1) Organizarea și volumul serviciului chirurgical.

Etapale: punctul ambulator

medical, spitalul de circumscriptie, spitalul raional, sectiile specializate republicane.
Rolul serviciului de urgentă.
Sectia de chirurgie generala functioneaza de obicei in cadrul spitalului teritorial si trebuie sa
asigure bolnavul cu o asistenta medicala de inalt nivel profesional , ingrijire deosebita , alimentatie
individuala in timpul spitalizarii.Spatiile functionale:serviciul de primire,blocul operator,salile de
pansament,salonul de terapie intensiva,salile necesare activitatii personalului sanitar,statie de
sterilizare,sala de pansamente.Deasemenea se gasesc saloane pentru bolnavi,Sali de primire a
vizitatorilor ,bai si grupuri sanitare.
Acordareaajutorului chirurgical populaţiei este repartizată în etape şi depinde de urgenţa
patologiei. Asistenţa chirurgicală curativă şi consultativă se acordă în policlinici, secţii de chirurgie
generale şi specializate din spitalele raionale, municipaleşi republican.
2) Asepsia. Defenitia. Măsurile de profilaxie a infectiei aeriene (în sectiile de
chirurgie, blocul operator, sala de pansamente)
Asepsia – totalitatea metodelor îndreptate spre prevenirea pă trunderei microbilor în plagă,
organismul pacientului, realizîndu-se condiții de intervenție la adă post de germeni.
Legea fundamentală a asepsiei: totul ce contactează cu plaga trebuie să fie steril.
Exogenă, se consideră infecţia, care nimereşte în plagă din mediul care înconjoară bolnavul: din aer
(infecţia prin aer) cu pică turi de salivă şi de alte lichide (infecţia prin pică turi), de pe obiectele, care
vin în contact cu plaga (infecţie prin contact), de pe obiectele care ră mâ n în plagă (suturi, drenaje,
etc.), aşa numite infecţii prin implantare.
Endogenă se consideră infecţia, care se gă seşte în interiorul organismului sau pe tegumentele lui
(piele, tubul degestiv, că ile respiratorii etc.). Infecţia endogenă poate pă trunde în plagă direct sau
prin vase (pe cale limfogenă sau hematogenă ).
Pentru respectarea asepsiei în timpul operaţiilor în blocul operator trebuie respectată devizarea în
zone a încă perilor.
În zona sterilă 1 – sunt incluse încă perile cu cele mai stricte cerinţe: să lile de operaţie şi camera de
sterilizare (în cazul câ nd lipseşte secţia de sterilizare centrală ).
În zona 2 – a regimului strict se referă încă perile, care direct sunt legate de sala de operaţie; sala de
pregă tire preoperatorie; sala de anestezie.
În zona 3 – zona regimului limitat – o alcă tuiesc încă perile pentru pregă tirea şi pă strarea sâ ngelui,
pentru pă strarea aparatajului mobil pentru deservirea să lilor de operaţie, biroul chirurgilor,
asistenţe medicale, laboratorul pentru analize urgente.
În zona 4 – zona regimului spitalicesc obişnuit – include încă perile în care intrarea nu este legată cu
trecerea prin camera de dezinfecţie sanitară : biroul şefului blocului de operaţie, a asistentei
medicale şefă şi camera pentru lengerie murdară şi deşeuri.
În timpul lucrului se respectă cură ţenia, compresele şi tampoanele de tifon îmbibate cu sâ nge sau
secreţie din plagă se aruncă în ligheane speciale. Exsudatul şi puroiul din plagă sau cavită ţi se
colectează cu aspiratorul într-un vas închis.
Cură ţenia în sala de operaţie se face cu prudenţă pe cale umedă.
Există urmă toarele metode de cură ţenie în sala de operaţie.
1. Cură ţenia curentă în timpul operaţiei: infirmiera strâ nge tampoanele şi compresele
întâmplă tor că zute pe podea şi şterge podeaua murdară de sînge sau exudat.
2. Cură ţenia să lii de operaţie după fiecare operaţie.
3. Cură ţenia zilnică după finisarea operaţiilor obişnuite sau urgente.
4. Cură ţenia generală a sălii de operaţie, care se face conform unui plan într-o zi câ nd nu se
fac operaţii, o dată pe să ptă mâ nă.
 5. Dimineaţa înainte de a începe lucrul, suprafeţele orizontale(duşumeaua, mesele,
pervazurile) se şterg cu o câ rpă umedă , pentru a strînge praful depus peste noapte. Această metodă
se numeşte prealabilă.

Temperatura aerului din sala de operaţie trebuie să fie între 22 – 250C la o umeditate de 50% şi cu o
ventilaţie ce asigură schimbul aerului de 3-4 ori pe oră . Temperatura mai înaltă provoacă
transpiraţie, infectâ nd astfel tegumentele cu bacterii din glandele sudoripare. Temperatura joasă
poate provoca răcirea bolnavilor şi crea condiţii pentru dezvoltarea complicaţiilor.
În cazul câ nd se foloseşte epuratorul de aer staţionar se asigură schimbul aerului cură ţit de 40 de
ori într-o oră . În afară de aceasta dezinfectarea aerului din sala de operaţie şi pansamante se face cu
lă mpi ultraviolete bactericide.
3) Măsuri de profilaxie a infectiei prin contact. Metodele clasice și
contemporane de prelucrare a mîinelor chirurgului (enumerati)
La început cu ajutorul unei perii şi a să punului se spală palma, apoi partea dorsală a fiecă rui deget,
spaţiile interdegitale şi loja unghială, de exemplu a mâinii stâ ngi. La fel se dezinfectează degetele
mâ inii drepte. Apoi se spală suprafaţa regiunii metacarpiene dorsale şi ventrale mai întâ i la mâ na
stâ ngă şi apoi la cea dreaptă , şi în sfâ rşit se spală antebraţul. La sfâ rşit încă o dată se spală loja
unghială.
Se şterg mâ inele cu o compresă sterilă şi se dezinfectează cu antiseptice în aceiaşi succesiune.
Metodele clasice de dezinfectare a mâinilor chirurgului sunt: Fiurbringher, Alfeld, Spasocucoţki-
Kocerghin. Metodele Fiurbringher şi Alfeld au doar o importtanţă istorică .
Metoda Spasocucoţki – Kocerghin.
În cazul utiliză rii accestei metode nu este necesar de a spă la în prealabil cu apă întrebuinţâ nd peria
şi să punul. Metoda se bazează pe dezolvarea cu soluţie de amoniac a gră similor de pe suprafaţa şi
din porii pielii şi îndepă rtarea împreună cu soluţia a bacteriilor.
Metodica: soluţie proaspă tă şi caldă de amoniac de 0,5% se toarnă în două ligheane sterile. Cu o
compresă sterilă se spală mâinile în consecutivitatea descrisă mai sus timp de 3 minute, mai întâ i
într-un lighean, apoi timp de 3 minute în altul. După aceasta mâinile se şterg cu un prosop steril sau
compresă şi timp de 5 minute se dezinfectează cu alcool de 96*.
Mulţi chirurgi badijonează lojile unghiale cu tinctură de iod. Pregă tirea mâinilor pentru operaţie
trebuie să prevadă :
1. îndepă rtarea de pe suprafaţa pielii mâinilor a murdă riei şi a bacteriilor.
2. distrugerea bacteriilor ră mase pe mâ ini.
3. tă băcirea pielii pentru a închide canalele glandelor sebacee şi sudoripare.
4. inofensivitatea pentru piele.
Este imposibil de a obţine o sterilitate absolută a mîinilor pe tot parcursul operaţiei. În legă tură cu
aceasta este necesar de a izola pielea mâ inilor de plaga operatorie cu mă nuşi.
O altă metodă de dezinfectare a mâinilor este utilizarea pervomurului sau C-4 (amestec de apă
oxigenată şi acid formic şi bigluconat de clorhexidină (hibitan). Înainte de dezinfectarea mâ inilor cu
pervomur, mâ inile se spală cu apă şi să pun (fă ră perie – timp de 1 min.). Se şterg cu o compresă
sterilă. Apoi mâinile se dezinfectează timp de 1 min. cu soluţie C-4 sau pervomur într-un lighean
emailat, se şterg cu o compresă sterilă şi se îmbracă mă nuşile sterile.
4) Expres metodele de prelucrare a mîinelor (cu bigluconat de clorhexidina și
alcool etilic)

Mâinile se spală cu săpun şi se şterg cu o compresă sterilă, apoi timp de 2-3 min. se dezinfectează cu un
tampon de vată muiat în soluţie alcoolică de 0,5% de clorhexidină.
La metoda de spălare a mâinilor bazată numai pe tăbăcirea pielii se referă dezinfectarea mâinilor timp de
10 minute cu alcool de 96*. Spălarea mâinilor cu apă în acest caz nu se recomandă, pentru că aceasta
înrăutăţeşte procesul tăbăcirii. Această metodă nu a căpătat o largă întrebuinţare din cauza siguranţei
insuficiente. Însă metoda tăbăcirii se recomandă în lipsa apei calde sau mănuşilor sterile.
5) Metodele de sterializare a mănușilor și de prelucrare a cîmpului de operatie
(Grossch-Filoncikov, metodele contemporane)

La dezinfectarea câmpului operator se utilizează cu succes metoda Grossich-Filoncicov –

badijonarea cu soluţie alcoolică de iod 5%. Prima badijonare se efectuează înainte de aplicarea pe
câ mpul operator a lengeriei sterile, a doua – după izolarea câ mpului de operaţie cu lengerie sterilă , a
treia – înainte de suturarea pielei şi a patra – după aplicarea suturilor la piele.
Deci, iodul tă băceşte pielea şi pă trunzâ nd în adâ ncul pliurilor şi porilor, o dezinfectează .
În Occident pe larg se utilizează dezinfectarea câ mpului operator cu soluţie de hibiscrub, hibitan şi
betadină .
6)Metodele de sterilizare a instrumentelor (enumerati). Sterilizarea
instrumentelor tăioase și cu lentile
Sterilizare: Fizic (mecanic, că ldură , rad UV sau ionizante, US) Chimic (formol, oxid de etilen,
glutaraldehida)
Instrumentele necesare pentru operaţie se sterilizează prin fierbere în soluţie de 2% de
hidrocarbonat de sodiu sau în apă timp de 20 – 30 minute din momentul câ nd a început fierberea.
Instrumentele de tăiere şi de înţepare în cazul fierberii îndelungate se tocesc, de aceea ele se fierb
separat timp de 3 minute fă ră adăugarea hidrocarbonatului de sodiu şi se ţin în alcool de 900 nu mai
puţin de 2-3 ore. Instrumentele infectate cu microbi patogeni, trebuie fierte timp de 45 minute, iar
cele contaminate cu microbi sporulaţi anaerobi se sterilizează prin fierbere fracţionară timp de 2
ore. Sterilizarea se face în sterilizatoare metalice cu plasă şi cu un capac, care se închide ermetic. În
prezent instrumentele se pot steriliza cu aer uscat în termostate – electrosterilizatoare. Există de
asemenea metoda de sterilizare în sterilizatoare speciale cu gaze. Dar această metodă nu a că pă tat o
întrebuinţare largă .
Cateterile uretrale şi cistoscoapele sterilizate prin fierbere sau în autoclave cu vapori se strică , de
aceea ele se sterilizează timp de 10 min mai întîi în alcool (fă ră a cufunda ocularul), apoi pe 5 min în
Sol. de cianură de mercur (1:1000). Inainte de întrebuinţare instrumentul sau cateterul se
dezinfectează cu alcool.
7)Sterilizarea materialului de pansament și lengerie (metodii, principii) Metode
de control a calitătii steralizării
Tot materialul de pansament trebuie supus steriliză rii (tifonul, tampoanele, vata).
Materialul de pansament se sterilizează în sterilizator sub acţiunea temperaturii înalte.
Există 2 tipuri de aparate pentru sterilizare: în primul rînd se utilizează vapori fluizi cu temperatura
de 100C; în al doilea se utilizează vapori sub presiunea ridicată cu temperatură mai mare de 130C.
Sterilizarea cu vapori fluizi este nesigură , fiindcă cea mai ridicată temperatură în aparat (100C) nu
distruge bacteriile sporulate, tetanosul, antraxul, etc. Pentru aceasta este nevoie de o temperatură
nu mai mică de 120C.
Controlul sterilităţii
Controlul sterilită ţii materialului în autoclave se efectuează prin metode directe şi indirecte.
Metoda directă – bacteriologică ; însă mâ nţarea de pe materialul de pansament şi albituri sau
utilizarea testelor bacteriologice.
Pentru efectuarea testelor bacteriologice sunt utilizate eprubete cu culturi de microorganisme
nepatogene sporulate, care mor la o anumită temperatură . Eprubetele se introduc în interiorul
casoletei, iar la finisarea steriliză rii sunt îndreptate la laborator. Lipsa de creştere a microbilor
confirmă sterilitatea materialului. Acest test se efectuează o dată la 10 zile.
Metodele indirecte – sunt utilizate permanent la fiecare sterilizare. Pentru aceasta se folosesc
substanţe cu un anumit punct de topire acidul benzoic (120C), resorbcina (119C), antipirina (110C).
Aceste substanţe se pă strează în fiole. În casoletă se introduc câ te 1-2 fiole. Topirea prafului şi
transformarea lui într-o masă compactă , demonstrează faptul, că temperatura în casoletă a fost
egală sau mai înaltă de câ t ceea de topire a substanţei de control.
Pentru controlul regimului de sterilizare în sterilizatoare sub presiune, sunt utilizate substanţe cu o
temperatură de topire mai înaltă : acid ascorbic (187-192C), pilocarpini hidrocloridi (200C), tiouree
(180C), etc.
O altă metodă este termometria. În fiecare casoletă se instalează câ te 1-2 termometre. În acest mod
primim informaţie despre temperatura maximală , iar neajunsul acestei metode este faptul că nu
ştim în decurs de câ t timp a fost menţinută această temperatură .

8) Materialile de sutură, caracteristica lor.

Materealele de sutura trebuie sa fie sterile,rezistente,maliabile,bine tolerate. Instrumentele folosite
trebuie sa fie sterile,de dimensiuni concordante cu marimea organelor care urmeaza a fi
suturate.Materialele de sutura pot fi naturale sau sintetice. Pot fi resorbabile sau
neresorbabile.Firele de sutura:monofilament(guta);polifilament(sunt mai flexibile)rasucite sau
impletite.Materialele naturale:Catgut(din submucoasa intestinului de oaie,tuburi sau plicuri
impermiabile,sterilizate prin iradiere,pastrate in lichid conservat,in timp se pierde si rezistenta
mecanica.,are diferite grosimi,se pot folosi tendoane de animale mari,tunica abdominala la ovine);
Matasea (foarte rezistent si maleabil,se foloseste pentru suturi speciale,bine tolerat in
tesuturi,neresorbabil,in chirurgia plastica,vasculara; Fir de in (origine vegetala,foarte
mealabil,rezistent,preferat in sutura pe tubul digestivsi in suturile cutanate); Firul de bumbac
(foaret rezistent si maleabil,se sterilizeaza in momentul intrebuintarii); Crinul de florenta (foarte
rezistent,se prelucreza greu,pret de cost ridicat);
Materiale sintetice:foarte rezistente ,se pot prelucra usor,foarte bine tolerate;mono sau
polifilamente,firele resorbabile se prepara prin polimerizare. Dexon (se descompune in organism
prin hidrolizafara sa determine fenomene de respingere,dupa descompunere nu se produc
fenomene inflamatorii,se prezinta in manunchiuri ,sau cu ace atraumatice.

9) Antisepsia. Definitia si istoria (Semelweis, Paster, Lister ). Metodele

antisepsiei.Principii generale.
Antisepsia (anti-contra + septikos-putred) totalitatea mijloacelor prin care se urmareste
distrugerea germenilor patogeni prezenti intr-o plaga, in mediu sau tegumente.
Lister ( 1827 – 1912 ) în Anglia este cel care utilizează primele metode de antisepsie prin folosirea
acidului carbolic în tratamentul plă gilor.
Josef Lister îmbiba cu acid carbolic materialul de pansament cu care se acoperea plaga, dezinfecta
mînile şi prelucra aerul în timpul operaţiei cu vapori de acid carbolic
Semmelweis este cel care introduce în clinica sa obligativitatea spîlîrii mâinilor cu apă şi să pun şi
apă clorurată înainte de a începe un act chirurgical sau obstetrical
Louis Pasteureste considerat pă rintele asepsiei, fiind primul care descoperă diverse familii de
germeni şi demonstrează relaţia de cauzalitate între aceştia şi apariţia diverselor boli
Metodele antisepsiei : fizica, chimica, mecanica si biologica.

10) Antisepsia mecanica, fizica si chimica. (Caracterizati)

Fizica –distrugerea mi/o prin intermediul metodelor fizice. Aici se atribuie :
1. Material de pansament higroscopic (introducerea in plaga a materialului de pansament
higroscopic mareste considerabil volumul exudatului evacuat. De obicei se utilizeaza tifonul, din
care se confectioneaza tampoane si mese de diferite dimensiuni. Se mai utilizeaza si vata
higroscopica)
 2. Solutii hipertonice (p/u ameliorarea drenarii. presiunea osmotica a carora > decit a
plasmei singelui. Cel mai frecvent se utilizeaza solutia de NaCl 10 % numita in practica „sol
hipertonica”)
3. Drenarea – Deosebim 3 tipuri de drenare :
In caz de drenare pasiva se folosesc fisii de cauciuc si tuburi. Pe dren de obicei se fac citeva orificii
laterale.Puroiul din plaga se dreneaza pasiv si treb de plasat in coltul de jos al plagii. Cind avem
drenare activa tubul care este din plaga este unit la un aspirator electric ce creaza o presiune „-”.
Drenarea cu lavaj continuu – printrun tub in focar in focar se introduce solutia de antiseptic, iar
prin altul sol se evacuiaza.Este necesar ca volumul lichidului introdus = cu cel evacuat.
4. Sorbentii in plaga se introduc substante ce absorb toxinele. De obice sunt substante sub
forma de plbere ce contin carbon
5. Metode suplimentare se atribuie la tratamentul deschis al plagilor, in rezultat are loc
uscarea acesteea ce creaza conditii nefavorabile p/u dezvoltarea bacteriilor.(aplicarea
ultrasunetului, aplicarea laserului cu energie inalta, aplicarea razelor UV ). Aici se mai adauga
prelucrarea cu jet de apa sub presiune.

Chimica – metoda de combatere a infectiilor in plaga, in baza carora se utilizeaza substantele

chimice ce exercita actiune bactericida si bacteriostatica, cu aplicare locala &
sistemica.Antsisepticele chimice se grupeaza in : haloizi(cloramina, preparate de iod), saruri ale
metalelor grele(nitrat de Ag- sol apoasa, diclorura mercurica, saruri de Ag-colargol si protargol),
alcool (alcool etilic) aldehide(formaldehida, lizoform, cidex), fenoli(Acid carbolic, ihtiol)
coloranti( albastru de metilen, verde de briliant) acizi(acid boric si formic) baze(clorura de NH3)
oxidati(h2o2, perhidrol, permanganat de kaliu) detergenti(clorhexidina, rokkal) derivati
nitofuranici(furacilina) derivati ai 8-ixichinolonei(enteroseptol) derivati ai
hinoxalinei(DIOXIDINA), AI NITROMIDAZOLULUI, sulfamide, antiseptice de origine vegetala...

Mecanica- inlaturarea mecanica ami/o din plaga, utilizind urmatoarele procedee :

1. Toaleta plagii se efectuiaza practic la fiecare pansament, inlaturind material de
pansamnet imbibat cu secret, se prelucreaza piele ain jurul plagii, exudatul purulent,tesut. necrotice
libere etc. Respectarea acestora duce la inlaturarea 80 % microbi din plaga.
2. Prelucrarea chirurgicala primara (primele 12h).
Incizia plagii,recesurilor acesteea, excizia marginilor, peretilor si fundului plagii in limitele
tesuturilor sanatoase, se-nlatura toate tesuturile lezate, infectate, imbibate cu singe.
Restab țes.lezate.
Aplicarea suturilor primare, primare întîrziate 6z, p.amînate 8z, secundare 3s epitelizare.
3. Prelucrarea chirurgicala secundară
Necrotomie Înlă t corpi stră ini Revizia canalului colecției puurlente
Largirea canalului si orificiului extern cu lichidarea recesurilor
Drenarea plă gii

11.Antisepsia biologica.Principii contemporane de administrare si caile de

administrare a AB. Complicatiile antibioticoterapiei
Antisepsia biologica – grup preparate ce acț asupra c.microbine și toxinelor și grup subst acț prin
macroorganism amplifică nd proprietă țile ne/specifice a organismului.
La antisepticele biologice se refera (AB, fermenti proteolitici, bacteriofacgii si antitoxine ”seruri” )
Vaccin Anatoxine sînge Plasma Ig Metiltiouracil
Grupuri de baza a AB :
 Grupul penicilinei
  Penicilinile semisintetice: ampicilina
 Cefalosporinele: kefzol,claforan
 Aminogligozide: gentamicide
 Tetraciclinele
 Macrolide
 Rifamicine

Complicatiile antibioticoterapiei :
- Reactii alergice. Se manifesta prin eruptii cutanate, dereglari respiratorii, spasm bronsic,
pina la dezvoltarea socului anafilactic.
- Actiune toxica asupra organelor interne. Se afecteaza mai frecvent auzul,ficat si rinichii
- Dizbacterioza(modificarea microflorei organismului) este caracteristica la administrarea
enterala am AB, mai frecvent intilnita la copii si la administrea indelungata a AB in doze mari.
- Formarea bacteriilor rezistente – complicatie ce cauzeaza infectia antibioticoerapiei.

Principii contemporane de administrare

1. Antibioticoterapiea treb sa fie administrata conform unor indicatii
2. Este obligatorie determinarea sensibilitatii microflorei din plaga
3. treb de efectuat proba de sensibilitatii la AB
4. la necesitatea tratam indelungat cu AB aceste treb sa fie schimbate la fiecare 5-7 zile, p/u
a evita adaptarea microflorei.
5. Cu scopul in tesificarii actiunii Ab , treb de combinat AB cu diferit spectru de actiune
6. Este necesaa combinarea cailor de administrare (locala si sistemica)
7. Asocierea cu alte substante antiseptice(fermenti proteolitici etc.)

12.Hemoragia.Definitie.Cauze si clasificarea hemoragiilor.

Hemoragia – este revarsarea singelui din patul vascular ca rezultat al lezarii traumatice sau
dereglarea permiabilitatii peretelui vascular.
Clasificare :
Dupa principiul anatomic :
Arteriala – revarsarea singelui in jet pulsativ, de culoare purpurie rosie. Volumul piederii
de singe este determinat de calibrul vasului si caracterul lezarii (completa & incompleta)
Venosa – revarsare continua a singelui de culoare visinie. La lezarea venei regiunii gitului
este pericol de embolie gazoasa.
Capilara – hemoragie mixta, determinata de lezarea capilarelor si- a venelor si-a arterelor
de calibru mic
Parenchimatoasa – hemoragie din organe parenchimatoase: ficat, lien,rinichi, plamin.
D/p esenta sunt hemoragii capilare, dar sunt mai periculoase, din cauza particularitatilor anatomice.

Dupa mecanismul aparitiei :

Haemoragia per rexin – hemoragie la lezarea traumatica a vasului.Se-ntilneste celmai
des.
Haemoragia per diabrosin – hemoragie la erodarea peretelui vascular(distrucite,
ulceratie, necroza), ca rezultat a unui proces patologic(imflamatie, proces canceros etc)
Haemoragia per diapedesin – hemoragie ca rezultat a dereglarii permiabilitatii
peretelui vascular la nivel microscopic(in avitaminoza C, uremie scarlatina, sepsis ,etc)

Dupa referinta la mediul extern :

 Externa – revarsarea singelui in mediul extern.Asemenea hemoragii este usor de
diagnosticat
Interna – singele se revarsa in cavitati interne & intratisular
 Propriu-zis interne – hemoragii in cavitati ce nu comunica cu mediul
extern(hemoperitoneum, hemotorace, hemopericardium)
 Cavitare
 Intratisulara
o Pitehie – hemoimbibitii intradermale
o Purpura – hemoimbibitii submucoase
o Hematom – hemoragie in tesuturi cu formarea unei cavitati in interiorul careea de
determina singe cu chiaguri
 Hemoragii interne exteriorizate – hemoragii in cavitati interne ce comunica cu mediul
extern.

