Carte Final Iordache

NORINA CONSUELA FORNA
CRISTINA IORDACHE
ERGONOMIA
ÎN MEDICINA DENTARĂ
Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

2012
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
FORNA, NORINA
Ergonomia in medicina dentară / Norina Consuela Forna,
Cristina Iordache - Iaşi: Editura Gr. T. Popa, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-544-084-5
I. Iordache, Cristina
331.101.1:616.314
Referent ştiinţific:
Prof. univ. dr. Mircea Rusu
Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Tehnoredactare computerizată: ing. Sorin POPESCU
Coperta: Marius ATANASIU
Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii

„Gr.T. Popa" Iaşi. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau
transmisă prin nici un mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv
fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorilor sau a editurii.
Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678
Ergonomia în medicina dentară
PREFAŢĂ
Dorim ca acest document să reprezinte un reper de care

să ţină cont orice practician la început de drum în specialitatea
pe care o practică sau în stomatologia generală.
Nu concepem abordarea acestui domeniu fără a avea o
ordine în execuţia practică a manoperelor sau a ne stabili eta-
pe cu un algoritm precis având la bază principii ergonomice
adaptate echipei (medic, asistentă, tehnician dentar) şi mediu-
lui în care se desfăşoară activitatea.
În acest sens materialul de faţă se adresează atât studen-
tului cât şi specialistului (practicianului) la început de drum,
sau celuia, ce are o activitate mai îndelungată, ambii având
obligativitatea ordonării sau prioritizării manevrelor necesare
parcurgerii în bune condiţii a actului medical.
Astfel, au fost abordate în totalitate domeniile de specia-
litate având în atenţie instrumentarul, materialele şi manopere-
le, totul construit într-o ordine bine definită care în final con-
turează acest domeniu al medicinei dentare.
Drumul spre performanţă şi excelenţă se poate face rea-
lizând această construcţie ce porneşte de la reperele funda-
mentale ale ergonomiei.
1
Sistemul endocrin. Introducere-generalităţi

2
CUPRINS
PREFAŢĂ ..................................................................................... 1
CAPITOLUL I. ............................................................................. 5
I.1. DEFINIŢIA ERGONOMIEI ................................................. 5
I.2. COMPONENTELE GENERALE ALE ERGONOMIEI ...... 8
I.3. ERGONOMIA ÎN MEDICINA DENTARĂ ........................19
I.4. ISTORICUL ERGONOMIEI ŞI AL CABINETULUI DE
MEDICINĂ DENTARĂ .....................................................22
I.4.1. Istoricul ergonomiei......................................................22
I.4.2. Istoricul cabinetului de medicină dentară ......................24
CAPITOLUL II ...........................................................................35
II.1. ASPECTE ANATOMICE ŞI FIZIO-PATOLOGICE ALE
SISTEMULUI LOCO-MOTOR, ANALIZATORULUI
VIZUAL ŞI AUDITIV IMPLICATE ÎN ERGONOMIA
MEDICINEI DENTARE .....................................................35
II.2. ALGORITMUL EVALUĂRII ŞI ABORDĂRII STĂRII DE
SĂNĂTATE A MEDICULUI ÎN CONDIŢII
ERGONOMICE ..................................................................69
II.2.1. Algoritmul evaluării şi corectării sistemului locomotor
sub raport ergonomic .............................................................69
II.2.1.1. Postura .................................................................69
II.2.1.2 Poziţii de lucru ale medicului dentist .....................72
II.2.1.3. Poziţionarea pacientului în fotoliul dentar .............79
II.2.1.4. Poziţiile operatorii ale medicului şi asistentei
în raport cu pacientul .........................................................84
3
Cuprins
II.2.1.5. Mişcările efectuate de către practician în

timpul lucrului...................................................................89
II.2.1.6. Kinetoterapia........................................................98
II.2.2. Protecţia analizatorilor auditiv şi vizual ..................... 124
II.2.2.1. Protecţia analizatorului auditiv ........................... 124
II.2.2.2. Protecţia analizatorului vizual............................. 128
II.2.3. Protecţia medicului şi a pacientului faţă de
transmiterea bolilor infecto-contagioase în cabinetul de
medicină dentară ................................................................. 133
II.3. ERGONOMIA ÎN ECHIPA DE MEDICINĂ DENTARĂ 156
II.3.1. Prezentarea echipei.................................................... 156
II.3.2. Relaţiile în cadrul echipei de medicină dentară .......... 165
II.4 ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A ACTIVITĂŢII ÎN
CABINETUL DE MEDICINĂ DENTARĂ...................... 170
II.4.1 Etapizarea activităţii ................................................... 170
CAPITOLUL III.
CABINETUL DE MEDICINĂ DENTARĂ .............................. 225
III.1. AMPLASAREA CABINETULUI ................................... 225
III.2. ORGANIZAREA SPAŢIILOR ÎN CABINETUL
DENTAR .......................................................................... 227
III.3. ORGANIZAREA AMBIENTULUI ................................ 236
III.4. ORGANIZAREA ELEMENTELOR DE MOBILIER ..... 252
BIBLIOGRAFIE ....................................................................... 267
4
CAPITOLUL I.
I.1. DEFINIŢIA ERGONOMIEI
Termenul de ergonomie provine din limba greacă ERGON

(muncă, putere, forţă) şi NOMOS (lege, regulă, ştiinţă), el fi-
ind specific literaturii din spaţiul european; în SUA se utilizea-
ză termenul de ” human factory” pentru a desemna acelaşi
lucru.
Nu există până în prezent o definiţie oficială, unică, unanim
acceptată a ergonomiei care să întrunească consensul specialiş-
tilor, deoarece sfera preocupărilor este extrem de vastă şi în
permanentă dezvoltare (35, 41, 75, 125).
În dicţionarul explicativ al limbii române Ergonomia se
defineşte astfel:
 ”Ştiinţa care studiază relaţiile dintre om, maşină şi me-
diul de muncă”
 ”Disciplina care studiază condiţiile şi metodele de
muncă în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi
maşina”
 ”Disciplina care se ocupă cu studiul condiţiilor de
muncă în vederea realizării unei adaptări optime a
omului la acestea”.
Definiţia dată de către Asociaţia Ergonomică Internaţio-
nală vizează următoarele aspecte: "Ergonomia (human
factory), este disciplina ştiinţifică, care constă în înţelegerea
relaţiilor dintre om şi alte elemente ale unui sistem şi aplicarea
5
Definiţia ergonomiei
metodelor, teoriilor şi datelor adecvate pentru a creşte bunăsta-

rea fiinţei umane şi performanţa sistemului în general. Ergo-
nomistul este cel care contribuie la conceperea şi evaluarea sar-
cinilor de muncă, a posturilor de muncă, a produselor muncii,
dar şi a mediilor şi sistemelor muncii în scopul de a le face
compatibile cu nevoile, abilităţile oamenilor, dar ţinând cont
totodată şi de limitele acestora."
Definiţia pe care o dă Societatea Ergonomică de Limbă
Franceză (SELF), în anul 1998 este următoarea: ergonomia
este "aplicarea în practică a cunoştinţelor ştiinţifice referitoare
la om necesare pentru conceperea uneltelor, maşinilor şi dispo-
zitivelor care să poată fi utilizate de un număr cât mai mare de
oameni într-o manieră cât mai sigură, confortabilă, eficientă".
Şcoala engleză spune că "Ergonomia este ştiinţa de sinteză
care dezvoltă o viziune complexă privind relaţiile omului cu
tehnica, corelând factorii fiziologici, psihologici, antropologici,
de igienă etc., cu cei tehnici şi de producţie cu scopul de a ob-
ţine un randament maxim."
Profesorul francez Bernard Metz de la Universitatea din
Strassbourg a definit ergonomia ca fiind “ansamblul integrat de
ştiinţe susceptibile să furnizeze cunoştinţele asupra muncii
umane, necesare adaptării raţionale a omului în muncă şi a
muncii la om”.
Profesorul rus V. Munipov arată că ergonomia este o
"disciplină care a luat naştere din ştiintele tehnice, psihologice,
fiziologice şi igienă. Ea cercetează posibilităţile omului în pro-
cesele de muncă, urmărind să creeze condiţii optime de mun-
că".
Manolescu, în anul 1999 defineşte ergonomia drept ”gru-
parea ştiinţelor biologico-medicale, psihologico-sociale şi teh-
nice, în vederea cercetării relaţiilor şi posibilităţilor de adaptare
6
optimă reciprocă, în condiţii date, atât a omului la munca sa cât

şi a muncii la om, în scopul creşterii eficienţei tehnico-
economice, a optimizării condiţiilor, satisfacţiei, motivaţiei şi
rezultatelor muncii, concomitent cu menţinerea stării de sănăta-
te şi favorizarea dezvoltării personalităţii.”
7
Componente generale ale ergonomiei
I.2. COMPONENTELE GENERALE

ALE ERGONOMIEI
Noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii (în special electronica),

echipamentele tot mai diverse, tot mai sofisticate şi mai per-
formante care ne populează viaţa de zi cu zi au schimbat com-
plet existenţa oamenilor. Datorită ritmului alert al vieţii, al
complexităţii activităţii profesionale şi noilor tehnologii, omul
modern a devenit tot mai solicitat şi mai predispus accidentelor
la locul de muncă şi bolilor profesionale.
Activitatea umană pe lângă rezultatele pozitive are şi un
impact negativ asupra omului – o uzură fizică şi psihică impor-
tantă. În diferite situaţii, ritmul sau calitatea consumului pot
depăşi limitele normale de autoregenerare şi echilibrul somato-
psihic, fapt ce se manifestă prin fenomenul de accidentare sau
îmbolnăvire (5, 17).
A munci mai comod, mai simplu şi mai eficient este un de-
ziderat universal. Ergonomia este marcată de încercările omului
de a găsi metode corespunzătoare care să mărească randamentul
şi eficienţa muncii. A apărut ca o necesitate a protejării omului
în procesul muncii, a creşterii eficienţei activităţii umane în con-
diţiile dezvoltării economice şi sociale a omenirii (98).
Ergonomia este o ştiinţă interdisciplinară care studiază relaţi-
ile dintre om, maşină şi mediul de muncă în perspectiva identifi-
cării căilor de îmbunătăţire a metodelor, mijloacelor şi ambianţei
muncii în concordanţă cu posibilităţile omului, cu trăsăturile
multidimensionale ale fiinţei sale (75, 92, 125). Dezideratele er-
gonomice cer ca operatorul uman să fie sănătos, din punct de
vedere biologic, psihic, social şi comportamental (35, 36).
8
Potrivit concluziilor primului simpozion internaţional de

