CAPITOLUL 2

STRATEGIILE ECONOMICE.
TRECUT ŞI PREZENT ÎN ABORDAREA STRATEGICĂ
A DEZVOLTĂRII ECONOMICE

Abordarea strategică a dezvoltării reprezintă o modalitate de gestionare eficientă

activităţilor viitoare. Această abordare reprezintă calea de evitare a discontinuităţilor în cursul
economic stabilit pentru un anumit domeniu. Fiind o orientare modernă, care îşi dovedeşte
eficienţa în ţările dezvoltate, strategia reprezintă şi pentru România un instrument util.

2.1. Prezentare cronologică a abordării strategiilor

Strategia, până a ajunge să fie un instrument economic atât de necesar, a traversat istoria
sub diverse interpretări. În continuare este prezentată o scurtă evoluţie a acestor interpretări,
alături de cei cărora li se datorează această evoluţie şi titlurile lucrărilor de referinţă:
Antichitate: Noţiunea de strategie (fr. stratégie, engl. strategy, it. strategia) provine
indirect din grecesul strategos (general, rezultat prin combinarea cuvintelor stratos (armată) şi
egos (conducător, post creat în 506 î.e.n.), concept care nu se reflectă direct în conţinutul actual al
strategiei economice. Semnificaţiile actuale îşi au izvor în expresia strategike episteme
(cunoştinţele, inteligenţa generalului) sau strategon sophia (înţelepciunea generalului).1 Una
dintre cele mai vechi definiţii ale strategiei aparţine scriitorului grec antic Xenophon (Grecia
Antică): strategia reprezintă cunoaşterea activităţii pe care îţi propui să o desfăşori. În aceiaşi
perioadă, în mod independent de abordările greceşti, generalul chinez Sun Tzu (China Antică)
scria despre strategie: doar un conducător sclipitor şi un lider excelent, care este capabil să
conducă prin propria-i inteligenţă cu superioritate şi intuiţie, este capabil să obţină rezultate
măreţe. Toată puterea necesară oricărei acţiuni îşi are sursa în această capacitate; aceasta fiind
esenţa unei strategii (The Art of War a fost uneori utilizată ca text util conducerii economice
datorită relevanţei multor aspecte pentru strategiile economice).2
Începând cu secolul IV î.e.n. şi până în secolul al VII-lea e.n. strategia a descris
ansamblul de cunoştinţe privind conduita războiului3, inclusiv tactici circumscrise artei
diplomaţiei. Ulterior, în secolul al XVI-lea stratagema (regulă a războiului) era considerată artă
şi tehnică în acelaşi timp. Ultimul care a folosit această expresie, în forma sa latină a fost Niccolo
Machiavelli4 care, în 1518, vorbeşte despre ars bellica (arta războiului). În secolul al XIX-lea,
probabil cel mai cunoscut strateg, Carl von Clausewitz (1832), aprecia că strategia este greu de
conceput, mai greu de implementat, dar este privită într-un mod simplist.

1
Luttwak, Edward, Le paradoxe de la stratégie, Nouveaux Horizons, 1989, p.307
2
Macmillan, Hugh, Tampoe, Mahen, Strategic Management. Process, Content and Implementation, Oxford University
Press, New York, 2000, p.14-15
3
Luttwak, Edward, op.cit., p.30
4
Niccolo Machiavelli (1469-1527), om de stat, scriitor şi teoretician politic italian. (Didier, Julia, op.cit., p.160)

62
 Secolul al XX-lea este cel în care este plasată apariţia strategiei economice, în perioada
anilor ’20. Peter Drucker1 (Concepts of the Corporation, 1946) apreciază, exemplificând (prin
experienţele companiilor General Motors, General Electric, IBM), concentrarea pe atingerea unor
obiective clar identificate. Adaugă acestei viziuni îndeplinirea cerinţelor consumatorilor.
P. Drucker este caracterizat ca un “filozof al afacerilor” şi ca “cel mai influent şi ascuţit
comentator pe care domeniul afacerilor l-a cunoscut”.2
În anii ’50 sunt făcuţi paşi în accentuarea cunoaşterii strategiei, este perioada
aprofundării planificării strategice. În 1951 o abordare importantă a strategiei are în vedere
latura calitativă a activităţii economice. Această teorie îi aparţine lui Joseph M. Juran3 care
apreciază calitatea ca fiind un obiectiv esenţial al oricărei acţiuni şi strategii. J. Juran abordează
planificarea calitativă, managementul de calitate şi despre îmbunătăţirea calitativă. După 1960
urmează o perioadă considerată de “adolescenţă” a strategiei4. Theodore Levitt5 (Marketting
Myopia, articol publicat în Harvard Business Rewiew, 1960) construieşte explicaţii ştiinţifice
privind strategiile, aceste instrumente fiind considerate esenţiale în activitatea economică.
În domeniul strategiei anii 1960-1973 sunt apreciaţi drept perioada de aur ai
creativităţii. Alfred Chandler (Strategy and Structure, 1962) subliniază că orice întreprindere
trebuie să-şi construiască o strategie. Strategia este văzută ca alocare a resurselor, stabilirea
planului de acţiuni în vederea îndeplinirii unor obiective stabilite. 6 Istoric al economiei
americane, A. Chandler a studiat intens activitatea companiilor americane între 1850-1920. O
parte importantă a vocabularului conducerii strategice a activităţii economice se bazează pe
formulările sale. În anul 1964 Bruce Henderson7 fondează Boston Consulting Group (BCG)
având la început o bază formată dintr-o cameră, o persoană, un birou. La sfârşitul deceniului
Henderson era considerat creatorul unei puternice maşinării ce combina inovarea bazată pe
inteligenţă cu consultanţele de afaceri. Au fost concepute metode cunoscute şi utilizate în prezent
pentru analiza pieţei şi orientarea activităţii economice. Perioada de maximă creativitate şi
inventivitate a BCG este localizată de istorici ai domeniului între anii 1967-1973. În 1965 apare
lucrarea lui H. Igor Ansoff, Corporate Strategy, considerată monumentală şi drept Biblie a
planificării strategice. Cartea este apreciată ca fiind bogată şi foarte detaliată în ceea ce priveşte
orientarea strategică bazată pe: obiective, plan de acţiuni, poziţionarea în funcţie de matricea
pieţe-produse şi alocarea resurselor.8 În aceiaşi perioadă se remarcă şi Kenneth Andrews care
consideră ca esenţială analiza mediului extern şi intern, într-un cuvânt analiza SWOT în

1
Austriac la origine, Peter Drucker, în vârstă de 11 ani, se mută în Anglia la sfârşitul anilor ’20 împreună cu tatăl său.
Înainte de a emigra în America în 1937, lucrează ca jurnalist şi economist. În SUA devine un eminent consultant, scriitor şi
academician. (Sursa: Chandler, Alfred D., Stratégies et structures de l’entreprise, Nouveaux Horizons, Paris, 1989, 148).
2
Koch, Richard, Strategy: how to create and deliver a useful strategy, Financial Times, Prentice Hall, Great Britain,
2000, p.147
3
Joseph M. Juran, român născut în SUA în 1904, inginer al sistemelor electrice, a fost considerat ca un specialist
remarcabil al calităţii şi responsabil (în colaborare cu W. Edwards Deming) pentru revoluţia calitativă în Japonia după
1950. În 1951 publică Quality Control Handbook, iar în 1988 Juran on Planning for Quality.
4
Koch, Richard, op.cit., p.6
5
Theodore Levitt este la origine german născut în SUA. Fost profesor în cadrul Harvard Business School, este considerat o
eminenţă a marketingului.
6
Koch, Richard, op.cit., p.7
7
Bruce Henderson (1915-1992) este considerat unul dintre cei mai originali viitorologi ai economiei din toate timpurile.
8
Koch, Richard, op.cit., p.6

63
planificarea strategică (Business Policy. Text and Cases, 1965; The concept of Corporate
Strategy, 1971). Andrews menţionează că opţiunile strategice ale întreprinderii pot fi construite şi
evaluate prin raportare la patru componente ale strategiei, astfel: (1) ceea ce ar putea să realizeze
= oportunităţile oferite de mediu, (2) ceea ce poate să realizeze = competenţele şi resursele, (3)
ceea ce doreşte să realizeze = obiective, aspiraţii şi (4) ceea ce trebuie să realizeze =
responsabilităţi sociale.
Anii ’70 sunt marcaţi de aprofundarea cunoaşterii strategiilor. Sunt considerate foarte
importante lucrările aparţinând lui Henry Mintzberg (The Nature of Managerial Work, 1973) şi
ale lui H.I. Ansoff (Strategic Management, 1979). Mintzberg dezvoltă ideea creativităţii în
conducerea activităţii economice. Începutul anilor ’80 este caracterizat de afirmarea altor doi
specialişti care au influenţat major abordarea strategiei: Michael Porter şi Kenichi Ohmae.
Porter argumentează în Competitive Advantage: Techniques for Analysing Industries and
Competitors faptul că profitabilitatea este determinată nu doar de poziţia concurenţială relativă a
întreprinderii (după cum Henderson arătase) ci şi de caracteristicile structurale ale domeniului în
care acţionează firma, respectiv de tendinţele manifestate de elementele mediului. Ohmae,
specialist japonez, descrie într-o manieră apreciată ca “sclipitoare” 1 cum au beneficiat companiile
japoneze de pe urma utilizării strategiei (The Mind of the Strategist: The Art of Japanese
Business, 1982). În 1989 Gary Hamel (London Business School) şi C.K. Prahalad au scris un
articol, considerat remarcabil de către specialiştii domeniului, intitulat Strategic Intent în care
afirmă că o companie trebuie să se supună schimbării majore atunci când situaţia o cere.
În 1990 aceiaşi echipă de specialişti (Hamel şi Prahalad) apreciază, într-un nou articol
The Core Competence of the Corporation, drept cheie a strategiei: competenţele distinctive,
tehnologiile şi dotările precum şi abilitatea de a învăţa. Un alt nume apreciat al anilor ’90 este
John Kay. Profesorul Kay argumentează, pe aceiaşi linie de gândire anterioară, orientarea
strategică bazată pe resurse. În anul 1994 un trio de specialişti aparţinând Ashridge Strategic
Management Centre (centru de consultanţă), Andrew Campbell, Michael Goold, Marcus
Alexander (Corporate-Level Strategy, 1994) publică lucrări şi promovează noi concepte
strategice considerate importante. Dintre aceste concepte se detaşează cele care identifică
abilităţile strategice specifice afacerilor. Michael Goold, scriitor britanic în domeniul
managementului a înfiinţat centrul de consultanţă menţionat (Ashridge Strategic Management
Centre) după o carieră în cadrul BCG. Numele său este legat de lucrarea Strategies and Styles
(1987). În cartea sa A Sense of Mission, Andrew Campbell argumentează importanţa în
determinarea strategiei a: unui scop corect determinat, unui set consistent de valori, unei strategii
de piaţă, unui set de comportamente standard. Referitor la industria consultanţei strategice se
apreciază ca remarcabilă perioada 1965-1991. Această dezvoltare a domeniului a încetat între
1991-1993, ulterior dezvoltându-se extensiv.
În 1998 apare lucrarea Strategy Safari scrisă de Henry Mintzberg, Bruce Alstrand şi
Joseph Lampel, considerată ca un tur prin “jungla managementului strategic”. 2 În aceiaşi
perioadă Al Ries, consultant şi scriitor, afirmă că globalizarea implică specializare, recomandând
1
Koch, Richard, op.cit., p.7
2
idem, p.134

