - engl.)
- se utilizează în ecocardiografie pen-
tru vizualizarea mişcărilor rapide ale
structurilor cardiace. Pentru obţinerea
imaginilor în modul M examinatorul
ţine transductorul nemişcat, orientat
către o structură mobilă (de exemplu
valve, sept interventricular etc). Se
obţine o singură linie de informaţie
US, alcătuită din puncte care
corespund unor structuri anatomice.
Punctele execută mişcări rapide pe
verticală corespunzând mişcărilor
structurilor cardiace explorate. Prin
derularea cu viteză constantă a
imaginii pe ecranul ecografului se
Ecografie generală
obţine desfăşurarea în timp a mişcării
structurilor în zona examinată.
În ecografia bidimensională imagi-
nea poate fi obţinută prin examinarea
statică sau examinare în timp real
(real-time).
- examinarea statică (normală) - este
puţin folosită în prezent. Constă în
obţinerea unor secţiuni ecografice
statice într-o anumită zonă a corpului
sau centrate pe un organ. Informaţiile
obţinute de examinator sunt relativ
restrânse şi de aceea există tendinţa
de a se renunţa la această tehnică de
examinare.
- examinarea în timp real (real-time) -
se bazează pe succesiunea imaginilor
ecografice cu o frecvenţă de minim 15
imagini/secundă,obţinându-se un
“film” al regiunii examinate cu
vizualizarea în mişcare a structurilor
focalizate.
Imaginea ecografică este alcătuită
din totalitatea liniilor de informaţie
ultrasonografică obţinute în urma
efectuării de către transductor a unei
singure mişcări de baleiaj asupra
zonei de examinat. După lansarea
fiecărui puls de ultrasunete către un
organ ecourile se reflectă către trans-
ductor unde sunt convertite în puls de
tensiune. Acesta conţine toate
informaţiile necesare pentru a com-
pleta nuanţele de gri de-a lungul unei
linii de imagine. Semnalul electric
analog generat de către ecouri la
nivelul materialului piezoelectric este
amplificat şi apoi transformat în
informaţie digitală de către un
convertor analog-digital.
9
Pentru prelucrarea imaginilor valo-
rile sunt stocate în memoria calculato-
rului unde sunt folosite ca date pri-
mare, din care imaginea este prelucra-
tă, reconstituită linie cu linie şi
afişată.
Interfaţa 1
Rezoluţie
axială
Interfaţa 2
Pentru o nouă transformare a valo-
rilor intensităţii ecoului stocate în
memorie ecografele au în componenţă
şi un convertor digital-analog care
citeşte valorile şi generează tensiuni
corespunzătoare acestora. Semnalul
electric astfel obţinut este transmis la
un tub catodic şi generează imaginea
ecografică pe monitor.
În imagistica medicală termenul de
rezoluţie defineşte cantitatea de detalii
pe care le oferă o imagine (cu cât
aceste detalii sunt mai numeroase,
rezoluţia este mai bună). Aprecierea
acurateţei unei imagini ecografice se
bazează pe rezoluţia de detaliu (defini-
tă separat în sens axial şi lateral).
Rezoluţia de detaliu - defineşte
distanţa minimă între două puncte din
10
zona examinată care pot fi observate
distinct pe ecranul ecografului. Cu cât
distanţa dintre cele două puncte este
mai mică, cu atât rezoluţia aparatului
este mai mare. Dacă distanţa între
două interfeţe este mai mică decât
valoarea rezoluţiei de detaliu, pe
imaginea ecografică, în locul celor
două interfeţe apare un singur ecou cu
contur imprecis, neregulat.
- rezoluţia axială - este rezoluţia în
sensul de propagare a ultrasunetelor şi
este influenţată de frecvenţa
transductorului şi de lungimea spaţ-
ială a pulsului de ultrasunete (LSP).
Rezoluţia axială = LSP/2
Rezultă din această formulă că
rezoluţia axială este cu atât mai bună
(mai mică) cu cât LSP este mai mică
(deci numărul de cicluri dintr-un puls
Interfaţa 1
Rezoluţie
laterală
Principii fizice
să fie cât mai mic). Acest lucru se
poate obţine prin utilizarea ceramicii
piezoelectrice cu capacitate de
rezonanţă mică şi prin aplicarea unui
material atenuator în construcţia
transductorului.
Un alt factor care influenţează
rezoluţia axială este frecvenţa trans-
ductorului. Cu cât această frecvenţă
este mai mare, cu atât rezoluţia
aparatului este mai bună (aspect
confirmat în special la examinarea
structurilor superficiale unde fascicu-
lul de ultrasunete nu suferă procesul
de atenuare.
- rezoluţia laterală - defineşte
capacitatea aparatului de a diferenţia
două interfeţe orientate paralel cu
direcţia de propagare a US.
Interfaţa 2
 Rezoluţia laterală este influenţată
de lărgimea fasciculului de US (cu cât
acesta este mai îngust, cu atât
rezoluţia laterală este mai bună).
Pentru a se obţine o rezoluţie laterală
de calitate este necesară focalizarea
fasciculului de US fie prin construcţia
aparatului (focalizare fixă - crearea
unei curburi a feţei anterioare a
materialului piezoelectric care ia în
acest mod aspectul de lentilă plan-
concavă), fie prin activarea alternati-
vă, cu un anumit decalaj, a microcom-
ponentelor transductorului (realizarea
unei aşa-numite “curburi electro-
nice”).
Punctul focal reprezintă locul unde
grosimea fasciculului focalizat este
minimă. Distanţa de la suprafaţa
transductorului la punctul focal se
distanţa focală
• punctul focal
numeşte distanţă focală.
