Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROCESUL MANAGERIAL
C D
A B
Norme
X T Y
Corecţii
A P
C D
2
TEHNOLOGIA MANAGERIALĂ
I – înfiinţare
II – tinereţe
III – maturitate
IV – declin
I II III IV
t
Fig. 3.1. Ciclul de viaţă al organizaţiei.
organizaţie elementară
organizaţie complexă
Cereri
proiecte
Producţie Tehnologie
Vânzare
cunoştinţe
Informaţii
tehnico+ştiinţifice
`` Operaţii
▲
} ■
▲
■} } }
▲
} ■
▲
● } } } }
●
Sarcini
● Atribute Activităţi Funcţii Intreprindere
IDENTITATEA ORGANIZAŢIEI
Produse şi
servicii
vocaţia
Responsabilitate Imagine Personalitate
socială
cultura
Acţiuni
sociale
Electrohidraulica
Pompe; Robinete
Servomecanisme
Produse pneumatice
ELECTRONICA Transfer de fluid ELECTROTEHNICA
Filtre AC/DC
Amplificatoare
Componente Servomecanisme
electronice Intrerupatoare
OFERTA
Sisteme de protecţie; Service; Componente
CERERE PE PIAŢĂ
Amortizoare industriale; Circuite electronice; Rachete/Sateliţi
Sisteme de mişcare; Avioane militare; Vehicule militare
Tabelul 16.1
Competenţa principală
Obiectul de
Competenţa
Compania activitate Produse noi
principală
iniţial
Automobile, maşini
Realizarea motorului de tuns iarba,
HONDA Motociclete
cu piston generatoare de mici
dimensiuni
Produse de Articole de toaletă
GILETTE Reclamă eficientă
bărbierit (deodorante etc.)
Alegerea de
amplasamente; Prelungirea orarului,
McDONALDS Restaurante
standardizarea servicii alimentare
calităţii
Gestionarea
Diversificare în
MARKS & Confecţii furnizorilor; mărci
alimente, mobilă,
SPENCER en-detail bazate pe valoare -
flori
contra - bani
Aparate electronice
cu tranzistoare, de
Aparate de Miniaturizarea
SONY larg consum, camere
radio electronică
TV, componente de
calculator
Telefoane mobile,
PABX
Tehnologia faxuri, calculatoare,
NEC semicon-
semiconductoarelor lap-top, birotică
ductoare
automatizată
Camere de
CANON Tehnologia optică Aparate de fotocopiat
filmat
TOYOTA Automobile Fabricare flexibilă Extindere geografică
Produs principal 1
Produs principal 2
Tabelul 16.2
Legătura produse - competenţe
Competenţe
mecanica fină optica fină microelectronică
Camere video X X X
Imprimante laser X X X
Imprimante color X X X
Fax cu laser X X
Baterii PPC X X X
Copiaţoare color X X X
Sisteme video X X X
Competenţa Vocaţia
Produse
t
Fig. 16.4. Ciclul de viaţă al vocaţiei
Vocaţia se defineşte printr-un domeniu de activitate particular, unde
există o concurenţă clar identificabilă, pieţe precise pentru care
întreprinderea poate aloca o parte din resurse şi care implică strategii
specifice, distincte de cele pe care le aplică în alte domenii de activitate.
Fiecare vocaţie se caracterizează printr-o ofertă şi o cerere specifică şi prin
factori de succes ce-i sunt proprii.
Dacă o activitate prezintă factori de succes specifici şi compania are
o strategie particulară, atunci ea constituie o vocaţie. Avantajele cunoaşterii
şi utilizării vocaţiei se reflectă pe piaţă. Pentru vocaţie Prahalad utilizează
metafora copacului:
− rădăcinile reprezintă capabilitatea. Seva extrasă este competenţa.
(Producţia poate fi o capabilitate);
− trunchiul reprezintă produsul generic realizat. El descrie
domeniul de activitate (industria). De exemplu, „motorul“ este un produs
generic;
− ramurile reprezintă tipul de afaceri efectuate prin SBU:
automobile, motociclete, maşini de tuns iarbă;
− frunzele reprezintă produsele finale realizate care pot avea
diferite mărci de produs şi care creează entuziasmul.
Cultura Simboluri
Mituri
Valori
Poveşti
Ritualuri
Indivizi
Fig. 16.5. Crearea şi impactul culturii. Fig. 16.6. Postulate culturale.