Dupa tipul aparitiei :

Primare - hemoragia ce apare la momentul traumei
Secundare – hemoragia care apare peste un interval de timp de la momentul traumei si
poate fi :
 Precoce - de la citeva ore de la traumapin la 4-5 zile, cauza fiind sau alunecarea ligaturii de
pe vas & deplombajul vasului din cauza ruperii trombului primar
o Unitara – hemoragia ce sa repetat intr-un singur epizod
o Recidivanta - hemoragia ce se repeta mai mult de un epizod
 Tardiva - determinata de distructia peretelui vascular ca rezultat al unui proces purulent
in plaga
o Unitara
o Recidivanta

Dupa evolutie :
Acuta – hemoragia are loc intr-un scurt interval de timp
Cronica - hemoragie lenta in cantitati mici(oculta)

Dupa gradul VCS(volum circulant sangvin) pierdut :

gr. 1(usoara) – pierderea pin la 10-12% VCS (500-700 ml)
gr. 2(mediu) – pierdere pin la 15-20% VCS (1000-1400 ml)
gr.3(grava) – pierderea pin la 20-30% VCS (1500-2000ml)
gr.4 (masiva) – pierderea>30% (>2000 ml)

Cauza este determinata de lezarea vasului sangvin provocata de un oarecare agent : trauma ,
erodarea vasului in cazul diferitor boli si procese purulente, tensiune arteriala ridicata, coborirea
brusca a presiunii atmosferice, dereglarea permiabilitatii vasului poate fi cauzata de modificarile
chimice ale singelui, actiunea toxinelor, dereglarea echilibrului de vitamine din organism.

13. Reacţiile compensatorii ale organismului şi modificările patologice în hemoragii.

RECŢIA ORGANISMULUI LA HEMORAGIE
În hemoragii cronice pierderea chiar a unei cantităţi mari al VCS (50%) poate să nu
provoace pericol pentru pacient, pe când într-o hemoragie acută pierderea unimomentană a
unei cantităţi al VCS de 40% este considerată incompatibilă cu viaţa.
 HEMORAGIA

Scăderea VCS + Anemie

Hipotonie (şoc hipovolemic)

Hipoxemie
Hipoxie tisulară (SNC, Cord).

REACŢIA COMPENSATORIE DE RĂSPUNS AL ORGANISMULUI LA HEMORAGIE

I. Faza iniţială: II. Faza de com-pensare: III. Faza terminală:

Hemodiluţie;
spasmul primar vascular venos; dereglări de microcirculaţie;
Centralizarea
mobilizarea sângelui din depozite; acidoză;
hemodinamicii; (spasmul secundar)
tahicardie; toxemie;
mărirea contra-cţiilor cordului;
hiperventilare;
spasmul vasului lezat + tromboza lui; paralezia centrului de respiraţie şi stopul cardiac;
decentralizarea
5.mecanismul renal de compensarea hemodinamicii.
pierderilor

14. Semiologia hemoragiilor interne şi externe. Semne generale şi locale în hemoragii

Semnle clinice locale
Într-o hemoragie externă stabilirea diagnozei este destul de simplu şi rămâne de stabilit numai apartenenţa
anatomică - este o hemoragie arterială, venoasă sau capilară. Mai complicat este stabilirea diagnozei de hemoragie
într-o hemoragie internă. Tabloul clinic local într-o hemoragie internă propriu zisă va fi alcătuit de semnele clinice ale
acumulării de lichid într-o cavitate internă închisă şi de semnele clinice ale dereglării funcţiei organului comprimat cu
sângele revărsat. De exemplu: în hemotorace vor fi semnele de acumulare al lichidului în cavitatea pleurală –
diminuarea respiraţie, sunet mat percutor şi dereglarea funcţiei plămânului comprimat –dispnoe; în hemartrosis –
bombarea reliefului articular, balotarea patelei şi dereglarea funcţiei articulaţiei date; în hemopericard – dilatarea
hotarelor percutării ale cordului şi dereglarea funcţiei lui – tamponada cordului ş.a. Semnele locale ale unei hemoragii
interne exteriorizate vor fi acele ce denotă exteriorizarea sângelui exterior: hematomezis – vomă cu sânge (care poate
fi sub formă de „zaţ de cafea sau sânge neschimbat cu cheaguri); melenă – scaun lichid de culoare neagră ca păcura
– caracteristic unei hemoragii GI; hemoptozis – hemoragie din căile respiratorii; epustaxis – hemoragie nazală;
metroragie – hemoragie uterină; hematurie – hemoragie din căile urinare.
Semnele generale ale hemoragiei:
- paliditate;
- Tahicardie; semnele clasice
- Scăderea presiunii arteriale;
- Slăbiciune;
- Vertijuri;
- Întunicare şi steluţe în faţa ochilor;
- Senzaţia de insuficienţa a aerului;
- Greţuri.

15.Caracteristica hemoragiilor interne(intratisulara, cavitara)

Intr-o hemoragie interna stabilirea diagnozei de hemoragie este mai complicat de
determinat.Tabloul clinic local intr-o hemoragie interna propriu-zisa va fi alcatuit din semne clinice
ale acumularii de lichid intr-o cavitate interna inchisa si de semnele clinice ale dereglarii f-ei
oraganului comprimat cu singe revarsat.
- Intratisularain urma careea prin acumulare locala de singe se formeaza un hematom.
Aceastea se poat poduce oriunde in organism, dar obisnuit acest termen se refera la spatiile
conjuctive de clivaj de la nivelul membrelor, in spatiul retroperitonial si mediastin.
- Cavitara(exteriorizata) semnele locale ale unei astfel de hemoragii sunt acelea ce denota
exteriorizarea singelui in exterior:
Hematomezis- voma cu singe ce care poate fi sub forma de zat de cafea & singe
neschimbat cu cheaguri.
Melena –scaun lichid de culoare neagra ca pacura caracteristic unei hemoragii G-
HEMOPTOZIS – hemoragie din caile respiratorii
Epustaxis – hemoragie nazala
Metroragie – hemoragie uterina
Hematurie- hemoragie din caile urinare.

16.Caracteristica hemoragiilor externe

Intr-o hemoragie externa stabilirea diagnozei este destul de simplu de stabilit numai apartenenta
anatomica, este o hemoragie :
 Arteriala - sangele tasneste din plaga, este pulsatil (cu mici intreruperi) si este rosu
deschis, incarcat cu oxigen, curge spre tesuturi.O astfel de hemoragie duce la instalarea rapida a
anemiei acute. Poate provoca rapid moartea
 Venoasa- curgerea sangelui este mai lenta, fara presiune, in flux continuu si de un rosu
inchis, incarcat cu produsi toxici, curge spre plamani
 Capilara – se caracterizeaza prin singerarea itregii suprafete a ranii, vaselor mici si
capilare. Este usor de oprit, cantitatea sangelui ce curge fiind mica

17.Pericolul si consecintele hemoragiilor.(Enumerati)

 Hemoragiile sunt periculoase d/e dezvolta o anemie acuta si-o anemizare
cerebrala.Bolnavul poate deceda in urma dereglarii f-ilor centrilor vitali. O hemoragie in care TA
scade pin la 80 mm Hg & Hb scade cu 1/3 din valoare initiala este periculoasa p/u viata, d/e procese
de compensatie ale organismului nu reuses sa se dezvolte.

 In hemoragii interne, singele revarsat poate :

o Poate comprima organul de importanta vitala (plamin, inima, creier etc)
 o Deregla f-ia lui si crea un obstacol direct p/u viata bolnavului
o Comprimarea vaselor ce alimenteaza tesuturile ,poate duce la gangrena membrului
o La lezarea venelor mari este pericolul aparitiei emboliei gazoase
o Singele revarsat in tesuturi & cavitati prezinta un mediu nutritiv p/u microbilor

18. Hemostaza primara: factorii vasculari si trombocitari

Hemostaza fiziologică spontană este determinată de următorii factori:
- Factorul vascular;
- Factorul celular (trombocitar);
- Factorul plasmatic (sistema de coagulare şi anticoagulare).
La trauma vasului are loc vasoconstricţia cu dereglarea hemodinamicii şi crearea condiţiilor mai favorabile pentru
crearea trombului. Anume dereglarea integrităţii vasului startează următoarele mecanisme de coagulare: celular şi
plasmatic.
În mecanismul celular al hemostazei se deosebesc trei faze:
- I - adhezia trombocitelor – este determinat de modificarea potenţialului electric al vasului lezat şi în acest
proces participă colagenul, glucoproteina Ib, factorul van Vilibrant, ionii de calciu şi alt. Această fază
durează câteva secunde;
- II – agregarea trombocitelor;
o Faza iniţială – iniţierea eliberării substanţelor biologic active: ADF, adrenalina, trombina;
o Faza de agregare secundară – are loc activarea trombocitelor, formează metaboliţi cu acidul
arahidonic şi secretează serotonin, care deminuiază fluxul sanguin către aria afectată;
o Faza de formare a eucozanoidelor (nişte compuşi ce întăresc agregarea trombocitelor);
- III – formarea cheagului trombocitar – ca rezultat al interacţiunii trombocitelor agregate, trombinei şu a
fibrinei.

19. Hemostaza secundara (coagularea): factorii plasmatici

Hemoragii Secundare – hemoragia care apare peste un interval de timp de la momentul traumei şi
poate fi:
Precoce – de la câ teva ore de la traumă pâ nă la 4-5 zile, cauza fiind sau alunicarea
ligaturii de pe vas, sau deplombajul vasului din cauza ruperii trombului primar;
o Unitară – hemoragia ce sa repetat într-un singur epizod;
o Recidivantă – hemoragia ce se repetă mai mult de un epizod;
Tardivă – determinată de distrucţia peretelui vascular ca rezultat al unui proces purulent
în plagă ;
o Unitară;
o Recidivantă;
Sistema de coagulare (mecanismul plasmatic)
Sistema de coagulare a sângelui este realizată de 13 factori ai coagulării. Cu excepţia a ionilor de Ca²+,
factorului VIII, tromboplastinei şi a factorilor trombocitari toţi factorii de coagulare sunt sintezaţi în ficat.
Procesul de coagulare a sângelui este format din trei faze:
- faza I – faza de formare a tromboplastinei tisulare şi al sângelui;
- faza II – trecerea protrombinei în trombină;
faza III – fomarea fibrinei

20.Metode de hemostaza provizorie. Indicatii si metode de aplicare a garoului.

Complicatiile
 Aplicarea pansamentului comprensiv
 Pozitia ridicata a membrului
 Flexiunea maximala a membrului in articulatie si comprimarea vaselor din aceasta regiune
 Comprimarea digitala
 Aplicarea garoului
 Aplicarea pensei hemostatice pe vasul singerind in rana
Indicatii(in caz de hemoragii arteriale masive ,atunci cind nu este posibila realizarea hemostazei
prin alte metode
In cazul amputarii(taierii sau sectionarii unui membru)
Metode de aplicare a garoului
Prin aplicarea garoului se realizeaza comprimarea tesuturilor moi ale membrului impreuna cu
vasele sangvine si comprimarea lor la os.
Tehnica aplică rii garoului în cazul hemoragiei este urmă toarea: în jurul bazei membruluiridicat se
aplică garoul puternic întins cu care se înfă şoară membrul de 2-3 ori. Pentru a prevenistrangularea
pielei sub garou se pune un şerveţel, o bucată de pînză , haina. Garoul se aplică mai sus de locul
traumat şi mai aproape de plagă în aşa fel ca artera să fie coprimată complect. Dacă garoul a fost
aplicat corect, hemoragia se stopează , dispare pulsul periferic, tegumentele membrului devin
palide.Garoul se aplică la o distană de rană , deasupra cotului sau a genunchiului, prin strâ ngere
treptată . La fiecare 15-20minute, garoul se desface pentru a permite sâ ngelui să circule. Acesta se
mentine nu mai mult de 2h – vara si 1h iarna, p/u a nu produce necroza tesuturilor.
Complicatiile
-comprimarea trunchiurulor nervoaseodata cu arterele ce conduce la pareza sau paralezii a
mmbrului.
-pericolul gangrenei membruluila utilizarea garoului mai mult de 2 ore.
- suprimarea circulatiei atenuiaza rezistenta tesuturilor la infectie si micsoreaza capacitatea
de reginerare.
- suprimarea aportului de O2 la tesuturile membrului creaza conditii favorabile pentru
dezvoltarea infectiei anaerobe.

21. Sindromul de coagulare intravasculară desiminată (CID): semiologia,

diagnosticul,principiile de profilaxie şi tratamentul.

Proces excesiv de activare a mecanismelor hemostazei;

Procesul canceros sau ţesutul traumatizat sau necrotizat elimină factorii tisulari în circulaţie, iar
flora bacteriană gram-negativă elimină endotoxinele, care activează treptele cascadei de coagulare.
Adiţional de acţiunea directa al endotoxinelor asupra factorului Hageman (factor XII), ele provoc
sinteza excesivă al factorilor tisulari ai monocitelor şi celulelor endoteliale.
Această suprafaţă celulară activată , ulterior accelerează reacţiile de coagulare. Această stimulare
trombogenică puternică este cauza depoziţiei tromburilor mici şi emboliză rii vastei reţele
microvasculare.
Această fază trombotică timpurie al CID sindromului este urmată de faza de irosire procoagulantă şi
fibrinoliză secundară .
Formarea continue al fibrinei şi fibrinoliza declanşată conduce la hemoragii cu epuizarea factorilor
de coagulare, a trombocitelor şi apariţia efectului antihemostatic al productelor defragmentate a
fibrinei.
Două faze ale sindromului CID:
 I fază- faza de hipercoagulare;
 Faza II – fază de hipocoagulare.
Majoritatea pacienţilor prezintă erupţii hemoragice cutanate, submucoase hemoragii masive din
plă gile chirurgicale şi locurile venepuncţiilor fă ră tendinţă de coagulare.
Mai rar dar apare acrocianoze periferice, tromboze şi modifică ri pregangrenoase a degetelor, şi al
apexului nasului ,- regiuni unde circulaţia sâ ngelui este esenţial redusă cauzat de vasospasm şi
microtromburi.
Forme : acută, subacută sau cronică cu tulbură ri hemoragice de importanţă mai mică .
Tratament
- formele hemoragice severe (fibrinogen < 0,5 g/l,trombopenie); Fibrinogen, masa trombocitară
plus tratamentul şocului;
- formele medii (fibrinogen 0,5-1 g/l, trombocite < 100 000/mmc); Plasmă proaspă tă congelată ,
heparină ,
- formele uşoare se administrează plasmă congelată , factor V.

22. Hemostaza definitiva. caracterizati metodele mecanica, fizica, chimica, biologica.

MECANIC- ligaturarea vasului in rana sau simpla aplicare a suturii vasculare, pansament compresiv
si tamponament. avantajul ligaturarii vasului consta in aplicarea ligaturii departe de plaga in tes.
nemodificate, ceea ce este mai putin periculos si mai comod. Aplicarea suturii vasculare prezinta o
metoda idealade hemostaza fiinda segmentul lezat al arterei poate fi inlocuit cu un vas conservat
sau o proteza vasculara pentru a restabili circulatia.
FIZIC-aceasta metoda se bazeaza pe utilizarea temperaturilor joase de a provoca spasmul vascular,
iar a celor ridicate pentru a coagula singele. Pentru racire se utilizeaza apa rece, ghiata, cu care se
umple punga de cauciuc shi se aplica pe regiunea lezata. Acum se utilizeaza bisturiul electric
(electrocuagularea) care dezvolta o temperatura ridicata si coaguleaza tesuturile si vasele in locul
de contact astfel permite oprirea hemoragiei.
CHIMIC-include utilizarea substantelor vasoconstrictoare si preparate caremaresc
coagulabilitatea singelui. aceasta metoda de hemostaza se utilizeaza rar. ex: la hemoragii a
mucoaselor se utilizeaza sol. adrenalina (1:1000). Pentru coagulabilitate se utilizeaza: clorura
de calciu.

BIOLOGIC-poate fi impartita in urmatoarele grupe:

-tamponarea ranii singerinde cu propriile tes. a bolnavului(tes. adipos, muschi, fascie)
-transfuzia cantitatilor mici de singe, palsma proaspata, ser, masa trombocitara,
fibrinogen. Administrarea complexului protrombinic, globulina A antihemofilica.
-administrarea de vitamine
-administrarea intramulscular a serului uman sau animal.
-administrarea locala a derivatilor singelui(tombina, burete hemostatic, tampon biologic antiseptic).

23. Grupele de sînge. Sistemele de antigeni a sângelui şi rolul lor în practica medicală.
Hemaglutinarea.

Grupa de sânge – este o combinare de semne imunologice şi genetice normale, determinate prin
ereditate şi reprezintă o calitate biologică individuală .
În 1901 bacteriologul din Viena Landşteiner - conceptul de grup sangvin şi a identificat
primele 3 grupe.
1902 Stwili, 1907 Janski şi în 1910 Moss independent au identificat grupa a patra.

Aglutinogenii - polipeptizi cu sediul în stroma eritrocitelor, dar mai pot fi gă site în leucocite,
spermă, salivă , suc gastric.
Termostabili, suportă temperatură de 1000timp de 24 ore şi-s rezistenţi la uscare. Aglutinogenul
poate avea câ teva varietă ţi – A1; A2 în dependenţă de forţa de aglutinare.
În prezent au fost identificaţi circa 7500 de antigeni eritrocitari împă rţiţi în 9 sisteme, însă
importanţă practică o au numai A şi B.

Aglutininile α şi β se gă sesc în fracţia gama a globulinelor plasmei şi-s mai puţini termostabile,
suportâ nd temperatura sub 600.
Ele se împart în Naturale (cu care omul se naşte) şi Imune (care apar pe parcursul ontogenezei, spre
exemplu- aglutinine anti-rezus).
Mai deosebim aglutinine „la rece”, care î-şi manifestă reacţia de aglutinare la temperatura +40 - +160
şi aglutinine „la cald” activitatea maximală la temperatura +370 - +420.
În afară de aceasta se întâ lnesc aglutinine complete, care aglutinează eritrocitele în mediu salin şi
coloidal, precum şi incomplete, fiind active nuami în mediu coloidal.

Eritrocitele umane pot conţine ambii aglutinogeni, unul singur sau nici unul, tot aşa şi în plasmă pot
fi întâ lnite ambele aglutinine, una singură sau nici una. În dependenţă de aceasta conform
sistemului ABO, pot fi întâ lnite 4 grupe sangvine:
O (I) α, β; A (II) β; B (III) α; AB (IV) O.
„Grupa de sâ nge „ ca regulă, reflectă combinarea antigenilor eritrocitari a sistemului ABO şi a
anticorpilori respectivi în serul sangvin.
Frecvenţa după grup:
I – 33,5%; II – 37,8%; III – 20,6%; IV – 8,1%

24. Compatibilitatea grupelor de singe. regula Ottenberg.

Reacţia de aglutinare e identică celei de imunitate, aglutinogenii fiind antigeni, iar aglutininele –
anticorpi.
Reacţia de aglutinare are loc atunci, câ nd aglutinogenii eritrocitelor donatorului întâ lnesc în plasma
primitorului aglutininele respective (A se întâ lneşte cu α, B – cu β, regula lui Ottenberg).
Deci, conform acestei reguli sunt aglutinate numai eritrocitele donatorului.
În corespundere cu regula Ottenberg este posibilă transfuzia nu numai a sâ ngelui de aceieaşi
grupă .
Eritrocitele grupei O (I) – nu conţin nici un aglutinogen şi nu are loc aglutinarea nici cu un
ser de alte grupe. Deci, sâ ngele de grupa O (I) poate fi transfuzat şi la persoanele cu orice grup
sangvin.
În serul sangvin de grupa AB (IV) nu sunt aglutinine, de aceea eritrocitele altor grupe de
sâ nge nu vor fi aglutinate şi respectiv persoanelor de gr.AB (IV) poate fi transfuzat sâ nge de orice
grupă .
Regula Ottenberg poate fi utilizată doar numai la transfuzia a 0,5 litri de sâ nge donator.

În cazul pierderilor masive de sâ nge - transfuzia unei cantită ţi mai mare de sâ nge, aglutininele
plasmei donatorului nu sunt suficient diluate în serul recipientului şi astfel pot aglutina eritrocitele
pacientului. Din această cauză este necesar de a transfuza numai sâ nge de aceiaşi grupă .

25. Factorul rezus. Caracteristica si importanta lui. Complicatii posttransfuzionale.

Sistemul Rh clasifică sâ ngele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe
suprafața hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai frecventă dintre acestea:
factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale că ror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt considerați Rh+ (pozitiv), ceilalți
Rh-(negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absența antigenului nu presupune
existența anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină " este
exprimată prin adă ugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc.
Aceste informații sunt importante în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.
Complicatii posttransfuzionale-sunt legate de transfuzia pacientului cu Rh- a singelui cu Rh+
astfel in singele bolnavului apar Rh anticorpi care poate duce si la moarte. Si invers nu se permite
transfuzia de singe Rh- primitorului Rh+ poate conduce la imunizare si de asemenea conduce la
aparitia complicatiilor.
26.Metode de determinare a grupelor de singe.(enumerati) Determinarea grupelor
de singe cu seruri standarde.
1) Cu seruri standarde
2)Cu eritrocite standarte(metoda incrucisata)
3)Cu tolicloni Anti-A si Anti-B(anticorpi monoclonali)

Determinarea grupei de singe cu seruri standarte

Se utilizeaza seruri-test de grupele O(I), A(II),B(III) in 2 serii diferite pentru fiecare grupa. In
ambele serii rezultatele trebuie sa coincida.
Se ia o farfurie alba sau o placa pe care se scrie numele persoanei, singele caruia se cerceteaza si de
la stinga la dreapta la o distanta de 3-4 cm se scriu cifrele I,II, III, care indica serurile test.

O pikatura de ser-test (0,1 ml) de grupa I, se aplica cu o pipeta sub cifra I si la fel cu diverse pipete
se aplica ser-test de gr. II si III, la cifrele respective.
Apoi cu o bagheta de sticla se recolteaza singe de la pacient si se aplica cite o picatura de singe(de 5-
10 ori mai mica decit cele de ser) alaturi de fiecare picatura de ser-standart. Fiecare picatura de ser-
test se amesteca cu un betisor de sticla. Se apreciaza rezultatele timp de 5 min.
1.Daca aglutinarea nu a avut loc cu serul –test de gr. I, II ,III, inseamna ca eritrocitele singelui dat
nu contin aglutinogene si este gr. O(I).
2.Daca aglutinarea a avut loc cu serul-test de grupa I si III, dar n-a avut loc cu serul de grupa II,
singele cercetat e grupa II (A)
3.Daca aglutinarea a aparut cu ser de grupa I si II si lipseste cu ser de grupa III, singele
cercetat apartine grupei III(B)
4.Prezenta aglutinarii cu serurile celor 3 grupe, inseaman ca singele cercetat e grupa IV(AB). In
asemenea cazuri se face cercetarea suplimentara cu ser-test de grupa IV(AB). Numai lipsa
aglutinarii cu acest ser ne permite de a concluziona ca singele apartine grupei IV(AB).

27.Determinarea grupelor de singe cu toliclon.

Toliclon-un praf liofilizat de culoare rosie (anti-A) sau albastra (anti-B), care se dizolva cu
solutie fiziologica inainte de cercetare. Sunt utilizati pentru determinarea aglutinogenilor
eritrocitari. Metoda:
Toliclonii anti-A si anti-B se aplica pe o placa alba cite o picatura mare (0,1ml) respectiv
inscriptiilor anti-Asi anti-B. Alaturi de aceste pikaturi se aplica cite 1 pikatura mica (0,01ml)de
singe cercetat. Dupa amestecarea lor timp de 2-3 min se observa reactia de aglutinare:
1.Daca nu este aglutinare in ambele godeuri, singele cercetat apartine grupei O(I).
2.Cind are loc aglutinarea numai in godeul cu inscriptia anti-A, singele cercetat apartine grupei
A(II). 3.Cing aglutinarea are loc numai in godeul cu inscriptia anti-B, singele cercetat apartine
grupei B(III) 4.Daca aglutinarea are loc in ambele godeuri, singele cercetat apartine grupei AB(IV)

28.Tipurile, metodele si procedeele de transfuzie a singelui.

Metode:
Directa-atunci cind singele este transfuzat direct de la donator la recipient.
Indirecta-prezinta colectarea singelui in vase speciale, conservarea si pastrarea lui un timp
oarecare in conditii speciale.
Tipuri de transfuzie:
1)Autotransfuzie-poate fi efectuata in mai multe variante:
a)Reinfuzie- prin recoltarea singelui din cavitatea peritoneala sau pleurala si reinfuzat
prin intermediul unei truse cu filtru
b)Autohemotransfuzie-singele bolnavului luat cu citeva zile pina la operatie, conservat prin
adaugarea citratului de Na, pastrat la temperatura de +8 grade si transfuzat in timpul operatiei
c)Autohemotransfuzia-singele supus iradierii cu raze ultraviolete sau lazer in caz de sepsis, arsuri,
plagi imense.
2)Exsanguinotransfuzia-evacuarea partiala sau totala a singelui din vasele bolnavului(din
artere si transfuzia concomitenta (in vene) a aceluiasi volum de singe de la donator. Scopul-
inlaturarea otravirilor patrunse in singe.
3) Transfuzia singelui cadaveric-s-a constat ca dupa moarte singele nu se coaguleaza din
cauza procesului de defibrinare. Shamov si Costiucov au dovedit ca singele cadaveric poate fi
colectat in primele 8 ore dupa moarte. Colectat in conditii sterile si pastrat la temp de +4 grade
fara nici un conservator si dupa un control bacteriologic poate fi transfuzat.
4)Transfuzia singelui placentar-colectat in urma emisiei de singe in criza hipertonica
sau insuficienta cardiaka. E utilizat pentru prepararea substituientilor naturali-masa
eritrocitara,preparate de albumina.

