Simbolul casei capătă o conotație aparte în dramaturgia lui Ion Druță.

Remarcabile, în acest sens, sunt

operele Casa mare și Păsările tinereții noastre. Casa mare a Vasiluței este și un spațiu real, aflat sub
semnul durabilității, rânduielii și statorniciei, cărora stăpâna le mai adaugă și însemnele spațiului ce țin de
sufletul ei de om frumos și vrednic. Casa mătușii Ruța, această ultimă cocioabă din localitate, în antiteză
cu celelalte case moderne, declanşează o luptă dintre vechi şi nou, dintre mare şi mic, dintre puternic şi
slab. Prin intermediul acestor drame sunt puse în discuţie despărţirea de tradiţii, renunţarea la
fundamentul sensibilităţii, la matricea spiritului naţional – dimensiunea esențială a lumii druțiene.

Urmează un dialog între Vasiluța și tatăl ei, moș Ion, în care e vorba despre datini și despre ce este casa
mare; fiecare trebuie să aibă o casă mare, oricare i-ar fi împrejurările vieții, un colțișor împodobit cu tot
ce are omul mai frumos și îngrijit cu cea mai mare dragoste. „Abia pășești pragul și de amu ți se pare și
lumea mai dragă, și tu te vezi mai tânăr, mai voinic”

Casa mare a Vasiluței este și un spațiu real, aflat sub semnul durabilității, rânduielii și statorniciei, cărora
stăpâna le mai adaugă și însemnele spațiului ce țin de sufletul ei de om frumos și vrednic.

Casa mare este, așadar, nu un colțișor oarecare în care să-ți duci zilele, ci o construcție de ordin moral; e
construcția ta în raport cu cea a lumii. E o modalitate esențială de a te împlini ca om. Casa mare e spațiul
pur spiritual, în care „te vezi mai tânăr și mai voinic”, reîncărcat cu puteri etice în vederea confruntării
cu lumea, este un spațiu sacru. Un mic spațiu sacru, încadrat în marele spațiu sacru, care este Natura –
„sfânta sfintelor”. Aceasta vine autoritară, cu rânduiala ei în firea omului. Casa mare nu e, în acest sens,
decât oglinda sufletului frumos. Nu a sufletului oarecare, ci a celui care păstrează o ordine etică și
acționează în spiritul ei. Casa mare e „expresia unei încadrări în social, care, prin asumarea datoriei,
obține conștiința celei mai depline libertăți; de îndată ce pășești în ea (ca spațiu sacru) lumea ți se
pare mai dragă și tu însuți te fortifici sufletește”

Chiar de la început autorul o plasează într-un spaţiu sacru: cocioaba din mijlocul satului, o căsuţă veche,
moştenită de la părinţii ei.

Anume această ultimă cocioabă din localitate, în antiteză cu celelalte case moderne, declanşează o luptă
dintre vechi şi nou, dintre mare şi mic, dintre puternic şi slab. „Bojdeuca de demult” şi stăpâna ei „devin
un simbol al spiritualităţii conservate a strămoşilor, promovând alte dimensiuni ale existenţei umane
decât goana după bunurile materiale” . Ea, casa, simbolizează acel colţişor al sufletului, în care omul
păstrează tot ce are el mai curat şi nobil – e casa lui, a Omului lui Dumnezeu. ,,Deasupra satului picură
încet şi mărunţel vuietul unui avion din aviaţia sanitară, care ba se apropie, ba iar se depărtează. O
casă veche şi săracă, o bojdeucă din cele de demult. Hornul cuptorului, o măsuţă, câteva scăunaşe, o
vechitură de scrin. Sub horn fumegă tizicul.