Rezultat
Proces
(5,5)
(1,1) Persoane
Expansiune
Creştere
Maturitate
Schimbarea
necesară
1 3
mare
2 4
mică Coerenţa în cultură
bună joasa
5
PREVIZIUNEA ÎN MANAGEMENT
viitor
evoluţie program de
posibilă prezent evoluţie
Fig. 5.2. Clasificarea metodelor de prognoză.
PLANIFICAREA PLANIFICAREA
STRATEGICĂ PLANIFICAREA TACTICĂ OPERATIVĂ
OBIECTIV “AAA”
Acţiunea 1 X t1 Coordonare
Acţiunea 2 Y t2 Execuţie
Acţiunea 3 Z t3 Execuţie
CE
PLAN GENERAL
PRODUCŢIE (PGP)
Capacitate de
Planificare pe producţie Contracte încheiate
termen mediu
Metode de
optimizare Metode de corelare
PLANUL AGREGAT DE
PRODUCŢIE (PAP)
Planificare pe
termen scurt
Metode de Norme de timp şi
programare stoc
PLAN PRINCIPAL
PRODUCŢIE (MPS)
Plan general de
producţie
(PGP)
Buget comercial
Buget de producţie
Bugetul de investiţii
Bugetul
aprovizionării
Buget de trezorerie
Tabelul 5.1
Bugetul de investiţii
Exerciţiul 2010-2014 Valoare
Cheltuieli
Investiţii programate
noi terenuri
achiziţii imobile
amenajări
achiziţii materiale
achiziţii fonduri
investiţii neprogramate
reînnoiri
depăşiri cheltuieli la întreţinere
investiţii tactice
alte nevoi rezultate din politica de investiţii
creşterea fondului de rulment
scadenţe de credite pe termen lung şi mediu TOTAL:
Venituri
fonduri proprii
aportul proprietarilor
realizările activelor (o parte din profit)
autofinanţare
prelevare din fondul de rulment
credite pe termen lung şi mediu
subvenţii de echipamente TOTAL:
Diferenţe + (-)
Tabelul 5.2
Bugetul de producţie
Cheltuieli I F M A M I I A S O N D Total
Costuri directe
cost materie primă
costuri manoperă
alte costuri directe
Costuri indirecte
costul cu personalul din structură
costuri de strcutură productivă
întreţinere
Cost total
Tabelul 5.3
Bugetul de trezorerie
I2 X2 Y2
x22
n n
X i aij X j Yi xij Yi
j 1 j 1
x
i 1
ij reprezintă producţia subsistemului i destinată consumului altor
n
subsisteme, iar x
j 1
ij reprezintă consumul subsistemului j provenit din
AX + Y = X (5.1)
În matricea A = {aij} trebuie respectate pentru fiecare aij condiţiile
n
0 aij 1 şi a
i 1
ij 1 (pentru o producţie de 1 leu subsistemul j nu poate
6
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR
EXECUTANŢI
echipa.de execuţie
Posturi P1 P2 P3 Pn
Activitate …………………
1. AXX
2. BXX
Proces Produs
Activitatea C
Activitatea B
Activitatea A
Fig. 6.5. Procesele transversale din întreprindere.
Sistem de execuţie
Procese de execuţie
Furnizor Client
extern extern
A - valoare declarată
D
A
B - valoare nerealizată
C - valoare recunoscută
C D - valoare nerecunoscută
E - valoare dorită
procese suport
PIAŢĂ
PROCESE MANAGERIALE
PROCESE DE EXECUŢIE
PROCESE DE FABRICAŢIE
PROCES LOGISTIC
PROCESE AUXILIARE
PROCESE ANEXE
ÎNTREPRINDERE
RESURSELE UMANE
Resursele umane constituie sursa progresului economic. Oamenii
sunt importanţi prin cunoştinţele avute, abilităţile disponibile, informaţiile
stăpânite. Activităţile de personal sunt proiectarea organizaţională,
administrarea personalului, instruirea, salarizarea. Când firma este încă mică
posturile au activităţi diverse, încă nu sunt specializate. De regulă lucrătorii
sunt întreprinzătorii afacerii. Dar se pune problema selectării unor noi
angajaţi.
Recrutarea personalului este un proces de căutare, localizare,
identificare şi atragere a candidaţilor potenţiali pentru un post. Ea se face în
vederea atragerii şi angajării candidaţilor. Recrutarea se face din şcoli sau
prin transfer. Sursele folosite sunt externe, fiind persoane în căutarea unui
post, salariaţii concurenţilor, sau salariaţi din alte firme.