ergonomie organizat la Praga în 1967, principalii factori care
au avut un rol hotărâtor în dezvoltarea şi apariţia ergonomiei
sunt (8, 75, 80, 91):
 factorul tehnic şi tehnologic (evoluţia tehnologiei a de-
terminat schimbări fundamentale în conţinutul muncii,
ceea ce impune adaptarea tehnicii la om şi a omului la
tehnică);
 factorul uman (evoluţia concepţiei omului despre mun-
că şi viaţă, cresc exigenţele privind calitatea vieţii şi
confortul la locul de muncă);
 factorul ştiinţific (evoluţia ştiinţelor tehnice, economi-
ce şi sociale ce au furnizat cunoştinţe cu privire la stu-
diul activităţii omului în procesul muncii).
Ergonomia a apărut ca o necesitate a creşterii eficienţei ac-
tivităţii umane în condiţiile dezvoltării economice şi sociale a
omenirii. Este o ştiinţă interdisciplinară care studiază nu numai
relaţiile dintre om, maşină şi mediul de muncă ci urmăreşte şi
perfecţionarea acestora (75, 118).
Sistemul om-maşină-mediu este un ansamblu format din unul
sau mai mulţi oameni şi una sau mai multe componente fizice
(maşini, echipamente) care interacţionează pe baza unui circuit
informaţional, în cadrul unei ambianţe fizice şi sociale, în vederea
realizării unui scop comun (Montmollin apud Iosif, 2001).
Componentele de bază ale sistemului om-maşină-mediu
sunt (114, 118, 154):
 Subsistemul om cu funcţiile de recepţie, de procesare a
informaţiilor, de luare a deciziilor şi funcţia de acţiune
prin care se dirijează direct asupra maşinii.
 Subsistemul maşină este format din dispozitive de afi-
şare şi semnalizare şi dispozitive de comandă.
9
 Subsistemul mediu, care influenţează funcţionarea an-

samblului prin componentele sale: zgomot, temperatură,
umiditate, noxe, iluminat, etc. (Pitariu, 2003)
Opus ergonomiei tradiţionale care considera că baza acestei
ştiinţe o reprezintă armonizarea omului cu maşina, ergonomia
modernă ia în calcul şi cel de-al treilea factor reprezentat de
mediu, care are o pondere asemănătoare cu celelalte două în
construirea sistemului, iar pentru o bună funcţionalitate a aces-
tui sistem OM-MAŞINĂ-MEDIU, cele trei componente trebu-
ie să fie într-o armonie deplină, să fie parteneri egali (75, 118).
În acest secol, ergonomia şi-a găsit sensul şi identitatea prin
”triunghiul ergonomic: sănătate- confort- eficienţă”.
Dacă la început ştiinţa a circulat sub diferite denumiri (şti-
inţa muncii, psihologia muncii, psihologie inginerească, ingine-
ria factorului uman, inginerie om-maşină, giotehnologie, ingi-
nerie cognitivă), astăzi termenul acceptat de majoritatea cerce-
tătorilor este de ERGONOMIE.
Multidisciplinaritatea ergonomiei şi domeniile sale de

aplicare
Ergonomia este o ştiinţă multidisciplinară, la constituirea
sa au participat ştiinţe medicale şi nemedicale – fiziologia, me-
dicina muncii, ştiinţele tehnice, ştiinţele economice, antropome-
tria, sociologia muncii, psihologia muncii. Deci, ergonomia se
bazează pe cercetări complexe, efectuate în echipă la care parti-
cipă: medici, ingineri, psihologi, sociologi, biologi, economişti,
fiziologi etc., în centrul preocupărilor fiind OMUL (17, 75, 80).
Ştiinţele medicale: fiziologia, medicina muncii

În decursul evoluţiei umane munca este cea care la creat pe
om şi l-a dezvoltat atât d.p.d.v. fizic cât şi intelectual. Munca
10
este benefică pentru om (îi aduce satisfacţii şi împlinirii, păs-

trează vitalitatea, sănătatea, energia creatoare) cu o singură
condiţie, să fie raţională. Munca neplanificată, dezordonată şi
nesistematizată determină mai devreme sau mai târziu oboseala
care se resimte la nivelul întregului organism.
Specialiştii clasifică oboseala astfel: (22, 104, 107, 120)
 Oboseala musculară (dinamică şi statică) – este de-
terminată de efortul muscular şi contracţia musculară
fixă.
 Oboseala neurosenzorială – este cauzată de tensiunea
nervoasă a simţurilor (ochi, urechi).
 Oboseala psihică – este determinată de factori de na-
tură psihică.
Printre cauzele generatoare de oboseală amintim:
 intensitatea şi durata prelungită a muncii fizice şi inte-
lectuale;
 factorii de mediu (temperatura, lumina, zgomotul);
 factorii de natură psihică (responsabilităţi, griji, con-
flicte);
 monotonia sau rutina muncii;
 o serie de afecţiuni.
Toţi aceşti factori determină scăderea atenţiei şi a randa-
mentului activităţilor fizice şi intelectuale.
Fiziologia muncii evaluează solicitarea, încordarea şi obo-
seala omului în procesul de muncă (prin analiza respiraţiei, cir-
culaţiei, efortului muscular).
Cercetările de fiziologie a muncii în cadrul ergonomiei au
avut ca scop:
 stabilirea limitelor capacităţii de muncă a omului;
 identificarea modalităţilor de reducere a solicitărilor
organismului pentru a mări randamentul muncii;
11
 evitarea suprasolicitărilor prin eliminarea activităţilor

obositoare, a poziţiilor incomode, vicioase;
 stabilirea unui program de lucru, cu pauzele necesare
evitării oboselii.
Medicina muncii este specialitatea medicală care studiază
relaţia om-muncă, adaptarea omului la muncă şi adaptarea
muncii la persoana care o efectuează (104, 1125).
Medicina muncii se ocupă cu:
a) prevenţia, diagnosticul şi managementul bolilor profesi-
onale şi a bolilor legate de profesie, a accidentelor de muncă;
are ca obiectiv creşterea productivităţii muncii (prin reducerea
concediilor medicale şi îmbunătăţirea stării de sănătate a anga-
jaţilor) precum şi promovarea sănătăţii oamenilor;
b) studiul mecanismelor prin care microclimatul (vibraţii,
zgomote, temperaturi ridicate/ scăzute, iluminat, curenţi de aer,
umiditate, etc) acţionează asupra individului;
c) oferă soluţii integrate, adecvate tuturor solicitărilor veni-
te din partea mediului de activitate, creând atât pentru angajator
cât şi pentru angajat o serie de avantaje şi beneficii care vor
contribui la creşterea productivităţii muncii (104, 112).
Măsuri tehnico-organizatorice specifice medicinei muncii:

a) eliminarea noxelor profesionale din procesul tehnologic
prin înlocuirea cu altele mai puţin nocive sau inofensive;
b) izolarea aparaturii şi a proceselor tehnologice generatoa-
re de condiţii deosebite cu scopul de a reduce numărul angajaţi-
lor expuşi la risc;
c) organizarea ergonomică a locului de muncă;
d) reducerea efortului fizic şi/sau neuropsihic;
e) reducerea după caz a duratei zilei de lucru sau a duratei
expunerii la noxe;
12
f) diminuarea contactului direct cu factorii de risc profesio-

nali periculoşi;
g) aplicarea de măsuri tehnice şi organizatorice adecvate
factorilor de risc existenţi cu scopul prevenirii apariţiei acestora
în cantităţi agresive în mediul de muncă;
h) instruirea şi perfecţionarea periodică a angajaţilor în di-
recţia cunoaşterii riscurilor şi a măsurilor de protecţie aplicate,
inclusiv supravegherea şi controlul respectării acestora;
i) asigurarea dotării cu vestiare, spălătoare şi duşuri pentru
decontaminarea prin igiena corporală la sfârşitul programului,
la locurile de muncă cu substanţe chimice, praf industrial, fac-
tori biologici infectioşi, temperatură ridicată sau scăzută;
j) asigurarea de materiale sanitare gratuite cu caracter de
protecţi a muncii în funcţie de factorii de risc existenţi;
k) asigurarea echipamentelor de protecţie individuală.
Antropometria
Adaptarea muncii la om implică cunoaşterea dimensiunilor
morfologice şi funcţionale ale omului (rezistenţa scheletului,
forţa musculară, amplitudinea mişcărilor, etc). Antropometria
este ştiinţa care se ocupă cu identificarea exactă a dimensiuni-
lor umane, în funcţie de rasă, sex sau vârstă. (45, 75, 140)
Aceste date sunt necesare pentru dimensionarea locului de
muncă în relaţie cu mărimea corpului, acceptându-se o poziţie
cât mai naturală. Este important să se măsoare nu numai di-
mensiunile corpului, dar şi dimensiunile spaţiului ocupat de
părţile corpului în mişcare. Alegerea mobilierului (dulap, masă,
scaun) într-o încăpere nu trebuie făcută numai după bunul gust
ci trebuie să avem în vedere şi criteriile ergonomice; acesta tre-
buie să ofere confort, siguranţă şi eficacitate. Scaunele destina-
te lucrului sunt concepute să-şi modifice dimensiunile, pentru a
13
sprijini suficient corpul şi a oferi libertate de mişcare. Nu toate

piesele de mobilier pot fi modificate în funcţie de utilizator, aşa
că avem nevoie de măsuri medii care să se potrivească tuturor
utilizatorilor (ex. pentru scaun: 45 cm înălţime şezut, 45 cm
adâncime şezut, 90 cm înălţime spătar).
Sociologia muncii
Sociologia muncii este ştiinţa care oferă date importante
privind evoluţia procesului de muncă şi influenţa acestuia asu-
pra vieţii şi activităţii oamenilor, organizarea socială a instituţi-
ilor, specificul categoriilor socio-profesionale. (8, 36, 41, 75)
De asemenea, sociologia îşi propune să evalueze influenţa fac-
torilor (de natură politică, tehnică, economică, demografică,
juridică, culturală, administrativă, etc.) ce contribuie la promo-
varea sănătăţii colectivităţilor umane, studiindu-i nu atât dife-
renţiat, cât mai ales din punct de vedere al legăturilor funcţio-
nale cu contextul social. Sociologii efectuează şi cercetări asu-
pra structurii sociale, originii şi evoluţiei umanităţii şi asupra
relaţiei dintre activitatea umană şi mediul social punând la dis-
poziţia factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse.
Psihologia
Psihologia muncii este ştiinţa care studiază mecanismele
psihice ale comportamentului de muncă în diversele forme de
manifestare, precum şi impactul diferiţilor factori asupra aces-
tor mecanisme. (8, 36, 41, 75, 107)
Ştiinţele tehnice
Noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii au avut un impact pu-
ternic asupra omenirii, conducând-o spre progres. Ştiinţele teh-
nice au avut un rol determinant în dezvoltarea conceptului er-
14
gonomic, fiind de fapt un subsistem de bază în cadrul sistemu-

lui integrat ergonomic. Odată cu industrializarea, societăţile
europene şi cele nord-americane au cunoscut o mare dezvoltare
în ceea ce priveşte economia, acest lucru ducând la dezvoltarea
nivelelor de muncă, la diversificarea domeniilor de activitate
din sectoarele publice şi private. Omenirea a realizat astfel că o
mai bună organizare şi un înalt grad de specializare în toate
formele muncii a dus la o mai bună performanţă economică şi
socială. Astfel, mai ales după al doilea război mondial s-a in-
vestit foarte mult în cercetare, obţinându-se randamente maxi-
me în majoritatea domeniilor economice. Investindu-se în edu-
caţie, ştiinţă şi tehnică s-a obţinut de fapt o ergonomizare a tu-
turor sferelor de activitate, printre acestea aflându-se şi medici-
na generală şi medicina dentară. (8, 36, 41, 75) În ultimii 60 de
ani medicina dentară s-a dezvoltat foarte mult punându-se ac-
cent pe dotarea tehnică şi materială.
Dacă la început dotarea minimă obligatorie a unui cabinet
de medicină dentară presupunea existenţa unui unit dentar, fo-
toliu dentar, stetoscop, instrumetar static, dinamic, rotativ, as-
tăzi cabinetele moderne dispun de (4):
 fotolii ergonomice pentru pacient;
 scaune ergonomice atât pentru medic cât şi pentru asis-
tente;
 aparate moderne şi complexe pentru diagnostic şi tra-
tament folosite în cariologie, parodontologie, endo-
donţie, chirurgie, implantologie, protetică;
 instrumentar static divers şi complex, cu diferite tipuri
de mânere pentru a se evita oboseala musculară, apari-
ţia diferitelor tulburări musculo-scheletale la nivelul
membrelor superioare;
15
 materiale variate utilizate în cariologie, profilaxie, paro-