64
divizarea şi specializarea strategiilor deoarece cu cât o piaţă este mai mare, cu atât se afirmă
specializarea (Focus, 1996; Future Focus, 2000). În prezent se apreciază că sunt foarte
importante tehnologiile, oferirea calităţii către client, valorificarea avantajelor competitive. Sunt
de asemenea considerate ca importante stabilirea şi menţinerea unei poziţii dominante bazate pe
specializare şi pe abilitatea de a crea valoare. Conceptele vechi, dezvoltate de BCG la sfârşitul
anilor ’60 sunt foarte relevante şi azi.
După cum se observă în prezentarea cronologică, strategia este definită, în majoritatea
cazurilor, ca instrument microeconomic. Aproape toţi specialiştii au privit strategia ca demers al
întreprinderii, ca primă şi importantă modalitate de definire a strategiei. Însă, utilizată într-o
formă similară, strategia este necesară şi la nivel macroeconomic. Nu se impune o altă
conceptualizare a strategiei macroeconomice faţă de cea a întreprinderii, ci obiectivele şi
activităţile sunt diferite, însă ele diferă chiar şi de la o întreprindere la alta.
Abordările macroeconomice sunt mult mai prezente în planurile strategice practice
întocmite de diverse organizaţii şi instituţii internaţionale (de exemplu Banca Mondială, OCDE
ş.a.), state şi regiuni (de exemplu Uniunea Europeană). Astfel, este mult mai des întâlnită
strategia macroeconomică în programele economice concrete decât în literatura teoretică de
specialitate, iar atunci când aceasta se întâmplă sunt menţionate trimiteri la documente oficiale.

2.2. Elemente definitorii ale strategiilor

Strategia reprezintă un instrument economic aplicabil la nivelul unei unităţi de afaceri,

unei întreprinderi, unei regiuni, la nivelul unei economii naţionale sau chiar la nivel internaţional
reunind acţiunile ţărilor unite prin strategie într-o misiune comună. Strategia încorporează
misiunea fundamentală a unei ramuri economice, subramuri, regiuni, a unei organizaţii, fiind cea
care indică drumul spre îndeplinirea misiunii prin detalierea acesteia, în scop operaţional, pe
obiective strategice. Prin urmare strategia reprezintă un demers planificat al unor activităţi şi
acţiuni eşalonate în timp, subordonate misiunii globale şi obiectivelor specifice.

2.2.1. Caracteristicile strategiilor economice

Definirea noţiunii de strategie (concept actual cu rădăcini antice) este importantă pentru a
evidenţia faptul că aceasta reprezintă un ghid în funcţie de care se stabilesc obiectivele 1 (Igor
Ansoff) şi calea de abordare a activităţilor care permit obţinerea performanţei 2. Abordările asupra
strategiei sunt numeroase. Ca instrument economic, strategia a fost definită ca fiind:
1 O conturare a viitorului, un plan, o viziune, un mod de a gândi viitorul, un model al
experienţei şi învăţării.3

1
Plumb, Ion, (coord.), Reingineria serviciilor, Ed. ASE, Bucureşti, 2004, p.87
2
Ţuclea, Claudia, Management strategic, Ed Uranus, Bucureşti, 2003, p.14
3
Koch, Richard, op.cit., p.130

65
 2 Strategia reprezintă un model decizional, formularea acesteia presupunând un proces de
organizare ce depinde de trăsăturile instituţiei care o stabileşte, de cele ale mediului şi ale
activităţilor vizate.4
3 Un set de decizii ce prevăd acţiuni, resurse şi responsabilităţi. Strategia, înainte de orice,
indică direcţia şi căile de realizare a obiectivelor propuse.2
4 Într-o altă viziune, strategia este considerată: un set de acţiuni previzionate, un raport de
echilibru între resurse şi posibilităţile asigurate de mediu şi un proces în urma căruia
actorii mediului vor interacţiona.3
5 Strategia reprezintă transformarea misiunii în agendă de lucru.4
6 O ştiinţă, o artă, un plan care, în timp, poate suporta modificări.5
Prin urmare, rezumând definiţiile anterioare, strategia desemnează un ansamblu de
decizii, pe o durată variabilă, încadrate unor linii definitorii ale activităţii economice, având drept
scop orientarea acesteia în direcţia atingerii unor obiective. Formularea strategiei este procesul
prin care este identificată misiunea strategică, sunt stabilite obiectivele necesare realizării
acesteia, este stabilită strategia adecvată şi se precizează modalităţile aplicării strategiei. Pentru o
detaliere clară a obiectivelor se stabilesc seturi de priorităţi strategice necesare în înţelegerea şi
stabilirea ulterioară a planurilor de acţiune.
O strategie se poate defini prin identificarea principalelor trăsături ale acesteia.
Caracteristicile strategiilor economice sunt următoarele6:
1 Strategia se bazează pe un volum considerabil de date
2 Strategia se caracterizează prin formulări obiective şi subiective
3 Este subordonată obiectivelor stabilite
4 Strategia este un plan de acţiune pe perioadă determinată, care se realizează progresiv
5 Strategia reprezintă elementul pe baza căruia se stabilesc programele strategice
6 Strategia necesită existenţa permanentă a unei conexiuni inverse (feedback strategic)
7 Strategia se finalizează, încetează, odată cu îndeplinirea obiectivelor
8 Caracter iterativ al strategiei
1. Strategia se bazează pe un volum considerabil de date: Strategia este rezultatul unor
decizii fondate pe determinări obiective, evaluări realiste ale dimensiunilor şi caracteristicilor
celor două categorii de factori de influenţă: interni şi externi.
2. Strategia se caracterizează prin formulări obiective şi subiective
(complementaritatea dintre formalizare şi intuiţie): Alături de latura obiectivă a formulării
strategiei, prezentată anterior, oricât de bogate sunt informaţiile pe care se fundamentează
strategia, aceasta nu este totuşi rezultatul unor determinări exclusiv obiective. În concluzie,
4
Foss, Nicolai, Resources, Firms and Strategies, Oxford University Press, New York, 1997, p.52-53
2
Doyle, Peter, Marketing Management and Strategy, Financial Times, Prentice Hall, Great Britain, 2002, p.18
3
Davies, Howard, Lam, Pun-Lee, Managerial Economics. An analysis of business issues, Financial Times, Prentice
Hall, Great Britain, 2001, p.379
4
Asher, Mike, Managing Quality in the Service Sector, Kogan Page, London, 1996, p.35
5
Luttwak, Edward, op.cit., p.308
6
Formularea caracteristicilor este rezultatul studierii şi rezumării abordărilor teoretice din următoarele lucrări de
specialitate: Florescu, Constantin, Mâlcomete, Petre, Pop, Nicolae Al. (coordonatori), Marketing: dicţionar explicativ,
Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p.670-671, Chandler, Alfred D., op.cit., Koch, Richard, op.cit., Ioncică, Maria, (coord.),
op.cit., 2004.

66
strategia se caracterizează printr-o juxtapunere a formulărilor obiective şi subiective.
Formalizarea se bazează pe modele care permit analiza metodică a problemelor, raţionalizarea
deciziilor. Planificarea strategică formală trebuie dublată de intuiţie şi creativitate care adaugă
modelelor economice flexibilitate şi adaptabilitate la schimbare.1 Latura subiectivă este dată de
însuşirile şi comportamentele umane, atât ale decidenţilor cât şi ale persoanelor vizate
(populaţiei). Printre însuşirile decidenţilor se numără competenţa profesională, flexibilitatea
gândirii, receptivitatea, responsabilitatea, colaborarea etc.
3. Strategia este subordonată obiectivelor stabilite: Reuşita unei strategii depinde de
realismul ei, de măsura în care alegerea şi formularea ei au fost bine fundamentate. Scopul unei
strategii constă în capacitatea acesteia de a conduce la obiectivele formulate. Într-un cadru
european în care capitalul are o mobilitate crescută, în care informaţia este disponibilă la o simplă
apăsare de buton şi în care graniţele fizice dispar, se formează condiţiile unei orientări strategice
globale.2
4. Strategia este un plan de acţiune pe perioadă determinată, care se realizează
progresiv: Strategia reprezintă un răspuns la cerinţele viitorului şi la tendinţele acestuia. Care
este relaţia dintre planificare şi strategie? Cu alte cuvinte, trebuie strategia întotdeauna
planificată? Pentru a dezvolta o definiţie practică a planificării trebuie să înţelegem formularea
strategiei.3 Planificarea strategică se bazează pe implementarea acelor programe economice
capabile să ducă la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor propuse. Orientarea strategică a activităţii
este cea care ghidează şi defineşte cursul de acţiune în direcţia dorită. Premisele orientării
strategice asigură baza performanţelor viitoare reflectate în obiectivele stabilite.
Ce este planificarea strategică? Pe scurt, aceasta reprezintă:
a. instrumentul de realizare al managementului strategic4
b. procesul periodic de luare a deciziilor în condiţiile studierii atente a viitorului acestora.
Caracterul periodic este dat de formularea strategiilor în situaţii diferite, în dorinţa de „a
stăpâni schimbarea”5.
c. organizarea sistematică a eforturilor necesare îndeplinirii obiectivelor. Aceasta
imprimă caracter participativ (consultativ) dat de necesitatea informării despre diferite
aspecte. Rolul participării constă în diminuarea diferenţei dintre formulare şi aplicare
practică.
d. procesul de măsurare a rezultatelor deciziilor şi de comparare cu aşteptările,
organizând un sistematic feedback.
Ce nu este planificarea strategică? Este important să se cunoască ceea ce planificarea
strategică nu este:6
a. Planificarea strategică nu este o cutiuţă cu minuni, un sistem de tehnici nenumărate
şi universal valabile. Planificarea strategică este o viziune analitică a activităţii