După identificare se trece la selecţia candidaţilor. Selecţia este un
proces care constă în alegerea după anumite criterii a celei mai potrivite
persoane pentru ocuparea postului. Etapele selecţiei sunt: studiul CV-ului şi
a scrisorii de intenţie; interviul preliminar (se elimină candidaţii care nu
prezintă interes); completarea unui formular cu date personale (pe baza lui
se elimină alţi candidaţi); interviul aprofundat (se caută date suplimentare
despre: studii atestate de diplome; posturile anterioare ocupate; vechimea în
producţie; rezultate obţinute anterior), testarea (probe, concursuri; testarea
analizează inteligenţa, aptitudinile, personalitatea, maturitatea,
subiectivitatea, obiectivitatea, onestitatea), verificarea informaţiilor şi
referinţelor de la vechile locuri de muncă (japonezii caută circa zece
referinţe pentru cei ce au trecut testarea).
Candidaţii selecţionaţi sunt angajaţi. Pentru aceasta se încheie un
contract individual de muncă. Acest contract este scris. El se înregistrează la
Camera de Muncă. Cu datele respective se completează Cartea de Muncă
Evaluarea performanţei. La anumite intervale de timp, angajaţii
sunt evaluaţi (fig. 8.1) [13].
Fig. 8.1 Evaluarea performanţei
RESURSELE MATERIALE
În resursele materiale se includ dotările întreprinderii (clădiri, utilaje,
mijloace de transport), materiile prime (metalele, cărbunele, lemnul),
resursele naturale (soarele, aerul, apa) şi resursele energetice.
Fig. 8.2. Performanţa individuală.
RESURSELE FINANCIARE
Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor băneşti
necesare întreprinderii pentru realizarea obiectivelor sale, într-o anumită
perioadă de timp. Întreprinderea are nevoie de finanţare pentru defăşurarea
activităţile de producţie. Finanţarea se face pentru investiţii şi pentru
constituirea capitalului de lucru.
Capitalul de lucru (fond de rulment) acoperă cheltuielile pentru
realizarea comenzilor. El este format din disponibilităţile băneşti (surse
proprii), disponibilităţile temporare, împrumuturi (credite de la bancă), surse
speciale, surse atrase (obligaţiuni), vânzări de titluri financiare către SIF,
capital speculativ, alianţe cu firme puternice interesate în unele afaceri şi
care primesc drept de comercializare a produselor.
Investiţii sunt necesare în vederea creerii premiselor obţinerii pe o
perioadă lungă de timp a unor efecte utile scontate. Scopul investiţiei nu este
de a obţine mijloace fixe (utilaje, echipamente, hale, magazii), ci de a obţine
efecte utile de natură economică, socială, ecologică.
Necesarul de resurse financiare este reprezenat în fig. 8.4 [14].
Soluţiile pentru finanţare sunt 1- acoperirea necesarului financiar, 2 -
îmbunătăţrea raportului venituri / costuri, 3- diminuarea investiţiilor.
RESURSELE INFORMAŢIONALE
Informaţia condiţionează calitatea transformărilor din sistemul
industrial. În economia modernă producerea, prelucrarea şi diseminarea
informaţiilor dobândeşte chiar caracterul unui factor de producţie de sine
stătător. În acelaşi timp întreprinderile vând pe lângă produse şi informaţii.
În categoria resurselor informaţionale sunt cuprinse datele, informaţiile,
cunoştinţele, semnalele, zvonurile.
Informaţia este semnificaţia pe care o au datele culese. Creşterea
eficienţei managementului este legată de creşterea rolului informaţiilor.
Informaţia este un produs special: cel ce o vinde rămâne în posesia ei. O
întreprindere are nevoie atât de informaţii interne (despre starea sistemului
şi realizările obţinute) cât şi de informaţii externe (despre piaţă, concurenţă,
mediu).