29.Mecanismul de actiune al singelui transfuzat

1)Actiune substituienta-se reduce la restabilirea volumui singelui circulant cu toate functiile sale.
In acest scop se aplica doze mari-1000-2000ml, uneori si mai mult.
2)Actiune de stimulare-se reduce la cresterea tonusului vascular,ameliorarea regeneratiei singelui
si tesuturilor, mobilizarea singelui din depozite si caurmare normalizarea functiilor tuturor
sistemelor si organelor. In acest scop se vor transfuza -250 ml cu un interval de 2-3 zile.
3)Actiune hemostatica- se manifesta prin micsorarea sau chiar oprirea definitiva a sangvinarii
prin stimularea producerii factorilor hemostatici in organism. Se recomanda doze mici (100-150
ml) de singe proaspat pina la 24 ore.
4)Actiune de inactivare-se manifesta prin diminuarea concentratiei toxinelor, fixarea
substantelor otravitoare si eliminarea lor cu urina.
5)Actiune imunobiologica- se bazeaza pe sporirea activitatii fagocitare a leucocitelor,
fortificarea producerii de anticorpi. In acest scop se aplica doze mijlocii (250-300 ml) de singe
proaspat cu interval de 2-3 zile.
6)Actiune nutritiva- restabilirea volumului de proteine, electroliti, lipide, glucoza, vitamine.

30.Componentele si preparatele singelui : indicații și metodele utilizării

Sâ ngele este un fluid care se gă seşte în spațiul intravascular si reprezintă 8% din greutatea
corporală .
Plasma conține proteine, carbohidrați, aminoacizi, lipide, şi să ruri minerale.
Elementele figurate sunt suspendate în plasmă  :
• eritrocitele sau hematiile(celule sangvine roşii),
• leucocitele (celule sangvine albe), şi
• plachetele sau trombocitele.
Eritrocitele, sau hematiile, sunt cele mai numeroase dintre elementele figurate din sâ nge si au
functia de a transporta oxigen. Oxigenul transportat este aderent la hemoglobină , o proteină care
conține fier.
Hematocritul(Ht) este un termen utilizat pentru identificarea procentajului volemic de celule
sangvine roşii din corp. Un hematocrit de 45 înseamnă că la fiecare 100 ml de sâ nge există 45 ml de
celule roşii şi 55 ml de plasmă. Hematocritul mediu este de 45 ± 7 pentru bă rbați şi 42 ± 5 pentru
femei.
Leucocitele sunt mai puține de 700 de ori decâ t hematiile,cea mai importantă funcŃ ie a acestora
este distrugerea elementelor stră ine. Alt tip de celule sangvine albe, limfocitele, oferă imunitate față
de bolile infecțioase.
Trombocite(plachete). care sunt cele mai mici elemente figurate sunt esențiale pentru coagularea
sâ ngelui
Derivate sau preparate:
Plasma Prospata Congelata homologa, provenita din Sange Total, Concentrat Granulocitar Unitar
homolog, Concentrat Trombocitar Unitar homolog obtinut prin Plasmafereza.

31. Indicaţiile şi contraindicaţiile către hemotransfuzie. Etapele hemotransfuziei

Indicatii:
1)Indicați
absolute
-hemoragie acuta(mai mult de 15 %din volumul singelui
circulant);
-soc traumatic;
-operatii complicate, insotita de traume masive a tesuturilor si
hemoragie;
2)Indicatii Relative
-anemia
-maladii inflamatorii cu intoxicatie grava
-prelungirea hemoragiei, dereglari a sistemului de
coagulare
-unele otraviri
-procese infalmatorii cornice însoțite de diminuarea statutului imunologic a organismului
- procese inflamatorii cronice de
lunga durata
Contraindicatii
1)Contraindicatii Absolute
-insuficienta cardiopulmonara acuta, insotita de edem
pulmonar
-infarct al miocardului
In caz ca persista o hemoragie acuta contraindicatii absolute nu
exista.
2)Contraindicatii Relative
-tromboze acute si embolii
-dereglari grave a circulatiei
cerebrale
-endocardita septica
-viciile septice
-miocardite si
miocardioscleroze
-boala hipertonica
-astm bronsic
-dereglari grave a funtiei hepatice
si renale
-reumatism
-tuberculoza acuta si diseminata
Etapele Hemotransfuziei :
1. Determinarea contra/indicațiilor , anamneza transfuzională
2. Determinarea grupei de sînge și Rh al recipientului
3. Selectare sîngelui corespunză tor gupei și Rh + aprecierea macroscopic calitatea
4. Verificarea gr.sînge a donatorului după AB0
5. Efectuarea probei compatibilită ții individuale după AB0
6. Efectuarea probei compatibilită ții individuale după rezus factor
7. Efectuarea probei biologice
8. Efectuarea hemotransfuziei
9. Îndeplinirea actelor necesare
10. Suprevegherea pacientului după hemotransfuzie

32. Complicaţiile de ordin reactiv în hemotransfuzii: semiologia, prevenirea şi tratamentul.

Şocul hemolitic: semiologia, prevenirea şi tratamentul
Cauzata de incompatibitatea cu singele donator transfuzat sau de reactia
organismului la solutia transfuzata.
Dupa gravitate evolutiei clinice sunt reactii: de gravitate usoara, medie si grava.
Reactiile de gravitate usoara- sunt insotite de cresterea temperaturii corpului cu
aproximativ 1 grad C, dureri musculare, in membre, cefalee, frisoane. Aceste manifestari
sunt de scurta durata, nu necesita tratament.
Reactii de gravitate medie-se manifesta prin cresterea temp corpului cu 1,5-2 grade C,
frison, creste frecventa pulsului si rewspiratiei, urticarii.
Reactii grave- temp corpului creste cu 2 grade C si mai mult, frison, cianoza buzelor,
voma, cefalee, dureri in muschi si oase, dispnee.
In dependenta de cauza aparitiei si evolutiei clinice
deosebim reactii:
-pirogene
-
a
n
t
i
g
e
n
e

-
a
l
e
r
g
i
c
e

a)Reactii pirogene
Cauza-formarea in mediul de transfuzie a substantelor pirogene-a produselor de
descompunere a proteinelor singelui donator sa a activitatii vitale a microorganismelor
ce patrund in singe la preparare, pastrarea lui sau in caz de incalcarea a asepsiei in
timpul transfuziei.
Clinica-creste temperatura corpului, frisoane, cefalee, tahicardie
Tratament-stopam transfuzia, administram analgetice, narcotice si
preparate antihistaminice(dimedrol, suprastin, taveghil)
Profilaxia- respectarea regulilor de preparare, pastrare si transfuzie
a singelui.

b) Reactiile antigene
Cauza-sensibilizarea cu antigeni leucocitari, trombocitari si a proteinelor plasmei, ca
rezultat al hemotransfuziilor efectuate in antecedente sau a graviditatilor.
Clinica-peste 20-30 min de la finisarea hemotransfuziei apar frisoane, creste
temp corpului, bradicardie, cefalee, dureri in reg lombara.
Tratament-se indica preparate antihistaminice, analgetice, narcotice, sol de antisoc si de
detoxicare. Profilaxia-studiul minutios al anamnezei
c)Reactii alergice
Cauza-sensibilizarea organismului la diverse imunoglobuline.
Clinica-urticarie, edem Quinqe, bronhospasm, dispnee, neliniste. Poate progresa pina la socul anafilactic.
Hiperemia tegumentelor, cianoza mucoaselor, acrocianoza, transpiratii reci, edem pulmonar.
Tratament-remedii intihistaminice, corticosteroizi, preparate cardio-vasculare si narcotice.
Profilaxia-studiul minutios al anamneze

Socul hemotransfuzional. Cauze. Profilaxie

Cauza-incalcarea regulilor de transfuzie a singelui, a metodei de determinare a grupelor sangvine
si de efectuare a probelor de compatibilitate.
La transfuzia singelui sau a masei eritrocitare incompatibile conform factorilor de grupa
a sistemului ABO,are loc hemoliza masiva intravasculara, ca rezultat al distrugerii
eritrocitelor donatorului sub actiunea aglutininelor recipientului.
Profilaxia-respectarea stricta a regulilor de efectuare a hemotransfuziilor (efectuarea
consecutiva a tuturor reactiilor de compatibilitate).

În evoluţia complicaţiilor la transfuzia sângelui incompatibil după ABO sunt 3 stadii:

1. Ş ocul hemotransfuzional;
2. Insuficienţa renală acută ; anurie (oligurie), poliurie şi restabilirea funcţiei renale
3. Reconvalescenţă : restabilirea funcţiei tuturor organelor interne a sistemului de homeostază
şi a balanţei hidro-electrolitice.
Ş ocul hemotransfuzional apare nemijlocit în timpul transfuziei sau după ea şi durează de la
câ teva minute pâ nă la câ teva ore.
La debut neliniştiţi, pe un timp scurt excitaţi, au frisoane, dureri în piept, abdomen,
regiunea lombară . Tahicardie, hipotomie, aritmie. Faţa hiperemiată , apoi palidă , au greţuri, vome,
crampe, creşte temperatura corpului, tegumentele de marmoră , au loc micţiune şi defecaţie
involuntară .
Indicii principali ai descompunerii masive a eritrocitelor sunt hemoglobinemia,
hemoglobinuria, hiperbilirubinuria, icterul, hepatomegalia.

Tratamentul.
Terapia infuzională. L a apariţia semnelor incipiente de şoc e necesar de întrerupt
transfuzia de sâ nge şi se efectuează infuzia substituienţilor sangvini (reopoliglucină , poliglucină şi a
preparatelor gelatinei).
E necesar de administrat sol. de bicarbonat de sodiu 4% sau lactasol pentru a obţine reacţia
bazică a urinei ce împiedică formarea hematinei acidclorhidrice.
Remediile medicamentoase utilizate în I rând: prednizolonul (90-120 mg), eufilina (10 ml
de sol. 2,4%) şi lazix (100 mg) aşa numită triadă antişoc. În afară de aceasta se utilizează preparate
antihistaminice (dimedrol, taveghil) şi analgetice narcotice (promedol)
Metode extracorporale – plazmafereza masivă (exfuzia a 2 l de plazmă şi substituirea cu
plazmă proaspă t congelată şi soluţii coloidale) pentru înlă turarea hemoglobinei libere şi a
produselor de degradare a fibrinogenului.
Corecţia funcţiilor organelor şi sistemelor. La indicaţii sunt utilizate glicozidele cardiace,
remedii cardiotonice, etc.
Corecţia sistemului de hemostază. Este utilizată heparină (50-70 un/cg corp., transfuzii de
plazmă proaspă t congelată , antifermenţi (contrical).

33. Complicaţii de origine mecanică: semiologia, prevenirea şi tratamentul.

Cauzate de greseli comise la tehnica transfuziei de singe.
-dilatarea acuta a cordului
- embolia gazoasa
-tromboze si embolii
-dereglari de circulatie sangvina in membru dupa transfuzii intraarteriale
#Dilatarea acuta a cordului-dereglari acute circulatorii si insuficienta cardio—vasculara.
Cauza- suprasolicitarea cordului cu o cantitate mare de singe ce a fost administrat rapid
intravenos. In sistemul venelor cave si in atriul drept apare staza sangvina, se deregleaza
circuitul sangvin coronarian si general.
Clinica-dispnee, senzatia de strinsoare in piept, dureri in reg cordului, cianoza
buzelor si a tegumentelor, scade tensiunea arteriala brusc, tahicardie.
Tratament-stoparea imediata a hemotransfuziei, administrarea intravenoasa a
remediilor cardiotonice, diuretice, oxigenoterapia, ventilare pulmonara
artificiala.
#Embolia gazoasa-apare ca rezultat al introducerii aerului impreuna cu singele
tansfuzat. Aerul patrunde in partea dreapta a cordului si apoi in artera
pulmonara, pe care le obtureaza. Cauza-montarea sau umplerea incorecta a
sistemei pentru hemotransfuzie.
Clinica-inrautatirea brusca a starii pacientului, excitare, dispnee, cianoza buzelor, fetei,
gitului, scade tensiunea arteriala, pulsul devine filiform, frecvent.

Tromboze si embolii
Cauza-patrunderea cheagurilor de singe de diverse dimensiuni in vena pacientului, ce s-au
format din cauza conservarii incorecte a singelui donator, a greselilor comise la
hemotransfuzie si transfuzia dozelor mari de singe conservat cu un termen lung de
pastrare.
Clinica-apar brusc dureri in piept, dispnee, tusa, paliditate si cianoza
tegumentelor.
Tratament-efectuarea terapiei trambolitice cu remedii ce activeaza
procesul de fibrinoliza(urochinaza), utilizarea
anticoagulantilor(heparina).

34. Complicaţii de origine alergică în hemotransfuzii. semiologia, prevenirea şi

tratamentul.
Cauza-sensibilizarea organismului la diverse imunoglobuline.
Clinica-urticarie, edem Quinqe, bronhospasm, dispnee, neliniste. Poate progresa
pina la socul anafilactic. Hiperemia tegumentelor, cianoza mucoaselor,
acrocianoza, transpiratii reci, edem pulmonar.
Tratament-remedii intihistaminice, corticosteroizi, preparate cardio-vasculare si
narcotice.
Profilaxia-studiul minutios al anamnezei

35. Complicaţiile de ordin infecţios în hemotransfuzie. semiologia, prevenirea şi tratamentul.

1) Transmiterea maladiilor acute infectioase(gripa rugeola, tifos)

2) Transmiterea maladiilor transmisibile prin singe(sifilis, hepatita B,C, Delta,SIDA)
3) Dezvoltare infectiei chirurgicale banale
Complicatiile acestui grup apar in caz de nerespectare a normelor asepsiei in timpul
transfuziei. Este posibila dezvoltarea tromboflebitei sau a flegmonului in reg punctiei
venoase.

36. Probele determinarii compatibilitatii individuale(ABO,Rh)si biologice.

Proba de compatibilitate individuală
Pe o placă (farfurie) se aplică o pică tură mare (0,1 ml) de ser sangvin de la recipient
şi 1 pică tură mică (0,01 ml) de sâ nge de la donator, apoi se amestecă . Reacţia se efectuează
0
la temperatura 15-25 C, rezultatele se apreciează peste 5 min. Dacă aglutinarea lipseşte
demonstrează compatibilitatea sâ ngelui donatorului şi recipientului, iar dacă persistă
aglutinarea – atunci sâ ngele este incompatibil.

Proba biologică
La începutul transfuziei se transfuzează 10-15 ml de sâ nge, după aceasta transfuzia
se stopează pe un timp de 3 minute. Dacă lipsesc semne clinice de complicaţii sau reacţii
(tahicardie, dispnee, hiperemie, dureri în regiunea lombară ), atunci din nou se transfuzează
10-15 ml de sâ nge şi în decurs de 3 minute se supraveghează bolnavul. În total se repetă
procedura de 3 ori.

37.Medii si metode de conservare a singelui.Colectarea si pastrarea singelui.

Metodele de transfuzie. Conservarea sângelui.
Există 2 metode de transfuzie a sâ ngelui: direcă şi indirectă . Metoda indirectă
prezintă colectarea sâ ngelui în vase speciale, conservarea şi păstrarea lui un timp
oarecare în condiţii speciale. În afara vaselor sangvine sâ ngele poate fi pă strat în 2 stă ri:
0
1. lichidă , la temperatură supra 0 ;
0
2. solidă , congelată , la temperaturi mult sub 0 .
Stabilizarea sâ ngelui în stare lichidă poate fi că pă tată prin extragerea sau distrugerea unui
component al sistemului de coagulare a sâ ngelui. Cei mai ră spâ ndiţi conservanţi astă zi
sînt: acidul citric şi citratul de natriu, care înlă tură ionii de calciu şi ză dă rnicesc prima
etapă a procesului de coagulare – formarea trombinei. Pentru prelungirea viabilită ţii
hematiilor sangvine pe lâ ngă citrat în soluţiile de conservare se mai adaogă substanţe,
care pă trund în eritrocit şi participă la metabolismul lui.

Pentru conservarea sângelui utilizat în circulaţia extracorporală este folosită

heparina în proporţii de 50 mg la 1 litru de sâ nge.
Pentru stabilizarea sângelui se utilizează sol. ster. citrat de sodiu de 6% în
raportul 10 ml de sol. la 100 ml de sâ nge.
In cazul in care se cer rezerve mari de sâ nge conservat- prezintă interes metoda de
0
conservare şi pă strare a sâ ngelui prin congelarea la temperaturi ultrajoase (-1996 )
propusă de că tre savantul sovetic F.R.Vinograd-Finkelşi american Smith (1956-1963).
Esenţa metodei se reduce la diminuarea totală a metabolismului hematiilorsangvine la aşa
temperaturi.
Sâ ngele conservat se păstrează în fiole, flacoane cu respectarea asepsiei la
0
temperatura 4-6 C în frigider. Acesta se examineaza imediat după ce se scoate din frigider,
înainte de agitare. Sâ ngele în fiolă se împarte în 3 straturi: la fund – stratul de eritrocite,
deasupra lui – un strat foarte subţire albui de leucocite şi deasupra un strat stră veziu puţin
gă lbui de ser. Sâ ngele cu chiaguri, cu plasma tulbure, cu fulgi şi pelicule, colorată în roşu în
rezultatul hemolizei eritrocitelor nu poate fi folosit pentru transfuzie.
38.Substituentii singelui.Clasificarea,caracteristica.
Substituientii singelui dupa importanta lor functionala pentru organism si
actiunea curativa principala se impart in:1.hemodinamici
2.dezintoxicanti
3.pentru alimentarea parenterala.
Substituenti cu actiune hemodinamica:poliglucina,reopoliglucina si
gelatinolul.Mecanismul lor de actiune consta in retinerea lichidului in patul vascular
datorita tensiunii osmotice inalte,ceea ce asigura restabilirea rapida a volumului circulant
de singe.
S.dezintoxicanti-compusii vinilici:polivinilpirolidina micromoleculara si polivinol
micromolecular.Acestia favorizeaza legarea toxinelor ce circula in singe si eliminarea lor
rapida din organism.
S.pentru alimentarea parenterala:hidrolizatele proteice,solutii de aminoacizi si
preparate de emulsii lipidice.Hidrolizatele proteice sunt indicate in toate cazurile de
dereglare a echilibrului proteic si de crestere a necesitatilor organismului in
proteine.Emulsia lipidica prezinta emulsia de 10% de ulei de porumb in apa.Se
administreaza intravenos picatura cu picatura doza ptr o singura data fiind 100-
150ml.Prealabil se face proba la toleranta.

39.Combustiile.Clasificarea.
Combustio – este lezare a ţesuturilor organismului sub acţiunea locală al temperaturii
înalte, sau al substanţelor chimice sau radiaţiei actinice.
Clasificarea:
Există mai multe principii de clasificare:
1. după împrejurimile producerii arsurii:
a. industriale;
 b. de uz casnic;
c. de ră zboi;
2. după caracterul factorului de acţiune:
a. termice;
b. electrice;
c. chimice;
d. actinice;
Din aceste considerente în practica clinică are importanţă de stabilit nemijlocit şi agentul
lezant, care va exprima caracteristica acestor factori:
- arsură cu flacă ra;
- arsură cu aburi umezi sau uscaţi;
- arsură cu ulei fierbinte;
- arsură cu bitum topit;
- arsură de contact cu metale incandescente…

Arsurile chimice sunt provocate de acţiunea substanţelor chimice:

- baze;
- acizi.
Combustiile actinice pot fi provocate de radiaţia infraroşie, ultravioletă sau cu
iradiaţie γ.
3. Clasificarea arsurilor după localizare:
a. Arsuri ale regiunilor funcţional active (extremită ţile);
b. Arsuri ale regiunilor funcţional neactive (trunchiul);
c. Ale feţei;
d. Regiunii pă roase ale capului;
e. Ale că ilor respiratorii;
f. Perineului.

Clasificarea arsurilor după profunzime după 4 grade:

Gradul I – afectarea la nivelul epidermisului, şi se manifestă prin hiperemie şi
edem al pielei; Gradul II – se afectează tot stratul epidermei cu formarea bulelor
pline de lichid transparent;
Gradul III – necroza dermei:
Gradul IIIA – necroză al epiteliului şi al straturilor superficiale ale dermei cu
pă strarea integrită ţii funcţionale ale stratului bazal al dermei;
Gradul IIIB – necroz al întregului strat al dermei inclusiv şi a stratului bazal,
împreună cu foliculii piloşi glandele sudoripare şi sebacee cu trecere la
stratul adipos;
Gradul IV – necroz al întregului strat dermal şi a ţesuturilor mai adâ nc situate (ţesut adipos,
muscular, osos).

- Arsurile de gradul I, II şi IIIA sunt considerate ca arsuri superficiale, iar IIIB şi IV

ca arsuri profunde.

Clasificarea arsurilor conform Asociaţiei

Americane al Combustiologilor:
Gradul I (arsuri superficiale) – afectează numai epidermisul;
Gradul II (partial-thickness) – afectează epidermisul şi parţial derma;
Gradul III (full-thickness) – afectează epidermisul, în întregime derma şi ţesuturile
subcutanate.

40.Metodele de determinare a suprafetei combustiei.

Este important de apreciat şi suprafaţa afectată a corpului exprimată în procente.
Suprafaţa corpului omenesc adult variază între 15000cm² şi 21000cm². Au fost
propuse multiple metode de determinare al suprafeţei afectate:
Metoda lui Wells propusă în 1951. Această metodă este cunoscută şi ca regula cifrei
„9” şi constă în faptul că corpul unui adult este divizat în regiuni ce corespund a 9% din
suprafaţa corpului:
Cap şi gâ t – 9%;
Membrele superioare a câ te 9% - (în total 18%);
Partea anterioară a trunchiului (piept şi abdomen) a câ te 9% - (în
total 18%); Partea posterioară a trunchiului (spate şi lomb) a câ te
9% - (în total 18%); Membrele inferioare a câ te 18% - (în total
36%);
Perineu – 1%. În total alcă tuesc – 100%.
La copii această metodă nu este aplicabilă din cauza proporţionalită ţii diferite ale pă rţilor
corpului.
Metoda lui Glumov propusă din 1953, care se mai numeşte „metoda palmei”. Ea constă
în faptul că suprafaţa palmei accidentatului corespunde la un % din suprafaţa totală a
corpului.
Metoda Postnicov propusă în 1949 constă în aplicarea pe pala combustională al unei
pelicule de celofană şi pe ea se conturează hotarele arsurii. Pelicula dată se aplică pe o
suprafaţă gradată de pă trate cu suprafaţa deja ştiută , după care se determină şi suprafaţa
afectată , iar în raport cu suprafaţa corpului se determină procentul de suprafaţă afectată .
Metoda de tabele-şablon Lund-Brower constă în calcularea suprafeţelor de arsură
conform tă bliţelor speciale pentru arsuri deja stabilite cu procentajul al diferitor regiuni
ale corpului. (tabele separate pentru adult şi copii).

41.Boala arsilor.Definitie.Perioadele
BOALA COMBUSTIONALĂ - este o totalitate de reacţii generale ale organismului şi dereglarea
funcţiei organelor interne ca ră spuns la trauma termică .
Boala arşilor se dezvoltă în cazul câ nd:
- suprafaţa afectată este mai mult de 15-25% de arsuri superficiale;
- sau mai mult de 10% de arsuri profunde;
- sau în cazul arsurilor că ilor respiratorii indiferent de arsurile externe.
Perioadele bolii combustionale:
I - perioada şocului combustional: (durează pînă la 3 zile) şi este determinate de:
- aferentaţie dureroasă excesivă ;
- plasmoragie;
- dereglarea funcţiei rinichilor.
Tabloul clinic al şocului combustional este destul de tipic: accidentatul suferă dureri
puternice în locurile arsurilor, este excitat dar foarte repede devine inhibat şi adinamic.
Progresiv se micşorează TA, se accelerează pulsul, se micşorează temperatura. În cazurile grave
se dereglează respiraţia, se dezvoltă hipoxia organelor şi a ţesuturilor, se stabileşte acidoza,
hemoconcentraţie, micro- şi macrohematurie, oligurie.
Deosebim trei grade al şocului combustiona în raport cu dereglă rile sus enumerate:
- Ş oc de gr.I se instalează la arsuri de 15-20% din suprafaţa corpului;
- Ş oc gr.II în 20-60% de arsuri;
- Ş oc gr.III în cazul câ nd suprafaâ a este mai mare de 60%.
II – perioada toxemiei combustionale (durează pînă la 10-15 zile) este determonată de
absorbţia din plaga combustională al toxinelor (oligopeptidele toxice, glucoproteizilor cu
specifitate antigenică ;
III – perioada de septicotoxemie combustională (durează 2 - 3 să ptă mîni). Această perioadă
este determinată de:
- Hipoproteinemia declanşată ;
- Inhibarea-epuizarea activită ţii sistemului imun;
- Alipirea infecţiei şi dereglă rile provocate de procesul inflamator infecţios;
- Absorbţia toxinelor bacteriene.
IV – perioada de reconvaliscenţă.