dontologie, protetică, endodoţie;
 laserele dentare descoperite în jurul anilor 1970 au largi
utilizări astăzi datorită numeroaselor avantaje;
 microscopul dentar, deşi, intrat recent în uzul terapeutic
dentar este utilizat intens în diferite specialităţi dentare
cum ar fi: endodonţia, chirurgia parodontală, etc.
Ştiinţele economice
Ştiinţele economice au fost printre primele care au pus ba-
zele ştiinţifice ale ergonomiei, deoarece, odată cu dezvoltarea
industrială s-a simţit nevoia unei mai bune organizări a muncii
pentru a se obţine profit maxim cu minimum de muncă şi in-
vestiţie. Astfel au apărut primele organigrame care au standar-
dizat munca crescându-i randamentul economic la maxim. (8,
36, 41, 75)
Alături de ştiinţele tehnice, ştiinţele economice au avut un
rol determinant în stabilirea relaţiilor de muncă, ajutând într-un
mod eficient dezvoltarea conceptului de ştiinţă a muncii, astfel
că dezvoltarea economică a atras după sine dezvoltarea tehno-
logică, iar aceasta la rândul ei a dus la îmbogăţirea ergonomiei
tuturor domeniilor de activitate.
DIRECŢII DE STUDIU ÎN ERGONOMIE

Economistul Anghelescu Virgil sintetizează direcţiile după
care poate fi abordată ergonomia, şi anume: (5)
 după scop (ea urmăreşte adaptarea muncii la om şi a
omului la munca sa);
 după stadiu sau faza de aplicare (ergonomia de con-
cepţie şi ergonomia de corecţie);
16
 după obiectivul preocupărilor (ergonomia producţiei

şi ergonomia produsului);
 după conţinutul preponderent al elementelor (ergo-
nomia activităţilor, ergonomia informaţională, bioergo-
nomia, topoergonomia).
Ergonomia activităţilor studiază munca din punct de vede-
re psihologic, antropologic şi al igienei.
Topoergonomia studiază componentele locului de muncă:
dimensionarea maşinilor, organele de comandă (antropometrie)
şi a locului de muncă propriu-zis, precum şi factorii de ambian-
ţă fizică.
Ergonomia informaţională se ocupă de amenajarea dispo-
zitivelor de comandă, aşezarea indicatoarelor şi organelor de
control.
Bioergonomia studiază comportamentul de la locul de
muncă, studiind oboseala în raport cu durata zilei de muncă,
repausul, orarul, munca în schimburi.
Tehnoergonomia studiază (din punct de vedere al tehnici-
lor de producţie):
 ergonomia lucrărilor manuale sau lucrărilor uşor me-
canizate;
 ergonomia muncii mecanizate;
 ergonomia muncii automatizate şi chiar robotizate.
Ergonomia cognitivă se preocupă de interacţiunea dintre
om şi tehnologie cu accente pe procesele cognitive ale înţelege-
rii raţionamentului şi folosirii cunoştinţelor.
Ergoacustica - îşi propune să stabilească posibilele cores-
pondenţe între tipul de zgomot şi activitatea desfăşurată.
Neuroergonomia - are ca scop studiul posibilităţilor de
proiectare a muncii pentru ca acesta să fie adaptată capacităţilor
17
neuronale ale organismului (se concentrează asupra manifestă-

rii creierului, fizicului, cognitivului, emoţionalului).
Nanoergonomia ca domeniu al viitorului apropiat îşi pro-
pune să abordeze probleme legate de interacţiunea omului cu
nanotehnologia, sau cu maşini şi dispozitive extrem de mici.
Ergonomia fizică/ clasică – studiază relaţia dintre operator
şi condiţiile fizice ale spaţiului de muncă.
Ergonomia ambientală/a mediului – studiază factorii me-
diului de muncă.
Ergonomia temporală/a timpului – studiază relaţia dintre
operator şi aspecte temporale, orare de muncă, schimb de mun-
că, regim de muncă.
În România ergonomia la locul de muncă este de cele mai
multe ori neglijată. Costurile implementării posturilor de lucru
ergonomice de către angajatori sunt destul de ridicate, iar marea
majoritate a angajaţilor nici măcar nu se gândesc la aşa ceva.
18
I.3. ERGONOMIA ÎN MEDICINA DENTARĂ
Cel care introduce ergonomia în medicina dentară a fost

Kilpatrick. Acesta abordează în 1964 în lucrarea sa ”Simplifi-
carea muncii în practica dentară” câteva principii de organizare
funcţională a muncii.
În 1968, Fritz Schon şi K Kimmel publică prima carte de
ergonomie dentară intitulată ”Ergonomia în cabinetul dentar”.
În 1970, în Romania, în revista ”Practica stomatologică”
prof. Ioan Gall menţionează primele noţiuni despre organiza-
rea ergonomică a spaţiului de lucru în cabinetul de medicină
dentară.
Ergonomia dentară, după părerea unor autori a apărut în
cadrul ergonomiei generale, fiind stimulată de diversificarea
instrumentarului şi a aparaturii precum şi de creşterea gradului
de complexitate a actului profesional (4, 72, 78).
În ultimii 60 de ani medicina dentară s-a dezvoltat
punându-se accent pe dotarea tehnică şi materială. Dezvoltarea
echipamentului, a aparaturii a urmărit în general creşterea con-
fortului medicului, asistentei şi a tehnicianului dentar, a pacien-
tului (prin proiectarea unor fotolii dentare mai ergonomice, cu
beneficii atât pentru medic cât şi pentru pacient) şi optimizarea
muncii prin eliminarea elementelor negative care ar conduce la
scăderea randamentului.
Noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii au un impact puternic
asupra omenirii, ducând-o spre progres, la simplificarea şi efi-
cientizarea muncii. Progresele sfârşitului secolului XX au con-
dus la modificarea substanţială în numeroase domenii ale vieţii
şi activităţii oamenilor.
19
Obiectivele ergonomiei în medicina dentară sunt:

 să conştientizeze rolul ergonomiei în practica stomato-
logică;
 să reducă durerea cauzată de muncă;
 să crească productivitatea;
 să îmbunătăţească starea sistemului musculo-scheletal;
 să crească calitatea vieţii.
Studiile efectuate arată că durerea locomotorie prezentată
de unii medici dentişti este generată de nerespectarea condiţii-
lor ergonomice.
Consecinţele unei ergonomii deficitare cu răsunet asupra
medicului, asistentei şi pacientului sunt :
 durere/disconfort la nivel musculo-articular;
 oboseală;
 entităţi patologice definite;
 erori tehnice, eficienţă scăzută;
 absenteism;
 pacient nemulţumit.
Activitatea medicului dentist este recunoscută pentru solici-
tarea excesivă a coloanei vertebrale şi a articulaţiilor periferice
şi, de asemenea, pentru procentul mare de suferinţe musculo-
scheletale axiale şi periferice pe care le înregistrează. Marea
majoritate a medicilor dentişti prezintă suferinţe musculo-
scheletale generate de o serie de factori de risc: poziţia statică
prelungită, mişcările repetitive şi lucrul într-un câmp de dimen-
siuni redus (cavitatea orală a pacientului). Asocierea factorilor
de risc cu nerespectarea principiilor ergonomice determină apa-
riţia la nivelul organismului a unor semne (scăderea amplitudi-
nii mişcării, deformare, scăderea forţei musculare, scăderea
forţei de prehensiune pentru instrumente) şi simptome (durere,
20
parestezii, furnicături, arsuri, crampe musculare, rigiditate) cu

efecte negative asupra calităţii vieţii profesionale şi cotidiene.
Direcţiile de studiu ale ergonomiei constau în:

1. analiza amplasării unui cabinet de medicină dentară;
2. conceperea design-ului unui cabinet;
3. cunoaşterea instrumentarului, a circuitului acestuia în
spaţiul destinat activităţii practice de medicină dentară, precum
şi a echipamentului dintr-un cabinet;
4. cunoaşterea poziţiei corecte de lucru a medicului, asis-
tentei şi pacientului;
5. identificarea şi cunoaşterea impactului negativ al neres-
pectării principiilor ergonomice asupra sănătăţii generale a or-
ganismului uman;
6. prevenirea bolilor profesionale.
21
Istoricul ergonomiei şi al cabinetului de medicină dentară
I.4. ISTORICUL ERGONOMIEI ŞI AL

CABINETULUI DE MEDICINĂ DENTARĂ
I.4.1. ISTORICUL ERGONOMIEI

Interesul pentru ergonomie, pentru simplificarea şi uşurarea
muncii, îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă şi preveni-
rea bolilor profesionale a constituit o preocupare din momentul
în care omul a început să muncească. (75, 104)
Primele scrieri pe papirus despre patologia profesională da-
tează încă din antichitate, (2500 ani Î.H.), iar patologia descrisă
era de tip lombalgic la muncitorii constructori ai piramidelor.
Hipocrate remarca, mai târziu, în anul 450 I.H., că astmul apa-
re mai frecvent în profesii cum ar fi prelucrarea metalelor.
(162)
Referitor la evoluţia de la empirism la ştiinţă, în domeniul
studiului muncii, sunt cunoscute câteva exemple; astfel, pentru
prima oară în istorie medicul francez Arnaud de Villeneuve
(1235-1313) a dedicat bolilor profesionale mai multe capitole
în tratatul său de igienă, subliniind rolul factorilor ambientali
(căldură, umiditate, pulberi toxice) în apariţia bolilor profesio-
nale. (162)
Mai apoi, la sfârşitul secolului XVI – începutul secolului
XVII, Galileo Galilei (1546-1642) compară fenomenele fizice
legate de gravitaţie cu semnele de oboseală musculară, iar
Sanctorius (1561-1636) notează parametrii detectabili la om în
procesul muncii sau în repaus (greutate, volumul transpiraţiei,
frecvenţa pulsului). (162)
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea celebrul chirurg
britanic Percivall Pott (1713- 1788) incriminează pentru prima
22
dată substanţele chimice utilizate în industrie drept factorii