1
Naneş, Marcela, Managementul strategic al întreprinderii şi provocările tranziţiei, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000, p.42
2
Thatcher, Margaret, Statecraft. Strategies for a Changing World, HarperCollins, London, 2002, p.XVIII
3
Mintzberg, Henry, The Rise and Fall of Strategic Planning, The Free Press, New York, USA, 1994, p.7
4
Naneş, Marcela, op. cit., p.45
5
idem, p.39
6
Drucker, Peter, op.cit., p. 117

67
 concomitent cu realitatea utilizării resurselor. Orientarea strategică este mai mult
responsabilitate decât tehnică ştiinţifică universal valabilă.
b. Planificarea strategică nu este previziune precisă, nu este soluţia miraculoasă a
interpretării viitorului. Realizarea de previziuni este utilă în viaţa întreprinderii, însă
trebuie să se ţină seama de evenimente neaşteptate prin precizarea erorilor. Peter Drucker
subliniază caracterul social, uman al lumii în care trăim; comportamentul uman, care ne
defineşte societatea, este greu de anticipat şi de cuantificat.
c. Planificarea strategică nu corespunde deciziilor viitoare, ci reprezintă viitorul
deciziilor din prezent. Deciziile strategice indică ceea ce trebuie realizat în prezent
pentru a fi pregătiţi pentru incertitudinea viitorului.
d. Planificarea strategică nu reprezintă certitudinea eliminării riscului. O situaţie
optimă, posibilă de multe ori doar din punct de vedere teoretic, este cea a eliminării
riscului. Esenţa unei afaceri constă în asumarea riscurilor. Un principiu important al
ştiinţei economice (Legea Boehm-Bawerk) menţionează că cele mai mari performanţe
economice sunt obţinute prin asumarea celui mai mare risc, respectiv a celei mai
ample incertitudini.
5. Strategia reprezintă elementul pe baza căruia se stabilesc programele strategice:
Pentru înţelegerea planificării strategice este importantă definirea conceptului de programare
strategică. Aceasta presupune acţiuni de bază cum sunt:
a. analiza perspectivelor de evoluţie ale economiei naţionale, regionale, ale sectoarelor şi
activităţilor, evidenţiind tendinţele, oportunităţile şi ameninţările.
b. analiza competitivităţii obiectului strategic (economie naţională, regiune, întreprindere etc.)
c. stabilirea instrumentelor şi tehnicilor de programare a strategiilor (identificare obiective,
stabilirea orizontului de timp, formularea acţiunilor concrete şi a măsurilor de control ale
implementării strategiei).
6. Strategia necesită existenţa permanentă a unei conexiuni inverse (feedback
strategic): Utilizarea strategiilor economice presupune o abordare sistemică. Orientarea
strategică sistemică reprezintă un mod important de analiză a conjuncturii externe şi interne.
Elaborarea strategiilor trebuie să se realizeze în condiţiile abordării ca sistem a ţării, regiunii sau
întreprinderii de referinţă. Funcţionalitatea unei strategii presupune existenţa, după cum s-a
menţionat, a planurilor, programelor, obiectivelor etc., dar şi a măsurilor de control. 1 Abordarea
sistemică presupune formarea unui răspuns (feedback). Aceasta permite analiza şi conceperea
proceselor economice într-un tot unitar considerat ca un sistem deschis.
7. O strategie se finalizează, încetează, odată cu îndeplinirea obiectivelor
8. Caracter iterativ al strategiei: Din necesitatea de revizuire, actualizare şi adaptare a
strategiei se deduce caracterul iterativ al acesteia, respectiv reformularea parţială sau integrală
în funcţie de producerea unor evenimente majore. Potrivit unor noi abordări “procesul raţional
de analiză şi reflecţie a priori nu este şi nu poate fi urmat niciodată fidel, întrucât intuiţia şi ideile
bune ies la suprafaţă într-o dezordine aparentă. Strategia ia formă progresiv, într-un flux continuu
1
Mockler, Robert J., Management strategic multinaţional. Un proces integrativ bazat pe contexte, Ed. Economică,
Bucureşti, 2001, p.215

68
de acţiuni. Unele dintre acestea sunt deliberate şi planificate, altele sunt emergente şi răspund
evenimentelor neprevăzute.”1 Prin urmare o strategie poate fi schimbată sau chiar se poate
renunţa la ea în situaţii care duc la imposibilitatea aplicării. Aceste situaţii sunt date de
evenimente neprevăzute la nivel internaţional (crize economice, conflicte, schimbări de regim
politic, reglementări etc.), naţional şi la nivel microeconomic. Modalităţile de adaptare la astfel
de momente constau fie în formularea unor strategii de rezervă fie în identificarea unor obiective
care nu au fost luate iniţial în considerare.
Prin urmare, înţelegerea strategiei poate fi rezultatul asimilării principalelor definiţii dar şi
al identificării caracteristicilor acesteia. Definiţiile se îmbogăţesc prin munca teoreticienilor, iar
gama trăsăturilor este diversificată prin utilizarea strategiilor în practică.

2.2.2. Conţinutul dezvoltării prin strategie

Dezvoltarea bazată pe strategie reprezintă un demers pe o perioadă clar delimitată în

viitorul unei ţări, al unei regiuni, unui sector sau domeniu economic. Creşterea complexităţii
mediului internaţional presupune utilizarea strategiilor de dezvoltare. Strategia este, în zilele
noastre unul dintre cele mai utilizate concepte în teoria dezvoltării, în economie şi nu numai.2
Analizând dezvoltarea strategiei în plan teoretic, utilizarea acesteia în practică a devenit
evidentă atât la nivel macroeconomic cât şi al agenţilor micromediului. O strategie naţională
influenţează activitatea economică până la nivelul întreprinderilor, acestea din urmă fiind
orientate către dezvoltarea propriilor activităţi. Aceasta conduce la dezvoltarea unor zone sau
regiuni, în condiţii de competitivitate.
Fără strategie pot să apară decalaje strategice, mai ales în mediul dinamic şi turbulent de
astăzi şi fragmentări organizaţionale care se pot constitui în puncte slabe şi ameninţări pentru buna
desfăşurare a activităţii economice la toate nivelurile.3 Analizând această menţiune se poate
sublinia importanţa strategiei în dezvoltare, mai ales prin simpla dorinţă şi intenţie de a o utiliza.
Decalajul strategic reprezintă o rămânere în urmă într-un mediu dinamic în care statele şi
regiunile utilizează strategii. Fragmentarea organizaţională reprezintă o funcţionare
independentă, în absenţa relaţionării, a sectoarelor, ramurilor sau unităţilor economice. Acestea se
orientează în direcţii opuse în absenţa unei misiuni comune, strategia acţionând ca un magnet.4
În prezent, în teoria dezvoltării economice, frecvent, se intercondiţionează aceste două
concepte: dezvoltare şi strategie. Strategia reprezintă o modalitate de definire a dezvoltării de
viitor. Tradiţional, teoria dezvoltării economice include referiri privind eficienţa acţiunilor şi
alocării resurselor, îmbunătăţirea rezultatelor economice şi sociale acestora în timp. Putem
considera că aceste elemente reprezintă, componentele unei strategii, astfel exprimarea clasică a
dezvoltării se suprapune parţial pe cea a strategiei. Strategia nu reprezintă însă un şablon care,
aplicat, conduce în mod obligatoriu la aceleaşi rezultate, indiferent de mediul sau scara aplicării
1
Naneş, Marcela, op. cit., p.38
2
Ioncică, Maria, (coord.), op.cit.,p. 24
3
Tribe, John, Corporate Strategy for Turism, International Thomson Business Press, London, 1997 citat de Ioncică,
Maria, (coord.), op.cit., p.25
4
Ioncică, Maria, (coord.), op.cit.,p. 25

69
lui.1 Adaptând abordarea teoretică economică la condiţiile concrete, putem aprecia ca utilă,
dezvoltarea bazată pe strategie. După cum menţionează într-o lucrare a sa, Coralia Angelescu (şi
coautorii), în România se resimte “nevoia de strategie” în condiţiile în care “o lungă perioadă de
timp după Revoluţia din 1989 s-a căzut în capcana strategiilor politice caracterizate prin
improvizaţie, fără un punct de referinţă, lipsite de un orizont temporal concret, fără o ţintă stabilă,
în plus, lipsite de indicarea resurselor necesare”.2
Dezvoltarea bazată pe strategie vizează schimbarea. Această schimbare este formulată
practic prin obiectivele care exprimă o situaţie viitoare diferită de cea actuală. Obiectivele
strategice ale dezvoltării3 au în vedere creşterea economică durabilă, soluţii ale ocupării forţei de
muncă în condiţiile creşterii productivităţii, valorificarea avantajelor comparative concomitent cu
identificarea unor avantaje noi precum şi alte obiective determinate de situaţii diverse.
Dezvoltarea trebuie bazată pe strategie, cel puţin din următoarele considerente:4
 eforturile sunt concentrare pe aceleaşi priorităţi, într-o misiune unică
 aşteptările celor responsabili (instituţii, diferite persoane sau întreprinderi) sunt
direcţionate într-un sens unic şi pe o perioadă determinată
 există o programare a resurselor necesare
 activităţile sunt monitorizate şi ajustate, adaptate în timp în scopul atingerii obiectivelor
stabilite
 există posibilitatea cunoaşterii schimbărilor mediului şi a unor reacţii corecte faţă de
acestea (datorită relaţionării celor implicaţi în planul strategic)
Având în vedere definiţia dezvoltării economice, aceasta implică, alături de aspectele
economice propriu-zise şi dimensiuni ale vieţii şi ale societăţii în general. Prin urmare, dezvoltarea
bazată de strategii presupune efecte pozitive în plan uman. Deoarece între perioada de aplicare în
practică (implementare) a unei strategii şi resimţirea efectelor de către populaţie există o distanţă
în timp, se impune o continuitate a utilizării acţiunilor corespunzătoare unei strategii.
Strategia reprezintă expresia orientării strategice precizând cum vor fi desfăşurate anumite
activităţi şi ce acţiuni vor duce la realizarea obiectivelor stabilite. Această orientare a activităţilor
presupune identificarea şi utilizarea anumitor elemente constitutive ale strategiei, adică acele
elemente fără care îndeplinirea scopului nu este posibilă. Pentru fiecare nivel de stabilire a unei
strategii conţinutul acesteia poate fi altul. Însă, există, la nivel naţional, regional sau de sector
economic, într-un cuvânt la nivel macroeconomic, un conţinut minim necesar al strategiei. Acest
minim necesar de dimensiuni strategice este alcătuit din următoarele aspecte:
▪ analize şi previziuni: privesc în principal analiza stării actuale a economiei
româneşti: evoluţii, caracteristici, identificare problemelor fundamentale ale strategiei, estimări şi
ipoteze ale dezvoltării în cazul nostru a României. Analiza indicatorilor macroeconomici, pe o
perioadă determinată ca necesară, redă transformările produse în plan economic şi social. De
asemenea, alături de analiza mediului economic, sunt necesare interpretări ale evoluţiei
1
Caracota, Dumitrache, Caracota, Constantin, op.cit., p.15-16
2
Angelescu, Coralia (coord.), op.cit., p.118
3
idem, p.122
4
Trade in Services, An answer book for smal and medium – sized exporters, International Trade Center, UNCTAD &
WTO, p.18