- rezoluţia de contrast - reprezintă ca-
pacitatea ecografului de a diferenţia
ecouri cu intensităţi apropiate. Acest
lucru este posibil datorită sistemului
“scării a nivelelor de gri” prin care
imaginea ecografică este compusă
dintr-o multitudine de tonalităţi de gri
între cele două extreme: alb
(hiperecogen, reflectogen) şi negru
(transonic).
- rezoluţia temporală - este un termen
care caracterizează frecvenţa de
succesiune a imaginilor ecografice pe
ecran (numărul de imagini generat şi
afişat pe monitor în interval de o
secundă).
Rezoluţia temporală este caracte-
ristică ecografiei în modul M în care
imaginea este realizată prin două
componente: spaţiu (pe verticală) şi
timp (pe orizontală).
Prelucrarea imaginii ecografice
Este foarte important pentru exa-
minator să cunoască echipamentul
ecografic şi principiile de procesare a
informaţiilor ultrasonografice pentru
a înlătura sursele de eroare şi arte-
factele de imagine care pot influenţa
interpretarea corectă a imaginii eco-
grafice.
Termenul de procesare se referă la
aplicarea unor tehnici de prelucrare
computerizată a diferenţei de potenţi-
al electric de la nivelul cristalului pie-
zoelectric care intră în componenţa
transductorului (preprocesare) şi la
prelucrarea imaginii memorate şi
stopate (freezing) pe ecran în raport
cu necesităţile examinatorului.
12
Metode de preprocesare
• compensarea atenuării în funcţie
de timp (time gain control-TGC) -
vizează înlăturarea efectului natural
de atenuare pe care îl suferă US la
străbaterea inei structuri anatomice a
corpului uman (scăderea ecourilor ul-
trasonografice se realizează în pro-
gresie exponenţială pe măsură ce US
pătrunde în profunzimea ţesuturilor
de examinat). Datorită acestui feno-
men structurile profunde sunt mai
greu de examinat sau imaginea eco-
grafică obţinută nu are o rezoluţie
corespunzătoare. Compensarea atenu-
ării în funcţie de timp realizează
amplificarea exponenţială a ecourilor
care ajung mai târziu la transductor
(deci a ecourilor care sunt reflectate
de structurile anatomice profunde),
astfel încât interfeţe aflate la adâncimi
diferite pe traiectoria fasciculului de
US vor genera ecouri de aceeaşi
intensitate şi cu aceeaşi expresie pe
ecranul ecografului.
• ameliorarea contururilor - se
realizează printr-un proces de filtrare
electronică care amplifică panta fiecă-
rui ecou la trecerea US printr-o
interfaţă.
• netezirea imaginii (umplerea
prin interpolare) - vizează uniformi-
zarea imaginii ecografice cu ajutărul
computerului. În cursul examinării e-
cografice a unei anumite zone unele
puncte din planul de examinare nu
sunt explorate de US datorită distan-
ţării fasciculelor (în special dacă sunt
Principii fizice
utilizate transductoare sectoriale).
Acest fapt ar determina (în lipsa
preprocesării) apariţia unor puncte ne-
gre diseminate pe ecranul ecografic.
Computerul realizează însă o medie
aritmetică a intensităţii ecourilor în
cele două puncte învecinate celui
explorat şi realizează astfel
uniformizarea imaginii ecografice
(umplerea prin interpolare).
• actualizarea imaginii - la treceri
repetate ale ultrasunetelor printr-o a-
numită structură se pot obţine imagini
uşor diferite, în funcţie de procesele
fiziologice: ciclul respirator, cardiac,
peristaltică etc. Prin tehnici de
preprocesare computerizată se rea-
lizează o prelucrare a datelor primare
obţinute de calculator astfel încât
imaginea finală afişată pe ecranul
ecografic este o medie a informaţiilor
obţinute prin scanarea zonei
respective (se realizează practic o
corelaţie temporală între imagini).
Metode de postprocesare
• fixarea imaginii pe monitor
(freeze) - permite analiza unei anumite
imagini din zona explorată care este
“îngheţată” pe ecranul ecografic.
• mărirea imaginii (zoom) - există
două tipuri de mărire: static şi
dinamic. Efectul zoom static urmăreş-
te o imagine fixată iar cel dinamic
măreşte imaginea în timpul baleia-
jului US. La majoritatea aparatelor
ecografice, prin efectul zoom
Ecografie generală
claritatea imaginii examinate se redu-
ce semnificativ.
• amplicarea contrastului
• scara de nuanţe de gri - diferen-
ţele de potenţial electric generate de
US reflectate de structurile examinate
sunt codificate în nuanţe de gri în
funcţie de intensitatea lor. Această
codificare permite distincţia pe
ecranul ecografului a unor interfeţe cu
impedanţă acustică şi poziţie spaţială
diferită. Cu cât ecograful dispune de
mai multe nuanţe de gri cu atât mai
multe structuri din zona explorată pot
fi reprezentate în mod diferit pe ecran.
• focalizarea - pentru îngustarea
fasciculului în zona centrală a imagi-
nii la distanţa focală se utilizează len-
tile de focalizare mecanice. Aceste
lentile au focar fix şi îmbunătăţesc
calitatea imaginii în regiunea de
focalizare dar nu şi la distanţă. O
tehnică de focalizare electronică este
focalizarea la emisie care are la bază
principiul interfeţelor undelor. La
acestea se adaugă şi focalizarea la
recepţie care permite o analiză a
imaginilor la fel de bună pentru toate
adâncimile.