etiologici principali ai apariţiei astmului şi cancerului pulmo-
nar, trăgând un semnal de alarmă asupra necesităţii protejării
oamenilor din mediile toxice. (162)
Prima dată în anul 1857 a fost folosit termenul de ergono-
mie de către biologul polonez Wojciech Zostryebowski în
studiul său ”Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă a muncii”.
Aşadar, la jumătatea secolului al XIX-lea se conturează deja
ideea de ergonomie ca ştiinţă a muncii. (4, 75, 79)
Ergonomia contemporană este legată de anul 1949, când la
Oxford, profesorul englez K.F.H. MURREL defineşte pentru
prima dată această ştiinţă multidisciplinară ca fiind ERGO-
NOMIA. (75, 100)
În anul 1950, tot la Oxford, are loc prima reuniune a socie-
tăţii ”Ergonomics Research Society” care defineşte şi certifică
ştiinţa ca de sine stătătoare subliniind obiectivul principal care
este relaţia OM-MUNCĂ.
În anul 1957 apare prima revistă de ergonomie, acest lu-
cru arătând interesul pentru mediatizarea rezultatelor cercetări-
lor din domeniu.
În anul 1961 are loc Primul congres internaţional de er-
gonomie la Stockholm (Suedia) a cărui tematică a avut în aten-
ţie probleme fundamentale de fiziologie, igienă, psihologie şi
de organizare a muncii.
În aceeaşi perioadă în SUA şi Japonia, se dezvoltă concep-
tul ”human factors” în relaţia OM-MAŞINĂ-MEDIU.
În 1967 la Praga s-au definit principalii factori ce au rol ho-
tărâtor în dezvoltarea şi evoluţia ergonomiei ca ştiinţă a mun-
cii: progresul tehnic şi tehnologic, evoluţia concepţiei omului
despre muncă, evoluţia ştiinţelor tehnice, umane, economice şi
sociale.
23
În dezvoltarea ergonomiei moderne distingem trei etape

importante (75):
 I etapă ( 1949-1961) - de delimitare, clasificare şi sta-
tuare a domeniului de cuprindere.
 II etapă (1961-1975) - de dezvoltare rapidă marcată de
congrese, conferinţe, simpozioane, de răspândire a cu-
noştinţelor.
 III (1975-în prezent) - de pătrundere a cunoştinţelor
ergonomiei în toate domeniile de activitate.
Pe plan mondial există două tendinţe în ergonomie:
 şcoala anglo-saxonă axată pe factorul tehnologic;
 şcoala latină axată pe factorul psiho-biologic.
I.4.2. ISTORICUL CABINETULUI DE MEDICINĂ DENTARĂ

Medicina dentară a fost practicată într-o formă mai puţin
sau mai mult dezvoltată încă de la începuturile omenirii. O
lungă perioadă empiricul a fost regula în tratarea afecţiunilor
dentare; odată cu creşterea tehnologică s-au diversificat tehnici-
le şi metodele de lucru în medii mai mult sau mai puţin organi-
zate, ajungându-se în final la cabinete de medicină dentară
concepute şi amenajate după standarde performante (18, 24,
63, 165, 166, 167, 171).
Voi prezenta în continuare principalele etape istorice şi
modalităţile de organizare şi de practică în domeniul medicinei
dentare, subliinind faptul că dezvoltarea culturală şi socio-
economică a omenirii a influenţat şi conceptul de cabinet de
medicină dentară.
În perioada preistorică practica medicală era de tip ani-
mist, boala având drept cauză un demon. În consecinţă, trata-
mentul era constituit din elemente magice (amulete, talismane,
tatuaje, măşti), religioase şi de vindecare cu suport empiric. Era
24
realizat de obicei în peşteri de către vindecătorii triburilor res-

pective care reuşeau să elimine demonii cu ajutorul unui dans
ritual, iar pentru ameliorarea simptomelor foloseau extracte din
plante cu efect analgezic şi tranchilizant (în special substanţe
de tipul opioidelor).
În antichitate (5000 î.e.n.- 400 e.n.) informaţiile privind
practicarea medicinei le avem din papirusuri.
În Egiptul antic medicina nu mai era realizată de vrăjitori
sau vraci, ci de medicii laici care practicau medicina într-o
formă rudimentară. Medicamentele folosite erau de origine na-
turală (miere, ulei, ceapă, usturoi) sau minerală (săruri de
plumb, sau usturoi).
Primul stomatolog cunoscut a fost Hesi-Re, din Egipt în ju-
rul anului 3000 Î.H.
Grecia antică participă la construcţia medicinei dentare
prin dezvoltarea laturei medicale:
 Aesculapius (1200 Î.H) menţiona necesitatea igieniză-
rii periodice a dinţilor şi extracţia lor în unele cazuri.
 Hipocrate (460-377 Î.H) considerat ”părintele medici-
nei” este celebru prin scrierile lăsate ”Corpus hippocraticum”,
în care vorbeşte despre anatomia omului, despre tratamentul şi
etica medicală. Dedică 32 de pagini şi medicinei dentare –
menţionând tehnica de reducere a mandibulei fracturate, pre-
cum şi tratamentul unei mandibule dislocate.
 Aristotel (384 Î.H) alocă şi el în scrierile sale un capi-
tol întreg acestei discipline: descrie cleştele pentru extracţie, şi
indică eliminarea dulciurilor implicate în apariţia cariilor.
În Evul Mediu (500 –1500 e.n.) stomatologia nu a fost o
profesie în sine, tehnicile speciale fiind practicate de călugări,
bărbieri sau medici generalişti. Practicile se desfăşurau în aer
liber, în pieţe, poziţia adoptată de ”medici” fiind în ortostatism
25
în spatele pacientului, iar poziţia pacientului era în picioare sau

în genunchi sprijinit de piciorul medicului.
Renaşterea, parte a istoriei cuprinsă între secolele al XIV-
lea – XVII-lea, este cunoscută sub numele de secolul lumini-
lor.
Figura cea mai proeminentă în chirurgie în secolul al XIV-
lea a fost Guy de Chaulaic, a cărui ”Chirurgia Magna” a consti-
tuit un punct de referinţă în evo-
luţia medicinei. Se inventează o
serie de instrumente utile chirur-
giei generale şi dentare. Este
menţionat şi Dental Pelicanul,
instrumentul care stă la baza cleş-
tilor de astăzi pentru extracţiile
Fig. nr. 1. Dental Pelican dentare. (Fig. nr. 1). De-a lungul
a 4 secole, Dental Pelican a sufe-
rit numeroase transformări până să lase loc cheii dentare, care
la rândul ei a fost perfecţionată. (63, 169)
Dacă din antichitate şi întreg Ev Mediu stomatologia era
considerată ca o parte neesenţială a medicinii, nefiind practica-
tă de medici, secolul XVIII aduce o revoluţie în domeniu,
aceasta devenind o disciplină ştiinţifică.
Începând cu secolul al XVIII –lea se pun bazele medicinei
dentare moderne.
Franţa este prima ţară care recunoaşte în mod oficial dentiş-
tii. Pierre Fauchard a fost unul dintre cei mai importanţi me-
dici francezi fiind considerat şi „părintele medicinei dentare
moderne”; scrie primul lui tratat de stomatologie „Chirurgul
dentist- tratat asupra dinţilor ” în care dezvoltă mai multe idei
noi şi originale (4, 166, 167, 169).
26
Fauchard este primul care îşi

aşează pacienţii pe un scaun stoma-
tologic şi nu pe pardoseală aşa cum
erau aşezaţi bolnavii de până
atunci. El concepe un scaun la care
ataşează o tetieră (ce imobilizează
capul pacientului) şi o măsuţă de
lucru, la unul din cotierele scaunu-
lui (163). Fig. nr. 2. Scaun conce-
Un scaun asemănător este reali- put de Josiah Flagg.
zat de Josiah Flagg. (Fig. nr. 2). El
mai concepe şi cinci instrumente
pentru extracţia dinţilor, freza den-
tară, inventează metode de obturare
a carilor dentare şi a canalelor radi-
culare.
În 1790 Jon Greenwood a con-
struit primul motor dentar, având
drept model roata de tors, şi tot
atunci a fost inventat primul scaun
stomatologic, dintr-un scaun Wind-
sor din lemn căruia i s-a adăugat o Fig. nr. 3. Unit dentar
tetieră (Fig. nr. 3). conceput de Greenwood
Secolul al XIX-lea (1800-1900)

În 1840, Chapin Harris şi Horace Hayden au pus bazele
primei şcoli dedicate exclusiv stomatologiei, Colegiul de Chi-
rurgie Dentară din Baltimore, Maryland. (4, 166, 167)
Dacă până în anul 1844 extracţiile dentare erau foarte dure-
roase deoarece erau realizate pe pacienţi ”anesteziaţi” doar cu
alcool sau cu preparate din mătrăgună şi opiu, din acel moment
27
Horace Wells, un stomatolog american, a fost primul care a

folosit o substanţă gazoasă pentru a-şi anestezia pacienţii şi a
realizat primele extracţii dentare nedureroase. (Fig. nr. 4)
Practic, din acel
moment a început dez-
voltarea medicinei den-
tare. Au apărut primele
cabinete având ca piesă
centrală scaunul, alături
fiind plasată măsuţa de
lucru şi mobilierul peri-
Fig. nr. 4. Horace Wells, 1844 feric. (Fig. nr. 5)
Fig. nr. 5 Cabinet dentar, 1900
Cu secolul al XX-lea începe să se acorde mai multă impor-

tanţă factorului uman şi mediului ambiental. În această perioa-
dă apare de fapt conceptul de ergonomie în medicina dentară,
ceea ce presupune dezvoltarea specialităţii pe cele trei axe
28
principale ale sistemului ergonomic. Dacă la începutul secolu-

lui al XX-lea accentul era pus pe dezvoltarea tehnologică,
diversificându-se gama instrumentelor şi aparatelor de uz sto-
matologic, sfârşitul secolului aduce o preocupare intensă pentru
factorul uman, reprezentat de medicul dentist şi echipa sa, dar
mai ales o aplecare către ambient reprezentat de microclimatul
cabinetului de medicină dentară.
Astăzi, cabinetele dentare au devenit structuri adecvate
scopului cu un design modern. (Fig. nr. 6)
Fig. nr. 6. Cabinet dentar, 2010
Cu siguranţă, complexul arhitectonic este bazat pe principi-

ile ergonomice moderne ce permit medicului dentist să-şi prac-
tice profesia în cele mai bune condiţii, astfel încât confortul şi
armonia să se reflecte în eficienţă şi randament maxim.
Istoria unitului dentar

Unitul dentar nu a apărut de la început sub forma cunoscută
astăzi ci a evoluat şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului.
Reamintim în primul rând contribuţia chirurgului francez
29
Pierre Fauchard, care a fost primul ce îşi aşează pacienţii pe

scaun.
Primul scaun dentar apărut în 1790, scaunul Windsor din
lemn cu tetieră, este considerat primul model de unit dentar. De
atunci design-ul şi complexitatea uniturilor dentare au suferit
numeroase transformări. (96, 165, 167)
În 1859, Owen a prezentat
în faţa Societăţii de odontolo-
gie din Londra un nou concept
de fotoliu operator adaptabil.
Pentru înlăturarea inconveni-
entelor modelelor anterioare
dotate cu mecanisme de clătire
situate sub nivelul şezutului
care nu permiteau reglarea su-
ficientă a înălţimii scaunului,
el realizează un mecanism de
Fig. nr. 7. Fotoliu dOwen,
clătire situat la nivelul cotierei.
1859
(Fig. nr. 7) (96, 167)
Pentru confortul pacientu-
lui, Pfeffermann a propus un
nou model ce are un piedestal
cu şase picioare, dintre care
un suport de relaxare a paci-
entului, iar altul pentru rela-
xarea genunchiului medicu-
lui. Spătarul nu conţine tetieră
individualizată iar scuipătoa-
rea fixată la nivelul cotierei
este mobilă în plan orizontal. Fig. nr. 8. Fotoliul Pfeffermann,
(Fig. nr. 8) (24, 167) 1862
30
În 1867, Snowdwen şi Cowman realizează un unit dentar ce

aduce în plus două idei originale: baza sa cu patru picioare per-
mite uneori bascularea ante-
ro-posterioară şi rotarea în
ax a fotoliului faţă de bază;
o coloană solidarizată în
partea stângă a fotoliului de
care este ataşată o scuipă-
toare (ce comunică cu un
rezervor situat la baza co-
loanei) şi un braţ secund, de
care este ataşată măsuţa
port-instrumente. (Fig. nr. Fig. nr. 9. Fotoliu Snowdwen şi
9) (24, 167) Cowman, 1867
Menţionăm şi faptul că din anul 1860, scuipătoarea se pre-
zenta sub două aspecte: (167)
1. scuipătoarea era separată, nefixată la
fotoliul dentar (Fig. nr. 10)
2. scuipătoarea era fixată de scaunul paci-
entului (Fig. nr. 11)
Fig. nr. 10.