70
celorlaltor componente ale macromediului internaţional şi naţional: mediul demografic, politic,
tehnologic, cultural, instituţional (legislativ), natural.
▪ misiune, obiective, priorităţi – misiunea reprezintă scopul esenţial al strategiei, iar
obiectivele reprezintă detalieri ale misiunii. Pentru îndeplinirea obiectivelor sunt identificate
priorităţi strategice. Stabilirea celor trei elemente (misiune, obiective, priorităţi) este esenţială
pentru formularea acţiunilor necesare şi pentru identificarea resurselor şi împărţirea
responsabilităţilor.
▪ resurse, responsabilităţi: punctul de plecare în analiza factorilor necesari îl constituie
resursele economice, respectiv ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi
valorificate1 în activităţi viitoare. Orientarea strategică în scopul dezvoltării unui anumit aspect al
economiei naţionale determină lărgirea sferei resurselor necesare în mod tradiţional. Prin urmare,
alături de resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale (utile oricărui demers
economic) trebuie avute în vedere componentele naţionale precum: resurse naturale, spirituale
(tradiţii, mentalităţi, motivare, participare, înclinaţii şi dorinţe) şi potenţialul creativ al ţării
(capacitatea populaţiei şi întreprinderilor de a evolua de la o stare existentă spre condiţii
superioare). De asemenea responsabilităţile privind transformarea resurselor în obiective
strategice pot fi atât ale instituţiilor, întreprinderilor şi persoanelor direct implicate în acţiunile
strategice cât şi ale segmentelor populaţiei şi comunităţilor vizate sau implicate în strategie. Dacă
din punct de vedere economic atribuţiile dezvoltării coboară până la nivelul întreprinzătorilor, din
punct de vedere social cel mai important purtător de responsabilitate este statul. Prin instituţiile
sale, statul trebuie să aibă în vedere dezvoltarea unor servicii publice (colective sau personalizate)
cum sunt învăţământul, sănătatea, asistenţa socială, apărare şi ordine publică etc. Dezvoltarea
acestora nu poate fi realizată fără programe şi planuri logice, cu acţiuni şi responsabilităţi
eşalonate în timp.
▪ planuri strategice – reprezintă strategiile propriu-zise, de bază şi secundare, care
indică acţiunile necesare. O noţiune importantă în înţelegerea strategiei este planul strategic.
Acesta materializează strategia reprezentând un document cuprinzător care menţionează misiunea
strategică, obiectivele şi evoluţia viitoare. Strategia îşi reflectă conţinutul cu ajutorul planurilor pe
baza cărora se detaliază programele strategice. Strategia este cu atât mai necesară cu cât
problemele generate de lipsa ei sunt mai mari. În acest scop este esenţială utilizarea unui plan
strategic, instrument vital în direcţionarea măsurilor privind dezvoltarea economiei româneşti.
Strategiile naţionale de dezvoltare au, de regulă, drept misiune competitivitatea şi integrarea
structurilor economiei în sistemul internaţional al relaţiilor economice2. Spre exemplu, în vederea
integrării în Uniunea Europeană diferitele state au avut şi au ca responsabilitate formularea unor
planuri strategice naţionale. Noile state membre (Bulgaria şi România) şi-au întocmit propriile
planuri naţionale de dezvoltare pentru perioada de post-aderare 2007-2013. Planul Naţional de
Dezvoltare al României (PND 2007-2013) (Anexa 1) reuneşte obiective, priorităţi strategice,
programe economico-sociale de dezvoltare într-o misiune strategică unică, esenţială în economia
românească: integrarea în circuitul economic internaţional şi adaptarea la condiţiile şi
1
Dobrotă, Niţă, op.cit., p.101
2
Maria Ioncică (coord.), op.cit., p.26

71
transformările din Uniunea Europeană al cărei membru este şi România începând cu 1 ianuarie
2007. Planul Naţional de Dezvoltare al Bulgariei (The Bulgarian National Development
Plan, NDP 2007-2013) (Anexa 2) reprezintă de asemenea un document strategic pe termen lung.
Aceste planuri strategice pot fi concepute şi pe termen mai redus, importante fiind obiectivele şi
alte caracteristici naţionale. Spre exemplu, Ungaria, la momentul integrării în Uniunea Europeană
în anul 2004, a elaborat un Planul Naţional de Dezvoltare pentru perioada imediat următoare
aderării acesteia, respectiv 2004-2006. Acesta este o orientare strategică pe un termen mai redus,
comparativ cu cele ale României şi Bulgariei, însă conţinutul planului Ungariei este mai vast
(Anexa 3).1 În toate cazurile strategia reprezintă un produs al viziunii strategice care constă într-
un plan de acţiune cuprinzător, unitar şi integrator. Această viziune necesită strategii de bază şi
strategii secundare. Strategia de bază (fundamentală) prezintă obiectivul principal care se
schimbă foarte rar şi la intervale mari de timp. Pentru susţinerea strategiei fundamentale este
necesară formularea unui sistem de strategii derivate. Strategiile secundare transpun ideea de
bază în obiective diferite. Acestea se modifică ori de câte ori apar activităţi noi impuse de
îndeplinirea strategiei de bază. De
exemplu, în România, orientarea
strategică la nivel naţional are la
bază următoarele componente
(Figura 2.1.):

Figura 2.1.
Componentele strategiei de bază
privind dezvoltarea economică
(pe exemplul României)

▪ măsuri de control şi îmbunătăţire – în literatura de specialitate se utilizează

conceptul de control strategic. Controlul strategic presupune realizarea unei analize globale a
obiectivelor şi eficacităţii planului strategic.
Dezvoltarea bazată pe strategie, la nivel macroeconomic, are efecte sociale pozitive,
efecte mediate pe termen lung cu implicaţii în viaţa societăţii. Altfel spus, se acceptă tot mai mult
faptul că dezvoltarea economico-socială nu este posibilă fără strategii.

2.3. Context macro şi mezoeconomic

în strategiile terţiare

Formularea şi aplicarea strategiilor trebuie realizate ulterior identificării principalelor

caracteristicile ale mediului, analizat în diversele sale forme de manifestare. În acest sens este
necesară evidenţierea implicaţiilor asupra dezvoltării serviciilor şi a principalelor fenomene şi
evoluţii ce caracterizează macromediul, economia regională şi micromediul economic.
1
Hungarian National Development Plan 2004-2006. Republic of Hungary,
http://www.rec.hu/Documents/NDP_Hungary.pdf

72
Trăsăturile şi tendinţele mediului economic sunt importante pentru încadrarea strategiilor în
contextul economic internaţional şi naţional.

2.3.1. Context macroeconomic al implementării strategiilor în servicii

În categoria elementelor macromediului economic se particularizează, prin influenţa

exercitată, forţele mediului internaţional şi naţional. Acestea au o influenţă importantă asupra
formulării şi implementării strategiilor naţionale. Mediul internaţional (mondial sau regional)
devine tot mai mult mediul normal de referinţă al strategiilor şi activităţilor economice. De
asemenea mediul naţional de formulare şi implementare a strategiilor influenţează direct şi
decisiv aceste procese.
Principalele trăsături ale conjuncturii economice internaţionale sunt următoarele:
1. Accentuarea globalizării economiei mondiale prin importanţa acordată liberei
circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor, informaţiilor: în viitor, se
apreciază că, prin adâncirea globalizării economiei mondiale dezvoltarea schimburilor
internaţionale (sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a Comerţului) se va realiza într-un mod mai
echitabil decât în prezent.1 Aceasta se va datora amplificării concurenţei internaţionale şi cererii
pentru noi produse şi servicii. Economiile ţărilor străine influenţează, de asemenea, formularea şi
implementarea strategiilor naţionale prin: convertibilitatea monedelor, gradul de dezvoltare,
evoluţia inflaţiei, a şomajului, a venitului naţional etc., într-un cuvânt stabilitatea şi
predictibilitatea sau instabilitatea economică.
2. Dematerializarea economiei, atât în perioada actuală cât şi în viitor: creşterea
economică devine tot mai puţin influenţată de sporirea producţiei materiale. Activităţile
economice, la nivel mondial, sunt tot mai mult orientate spre servicii.2
3. Impactul tehnologiei asupra serviciilor: ca urmare a creşterii importanţei
tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, precum şi a procesului de inovare în domenii ale
serviciilor, se amplifică analiza impactului acestor evoluţii remarcabile. 3 Diferenţierile dintre
servicii se vor accentua ca urmare a dezvoltării tehnologiei. Aceasta determină atât o diferenţiere
cantitativă, extensivă (prin înmulţirea activităţilor de servicii) cât şi calitativă, intensivă (prin
îmbunătăţirea organizării şi structurii serviciilor).
4. Intensificarea fenomenului de externalizare a serviciilor, generat de necesitatea
concentrării întreprinderilor pe activităţile lor principale, reducerii costurilor şi utilizării de
servicii avansate şi specializate. Conform OECD (Service Economy, Business and Industry
Policy Forum Series, 2000), avantajele externalizării constau în: 4
(1) cost şi eficienţă alături de generarea unor efecte pozitive ale concurenţei
(2) competenţă datorată cerinţelor privind menţinerea performanţelor ofertei
(3) specializare ca urmare a consolidării şi concentrării pe activităţile dominante,
specializarea reprezentând măsura competenţei serviciilor externalizate.
1
Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.37
2
idem, p.37
3
Bobircă, Ana, Economia serviciilor internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p.50
4
Bobircă, Ana, op.cit., p.71

