„VIATA - VALOAREA SUPREMA”

Primul care a incercat sa defineasca viata

este filozoful antic Aristotel. El afirma ca viata este ceva care apare, se
dezvolta singura si se reproduce. In 1944, fizicianul austriac Erwin
Schrodinger definea viata drept ceva care rezista in fata degradarii.
Ideea de "valoare a vieţii umane" este astăzi controversată. Pe de o parte,
aceasta are ca efect readucerea în prim plan a ideii naziste de eugenie,
conform căreia unii oameni au o viaţă ce nu merită a fi trăită, fie pentru că
ar fi o povară prea mare pentru societate, fie pur şi simplu pentru că cei
vizaţi nu pot presta servicii pentru societate. Pe de altă parte, opţiunea
politică şi morală a democraţiilor, care constă în legitimarea tuturor
libertăţilor de alegere personală, "merge până la acceptarea relativ
consensuală a faptului că un individ este singurul judecător al valorii vieţii
sale". În cele din urmă, "utilizarea noilor tehnologii pare să arunce o umbră
de îndoială asupra principiului respectării absolute a vieţii umane, care ar
trebui să ghideze profesia de medic". În astfel de situaţii, cum ar fi terapia
intensivă pentru adulţi, îngrijirea intensivă neonatală sau întreruperea
medicală a sarcinii, chestiunea "a devenit, mai degrabă, de a şti dacă un
pacient, în starea sa actuală şi funcţională de sănătate, trebuie să
trăiască". Problema care se pune este de a delimita şi salva demnitatea
umană. În istorie, există două puncte de vedere, luate şi astăzi ca reper.
Unul, moştenit de la Kant, care postulează că omul are, în temeiul a ceea
ce este, o demnitate inerentă şi inalterabilă, care implică un respect
primordial, inclusiv al persoanei în sine. Acest lucru necesită, în special,
obligaţia de a nu degrada trupul. Cel de-al doilea a fost dezvoltat de către
John Stuart Mill şi postulează că demnitatea se supune "sentimentului de
demnitate" pe care un individ îl încearcă. Capriciile de viaţă şi
subiectivitatea pot provoca, prin urmare, evaluări diferite, chiar şi pierderea
demnităţii.
În lucrarea De vita beata, filosoful Seneca arată că toţi oamenii, în chip
natural, „doresc să trăiască o viaţă în fericire, dar nu toţi înţeleg în ce
constă viaţa fericită. La fericire se ajunge greu […] Viaţa noastră scurtă se
macină în mijlocul rătăcirilor de tot felul, chiar dacă zi şi noapte ne-am stră-
dui să ajungem desăvârşiţi“.

Viaţa este un dar de mare preţ pe care Dumnezeu îl dăruieşte omului şi în

care ar trebui să se întâlnească iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru om
cu iubirea curată a omului pentru Dumnezeu: „L-a făcut capabil să
recepteze iubirea dumnezeiască şi s-o înţeleagă, l-a creat pe om din iubire,
şi nu putea să-l creeze decât liber, căci aştepta iubirea de la el ca răspuns
la propria Sa iubire“ (Petroniu Florea).
O atitudine responsabilă pune în valoare cu adevărat măreţia omului, mai
ales în vremurile noastre epuizante şi înrobitoare, pline de insensibilitate
duhovnicească şi ignoranţă. Interesul imediat al omului cantonat strict în
spectrul funcţiilor fiziologice şi al necesităţilor materiale l-a făcut să uite de
nevoile reale ale vieţii, care înalţă şi mântuiesc sufletul.
Faptul că existăm este un mare dar dumnezeiesc, dar, totodată, nu ar
trebui să uităm că nu putem trăi oricum. Dumnezeu îl cheamă pe om să se
ridice la înălţimea menirii sale, nu-l constrânge. A trăi viaţa într-un fel sau
altul este o alegere liberă a omului, dar felul cum alege să trăiască îl poate
apropia sau îndepărta de Dumnezeu, îl poate valoriza sau îl poate distruge.
Există, din nefericire, oameni care aleg să trăiască străini de Adevăr, de-
parte de Hristos-Calea Vieţii, neglijând atât trupul, cât şi sufletul, grăbindu-
şi astfel moartea, nu doar trupească, ci şi sufletească.
Nimic nu poate egala învăţăturile Domnului, ele sunt stâlpii unei vieţi
armonioase, în care axa trăirii omului este Dumnezeu, nu iubirea de sine,
din care „se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pân-
tecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia
pântecelui se naşte gândul desfrânării; din iubirea de argint, gândul
lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei… Aceste
patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate
deasupra ei, asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai
uşoară şi mai sprintenă decât focul.“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
În lucrarea De vita beata, filosoful Seneca arată că toţi oamenii, în chip
natural, „doresc să trăiască o viaţă în fericire, dar nu toţi înţeleg în ce
constă viaţa fericită. La fericire se ajunge greu […] Viaţa noastră scurtă se
macină în mijlocul rătăcirilor de tot felul, chiar dacă zi şi noapte ne-am stră-
dui să ajungem desăvârşiţi“.
Din punctul meu de vedere viata este cel mai de pret dar de la
Dumnezeu, un amalgam de sentimente si trairi, o combinatie de stari prin
care trebuie sa trecem, un ansamblu al fenomenelor biologice, suma
tuturor alegerilor pe care le facem in mod constient si inconstient si nu in
ultimul rand iubire.
"Judecata cu privire la valoarea vieţii, oricare ar fi, nu este un argument
moral pentru decizia de a menţine sau de a-i ridica cuiva viaţa (...),
deoarece însăşi ideea unei "măsuri" şi a unei ierarhii între stările existente
în viaţa umană nu are nici un temei obiectiv şi nu poate justifica actul
medicului, chiar şi atunci când ea este luată ca o expresie a unei judecăţi
privind valoarea strict personală a pacientului asupra vieţii sale", spune
Marie Gaille.
Aşadar, în lupta noastră pe care o ducem în viaţa aceasta cu toate
provocările sociale, când reclama ia locul produselor de calitate, minciuna
ia locul adevărului, ura, locul iubirii, legătura cu Hristos este esenţială. Nu-
mai aşa putem să rezistăm în faţa iluziilor şi a părerilor false, să respingem
pornirile pătimaşe, să răzbim în faţa violenţei şi a urii.
 „Viata este un dar pe care il meritam numai atunci cand il
daruim.” Rabindranath Tagore