Scuipătoare
separată Fig. nr. 11. Scuipătoare
fixată
Măsuţa cu instrumente, de asemenea, se prezenta sub 2
forme: fixată la fotoliu şi separată (fixată de perete) – (Fig nr.
12 a,b)
31
Fig. nr. 12. a, Măsuţă cu Fig. nr. 12. b, Măsuţă cu

instrumente fixată de perete instrumente fixată la nivelul
fotoliului
O nouă schimbare în
design-ul unitului dentar
apare în anul 1888, când
acesta nu mai era susţinut
de cele 4 suporturi, ci de o
bază sub formă de disc
(Fig. nr. 13) şi când se in-
troduce presiunea hidrauli-
că pentru mecanismul de
ridicare şi coborâre.
În 1965, firma producă-
toare KAVO realizează pri-
mul model ce permite aşe-
zarea şi tratarea pacientului
Fig. nr. 13. Stuck Dental Chair în decubit dorsal. (Fig. nr.
1888 14)
32
Fig. nr. 14. Pacient în decubit dorsal
Astăzi, unitul dentar este un aparat dotat cu un echipament

tehnic complex ce asigură buna desfăşurare a tratamentului
stomatologic. Este fabricat din materiale ce permit o bună igie-
nizare şi o curăţare uşoară şi sunt comercializate într-o gamă
coloristică largă. (Fig. nr. 15)
Fig. nr. 15. Unit dentar modern
33

34
CAPITOLUL II
II.1. ASPECTE ANATOMICE ŞI FIZIO-

PATOLOGICE ALE SISTEMULUI LOCO-MOTOR,
ANALIZATORULUI VIZUAL ŞI AUDITIV IMPLI-
CATE ÎN ERGONOMIA MEDICINEI DENTARE
CARACTERISTICILE ŞI VARIABILELE FACTORULUI UMAN

Factorul uman este un sistem complex psiho-motor-
senzorial care este în continuă adaptare, cu parametri variabili
şi heterogeni, supus influenţelor mediului extern şi care trebuie
să răspundă omogen în timpul diverselor activităţi din cadrul
medicinei dentare.
Caracteristicile subsistemului om sunt (61, 118):
 deschis;
 adaptabil;
 complex;
 cu o structură dinamică;
 biologic;
 senzorial;
 supus unor condiţii concrete de variabilitate.
Variabilele subsistemului om sunt: (61, 118)
a) antropologice;
b) antropometrice;
c) psihologice;
d) personalitatea umană;
e) pregătirea profesională;
35
Aspecte anatomice şi fizio-patologice
a) Variabilele antropologice
Sunt reprezentate de un sistem de indicatori calitativi şi
cantitativi care dau limitele de variaţie morfologiei şi constan-
telor funcţionale ale sistemului biologic uman considerat ca un
întreg (înălţime, greutate, capacitate vitală, capacitatea inimii,
activitatea scoarţei cerebrale).
b) Variabilele antropometrice (antropologice – somato-
metrice)
Antropometria este ştiinţa studiului corpului omenesc şi a
evoluţiei sale dimensionale. Este reprezentată de un sistem de
indicatori cantitativi, dimensionali (înălţime, perimetru toracic
în repaus, lungimea braţului, lungimea, lăţimea şi forţa mâinii).
(45, 75, 140)
Variabilele antropometrice sunt utilizate în ergonomie pen-
tru proiectarea echipamentului, organizarea spaţiului de muncă,
poziţionarea dispozitivelor de comandă, şi a echipamentului
individual de protecţie.
Studiile ergonomice iau în considerare următorii factori de
variabilitate ai dimensiunilor corpului omenesc:
 factori ereditari (interni, proprii fiecărui factor uman):
vârstă, sexul, rasa, etnia
 factori dobândiţi (externi): profesia, alimentaţia, starea
de sănătate, postura în timpul lucrului, îmbrăcămintea.
În proiectarea ergonomică a unui loc de muncă sunt necesa-
re dimensiunile globale şi parţiale ale corpului omenesc, pentru
cele două poziţii de lucru -ortostatică şi aşezat.
Dimensiunile globale ale corpului uman sunt reprezentate
de o serie de factori: (45)
 Factori statici
o înălţimea totală (statura);
o greutatea;
36
o distanţa de la faţa posterioară a coapsei până la ge-

nunchi, în poziţie aşezat;
o distanţa de la faţa posterioară a coapsei la talpa pi-
ciorului, în poziţie aşezat;
o înălţimea în poziţie aşezat;
o distanţa genunchi – sol în ambele poziţii de lucru;
o distanţa ochi –sol în ambele poziţii de lucru;
o distanţa cot-cot pentru aprecierea înălţimii fotoliu-
lui;
o lăţimea umerilor;
o distanţa umăr-cot;
o distanţa cot - scaun.
 Factori dinamici:
o Alonja braţului (pentru plasarea instrumentarului)
o Alonja piciorului (pentru acţionarea pedalei apara-
tului)
Dimensiunile parţiale se referă la diferite componente ale
organismului uman cum ar fi: dimensiunile capului, corpului,
mâinii, piciorului.
În organizarea unui cabinet de medicină dentară interferen-
ţa celor două ştiinţe (antropometria şi ergonomia) acţionează
astfel:
 încă din faza de proiectare a unui cabinet, operatorul
uman va fi luat în considerare prin dimensiunile sale şi
poziţia sa;
 operatorul uman (medicul, asistenta, tehnicianul
dentar) trebuie imaginat funcţional ceea ce va conduce
la crearea unei relaţii antropomentrice juste în cadrul
sistemului om-maşină;
 studiile ergonomice trebuie să ţină seama de factorii de
37
variabilitate (interni şi externi) ai dimensiunilor umane;

 intervine în proiectarea echipamentului (unitul dentar)
şi a mobilierului (măsuţe, dulapuri, scaune) luând în
considerare dimensiuni strict standardizate.
c) Variabilele psihologice
Dintre variabilele psihologice fac parte calităţile intelectua-
le (memorie, gândire, imaginaţie), atenţia, spiritul de observa-
ţie, procesele afective (panică, impulsivitate), procesele voliţi-
onale (promptitudine şi hotărâre în luarea şi executarea decizii-
lor), interesele şi motivaţia pentru muncă.
În cadrul profilului psihologic, un rol deosebit îl au
procesele voliţionale care asigură recepţionarea in-
formaţiei (detectare, discriminare, identificare, interpre-
tare semnale sau mesaje), prelucrarea informaţiilor
(decodificare mesaje, clasificare, selecţionare, corelare),
luarea deciziei privind deservirea locului de muncă.
d) Personalitatea umană
Personalitatea umană este formată din mai multe compo-
nente printre care aptitudinile, temperamentul, caracterul prac-
ticianului, ce permit acestuia diverse grade de adaptare la cerin-
ţele profesionale.
e) Pregătirea profesională
Pregătirea profesională este pentru medicul dentist şi echi-
pa sa un proces de durată ce se obţine prin instruire şi educaţie
continuă, ceea ce oferă conotaţii speciale factorului uman pen-
tru realizarea profesiei.
38
A) SISTEMUL LOCOMOTOR
ASPECTE ANATOMICE
Corpul uman este un tot unitar morfologic şi funcţional în
strânsă corelaţie cu mediul înconjurător.
Din punct de vedere structural, corpul uman prezintă ca re-
giuni importante:
 capul;
 gâtul;
 trunchiul;
 membrele superioare;
 membrele inferioare.
SISTEMUL LOCOMOTOR are ca principale funcţii sus-

ţinerea şi mobilizarea corpului uman. El este alcătuit din:
A.1. sistemul osos
A.2. sistemul articular
A.3. sistemul muscular
A1. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos cuprinde totalitatea oaselor din corpul uman.
Oasele sunt organe dure şi rezistente la forţele de presiune,
tracţiune şi torsiune la care sunt supuse, constituind împreună
cu articulaţiile scheletul corpului. Oasele sunt alcătuite din sub-
stanţă osoasă, măduvă osoasă, vase şi nervi. Mărimea şi forma
oaselor este determinată de poziţia şi rolul îndeplinit (cel mai
mare os femurul - poate avea în jur de 50 cm, cel mai mic os
scăriţa - are aproximativ 2,6 mm). Sistemul osos este format
din oase lungi, scurte şi plate (206 oase), unite între ele prin
39
articulaţii realizându-se astfel, scheletul capului, trunchiului şi

membrelor.
- Scheletul capului . Craniul

Craniul prezintă un etaj superior (neurocraniul – ce adăpos-
teşte encefalul) şi altul inferior (viscerocraniul ce alcătuieşte
sistemul stomatognat).
- Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală,
coaste, stern, bazin şi articulaţiile dintre ele.
COLOANA VERTEBRALĂ
Coloana vertebrală are funcţii ce se exprimă atât în repaus
(axarea şi susţinerea trunchiului), cât şi în di-
namică (permiţându-se trei direcţii de mişca-
re). (Fig. nr. 16)
Coloana vertebrală, scheletul axial al trun-
chiului, este aşezată pe peretele posterior, pe
linia mediană. Este alcătuită din 33-34 verte-
bre dispuse metameric - una deasupra alteia;
după regiunile cărora le aparţin se împart în
vertebre cervicale (7), toracale (12), lombare
(5), sacrale (5) şi coccigiene (4-5).
Vertebrele din fiecare regiune au caractere
morfo-funcţionale speciale legate de îndeplini-
rea funcţiilor statice şi dinamice. (31)
Regiunea cervicală este importantă prin
Fig. nr. 16. faptul că susţine capul şi are cea mai mare
mobilitate comparativ cu celelalte regiuni; are
Coloana
rol şi în orientarea şi păstrarea echilibrului.
vertebrală
Primele două vertebre cervicale, atlas şi axis,
sunt cele care influenţează mobilitatea în segmentul superior;
40
segmentul inferior (C3-C7) permie mişcări de rotaţie, flexie-