73
 5. Economia mondială tinde să devină o economie în care statele participante la
schimburile internaţionale caută să-şi valorifice avantajele comparative. Evoluţia în timp a
comparabilităţii mondiale depinde de activitatea agenţilor economici din ţările participante la
circuitul mondial. Avantajele comparative sunt determinate fie de capitalul uman şi natural, fie de
cel tehnologic. Relaţiile comerciale internaţionale bazate pe avantaje comparative sunt rentabile
în ţările cu bariere reduse în calea tranzacţiilor.1 Cu toate că există multe discuţii pentru un
comerţ liber, se manifestă încă numeroase restricţii comerciale în lume. Tarifele şi cantităţile sunt
cele două domenii principale ale restricţionărilor în comerţul internaţional. Eliminarea restricţiilor
este îngreunată deoarece se apreciază că are efecte negative asupra celor protejaţi chiar prin
restricţionare.2 O cale de liberalizare este dereglementarea progresivă şi, de multe ori, aplicată la
nivel regional, a schimburilor internaţionale.
Liberalizarea serviciilor (dereglementarea) este considerată una dintre cheile dezvoltării
economice. Într-un studiu al Băncii Mondiale (2002) se menţiona, în urma interpretării unor
evoluţii economice: cu cât este mai rapid şi mai susţinut procesul de liberalizare, cu atât mai
repede poate economia să intre pe o tendinţă de creştere.3 Dezvoltarea serviciilor presupune
creştere, iar creşterea presupune deschidere economică.
Liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii este un fenomen actual. Gradul de
dereglementare poate influenţa o strategie naţională de dezvoltare a serviciilor. În acelaşi timp, se
poate propune, ca obiectiv, înlăturarea anumitor bariere. Printre cele mai utilizate bariere în calea
liberei circulaţii a serviciilor se numără: subvenţii cu regim preferenţial, tratamentul preferenţial în
activitatea de contractare, bariere tehnice privind condiţiile utilizării licenţelor şi facilităţilor.4
Liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii are drept obiectiv susţinerea relaţiilor comerciale cu
efecte pozitive în ansamblul dezvoltării economice. Această liberalizare, asumată de către membrii
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a dus la devansarea ritmului creşterii producţiei de către cel
al comerţului mondial. De remarcat este tendinţa dinamică a sectorului serviciilor cu impact
deosebit în structura de export/import a ţărilor participante în circuitul comercial internaţional.
Liberalizarea circulaţiei serviciilor şi liberalizarea accesului furnizorilor din exterior pe o piaţă
îşi au punctul de plecare într-o liberalizare internă a unei pieţe, astfel asigurându-se cadrul
competitiv în care furnizorii interni de servicii se pot angaja într-o competiţie cu şanse egale într-
un anumit domeniu.5 Cadrul de liberalizare în schimburile cu servicii a fost stabilit, la nivel
global, prin Acordul General pentru Comerţul cu Servicii, GATS 6 iar la nivelul Uniunii
Europene prin votarea, în anul 2006, a Directivei liberalizării serviciilor 7. România a luat

1
Taylor, John B., Principles of Macroeconomics, Houghton Mifflin, USA, 1995, p.581
2
idem, p.613
3
Angelescu, Coralia (coord.), op.cit., p.14
4
Mockler, Robert J., op.cit., p.135
5
Cristureanu, Cristiana, Economia imaterialului. Tranzacţiile internaţionale cu servicii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 126
6
GATS (General Agreement on Trade in Services – Acordul General pentru Comerţul cu Servicii) s-a născut ca urmare a
modificării regulilor comerciale internaţionale odată cu dezvoltarea extraordinară a sectorului serviciilor. Acest acord a
fost şi este expresia dorinţei de liberalizare a tranzacţiilor cu servicii, mulţi prestatori lovindu-se de bariere guvernamentale
sau de organizare ale pieţelor diferitelor servicii. (Sursa: Jackson, John H., The World Trade Organization.
Construction and Jurisprudence, The Royal Institute of International Affairs, U.K., 1998, p.2)
7
Directiva serviciilor - cunoscută şi sub numele de Directiva Bolkenstein, după numele iniţiatorului său, fostul comisar
pentru piaţa internă, Frits Bolkenstein. (Sursa: http://www.mie.ro)

74
parte la protocoale ale GATS (Acordul General pentru Comerţul cu Servicii), ţara noastră luându-
şi în acelaşi timp angajamente în domeniu.
La nivel mondial eforturile de liberalizare a tranzacţiilor internaţionale cu servicii s-au
concretizat prin includerea serviciilor în negocierile comerciale multilaterale sub egida Acordului
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) în cadrul Rundei Uruguay (1986-1994). Începând cu 1
ianuarie 19951 GATT este gestionat sub denumirea de Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC) cu sediul la Geneva (Elveţia), la aceiaşi dată intrând în vigoare şi Acordul General
pentru Comerţul cu Servicii (GATS), acord rezultat în urma negocierilor Rundei Uruguay.
GATS reprezintă primul acord global de reglementare a comerţului internaţional şi investiţiilor în
servicii şi a pus bazele unei liberalizări progresive a acestora. Acordul pentru servicii prevede atât
obligaţii şi discipline generale aplicabile tuturor participanţilor cât şi aranjamente specifice care
au fost asumate în mod separat de fiecare participant pe bază de negocieri. De asemenea Acordul
conţine aranjamente generale care vizează comerţul cu servicii în ansamblu cât şi aranjamente
sectoriale pentru a se ţine seama de particularităţile fiecărui sector. În ianuarie 2000 membrii
OMC (150 de state la 11 ianuarie 2007) au lansat o nouă rundă de negocieri (Doha, Qatar) pentru
promovarea progresivă a liberalizării serviciilor datorită constatării unor neajunsuri şi neîndepliniri
ale obligaţiilor asumate în Runda Uruguay. Se apreciază că există şase beneficii esenţiale ale
liberalizării serviciilor: performanţă economică, dezvoltare, protecţia consumatorilor,
accelerarea inovării, transparenţă sporită şi predictibilitate, transferul tehnologiei. 2
În Uniunea Europeană serviciile au constituit un domeniu important al dezbaterilor
economice. În acest sens în 16 februarie 2006, Parlamentul European 3 a adoptat raportul asupra
propunerii de Directivă a Serviciilor pe piaţa internă, forma adoptată de Parlamentul European
fiind o variantă revizuită* a propunerii iniţiate de Comisia Europeană4.
Uniunea Europeană a fost fondată ca o organizaţie deschisă, în Tratatul Uniunii
Europeană specificându-se faptul că orice stat european poate cere să devină membru al
Uniunii (1957). Ulterior (1978), considerându-se ca insuficientă doar precizarea geografică (stat
european), un nou articol al Tratatului menţionează că statul aderent trebuie să deţină un sistem
de guvernare fondat pe principiile democratice. La acestea se adaugă cerinţa respectării
principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă.5 Existenţa unei
economii de piaţă viabile se confirmă prin următoarele cerinţe:6
▪ jocul liber al forţelor pieţei, al ofertei şi cererii, liberalizarea preţurilor şi schimburilor.
Astfel se creează capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei din Uniunea
1
De la 1 ianuarie 1995 România a devenit membră a OMC
2
WTO (2007) GATS – Fact and Fiction, World Trade Organization, 2007, p.5
3
Parlamentul European (PE) este instituţia democratică ce reprezintă cetăţenii celor 27 de state membre ale UE. Este cel
mai amplu parlament multinaţional din lume, numărând peste 700 de membri. PE susţine drepturile cetăţenilor, are atribuţii
legislative şi adoptă propunerile puterii executive reprezentată de Comisia Europeană. (Sursa: Agenda Euro, European
Communities, 2006, p.8)
* Conţinutul final al Directivei, aşa cum a fost aprobat de Parlamentul European, a eliminat principiul ţării de origine.
Includerea acestui principiu ar fi presupus, spre exemplu, ca atât întreprinderile de servicii din România, cât şi salariaţii
detaşaţi în străinătate să respecte legislaţia românească, şi nu pe cea a statului în care urmau să-şi desfăşoare activitatea.
4
Comisia Europeană (CE) este puterea executivă (de guvernare) a UE. Comisia iniţiază propuneri legislative şi
monitorizează implementarea lor şi trebuie să se asigure că guvernele naţionale respectă tratatele încheiate. (Sursa: Agenda
Euro, op.cit., p.10)
5
Diaconescu, Mirela, Economie europeană, Ed. Uranus, Bucureşti, 2002, p.188
6
idem, p.216

75
 Europeană. Cerinţele integrării efective în Uniunea Europeană presupun ca România să
utilizeze oportunităţile oferite de piaţa europeană. Reglementările europene privind
serviciile reprezintă o asemenea oportunitate, iar implementarea prevederilor în
România nu are efecte negative pe piaţa serviciilor. În stadiul actual al dezvoltării
sectorului autohton al serviciilor se aşteaptă creşterea volumului valoric al investiţiilor
străine şi crearea unui mediu concurenţial necesar dezvoltării calitative serviciilor.
▪ absenţa unor bariere importante la intrarea pe piaţă (formarea de noi întreprinderi) sau
la ieşire (falimente)
▪ funcţionalitatea sistemului juridic privind drepturile de proprietate
▪ stabilitatea macroeconomică (relativă stabilizare a preţurilor, configurare durabilă a
aspectelor financiare)
▪ consensul asupra politicilor şi strategiilor economice
▪ existenţa unei baze pentru investiţii (dezvoltarea sectorului financiar)
Obiectivul adoptării Directivei liberalizării serviciilor în Uniunea Europeană constă în
stabilirea unui cadru juridic, care să elimine obstacolele în ceea ce priveşte (1) libertatea de
stabilire a furnizorilor de servicii şi (2) libera circulaţie a serviciilor între statele membre ale
UE, cu alte cuvinte liberalizarea pieţei serviciilor la nivelul UE.1 Parlamentul European a
clarificat anumite aspecte care ridicau controverse, în principal în ceea ce priveşte neafectarea de
către prevederile acestui nou act comunitar a drepturilor sociale ale lucrătorilor şi a regulilor de
drept al muncii aplicabile în prezent. Abordările Uniunii Europene privind serviciile au un
conţinut specific, după cum urmează: 2
(1) Libertatea de stabilire a furnizorilor de servicii: are la bază următoarele prevederi:
a. Simplificarea administrativă
b. Regimul de autorizare
c. Cerinţe interzise sau supuse evaluării