• definirea regiunii de interes -
printr-un cursor luminos, acţionat e-
lectronic, se definesc marginile unei
anumite regiuni care trebuie exami-
nată.
• Calcularea unor parametri bio-
logici - distanţe, perimetre, arii volu-
me, unghiuri, vârsta sarcinii etc.
13
Stocarea imaginii ecografice
Se poate realiza în următoarele
moduri:
- pe substrat foto/termosensibil (peli-
culă fotografică, hîrtie tip polaroid,
hîrtie termo/fotosensibilă).
- pe substrat magnetic - înregistrare
video.
- într-o memorie digitală de mare
capacitate.
- pe discuri optice tip compact.
Avantajele şi dezavantajele
metodelor ecografice
Ecografia reprezintă o tehnică de
explorare imagistică cu o răspândire
din ce în ce mai largă în prezent
datorită avantajelor pe care le oferă:
- este o metodă rapidă de diagnostic,
neinvazivă şi neiradiantă.
- oferă informaţii morfologice şi
funcţionale exacte referitoare la
structurile examinate (nu deformează
contururile organelor iar atunci când
se asociază tehnica Doppler se obţin
date referitoare la sensul şi viteza de
deplasare a fluidelor sanguine).
- este o metodă de diagnostic ‘în timp
real” - poate fi folosită în studiul
organelor dinamice (de exemplu
cordul).
- este o tehnicăde examinare multipla-
nară - permite obţinerea unui număr
foarte mare de secţiuni în funcţie de
fereastra ecografică aleasă şi unghiul
de abord al fasciculului de US spre
deosebire de tomografia
computerizată care efectuează numai
secţiuni transversale.
14
- este lipsită de nocivitate - poate fi
practicată la gravide sau poate fi repe-
tată la acelaşi pacient de câte ori este
necesar.
- poate fi practicată în condiţii de
maximă urgenţă, chiar la patul bolna-
vului.
- are cost relativ redus în raport cu
alte investigaţii.
- permite dirijarea unei manopere in-
vazive în scop diagnostic şi/sau tera-
peutic.
- are accesibilitate largă prin practica-
rea de medici aparţinând mai multor
specialităţi.
Deşi este o metodă performantă şi
mult utilizată, ultrasonografia are
totuşi limite care trebuie cunoscute:
- nu se poate efectua la nivelul orga-
nelor aerice (de exemplu plămân) sau
la nivelul structurilor osoase.
- este o metodă subiectivă deoarece
interpretarea imaginii depinde mult de
examinator, de modul în care se aleg
secţiunile de examinare şi ferestrele
ecografice.
- uneori examinarea este afectată de
numeroase artefacte care pot conduce
la diagnostice eronate.
- este o metodă sensibilă dar nespeci-
fică - multe dintre modificările ultra-
sonografice identificate la nivelul di-
verselor structuri şi organe sunt ase-
mănătoare.
Pregătirea pacientului
Investigaţia ecografică a fost
considerată mult timp o tehnică
Principii fizice
dependentă de operator, calitatea ima-
ginii şi deci acurateţea diagnosticului
depinzând de experienţa exami-
natorului. Odată cu apariţia aparatelor
de înaltă rezoluţie în timp real această
dependenţă s-a redus considerabil
astfel încât şi o persoană neavizată
poate obţine o imagine ecografică dar
acurateţea tehnică depinde totuşi de
experienţa medicului.
Pregătirea pacientului pentru ex-
plorarea ultrasonografică este simplă:
se recomandă să nu mănânce cu 8-10
ore înaintea examinării şi nu se
administrează substanţe de contrast
pentru vizualizarea radiologică a
tubului digestiv (de exemplu sulfat de
bariu). Repausul alimentar este
necesar pentru examinarea corectă a
ficatului, colecistului şi pancreasului
şi pentru evitarea interpunerii anselor
intestinale sau a stomacului între
transductor şi structurile de examinat.
Se evită în acelaşi timp falsele ima-
gini create de diverse segmente ale
tubului digestiv pline cu conţinut
alimentar care pot simula pseudotu-
mori abdominale.
O condiţie sine qua non pentru
examinarea pelvisului este distensia
vezicii urinare care se poate obţine
prin ingestia a 400-500 ml apă cu o
oră înainte de ecografice. Există o
variaţie a cantităţii de lichid ingerate
atât în funcţie de pacient cât şi în
funcţie de momentul zilei astfel încât
dimineaţa este necesară o ingestie mai
mare datorită deshidratării relative din
timpul nopţii. Vezica urinară în stare
de plenitudine deplasează colonul
Ecografie generală
afară din pelvis şi are rol de fereastră
acustică. Totuşi, o vezică prea plină
poate crea probleme distorsionând
anatomia locală. În aceste condiţii
este necesară golirea parţială a
vezicii. În concluzie, chiar şi o
distensie optimă a vezicii urinare
trebuie urmată de o golire parţială şi
apoi totală din mai multe
considerente: pentru a demonstra pre-
zenţa sau absenţa reziduului vezical,
pentru a demonstra raporturile unei
eventuale mase tumorale pelvine,
pentru a evita confuzia dintre vezica
destinsă şi un chist ovarian, pentru a
examina pereţii laterali ai pelvisului
etc.
Tehnică de examinare
Alegerea transductorului ţine de
preferinţa personală deşi avantajele
unui transductor sectorial mic sunt
semnificative în explorarea abdome-
nului deoarece permite obţinerea unor
imagini ecografice clare şi acolo unde
ferestrele acustice sunt limitate.
Frecvenţa va fi afectată de aşa
manieră încât să permită explorarea
adecvată a zonei de interes.