42. Boala arsilor. Perioada de toxiemie.Patofiziologia.Clinica.Tratamentul.

BOALA COMBUSTIONALĂ - este o totalitate de reacţii generale ale organismului şi dereglarea
funcţiei organelor interne ca ră spuns la trauma termică .
Perioada toxemiei combustionale acute survine la 2-3 zi după traumă şi se prelungeşte 10-15 zile. Absorbţia
produselor toxice din plaga combustională (oligopeptidelor toxice, glucoproteidelor cu specificare antigenică, fermenţii
proteolitici) provoacă acţiuni toxice asupra organelor interne cu dereglarea funcţiei lor, se declanşează o hipertermie
40° cauzată de dereglarea centrului de termoregulaţie, paliditate, hipotonie, dereglarea funcţiei tuturor organelor.

Fiziopatologic boala arsului parcurge două etape:

Ş OCUL HIPOVOLEMIC AL ARŞ ILOR-este un şoc hipovolemic şi este declanşat imediat după
acţiunea agentului vulnerant (termic sau chimic). Cauzele principale ce duc la instalarea socului
hypovolemic sunt: edemul local, la nivelul plă gii arse, edemul perilezional, la nivelul ţesuturilor
nearse şi transportul masiv de apă şi sodium că tre compartimentul intracellular.
SINDROMUL DE RĂ SPUNS INFLAMATOR SISTEMIC (SIRS)este rezultatul activită ţii sistemice al
citokinelor eliberate masiv în circulaţie de la nivelul leziunii.

Tablou clinic: dureri puternice in locurile arsurilor, progresiv se micsoreaza TA, se accelereaza
pulsul, se micsoreaza temperature. In cazuri grave se deregleaza respiratia, se dezvolta hypoxia
organelor.
Tratament:
1. MASURI DE PRIM AJUTOR
2. TRATAMENT GENERAL
3. CHIRURGIA ARSULUI
1. Acordarea primului ajutor: stoparea actiunii agentului termic asupra tesuturilor ,racirea
locului timp de 10-15 minute, aplicarea pansamentului aseptic, analgezie si initierea
tratamentului antisoc.
2. TRATAMENTUL LOCAL:spalarea cu apa si sapun, aseptizarea cu alcool, incizii de
decompresiune,pe suprafetele arse se aplica pansament aseptic.
3.TRATAMENT GENERAL:
1.reechilibrarea hidroelectrolitica
2.reechilibrarea hematologica
3. normalizarea presiunii colloid-osmotice

43. Complicatiile arsurilor: precoce, tardive, functionale, estetice

Complicatii generale:
Pulmonare- edemul pulmonar acut, pneumonii, insuficienta respiratorie acuta
Cardiovasculare- tahicardie, aritmii, infarctemiocardice, tromboze, emboli
Digestive-varsaturi, colesticite acute, pancreatite
Renale- insuficientarenalaacuta
Complicatii locale:
Cicatricesisechelefunctionale
Infectiaplagiiarse
Distrugeri de organe( ureche, nas, buze, degete)
Renale- insuficienta renala acuta
Complicatii locale:
Cicatrice si sechele functionale
Infectia plagii arse
Distrugeri de organe( ureche, nas, buze, degete)
44. Tratamentul local in combustii.
Toaleta cit mai rapida si cit mai complet posibila a tegumentelor si a plagilor arse cu apa si
sapun.
Ulterior tratamentul se face prin metoda inchisa (pansament) si metoda deschisa (expunerea la
aer) sau combinata.

Metoda inchisa de tratament pe suprafata arsurii se aplica pansamente, cu antibiotic ce

blocheaza evolutia infectiei. Sau unguent anticombustionat, emulsie de sintomicina, unguent de
dioxidina)

Metoda deschisa-dupa prelucrarea primara a suprafetei arse bolnavul este culcat in patul asternut
cu cearsaf steril si se acopera cu o carcasa tot din cearsafuri sterile. Suprafata arsurii se prelucreaza
cu preparate tanate (permanganate de potasiu 2-3%, solutie e nitrat de argint 10%) Cu ajutorul
becurilor electrice se mentine temperature de 23-25 grade.Suprafata arsurii se usuca si se acopera
cu crusta, sub care isi are loc vindecarea.

Metoda mixta consta in combinarea celor 2 metode.

45. Primulajutor in combustii termice, chimice

Primul ajutor la arsuri chimice:
-spalarea imediata cu apa curgatoare a zonei afectate pentru indepartarea deplina a acidului si
bazei si suprimarea actiunii lor,

-aplicarea compreselor in functie de substanta chimica care a generat arsura:

Comprese cu sol NaHCO3 pentru arsuri cu acizi
Comprese cu sol de acid acetic pentru arsurile cu substante alkaline

46. Degeraturile. Definitie.Clasificarea. Semiologie in functie de gravitatea degeraturii.

Tratamentul.
Degeratura se numeste leziunea tesuturilor prin expunerea indelungata la tempara
turascazuta.
Clasificarea:
Exista 4 grupe de degeraturi:
Gradul 1: se caracterizeaza prin lezarea pielii sub forma de tulburari circulatorii reversibile.
Pielea de culoare albastra inchisa sau purpurie-rosie. Necroza nu apare. Uneori se observa
descuamarea neinsemnata a epidermului.
Gradul 2: formarea flictenelor in urma necrozei straturilor superficiale ale pielii pina la stratul
malpighian. Vindecarea este fara granulatii si cicatrice.
Gradul 3: necroza pielii in intregime. Vindecarea prin formarea de granulatii si cicatrice.
Gradul 4: necroza tesuturilor moi si a oaselor. Procesul de vindecare se prelungeste pina la un
an, formarea cicatricelor vaste si a bonturilor de amputatie.
Tabloul clinic: depinde de profunzimea lezarii si de complicatiile posibile. In evolutia
degeraturilor exista perioade prereactive si reactive.
Perioada prereactiva .Manifestari clinice modeste, fara senzatii subiective pronuntate. Se poate
constata o raciere accentuate, paloare a tegumentelor.
Perioada reactiva: incepe dupa incalzire a tesuturilor inghetate.
In degeraturi de gradul 1 apare: durere vie, edem moderat, cianoza pielii care se mentin 4-6 zile
si apoi dispar. La gradul 2: se mai observa suplimentar formarea flictenelor din epidermul
desprins, edem pronuntat. Gradul 3-4 se caracterizeaza prin tromumificare treptata, uscarea
tesuturilor, culoarea albastra-inchisa.
Tratament:
Tratamentul in perioada prereactiva-consta in acordarea primului ajutor. Victima este
transferata intr-o camera calda. Membrele se incalesc timp de 40 min in baie, ridicind treptat
temperatura apei de la 20 pina la 40 grade. Se aplica un masaj membrelor de la perifierie spre
centru. Concomitent cu masurile locale se iau infaptuiesk si cele de ordin general: invelire,
termofoare, ceai fierbinte.
Tratamentul in perioada reactiva: degeraturi de gradul 1 bolnavul este dus intr-o incapere la 18-20
grade, suprafata degerata se prelucreaza cu alcool, si se acopera ku un pansament aseptic. Daca
hyperemia si edemul se micsoreaza lent se aplica procedurile fizioterapeutice.
La degeraturi de gradul 2: pielea se prelucreaza cu alcool, se deschid flictenele, si se indeparteaza
epidermal desprins, dupa aceea se aplica un pansament cu alcool pe 6-10 zile. Se aplica proceduri
fizioterapeutice precum si miscari in articulatii.
La degeraturi de gradul 3: se indeparteaza tesuturile necrotizate pentru a preveni evolutia gangrenei
umede si infectiei. Dupa aparitia liniei de demarcatie in a 8-14 I se inlatura tesuturile necrozate sau se
diseaca pentru uscarea cit mai rapida. Dupa operatie se efectueaza metoda deschisa de tratament.
Tratamentul bolnavilor cu degeraturi de gradul 4 nu se deosebeste in principiu de cel a bolnavilor de
gradul 3. In afara de necrotomie si necrectomie cu inlaturarea oaselor gangrenate uneor ieste necesara
amputatia segmentelor degerate ale membrului.
47. Electrocutarea. Tabloul clinic.Complicatii.
Cauza electrocutarii poate fi provocata de curentul electric sau a curentului atmosferic –trasnetul. cauza
mortii in urma traumei electrice este:
1. paraliziaprimara a cordului
2. paraliziaprimara a respiratiei
3. paraliziaconcomitenta a corduluisirespiratiei
4.paraliziacreierului

Tabloul clinic: manifestarile clinice depind de graviditatea leziunilor. Simptomele generale de bazasunt
determinate de modificarile din partea sistemului nervos central, cardio-vascular, si respirator. Bolnavii
acuza dureri de cap, slabiciune,slabirea memoriei, auzului, vederii, mirosului. Se constata
hiperexcitabilitate, sentiment de frica. La examinarea neurologica se depisteaza disparitia reflexelor
normale sauaparitia celor patalogice. Pulsul este rar, tensionat,zgomote cardiac surde, aritmie.

48. Eletrocutarea. Primul ajutor(inclusive in starea terminala). Tratamentul: respiratie

artificial, masajul cardiac. Metode, tehnica.
Primul ajutor in cazuri de leziuni grave cu manifestari de moarte aparenta trebuie acordata la locul
accidentarii si in timpul transportarii. In lipsa respiratiei si a ctivitatii cardiac acordarea primului ajutor
incepe cu respiratia artificiala a plaminilor si masajul cordului. Concomitet se iau masuri contra socului
(introducerea intravenoasa a cardioonicelor, hemotransfuziei intravenoase si intraarteriale). In leziuni
locale se aplica pansamente.Tratamentul local a leziunilor se reduce la complexul de masuri folosite la
tratamentul arsurilor( racirea locului timp de 10-15 min, aplicarea pansamentului aseptic, analgezie si
tratamenant antisoc).
Tehnica masajului cardiac- se aplica transversal podul palmei uneia dintre maini (de obicei stanga) pe
1/3 inferioara a sternului, iar cealalta palma se suprapune perpendicular pe prima. Cu cele doua maini
suprapuse si cu bratele intinse, ajutandu-se de greutatea corpului, salvatorul exercita presiuni ritmice
asupra sternului. Fiecare compresiuneva fi brusca si scurta (aproximativ o secunda) si va exercita o
presiune verticala a sternuluispre coloana vertebrala, in asafel ca sternul sa fie infundat cu aproximativ 5-
6 cm. Se apasa numai cu podul palmei, degetele fiind ridicate pentru a se evita comprimarea coastelor.
Dupa fiecare compresiune sternul este lasat sa revina in pozitie initiala, farasa se ridice mainile de pe
sternul victimei.
49. Plagile: notiune, semnele locale si caracteristica acestora
Plaga este numita orisice traumatizare mecanica a organismului asociata cu dereglarea integritatii
invelisului tesuturilor-al tegumentelorsau mucozitatilor.
Semiologia plăgilor
Semnele de bază ale plăgilor sunt:
Doloritate;
Hemoragie;
Dehiscenţa marginilor plăgii.

Dolaritatea apare ca rezultat al acţiunii traumatice directe al receptorilor nervoşi şi ca rezultat al compresiei cu edemul
ce se declanşează. Intensivitatea sindromului dolor în plagă depinde de următoarele momente:
Localizarea plăgii. Sunt destul de dureroase plăgile localizate în regiuni cu o reţea de receptori nervoşi de durere
(periostul, peritoneul parietal, pleura). Mai puţin contribuie la sindromul dolor plăgile cu localizare în ţesutul adipos,
muşchi, fascii;
Traumatizarea trunchilor nervoşi magistrali;
Caracteristica armei traumatizante şi a rapidităţii producerii plăgii. Cu cât mai ascuţită este arma cu atât mai puţin
receptori nervoşi sunt afectaţi, şi respectiv mai puţin sunt durerile. Cu cât mai rapid s-a produs plaga cu atât mai
puţine dureri.
Starea neuro-psihică a bolnavului. Sindromul dolor este mai puţin pronunţat când bolnavii se află într-o stare de afect,
şoc, ebrietate alcoolică sau narcotică.

Hemoragia – este un semn obligatoriu al plăgii, deoarece plaga orişicărui ţesut se asociază cu lezarea integrităţii
vasului. Pronunţarea hemoragiei poate fi diferită: de la neînsemnată capilară, până la profuză arterială.
Intensivitatea hemoragiei este determinată de următoarele:
Prezenţa traumării vaselor magistrale – artere, vene;
Localizarea plăgii. Mai pronunţate sunt hemoragiile localizate la cap, gât, mâini – acolo unde hemocirculaţia este bine
dezvoltată;
Caracteristica armei traumatizante: cu cât ea este mai ascuţită cu atât hemoragia este mai mare. În plăgi
contuzionate şi angrenate hemoragia este minimală;
Starea hemodinamicii locale şi sistemice. La o hipotonie sau a compresie al vasului magistral hemoragia este mai
puţin pronunţată;
Starea sistemei de coagulare. La dereglarea ei (hemofilie) traumarea chiar şi a unui vas mic va fi o hemoragie masivă.

Dehiscenţa marginilor plăgii - este determinată de constricţia fibrelor elastice ale dermei şi direcţia plăgii în raport cu
direcţia liniilor elastice Langher.
50. Patofiziologia si morfologia ( evolutia) plagilor, fazele. Caracteristica.
Proces de plagă – este o totalitate de dereglări consecutive ce apar în plagă şi reacţiile declanşate
ale întregului organism.
Evoluţia procesul de plagă se poate deviza în:
1. reacţia generală a organismului;
2. reacţia locală sau regenerarea plă gii.

Conform lui Rufanov procesul de plagă este divizat în două faze:

- faza de hidrataţie;
- faza de dehidrataţie.

Girgolav marca trei perioade de regenerare a plă gii:

I. perioada de pregă tire;
II. perioada de regenerare;
III. perioada de cicatrizare.

La momentul actual, mai aproape de a înţelege procesul de plagă , este clasificarea propusă de
că tre M.I.Cuzin (1977):
faza de inflamaţie (1-5 zile);
faza dereglă rilor vasculare;
faza cură ţirii plă gii de mase necrotice;
faza de regenerare (6-14 zile);
faza de formare şi reorganizare al cicatricei (de la a 15 zi).

Faza de inflamaţieCuprinde :
I . faza dereglă rilor vasculare
Dereglarea integrită ţii vaselor de sâ nge şi de limfă cu dereglarea fluxului sanguin şi limfatic
contribuie la:
1. Spasmul vascular de scurtă durată cu dilatare stabilă şi dereglarea permeabilită ţii peretelui
2. extravazarea lichidului;
3. mă rirea densită ţii sâ ngelui;
4. adghezia şi agregarea trombocitelor;
5. trombarea capilarelor şi a venulelor;
6. micşorarea perfuziei => alterarea oxigenă rii tisulare în jurul plă gii;
7. se instalează acidoza tisulară ;
8. se dereglează metabolismul glucidic şi proteic
9. se mă reşte presiunea osmotică în ţesuturi => reţinerea apei declanşarea edemului tisular
(hidrataţia ţesuturilor).
II. Faza cură ţirii plă gii de mase necrotice
În această fază importanţa esenţială este pe seama elementelor figurate ale sâ ngelui şi a
fermenţilor. Deja în primele 24 de ore în plagă apar leucocitele, iar la a 2-3 zi limfocitele şi
macrofagii.
Neutrofilele sunt responsabili de: fagocitarea microorganismelor, maselor necrotice;proteoliza
extracelulară ; liza ţesutului devitalizat; eliberarea mediatorilor inflamaţiei.
Macrofagii sunt responsabili de:eliberarea fermenţilor proteolitici; fagocitarea maselor
necrotice parţial distruse de neutrofile;fagocitarea neutrofilelor alterate;
fagocitarea productelor dezintegrate bacteriene; participarea în reacţiile de răspuns imun.
Limfocitele contribuie la producerea răspunsului imun.
Într-o evoluţie a procesului de plagă fără complicaţii la a 5-6 zi majoritatea reacţiilor inflamatorii
deminuiază şi survine următoarea fază.
Faza de regenerare
În plagă are loc două procese:
- formarea colagenului;
- creşterea intensivă al vaselor de sâ nge şi limfatice.
În plagă are loc deminuarea numă rului de neutrofile şi migrarea de fibroblaşti. Fibroblaştii sunt
responsabili de: sinteza ţesutului conjuctiv; producerea fibrelor elastice de colagen; sinteza
citokinelor; posedă receptori IL-2 factorului de baza de creştere al fibroblaştilor şi factorului de
creştere trombocitar.
Acestei faze este caracteristic:
- micşorarea acidozei tisulare;
- mă rirea ionilor de Ca;
- micşorarea ionilor de K;
- deminuarea inflamaţiei;
- micşorarea elimină rilor din plagă ;
- dispariţia edemului tisular.
Faza de formare şi reorganizare a cicatricei
În această fază are loc:
- deminuarea activită ţii sintetice al fibroblaştilor;
- formarea reţelei de fibre elastice şi conexiunilor între fibrele de colagen.
Factorii ce contribuie la regenerarea plă gii:
vâ rsta bolnavului;
starea nutriţiei şi masa ponderală a bolnavului;
prezenţa infecţiei secundare;
starea hemodinamicii în aria plă gii şi în întreg organismul;
prezenţa dereglă rilor dismetabolice şi hidrosaline;
statusul imun;
prezenţa afecţiunilor cronice;
administrarea de antiinflamatorii.
51. Tipuri de regenerare a plagii. Cicatrizarea primara a plagii.
Regenerarea plagii- procesul de reparaţie (restabilire) al ţesutului traumatizat cu restabilirea
completă al integrită ţii şi tră inicii.
Procesul de regenerare a plă gii are loc în trei etape:
1. etapa de formarea de către fibroblaşti al colagenei;
2. etapa de epitelizare a plă gii;
3. etapa de organizare (retracţie) tisulară .

Etapa de formare a colagenei se datoreşte fibroblaştilor activizaţi de macrofagi. Colagenul

asigură lichidarea defectului tisular şi tăria cicatricei formate.
Epitelizarea plă gii are loc de la periferie spre centru şi ea serveşte barieră pentru
microorganisme. Migrarea epitelizaţiei de la periferie spre centru poate asigura acoperirea
completă a plă gii numai în cazul prezenţei a plă gilor de dimensiuni mici. În plă gi mari este
necesar de efectuat plastie cutanată .
Tipurile de regenerare al plăgilor:
regenerare primară a plă gii (sanatio per primam intentionem);
regenerare secundară a plă gii (sanatio per secundam intentionem);
regenerare sub crustă .

Regenerarea primară a plăgii are loc în cazul următoarelor condiţii:

- lipsa infecţiei în plagă

53. Particularitatile plagilor prin taiere

Plaga tăiată este produsă de un obiect ascuţit (cuţit, lamă , sticlă ). Sub acţiunea acestor obiecte
ţesuturile sunt traumatizate pe o suprafaţă îngustă , iar ţesuturile din jur sunt traumatizate
nesemnificativ. În aceste plă gi sindromul dolor este pronunţat moderat. Plă gile tă iate sunt
periculoase prin pericolul leză rii trunchilor nervoşi, vasculari şi a organelor cavitare. În lipsa
acestor leză ri plă gile tă iate se vindecă adese fă ră complicaţii, adesea prin intenţie primară

54.Semiologia plagilor contuze

Plaga contuzionată este provocată de acţiunea unui obiect bont (piatră, pumn) sub un unghi ≈
drept asupra ţesuturilor. În jurul plă gii apare o zonă largă de lezare a ţesuturilor cu
hemoimbibiţie şi dereglare a viabilită ţii tisulare – necroză . În plă gile contuzionate sindromul
dolor este bine dezvoltat (vastă zonă de afectare), hemoragie externă lipseşte (pereţii vasculari
sunt afectaţi pe o suprafaţă largă şi rapid se trombează ). Din cauza zonei largi de traumatizare
şi a necrozei plaga contuzionată are tendinţă de vindecare prin intenţie secundară .

55.Semiologia plagilor prin muscatura, pericolul lor.

Plagile prin muscatura se caracterizeaza nu atit prin leziuni profunde si imense, cit prin
infectarea grava cu microbi virulenti din cavitatea bucala a omului sau animalului. Evolutia
acestor plagi se complica prin dezvoltarea infectiei acute. Plagile prin muscatura pot fi
cintaminate cu virusul rabiei. Muscaturi de animale veninoase:
prezintapericolulefectelorsistemice ale veninului (neurotoxice, hemotoxice);
prognosticuldepinde de: virstavictimei (un
copilestemultmaivulnarabildecat un adult, veninuldistribuindu-se in toata masa organismului),
loculmuscaturii (cele la cap, gat sitrunchisunt de 2-3 orimaipericuloase) sistatusul biologic al
victimei (suntmaivulnerabilibolnavii cu hemofilie, sub tratament anticoagulant, varstnicii, etc.)

56.Particularitatile plagii prin arma de foc. Caracteristica zonelor plagii prin arma de
foc.
Deosebirea principală al plă gii prin armă de foc este viteză mare al obiectului traumatizant
(glonţ, ghilea, alice). Într-o plagă prin armă de foc, dacă glontele rămâ ne în ţesuturi, energia
glontelui totalmente se transmite ţesuturilor prin lezarea lor. Dacă glontele trece prin ţesuturi
şi prelungeşte zborul, atunci energia cedată ţesuturilor este mai mica, fiind folosită la
distrugerea ţesuturilor. Dar dacă glontele pierde stabilitatea şi începe a se „rostogoli” prin
ţesuturi energia cedată ţesuturilor este maximă , şi lezarea de asemenea este maximă .
La pă trunderea glontelui în ţesuturi se creează o zonă de presiune înaltă , în care se comprimă
ţesuturile, ce se ră spâ ndeşte lateral sub formă de undă de lovire. Apare fenomenul „lovirii
laterale” ce contribuie la formarea cavită ţii pulsative, ţesuturile comprimâ nduse, detaşâ nduse şi
reciproc deplasâ nduse unul faţă de altul. Astfel avem trei zone de distrugere :
- I zonă – canalul plă gii. În unele cazuri conţine glontele, corpi stră ini, bucă ţi de ţesuturi
necrotizate, sâ nge, microbi;
- II zonă – zona de necroză primară, cauzată de acţiunea energiei cinetice transmise de la glonţ.
Conţine ţesuturi devitalizate îmbibate cu sâ nge;
- III zonă – zona de comoţie moleculară sau necroză secundară . Este alcă tuită de ţesuturi cu
metabolism dereglat şi elemente celulare distruse. Cauza nemijlocită al acestor modifică ri este
microtrombozele apă rute ca rezultat al dereglă rilor intercelulare în urma mişcărilor ondulatorii
al ţesuturilor.
Plă gile prin armă de foc întotdeauna sunt considerat infectate din cauza prezenţei unei zone de
necroză ră spâ ndită , şi prezenţei infecţiei în canalul plă gii apă rut în urma glontelui ca rezultat al
cavită ţii pulsative şi presiunii negative în urma glontelui, care atrage ţesuturi de haină şi
murdă rie din exterior. Toate acestea contribuie la dezvoltarea infecţiei anaerobe.
Plaga prin armă de foc după caracterul canalului poate fi:
1. Transfixiantă – este prezent şi poarta de intrare şi ieşire al glontelui;
2. oarbă – este prezentă numai poarta de intrare;
3. tangenţială – canalul plă gii trece prin ţesuturile superficiale, fă ră pă trunderea în cavită ţi
interne ale organismului.
57.Complicatiile plagilor si a procesului de regeneratie.

La complicaţiile precoce al plăgilor, care pot pune în pericol viaţa pacientului se referă:
- hemoragia;
- dezvoltarea şocului traumatic;
- supurarea (infectarea) plagii;
- eventratia (dehiscenta marginilor plagii);
- traumatizarea organelor de importanţă vitală.

Intensitatea hemoragiei depinde de tipul de vas lezat. Hemoragiile masive determinate de

lezarea vaselor mari pot duce la şoc hemoragic. Din aceste considerente e important de stopat
hemoragia prin aplicarea garoului în caz de lezare a arterei, iar în cazul leză rii venei de instalat
un pansament compresiv.
În caz de traumă penetrantă al toracelui cu dezvoltarea pneumotoracelui este necesar de
hermetizat prin aplicarea unui pansamen ocluziv din cauciuc. În plă gi mari a peretelui
abdominal anterior pot eviscera organele. Din aceste considerente se aplică un pansament
aseptic larg (mare).
Pentru prevenirea şocului de durere se aplică o atelă de imobilizare şi, important este,
administrarea analgeticilor opiate chiar la locul tramei. La posibilitatea se efectuează chiar şi
mă suri de antişoc: cateterizarea venei centrale, transfuzie de substituienţi sangvini. Important
este de transportat traumatizatul câ t mai repede în staţionarul chirurgical.
Indiferent de tipul de plagă şi locul traumei, toate plă gile sunt considerate primar infectate. În
afară de aceasta e posibil penetrare secundară al agenţilor bacterieni din mediul ambiant
(diferite obiecte, piele bolnavului ...). este necesar de cură ţit pielea în jurul plă gii cu orişice
antiseptic, de spă lat plaga şi
de acoperit cu pansament steril. Este important, de asemenea, vaccinarea pentru prevenirea
dezvoltării tetanosului, iar în plăgi muşcate a rabiei.