Cunoştinţele reprezintă informaţii căpătate printr-un proces
de învăţare. Sunt două tipuri de cunoştinţe:
implicite – constau în modelele mentale, gândirea şi opiniile
angajaţilor. Fiecare angajat are un bagaj de cunoştinţe implicite, care sunt
prezente în acţiunile sale. În cea mai mare parte a organizaţiilor,
cunoştinţele implicite sunt rar diseminate sau comunicate. Ele se pierd odată
cu individul;
explicite – aceste cunoştinţe pot fi codificate şi stocate în
documente, în tehnologiile folosite, în sistemele de fabricaţie. Ele sunt la
rândul lor: cognitive (know-what, savoir-quoi), adică bazele unei discipline
pe care angajaţii le capătă prin formare extensivă; aptitudini (know-how,
savoir-comment) adică abilităţi de aplicare a regulilor dintr-o disciplină
pentru rezolvarea unor probleme complexe; de înţelegere (know-why,
savoir-pourquoi) care sesizează relaţiile dintre cauză şi efect.
Culegerea informaţiilor se bazează pe investigarea
economică ce utilizează datele publicate de concurenţi. Informaţiile
publice se află în rapoartele anuale, în articolele şi cărţile publicate
de specialişti. Important este ca informaţia să fie culeasă şi
prelucrată rapid. Culegerea informaţiilor se realizează pe baza
unui plan. Acesta trebuie să definească:
1. sursele folosite. Sursele se aleg în funcţie de scopul culegerii:
dezvoltare de produse, satisfacerea cerinţelor, cunoaşterea concurenţei etc.
2. tipurile de informaţii: despre produsele proprii sau ale
concurenţilor, despre problemele avute de clienţi, despre relaţiile cu băncile,
despre ponderea caracteristicilor;
3. metoda de culegere: anchete, observaţii, vizite, interviuri, etc.
Cercetarea documentară. Cercetarea documentară se realizează
studiind publicaţiile, brevetele şi standardele [8].
Informarea din publicaţii. În lume se tipăresc anual 30.000 de reviste
ştiinţifice în care se publică circa 2 milioane de articole. Tot anual se publică
100.000 de cărţi ştiinţifice. Astfel, chiar pentru un domeniu limitat se tipăreşte
mai mult decât poate cerceta un om. La aceasta se adaugă faptul că dispar
graniţele dintre ştiinţe şi trebuie citit şi în domenii conexe. De exemplu, în
construcţia de maşini se folosesc procese chimice, metalurgice, electrotehnice,
electronice, se utilizează concepte din matematică, cibernetică. Practica arată că
numai o treime din informaţii sunt în revistele de strictă specialitate. Aceasta a
dus la explozia informaţională. O statistică arată că 60% din informaţii se obţin
din reviste, 10% din comunicări ştiinţifice, 15% din cărţi, 10% din rapoarte de
cercetare. Articolele din reviste şi cărţi sunt clasificate, prin subiectele tratate
după Clasificarea zecimală universală (CZU).
Informarea din brevete. Brevetul este un document eliberat de
autoritatea de stat prin care se recunosc şi se asigură unor persoane
drepturi derivând dintr-o invenţie. Anual se înregistrează 800.000
cereri de brevete. Din acestea circa 450.000 devin brevete. În lume sunt
în prezent 30 milioane brevete. Realizările ştiinţifice sunt aduse la
cunoştinţa specialiştilor chiar în faza de cercetare sub formă de brevete,
mai repede decât prin reviste sau cărţi. Descrierea în brevet este astfel
redactată încât un specialist să poată realiza pe baza datelor conţinute
în descriere, produsul respectiv. Pe lângă cunoaşterea soluţiilor
publicate se poate acţiona şi prin ocolirea lor încât să se poată realiza
produse neblocate de brevete. În acest caz se reduce durata cercetării
cu 60% şi se reduce costul cercetării cu 40%. Studierea lor evită
reinventarea unor lucruri inventate. Sunt mai multe sisteme de
clasificare a brevetelor: internaţional, englez, german, american.
Informare din standarde. Standardul este o specificaţie tehnică,
accesibilă publicului, stabilită cu cooperarea şi concursul tuturor părţilor
interesate (cercetători, producători, cumpărători). Este un document bazat
pe rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnologiei, experienţei, vizând
avantajul optim al societăţii pe ansamblul său şi aprobat de un organ
autorizat pe plan naţional, regional sau internaţional. Există standarde
naţionale SR; standarde de întreprinderi (norme); standarde internaţionale
ISO, standarde NATO; standarde europene EN.
RESURSELE TEHNOLOGICE
Tehnologia reprezintă cunoştinţele disponibile, necesare pentru
realizarea unei structuri.