extensie, lateralitate de amplitudine mare.
Regiunea toracică are mobilitate mai mică comparativ cu
regiunile cervicală şi lombară, coloana susţine toracele şi se
contractă izometric la mişcările capului şi bazinului.
Regiunea lombară este cea mai solicitată din punctul de
vedere al forţelor de presiune care se exercită la acest nivel, iar
vertebrele lombare au corpul mult mai voluminos (mai înalte şi
cu diametrul mai mare) pentru a face faţă presiunilor ce li se
adresează.
Sub raportul structurii generale o vertebră este formată
din:
 corpul vertebral (regiunea anterioară) este partea cea
mai voluminoasă care asigură solidaritate şi rezistenţă
şi care are suprafeţele acoperite cu un cartilaj hialin cu
o grosime de 4,5 mm;
 arcul vertebral (regiunea posterioară) este alcătuit din
pediculii şi lamelele arcului vertebral, apofizele trans-
verse, apofiza spinoasă, apofizele articulare.
Legătura între corpul vertebral şi arcul vertebral este rea-
lizată de pediculii vertebrali. (Fig. nr. 17)
Prin suprapunerea vertebrelor se formează un canal (canalul
rahidian) în care
se găseşte măduva
spinării. Forma şi
dimensiunile lui
variază cu regiu-
nea pe care o de-
limitează. Raportul
canal osos-conţinut Fig. nr. 17. Structura anatomică a
moale are impor- vertebrelor
41
tanţă în apariţia unor manifestări patologice. Intre măduvă şi pereţii

canalului rămâne un spaţiu lateral (recesus) care permite reducerea
diametrului anteroposterior fără compresiunea măduvei.
Biomecanica coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este un ansamblu mobil ce se poate
adapta unor poziţii extrem de variate şi solicitante; totodată are
calitatea de a asigura protecţie elementelor vasculo-nervoase pe
care le conţine. (31, 67)
Coloana vertebrală poate fi considerată o structură piramida-
lă constituită din trei coloane: una anterioară, formată din corpu-
rile vertebrelor şi discurile intervertebrale (suportă solicitările
cele mai mari) şi 2 coloane posterioare reprezentate de articulaţi-
ile interapofizare. Aşadar, coloana acţionează ca un tripod, 60%
din presiunile de încărcare le preia pilonul anterior disco-somatic
iar restul (40%) cele 2 coloane ale articulaţiilor interapofizare.
Biomecanica coloanei vertebrale se desfăşoară în două ipo-
staze total diferite şi anume în forma statică şi în forma mobilă.
Statica vertebrală
Stabilitatea pasivă este asigurată de: corpul vertebral, discul
intervertebral, articulaţiile interapofizare şi sistemul ligamentar.
Stabilitatea activă este realizată de muşchii spinali posteri-
ori şi abdominali.
Presiunile exercitate pe disc variază cu poziţiile coloanei
vertebrale. (67) Nechemson a stabilit următoarea încărcare a
discului în funcţie de poziţia coloanei :
 decubit dorsal sau ventral –50%;
 decubit lateral –75%;
 ortostatism –100%;
 poziţie şezândă –140%;
 anteflexie –170%.
42
Mobilitatea vertebrală
Coloana vertebrală se angajează pe 3 axe de mişcăre: trans-
versală (flexie-extensie), verticală (rotaţie) şi sagitală (lateralitate).
Mişcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt
mişcări complexe, în care intervin mai multe segmente verte-
brale. Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa ligamentelor,
forma articulaţiilor intervertebrale şi de gradul de compresibili-
tate a ţesutului fibrocartilaginos din care este alcătuit discul.
Numeroase studii de biomecanică au încercat să stabilească
valoarea fiecărui element în repaus şi în activitate. (31, 67)
Deplasările intervertebrale se realizează cu ajutorul nucleu-
lui pulpos, ce trebuie să aibă consistenţa, forma şi localizarea
normală, în caz contrar apărând probleme de dinamică. Dacă
nucleul pulpos trebuie considerat rulmentul pe care se execută
mişcările coloanei vertebrale, inelul fibros rămâne elementul de
rezistenţă. Nucleul pulpos are rolul de a egaliza pe toată supra-
faţa discului presiunile recepţionate, evitându-se doar solicita-
rea unor zone. El rămâne, de asemenea, piesa de bază în meca-
nismul de absorbţie a şocului de către disc.
Lipsa activităţii fizice, poziţiile vicioase din timpul lucru-
lui, diferitele afecţiuni au efecte nefavorabile asupra structuri-
lor coloanei vertebrale.
- Scheletul membrelor superioare
Scheletul membrelor superioare este alcătuit din:
 oasele centurii scapulare:
a) clavicula
b) scapula
 oasele extremităţii libere a membrelor superioare sunt:
a) humerus (scheletul braţului)
b) radius şi ulna (formează scheletul antebraţului)
c) oasele carpiene, metacarpiene, falange (scheletul
pumnului şi mâinii)
43
- Scheletul membrelor inferioare

Scheletul membrelor inferioare este alcătuit din:
 oasele centurii pelvine (cele 2 oase coxale);
 oasele extremităţii libere a membrelor inferioare:
a) femurul (scheletul coapsei)
b) tibia şi fibula (scheletul gambei)
c) oasele tarsiene, metatarsiene, falangele (scheletul
piciorului).
A.2. SISTEMUL ARTICULAR

Articulaţiile (după Testut) sunt structuri anatomice prin ca-
re două sau mai multe extremităţi osoase sunt unite printr-o
capsulă articulară (138). Capsula la exterior este întărită de li-
gamente iar la interior este căptuşită de sinovială. Unirea dintre
două sau mai multe oase realizată prin intermediul unui aparat
fibros (capsulă) şi ligamentar formează o articulaţie.
Foma şi structura articulaţiilor sunt adaptate funcţiei pe ca-
re o îndeplinesc, şi anume, aceea de a participa la realizarea
mişcărilor şi totodată de a rezista, la presiuni şi tracţiuni.
Clasificarea articulaţiilor se face după mai multe criterii:
a) după gradul de mobilitate:
 articulaţii fixe (sinartroze);
 articulaţii semimobile (amfiartroze);
 articulaţii mobile (diartroze).
b) după gradul de libertate a mişcărilor diartrozele pot
fi:
 Articulaţii cu un singur grad de libertate (uniaxiale).
Articulaţiile din acest grup au un singur grad de libertate,
iar acesta poate avea o direcţie transversală, verticală sau oblică
în funcţie de forma suprafeţelor articulare. Mişcările în aceste
articulaţii pot fi de flexie-extensie sau de rotaţie medială sau
laterală.
44
 Articulaţii cu două grade de libertate (biaxiale).

 Articulaţii cu trei grade de libertate (triaxiale).
c) după gradul de mobilitate şi forma suprafeţelor arti-
culare diartrozele pot fi (Fig. nr. 18):
 articulaţii sferice - umăr şi şold;
 articulaţii de tip "balama" - degete, genunchi şi coate;
 articulaţii de tip "pivot" – articulaţia axis-atlas;
 articulaţii elipsiodale - articulaţiile mâinii.
Fig. nr. 18. Tipuri de articulaţii
45
La nivelul sistemelor articulare se pot realiza următoarele

tipuri de mişcări :
 flexia (mişcarea prin care 2 segmente articulare se
apropie unul de altul);
 extensia (opusă flexiei, cele 2 segmente se depărtează
unul de altul);
 adducţia (membrele sau segmentele se apropie de
corp-planul mediosagital);
 abducţia (opusă adducţiei, constă în îndepărtarea de
corp a segmentelor);
 circumducţia (mişcarea care totalizează pe cele de mai
sus şi le asociază cu rotaţia);
 rotaţiile laterală şi medială (se fac în jurul unui ax
vertical, rotând în afară sau înăuntru un segment,
membrele sau trunchiul);
 pronaţia (mişcarea de rotaţie prin care policele se ro-
teşte medial);
 supinaţia (mişcarea opusă pronaţiei).
Articulaţiile coloanei vertebrale

Sunt în număr de trei pe fiecare nivel: una anterioară ce
poartă numele de disc intervertebral şi 2 posterioare ce unesc
arcurile posterioare ale vertebrelor şi poartă numele de articula-
ţii interapofizare posterioare sau zigomatice. (31)
Articulaţiile interapofizare posterioare sunt diartrodii cu rol
în mişcarea de flexie, extensie, lateralitate şi rotaţie. Mişcarea
ce se produce între două vertebre este de amplitudine redusă,
dar prin însumarea tuturor mişcărilor posibile se realizează
mişcările ample ale coloanei vertebrale.
Vertebrele sunt legate între ele prin două tipuri de articulaţii:
 articulaţia disco-vertebrală;
 articulaţiile inter-apofizare.
46
Între două vertebre se află discul intervertebral. Discurile

sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase de forma unei lentile bi-
concave. El prezintă la interior ”nucleul pulpos” (substanţă ge-
latinoasă cu rol în absorbţia şocurilor) iar la exterior un ”inel
fibros” (alcătuit din mai multe lamele fibroase) cu rol de rezis-
tenţă. (Fig. nr. 19 a,b)
Fig. nr. 19. a,b Structura discurilor intervertebrale
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu (31):

 de amortizare a şocurilor;
 de menţinere a curburilor coloanei;
 favorizează (prin elasticitatea lor) revenirea la starea de
echilibru după terminarea mişcării;
 ghidează şi limitează împreună cu ligamentele şi arti-
culaţiile interapofizare mişcările coloanei.
Toate aceste structuri vertebrale sunt învelite şi consolidate
de ligamente şi muşchi paravertebrali.
47
Articulaţia cranio-vertebrală
Se menţionează aspectul special al vertebrelor cervicale C1
şi C2 la nivelul cărora arcul anterior al atlasului se articulează
cu apofiza odontoidă a axisului. Legătura capului cu coloana
vertebrală se realizează prin 2 articulaţii: una atlanto-occipitală
(între condilii occipitali şi atlas) şi alta atlanto-axoidiană (între
atlas şi axis).
În articulaţia atlanto-occipitală mişcările sunt reprezentate
în principal de flexie (aproximativ 20) şi extensie (30) şi de
lateralitate (1-14). În acest segment nu există mişcare de rota-
ţie.
În articulaţiile de la C3 - C7 apar mişcări de flexie-
extensie, înclinare laterală şi rotaţie.
A.3. SISTEMUL MUSCULAR