58. Primul ajutor în plăgi.Principiile toaletei chirurgicale primare active a plăgii.

Primul ajutor:
-hemostaza provizorie;
-aplicarea unui pansament protector;
-transportul accidentatului la o unitate sanitară ;
-nu se explorează plaga la locul accidentului cu nici un fel de instrument;
-nu se scot fragmente osoase;
-nu se scot țesuturile care nu au fost eliminate cu apa oxiginată (pericol de hemoragie).

În Prelucrarea Primara Chirurgicala a plăgii se respectă următoarele etape:

 transecţia sau debridarea plăgii;
 revizia canalului plăgii;
 excizia marginilor, pereţilor şi a fundului plăgii;
 hemostază;
 restabilirea integrităţii organelor;
 aplicarea suturilor pe plagă.

59.Tratamentul plagilor infectate în faza de regenerare, inflamare și dezvoltare a

țesutului de granulatie.
Bolnavul trebuie luat urgent în sala de operație. După anestezia totală și toaleta radicală a cîmpului
operator se spală organele prolabate cu soluție izotonică de clorură de sodiu și se introduc din nou
în cavitatea abdominală. Plaga se coase si se panseaza stîns. Drenul introdus în plagă pentru
înlăturarea sîngelui acumulat în operațiile aseptice se îndepartează, peste 2-3 zile, iar cele introduse
in cavitățile supurative pentru scurgerea puroiului se extrag la termene diferite în funcție de
cantitatea secreției și de gradul de umplere a cavității cu granulații.

60.Tratamentul contemporan a plagilor purulente (locale, generale).

Tratarea local al plagilor purulente:

-soluții de antiseptice (sol. De 0,02% clorhexidina, furacilona, soluție hipertonică )
-unguiente hidrosolubile
-enzimoterapie
Tratamentul general a plagilor purulente:
-antibioterapie
-dezintoxicare
-imunocorecția
-alimentație prin sondă
-hiperbarooxigenare
-tratament simptomatic

61.Infecția în chirurgie. Clasificare. Caracteristica germenilor patogeni ce provoacă infecția

chirurgicală nespecifică
Infecția chirurgicală- totalitatea acelor infecții ce pot fi influențate prin tratamentul chirurgical, aplicat la
nivelul unde se manifesta procesul infecțios. Clasificare:
Dupa sursa procesului purulent se disting:
1)afecțiuni purulente: furuncul, carbuncul, flegmon ș.a.
2)afectiuni chirurgicale acute ale organelor interne:apendicita
purulenta,colesticita,peritonita,pancreatita,meningita s.a;
3) supurația plagilor postoperatorii
4).supurația dupa traume închise și deschise.

Dupa evoluția lor clinica:

A.Infecția chirurgicală acută:
1.infecția supurativă acută
2.infecția anaerobă acută
3.infecția acută specifică
4.infecția putridă acută
B.Infecția chirurgicală cronică:
1.infecție nespecifică cronică
2.infecție specifică cronică (tuberculoza, sifilis, etc.)
Dupa localizare:
- Ale ţesuturilormoi;
- Sistemuluiostio-articular;
- Ale creieruluişitunicilorlui;
- Organelortoracice (plămân, pleură);
- Organelorcavităţiiperitoneale;
- A unororganesauţesuturi (mâna, glandamamară).
Patogeneza.
Pentrudeclanșareainfecțieichirurgicalesuntnecesari 3 factori componenți: agentul microbian, porțile de
infecție și reacția de răspunsaorganismului.
Agenții patogeni de bază ale infecției chirurgicale sunt: stafilacocii, stafilococii, pneumococii, gonococci,
bacilul coli ș.a. Un rol deosebit în evoluția infecției chirurgicale îi revine particularităților biologice ale
microorganismelor: invazivitate, toxicitate și virulență. O importanțăînaltă are și gradul de infectare.
Microbii sunt prezenț i în cantități mari în mediul extern și pe suprafața pielii, pe mucoasa tractului
digestive și respirator. Dereglareaintegritățiiacestor duce la formareaporților de intrare, prin care agenții
patogeni pătrund în țesuturi.
62. Simptomatica locală şi generală a organismului la prezenta infecţiei chirurgicale
nespecifice.
Reacția generala la infecția chirurgicală nespecifică:
-capacitățile protective ale dermei și mucoaselor;
-microflora saprofită a organismului, care posedă activitate antagonistă față de microflora exogenă;
-factori umorali plasmatici (leucocite, lizinele)
-factorii celulari nespecifici protective sunt prezentați de reacția inflamatorie și fagocitoză.
Reacția locală:
-hiperemie
-hipertermie locală
-edem
-durere
-dereglarea funcției
63. Afecţiuni supurative locale: furunculul, carbunculul şi furunculoza. Definiţie,
semiologie, tratament
Afecțiuni supurative locale: furunculul, carbunculul, furunculoza, hidrosadenita, abcesul, flegmonul,
mastita, panarițiu ș.a.
Furunculul-infecție stafilococică acută, necrozantă a aparatului pilo-sebaceu.
Etiopatologie:

Agentul etiopatogenie: staphilococus aureus a cărei toxină are efect necrozant

Clinic:
1.Inițial: foliculița: edem dur, dureros și prurit labaza unui fir de păr cu aspect clinic de tumefiere cronică.
2.furunculul: central- pe vîrful unei tumefieri cronice inflamatorii apare o colecție purulentă minima.
3.fistularizare: elimină puroi. Ramîne un mic crater (ulcerație craterifică) care se vindecă.
Tratament:
A.Local:
1.-foliculiță
-badijonaj cu alcool iodat de 3-4 ori/zi
2.-supurată (furunculul)
-smulgerea firului de păr
-extragerea dopului necrotic (nu se stoarce)
B.General: antibiotice (oxacilin 4g/zi, 7zile)
Furunculoza: - apariția succesivă sau concomitentă a mai multor furuncule în regiuni diferite,
datorită unei slabe reacții de apă rare a organismului.
Tratament local: adecvat fazei de evoluție a fiecărui furuncul în parte;
Tratament general: constînd în:
-imunizare- activă – vaccin – autovaccin, Polidin, anatoxină stafilococică
-imunizare-pasivă – administrare de gama-globuline
-antibiotic: oxacilina 4g/zi-7 zile
Carbunculul – o inflamație supurativă necrozantă , care cuprinde mulți foliculi piloși și glande
sebacee, cu formarea de infiltrat comun și necroză imensă a pielii și țesut celulo-adipos
subcutanat.
Etiologie: carbunculul este aproape întotdeauna solitar, la dezvoltarea lui contribuie epuizarea,
afecțiuni grave, tulbură ri metabolismului (diabet, obezitate). Agenții care au provocat inflmația
sînt stafilococ, stafilo-streptococ, mai rar streptococ. Se dezvolta în special pe ceafă , scapule,
regiunea interscapulară , lombară și mai rar pe memble.
Tablou clinic: La început apare infiltrat inflamator cu o pustulă superficială , care crește repede.
Simptome: încordare a țesuturilor, durere insuportabilă la distensie, se intensifică la atingere.
Pielea în zona infiltratului este purpurie, încordată și edemațiată . Epidermul desupra focarului
de necroză se subțiază , perforîndu-se în orificii, prin care iese puroi vîscos d culoare verde-
cenușie.
Simptome: temperatura pîna la 40°C, intoxicații- greață si vă rsă turi, insomnie
Tratarea necesită intervenție chirurgicală și administrarea antibioticelor antistafilococci.
64. Hidrosadenita. Limfadenita şi limfangita. Definiţie, semiologie, tratament.
Hidrosadenita- proces purulent al glandelor sudoripare. Este cauzată de St. Aureus, se
întîlnește numai la adulți, este localizată în regiunea axilară, mai rar în regiunile inghinală .
Clinic: tunoretă dură, dureroasă . Bine delimitată
Faza I : subcutanată (localizată în hipoderm)
Faza II: aderă la fața profundă a pielii inducînd: congestie cutanată , durere, și că ldură localp.
Tratament: -profilactic: igienă locală -curativ: local: -faza de congestie: pansament umed si rece
cu sol. Antiseptice
-faza supurată : tratament chirurgical: incizie, excizie/evacuare, drenaj
General: antibiotice (oxacilină 4g/zi-7zile)
Limfangita și limfadenita acută.
Limfangita acută reprezintă inflamatia vaselor limfatice ca rezultat al patrunderii germenilor
patogeni în vasele colectoare limfatice de la nivelul unei plagi a tegumentului sau mucoaselor
sau de la o infecție localizată .
Etiologie: stafilococ, streptococ, E.coli,
Manifestă ri generale: febră , frison, cefalee, vă rsă turi ș.a.
Evoluție: -resobție
- Constituire de flegmon sau mici abcese de-a lungul vaselor limfatice
- Apariția gangrenei la persoane alergice

Tratament profilactic- tratamentul corect al plagilor și infecțiilor localizate primitive

Tratamentul curativ- antibiotice, repausul regiunii, comprese alcoolizate.
Limfadenita acuta-reprezintă inflamatia limfonodurilor regionali. Apare în cursul limfangitei
tronculare.
Semne locale- ganglionii mariti de volum, dureri, imobili, dar fă ră a adera la piele.
Semne generale- febra, frison.
Tratamen:
-profilactic- tratamentul corect al plagilor
-curativ- in faza congestivă -antibiotice și comprese locale cu efect decongestiv
-in faza de supurație – incizie, evacuare, drenaj și

65. Abcesul cald. Flegmonul. Definiţie, semiologie, tratament.

Abcesul cald reprezintă o colecție purulentă care evoluează cu semnele clinice ale unei inflamații
acute.
Etiologie: ete provocat de prezența și dezvoltarea unor microbi, cel mai frecvent de stafilococ sau
streptococ. Acești germeni pătrund direct din exterior, prin zgîrieturi, înțepături sau tăieturi
netratate la timp.
Etiologia abcesului: puroi cremos, fluid, gălbui.
Tambou clinic. O formațiune bine delimitată, inconjurată la periferie de o zonă de edem care în 1 zi
prezintă duritate central care apoi devine fluctuentă.
Semne generale: febră, frisoane, cefalee, insomnie.
Tratament: evacuarea colecției prin incizie largă la nivelul zonei de maximă influiență, curățarea
cavității și spălarea cu soluții antiseptice. Antibioterapie înainte de colectare prin și la persoane
imuno-deprimate dezvoltă septicemie.
Flegmonul – inflamație acută a țesutului celulo-adipos, caracterizată prin difuziune fără tendință la
limita și prin necroză masivă a țesuturilor.
Etiopatogenie:
-cauza determinată: cel mai frecvent este încriminat streptococul, dar pot fi întîlniți și stafilococ.
-cauze favorizante: virulență crescută a germenului, reactivitate scăzută a organismului, plăgi
zdrobite, injectare de substanțe vasoconstrictoare sau necrozante în țesutul subcutanat,
nerespectarea regulilor de asepsie si antisepsie.
Morfopatologie:
-perioada de invazie(celulita): se întinde pe primele 1-2 zile; se constată edem important ci luciu
tegumentelor, hiperemie,bombare tegumentară
-faza de inflamație acută: 2-4 zi, apare puroiul sub forma unui lichid maroniu-roșcat care nu este
încă colectat
-faza de necroză: 5-6 zi, supurație tipică care disecă interstițiile și furează de-a lungul formațiunilor
anatomice
-perioada de reparație: eliminare a țesuturilor necrozate, apariție de cicatrici vicioase insoțite de
tulburări funcționale.
Clinic:
-în perioada edematoasă: predomină semne generale(febră înaltă, frisoane,tahicardie, anorexie,
vărsaturi), durere locală
-în perioada inflamatorie: stare generală (se adaugă cianoză a buzelor), dureri insuportabile local
-în faza de abcedare: în cazul bolnavilor netratați se poate instala soc toxico-septic cu deces, în cazul
tratamentului adecvat se obține ameliorare a starii generale
-în perioada de reparație: revenire treptată la normal.
Tratament:
-medical: general(antibioterapie cu spectru larg ,vaccinoterapie, antipiretice); local(pungă cu gheță,
comprese umede cu antiseptice)
-chirurgical: incizii largi și contraincizii, debridări tisulare cu excizia zonelor necrotice, drenaj multiplu
cu tuburi, lavaj repetat cu soluții antiseptice.
66. Erizipelul. Etiopatogeneza. Clasificarea. Semnele clinice în funcţie de forma clinică.
Tratamentul.
ERIZIPEL– proces infecţios al dermei. Agentul patogen întotdeauna fiind Streptococcus
pyogenes, care pă trunde în piele prin defecte mici (escoriaţii, laceraţii, leziuni).
Etiopatogeneza:
Inflamatia seroasa se localizeaza la inceput in stratul papilar al dermului, se caracterizeaza prin
roseata excesiva (forma eritimatoasa a erizepelului). In caz de formare a veziculului epidermale
implute cu exodat seros, erizepelul se numeste bulos. Implicarea tesutului celulo-adipos
subcutanat in procesul inflamator duce la formarea felgmonului (forma flegmonoasa). In
virulenta mare a infectiei se produc deseori necroze considerabile (forma necrotica).
Clasificarea:
Erizipelul este divizat în: (1) forma eritematoasă , (2) forma buloasă , (3) forma flegmonoasă , (4)
forma necrotică , în dependenţă de gradul severită ţii manifestă rilor locale. Starea morbidă
debutează printr-un sindrom de intoxicaţie gravă , frisoane, temperatură ridicată pâ nă la 39˚-
41˚С. Pielea în zona afectată este roşie aprinsă , dureroasă , cu hipertermie locală . Hotarele
hiperemiei sunt foarte clare, iar conturul este neregulat – simptomul „limbilor de foc” sau
„hartei geografice”. În forma buloasă apar bule cu lichid seros, care se contopesc, formâ nd zone
uriaşe de necroză cutanată .
Semnele clinice in dependenta de forma clinica
De cele mai multe ori erezepelul apare pe cap, fata si memmbrele inferioare, foarte rar pe
m,ucoasa buzelor, vestibulul faringian si faringe. Local erizepelul se manifesta prin durere
arzatoare si senzatii de caldura in reagiunea lizata, rosata aprinsa, cu contururi zimtate,
producind impresia unor limbi de foc. Erizepelul din regiunea fetei- e insotit de un edem excesiv
al fetei si pleoapelor, forma flegmonoasa a erizepelului din regiunea paroasa a capului are o
evolutie grava din cauza colectiilor mari de puroi, desprinderii pieleii, colectiilor purulente
fuzate. Pe treunchi- Eriz. decurge cu intoxicatie grava. Inflamatia poate aparea in regiunile care
anterior au fost implicate in proces. Eriz. Din regiunile extrimitatilor- se intilneste in 26 % din
toate leziunile, mai ales sub formele eritimatoase si buloase si are o evolutie clinica grea insotita
de fenomene generale grave. Eriz. regidiv din regiunea extrimitatilor superioare duce la edem
indelungat si tulburari ale functiilor miinelor. Regidivele din reagiunea extrimitatilor inferioare
duc la elefanteaze
Tratament :
Erizipelul se tratează prin administrarea parenterală a antibioticelor din grupa penicilinelor.
Tratamentul chirurgical este indicat doar în formele flegmonoasă şi necrotică .
Se folosesc tratarea regiunii eriz. cu raze ultraviolete in fazele incipiente, duc la stingerea
procesului patologic . Radioterapia da cel mai bun efect in cazurile necomplicate . Pansamentul
umed si baile sunt absolut contraindicate. In forma buloasa dupa curatirea cu alcool a bulelor se
recurge la incizia lor apoi se aplica un pansament cu emulsie de streptomicina sau unguent de
tetraciclina de 2% etc. In forma flegmanoasa si gangrenoasa pe linga tratamentul descris se
recurge la incizia colectia de puroi, drenajul placii, indepartarea tesuturilor nectrotizate.
Bolnavi trebuie numai decit internati in spital, imobilizarea extrimitatilor lezate, bolnavul
trebuie izolat.
67. Mastita. Definiţie, semiologie, tratament
Mastita-inflamaţie a parenchimului glandei mamare. În majoritatea cazurilor se întâ lneşte în
perioada postpartum (aşa numită mastită lactogenă ). Ca poartă de întrare infecţiei se consideră
fisurile de mamelon. Agentul patogen este St.aureus sau asociaţia acestuia cu E.coli.
Se clasifică în dependenţă de faza procesului inflamator (seros-infiltrativ, abcedant, gangrenos),
şi localizare (subcutanat, intramamar, retromamar, subareolar).
Glanda mamară se mă reşte în volum, piele este edemată şi hiperemiată , cu nuanţa cianotică,
cresc semnele de intoxicare, apare febra hectică.
Tratamentul este complex – deschiderea şi dreanarea focarului purulent, terapia antibacteriană ,
suprimarea lactaţiei şi fizioterapia.
Tininduse cont de stadiul procesului patologic mastita se poate imparti in urmatoarele faze:
1. Faza seroasa sau incipienta- cresterea brusca a temperaturii corpului pina la 38,5-39,
dureri in glanda mamra aceasta este marita si dureroasa i timpul palpatiei, conturul glandei si
pielii ramin neschimbate.
2. Faza de infiltratie acuta- glanda mamara creste in volum, pielea devine rosie, palapatia
glandei este foarte dureroasa si evidentiaza un filtrat cu limetele sterse, pot aparea cefalee,
insomnie, slabiciune, temperaturi pina la 39-40, deseori se maresc ganglionii limfatici axilari
care devin durerosi la palpatie.
3. Daca tratamentul in faza de infiltratie nu opreste evolutia procesului patologic mastita trece
in faza de abcedare.Care se caracterizeaza prin intensificarea tuturor fenomenelor clinice.
4. Faza flegmanoasa a mastitei- agravarea starii generaletemperatura pina la 38-40, fgreson
repetat deseori aceasta faza este insotita de fenomene septice, limba si buzele devin uscate,
insomnie, cefalee, tegumentele palide, glanda mamara crescuta in volum si pastoasa, pielea
hiperemiata si lucioasa uneori de culoarea cianotica. Mamelonul este deobicei unbelicat. La
palpatie se constata ca glanda este pastoasa si are citeva zone de fluctuienta.
5. Faza gangrenoasa- apare la bolnavii care s-au adresat tirziu la medic sau este o consecinta a
trombozei si a stazei din vasele glandei mamare, bolnavii sint internati intr-o stare extrem de
grava.
6. Faza de infiltratie cronica- se intilneste rar, ea apare in special dupa un tratament local
indelungat cu penicilina a mastitei suporative, styara generala a bolnavei ramine satisfacatoare,
temperatura subfebrila pina la 37.5-37.8 sau normala. La palpare glanda mamara se constata un
infiltrat foarte dur de consistenta cartilagenoasa neaderent la piele, putin dureros. In asemnea
cazuri se recurge la exterparea totala a infiltratului pentru examenul histologic urgent.
68. Panariţiul periunghial şi subcutan. Definiţie, semiologie, tratament
Paronichia-inflamaţia repliului epidermic periunghial
Tablou Clinic: repliul se umflă ,devine roşu şi dureros,dacă se apasă asupra lui apare puroi
TRatament: conservator (2-4 zile)-bă iţe cu alcool sau badijonă ri cu tinctură de iod. Operator
Panariţiul subunghial-inflamaţie cu puroi ce se dezvoltă sun unghie. TRatament numai
chirurgical
69. Panaritiul: definiţie, clasificarea, principiile generale de tratament.
Panariţiul-reprezintă o inflamaţie supurativă a ţesuturilor degetului.
Agent patogen-stafilocucul,rar streptococul
Microtraumatismele ( escoraţii,înţepă turi,corpi stră ini introduşi accidental joacă un rol esenţial
în apariţia panariţiului.Daca ele sunt neglijate riscă a fi infectate şi poate aparea pan.
Clasificarea panariţiului:
1.Conform structurilor anatomice ale degetului afectate:
-superficial
-al ţesutului conjuctiv subcutanat
-osos
-articular
-al tecilor tendinoase
-paronichie
-subunghial
-pandactilită (pan.total)
Tablou Clinic:
-dureri insuportabile
-roşeaţă slab pronunţată pe faţa dorsal
-degetul e semiflectat şi orice încercare de al îndrepta provoacă durere intensă
70. Panaritiul osos şi articular. Definiţie, semiologie, tratament
Panariţiul osos-poate fi primar cînd apare în urma infectă rii plă gii prin înţepare, adingînd
periostul şi osul. Poate fi secundar-apare ca o complicaţie a pan.ţes.conj.sub. rău tratat.
Semnele sunt aceleaşi ca la pan.ţ.c.s. însă mai accentuate.Are loc o îngroşare cilindrică a falangei
unghiale-simptom carcteristic-şi durere vie la palparea degetului.
Tablou Clinic: indispoziţie,cefalee,frison,t 39+40.
Tratament-conservator( adm de penicilină + injecţii intramusculare de AB) degetul şi mina
trebuie imobilizate. Operator- constă în îndepă rtarea ţes.celulo-adipos necrotizat, drenaj sau
suturare etanşă .După schimbul de pansamente şi adm de AB.
Panariţiul articular-inflamaţie supurativă a articulaţiilor interfalangiene.Mi/o pot nimeri prin
înţepare şi leziuni deschise sau ca urmare a avansă rii pan.descrise anterior.
Tablou Clinic: durerea,articulaţia devine fuziformă şi hiperemiată . Evoluţia duce la distrugerea
ligamentelor lat are articulaţiei şi la mobilitatea ei anormală .
Tratament: daca art. conţine puroi atunci se face atrotomie-se deschide art.şi se spala cu AB.
Dacă tratamentul nu e efficient se recurge şi la amputaţie.
71. Flegmonul mîinii. Clasificarea, semiologie, tratament.
FLEGMONUL
Definitie: inflamatie acuta a tesutului celulo-adipos (obisnuit subcutanat, dar posibil si
retroperitoneal, retrofaringian, retromamar, etc.), caracterizata prin difuziune fara tendinta la
limitar si prin necroza masiva a tesuturilor interesate; este denumit im-propriu si celulita
difuza.
Etiopatogenie:
- cauza determinanta: cel mai frecvent este incriminat streptococul (piogen, viridans,)stafilococ,
anaerobi sau asociatii de germeni;
Tablou clinic: aparitia si raspindirea rapida a tumefierei dureroase,hiperemiei tegumentelor,
durerea,dereglarea functiei regiunii afectate, temperatura ridicata si semne de intoxicatie.
Procesul progreseaza rapid si nu are tendinta spre limitare din care cauza tratamentul
chirurgical e metoda curativa de baza.
Tratament:
- medical: general (antibioticoterapie cu spectru larg corectata ulterior, vaccinoterapie
nespecifica, reechilibrare hidro-electrolitica si volemica, analgezice, antipiretice, analeptice,
repaus) + local (punga cu gheata, comprese umede cu antiseptice si revulsive);
- chirurgical (obligator in prezenta fluctuentei, preferabil sub anestezie generala): in-cizii largi
si contraincizii, debridari tisulare cu excizia zonelor necrotice, drenaj multiplu cu tuburi, lavaj
repetat cu solutii antiseptice.
Clasificare
Dupa localizare se descriu:
- flegmon supraaponevrotic (localizat in tesutul celular subcutanat);
- flegmon subaponevrotic (dezvoltat in tesutul conjunctiv lax al interstitiilor subapo-nevrotice,
comunicand adesea cu spatiul supraaponevrotic)
- flegmon profund (perinefretic, etc.).
72. Artrita purulentă. Definiţie, semiologie, tratament
Artrita purulenta- inflamatie suporativa a articulatiei, survine in urma patrunderii microbilor
(stafilacoci, streptococi) direct ( plaga traumatism) pe cale limfatica din focarele purulente
invecinate (limfadenita, osteomelita) sau pe cale hematogena (sepsis). Atritele mai grave sunt
provocate de streptococul hemolitic. Artritele pot fi primare si secundare, fiind provocate de
infectia piogena sau de infectia specifica (gonoree, tifos abdominal).
Deosebit de grave sunt artritele articulatiilor cocsofemorale, talocrorale, genunchiului,
umarului.
In functie de faza procseului patologic si agentul patogen exsodatul poate avea un caracter
fibrinos, purulent, purulent hemoragic, putred.
Clinica
Depinde de extinderea si localizarea procesului patologic si de graviditatea afectiunii primare,
fiind o complicatie a acesteea. Leziunea membranei sinoviale se caracterizeaza prin durere ce se
intensifica chiar si la cea mai neinsemnata miscare. Din aceasta cauza miscarile active in
articulatie devin imposibile, extrimitatea raminind in pozitia care asigura capacitatea maxima a
articulatiei. Articulatia
se mareste in volum, contururile ei devin sterse, la palparea regiunii articulatiei se constata
cresterea locala a temperaturii, durerea din cauza apasarii, pielea devine rumena si edimatiata.
In cazul cind procesul suporatic cuprinde fascia ce inconjoara articulatia si muschii apare o
tumefactie a tesuturilor moi. Pielea are un caracter ecteric, bolnavul are fiebra intermetenta,
frison si delir,
Aparatul ligamentar se distruge din care cauza se formeaza o „articulatioe balanta” ce duce la
luxatii si subluxatii patologice, inj singe apar mopdificari caracteristice procesului suporativ
grav, radiogramele dupa 2-3 saptamini de la inceputul bolii se evidentiaza leziuni ale
cartilagelor, oaselor, iar mai tirziu luxactii si subluxactii.
Tratament:
Tratamentul conservator sau chirurgical imobilizarea articulatiei. In sinoviteimobilizarea
trebuie imediat dupa lichidarea fenomenelor acute in osteoartritele cu distrugere excesiva a
osului imobilizarea trebuie lasata pina la aparitia antelozei intr-o pozitie functionala comoda. In
sinovitele seroase dupa punctia articulatiei se aplica un pansament compresiv care fixeaza
articulatia si inlesneste rezobtia exsodatului. Se realizeaza punctia articulatiei cu evacuarea
puroiului dupa care se introduc antibiotice. Dupa punctie se aplica un pansament compresiv si
se imobilizeaza extrimitatea. Daca prin punctie nu se obtine un efect terapeutic stabil se recurge
la artrotomie ( articulatia se deschide larg, se evacueaza puroiul, se introduce antibiotice, se
instaleaza un drenaj.Dupa rezectia arcticulatiei este necesar de imobilizat indelungat
extremitatea intr-o pozitie functionala. Dupa lichidare fenomenelor acute este indicat
fizioterapia.
73. Osteomielita. Definiţie. Clasificare, semiologie, tratament
Osteomelita- este un proces acut sau cronic de infectie al osului si periostului, secundara altor
infectii ale organismului. Infectia asociata cu osteomielita poate fi localizata sau se poate
extinde prin periost, cortex, maduva osoasa si alte tesuturi adiacente. Patogenul bacterian
variaza in functie de varsta pacientului si de mecanismul de infectie. Exista doua categorii
principale de osteomielita: hematogena sau prin inoculare directa sau contigua.
Osteomielita hematogena este o infectie cauzata de insamintarea bacteriana prin singe.
Germenii provin de la o alta sursa de infectie a organismului: panaritiu, abces dentar, infectie
faringiana, bronsica, urinara, otita, etc. Apare mai ales la copii, iar localizarea frecventa este
zona metafizara.
Osteomelita traumatica- consecintele unei plagi prin arma de foc ce reprezinta un process
pathologic secundar
Osteomielita acuta In functie de calea de infectare, osteomielita acuta poate fi impartita in
hematogena si exogena (directa). Osteomielita hematogena este observata predominant la copii
si implica oasele lungi, mai ales cele ale membrului inferior. La adulti extinderea hematogena
este mai frecventa la nivelul corpilor vertebrali lombari.
Osteomielita cronica. Este o infectie severa, persistenta a osului si a maduvei osoase. Este
dificil de tratat definitiv, de aceea pacientii pot purta aceasta infectie ani de zile.
,superficial.Leucocitoza considerabila 15-20*10 (puterea 3),neutrofiloza,scad euzinofile si
monocite,scade hemoglobina(pana la 30 g/l),apare o durere intense,sfredelitoare strict
localizata in partea lezata,la cele mai mici miscari striga de durere.
74.Osteomielita acută hematogenă:noţiune, simptomatica, principiile de tratament.
Osteomielita hematogena este o infectie cauzata de insamintarea bacteriana prin singe. Germenii
provin de la o alta sursa de infectie a organismului:  panaritiu, abces dentar, infectie faringiana,
bronsica, urinara, otita, etc.  Apare mai ales la copii, iar localizarea frecventa este zona metafizara.
Tabloul clinic
-durere moderata/ marcata la nivelul membrului afectat
-febra 38 grade
-frisoane
-pielea este calda, rosie, durere la palpare, tulburari de sensibilitate
-simptomele nu sunt atat de accentuate ca la copii
Tratamentul cuprinde:
masuri de actiune asupra intregului organism si masuri de actiune asupra focarului de
infectie.Includ metode consevatoare (antibioticoterapia ,repausul extremitatii)si chirurgicale.
Antibiotecoterapia-intramuscular de 2 ori pe zi la 4-6 ore cate 500 000 UA
penicilina,lincomicina,cefalosporina.Imbunatarie starii generale,scade
febra,intoxicatia,insanatosire grabnica.Mai pot fi administrate local,intraarterial,subperiosta si
intraostal pentru a mari concentratia loc in focarul purulent,In caz de colectie purulenta se
recurge la puctie si evacuarea puroiului cu intruducere de antibiotic.
Imobilizarea efectuata inca in primele zile a bolii contribuie delimitarea procesului
pathologic,calmarea durerii si imbunatatirea starii generale.
Tratamentul operator-daca antibiotic ineficiente,incizia unde se afla puroiul,dupa deskidere se
asigura un drenaj,sectionarea periostului,trepanarea cavitatii osteomedulare(in diafiza orificii
de 1cm pentru scurgere),sechestrotomia-cand sa format cutia sechestrala,chiuretajul,irigarea
cu antibiotic,tamponarea cavitatii heterotesuturi(cheaguri de sange,lambouri
cutanate,muscular,musculo-faciale)