Tehnologia de fabricaţie cuprinde un sistem de cunoştinţe ştiinţifice
şi tehnice, dar şi de abilităţi privind procedeele, procedurile şi programele de
lucru, materializate în echipamente, documentaţii şi know-how, utilizate de
oameni pentru elaborarea, fabricarea, exploatarea şi întreţinerea unei
categorii de produse, respectiv pentru realizarea unor sau a unei categorii de
activităţi. Pe baza tehnologiei se poate elabora procesul tehnologic. O
întreprindere foloseşte tehnologii diverse: mecanice, energetice, chimice etc.
Tehnologia este un produs care se dezvoltă (se realizează), se testeză, se
lansează la vânzare.
Tehnologiile au un anumit ciclu de viaţă vorbindu-se de tehnologii
embrionare, emergente, evolutive, mature, în declin şi depăşite:
– tehnologii embrionare – nu sunt încă conturate;
– tehnologii emergente – sunt noi, la primele aplicaţii, dar pot
deveni tehnologii cheie;
– tehnologii evolutive – sunt tehnologii care s-au impus, dar nu
sunt generalizate;
– tehnologiile mature – sunt folosite în mod curent;
– tehnologii depăşite – vor dispărea în curând.
Întreprinderile posedă la un moment dat un portofoliu de tehnologii
în diferite etape din ciclul de viaţă. O tehnologie îşi pierde noutatea în 8–12
ani. A.D. Little le clasifică în [9]: tehnologii de bază (larg răspândite, nu
oferă avantaje); tehnologii cheie (determină poziţia concurenţială, asigură
diferenţierea); tehnologii auxiliare (sunt utile, dar nu fundamentale).
Modernizarea tehnologiei are influenţe economice, reflectate în
cantitatea realizată şi în resursele folosite (fig. 8.5.) [10].
Tehnologie
Cantitate modernizată Cantitate
Tehnologie
modernizată
Tehnologie Tehnologie
veche veche
Resurse Resurse
RESURSA TIMP
Timpul disponibil afectează calitatea şi rezultatul afacerilor.
Economiştii moderni au sesizat că timpul este încorporat în entităţile
realizate de om. De exemplu: timpul este încorporat în produse (odată cu
produsul se vinde/cumpără timpul necesar realizării lui), timpul este
încorporat în procese (unele procese sunt mai rapide, altele mai lente; acest
lucru se reflectă prin ritmul de fabricaţie, durata procesului, productivitatea,
viteza de amortizare a utilajelor), timpul este încorporat în informaţii
(obţinerea unor informaţii scuteşte de căutări asidue). Timpul neutilizat
reprezintă o pierdere – nu se obţin produse ce pot fi vândute, nu cresc
veniturile, nu creşte experienţa. Probabil acest lucru l-a făcut pe Benjamin
Franklin să constate “timpul este bani”.
Curbele de experienţă. După 1930 s-a constatat că repetarea
operaţiilor are efect asupra timpului operaţional, datorită unui proces de
învăţare. Scăderea timpului de producţie şi implicit a costului se exprimă
procentual în raport cu dublarea volumului cumulat de produse realizate.
Astfel, o curbă de învăţare de 80% înseamnă că dacă numărul de produse se
dublează într-un interval de timp, costul unitar de fabricaţie se diminuează la
80% faţă de cel dinaintea dublării (fig. 8.6).
Firma de consultanţă BCG a aprofundat aceste cercetări şi a definit
curbele de experienţă. Curbele de învăţare se refereau doar la costurile de
fabricaţie. Acestea arată o scădere cu 20–30% a costurilor totale (de capital,
de cercetare, de marketing, de administraţie, de producţie) de fiecare dată
când producţia cumulată se dublează.
Curbele de experienţă sunt folosite în multe cazuri: previziuni asupra
manoperei, programării producţiei, costurilor, bugetelor, cumpărarea unor
furnituri din exteriorul întreprinderii, evoluţia întreprinderii dar şi a
industriei. Nesocotirea procesului de învăţare duce la refuzarea unor
comenzi pentru că par costisitoare la o planificare şi programare greşită, la
acceptarea unor preţuri mari pentru furnituri.