Din punct de vedere tehnic, pentru
a putea identifica toate elementele
ecografice necesare unui diagnostic
complet trebuie respectat un anumit
algoritm de examinare. Pentru fiecare
regiune anatomică explorată există o
anumită metodologie particulară de
examinare pentru a se obţine un
15
maximum de informaţie şi a evita
erorile de diagnostic.
Pacientul este aşezat în decubit
dorsal, ulterior în decubit lateral stâng
şi apoi drept. Planurile de explorare
folosite pentru vizualizarea rinichilor,
vaselor mari şi retroperitoneului se
obţin prin deplasarea transductorului
posterior şi înclinat spre coloana lom-
bară. Planurile de explorare folosite în
examinarea pelvisului sunt identice cu
cele pentru abdomenul superior,
investigaţiile în plan sagital şi
transversal fiind cel mai des utilizate.
Secţiunile transversale în hipogas-
tru permit examinarea corectă a
vezicii urinare, uterului şi ovarelor (la
femei) şi a prostatei (la bărbaţi).
Indiferent de tipul ecografului uti-
lizat pentru obţinerea unei imagini de
calitate este necesară aplicarea pe
tegumente a unui gel acustic capabil
să transmită ultrasunetele (pentru că
aşa cum am arătat US nu se transmit
prin aer). Prin mişcarea sondei, gelul
realizează o peliculă fină şi continuă
între transductor şi planul de
examinat. În practica medicală sunt
situaţii când pentru examinarea
structurilor superficiale între trans-
ductor şi tegument se pot interpune şi
alte medii transsonice (de exemplu
perne cu apă) care permit obţinerea
unei imagini cu o mai mare claritate.
Pilozitatea excesivă a zonei cutanate
examinate poate influenţa calitatea
imaginii ecografice prin apariţia de
artefacte (datorită numeroaselor inter-
feţe de pe suprafaţa de contact, care
reflectă ultrasunetele).
16
Zona de pătrundere a fasciculului
de ultrasunete în corpul uman, prin
care se poate obţine o imagine ecogra-
fică interpretabilă se numeşte
fereastră acustică sau fereastră eco-
grafică. Pentru examinarea corectă a
“regiunii ţintă” trebuie să se obţină
secţiuni ecografice în trei planuri
perpendiculare care permit aprecierea
corectă a raporturilor cu structurile
învecinate şi vizualizarea leziunilor.
Sunt situaţii (pacienţi obezi, me-
teorism abdominal accentuat, ascită în
cantitate mare etc) când este necesară
optimizarea ferestrei ecografice
printr-o serie de manevre:
- efectuarea manevrei Valsalva sau
inspirului profund blocat permite co-
borârea ficatului sub rebordul costal
şi vizualizarea corespunzătoare în
special a lobului stâng hepatic.
- ingerarea de apă de către pacient
permite o explorare mai bună a sto-
macului şi prin fereastra ecografică
astfel creată examinarea mai uşoară a
pancreasului.
Durata unei examinări ecografice
este în medie 20-30 de minute şi se
prelungeşte uneori considerabil dacă
se utilizează şi tehnica Doppler sau se
efectuează manopere invazive
(puncţii echoghidate, drenaj de colec-
ţii localizate etc). După examinare se
redactează un buletin ecografic care
trebuie să cuprindă descrierea
semiologică amănunţită a structurilor
explorate şi modificărilor patologice
întâlnite iar în final se poate formula
o concluzie de diagnostic (atunci când
aspectul ecografic este patognomonic)
Principii fizice
sau se pot enunţa câteva posibilităţi
de diagnostic diferenţial care pot
orienta clinicianul.
Semiologie ecografică generală
Examinarea ecografică utilizează o
terminologie specifică impusă de
substratul fizic al imaginii. Această
terminologie se referă în principal la
particularităţile de propagare a ultra-
sunetelor în medii biologice şi include
următoarele noţiuni:
• transonic (anecogen) - termenul
defineşte un mediu biologic care este
străbătut de ultrasunete fără a deter-
mina reflexia acestora (de exemplu
fluidele biologice). Imaginea afişată
pe ecranul ecografului va fi de culoa-
re neagră.
• ecogen (reflectogen) - termenul
caracterizează structurile de tip paren-
chimatos sau solid care reflectă
ultrasunetele în diverse proporţii.
Imaginea rezultată pe ecran va avea
diverse nuanţe de gri până la alb
strălucitor.
Imaginea ecografică, în funcţie de
zona anatomică explorată, este rezul-
tatul formării ecourilor la nivelul
interfeţelor (zonele de separare între
structuri sau ţesuturi cu densităţi
diferite). Cu cât diferenţa între
densitatea ţesuturilor străbătute de US
este mai mică cu atât interfaţa dintre
acestea este redată mai puţin clar pe
monitorul ecografului. De exemplu un
nodul hepatic cu aceeaşi densitate
Ecografie generală
acustică cu a parenchimului în-
conjurător poate scăpa examenului
ecografic chiar dacă are dimensiuni
de ordinul câtorva centimetri.
Explorarea ultrasonografică nu
permite măsurarea şi cuantificarea
densităţii tisulare decât în mod calita-
tiv prin raportare la un aspect normal
sau la structurile anatomice învecinate
(de exemplu se apreciază ecogenitatea
parenchimului hepatic în funcţie de
corticala renală).