75. Osteomielita acută hematogenă. Tratamentul.

.Osteomielita hematogena-apare in urma vehicularii microbilor in os prin singe. Tratamentul
cuprinde
masuri de actiune asupra intregului organism si masuri de actiune asupra focarului de
infectie.Includ metode consevatoare (antibioticoterapia ,repausul extremitatii)si chirurgicale.
Antibiotecoterapia-intramuscular de 2 ori pe zi la 4-6 ore cate 500 000 UA
penicilina,lincomicina,cefalosporina.Imbunatarie starii generale,scade
febra,intoxicatia,insanatosire grabnica.Mai pot fi administrate local,intraarterial,subperiosta si
intraostal pentru a mari concentratia loc in focarul purulent,In caz de colectie purulenta se
recurge la puctie si evacuarea puroiului cu intruducere de antibiotic.
Imobilizarea efectuata inca in primele zile a bolii contribuie delimitarea procesului
pathologic,calmarea durerii si imbunatatirea starii generale.
Tratamentul operator-daca antibiotic ineficiente,incizia unde se afla puroiul,dupa deskidere se
asigura un drenaj,sectionarea periostului,trepanarea cavitatii osteomedulare(in diafiza orificii
de 1cm pentru scurgere),sechestrotomia-cand sa format cutia sechestrala,chiuretajul,irigarea
cu antibiotic,tamponarea cavitatii heterotesuturi(cheaguri de sange,lambouri
cutanate,muscular,musculo-faciale)
76. Osteomielita cronică, cauzele, diagnosticul,tratamentul.
Dezvoltarea ostemieliatei acute,din formele cornice fac parte ,abcesul Brody(formarea unei
cavitati in os,ce contine puroi delimitate de capsula) osteomilita sclerozta.Cauza trecerii din
acuta in cronica este necroza continua a zonei infectate din substanta spongioasa,Sechestrul
format intretine inflamatia reactiva din partea tes osos;tulburari grave ale nutritiei osului si
periostului contribuie la evolutia procesului patlogic.
Simptome sunt neinsemnate si devin accentuate dupa acutizarea procesului inflamator,slabirea
restentei locale a organismului fata de infectia din os constituie o cauza a acutizarii procesului
pathologic.Examenul Rx este important,simptome dupa 10-14 zile.Intai metafiza se manifesta
prin structura stearsa;se utilizeaza fistulografia pentru a stabili sediul exact al sechestrului
Tratament Antibiotecoterapia-intramuscular de 2 ori pe zi la 4-6 ore cate 500 000 UA
penicilina,lincomicina,cefalosporina.Imbunatarie starii generale,scade
febra,intoxicatia,insanatosire grabnica.Mai pot fi administrate local,intraarterial,subperiosta si
intraostal pentru a mari concentratia loc in focarul purulent,In caz de colectie purulenta se
recurge la puctie si evacuarea puroiului cu intruducere de antibiotic.
Imobilizarea efectuata inca in primele zile a bolii contribuie delimitarea procesului
pathologic,calmarea durerii si imbunatatirea starii generale.
Tratamentul operator-daca antibiotic ineficiente,incizia unde se afla puroiul,dupa deskidere se
asigura un drenaj,sectionarea periostului,trepanarea cavitatii osteomedulare(in diafiza orificii
de 1cm pentru scurgere),sechestrotomia-cand sa format cutia sechestrala,chiuretajul,irigarea
cu antibiotic,tamponarea cavitatii heterotesuturi(cheaguri de sange,lambouri
cutanate,muscular,musculo-faciale)
77. Complicaţiile osteomielitei. Tratamentul şi profilaxia lor.
Complicatiile generale sunt in raport cu seritatea sindromului septicemie, cu reactivitatea
organismului si cu precocitatea si eficacitatea tratamentului antibiotic. Asocierea localizarilor
viscerale cu infectia osoasa si articulara intuneca mult prognosticul. Printre localizarile
viscerale, cele mai frecnte sunt trei: stafilococia pleuro-pulmonara, pericardita si flegmonul
perinefritic. Mai pot fi intalnite: meningite, abcese cerebrale, peritonite. Complicatiile osoase
sunt reprezentate de aparitia de focare osteomielitice multiple, ce au acelasi aspect clinic si
radiologie.
Complicatii locale :
La nvelul partilor moi intereseaza tegumentele, muschii, vasele si nervii. a.)Leziunile cutanate
sunt de obicei consecinta supuratiilor cronice. Contiguitatea numeroaselor fistule si presiunea
exercitata de sechestre in drumul lor de eliminare spontana antreneaza o devascula-rizatie a
pielii cu producerea de ulceratii si pierderi de substanta. b. )Printre complicatiile musculare,
amiotrofiile sunt cele mai frecnte. Ele sunt consecintaimpotentei functionale cauzate de
osteomielita si de imobilizarea prelungita.
c.) Complicatiile vasculare sunt reprezentate cel mai des de sindromul de loja. Acest sindrom
poate surni fie in cursul fazei acute, cauzat de hipe-remie inflamatoare sau de abcesul
subperiostic, fie in decursul fazei cronice ca o complicatie a gesturilor chirurgicale reparatorii.
d.) Complicatiile nervoase sunt mult mai rare, ele fiind in majoritatea cazurilor leziuni
iatrogene. 2. La nilul oaselor a. Supuratiile cronice constituie complicatia cea mai frecnta a
osteomielitei. Durerea este de obicei atenuata sau absenta si este in contrast cu intensitatea
tulburarilor trofice si cu fibroza partilor moi. b. Fractura pe os patologic si pseudartroza sunt
complicatii ce survin in formele grave insotite de demineralizare intensa in regiunile unde
rezistenta mecanica este minima. Cura pseudartrozelor prin osteomielita este foarte dificila, si
necesita timp indelungat si recurgerea la toate resursele terapeutice din chirurgia ortopedica si
reparatoare.In pierderile de substanta osoasa, utilizarea aparatului Ilizara, prezinta marele
avantaj ca ofera in acelasi timp posibilitatea consolidarii si corectiei defectelor de ax si lungime.
78. Gangrena gazoasă: etiologie şi clasificarea .
Infectia anaeroba-este un process pathologic procavat de microbe ce se inmultesc in lipsa
oxigenului cu evolutie specifica.Se caracterizeaza prin lipsa reactiei inflamatorii si edem
progresiv,degajare de caz,necroza,stare grava a organismului in urma intoxicatie cu toxine
bacteriene.O complicatie a plagilor in timp de razboi.
Etiologia.Poate fi provocate de urmatorii agenti patogeni anaerobi: clostridium
perfrigens,cl.oedematiens,septicum,hystoliticum.Cel mai raspandit perfringers actiunea lor
consta in formarea rapida de gaz in tesuturi si in intoxicatia grava a bolnavului.
Existra trei clasificari: 1)anatomopatologica 2)clinica 3)anatomica
Anatomopatologica
-emfizematoasa(clasica)-predomina gaz in tesuturi fata de edem,agent pathogen cl perfringens
-edematiata(toxica)-toxicoza grava a bolnavalui ,predomina edem din tesuturi asupra gazului,cl
oedemantiens
-mixta-anarobi toxici formatori de gaz,edemul si emfizemul se dezvolta parallel
-necrotica-necroza sau dezintegrarea tesuturilor.
-flegmanoasa-emfizem si edem putin pronuntat
Clinica
-fulgeratoare-la cateva ore dupa ranire sau traumatism repetat,rapid la moarte
-acuta-restu cazurile de infectie anaeroba
Anatomica-epifasciala si subfasciala

79. Semnele generale şi locale în gangrena gazoasă.

Variza in functie de specia si virulent microbilr ,de amploarea procesului,rezistenta organismului
bolnavului.Local:intensitatea manifestarii necrozei,edem,formare de gaze,flegmon gazos,suprafata
plagii.Durere in plaga,senzatie de distensie in extremitate,intoxicatie incipient,adinamia,apatia,stare
de excitatie,temperature pana la 39,puls accelerat 150,tensiunea scada 80.Extremitatea si plaga
edematiate,piele palida,pete si dungi rosie albastra.Gazul poate fi evidentiat prin radiografie in
extremitati,la comprimare ies bule de gaz,crestearea rapida a edemului,scade brusc Hb,scade nr de
hematii,leucocitoza,neutrofilie
80. Tratamentul gangrenei gazoase (specific, chirurgical, nespecific).
Specific-intrebuintarea unui amestec de seruri antigangrenoase.Doza curative de
seruri,exprimata in unitati antitoxice international(UA) este de 150 000 UA.Cu tel curative se
introduce intravenous,picatura cu picatura cu sol izotonica clor de sodium,100ml ser la 100-
400 sol fiziol.
Chirugical-efecetuarea timpurie,de urgent a operatiei radical,in trei variante:
a)incizia larga si deskiderea focarelor de infectie urmata de excizia tesuturiloe necrotizate
b)amputarea in intoxicatii progresiva grava
c)amputarea cu disecatia bontului,in cazuri avansate,tratare cu h2o2 cu imobilizare ideala
Nespecific-in intoxicatii grave,consta in dezintoxicatia energica a organismului,prin
introducerea in cantitati mari (max 4 l pe zi) de lichide (sol fiziol) transfuzii de sange.

81.Tetanos:agentul bacterian provocator și sursa infectiei.Fiziopatologia și

clasificarea tetanosului(neonatal,cephalic,local și generalizat)
Boală infectioasă speficică acută,provacată de bacil anaerob-cl tetani.Exotoxina produsa de acest
bacil,format din tetanospasmină.Acționînd asupra SN duce la convulsii tonice și clonice a mușchilor
striați.Boala survine in urma patrunderii CL tetani in mediul intern prin leziuni a tegumentelor.Se
intalnește în intestinele animalelor,oamenilor,în soluri,perioada de incubație 4-14 zile
Fiziopatologia Semne inițiale slab pronunțate cefalee, oboseală, excitație,slăbiciune, transpirații, durere
in plagă,contracții ușoare a mușchilor plăgii.Unul din semnele de baza convulsia tonico-clonică a
mușchilor scheletului.Trismus-deschiderea dificilă a gurii.Mușchii mimici se contractă convulsiv dînd feței
o expresie sarcastic “rîs sardonic”.Convulsiile cuprind în scurt timp
gîtul,spatele,abdomenul,extremitațile.Oboseala rapidă,contractă toți mușchii,poate duca la fractura
oaselor,respirația anevoioasa,poate surveni moarte prin asfixie,temperature poate crește la 42,puls
accelerat,poate surveni moartea 1-2 zile.
Clasificarea tetanosului:

După modul de pătrundere în organism a agentului patogen:tetanos prin plagă,tetanos prin

injecție,prin combustie,postoperator,prin degerătură, electrotraumatic, neonatal și postnatal –după
naștere agentul patogen pătrunde prin mucoasa uterului sau a căilor de naștere.
După extinderea procesului patologic- 1.tetanos generalizat (formă primară generalizată, formă
descendentă,ascendentă) 2. Tetanos limitat/local- interesează extremitățile, apare în regiunea
capului-tetanos cefalic fiind consecința acțiunii toxinei asupra unuia sau mai multor nervi cranieni

După evoluția clinic se disting 4 forme de tetanos-acut cu evoluție furtunoasă(vehemens),cronic-

(tetanus lentus),tetanos evident(t.completus),forma frustă(ștearsă) cu evoluție nespecifică(tetanus
incompletus)

Există formă foarte gravă,gravă,de gravitate medie,ușoară.

82. Profilaxia specifică şi nespecifică a tetanosului. Tratamentul tetanosului.

1.Profilaxia specific activă -pasivă - cu scopul de a mări imunitatea faţă de toxina tetanică .Constă
în:
- imunizarea activă cu anatoxina antitetanică ( 1ml,peste 3 să pt. 1,5ml şi iar peste 3 să pt. 1,5 ml)
+introducerea 1500+3000 UA de ser antitetanic intramusc. în caz de orice traumatism.
-Imunizarea pasivă- administrarea gamaglobulinei cu acţiune antitetanică ,intramusc. la maturi
şi copii.
2.Profilaxia nespecifică -mă suri pentru îndepă rtarea microbilor din plagă şi toaleta chirurgicală
timpurie şi completă a plă gii.
Tratamentul-tratament specific nu exista, el se trateaza simptomatic.( ser antitetanic-doza pentru adulți
conține 100000-150000UA, pentru nou-născuți 10000-20000UA, pentru copii mai mari 20000-80000UA-
serul trebuie încălzit pîna la 36-37 grade-injecțiile se fac zilnic timp de 2-3 zile micșorîndu-se de fiecare
dată doza cu 50000UA,substante neuroplegice(hexenalul,pentotalul,cloralhidratul,aminazina-se
introduce intramuscular de 4 ,5 ori pe zi cîte 4 ml în sol. De 2,5% durata acțiunii e de 3-5
ore.),gamaglobulina antitetanică)
Se urmărește:1.diminuarea pătrunderii în singe și neutralizarea toxinei tetanice care mai continuă să
pătrudă în organism prin plagă2. diminuarea și suspendarea convulsiilor tonice și tetanice3.ameliorarea
stării generale a organismului,normalizarea activității cardiac și a ventilației pulmonare4.profilaxia și
combaterea complicațiilor secundare(pneumonie,septicemie)
83. Sepsis:definitie,clasificare,sindromul de răspuns inflamator systemic SIRS
Sepsis –este o boală infecțioasă gravă , provocată de diferiți agenți patogeni și de toxinele
lor.Procesul se manifestă printr-o reacție să pecifică a organismului cu tabloul clinic
monotipic,independent de agentul patogen în cauză Cu toate că nu pot fi scoase în evidență
modificări anatomice specific, în septicemia există totuși un complex de modifică ri , ale căror
asociații îi sunt caracteristice.
Etiologia-stafilococi 68 % ,streptococci,pneumococi(19%),colibacili(7%) și foarte rar de alți
microbe sau asociații de microbe(6%)
Surse de infecţie: flegmoane,abcese,mastite,peritonite,furunculi. (prin intermediul unei plagi,
colecţii purulente)
Clasificare
1. Conform localizării focarului primar de infecţie:
-Sepsis chirurgical
-S. ginecologic
-S.urologic
-S. neonatal
-odontogen
2.Conform agentului patogen
-stafilococică
-streptococică
-pneumococică
-colibacilară
-infecţie anaerobă
-septicemie mixtă
3.După sursă
-de plagă
-consecință a bolii interne(angină ,pneumonie)
-postoperatoare
-criptogenetică
4.După tabloul clinic
- fulgeră toare
- acută
- subacută
-recidivantă
- Cronică
5.După timpul evoluției
-precoce(pînă la 10-14 zile de la traumatism)
-tardivă (apare după 2 să ptă mîni din momentul traumatismului)
6. După semnele clinic-anatomice:
-septicemie- prezenţa mi/o în circuitul sanguine fă ră metastaze purulente)
-septicopiemie-cu metasteze purulente în diferite organe şi ţesuturi.
7. După caracterul organismului bolnavului
-formă hiperergică
-normoergică
-hipoergică
SYRS-sindromul de raspuns inflamator sistemic,cu simptomatologie evidentă de sepsis,dar fără
focar de infecție.,fiind rezultatul eliberă rii de mediatori ai inflamației din zonele
ischemiate.Poate avea etiologie neinfecțioasă .( febra mai mare de 38 sau mai mica de
36,tahicardie 90/min,tahipnee> 20/min,leucocitoza,leucopenia indici anormali)
Sepsis sever-asociat cu disfuncție organică ,hipoperfuzie tisulară si hipotensiune sistemică
Socul septic-sepsis dezvoltat in timp,asociat cu hipotensiune si hipoperfuzie tisulară contrar
unei compensă ri volemice adecvate.

84.Fiziopatologia sepsisului chirurgical.Citokinele și rolul acestora în patogenia

sepsisului
Tabloul clinic al septicemiei cuprinde trei moment determinante:
-Forma clinic a septicemiei(fulgeră toare,acută ,cronică ,recidivantă ,cu metastaze , fă ră
metastaze)
-decompensarea progresivă a funcțiilor tuturor organelor și sistemelor bolnavului
-diversitatea interrelațiilor dintre simpomele prin care se manifestă în toate cazrile de
septicemia.
Septicemia cronică se caracterizează printr-o evoluție lentă cu manifestă ri puțin vizibile
Septicemia cu metastaze se caracterizează prin abcese multimple în diferite țesuturi și
organe,iar septicemia fă ră metastază este de cele mai dese ori mai gravă
SIMPTOME GENERALE-cefalee,ritabilitate,insomnia,inhibiția SN,pierderea cunoștinței în cazuri
grave, febra39-40grade,frisonul solemn,transpirația profundă ,scă derea ponderală ,înră ută țirea
progresivă a stă rii generale , puls mic și accelerat,scă derea TAși venoase,insuficiență
cardiac,tahicardie.
SIMPTOME LOCALE-paloarea,tumefacția atonia,uscă ciunea granulațiilor,aspectul murdar-
tulbure al secreției neînsemnate ce are deseori caracter putrid.

Sepsisul se dezvoltă în trei etape:

1). în urma infecţiei, se realizează o producţie locală de citokine (TNF, IL-1, IL-6), cu rol pozitiv în procesul de reparaţie a
leziunilor şi în recrutarea de elemente celulare (macrofage) capabile să distrugă agentul patogen.

Concomitent, în circulaţie se eliberează mici cantităţi de citokine şi se induce secundar un răspuns de fază acută.

în aceste stadii, citokinele contribuie la procesele de apărare a organismului.

2)Apariţia răspunsului inflamator sistemic este multi-cauzală:

- producţie inadecvată de citokine (creşteri ale producţiei de TNF, IL-6);

- stimularea măduvei osoase şi modificarea tipului de monocite produse (monocite şi limfocite cu funcţii aberante, tulburări
metabolice, creşterea disproporţionată a limfocitelor cu receptori de IgG, care stimulează producţia de IgG şi, prin aceasta,
creşterea producţiei de citokine);

- alterarea răspunsului umoral la producţia de citokine:

- perturbarea metabolizării citokinelor;

- apariţia de leziuni suplimentare prin mecanismul de ischemie-reperfuzie a organelor.