Cost total
10
7, 5
8
DIRECŢIONAREA PERSONALULUI
I II III IV
Capabilitate
înaltă
A
B
joasă
Echipa de lucru
Performanţa
3
Echipa performantă 1 – formarea echipei
Echipa adevarată
2 – consolidarea
2
Echipa potenţială echipei
1
Pseudoechipa 3 – maturizarea
echipei
t
Munca individualăFig. 7.3. Ciclul de viaţă al echipeisunt mai rapizi decât
are unele avantaje: indivizii
echipa, au un control mai mare asupra produsului final, manifestăechipei
4 – dizolvarea mai multă
responsabilitate, sunt mai greu de blocat şi mai uşor de evaluat. Munca în
echipă are şi ea avantaje: se emit mai multe idei, sporeşte creativitatea,
calitatea, motivarea, introduce concepte noi, inovarea, dispersează riscul
între mai mulţi indivizi, concentrează abilităţi şi experienţe diferite. Este o
sursă de încurajare. Avantajele echipei sunt prezentate în figura 7.4 /10/.
Rezultate
Câştig (bonus)
2 prin sinergie
1 –grupul (
performanţă
1
teoretică)
Pierdere din
3 proces 2 – echipa
3 – mulţime de
indivizi
Nr. de oameni în echipă
Fig. 7.4. Avantajele echipei.
Competenţa
Ridicată Scăzută
Pozitivă I II
Atitudine
Negativă III IV
În general, echipa este alcătuită din circa 5-8 membri. Dacă este
nevoie de mai multe persoane, acestea se structurează în cercuri concentrice
(structura circulară) (fig. 7.7). S-a observat că mărimea echipei are influenţă
directă asupra eficienţei (fig. 7.8).
Echipa
Colective pe
probleme (grup)
Consilieri
Realizări
2 8
Nr. oameni
5
Lider
Membrii echipei
Sarcini Grupul
ad-hoc cu care
se
lucrează
Sarcini profesionale
Performanţă
Stimulent
informa formală
lă
indusă
Relaţii B C
Sarcini S N S N
Putere M m M m M m M m
Situaţii 1 2 3 4 5 6 7 8
Stil orientare spre orientare spre oameni orientare spre
recomandat sarcini sarcini
Fig.7.14. Alegerea stilului de conducere.
9
COORDONAREA ŞI CONTROLUL
ACTIVITĂŢILOR
Norme Obiective
pentru urmărite
coordonare (plan)
Norme
Acţiuni
corective de Evaluare
control
Acţiuni
corective
Senzor
indicator
Şef secţie
planificat
Director tehnic
Director general
Articole Valori
Cheltuieli
a)
b)
c)
Total cheltuieli A
Venituri
a)
b)
c)
Total venituri B
Diferenţe ( B-A )
Fig. 8.5. Structura unui buget.
nivel
1
2
3
4
1 1 1
X Y
E
Xr
Fr Y0
Xr
e
R K
Xc
Mediu
Fc C
Xc
10
SURSE DE INFORMAŢII
-omogena-secret absolut
-totala
-ierarhizata-clase diferite
Tipuri de protectie -acoperire
-selectiva -orientare
-specializare
– disimulare
– intoxicare
Fig. 9.1. Metodele de protecţie a informaţiilor.
Managementul calităţii
7 3
6 4
5
Odată cu managementul cunoştinţelor a apărut şi o industrie a
cunoştinţelor /17/. Ea cuprinde atât indivizi cât şi firme. Economia Uniunii
Europene doreşte să se bazeze pe cunoştinţe. În Manualul Oslo al UE,
referitor la inovare, activităţile dintr-o economie se clasifică în: generatoare
de cunoştinţe (ştiinţifice); generatoare de produse (productive); generatoare
de servicii (marketing).
Oamenii cu cunoştinţe deosebite într-un domeniu sunt foarte căutaţi
/17/. Din acest motiv se mută deseori. Plecarea este legată de faptul că
firmele obişnuite cheltuiesc din ce în ce mai puţin pentru cercetare. Mutarea
nu mai are un aspect frustrant. Experţii încearcă să se menţină în top căutând
firme care au nevoie de ei şi deseori aceştia lucrează pentru mai multe firme.
În industria cunoştinţelor activează firme pentru care cunoştinţele
posedate şi nu costurile scăzute oferă avantajul competitiv. De fapt, se
observă că astăzi bogăţia este creată în industria de cunoştinţe.
Paralel cu industria de cunoştinţe este formată o reţea de cunoştinţe.
Prin aceasta, firmele pot căpăta cunoştinţe şi integra invenţiile altor firme.
Reţeaua poate fi reprezentată printr-un graf care are în noduri firme,
universităţi, persoane, agenţii guvernamentale, instituţii militare etc.