În general între două extreme eco-
grafice (negru-transonic şi alb-reflec-
togen) există o multitudine de nuanţe
de gri a căror intensitate este direct
proporţională cu cantitatea de US
reflectate de structurile anatomice (cu
cât densitatea unui organ este mai
mare ultrasunetele vor fi reflectate în-
tr-o proporţie mai mare iar imaginea
afişată pe ecranul ecografic va avea o
nuanţă de gri mai intensă) şi care sunt
definite prin termeni de hipo respectiv
hiperecogen.
• ecostructura defineşte totalitatea
ecourilor reflectate de un organ pa-
renchimatos. În mod normal ecostruc-
tura viscerelor abdominale este
omogenă. În condiţii patologice (lezi-
uni focale sau difuz) apar neomogeni-
tăţi de structură care au expresie pe
ecranul ecografului sau modificări ale
ecogenităţii (de exemplu în caz de
edem interstiţial sau infiltraţie ce-
lulară - limfoame se reduce numărul
de interfeţe prin diminuarea diferen-
ţelor de densitate din interiorul
17
organului respectiv fapt ce conduce la
o scădere a ecogenităţii).
• amplificarea acustică - defineşte
fenomenul de accentuare a ecourilor
US dupăstrăbaterea unui mediu lichid.
Explicaţia constă în diferenţa
densităţii mediilor situate de o parte şi
de alta a unei interfeţe. Ultrasunetele
care străbat un mediu lichid au
atenuare minimă. Dacă după
traversarea acestui mediu lichid US
pătrund într-o structură solidă, cu
densitate mare, vor fi reflectate într-o
proporţie semnificativă astfel încât
interfaţa ce separă lichidul de solid
devine foarte ecogenă iar această
ecogenitate se propagă pe distanţe
mici, distal de structura lichidiană şi
în mediul solid.
• delimitarea - reprezintă modali-
tatea de demarcaţie între structuri sau
organe. Poate fi clară (la organe cu
capsulă externă) sau difuză, imprecisă
în cazul proceselor inflamatorii sau
tumorale.
• atenuarea - la trecerea US prin
medii solide se produce o reflectare
marcată a fasciculului de US astfel în-
cât ecourile care provin din ţesuturile
situate posterior de structura solidă
examinată sunt reduse. Acest fapt se
traduce prin apariţia pe ecranul eco-
grafic a unei zone hipoecogene (as-
pect tipic întâlnit în steatoza hepatică
difuză).
• umbra acustică (conul de umbră)
- este imaginea ecografică care apare
atunci când ultrasunetele întâlnesc o
18
structură cu densitate foarte mare (os,
calculi). În această situaţie fasciculul
de ultrasunete va fi reflectat în
totalitate de structura dură iar
posterior va apare o zonă neagră,
lipsită de ecouri, denumită “con de
umbră posterior”.
Imaginea ecografică, în funcţie de
zona anatomică explorată, este rezul-
tatul reflectării ultrasunetelor la
nivelul interfeţelor din corpul uman.
Aspectele sunt diferite în funcţie de
structura şi caracteristicile anatomice
ale organelor examinate. Se disting în
acest sens:
1) imagini ale organelor parenchi-
matoase
2) imagini ale structurilor lichidiene
3) imagini ale structurilor semi-lichi-
diene
4) imagini ale structurilor vasculare.
Imagini ale organelor
parenchimatoase
Se caracterizează în mod normal
prin ecostructură omogenă şi delimi-
tare netă (realizată prin capsula
organului respectiv). Sinusul renal es-
te structura parenchimatoasă cu cea
mai mare ecogenitate din organism
datorită numeroaselor interfeţe reali-
zate de elementele tubulare şi ţesutul
grăsos. Structurile parenchimatoase
normale în ordinea descrescătoare a
ecogenităţii sunt:
- sinusul renal
- pancreasul
- ficatul
- splina
Principii fizice
- parenchimul renal (corticală, medu-
lară)
- placentă
În practica ecografică organul de
referinţă pentru structura de tip paren-
chimatos este ficatul comparativ cu
care se analizează apoi şi ecostructura
celorlalte organe.
În condiţii patologice ecostructura
organelor parenchimatoase devine
neomogenă (în general datorită apari-
ţiei unor formaţiuni tumorale sau in-
flamatorii în parenchim). În acest sens
putem distinge:
- formaţiuni nodulare izoecogene - cu
ecogenitate similară cu a ţesutului de
provenienţă, situaţii în care pot fi greu
delimitate de acesta.
- formaţiuni nodulare hipo sau hipere-
cogene comparativ cu parenchimul în
care sunt localizate.
- formaţiuni tumorale maligne care au
structură parenchimatoasă cu deli-
mitare mai slabă sau chiar absentă (în
caz de invazie tumorală externă) şi
necesită de multe ori pentru vizua-
lizare administrarea de substanţe de
contrast ecografice.
Imagini ale structurilor lichidiene
Sunt imagini anecogene (transoni-
ce) omogene deoarece fasciculul de
US străbate aceste structuri fără a fi
reflectat. Pe ecranul ecografic apare o
imagine neagră, omogenă cu diverse
localizări.
În mod obişnuit imaginile transso-
nice sunt produse de fluidele fiziolo-
gice ale organismului (bila, urina, li-
chidul amniotic etc). În condiţii
Ecografie generală
patologice aceste imagini pot fi deter-
minate de colecţii pleurale, peritonea-
le sau pericardice, chiste cu diverse
localizări, hematoame recente etc. Co-
lecţiile se vizualizează sub forma unor
zone hipoecogene sau transsonice
situate între viscere sau în interiorul a-
cestora cu delimitare imprecisă şi formă
neregulată. Chistele sau organele
cavitare cu conţinut lichidian sunt bine
delimitate şi prezintă fenomen de ampli-
ficare acustică posterioară.