în această etapă, citokinele au un efect distructiv.3) Integritatea capilarelor este afectată (F 14.6.), iar citokinele ajunse în organe
aflate la distanţă de infecţia iniţială produc leziuni tisulare suplimentare asociate cu intervenţia altor factori: acţiunea PMN
(aderenţă, agregare, leucostază, eliberare de radicali de oxigen şi proteaze), sistemul coagulare/fibrinoliză, factorul de activare a
trombocitelor (PAF), fosfolipaza A2 non-pancreatică, eicosanide. Se ajunge, în final, la un sindrom de insuficienţă multiorganică

85. Manifestările clinice,diagnosticul,tratamentul local și general al sepsisului

chirurgical.
Din punct de vedere clinic se deosebesc patru stadii:
1. sindromul de răspuns inflamator sistemic. Diagnosticul acestui stadiu se bazează pe prezența a cel
puțin două semne dintre următoarele:
febră peste 38°C sau, în cazul infecției cu germeni Gram negativi, hipotermie;
tahicardie (frecvență cardiacă peste 90 bătăi/minut);
tahipnee (frecvență respiratorie peste 20 respirații/minut).
2. sepsis non sever - la semnele menționate mai sus se adaugă prezența unui focar infecțios decelabil
clinic.
3. sepsis sever - la semnele precedente se adaugă disfuncții ale unui sistem sau organ: coagulopatie,
acidoză, hipotensiune arterială, oligurie, encefalopatie.
4. șoc septic, caracterizat prin persistenta sepsisului sever asociat cu disfuncții organice multiple
(sindrom de deficiență viscerală multiplă).
Diagnosticul constă în punerea în evidență, prin hemocultură, a prezenței microbului în sânge.
Septicemia este greu de diagnosticat deoarece simptomele sale sunt destul de comune şi
asemănătoare celor ale numeroase alte boli. Dacă există bănuiala de septicemie, se fac de
obicei teste ale sângelui şi urinei, apoi sunt luate mostre din rană şi din tractusul respirator.
Radiografia, tomografia computerizată, ultrasunetele sau scanările cu imagistică prin rezonanţă
magnetică pot ajuta, de asemenea, la diagnosticare.
Tratamentul general- 1.combaterea infecției și intoxicației
2.sporirea forțelor imunologice ale organismului
3.stimularea funcțiilor tuturor organelor și sistemelor bolnavului
4.tratamentul simptomatic
Se administrează antibiotic și substanțe antitoxice
Tratamentul local-1. Intervenția chirurgicală oportună și rațională
2.condiții optime petru scurgerea secreției din plagă
3. combaterea infecției din plagă cu ajutorul preparatelor chimico-biologice
4.protejarea plăgii prin imobilizare și pansamente rare
5.iradierea plăgii cu lampa de cuarț sau cu raze ultrascurte
6. supravegherea permanent a plăgii și evidențierea complicațiilor
86.Gangrena.Definiția. Clasificarea.Semiologia gangrenei uscate și umede.
Gangrena-reprezintă o necroză indirectă (moartea celulelor) a unei părţi ai corpului ce are
contact cu mediul extern,caracterizată printr-o culoare neagră sau surie-bruna determinată de
transformareapigmenţilor sang. în sulfat de Fe.
Clasificare:
1.După evoluţia clinică
-gangrena uscată
-gangrena umedă
2.După provenienţă
-gangrenă nespecifică - se dezvoltă în urma ( leză rii vasului magistral, scoaterii cu întîrziere a
garoului,traumei termice si chimice,dereglă ri trofice ale ţesuturilor
-gangrena specifică - se dezvoltă în urma unor astfel de boli : aterioscleroză ,sifilis,diabet zaharat,
-dermatozele gangrenoase
Gangrena uscată-mai frecvent în dereglările lente progresive ale circulației sangvine în membre la
bolnavii extenuaţi,deshidrataţi.Pe măsură evoluţiei necrozei țesuturile se usucă,zbîrcesc devin dure.
In gangrene uscata descompunerea țes.necrozate aproape că nu are loc iar absorbția produselor
toxice e neesențială,intoxicația nu se constată.
Gangrena umedă/putridă- e provocata de aceiaşi cauze ca şi gangrena uscată .Evoluează în
dereglă rile rapide ale circulaţiei sîngelui( embolia,lezarea vaselor).Ț es.necrotizate nu reuşesc
să se usuce şi sînt expuse dezintegră rii putride,ceea ce duce la absorbirea abundentă în
organism a produselor de descompunere şi intoxicaţie gravă .
87. Gangrena umedă.Cauzele.Tabloul clinic.

Gangrena umedă /putridă - e provocata de aceiaşi cauze ca şi gangrena uscată .Evoluează în

dereglă rile rapide ale circulaţiei sîngelui( embolia,lezarea vaselor)la bolnavii obezi și
extenuați.Ț es.necrotizate nu reuşesc să se usuce şi sînt supuse dezintegrării putride,ceea ce
duce la absorbția abundentă în organism a produselor de descompunere a țesuturilor și la
intoxicația gravă a bolnavului.Stagnarea îndelungată a sîngelui și edemul țesuturilor în
tromboza venelor duce la spasm ,iar apoi și la paralizia terminațiilor nervoase ale
capilarelor.Toate acestea intensifică stagnarea sîngelui ,întețește hipoxia și necrozarea lor cu
descompunerea ulterioară de că tre enzimele proteolitice.
Tabloul clinic – local gangrene umedă se manifestă prin intensificarea bruscă a edemului
membrelor,prin paloarea lor.Pielea capă tă aspect de marmoră ,devine rece,pulsul nu se
determină ,mișcă rile lipsesc.Lipsesc de asemenea și semnele de limitare a procesului.La început
se observă paliditatea membrului lezat .Pe ea apare o rețea de vene albă strii, pete roșii-
închise,flictene de epiderm despins pline cu conținut sangvinolent.Ț esuurile descompuse se
transform într-o masă fetidă de o culoare gri-verzuie murdară .Dintre simpomele generale se
înregistrează starea general gravă a bolnavului ,dureri în membrul lezat, pulsul frecvent,
tensiunea arterial joasă , limba uscată, temperature corpului înaltă , nepă sare,extenuare.

88. Profilaxia şi tratamentul gangrenei umede şi uscate.

1.prevenirea,diagnosticul precoce si tratamentul bolilor a că ror complicații sau urmă ri e
gangrena ( boli acute chirurgicale, cardiovasculare,traumele)
2.restabilirea circulatiei sang. dereglate ( dezv. colateralelor,lichidarea spasmelor vaselor)
Tratament: necrectomia tesuturilor lezate sau amputatia membrului afectat.
În gangrene uscată a unui segment al membrului operația poate fi amînată pînă la delimitarea
completă a țesuturilor necrozate.În gangrene umedă aprofundarea intoxicației ș temperatura
înaltă a corpului impugn efectuarea urgent a amputației membrului în limitele țesuturilor
să nă toase.Bolnavilor cu gangreana organelor abdominal le este indicată laprotomia de urgență
pentru înlă turarea organului lezat.

89.Ulceraţii.Definiţie.Cauzele apariţiei.Tabloul clinic.Tratament

Ulcer- defect al mucozită ților sau tegumentelor ce se dezvoltă în urma necrotiză rilor, care are
tendința minoră de cicatrizare și are o evoluție cronică.
Cauzele apariției:
1. Dereglă ri hemocirculatorii și limfodinamicii
2. Dereglarea pereților vaselor în ateroscleroză
3. Trauma-termică,mecanică,electrică,chimică,actinică
4. Infecția,lues,tbc,actinomicotică
5. Dereglarea MB în diabet zaharat,insuficiențe de vitamine
6. Dereglă ri trofice
7. Ulcerații tumorale
Semiologie
1.Ulcer trofic-formă neregulată ,rotundă ;marigini fibroase,cianotice/palide,abrupte.Fundul e
adă nc,fă ră granulații cu țesuturi necrotice de culoare surie.Cu elimină ri să race. Localizare
preferata: membrele inferioare.
2.Ulcer tbc-formă neregulată ,margini moi atrofice,abrupte,fundul mai jos de nivelul pielii
acoperit cu o suprafață lucioasă cu elimină ri seroase bogate.Puțin dureroase.
3.Ulcer canceros-rotund,marg.dure sub formă de val,fundul elevat asupra pielii,dureros.
4.ulcer sifilitic-rotund cu un val ascuțit in jur,fundul nu proemină ,sarac in secreții.Mereu e
indolor.Loc: buze,organe genitale.
Tratament:lichidarea cauzelor principale ce au contribuit la apariția ulcerului.Tratament local-
aplicarea antisepticilor,remediilor ce favorizeaza regenerarea.Tratament chirurgical-excizia
ulcerului in bloc cu țesut fibros cu o ulterioară plastie.

90. Fistule. Definitie. Clasificarea.

Fistula este un canal îngust, că ptuşit cu epiteliu sau granulaţii, ce unește organul, cavitatea sau
țesuturile subiacente cu suprafața corpului. Ea poate uni de asemenea și unele organe cavitare
între ele .
Clasificare:
• După origine:
• fistule congenitale, formate în legă tură cu malformațiile;
• dobândite,care se împart în:
• fistule provocate de un proces patologic, ce se dezvoltă ca rezultat al inflamației(osteomielită
cronică , tuberculoza oaselor, articulațiilor, corpi stră ini, ligaturi, etc.), la distrugerea țesuturilor
de tumoare și descompunerea ei (fistule vezico-uretrale în cancerul uterului, etc.)
• formate în urma operațiilor-fistule artificiale. Acestea sînt fistulele vezicii utrinare de pe urma
ră nirii uretrei, fractură rii coloanei vertebrale cu paraplegie, etc, fistulă intestinală în tumorile
inoperabile ale intestinului, etc.
• După legă tura cu mediul ambiant:
• Fistule externe ale organelor cavitare, cavităților, țesuturilor (spre exemplu, intestinale, ale
vezicii urinare, duodenului, bronhotraheale, pararectale, etc.)
• Fistule interne între două organe cavitare, dintre organ și cavitate, dintre organele cavitare și
focarul patologic gastrointestinal, utero-vezical, bronho-pleural, bronhoezofagal,
rectopararectal, etc.
• Fistule externe ale țesuturilor moi și ale oaselor, care foarte des unesc focarul infecției cu
mediul ambiant în prezența sehestrelor.
• După structura lor:
• Fistule granulomatoase, pereții că rora sînt acoperiți cu granulații.
• Fistule epitelizate cu pereții canalului fistulei acoperiți de epiteliu.
• Fistule labiate atunci cînd epiteliu mucos al organului cavitar trece nemijlocit asupra
tegu,emtelor, deci în fond organul cavitar camonică cu mediul încpnjură tor printr-un orificiu și
nu prin canal fistular.
• După caracterul secreției:
• urinare;
• salivare;
• fetide;
• microbiene;
• purulente;
• mocoase;

91.Diagnosticul și tratamentul fistulelor.Fistule artificial.

Diagnosticul fistulei de obicei nu prezintă mari dificultă ți. El se bazează pe acuzele

caracteristice, anamneză , aspectul plă gii, cantitatea și caracterul secreției, iar în fistulele
interorganice pe modifică rile funcției organelor lezate, etc. Pentru precizarea direcției canalului
fistular, lungimii lui, numărul și caracterul ramificațiilor, legă turii cu focarul patologic, etc. se
efectuează radiografia cu introducerea în fistulă a substanțelor de contrast (sergozină , iodolipol,
etc.) – fistulografia. La precizarea diagnosticului contribuie examenul secreției pentru
identificarea acidului clorhidic în suspecția fistulei gastrice, să rurilor urice – în suspecția fistulei
vezicii urinare, etc.
Expecorația sputei colorate după introducerea coloranților (de exemplu, albastru de metilen) denotă
prezența fistulei bronhopleurale, iar colorarea conținutului intestinal gros la introducerea colorantului în
orificiul anal confirmă prezența fistulei complete în el.
Tratamentul. În fistulele granulomatoase o importanță hotă râ toare o are lichidarea focarului
inflamator din profunzimea țesuturilor cu înlă turarea obligatorie a sechestrelor osoase,
țesuturilor moi necrozate, corpilor stră ini, etc. și crearea condițiilor de eliminare a conținutului
plă gii, evitâ nd canalul fistulei. În majoritatea cazurilor fistulele granulomatoase ele organelor
cavitare impun un tratament chirurgical.
În afară de lichidarea focarului, principalul moment în tratamentul chirurgical al fistulelor
epitelizate este înlă turarea totală obligatorie a stratului epitelizat al canalului fistulei. Diferite
metode (chimice, termice, electrice) de distrugere a epiteliului canalului fistulei sînt puțin
eficace fără lichidarea cauzei procesului purulent.
Fistulele labiale pot fi tratate numai prin operație radicală . Ea constă în mobilizarea organului
cavitar și suturarea orificiului în el, iar în schimbă rile cicatrizante ale pereților – rezecția
sectorului cicratizat.
Fistule artificiale. Deosebim stome externe și stome interorganice – anastomoze. Ele sînt
aplicate pentru restabilirea funcției organului, diminuarea suferinței bolnavului, îmbună tă țirea
alimentă rii lui, eliminarea conținutului organului cavitar.
În funcție de cauzele aplică rii stomelor ele sînt efectuate provizoriu, ce se pot cicatriza spontan,
cum dispare necesitatea în ele, și permanente, câ nd cauza aplică rii lor e de neînlă turat. În așa
cazuri se formează o fistulă labială , care nu se cicatrizează spontan.
Se aplică urmă toarele fistule externe: gastrostomă , colecistostomă , colostomă , epicistostomă ,
nefrostomă , anusul contra naturii, etc.
Anastomozele interorganice sînt aplicate pentru restabilirea tranzitului adecvat al conținutului
organelor cavitare sau secretului, dereglat de un proces patologic (tumoare, inflamție, etc.).
Printre ele se enumeră gastroenteroanastomoză , colecistogastroanastomoză ,
enteroanastomoză , etc.

92. Decubitusurile (escarele). Cauzele. Profilaxia. Tratamentul.

Decubitusul (decubitus) este un proces ulceros-necrotizat, ce se dezvoltă la bolnavii slă biți,
aflați timp îndelungat în decubit și interesează zonele aflate sub presiune permanentă .
Cauzele:
1. Presiunea constant crescută asupra țesuturilor. Aceasta duce la ischemie prelungită din cauza
lipsei de aport sanguin la nivelul capilarelor.
2. Frecarea între planul patului, cearceafuri și tegumentele pacientului determină
microtraumatisme tisulare ducând la macerarea țesutului și ulcerație.
3. Imobilizarea. Este cel mai important factor asociat cu formarea ulcerului de presiune.
Alți factori majori de risc în dezvoltarea ulcerelor de presiune sunt: febra, anemia, infecțiile,
ischemia, hipoxemia, hipotensiunea, malnutriția, bolile neurologice, suprasolicitarea
metabolismului. Umezeala, că ldura excesivă , cutele lenjeriei, resturile alimentare sau aparatul
gipsat favorizează dezvoltarea escarelor mai ales la vârstnicii cu afecțiuni neuropsihice sau la
bolnavii cu accidente vasculare cerebrale repetate. Pierderea in greutate favorizeaza aparitia
escarelor datorita reducerii grosimii tesutului intre os si piele; medicatia, cum este
chimioterapia, terapii biologice, steroizi; lipsa de lichide(deshidratarea) și bolile cronice de
asemenea cauzează apariția escarelor.
Profilaxia. Escarele pot apărea în câ teva ore sau zile. Astfel, profilaxia implică :
• Schimbarea poziţiei în pat. Mobilizarea se face la 2-3 ore sau mai des, la nevoie. În foaia de
observaţie se vor nota poziţia şi ora şi se urmă reşte aspectul cutanat.
• Asigurarea confortului şi menţinerea într-o stare perfectă de igienă.
• Folosirea materialelor complementare pentru prevenirea escarelor: saltele speciale antiescară ,
perne de diverse mă rimi şi colaci de cauciuc; ungerea pielii cu soluţii de oxid de zinc cu
vitamina A şi D2.
• Alimentaţie şi hidratare echilibrată.
• Se administrează alimente bogate în proteine (favorizează cicatrizarea);
• Administrarea de vitamine;
• Se hidratează cu cel puţin 1,5-2 Litri / zi.
• Favorizarea vascularizaţiei:
• Prin masaj
• Utilizarea alternativă de cald şi rece.
Tratamentul. Tratamentul consta in prevenirea aparitiei leziunilor si vindecarea acestora in
momentul in care s-au format. În funcție de gravitatea ră nii se poate apela la o metodă
chirurgicală sau non-chirurgicală (tratament conservator). Tratamentul conservator se aplică
escarelor de stadiul I și II, în timp ce ulcerele aflate în stadiile III și IV au de cele mai multe ori
indicație chirurgicală .
Tratamentul include:
• restabilirea presiunii sâ ngelui la tesuturi. Schimbarea freventa a pozitiei, cu distribuirea egala
a presiunii, o saltea speciala sau alte suporturi care sa impiedice o presiune constanta
indelungata aspupra unei zone;
• curatirea zilnica cu o solutie salina a leziunilor;
• mentinerea tesutului sanatos din jurul escarei uscat si curat;
• indepartarea tesuturilor moarte si aplicarea de unguente si creme care sa reduca riscul
infectiilor(dermazin, betadin, baneocin, bioxitaracor).

Alte metode care pot fi folosite pentru a mentine rana curata si pentru a induce vindecarea sunt
terapia cu ultraviolete si terapia cu ultrasunete. Daca se produce suprainfectia leziunii este
necesara terapia cu antibiotice. Escarele de decubit severe pot necesita tratament chirurgical.

93.Perioada preoperatorie.Definitie. Pregătirea bolnavului către operatie.

Particularitătile perioadei preoperatorii în chirurgia de urgență și
programată.Concluzia preoperatorie.
Perioada preoperatorie – este intervalul pe care, bolnavul îl petrece de la internare în
staţionarul chirurgical pînă la momentul intervenţiei chirurgicale. Acest interval de timp este
divers în dependenţă de caracterul procesului patologic. În maladiile grave, ce prezintă un mare
pericol pentru viaţa bolnavului perioada preoperatorie este minimală (operaţia imediată ). Dacă
se prevede un pericol pentru viaţa bolnavului în viitorul apropiat – perioada preoperatorie este
de o mai lungă durată, dar e limitată (operaţiile urgente). Pentru operaţiile programate timpul
pregă tirii preoperatorii este diferit.
Scopul principal al perioadei preoperatoare constă în reducerea la minimum a riscului
intervenției chirurgicale. Sistemul de mă suri profilactice, efectuate în scopul combaterii unor
eventuale complicații în timpul intervenției chirurgicale și după ea constituie pregă tirea
preoperatorie.
Pentru a preveni complicaţiile operatorii sunt necesare urmă toarele:
• de a stabili cu precizie diagnosticul maladiei;
• de a depista complicaţiile maladiei şi afectarea concomitentă a diferitor organe şi sisteme prin
stabilirea gradului dereglă rilor funcţiilor acestora;
• efectuarea unor mă suri curative, ce ar putea contribui la ameliorarea funcțiilor deficiente ale
organelor și sitemelor bolnavului și la vindecarea bolilor asociate și a complicațiilor;
• de a determina indicaţiile şi contraindicaţiile că tre operaţie;
• de a alege corect metoda intervenţiei chirurgicale şi metoda de anestezie;
• de a majora forţele imunologice a organismului bolnavului;
• efectuarea mă surilor menite să micşoreze pericolul infecţiei endogene (baie, bierberit,
cură ţirea tractului gastro-intestinal, sanarea cavită ţii bucale, ş.a.).

Dacă operaţia se va efectua cu anestezie generală , e necesar ca înainte de operaţie bolnavul să

fie consultat de medicul anesteziolog, care determină varianta optimală de anestezie.
Din momentul câ nd bolnavul trece hotarul blocului operator se începe – perioada operatorie,
care constă din urmă toarele etape:
• Aranjarea bolnavului pe masa de operaţie în poziţia respectivă pentru fiecare intervenţie
chirurgicală .
• Inducerea bolnavului în narcoză sau efectuarea anesteziei locale.
• Pregă tirea câ mpului operator.
• Efectuarea intervenţiei chirurgicale (accesul, momentul principal, restabilirea integrită ţii
ţesuturilor).

In operația imediată perioada preoperatorie este minima, în operația pogramată perioada

preopeatorie este mai mare și include toate investigațiile necesare.

94.Operatia chirurgicală. Definitie.Clasificarea.

Operaţia chirurgicală este o acțiune mecanică exercitată asupra țesuturilor și organelor
bolnavului, fiind însoțită deseori de disocierea lor pentru a pune în evidență organul lezat,
efectuată în scopul aplică rii unui tratament ori stabilirii unui diagnostic.
Sunt cunoscute urmă toarele tipuri de operaţii chirurgicale:
• operații sîngerînde, la care se încalcă integritatea pielii și mucoaselor;
• operații nesîngerînde, la care nu se încalcă integritatea tegumentelor (de exemplu, reducerea
luxației);
• operaţiile curative, sînt cele mai frecvente, caracterul lor fiind determinat de problemele ce și
le pune chirurgul;
• intervențiile radicale, în care se urmărește scopul de a vindeca îmbolnă virea prin îndepărtarea
focarului patologic ori a organului lezat (apendectomia, colecistectomia);
• intervențiile paliative, în care se urmă rește alinarea suferinței, câ nd nu e posibilă vindecarea
(de exemplu, gastrostomia în caz de cancer esofagian avansat);
• operaţiile diagnostice, din care fac parte biopsia, puncția pleurală , puncția articulațiior,
pneumotoraxul, laparotomia și toracotomia exploratoare, etc.
• operaţiile imediate, trebuie făcute fă ră nici o întîrziere; amînarea lor cu cîteva ore, iar uneori
cu cîteva minute numai, poate pune în pericol viața bolnavului ori înrăută țește brusc
pronosticul. Drept exemplu servesc operațiile efectuate în hemoragie, asfixie, afecțiunile
chirurgicale acute (mai ales în cazul perforă rii unor organe cavitare);
• operaţiile urgente se îndeplinesc peste un interval mic de timp de la internarea bolnavului în
staţionar, care este necesar pentru precizarea diagnosticului şi pentru pregă tirea minimală a
pacientului că tre intervenţia chirurgicală ;
• operațiile planificate pot fi executate în orice timp fă ră a dăuna să nă tă ții bolnavului, de
exemplu, operațiile cosmetice;
• operaţiile amânate – pâ nă la 10 – 12 zile se efectuează pregă tirea preoperatorie;
• În dependenţă de faptul cum este înlă turat procesul patologic – de o dată sau treptat deosebim
operaţii efectuate într-un timp, doi timpi, etc.

95. Indicii pentru interventia chirurgicală: vitale, absolute, relative (explicatie).

Vitale-de primă urgență , cînd cea mai mică întîrziere pune în pericol viața bolnavului (cancerul
stomacului, stenoza piloroduadenală , hemoragii masive).
Absolute- În cazul în care boala sau complicațiile ei nu se pot trata conservativ , fără intervenții
chirurgicale( ex colicistita, hernii, stenoze, cancer, ulcer, etc)
Relative- Indicații relative pentru operații care au loc în bolile ce pot fi tratate atît prin operație
cît și prin alte tratamente conservative. (ex ulcer duodenal)
96. Operatii imediate, urgente și de plan. Notiuni, exemple.
Interventiile imediate trebuie făcute fă ră nici o întîrziere; amînarea lor cu cîteva ore, iar
uneori cu cîteva minute numai, poate pune în pericol viața bolnavului ori înră ută țește brusc
pronosticul. Drept exemplu servesc operațiile efectuate în hemoragie, asfixie, afecțiunile
chirurgicale acute (mai ales în cazul perforă rii unor organe cavitare).
Interventiile de urgentă sînt acelea, care nu pot fi amînate pe timp îndelungat din cauza
evoluției accelerate a bolii. Așa sînt intervențiile chirurgicale în tumorile maligne, deoarece
expansiunea lor intensă poate duce la metastaze. În aceste afecțiuni operația poate fi amînată
numai pe un termen strict necesar stabilirii exacte a diagnosticului și pregă tirii bolnavului
pentru operație.
Interventiile planificate pot fi executate în orice timp fă ră a dăuna să nă tă ții bolnavului, de
exemplu, operațiile cosmetice.

97. Operatii radicale, paliative și de diagnostic.

În intervențiile radicale se urmărește scopul de a vindeca îmbolnă virea prin îndepărtarea
focarului patologic ori a organului lezat (apendectomia, colecistectomia);
În intervențiile paliative se urmărește alinarea suferinței, câ nd nu e posibilă vindecarea (de
exemplu, gastrostomia în caz de cancer esofagian avansat);
Din operaţiile diagnostice fac parte biopsia, puncția pleurală , puncția articulațiior,
pneumotoraxul, laparotomia și toracotomia exploratoare, etc. Stabilirea sau prezicerea
diagnosticului cu ajutorul oricărei metode chirurgicale necesită folosirea în prealabil obligatorie
a tuturor metodelor de diagnostic existente. Operațiile de diagnostic prezintă într-o mă sură
oarecare un pericol pentru bolnav și de aceea ele trebuie aplicate numai ca etapă de încheiere în
stabilirea diagnosticului.

98.Operatii intr-un timp,doi timpi si mai multi(notiune,exemple)

Interventia chirurgicala in care procesul patologic a fost inlaturat de-o data este numita
operatie intr-un timp.Ca exemplu sunt operatiile :colecistectomia,apendectomie.
Din cauza slabiciunii bolnavului ,gravitatii interventiei chirurgicale creste riscul sfirsitului
nefavorabil ,de aceea in unele cazuri interventia se imparte in 2 sau mai multe etape.Ex:cancer
cu metastaze.
99.Perioada postoperatorie.Definiție.Faze-(precoce,intermediara,tardiva)
Perioada postoperatorie-intervalul de timp de la finisarea operației pîna la însă nă toșirea
completă a bolnavului.Durata acestei perioade este diferită în fiecare caz și depinde de
caracterul maladiei ,volumul intervenției chirurgicale si de starea bolnavului.
Sunt 3 faze:
Precoce:pe un interval de 3-5 zile de la finisarea operației.În această perioadă pot avea loc
hemoragii precoce,șoc de diversă etiologie,complicații pulmonare,complicații cardiovasculare
acute,dereglă ri ale tractului digestiv și urinar.
Tardiva:2-3 să ptă mîni de la operație și care finisează odata cu ziua externă rii din staționar.In
această fază pot avea loc pneumonie,peritonită ,supurarea plă gii,flebotromboză ,tromboembolia.
Indepartată:intervalul de timp de la externarea din stationar pina la recuperarea definitive a
capacitatii de munca.Complicatiile acestei faze de obicei sunt cauzate de erorile tehnice si
tactice comise de chirurgic în timpul operației,iar tratamentul acestor complicații de obicei
necesită o intervenție repetată.