Reţelele de cunoştinţe sunt fie proiectate (o organizaţie este o reţea de
cunoştinţe), fie naturale (se bazează pe alianţele dintre organizaţii). Pentru a
realiza o reţea trebuie: identificaţi furnizorii şi utilizatorii; determinate
legăturile dintre noduri; stabilit gradul de centralitate (numărul de arce care
intră într-un nod); definit gradul de importanţă (numărul de legături cu
firmele importante); stabilit gradul de apropiere (firmele caută o poziţie cât
mai bună în reţea).
Cunoştinţele din firmă sunt eterogene, după cum există diferenţe
între firme din punct de vedere al cunoştinţelor /18/. Distribuţia lor este
normală. Puţini oameni au cunoştinţe precare, majoritatea au cunoştinţe
medii şi puţini au cunoştinţe înalte. În firmele din ţările în curs de
dezvoltare, numărul de oameni care au cunoştinţe medii este mai mic decât
al celor ce aparţin firmelor din ţările dezvoltate.
Deoarece cunoştinţele sunt nişte produse, a apărut comerţul cu
cunoştinţe. Pentru a putea fi folosite, cunoştinţele trebuie codificate şi
introduse în baze de cunoştinţe. Creşterea economică din ultimul timp se
datorează, în special, codificării cunoştinţelor.
Proiectarea sistemului de managementul cunoştinţelor trebuie să
aibă în vedere structura sa (fig. 9.3). După cum se observă, acesta are o
bancă de cunoştinţe (BK) şi două module: de captare a cunoştinţelor din
exterior şi din interiorul organizaţiei.
Reţea de Reţea de
cunoştinţe cunoştinţe
externe interne
B.K.
Captare de Generare de
cunoştinţe cunoştinţe
externe noi
Consultare B.K.
ANALIZA MANAGERIALĂ
M3 M2 M1
m2
m1
m3
Efect
M4 M5 M6
CAUZELE SE POT CLASIFICA ÎN ŞASE GRUPE PRINCIPALE (6M): OM,
MAŞINĂ, MATERIALE, TEHNOLOGIE, MEDIU, METODE DE CONTROL (ÎN LIMBA
ENGLEZĂ ACESTE CUVINTE ÎNCEP CU LITERA M). PENTRU FIECARE CAUZĂ
PRINCIPALĂ M, SE POT IDENTIFICA UNELE CAUZE SECUNDARE M. PENTRU A
UŞURA STABILIREA CAUZELOR SE POATE UTILIZA METODA BRAINSTORMING.
DIAGRAMA DE AFINITATE (J.K). METODA DEZVOLTATĂ DE JIRO
KAWAKITO ÎNCEARCĂ SĂ STABILEASCĂ ÎNRUDIRI ÎNTRE CAUZE. ÎN ESENŢĂ
ESTE O METODĂ BRAINSTORMING ŞI SE BAZEAZĂ PE LUCRUL ÎN GRUP, UNDE
FIECARE PARTICIPANT ÎŞI EXPUNE IDEILE. PENTRU O ANUMITĂ PROBLEMĂ SE
STABILEŞTE O LISTĂ CU CAUZELE POSIBILE, APOI IDEILE SUNT REGRUPATE ŞI
REORDONATE ÎN CLASE. ACEASTĂ DIAGRAMĂ POATE OPERA CU UN NUMĂR
MARE DE IDEI, IAR ORDONAREA SE FACE PE BAZA RELAŢIILOR NATURALE
EXISTENTE ÎNTRE ELEMENTE, A ÎNRUDIRII LOR (FIG. 10.2).
C1 C2 C5 C1 C3
C6 PROBLEMA C3 PROBLEMA
C5 C4 C2 C6 C4
METODELE LOGICII FORMALE. PENTRU ANALIZA MANAGERIALĂ POT
FI FOLOSITE ŞI CÂTEVA METODE DIN LOGICA FORMALĂ (DEFINITE DE J.STUART
MILL) /3/.
METODA CONCORDANŢEI: DACĂ ÎN TOATE CAUZELE OBSERVATE SE
CONSTATĂ PRINTRE ANTECEDENTELE FENOMENULUI ACEEAŞI ÎMPREJURARE
COMUNĂ, ATUNCI ACEASTA ESTE CAUZA FENOMENULUI CERCETAT. DE
EXEMPLU:
− CAZUL I DEPINDE DE A B C ŞI SE OBŢINE R;
− CAZUL II DEPINDE DE A D E ŞI SE OBŢINE R;
− CAZUL III DEPINDE DE A F G ŞI SE OBŢINE R;
ATUNCI A DETERMINĂ EFECTUL R.