(2) Libera circulaţie a serviciilor: prevedere bazată pe îndeplinirea următoarelor aspecte:

a. Drepturi ale destinatarilor de servicii
b. Detaşarea lucrătorilor
c. Calitatea serviciilor
(1) Simplificarea administrativă – prin simplificarea procedurilor şi formalităţilor
necesare accesului la o activitate de servicii şi la exercitarea acesteia. Se stabileşte
principiul ca statele membre să accepte orice document al altui stat membru (certificat,
atestare etc.) care dovedeşte calitatea de furnizor de servicii. Începând cu 31 decembrie
2008, este stabilită obligaţia pentru statele membre ca toate procedurile şi formalităţile
privind accesul la o activitate de servicii şi la exercitarea acesteia să poată fi efectuate cu
uşurinţă şi rapiditate, la distanţă şi pe cale electronică.
Regimul de autorizare - regimul de autorizare nu este discriminatoriu în privinţa
furnizorului de servicii. Autorizarea trebuie să permită furnizorului să aibă acces la
activitatea de servicii sau să o exercite, pe ansamblul teritoriului naţional, inclusiv prin
crearea de agenţii, sucursale, filiale sau birouri, cu excepţia situaţiei în care o autorizare
pentru fiecare stabiliment este obiectiv justificată printr-o raţiune de interes general.

1
Directiva liberalizării serviciilor (http://www.mie.ro)
2
În cadrul UE sunt recunoscute şi situaţiile în care anumite companii de servicii trebuie protejate, această protecţie fiind în
fapt un obstacol şi nu o liberalizare. Cazurile recunoscute sunt cele ale serviciilor care presupun: importanţă strategică (ex:
transport maritim), politici economice speciale (ex: controlul macroeconomic al sistemului bancar), prestigiu naţional,
tehnologii-cheie (ex: telecomunicaţii), protejarea valorilor culturale (ex: televiziune). (Sursa: Molle, Willem, The
Economics of European Integration. Theory, Practice, Policy, Aldershot, England, 2001, p.126)

76
 Cerinţe interzise sau supuse evaluării - UE interzice statelor membre stabilirea
anumitor cerinţe (având în vedere cerinţele discriminatorii fondate direct sau indirect pe
naţionalitate) pentru accesul la activitatea de servicii sau la exercitarea acesteia.
(2) Drepturi ale destinatarilor de servicii - se stabileşte interdicţia pentru statele membre de
a impune destinatarilor cerinţe care restrâng utilizarea unui serviciu furnizat de către un
furnizor stabilit într-un alt stat membru, supunerea destinatarului la taxe discriminatorii
sau disproporţionate asupra echipamentului necesar pentru a primi un serviciu la distanţă,
care provine dintr-un alt stat membru.
Detaşarea lucrătorilor - în situaţia în care un prestator trimite un lucrător pe teritoriul
altui stat membru în scopul furnizării unui serviciu, acesta nu poate impune furnizorului
sau lucrătorului detaşat cerinţe cum ar fi: obligaţia de a obţine o autorizaţie de la
autorităţile sale, obligaţia de a face o declaraţie, obligaţia de  a dispune de un reprezentant
sau de a ţine şi conserva documente sociale pe teritoriul său.
Calitatea serviciilor - are în vedere informaţiile pe care prestatorii trebuie să le pună la
dispoziţia consumatorilor şi modalităţile de comunicare, asigurarea prestatorilor ale căror
servicii prezintă un risc deosebit pentru sănătate sau securitate sau un risc financiar
deosebit pentru destinatar, informaţiile privind existenţa sau inexistenţa unei garanţii
post-cumpărare.
Directiva Uniunii Europene privind piaţa terţiară acoperă următoarele servicii: serviciile de
interes economic general (serviciile poştale, distribuţie de electricitate, gaz, servicii de distribuţie
şi alimentare cu apă şi servicii de gestionare a apei reziduale, servicii de tratare a deşeurilor),
serviciile de afaceri (consultanţă de management, certificare şi testare, servicii de management al
utilităţilor, publicitatea, serviciile de recrutare si serviciile oferite de agenţii comerciali), serviciile
prestate atât mediului de afaceri, cât si consumatorilor (serviciile imobiliare, construcţiile,
inclusiv serviciile arhitecţilor, serviciile de distribuţie comercială, organizarea de târguri
comerciale, închirieri de maşini, servicii de turism) şi servicii adresate populaţiei (serviciile
turistice, centre sportive, centre cu activităţi de recreere, parcuri de distracţii). Serviciile care nu
intră în sfera de aplicare a directivei sunt serviciile de interes general, care nu au caracter economic,
cum ar fi de exemplu învăţământul public. De asemenea, serviciile sociale asigurate de stat sau de
prestatori mandataţi de stat (locuinţele sociale, ajutorul pentru persoanele aflate în dificultate,
ajutoarele pentru copii, etc.) nu se încadrează în prevederile directivei.
Principalele trăsături ale conjuncturii economice naţionale care pot influenţa
implementarea strategiilor, mai ales în servicii, sunt următoarele:
1. Evoluţia indicatorilor macroeconomici: România se află într-o perioadă de
consolidare a economiei sale de piaţă. Din punct de vedere al resurselor directe de creştere a
competitivităţii, decalajele României faţă de statele membre se manifestă în special în ceea ce
priveşte inovarea şi cercetarea/dezvoltarea, precum şi în domeniul societăţii informaţionale. În
prezent, în România cele mai multe firme îşi bazează încă strategiile competitive pe costurile
reduse ale factorilor şi nu pe îmbunătăţirea productivităţii.
2. Structura consumului populaţiei: creşterea cheltuielilor de consum ale persoanelor
şi gospodăriilor populaţiei determină o sporire, într-un ritm superior, a cererii pentru servicii.1
3. Structura investiţiilor determină dezvoltarea serviciilor atât extensiv cât şi intensiv
(prin creşterea nivelului calitativ al acesteia). Importantă este şi atitudinea faţă de investitori şi

1
Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.31

77
investiţiile străine. Libera circulaţie a investitorilor străini pe o piaţă naţională în tranziţie sau
aflată în dezvoltare, nu se poate dovedi decât benefică.
4. Alte elemente care influenţează evoluţia schimburilor, a circulaţiei bunurilor şi
serviciilor: cheltuieli privind serviciile publice, ratele de schimb, rata dobânzii, reglementări
legislative cu implicaţii economice. Cadrul legislativ influenţează activităţile economice,
implicit de servicii, mai ales prin: reglementări privind comerţul extern, reglementări privind
proprietatea intelectuală, reglementarea cadrului concurenţial, legislaţia muncii, sistemul de
impozitare, legislaţia mediului înconjurător, reglementări privind protecţia consumatorului.

2.3.2. Conţinutul dezvoltării regionale a serviciilor

Dezvoltarea serviciilor în România trebuie gândită în perspectivă, având în vedere o

dezvoltare regională echilibrată orientată spre atenuarea unor decalaje economice şi sociale
existente. Un concept strategic al unei dezvoltări regionale echilibrate cuprinde priorităţi privind
creşterea economică şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Dezvoltarea economică este văzută ca o
reunire a dezvoltării individuale a regiunilor, sectoarelor şi ramurilor economice, dar trăsăturile
acestora sunt diferite în economia actuală, iar dezvoltarea economică pare să se coreleze din ce
în ce mai mult cu sectorul terţiar (al serviciilor).
2.3.2.1. Dezvoltare regională în România

La nivel european aspectele unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere
odată cu semnarea Tratatului de la Roma (1957), când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au subliniat importanţa reducerii diferenţelor existente
între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate. Astfel, începând cu anul 1958, au
fost create diferite programe şi instrumente de susţinere a dezvoltării regionale: Fondului Social
European (FSE) în 1958, Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) în
1962, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) în1975, Fonduri structurale în 1988,
Fondul de coeziune1 în 1993 şi multe alte demersuri destinate susţinerii strategiilor regionale.
În România, în primii ani după 1989 nu s-a subliniat importanţa dezvoltării regionale,
neacordându-se atenţie acestei dimensiuni esenţiale a reformei. Abia în 1995, având în vedere
necesitatea elaborării strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, s-a
acceptat că luarea în considerare problemelor regiunilor constituie un demers cheie pentru realismul
şi coerenţa planificării strategice. Perioada 1996-1998 a reprezentat o altă etapă importantă datorită
derulării unui program de dezvoltare regională iniţiat de Uniunea Europeană şi România. 2 Unul
dintre obiectivele esenţiale ale acestui program a fost formularea direcţiilor dezvoltării regionale în
România, prezentate în documentul “Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România” în
anul 1997. Astfel se avea în vedere: (1) “pregătirea României pentru integrarea în UE şi pentru a

1
Conceptul de coeziune economică semnifică eliminarea diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni şi se
creează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi avînd drept scop facilitarea
aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei. Fondul de coeziune a fost creat în 1993 pentru a sprijini
Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda, inferioare din punct de vedere economic statelor membre ale UE.
2
Constantin, Daniela, Elemente fundamentale de economie regională, Ed. ASE, Bucureşti, 2004, p.139

78
deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia”, (2)
“reducerea disparităţilor între diferitele regiuni ale României” şi (3) “integrarea activităţilor din
sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor”.1
Ca urmare a implementării acestui program, în România a fost elaborată şi adoptată
Legea 151/19982 privind dezvoltarea regională în România, stabilindu-se astfel conţinutul
dezvoltării regionale, suportul legal pentru constituirea regiunilor de dezvoltare şi structurile
teritoriale şi naţionale pentru dezvoltarea regională. Prin Legea 151/1998 în România au fost
create opt regiuni de dezvoltare (Figura 2.2.), acestea constituind cadrul de concepere,
implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor
statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene. Regiunea reprezintă o unitate
administrativ-teritorială a unei ţări având, pe de o parte o determinare geografică (individualizată
din punct de vedere istoric, cultural, economic, social), iar pe de altă parte, o determinare
administrativ-instituţională, ceea ce îi conferă o anumită autonomie.3 Cele opt regiuni ale
României şi judeţele componente sunt următoarele:
Regiunea 1 Nord Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
Regiunea 2 Sud Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea
Regiunea 3 Sud Muntenia Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova, Teleorman, Ialomiţa
Regiunea 4 Sud Vest Oltenia Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
Regiunea 5 Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
Regiunea 6 Nord Vest Bihor, Bistriţa- Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj
Regiunea 7 Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
Regiunea 8 Bucureşti Ilfov Municipiul Bucureşti, Ilfov