În situaţiile în care imaginile trans-
sonice sunt determinate de hematoa-
me recente după primele 48-72 de ore
aspectul ecografic se modifică, ima-
ginea devine hipoecogenă şi neomo-
genă datorită ecourilor care apar în
interior (aspectul sugerează colecţiile
hematice în curs de organizare
fibroasă).
Imagini ale structurilor semi-
lichidiene
Sunt produse de mediile lichidiene
vâscoase sau care conţin fibrină, sus-
pensii de particule sau microfragmen-
te tisulare. Pe ecranul ecografic apare
o imagine transsonică, neagră, în care
sunt însă dispersate ecouri punc-
tiforme sau apare sediment în zona
declivă. Fenomenul de amplificare
acustică posterioară este prezent dar
de o intensitate mai slabă comparativ
cu formaţiunile lichidiene pure.
Acest tip de imagine se întâlneşte cel
mai frecvent în condiţii patologice:
- bila suprainfectată, de stază sau du-
pă alimentaţie parenterală prelungită
- chiste hemoragice sau suprainfectate
19
- abcese în diferite faze de evoluţie
- hematoame vechi
- procese de necroză ale unor formaţi-
uni tumorale sau organe parenchima-
toase
Imagini ale structurilor vasculare
Sunt imagini transsonice particula-
re sub formă de bandă neagră mărgi-
nită de doi pereţi lineari, ecogeni. La
vasele mari în lumenul transonic se
pot observa şi ecouri punctiforme
determinate de fişicurile de hematii
sau zone de turbulenţă din fluxul san-
guin. De asemenea pot fi observate
pulsaţii ale pereţilor vasculari sau va-
riaţii de calibru inspir/expir. Imaginile
tubulare sunt expresia vaselor san-
guine normale sau patologice în
funcţie de localizare, traiect, calibru şi
starea pereţilor.
Artefacte şi surse de eroare în
diagnosticul ecografic
Termenul de artefact defineşte în
ecografie componenta imaginii care
prezintă în mod eronat structurile exa-
minate. Formarea artefactelor se da-
torează fenomenelor fizice pe care le
suferă US în timpul propagării prin
mediile biologice (reflectare, refrac-
ţie, dispersie etc) şi uneori poate fi
influenţată de medicul examinator
prin reglarea incorectă a aparatului -
curba TGC, amplificarea ecourilor
etc.
Nu toate artefactele influenţează în
mod negativ diagnosticul ecografic;
20 Principii fizice

unele dintre ele sunt chiar esenţiale care sunt rezultatul interferenţelor
pentru definirea structurilor examina- constructive din fasciculele de ultra-
te (de exemplu umbra acustică sau fe- sunete cu direcţii de propagare diferi-
nomenul de amplificare acustică te. Fenomenul determină aspectul gra-
posterioară). nular al oricărei imagini ecografice şi
La examinarea ecografică pot fi poate fi influenţat prin creşterea
întâlnite mai multe tipuri de artefacte: factorului de corelaţie temporală între
imaginile ecografice mediate.
• Artefacte de propagare
- pseudo-îngroşări şi false imagini de
- imaginea neclară (zgomotul de fond)
sediment - rezoluţia laterală a ima-
- se traduce prin apariţia pe imaginea
ginii este determinată de lărgimea
ecografică a unor neomogenităţi sub
fasciculului de US. Un fascicul larg,
formă de mici puncte cu diverse
cu întărire acustică importantă la
nuanţe de gri. Există două tipuri de
traversarea unei interfeţe lichid-
zgomote ce interferează cu imaginile
structură parenchimatoasă realizează
obţinute prin explorarea
o falsă îngroşare a peretelui structurii
ultrasosografică: zgomote aleatorii şi
lichidiene şi falsă imagine de
structurate. Unele componente elec-
sediment în zona lichidiană.
tronice produc variaţii mici de ten-
Schimbarea poziţiei pacientului nu
siune, iar atunci când se realizează
determină însă şi schimbarea poziţiei
amplificarea rezultă o textură fluc-
falsului sediment. Aspectul poate fi
tuantă de spoturi în mişcare. Echi-
întâlnit la examinarea veziculei biliare
pamentele moderne de ultrasunete
sau vezicii urinare şi poate crea uşor
sunt proiectate să menţină aceste
erori de diagnostic.
zgomote la praguri coborâte astfel
- pseudo-cloazonări, pseudoseptări -
încât devin decelabile doar când sunt
se datorează fasciculelor accesorii cu
aplicaţi coeficienţi înalţi de amplifi-
orientare divergentă care însoţesc fas-
care.
ciculul liniar principal emis de trans-
Zgomotul structural este generat
ductor. Aceste fascicule accesorii pot
de semnale externe din banda de ra-
genera ecouri suficient de puternice
diofrecvenţă produse de pulsurile
pentru ca pe lângă imaginea realizată
electrice ce pătrund prin cablaj sau
de fasciculul principal să mai apară şi
prin conectarea cablurilor la aparate
a doua imagine, mai fină şi cu altă
de înregistrare. Zgomotul structurat a-
orientare. Fenomenul se întâlneşte la
pare ca un ecou parazit care poate fi
trecerea ultrasunetelor prin structuri
înlăturat prin folosirea filtrelor de
lichidiene şi duce la apariţia unor
protecţie.
false imagini de septuri sau
- fenomenul de scintilaţie acustică -
cloazonări. La schimbarea poziţiei
determină apariţia pe ecranul ecogra-
bolnavului sau a incidenţei fasci-
fic de multiple puncte strălucitoare
Ecografie generală
culului de ultrasunete aspectul descris
dispare.