Totalitatea muşchilor şi formaţiunilor contractile din diver-
se organe ale corpului uman constituie sistemul muscular. (Fig.
nr. 20)
MUŞCHII corpului uman se grupează în trei clase: (138)
 muşchii scheletici (muşchii striaţi), care se fixează pe
schelet, sunt responsabili de orice mişcare;
 muşchii netezi, sunt responsabili de realizarea mişcări-
lor involuntare ale organelor interne;
 muşchiul cardiac.
Mişcările prin care muşchii scheletici le efectuează în jurul
axelor articulare sunt:
 flexia;
 extensia;
 abducţia;
 adducţia;
 rotaţia internă;
 rotaţia externă.
48
Principalele grupe de muşchi scheletici sunt: muşchii capu-

lui, muşchii gâtului, muşchii trunchiului, muşchii membrelor
superioare, muşchii membrelor inferioare.
Muşchii capului:
 muşchii mimicii (cutanaţi), frontali şi occipitali;
 muşchii din jurul orificiilor nazale şi bucale, constric-
tori şi dilatatori;
 muşchii masticatori.
Muşchii gâtului şi cefei:
 sterno-cleido-mastoidieni;
 hioidieni;
 scaleni;
 muşchiul drept anterior al capului;
 muşchiul micul drept anterior al capului;
 lungul gâtului;
 pielosul gâtului;
 muşchiul splenius al gâtului şi al capului;
 fasciculul superior al muşchiului trapez.
Muşchii trunchiului:
o Muşchii coloanei vertebrale: muşchii paravertebrali,
muşchii rahidieni. Stabilitatea intrinsecă a coloanei ver-
tebrale este realizată de vertebre, discuri, ligamente, iar
cea extrinsecă de muşchi (flexori, extensori, flexori la-
terali, rotatori de aceeaşi parte cu contracţia şi de partea
opusă). Muşchii şi ligamentele formează un adevărat
sistem de ”haubanage” coloanei vertebrale. Muşchii ra-
hidieni asigură statica, stabilitatea, flexibilitatea şi di-
namica vertebrală. Mişcările coloanei vertebrale sunt
produse de un mare număr de muşchi, care se inseră fie
pe coloană, fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi
ai gâtului şi abdominalii.
49
Fig. nr. 20. Muşchii corpului uman
o Muşchii posteriori ai trunchiului: muşchiul trapez,

muşchiul marele dorsal, romboidul, unghiularul, micul
dinţat postero-superior, micul dinţat postero-inferior,
50
muşchii cefei, muşchii spinali, se găsesc în şanţurile

vertebrale formate din apofizele spinoase şi coaste (m.
sacrospinali, paravertebrali) şi sunt în numar de trei:
ilio-costalul, lungul dorsal şi spino-transversalul, m.
intertransversali şi muşchii interspinoşi.
o Muşchii abdominali: marele drept al abdomenului,
marele oblic al abdomenului, micul oblic al abdomenu-
lui, transversul abdomenului, muşchii lombo-iliaci.
Muşchii membrelor superioare:
 muşchii umărului (deltoid);
 muşchii braţului (biceps şi triceps);
 muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebra-
ţului, flexori şi extensori ai degetelor);
 muşchii mâinii.
Muşchii membrelor inferioare:
 muşchii fesieri;
 muşchii coapsei (croitor, cvadriceps, femural, adductori
ai coapsei);
 muşchii gambei (gastrocnemian, pronatori şi suspinatori
ai piciorului, flexori şi extensori) ;
muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi plantari).
ASPECTE FIZIO-PATOLOGICE ALE SISTEMULUI LOCO-

MOTOR
Activitatea medicilor dentişti este extrem de solicitantă
pentru sistemul musculo-scheletal, prin ortostatismul prelungit
şi prin poziţiile vicioase pe care le impune coloanei vertebrale
dar şi periferiei, prin tensionarea sistemului tendino- muscular
şi capsulo - ligamentar, prin forţa şi precizia cu care se execută
gestul profesional. Patologia musculo-scheletală de origine
mecanică şi degenerativă ce apare în consecinţă este generatoa-
51
re de durere şi dizabilitate (31). Pentru a preveni sau încetini

evoluţia acestei patologii, pe de o parte este nevoie de un an-
trenament postural şi dinamic care să susţină componentele
musculo-scheletale evitându-se uzura şi apariţia stărilor patolo-
gice, iar pe de altă parte este nevoie de un tratament adecvat,
eficace, apt să amelioreze simptomatologia şi evoluţia bolii.
Medicii dentişti utilizează în activitatea profesională două
modalităţi posturale, total diferite: poziţia de lucru aşezat (con-
siderată ca fiind ergonomică) şi poziţia ortostatică (considerată
total neergonomică), fapt ce are influenţe asupra întregului apa-
rat musculo-scheletal, cu deosebite consecinţe asupra coloanei
vertebrale. Deşi există studii pentru ambele situaţii problema
rămâne încă deschisă pentru că rahisul are multiple roluri iar
biomecanica vertebrală este complexă. Cunoaşterea unor as-
pecte de anatomo-fiziologie sunt necesare pentru o mai bună
înţelegere a staticii şi dinamicii vertebrale.
Coloana vertebrală, axul trunchiului dispus pe linia mediană
are rol de suport pentru extremitatea cefalică şi cutia toracică, de
protecţie pentru măduvă şi rădăcinile nervoase şi rol dinamic.
La persoanele adulte coloana are o atitudine cu prezenţa a
patru curburi, aspect ce se defineşte în cursul dezvoltări loco-
motorii a subiectului. Prima curbură cervicală (de tip lordoză)
apare după ce copilul susţine extremitatea cefalică; regiunea dor-
sală devine dreaptă sau uşor cifotică, regiunea lombară lordotică
şi sacro-cccigiană cifotică, după învăţarea mersului (31).
Aşadar, aspectul de literă S a coloanei este expresia feno-
menului de adaptare şi de rezistenţă la stresul mecanic generat
de forţele ce acţionează pe ax. În consecinţă, aceasta este pozi-
ţia corectă, fiziologică a rahisului, care mai poartă numele şi de
poziţie neutră. Acest aliniament vertebral este menţinut de ac-
ţiunea constantă, echilibrată a ligamentelor, tendoanelor şi mai
ales a musculaturii intrinseci şi extrinseci.
52
Numeroase studii de biomecanică au demostrat că în poziţii

incorecte pe coloană se exercită un stres mecanic excesiv. In
menţinerea poziţiei coloanei este important şi balansul antero-
posterior al pelvisului.
La om coloana vertebrală are o extraordinară funcţie dina-
mică angajându-se pe unghiuri mari în mişcarea de flexie -
extenie (70 - 80 grade), lateralitate dreapta - stânga (35 - 40
grade), rotaţie dreapta - stânga (25 - 30 grade). Totul se desfă-
şoară în condiţii de stabilitate.
În perioada ultimilor ani a apărut şi s-a dezvoltat conceptul
de core stability, care de fapt este considerat elementul esenţial
al funcţionalităţii corecte a coloanei, sistem reprezentat de
muşchii posturali, stabilizatori naturali ai coloanei.
Manifestările patologice osteo – musculo - articulare
Manifestările osteo-musculo-articulare la medicii dentişti
sunt numeroase şi diverse, toate fiind dominate de elementul
algic, de deposturare, de tensionare musculo-tendinoasă, de
compresiune a elementelor nervoase; durerea, redoarea, rigidita-
tea, fatigabilitatea, crampele, paresteziile, senzaţia de arsură, de-
viaţiile, deformările, scăderea forţei musculare, scăderea ampli-
tudinii de mişcare sunt pricipalele elemente semiologice. (31)
Localizările cele mai frecvente sunt înregistrate la nivelul
coloanei cervicale, lombare, umărului, cotului, mâinii, şoldului,
genunchilor, gleznelor.
Principalele suferinţe întâlnite în activitatea medicului den-
tist sunt (31) :
A. Afectarea coloanei vertebrale
a) Hernia de disc
Discul vertebral este alcătuit din două elemente : inelul şi
nucleul pulpos. Imediat după încetarea creşterii, proteina
53
structuală a ambelor componente se deteriorează fapt ce este

urmat de apariţia de fisuri radiare pe suprafaţa inelului.
În condiţii mecanice obişnuite sau suprasolicitante, nucleul
pulpos care presează în mişcarea de anteflexie peretele posteri-
or al inelului poate iniţia ruptura acestuia cu expulzarea unui
fragment discal în spaţiul interdisco-ligamentar unde se află şi
rădăcina nervului rahidian pe care o irită sau chiar o compre-
sează, acestă stare patologică numindu-se hernie de disc.
Hernia de disc se manifestă prin durere la nivel lombar şi
radicular până la nivelul talonului în hernierea discului L5-S1
şi până la nivelul halucelui în cadrul herniei L4-L5. Uneori
apar fenomene de scădere a forţei musculare cu imposibilitatea
mersului pe talon şi pe vârfuri.
Fragmentarea şi migrarea nucleului pulpos reprezinta "her-
nia de disc", stare de deteriorare a discului care este ireversibi-
lă, necesitând uneori chiar şi tratament neuro-chirurgical.
b) Deviaţiile coloanei
Statica vertebrală normală înregistrează o serie de curburi
în plan sagital rezultat al adaptării la poziţia verticală. În condi-
ţii de origine congenitală, hernie de disc, poziţii vicioase păs-
trate îndelungat coloana îmbracă aspecte patologice care sunt:
 Scolioza – se defineşte ca fiind deviaţia coloanei
vertebrale în plan frontal însoţită sau nu de rotaţia
corpilor vertebrali. Poate fi prezentă pe coloana dor-
sală şi lombară. Deformarea are răsunet pe statica şi
dinamica întregii coloane dar şi pe funcţia organelor
toraco-abdominale. (Fig. nr. 21a)
 Cifoza - este cea mai frecventă deviaţie a coloanei
şi se manifestă prin accentuarea curburii în plan sa-
gital. Adesea este întâlnită cifoza dorsală determina-
tă de unele stări patologice. (Fig. nr. 21 b)
54
Fig. nr. 21. Deviaţiile coloanei vertebrale a. Scolioza, b.Cifoza
 Hiperlordoza - lordoza fiziologică a coloanei poate

îmbrăca o amplitudine crescută ceea ce este un as-
pect patologic. Accentuarea lordozei se întâlneşte
atât pe nivelul cervical cât şi lombar.
c) Osteoporoza
Osteoporoza de cele mai multe ori este postmenopauză şi
senilă şi se caracterizează prin reducerea masei osoase, tulbura-
rea microarhitecturii şi diminuarea rezistenţei scheletului cu
creşterea riscului de fractură. Osteoporoza are numeroşi factori
de risc: sexul (feminin), tulburările hormonale, diferite medi-
camente dar şi sedentarismul sau imobilizarea prelungită.
55
In osteoporoză tabloul clinic se prezintă cu rahialgii, modi-

ficarea staticii vertebrale (apariţia cifozei), limitarea mobilităţii
şi a înălţimii bolnavului.
Complicaţia cea mai importantă este fractura, fractura de
fragilitate care apare la nivelul coloanei vertebrale dar şi perife-
ric (şold, pumn şi alte oase).
d) Sindroamele miofasciale, punctele trigger
Structurile ligamentare şi musculare de la nivelul coloanei pot
genera sindroame dureroase cronice frecvent întâlnite în practică.
Aceste manifestări miofasciale pot evolua izolat sau în contextul
altor suferinţe reumatismale (discopatii, tulburări de statică).
Suferinţa musculo-ligamentară are răsunet asupra compor-
tamentului vertebral generând oboseală musculară, tulburări de
statică.
Durerea cronică se însoţeşte de prezenţa punctelor trigger
care pot declanşa durere intensă locală sau iradiată atunci când
sunt presate.
e) Fibromialgia
Fibromialgia este un sindrom dureros cronic difuz, ce se
manifestă atât la nivelul trunchiului cât şi membrelor,
caracterizându-se clinic prin prezenţa unor puncte trigger; frec-
vent se asociază cu starea depresivă, insomnia şi iritabilitatea
colonului.
B. Afectarea osteo-musculo-articulară periferică
Activitatea uzuală dar mai ales suprasolicitarea prelungită
în timp determină pe aparatul loco-motor o serie de modificări
cu determinism inflamator sau degenerativ. Acestea sunt :
a) artroza;
b) artrita;
c) tendinita şi tenosinovita;
d) bursita;
e) capsulita;
56
f) periartrita;
g) sindromul de tunel carpian;
h) crampe musculare.
B) ANALIZATORUL AUDITIV
ASPECTE ANATOMICE
Urechea, organ complex ce asigură auzul şi echilibrul este
alcătuită din trei părţi (138):
1. urechea externă
2. urechea medie
3. urechea internă
Fig. nr. 22. Anatomia analizatorului auditiv
Urechea externă are rolul de a capta undele sonore din aer