METODA DIFERENŢEI. DACĂ ÎMPREJURĂRILE ÎN CARE APARE UN
REZULTAT ŞI ÎMPREJURĂRILE ÎN CARE ACESTA NU APARE SE ASEAMĂNĂ ÎNTRE
ELE PRIN TOATE CONDIŢIILE ÎN AFARĂ DE UNA, PREZENTĂ ÎN PRIMUL CAZ ŞI
ABSENTĂ ÎN AL DOILEA, ATUNCI ACEASTĂ ÎMPREJURARE ESTE CAUZA.
− CAZUL I: ACŢIONEAZĂ A B C D E ŞI SE OBŢINE R;
− CAZUL II: ACŢIONEAZĂ B C D E ŞI SE OBŢINE Q;
ÎNSEAMNĂ CĂ A DETERMINĂ R.
R=A.B.C .D
SE CAUTĂ SĂ SE DETERMINE INFLUENŢA FIECĂRUI FACTOR ÎN
REZULTATUL FINAL. ESENŢA METODEI CONSTĂ ÎN VARIAŢIA SUCCESIVĂ A
FIECĂRUI FACTOR, CEILALŢI RĂMÂNÂND CONSTANŢI. PRINCIPIILE UTILIZATE
SUNT URMĂTOARELE:
a) AŞEZAREA FACTORILOR SE FACE ÎN ORDINEA DE CONDIŢIONARE A
LOR;
b) SUBSTITUIRILE SE FAC SUCCESIV;
c) UN FACTOR SUBSTITUIT, RĂMÂNE ÎN CONTINUARE CU NOUA
VALOARE.
R0 – REZULTATUL PLANIFICAT R0 = A0 B0 C0 D0
R1 – REZULTATUL OBŢINUT R1 = A1 B1 C1 D1
MARJA = R1 – R0
- INFLUENŢA LUI A A = A1 B0 C0 D0 – A0 B0 C0 D0
- INFLUENŢA LUI B B = A1 B1 C0 D0 – A1 B0 C0 D0
- INFLUENŢA LUI C C = A1 B1 C1 D0 – A1 B1 C0 D0
- INFLUENŢA LUI D D = A1 B1 C1 D1 – A1 B1 C1 D0
= A + B + C+ D
METODA SE POATE APLICA ŞI CÂND REZULTATUL ESTE OBŢINUT PRIN
RAPORTUL FACTORILOR DE INFLUENŢĂ.
a0 a1
R0 R1 R1 R0
b0 b1
a1 a0 a1 a1
A B A B
b0 b0 b1 b0
Ro a0 b0 v0
R abc R1 R0
R2 a1 b1 c1
A a1 a0
B b1 b0
C (c1 ) (c0 ) A BC
12
DECIZIA ÎN MANAGEMENT
Decizia reprezintă alegerea modului
de acţiune pentru realizarea unui obiectiv. Ea este necesară când
apare o disonanţă între starea de fapt şi obiectivul urmărit. Între ele
pot fi trei relaţii: consonanţă, disonanţă şi independenţă (conform
Teoriei disonanţei a lui Leon Festinger) /1/.
Ecuaţia formală a deciziei este:
D = f (I, H)
N
U
Decizia este de rutină
DA
Se aplică
procesul de
Se aplică teoria deciziilor
soluţionare a
problemelor
PSP
Soluţie
Fig.12.1. Determinarea soluţiilor.
Variante S1 S2
V C1 C2 C3 C1 C2 C3
V1
V2
V3
V4
Vi > Vj Vi ~ Vj
V’ = [q Vi ,; (1 - q) Vj ], unde q –
participarea variantei V’ la mixtură.
V j* max
j
u
j
ij unde V* - decizia adoptată
c( M g M h )
K 'j
pentru criteriile în care Agj Ahj
Kj
5. Calculul indicatorului de discordanţă :
d(Mg,Mh) = 0; dacă u(Agj ) u(Ahj)
d (Mg , Mh ) = max │u(Agj) < u(Ahj)│; dacă u(Ahj) u(Agj)
Valorile coeficienţilor de concordanţă şi discordanţă se trec în
tabelul 12.1:
Tabelul 12.1
c/d M1 M2 M3 … Mn
M1 -
M2 -
M3 -
…
Mn -
Bibliografie