100.Chirurgia plastică sau reparatorie.Notiune de grefă cu pedicul nutritiv și de grefă

liberă.
Chirurgia plastică sau reparatorie-o ramura a chirurgiei ce se ocupă de restabilirea formei și a
funcției țesuturilor și a organelor.
Transplantarea oragnelor sau țesuturilor ce se realizeaza cu pă strarea alimentă rii sectorului
grefat de la țesutul matern atunci aceasta metoda de plastie poarta denumirea de grefă cu
pedicul nutritiv.
In cazul in care organul sau țesutul grefat pierd legă tura de nutriție cu terenul matern,metoda
poarta denumirea de transplantare sau grefă liberă .Drept indicații că tre transplantarea liberă
servesc defectele masive cutanate după arsuri,plă gile prin scalpare.Defectul poate fi acoperit cu
o bucata mare de piele,cu bucațele mici ,cu un strat de epidermis.
101. Aloplastie, autoplastie, homoplastie. Noţiuni, exemple.

Aloplastie:operație chirurgicală de înlocuire a țesuturilor cu ajutorul unor materiale stră ine.

Autoplastie: Intervenție chirurgicală cu scopul refacerii unei regiuni distruse a corpului cu
ajutorul unei grefe luate de la același individ.
Homoplastie: Transplantare de grefă de la un om la altul .

102. Anestezia locală. Indicaţii. Contraindicaţii. Avantajele şi dezavantajele.

Anestezia locala-disparitia sensibilitatii,intr-un anumit sector provocata de administrarea
preparatelor anestetice asupra formatiunilor sistemului nervos periferic.
Anestezia locala este indicata bolnavilor istoviti,slabiti,pacientilor cu virsta inaintata,bolnavilor cu
maladii a sistemului respirator si cardiovascular ,atunci cind efectuarea anesteziei generale are mare
risc..”Operatiile mici,ambulatorii,trebuie effectuate cu anestezie locala.
Contraindicatiile:
-Hipersensibilitatea bolnavului la Solutia de anestezic
-Copiilor pina la 10 ani
-Hiperlabilitatea neuro-psihica a pacientului
-In caz de operatii urgente pentru hemoragii acute,cind e necesara efectuarea hemostazei.
-Cind chirurgul presupune greutati tehnnice in timpul operatiei
Avantajele:
actiunea anestezicului este limitata la structurile pe care se intervine, fara a influenta teritorii prea
intinse si fara risc de accidente toxice generale grave. - deoarece nu necesita pregatiri speciale
preanestezice, supravegherea indelungata sau ingrijiri deosebite postanestezic, se poate folosi cu
rezultate foarte bune in conditii de ambulator. - expune la cele mai putine riscuri vitale. - nu suprima
reflexele protectoare, deci se evita pericolul patrunderii de sange, secretii, corpi straini in caile
respiratorii superioare
-Poti vorbi cu pacientul
Dezavantajele:
-In caz de complicatii nu putem intervene pe un sector mai larg.
-Nu permite efectuarea ei la copii,astfel ii supunem la anestezii generale.
-Nu putem controla in totalmente bolnavul,astfel reflexele pacientului sunt prezente.(poate misca
membrele superioare sau in dependent unde are loc interventia)
103. Metode de anestezie locală. Caracteristica preparatelor principale.
1.Anestezia de contact(superficiala):consta in administratea de solutie de anestetic pe mucoasa.Se
indica in inele intervetii in oftalmologie.Chirurgia mica a mucoasei nazele si a cavitatii bucale.Se
utilizeaza solutie de cocain1-4%,lidocaina 5%,dicaina 3%
2.Anestezia prin infiltrare:Solutii de lidocaina 0.25-0.5%,sau novocaina 0.25-0.5%.Se indica pentru
inlaturarea
tumorilor superficiale de dimensiuni mici,sau operatiile ce nu sunt insotite de dificultati
tehnice:apendectomie,herniotomie.Tehnica este injectarea regiunii operatorii cu solutie anestezica
si ca rezultat poate fi contactul anestezicului cu terminatiunile nervoase.
3.Anestezia de conducere:administrarea anestezicului in apropierea trunchiului nervos.Solutiile de
novocaina si lidocaina (0.5-1%)care pot fi administrarea perineural sau endoneural.
4.Anestezia subarahnoidiana-introducerea anestezicului in spatial subarahnoidian,care blocheaza
radacinile nervilor rahidieni.Se utilizeaza lidocaina 2% 2ml,novocaina 5%2ml,sovcaina 1% 0.4-0.8 ml.
5.Anestezia peridurala(epidurala,extradurala):introducerea anestezicului in spatial epidural al
coloanei vertebrale.Indicatii:operatiile genecologice,urologice

Lidocaina are o structură amidică, având şi un efect antiaritmic (antiaritmic de clasa Ib). Se găseşte în
concentraţie de 0,5-1-2-4%, cu sau fără adrenalină (1 la 80000-200000), sub formă de gel, spray (10 mg
per doză). Se leagă de proteinele plasmatice (de acidul alfa-glicoproteinic) în proporţie de 70% şi se
metabolizează hepatic prin dezalchilare. Eliminarea este redusă în prezenţa disfuncţiei hepatice
Bupivacaina se găseşte sub formă de soluţie 0,25 şi 0,5%, cu sau fără adrenalină.. Bupivacaina are o
durata de instalare lungă dar şi o durată de acţiune foarte lungă, o potenţă mare şi o toxicitate mare, mai
ales cardiacă. Doza maximă este de 2 mg/kg. Este anestezicul local cel mai utilizat în tehnicile epidurale
de analgezie la naştere şi de terapia a durerii postoperatorii.
Prilocaina se prezintă sub formă de soluţii 0,5%-2%, are indicaţii asemă nătoare lidocainei. Doza maximă
este de 6 mg/kg. Are o structură amidică şi este anestezicul local cel mai repede metabolizat la nivel
hepatic, renal şi pulmonar. Este contraindicat mai ales la noi-născuţi
104. Anestezia de contact şi prin infiltrare. Particularităţile metodei A. Vişnevski.
Anestezia de contact(superficiala):consta in administratea de solutie de anestetic pe mucoasa.Se
indica in inele intervetii in oftalmologie.Chirurgia mica a mucoasei nazele si a cavitatii bucale.Se
utilizeaza solutie de cocain1-4%,lidocaina 5%,dicaina 3%
Anestezia prin infiltrare:Solutii de lidocaina 0.25-0.5%,sau novocaina 0.25-0.5%.Se indica pentru
inlaturarea tumorilor superficiale de dimensiuni mici,sau operatiile ce nu sunt insotite de dificultati
tehnice:apendectomie,herniotomie.Tehnica este injectarea regiunii operatorii cu solutie anestezica
si ca rezultat poate fi contactul anestezicului cu terminatiunile nervoase.
Anestezia prin infiltrare “Visnevski”consta in administrarea pe straturi a novocainei,deci prin
infiltrarea tesuturilor cu solutie anestezica.Dupa disecarea stratului superficial e necesar de introdus
novocaina in urmatorul strat mai adinc.Deci procedura se efectueaza in consecutivitatea
urmatoare:infiltrarea tesuturilor cu novocaina-incizia,infiltrare-incizie.
105. Anestezia regională. Anestezia prin procedeul Oberst-Lukaşevici.
Anestezia regionala poate fi obtinuta ca rezultat al contactului substantei anestezice cu terminatiile
nervoase superficial sau prin administrarea anestezicului in tesuturile unde sint terminatiile sensibile
ale nervilor periferici. Cu pastrarea constiintei pacientului.
Anestezia de conducere Oberst Lukasevici consta in introducerea novocainei de 1-2% pe ambele
parti laterale ale degetului.In prealabil pe falanga bazala.Metoda e utilizata pentru operatii la degete
in caz de panaritiu,plagi ale degetelor.

106. Anestezia locală intravenoasă şi intraostală. Indicaţii. Tehnica. Preparate.

Anestezia intraosoasa. - dupa asezarea membrului in pozitie ridicata se aplica garoul pina la
disparitia pulsului in arterele periferice. Dupa anestezia pielii stratul celulat subcutanat si a
periostului cu un ac Bir scurtat prevazut cu mandren se stapung tesuturile moi si prin miscari de
rotatie se impinge acul prin stratul compact al osului, stratul spongios la o adincime de 1,5 cm,
tragind acul inapoi cu 0,3- 0,5 cm se intruce Solutia de novacaina de 0,25%.
Pentru anestezia piciorului garoul se aplica pe treimea inferioara a gambei, acul se introduce in
capul osului metatarsian sau in calcaneu se injecteaza 50-60 ml novacaina.
Anestezia gambei- garoul 1/3 inferioara a coapsei, acul se introduce in glezna sau in calcaneu, 100-
120 ml novocaina
Anestezia coapsei- garoul 1/3 superioara a coapsei, acul se introduce in maliola, sub 120-150 ml de
solutie.
Anestezia miinii- garoul pe antebrat, acul- in capul osului metacrapian, 35-40 ml novocaina
Anestezia antebratului- garoul se aplica pe umar, acul se introduce in epifiza radiuslui sau a ulnei, se
injecteaza 60-70 ml novocaina
Anestezia umarului- se injecteaza in olecran 90-120 ml novocaina de 25 %
Anestezia intravenoasa pentru membre
Cu un bandaj elastic circular se leaga membrul imediat deasupra lui se aplica garoul, se scoate
bandajul elastic si la limita inferioara a cimpului operator se aplica a 2 garou, intre aceste garouri se
prepara una din venele membrilor. Legaturind una din extrimitatile venei in cealalta se pompeaza
(central sau periferic) sub presiune novocaina, in vena membrului superior- 50 ml, in cel inferior- 80-
100 ml de solutie de novocaina de 0.5% .
Anestezia se instaleaza dupa 10-16 min pentru a evita intoxicarea cu novocaina in urma patrunderii
ei rapida in singe, se vor scoate garourile cu prudenta dupa operatie. Primul se scoate garoul aplicat
pe segmental periferic al membrului, apoi acel de pe partea central.

107. Rahianestezia: indicaţii şi contraindicaţii, tehnica efectuării, pericolele şi complicaţiile

posibile.
Rahianestezia- este o forma de anestezie loco-regionala, efectuata in coloana vertebrala in spatiul
dintre doua vertebre, care presupune inteparea durei mater (implicit si a arahnoidei) cu un ac foarte
subtire si injectarea in lichidul cefalorahihidian (LCR) a unei substante anestezice (cel mai frecvent
utilizate fiind bupivacaina, xilina, ropivacaina
Indicatiile rahianesteziei:- anestezie in ocluzii arteriale prin spasm sau tromboze, - dureri puternice
rezistente la analgeticele majore, - in anurii produse de mecanisme imune, - la bolnavi cu
scleroemfizem pulmonar si bolnavii astmatici, - interventiile chirurgicale in etajului abdominal, -
insuficienta cardiaca congestiva prin scaderea rezistentei periferice.
Contraindicatiile Rahianesteziei se impart in 2 grupe: absolute si relative.
Absolute – sunt acelea in care afectarea rahianesteziei afectiaza direct viata pacientului. Socul grav,
tensiunea arteriala joasa, piodermita la nivelul functionarii, leziuni ale sistemului nervos central,
deformatiile coloanei vertebrale fac imposibila efectuarea acestui tip de anestezie.
Relative – sunt mult mai numeroase: de compensare activitatii cardiace, starea generala grava,
obezitatea, virsta precoce, procese patologice cronice ale coloanei vertebrale care complica
efectuarea anesteziei. Nu se recomanda rahianestezia in hipotensiune pronuntata sau hipertensiune
pronuntata.

Substante: 1.5-2ml solutie de novocaina de 5% si 0.3-1 ml sol. Sovocaina de 1%..Doza in dependent

de starea pacientului si durata probabila a operatiei.
Tehnica Raheanesteziei: Bolnavul va fi asezat transversal pe masa de operatie cu spatele maximal
indoiat spre chirurg cu scopul largirii spatiului dintre apofizele spinale si arcurile vertebrale. In
punctia rahidiana se impune respectarea celei mai riguroase asepsii, spatele se sterge cu alcool se
badijoneaza cu tinctura de iod care apoi se spala cu alcool. Repere: 1. linia dreapta ce uneste
punctele superioare ale crestelor iliace dreapta si stinga trece prin apofiza spinoasa a vertebrei IV
lombare
2. linia care uneste unghiurile inferioare ale omoplatilor trece prin apofiza spinoasa a vertebrei VII
toracice
3. Apofiza VII a vertebrei cervicale se palpeaza aproape intotdeauna bine.
Folosind unul dintre reperele indicate se poate determina nivelul necesar pentru punctionare.Cu un
ac subtire se introduce intracutant la acest nivel si intre apofizele spinoase, 3-5 ml de solutie de
novacaina 0,5 Imediat dupa aparitie lichidului cefalorahidian se va opri miscarea acului, pentru a nu
leza radacinile nervoase, iar in punctie mai sus de vertebra II lombara – maduva spinarii. La aparitie
lichidului cefalorahidian in ac se racordeaza la ac seringa umpluta cu cantitatea strict necesara de
solutie anestezica (0,3 – 1,0 ml de solutie de sovcaina de 1% sau 1,5- 2,0 ml de solutie de novocaina
de 5%) si se aspira in ea 2-5ml de lichid cefalorahidian Rahianestezia se desfasoara de obicei in trei
stadia. Stadia I incepe dupa introducerea substantei anestezice in spatial subarahnoidian. Bolnavul
percepe senzatia de caldura la picioare, la inceput dispare sensibilitatea dureroasa, pe urma cea
termica si tactila, faza dureaza de la 3 la 20 min. La inceput dispare sensibilitatea in regiunea
perineala, pe urma sensibilitatea mebrelor inferioare si a metamerelor situate mai sus pina la nivelul
injectiei..
In stadia II se dezvolta anestezia si relaxarea musculara complete. De obicei se instaleaza peste 10-
15 minute de la injectarea anestezicului si dureaza de la 45 min pina la 1 ora 20 min.
Stadia III se caracterizeaza prin restabilirea miscarilor, sensibilitatii si reflexelor. Dureaza de obicei
20-30 min. Restabilirea functiilor, miscarile, pe urma sensibilitatea tactila si, ultima, sensibilitatea
dureroasa.
Complicatiile.Ruperea acului.Scaderea Tensiunii arteriale,
sincopa respiratorie(oprirea respiratiei)
Din complicatiile tradive fac parte urmatoarele:
1. Meningita purulenta se intilneste extrem de rar. Cauzele ei pot contamina cu flora de pe
suprafata pielii in timpul punctionarii.
2. Paraliziile si parezele moptorii intr-un mod aparte decurg paraliziile (parezele) nervilor
oculomotori aparute, de obicei, la citeva zile sau chiar saptamini dupa anestezie. Instalarea lor se
explica prin meningita locala aseptica in regiunea radacinilor acestor nervi. Complicatiile mentionate
dispar de obicei in primele 2-3 luni, insa uneori pot dura peste 6 luni.
3. Meningismul se manifesta prin cefalee pronuntata, greata, varsaturi, somnolenta, bradicardie,
redoarea cefei, cresterea temperaturii corpului.
4. Cefaleea (durerile de cap) este cea mai frecventa complicatie prostoperatorie. Poate tulbura
capacitatea de munca si cauza multe suferinte bolnavului. Uneori cefaleea este insotita de vertij
(ameteala), greata, varsatura si tulburari de echilibru.
108. Anestezia epidurală: indicaţii şi contraindicaţii, tehnica efectuării, pericolele şi
complicaţiile posibile.
Anestezia epidurala- consta in injectarea unei solutii de anestezic in spatiul peridural (intre
vertebresi duramater, invelisul meningean cel mai exterior).
Indicatii - In regiunea lombara, peridurala este indicata in cursul operatiilor ginecologice, ale cailor
urinare sau alemembrelor inferioare, mai rar ale cailor digestive (apendicectomia, de exemplu). Ea
este utilizata, de asemenea, la pacientii debilitati, pentru a diminua durerile postoperatorii in
urmatoarele doua zile dupa operatie si, in cursul nasterilor, pentru atenuarea durerilor unei nasteri
pe cai naturale sau pentru a realiza o cezariana. Peridurala cervicala sau dorsala permite practicarea
operatiilor de tiroida, ale organelor otorinolaringologice, ale arterelor carotide si ale sanului.
Contraindicaţiile:
Hipersensibilitatea individuală a bolnavului la soluţia de anestezic.
Este contraindicată copiilor până la 10 ani.
Hiperlabilitatea (sporită) neuro – psihică a pacientului.
În caz de operaţii urgente pentru hemoragii acute, când e necesară efectuarea hemostazei.
Când chirurgul presupune greutăţi tehnice în timpul operaţiei
Solutii: solutie de dicaia (3:1000) se pregateste in ziua de operatie
 Vi se va cere sa va asezati pe un pat si sa va ghemuiti intr-o parte. Aceasta pozitie este esentiala pentru prevenirea
problemelor si cresterea eficientei epiduralei. Se va folosi o solutie antiseptica pentru a curata zona din spate a taliei
si pentru a minimiza riscul infectiei. Apoi o zona mica de la nivelul saptelui va fi amortita local cu un anestezic. Se va
introduce un ac in zona amortita din jurul maduvei spinarii in partea inferioara a spatelui. 
Acul va fi introdus printr-un tub sau cateter in spatiul epidural. Apoi acul este indepartat cu grija lasandu-
se cateterul pe loc pentru a se putea furniza cu usurinta diverse medicamente prin acesta.Acul se
introduce in spatiul intervertebral ales din timp,la o adincime de 2cm.
Complicaţiile anesteziei
Se împart în două grupe: locale şi generale. Complicaţiile locale se dezvoltă în zona de administrare a soluţiei
anestezice:
leziunea peretelui vascular cu formarea hematomului;
dezvoltarea parezei în rezultatul comprimării nervului de către soluţia anestetică sau leziunea nervului cu ajutorul
acului;
traumarea ţesuturilor moi la aplicarea garoului în timpul efectuării anesteziei locale intravenoase sau intraosoase
Complicaţiile generale se pot manifesta într-o formă uşoară, medie şi gravă. Forma uşoară se manifestă prin vertijuri,
slăbiciune, greţuri, tahicardie, apariţie de sudoare rece, paloarea tegumentelor, dilatarea pupilelor, uneori dereglări de
respiraţie.
Forma medie se caracterizează prin excitabilitatea motorică a bolnavului, apariţia halucinaţiilor, vomelor, convulsiilor,
hipotonie, dereglări pronunţate de respiraţie.
Forma gravă se manifestă prin: scăderea bruscă a tensiunii arteriale, apariţia aritmiei, bradicardiei, lipotemiei,
dereglări severe de respiraţie până la apnoe.

109. Blocaje cu novocaină (vagosimpatic, paranefral, intercostal)

Blocajul cu novocaina este o metoda de tratament propusa de chirurgul rus A. V. Visnevski (1929), care
foloseste actiunea solutiei de novocaina asupra terminatiilor nervoase periferice.
Blocajul cervical vago-simpatic: la intersecţia muşchiului sterno-cleido-mastoidian cu vena jugulară externă între
muşchi şi apofiza transversală se introduce 20-40 ml de novocaină 0,25%. Indicaţii: şocul pleuro-pulmonar, fracturi
multiple a coastelor, arsuri în regiunea toracică, etc.
Blocajul lombar (paranefral) – în unghiul format de coasta XII şi muşchiul erector al trunchiului, în spaţiul
paranefral se introduce 60-120 ml de novocaină 0,25%. Indicaţii: colica renală, pancreatită acută, ileusul dinamic,
trauma închisă a abdomenului.
Blocajul nervilor intercostali – sub marginea inferioară a coastei la distanţa de 8 cm de la linia axilară posterioară
se introduc 5 – 10 ml novocaină 1-2%.

110. Anesteticii cu acţiune locală: mecanismul de acţiune, clasificarea.

Sunt esteri si amide:
Esteri:
Cocaina este un alcaloid natural, extras din frunzele arbustului Erythroxylon coca, cu structura esterică..
Se utilizează sub formă de sare clorhidrică, se absoarbe bine prin mucoase, nu însă prin pielea intactă.
Are un puternic efect vasoconstrictor. Datorită vasoconstricţiei locale apare albirea mucoaselor. După
absorbţie, cocaina are efecte simpaticotone generale: hipertensiune arterială, tahicardie, spasme
vasculare, hiperglicemie. Cocaina absorbită exercită şi efecte central-excitante urmate de deprimare.
Determină o stimulare psihomotorie, înlătură senzaţia de oboseală, creează euforie, logoree, halucinaţii
cu viziuni colorate, etc. În doze mari produce comă, convulsii epileptiforme şi moarte prin paralizia
centrului respirator. Datorită acestor efecte este o substanţă stupefiantă, faţă de care se instalează la
început dependenţa psihică şi ulterior apar şi celelalte simptome ale dependenţei majore. Cocaina se
folosea numai pentru anestezia de suprafaţă (la injectare produce necroza), în ORL, oftalmologie şi
stomatologie.
Benzocaina (Anestezina) este esterul etilic al acidului para-aminobenzoic. Substanţa este insolubilă în
apă. Se poate utiliza numai pentru anestezia de suprafaţă, mai ales pe plăgi şi ulcere, sub forma de
pulbere, emulsie, unguent in concentraţii de 1-20%, sau ca supozitoare şi comprimate în doze de 200-
300 mg pentru o dată. Pe cale orală, comprimatele pot fi utile inclusiv în dureri epigastrice.
Procaina (Novocaina) din punct de vedere chimic este esterul acidului p-amino-benzoic cu dietilamino-
etanol. Efectul anestezic este de scurtă durată (30-60') pentru că se absoarbe rapid din cauza
vasodilataţiei. Procaina se foloseşte în concentraţie de: 0,5 -1% pentru anestezia prin infiltraţie, 1- 2%
pentru anestezia de conducere, 4% în stomatologie, 8% pentru rahianestezie. Infiltraţiile cu procaină se
practică şi în scop terapeutic în spasme vasculare, anurie reflexă, contracturi musculare, leziuni
traumatice ale aparatului locomotor. Acţiunile generale ale procainei: la nivel central are efect analgetic
moderat asemănător aspirinei, slabă acţiune sedativă-vegetativa; la periferie produce efect
vasodilatator, hipotensiv, spasmolitic pe musculatura netedă. Pentru efectele generale procaina se
injectează i.v. lent în doză de 50 - 100 mg.
Tetracaina (Dicaina) are potenţă mai mare decât procaina pentru anestezia de suprafaţă şi tronculară.
Durata acţiunii este de 2-3 ore. Toxicitatea este mult mai mare. Se foloseşte ca anestezic de suprafaţă în
concentraţii de 0,2-2% în bronhologie şi O.R.L.
ANESTEZICE LOCALE DE TIP AMIDĂ
Lidocaina (Xilina) este anestezicul cel mai frecvent utilizat. Are potenţa mai mare ca procaina de 4 ori
pentru anestezia de suprafaţă şi de 2 ori pentru anestezia tronculară. Are o acţiune de durată mai lungă
decît procaina (1-2 h). Se pretează pentru toate tipurile de anestezie. Se foloseşte în soluţie 0,5 -1%
pentru infiltraţii, 1-2% pentru anestezia de conducere, 2- 4% pentru anestezia de suprafaţă a
mucoaselor, 4-5% pentru rahianestezie. Se asociază frecvent cu adrenalina. Fiind o amidă cu structura
chimică diferită de cea a procainei poate fi folosită la bolnavii cu hipersensibilitate alergică faţă de
anestezicele din seria esterilor p-amino-benzoici. Alte utilizări: dintre acţiunile sale resorbtive cel mai
important efect este cel antiaritmic cardiac, valorificat în combaterea diferitelor aritmii ectopice. Însă,
este contraindicată în tulburări de conducere atrioventriculară, respectiv în insuficienţa cardiacă. Xilina
intră în unele preparate compuse de uz stomatologic: Stomacain spray şi Dentocalmin.
Mepivacaina este asemănătoare structural şi farmacologic cu lidocaina. Are avantajul că nu este
necesară asocierea cu adrenalina, fiind preferată la persoanele la care aceasta este contraindicată.
Bupivacaina (Marcaine) se foloseşte în concentraţie de 0,5% simplă şi 0,25% în combinaţie cu
adrenalină. Este asemănătoare mepivacainei. Se foloseşte pentru anestezie locală de durată mai lungă
(4-8 h). Acţiunea şi toxicitatea este mai marcată.