Figura 2.2.
Regiuni de dezvoltare în România
Sursa: http://www.mie.ro

Regiunea, regionalizarea şi
dezvoltarea regională sunt concepte relativ
noi definite în scopul conturării în
profillocal a noţiunilor specifice dezvoltării
economice. Astfel se doreşte o concentrare
mai bună, pe regiuni şi pe probleme ale acestora, a proceselor privind investiţiile, ocuparea forţei
de muncă, îmbunătăţirea nivelului de trai, dezvoltarea durabilă şi multe alte activităţi destinate
atingerii obiectivelor locale.
În cadrul Legii 151/1998 regiunile de dezvoltare sunt definite ca fiind zone ce corespund
unor grupări de judeţe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de convenţie
semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene şi, respectiv, ai Consiliului Bucureşti 4. Ulterior

1
idem, p.139
2
Legea dezvoltării regionale nr.151/1998 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 265/16 iulie 1998
3
Constantin, Daniela, op.cit., p.15-17
4
Puşcaşu, Violeta, Dezvoltarea regională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.82

79
s-au efectuat unele modificări şi adaptări prin Legea 315/2004 1. Denumită land în Germania şi
Austria, regiune sau comunitate în Belgia, regiune sau departament în Franţa, conceptul regiunii
descrie în toate cazurile o entitate politică sau administrativă. 2 Regiunea are o determinare
geografică (individualizată din punct de vedere istoric, cultural, economic, social), iar pe de altă
parte, o determinare administrativ-instituţională, ceea ce îi conferă o anumită autonomie 3, însă
regiunea nu are personalitate juridică deoarece nu este o entitate separată şi recunoscută astfel.
Regiunea reprezintă o delimitare spaţială caracterizată prin anumite particularităţi geografice,
economice, politice, social-culturale, acestea conferindu-i o anumită diferenţiere faţă de ariile
învecinate.4 Prin urmare, regiunea de dezvoltare este un teritoriu care formează, din punct de
vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în
care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula dezvoltarea culturală, socială şi economică. 5 Cu
toate că regionalizarea atrage abordările teoretice şi practice, definirea regiunii reprezintă încă
terenul discuţiilor:
 unele definiţii consideră regiunea ca rezultat al învecinării geografice. Ca urmare
regiunile apar drept grupări de sisteme economice foarte diferite uneori.
 alte definiţii consideră regiunea ca rezultat al opţiunilor politice şi administrative
(naţionale). Prin urmare regiunile sunt cadrul de implementare al politicilor
naţionale, economice şi sociale. 6
Regionalizarea este un concept nou pentru România, inspirat din modelele Uniunii
Europene. Cadrul legislativ pentru constituirea regiunilor de dezvoltare a fost creat prin Legea
151/1998, acestea fiind considerate structuri necesare implementării politicii de dezvoltare
regională. Conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de
organizare spaţială, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi
obiectivele dezvoltării. Regionalizarea este o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a beneficia de
fonduri europene. Există însă două vederi opuse asupra regionalizării:7
 o viziune optimistă care accentuează consecinţele regionalizării în evoluţia
schimburilor comerciale intraregionale între regiuni vecine, existând o stimulare economică
reciprocă şi cu consecinţe în plan social. Liberalizarea schimbului cu servicii este mult mai
evidentă între regiuni vecine (formându-se adevărate blocuri regionale, similare celor formate la
nivel internaţional în diferite state).
 o viziune pesimistă asupra regionalizării care consideră că „regionalizarea deschisă
nu este decât un oximoron”. Crearea unor relaţii strânse în interiorul unei regiuni sau între regiuni
vecine va determina apariţia unor bariere în schimburile economice cu alte regiuni, favorizând
economia internă a regiunii sau a grupării de regiuni, excluzându-le pe cele sărace şi
1
Legea dezvoltării regionale nr.315/2004 publicată în Monitotul Oficial, Partea I, nr. 577/29 iunie 2004
2
Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.80
3
Constantin, Daniela, op.cit., p.15-17
4
Griffiths, Alan, Wall, Stuart, op.cit., p.161
5
http://www.adrcentru.ro
6
Mansfield, Edward D., Milner, Helen V., The Political Economy of Regionalism, Columbia University Press, New
York, USA, 1997, p.3
7
Woods, Ngaire, The Political Economy of Globalization, Macmillan Press, London, 2000, p.67-68

80
diminuându-le perspectiva de dezvoltare. Există probleme regionale considerate tradiţionale şi
prezente în majoritatea regiunilor, oricare ar fi ţara de apartenenţă 1: o rată a şomajului ridicată şi
persistentă, nivel scăzut al PIB/locuitor, PNB/locuitor, dependenţa crescută de anumite ramuri şi
activităţi economice, nivel inadecvat al situaţiei infrastructurii, migraţia spre exteriorul regiunii.
Conceptul dezvoltării regionale a fost adoptat în România, în 1999 de către Consiliul
Naţional pentru Dezvoltare Regională în scopul formulării strategiei naţionale de dezvoltare
regională şi a strategiilor regionale. 2 Formularea acestor strategii ale dezvoltării regionale a
condus la elaborarea politicii de dezvoltare regională în România, componentă a procesului de
aderare la UE şi reprezentând un capitol de negocieri, respectiv Capitolul 21 – „Politica regională
şi coordonarea instrumentelor structurale”. Dezvoltarea regională (locală3) este un concept nou
ce urmăreşte impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor în
sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi în cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire
a nivelului de trai pe termen lung.4
2.3.2.2. Context regional al dezvoltării terţiare

Economia regională are ca principal obiectiv asigurarea unei baze teoretico-metodologice

pentru strategiile regionale, altfel spus pentru stabilirea unui ansamblu coerent de modalităţi de
atenuare a dezechilibrelor regionale în condiţiile dezvoltării economico-sociale de ansamblu şi de
identificare a măsurilor şi instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite.5
Coordonatele strategice privind dezvoltarea serviciilor în profil regional, în România,
constau în formularea strategiei naţionale de dezvoltare a sectorului terţiar la nivel naţional
şi în plan teritorial, elaborarea strategiilor privind subramuri ale serviciilor pentru asigurarea
concordanţei dintre specificul fiecărei regiuni şi serviciile care se pot dezvolta în regiunea
respectivă. Se apreciază că politicile de dezvoltare regională îşi dovedesc eficienţa în mod
discriminatoriu, aspect dovedit de faptul că nu toate regiunile unui stat sunt tratate în acelaşi mod.
Prin urmare, politicile regionale fiind de natură guvernamentală, o etapă premergătoare a stabilirii
acestora şi a asigurării competitivităţii lor, este asigurarea competitivităţii guvernelor. 6
Componentele strategice ale dezvoltării regionale sunt următoarele:7
1. dezvoltarea instituţională prin stimularea autorităţilor naţionale şi locale în rezolvarea
problemelor instituţiilor vizate. Construcţia instituţională trebuie să se caracterizeze prin eficienţă.
Eficienţa şi ineficienţa instituţională au constituit frecvent subiect de discuţie în planul
guvernamental al statelor.8 Eficienţa instituţiilor se reflectă, prin consecinţe, asupra rentabilităţii
agenţilor economici şi asupra alocării resurselor.9 În România cele două categorii instituţionale

1
Griffiths, Alan, Wall, Stuart, op.cit., p.162
2
Constantin, Daniela, op.cit., p.139
3
Ioncică, Maria, (coord.), op.cit., p.67
4
Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, Economics for Business and Management, Oxford University Press, New York, 1997,
p.559
5
Constantin, Daniela, op.cit., p.141
6
Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.254, 276
7
Puşcaşu, Violeta, op.cit., p.23
8
Breton, Albert, Competitive Governments, Cambridge University Press, UK, 1996, p.17
9
Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.280

81
principale sunt: Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR) coordonează activităţile
de promovare a obiectivelor care decurg din politicile de dezvoltare regională, la nivelul fiecărei
regiuni şi Agenţiile Naţionale pentru Dezvoltare Regională (ANDR): organisme neguvernamentale,
nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care acţionează în domeniul specific
dezvoltării regionale. ANDR elaborează şi propune Consiliului pentru dezvoltare regională, spre
aprobare, strategia de dezvoltare, programele şi planurile de gestionare a fondurilor. 1
2. dezvoltarea economică prin stimularea activităţii economice regionale şi locale, prin
implementarea unor programe şi politici naţionale cu ramificaţii regionale (locale), sprijinind
astfel antreprenoriatul local. Experienţa Uniunii Europene 2 a conturat, alături de elementele
menţionate ca laitmotive ale politicilor şi strategiilor regionale, trei aspecte ale competitivităţii
acestora:3 supravegherea şi controlul monopolurilor naturale, ca necesitate în orice politică
eficientă; urmărirea directă a oligopolurilor, considerate importante în trecut dar din ce în ce mai
puţin în prezent şi crearea condiţiilor competitivităţii – ca element de bază al economiei.
3. îmbunătăţirea managementului teritorial, care, din punct de vedere strategic priveşte
orientarea, în limitele concretizării acţiunilor, către o dezvoltare a regiunilor în sensul unei creşteri
pe termen lung, a unei dezvoltări ce depăşeşte latura strict economică. În acest sens este foarte
importantă capacitatea de organizare a colectivităţilor publice în dezvoltarea locală şi regională.
4. dezvoltarea locală, având un puternic caracter endogen, este dependentă de iniţiativa
agenţilor economici locali, de diviziunea locală a muncii, având la bază dezvoltarea socială.
5. amenajarea teritorială cu respectarea următoarelor aspecte-cheie: dezvoltarea
echilibrată a regiunilor, îmbunătăţirea calităţii vieţii, gestiunea responsabilă a resurselor naturale
şi protecţia mediului înconjurător, utilizarea raţională a teritoriului.