- fenomenul de reverberaţie (artefac-
tul “în coadă de cometă”) - apare în
situaţiile în care fasciculul de US
după ce a străbătut un mediu lichidian
întâlneşte un alt mediu cu impedanţă
foarte diferită (aer, os, microcristale,
elemente metalice etc). Se produce o
reflectare intensă a fasciculului de US
(în proporţie de peste 90%) iar o parte
importantă din aceste US se reflectă
la suprafaţa transductorului şi sunt
retrimise în organism . Fenomenul se
repetă de mai multe ori şi de fiecare
dată o parte din ecou este recepţionată
de transductor generând câte o
imagine.
Succesiunea acestor fenomene se
produce în milisecunde şi astfel se ob-
ţine o imagine hiperecogenă, albă,
liniară, însoţită de con de umbră şi
reverberaţie sau imaginea de “coadă
de cometă” realizată de aerobulbie,
aerogastrie, cristale de colestelor
depuse pe peretele colecistic, clipsuri
metalice, sterilet metalic etc.
• Artefacte parietale de contur
- falsa dedublare a unor organe inter-
ne - apare ca urmare a difracţiei fasci-
culului de US pe o structură cu di-
mensiuni mai mici decât lungimea lui
de undă. În această situaţie fasciculul
se separă în două şi se produce o
dublă reflectare pe acelaşi element
anatomică. În consecinţă transducto-
rul înregistrează două ecouri paralele
iar microprocesorul va înscrie două
imagini identice (de exemplu o
21
secţiune mediană transversală în
hipogastru efectuată pe un uter gravid
poate genera falsul aspect de dublu
sac ovular deci sarcină gemelară.
• Artefacte de sediu - apar atunci
când fasciculul de US este supus fe-
nomenelor de refracţie sau modificare
a vitezei de propagare pe care apara-
tul nu le poate sesiza.
- refracţia fasciculului dens - poate
determina reflectarea ulterioară a a-
cestuia de către o structură anatomică
situată lateral de axul principal al
fasciculului incident. Ecoul rezultat a-
junge la transductor şi este transpus
pe ecranul ecografic dar imaginea
structurii anatomice va fi poziţionată
pe monitor pe direcţia fasciculului
incident, deşi în realitate respectiva
structură este dispusă lateral de raza
incidentă.
- imaginea în oglindă - apare ca ur-
mare a fenomenului de reflexie specu-
lară care apare la incidenţa fasciculu-
lui de US cu o interfaţă curbă (de
exemplu diafragm, pericard, vezică u-
rinară, perete intestinal). O parte a
fasciculului incident este reflectată
spre transductor iar o altă parte este
reflectată în altă direcţie ajungând pe
un segment al interfeţei curbe. Acest
fascicul secundar reflectat este
retrimis spre locul iniţial şi apoi este
reflectat din nou de data aceasta către
transductor. Apare astfel o întârziere
în timp între momentul recepţionării
de către transductor a fasciculului
iniţial şi a fasciculului secundar.
Computerul reconstruieşte o a doua
22
imagine aproape identică cu prima pe
care o dispune însă ceva mai departe
decât cea reală (imagine “în
oglindă”). În practica ecografică acest
artefact este frecvent întâlnit în
examinarea ficatului care apare pro-
iectat de ambele părţi ale diafragmu-
lui.
- modificarea vitezei fasciculului de
US - determină apariţia de artefacte
atunci când viteza efectivă de propa-
gare a US printr-un anumit mediu bio-
logic diferă mult de viteza medie teo-
retică (1540 m/sec). Dacă US străbat
o structură lichidiană ele nu vor fi
reflectate dar vor fi încetinite. Datori-
tă acestui fapt reflectarea US de către
o structură situată posterior de zona
lichidiană are drept consecinţe o
creştere a duratei de revenire a aces-
tora la transductor. Rezultatul îl con-
stituie amplasarea respectivei struc-
turi pe ecranul ecografic mai departe
decât situaţia reală (deoarece
microprocesorul ia în calcul viteza
redusă a fasciculului de US incident).
Este necesar să se ţină cont de acest
artefact în puncţiile ecoghidate sau în
manoperele de drenaj sub ghidaj
ecografic.
• Artefacte de atenuare
- umbra marginală - apare în situaţiile
în care fasciculul de US este tangent
la o interfaţă, datorită fenomenelor de
refracţie şi reflexie parţială. Distal
faţă de interfaţa respectivă, în
continuarea axului fasciculului nu se
vor mai transmite ultrasunete iar pe
ecranul ecografului va apare o umbră
Principii fizice
liniară sau conică. Acest artefact nu
poate fi evitat şi de aceea trebuie
recunoscut ca atare pentru a nu i se
acorda semnificaţie patologică.
Asemenea imagini pot fi întâlnite la
nivelul veziculei biliare, vezicii
urinare, sinusului renal, formaţiunilor
chistice etc.
- amplificarea focală - defineşte creş-
terea amplitudinii ecourilor care
provin de la structurile aflate în zona
focală a transductorului. Acest arte-
fact apare datorită faptului că în zona
de focalizare intensitatea fasciculului
de US este mai mare, iar ecourile ge-
nerate de un fascicul mai intens sunt
mai ample.
Pe lângă artefacte, explorarea eco-
grafică este caracterizată şi de po-
sibilitatea apariţiei unor surse de e-
roare datorate aparaturii ecografice,
leziunii explorate sau medicului exa-
minator.
• Surse de eroare datorate aparatu-
rii ecografice
- variaţiile curentului de alimentare
(tensiune, frecvenţă) produc pertur-
bări în circuitele electronice care alte-
rează imaginea ecografică. Din acest
motiv este utilă montarea unui sta-
bilizator de tensiune/frecvenţă pe
circuitul electric al aparatului.
- şocurile electrice - întreruperea
bruscă a curentului electric, cu apara-
tul sub tensiune urmatu de reapariţia
rapidă a curentului poate duce la
distrugerea ireversibilă a unor compo-
nente ale ecografului
Ecografie generală
- reglarea incorectă a TGC (compen-
sarea atenuării în funcţie de timp) -
poate afecta claritatea imaginii eco-
grafice.
- reglarea incorectă a contrastului şi
luminozităţii monitorului ecografic
- contactul imperfect al transductoru-
lui cu tegumentul
- dereglarea unor componente electro-
nice ale aparatului
• Erori datorate leziunii cutanate
- leziunile cu dimensiuni mici (sub 1
cm), situate profund sunt greu vizuali-
zabile, deoarece adesea sunt mascate
de structuri osoase sau gazoase.
- lipsa diferenţei de impedanţă acus-
tică faţă de structurile învecinate
(leziunile izoecogene) face ca o leziu-
ne să nu poată fi identificată faţă de
parenchimul înconjurător deoarece nu
există interfeţe care să o delimiteze.
- leziunile cutanate extinse (cicatrici,
plăgi postoperatorii etc) pot genera
frecvente artefacte de examinare.
- pregătirea insuficientă a pacientului
(meteorism abdominal, substanţe de
contrast baritate recent administrate)
poate împiedice o examinare ecogra-
fică corectă.
• Erori datorate medicului exami-
nator
- cunoaşterea incompletă a principii-
lor ecografice
- necunoaşterea aparatului şi a regla-
jelor (gain, TGC).
- alegerea inadecvată a transductoru-
lui din punct de vedere al suprafeţei
de contact cu tegumentele, al frecven-
ţei şi focalizării.
23
- necunoaşterea unor repere anatomi-
ce şi a aspectelor ecografice patologi-
ce.
- necorelarea imaginilor ecografice cu
tabloul clinic
- timp insuficient alocat examinării.
- examinarea incompletă a pacientului
(se examinează un singur organ care
se presupune a fi suferind) sau exa-
minarea în condiţii improprii de
pregătire a pacientului determină frec-
vent rezultate ecografice eronate
Efectele biologice ale ultrasune-
telor
Odată cu răspândirea tot mai largă
a tehnicilor de diagnosticare cu ul-
trasunete s-a pus şi problema efectelor
nocive pe care acestea le-ar putea
avea asupra organismului uman. În
prezent este unanim acceptat că
echipamentele bazate pe US produc
efecte care depind în principal de trei
factori: intensitatea fluxului de ener-
gie sonoră, timpul de expunere la
energia sonoră şi frecvenţa US.
Principalele efecte biologice ale
US (demonstrate experimental pe ani-
male) sunt efectul termic, efectul de
cavitaţie, efectele asupra genomului şi
efectele complexe distructive.
• efectul termic - este cunoscut
faptul că expunerea terapeutică la US
ridică semnificativ temperatura
ţesutului, dar au fost făcute puţine
măsurători ale creşterii temperaturii în
condiţiile examinării US în scop
diagnostic. S-a constatat experimental
24
că expunerea la US produce efecte
termice locale în os şi muşchi,
congestie, hemoragie ovariană şi
arsuri tegumentare la şobolani.
Încălzirea ţesutului pare să fie o
problemă importantă în obstetrică
existând unele date cu privire la efec-
tele căldurii asupra embrionului şi fă-
tului (creşteri ale temperaturii cu 1,5-
2,5C pot determina avortul, terato-
geneza sau moartea embrionului
acestor animale).
• efectul de cavitaţie - se referă la
comportarea particulelor gazoase la
expunerea în câmpul de ultrasunete.
Fiecărei frecvenţe ultrasonice îi cores-
punde un diametru “de rezonanţă” al
particulei gazoase. Dacă amplitudinea
acustică este suficient de mare, aceste
particule intră în oscilaţie, îşi măresc
dimensiunile şi suferă un proces de
implozie care are drept rezultat
creşterea temperaturii locale. S-a
demonstrat că asemenea particule
gazoase există în ţesuturile biologice
şi că expunerile repetate la ultrasunete
terapeutice pot determina creşterea
acestora până la dimensiuni
Principii fizice
detectabile. Nu există încă studii
suficiente care să demonstreze că
ultrasunetele folosite în scop diagnos-
tic ar induce fenomenul de cavitaţie.
Cel mai mare risc este ca acest efect să
apară la nivelul lichidului amniotic sau
la nivelul celorlalte fluide ale corpului
matern producând distrugeri celulare şi
alterări ale organogenezei.
• efecte asupra genomului - au fost
demonstrate doar experimental pe şo-
bolani şi pe păsări la care expunerea
timp de o oră la US cu intensitate
mare au provocat disocieri ale ADN-
ului şi necroză tisulară.
• efecte complexe, distructive - pot
apare după expunerea la US de inten-
sitate mare (necroză centrolobulară
hepatică, hemoliză, necroze muscula-
re sau cerebrale). Efectele biologice
constatate in vitro nu pot fi însă extra-
polate asupra situaţiilor clinice in
vivo. Conform cercetătorilor ameri-
cani nu au fost demonstrate la om e-
fecte biologice negative ale US cu
frecvenţă până la 10 MHz şi nici asu-
pra produsului de concepţie in utero.