1
http://www.mie.ro
2
Probleme regionale în Uniunea Europeană?
Un aspect negativ la nivelul Uniunii Europene îl reprezintă deosebirile majore dintre regiuni, uneori în cadrul aceleiaşi
ţări. Realitatea europeană a zilelor noastre confirmă existenţa, în interiorul UE, a unor aspecte sociale deosebite (sărăcie,
şomaj, alcoolism etc.). Acestea sunt simptomele unor probleme cu care este confruntată UE. Rata şomajului, care este o
dovadă a performanţei economice a unei ţări, în cadrul UE este şi o dovadă a discrepanţelor interregionale. În 2003, şase
din cele 13 regiuni greceşti, nouă din cele 19 regiuni spaniole, şapte din cele 21 de regiuni italiene, 12 din cele 41 de
regiuni germane şi două din cele 4 regiuni finlandeze aveau rate ale şomajului de peste 10%, schimbările ulterioare fiind
nesemnificative. În anumite cazuri, ratele înregistrau valori de peste 15% şi chiar 20% în şase regiuni (trei germane şi trei
din sudul Italiei). În acelaşi timp, trei regiuni italiene din nordul ţării înregistrau unele dintre cele mai scăzute rate ale
şomajului la nivelul UE. Pe ansamblu, rata şomajului în zona europeană, fără a lua în calcul ţări cu un şomaj de cca 20%
(Polonia, Slovacia, ţări baltice), era de 8,1%, peste cea a României (6,2%).
Diferenţa dintre ţări şi regiuni este prezentă şi în ceea ce priveşte veniturile pe cap de locuitor. În sudul Italiei, Spania,
Grecia, Portugalia şi o mare parte din Irlanda şi Marea Britanie, veniturile pe locuitor (având în vedere şi puterea de
cumpărare) sunt aproximativ la jumătate din cele din Île de France (Paris), Londra, Lombardia (Milano), Amsterdam sau
Bavaria (München).
Într-o altă exemplificare, privind produsul intern brut pe locuitor, este prezentă aceiaşi diferenţiere regională. Dacă în
Bruxelles sau Londra acesta reprezintă 238%, respectiv 288% din media UE, iar în Île de France, Viena, sau Hamburg
depăşeşte 150%, în regiuni precum Dytiki Ellada (Grecia), Calabria (Italia), Extremadura (Spania), Dessau (Germania) sau
Cornwell (Marea Britanie) valoarea PIB/locuitor este de numai 50-70% din media Uniunii (aproximativ egală cu cea din
regiunea românească Bucureşti-Ilfov).
Deficitul bugetar este un alt indicator ce relevă dificultăţi economice în ţări membre cum ar fi Germania, Marea Britanie,
Italia, Grecia şi Portugalia, ţări ce au înregistrat în 2005 un deficit între 3,4% din PIB (Marea Britanie) şi 6% din PIB
(Portugalia), UE prevăzând o cotă maximă a deficitului de 1%. România a înregistrat în acelaşi an, 2005, un deficit situat la
valoarea de 0,8% din PIB. (Sursa: Capital, Nr. 19/11.05.2006, Articolul “Bătrânii Uniunii Europene suferă de boli
cronice”, p.10)
3
Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.281

82
 Strategiile trebuie direcţionate având în vedere existenţa unui set de principii ale
dezvoltării strategice regionale, după cum urmează: (1) principiul descentralizării procesului de
luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central/guvernamental la cel regional, (2) principiul
parteneriatului, prin crearea şi promovarea de parteneriate între toţi actorii implicaţi în domeniul
dezvoltării regionale, (3) principiul planificării în vederea atingerii obiectivelor stabilite, (4)
principiul cofinanţării, respectiv obligativitatea contribuţiei financiare a diverşilor actori
implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională. 1 Argumentele pentru
utilizarea strategiilor regionale constau în prevenirea concurenţei neloiale, protejarea afacerilor
debutante, menţinerea unui nivel al ocupării satisfăcător. Însă, pentru a se evita excesivitatea
controlului de către stat, politica regională trebuie să sublinieze preponderent sprijinirea
financiară, a investiţiilor şi nu controlul direct.2 De aici rezultă un alt aspect frecvent analizat în
literatura de specialitate: credibilitatea în politică, respectiv încrederea agenţilor pieţei
(componentele micromediului) în măsurile economice guvernamentale. Astfel, guvernul trebuie
să formuleze corect şi realist politicile economice şi să justifice credibilitatea, aceasta afectând
comportamentul privat al actorilor pieţei.3

În România există anumite trăsături negative (probleme-cheie) ce caracterizează

regiunile ţării, respectiv deosebiri majore între nivelul de dezvoltare al acestora. Obiectivul
general al strategiei naţionale privind dezvoltarea regională, stabilit prin Programul Operaţional
Regional pentru perioada 2007-2013, are în vedere reducerea şi chiar eliminarea acestor deosebiri
majore prin “sprijinirea şi promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate a tuturor
regiunilor României”.
Pentru îndeplinirea obiectivului general al dezvoltării regionale, strategia se construieşte
în jurul unor obiective specifice privind competitivitatea, atractivitatea, accesibilitatea regiunilor,
precum şi dezvoltarea turismului şi a centrelor urbane. Acţiunile care trebuie să ducă la
îndeplinirea acestor obiective specifice trebuie să vizeze investiţii publice în infrastructura locală,
măsuri concrete şi transparente de stimulare a activităţilor economice şi sprijinirea valorificării
resurselor locale, pe baza unor axe prioritare referitoare la infrastructură, mediu de afaceri,
turism, dezvoltare durabilă şi asistenţa acordată regiunilor (respectiv sprijinirea implementării
şi informării asupra strategiei de dezvoltare regională, accesul la Fondul European de
Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune) (Tabel 2.1.).

Tabel 2.1.
Probleme-cheie
Probleme regionale şi obiective identificate prin Strategia de
dezvoltare regională România, 2007-2013
1. Creşterea disparităţilor de Obiectiv general
dezvoltare între Regiunea
Bucureşti-Ilfov şi celelalte regiuni Dezvoltarea Obiective specifice
2. Dezvoltare neechilibrată între economico-socială
Estul şi Vestul ţării, respectiv echilibrată a tuturor 1.Îmbunătăţirea Axe prioritare

1
http://www.mie.ro
2
Griffiths, Alan, Wall, Stuart, op.cit., p.547
3
Chrystal, Alec, Lipsey, Richard, op.cit., p.675-676

83
 între Regiunile Nord-Est, Sud- regiunilor României, gradului general de 1. Îmbunătăţirea
Est, Sud, Sud-Vest şi regiunile prin îmbunătăţirea atractivitate şi infrastructurii de
Vest, Nord-Vest, Centru condiţiilor accesibilitate a transport regionale
3. Existenţa unor disparităţi infrastructurale şi ale regiunilor şi locale
intraregionale care reflectă mediului de afaceri
2.Creşterea 2. Îmbunătăţirea
structura dezvoltării economice: care determină
competitivităţii infrastructurii
în interiorul regiunilor coexistă creşterea economică
regiunilor ca locaţii sociale
zone subdezvoltate cu zone
pentru afaceri
relativ dezvoltate 3. Consolidarea
4. Declinul masiv al oraşelor mici şi 3.Creşterea contribuţiei mediului de afaceri
mijlocii, îndeosebi al oraşelor turismului la regional şi local
monoindustriale, generat de dezvoltarea
restructurarea industrială 4. Dezvoltarea
Regiunilor
5. Declinul socio-economic în centre turismului regional
urbane mari şi diminuarea rolului 4.Creşterea rolului şi local
lor în dezvoltarea arealelor economic şi social al
5. Susţinerea
adiacente centrelor urbane
dezvoltării urbane
6. Grad scăzut de atractivitate al durabile
majorităţii Regiunilor
6. Asistenţă tehnică
pentru sprijinirea
implementării POR
Sursa: Programul Operaţional Regional 2007-2013, Ministerul Integrării Europene, Bucureşti, 2006
(http://www.mie.ro)

Un domeniu important al dezvoltării, în ţara noastră, este reprezentat de servicii.

Optimul relaţiei dintre regionalizare şi dezvoltarea serviciilor constă într-o mai bună adaptare
a obiectivelor şi acţiunilor strategice pe specificul diferitelor regiuni. Fiecare regiune are propriile
caracteristici, iar o strategie unitară la nivel naţional nu se poate dovedi general valabilă. În
domeniul serviciilor, priorităţile strategice pe regiuni sunt stabilite astfel (Tabel 2.2):

Tabel 2.2.
Principalele priorităţi strategice privind serviciile, pe regiuni ale României
Regiunea 1. • dezvoltarea IMM-urilor,
Nord-Est • dezvoltarea şi promovarea turismului, dezvoltarea agroturismului,
• calificarea persoanelor ocupate în activităţi turistice
Regiunea 2. • dezvoltarea infrastructurii de acces către zonele turistice,
Sud-Est • diversificarea activităţilor de servicii
Regiunea 3. • dezvoltarea IMM-urilor şi sprijinirea sectorului privat pentru realizarea de investiţii în
Sud-Muntenia turism,
• îmbunătăţirea ofertei turistice,
• dezvoltarea agroturismului, îmbunătăţirea activităţii de marketing
Regiunea 4. • dezvoltarea serviciilor de consultanţă pentru IMM-uri,
Sud-Vest • promovarea potenţialului turistic,
Oltenia • îmbunătaţirea serviciilor asistenţei sociale
Regiunea 5. • dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice,
Vest • dezvoltarea serviciilor de consultanţă pentru IMM-uri
Regiunea 6. • dezvoltarea şi ofertei turistice,
Nord-Vest • dezvoltarea serviciilor de consultanţă pentru IMM-uri,
• dezvoltarea IMM-urilor din domeniul tehnologiei informaţiei,
• protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător
Regiunea 7. • dezvoltarea serviciilor de consultanţă şi promovare,
Centru • dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice, dezvoltarea activităţilor conexe turismului,
• conservarea potenţialului ecologic,
• sprijinirea cercetării şi transferului de tehnologie
Regiunea 8. • promovarea sistemelor de pregătire a resurselor umane,

84
 Bucureşti-Ilfov • refacerea ecologică a zonelor degradate
• sprijinirea cercetării şi transferului de tehnologie
Sursa: Prelucrat după Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013

Activităţile în perioada de post-integrare europeană nu implică doar decizii economice ci

presupune diferite alte decizii (politice, sociale, naturale etc.). Având în vedere că obiectivele
intrinseci ale integrării sunt foarte variate la rândul lor: bunăstarea economică, pacea şi
securitatea, democraţia şi protejarea drepturilor omului. 1 Optica regională a dezvoltării poate
sprijini aceste elemente, apropiindu-se de problemele şi trăsăturile locale (regionale).

1
Molle, Willem, op.cit., p.194

85