şi de a le transmite prin canalul auditiv spre urechea medie.
Componentele importante sunt: pavilionul urechii, conductul
auditiv extern şi membrana timpanică. Grosimea timpanului
este foarte redusă de 0,1 mm, de accea la vibraţii prea puternice
57
membrana timpanului se poate rupe. În cazul perforaţiilor de

timpan auzul nu dispare ci doar diminuă.
Urechea medie este o cavitate săpată în osul temporal situ-
ată între membrana timpanică şi peretele intern ce asigură co-
municarea cu urechea internă. Peretele intern prezintă două ori-
ficii –fereastra ovală şi fereastra rotundă- acoperite de o mem-
brană (timpanul secundar). În partea inferioară a urechii medii
se găseşte trompa lui Eustache prin care se comunică cu nazo-
faringele. Urechea medie are rolul de a transmite vibraţiile so-
nore prin intermediul celor trei oscioare (ciocănelul, nicovala,
scăriţa) spre urechea internă.
Ciocanul, nicovala şi scăriţa sunt legate între ele şi de pereţi
prin ligamente şi muşchi (muşchiul tensor al timpanului şi
muşchiul scăriţei). Aceşti muşchi contribuie la modificarea in-
tensităţii sunetului, contracţia muşchiului tensor al ciocanului
diminuând amplitudinea vibraţiilor prea puternice, iar cea a
muşchiului scăriţei amplificând sunetele prea slabe.
Urechea internă, situată în stânca temporalului este alcătu-
ită dintr-un sistem de cavităţi (vestibul, canale semicirculare,
melcul osos sau cohleea osoasă) ce comunică între ele formând
labirintul osos. În interiorul labirintului osos se află labirintul
membranos, alcătuit din vestibulul membranos ce prezintă două
vezicule mici utricula şi sacula, din canale semicirculare mem-
branoase şi din melcul membranos.
Melcul membranos conţine organul Corti format la rândul
lui din celule ciliate (interne şi externe) şi celule de susţinere.
În interiorul labirintului membranos se află endolimfa iar
între labirintul osos şi cel membranos se află un lichid numit
perilimfa.
Analizatorul auditiv este alcătuit din trei segmente : perife-
ric, intermediar, central.
58
Urechea reprezintă segmentul periferic, receptor, al anali-

zatorului acustico-vestibular, care receptează excitaţiile speci-
fice exterioare.
Segmentul intermediar, de conducere al analizatorului
acustic este reprezentat de calea acustică, constituită dintr-un
ansamblu de neuroni ce transmit impresiile auditive recepţiona-
te la nivelul urechii spre centrul cortical auditiv unde se produ-
ce îndepărtarea excitaţiei, deci transformarea ei în senzaţie.
În alcătuirea căii auditive intră mai mulţi neuroni:
1. primul neuron (protoneuronul) se află în ganglionul
lui Corti; dendritele acestui neuron ajung la celulele
receptoare auditive cu cili din organul Corti, iar
axonii formează nervul cohlear, componentă auditi-
vă a nervului VIII cranian care merge să facă sinap-
să cu cel de-al doilea neuron;
2. al doilea nouron (deutoneuronul) este reprezentat de
nucleii cohleari din punte ai căror axoni urmează un
traiect ascendent spre coliculii inferiori din mezen-
cefal. De aici, impulsurile auditive ajung în corpul
geniculat medial din metatalamus unde fac sinapsă
cu cel de-al treilea neuron.
Segmentul central (cortical, de percepţie) – aria auditivă-
se află în girusul temporal superior (ariile 22, 41,42) unde exci-
taţiile se transformă în senzaţii auditive.
ASPECTE DE FIZIOPATOLOGIE A ANALIZATO-

RULUI AUDITIV
În funcţie de frecvenţă undele sonore pot fi sub formă de :
- infrasunete, frecvenţa este mai mică de 16 Hz., (ure-
chea umană nu le percepe);
- sunete, frecvenţa variază între 16-20000 Hz;
- ultrasunete, frecvenţe mai mari de 20000 Hz.
59
Urechea umană percepe doar sunetele cu frecvenţe cuprinse

între 16- 20000 Hz şi amplitudini între 0-130 decibeli.
Mecanismul auzului
Urechea externă captează undele sonore, le transmite tim-
panului care le tranformă în vibraţii rezonatoare ce se transmit
prin mişcarea osicioarelor urechii medii până la fereastra ovală.
Vibraţiile tălpii scăriţei pe membrana ferestrei ovale produc
unde ce se propagă în perilimfă şi endolimfă. Vibraţiile peri-
limfei şi endolimfei determină vibraţii ale membranei bazilare
care antrenează celulele receptoare auditive ale organului lui
Corti. Înclinarea cililor depolarizează celulele receptoare care
transformă energia mecanică sonoră în influx nervos. Deci, la
nivelul urechii interne vibraţiile lichidiene sunt transformate în
impulsuri nervoase, pe baza cărora se vor elabora în creier sen-
zaţiile auditive. (138)
Sunetul este transmis până la organul Corti atât prin oasele
craniului (transmisie osoasă) cât şi prin lanţul de oscioare din
urechea medie (transmisie aeriană). Transmiterea osoasă nu
este evidentă decât în situaţii patologice când este compromisă
transmiterea aeriană.
În funcţie de frecvenţă analizorul auditiv prezintă doua pra-
guri: pragul de audibilitate şi pragul de durere (intensitatea
undei sonore minime la care apare senzaţia de durere şi de pre-
siune în ureche).
Intensitatea şi frecvenţa sunetelor conferă zgomotului va-
lenţe nocive, efectele cele mai importante ale zgomotului asu-
pra organismului uman fiind: oboseala auditivă, traumatismul
sonor, hipoacuzia, surditatea profesională (40, 148).
 Oboseala auditivă apare ca urmare a desfăşurării
activităţii în prezenţa unui zgomot intens. S-a de-
monstrat că un zgomot cu intensitate de peste 92dB
60
şi cu o frecvenţă între 500-800Hz produce după 60

de minute de expunere o scădere temporară a pragu-
lui de audibilitate.
 Traumatismul sonor produs brusc de zgomotul pu-
ternic poate cauza ruptura timpanului.
 Hipoacuzia se caracterizează printr-o diminuare a
acuităţii auditive cu cel mult 20dB. Gradele de hipo-
acuzie sunt: uşoară, medie, severă, profundă.
 Surditatea profesională se datorează efectuării unor
activităţi expuse la zgomot şi se caracterizează
printr-o pierdere definitivă şi ireversibilă a auzului.
Metode de investigare a auzului
Audiometria (testul auditiv) şi audiograma
Audiometria este cea mai cunoscută şi cea mai răspândită
metodă de investigaţie a funcţiei auditive.
Prin această medotă se studiază funcţia auditivă cu ajutorul
unui aparat electroacustic (audiometru).
Audiograma este graficul ce reprezintă modalitatea în care
urechea examinată a perceput sunetele. Pacientul este aşezat în
poziţie şezândă iar la nivelul urechilor se aplică căşti speciale.
Acumetria fonetică
Este o metodă cantitativă de determinare a auzului. Într-o
cameră liniştită, fără zgomote pacientul este aşezat la o distanţă
de 6 metri faţă de medicul care sopteşte cuvinte. Testul se rea-
lizează pentru fiecare ureche care se examinează pe rând:
- auz normal, subiectul aude cuvintele la distaţa de 6 m;
- hipoacuzie (uşoară, medie, gravă) subiectul nu aude
perfect de la 6 m, gradul de hipoacuzie stabilindu-se
în funcţie de distanţa de la care pacientul începe să
audă.
61
C) ANALIZATORUL VIZUAL
ASPECTE ANATOMICE
Segmentele analizatorului vizual sunt: (138)
1. receptor (globul ocular şi anexele sale);
2. de transmitere a imaginii vizuale (nervul optic);
3. de percepţie a imaginii vizuale (ariile corticale).
1. Segmentul receptor
Ochiul este un organ complex a cărui funcţie principală es-
te de a percepe lumina, formele, reliefurile şi culorile. Este al-
cătuit din globul ocular şi organele anexe. (Fig. nr. 23)
GLOBUL OCULAR este format din trei tunici dispuse
concentric (tunica externă, mijlocie, internă) şi trei medii trans-
parente (umoarea apoasă, umoarea vitroasă, cristalinul).
Fig. nr. 23. Anatomia analizatorului vizual
62
 tunica externă este alcătuită din două membrane: una

posterioară, cu rol protector, slab vascularizată (sclero-
tica) şi alta anterioară, bogat inervată, având rol în sen-
sibilitatea proprioceptivă a ochiului (corneea); (138)
 tunica mijlocie -coroida- de culoare neagră este puter-
nic vascularizată. Are în structura sa corpul ciliar şi iri-
sul. Corpul ciliar asi-
gură hrănirea şi mobili-
tatea cristalinului. Iri-
sul reprezintă partea
anterioară a tunicii mij-
locii ce prezintă proe-
minenţe radiare; are o
Fig. nr. 24. Irisul
culoare ce variază indi-
vidual în funcţie de cantitatea de pigment conţinută.
(Fig. nr. 24)
În centrul irisului se află un orificiu numit pupilă.
 tunica internă –retina – are o faţă exterioară ce vine
în raport cu coroida şi o faţă interioară cu corpul vitros.
În partea posterioară a retinei se află două regiuni macula
lutea sau pata galbenă cu o depresiune în centru numită fovea
centralis şi papila nervului optic.
Retina vizuală este formată din celule nervoase (cu conuri
şi bastonaşe), celule de susţinere şi celule pigmentare.
Celulele cu bastonaşe conţin o substanţă chimică
fotolabilă numită rodopsină; la lumină această substanţă se
transformă într-un derivat alb iar la întuneric roşu-purpuriu.
Deţin un rol important în vederea nocturnă.
Celulele cu conuri conţin o substanţă fotosensibilă numită
iodopsină. Aceste celule au rol în vederea diurnă, în perceperea
culorilor şi a formelor.
63
În cavitatea globului ocular se află mediile transparente re-

prezentate de umoarea apoasă, umoarea vitroasă şi cristalinul.
Cristalinul este un organ de forma unei lentile biconvexe,
situat în plan frontal, posterior de iris. Este transparent la înce-
put, odată cu înaintarea în vârstă devine gălbui (boală numită
cataractă). Cristalinul se poate deforma uşor, focalizând imagi-
nea pe retină. Pentru vederea de aproape cristalinul se bombea-
ză, iar pentru vederea la distanţă se aplatizează. Acest fenomen
ce poartă numele de acomodare vizuală se petrece pentru dis-
tanţe între 10-15 cm şi 6 m.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, transparent ce um-
ple camera anterioară şi posterioară a ochiului. Ea are rolul de
nutriţie a componentelor vasculare şi determină presiunea în
interiorul globului ocular; creşterea presiunii apare la bolnavi
cu glaucom.
Corpul vitros este o substanţă gelatinoasă, transparentă, ce
ocupă camera posterioară a globului ocular, între cristalin şi
retină. Rolul corpului vitros este acela de a menţine forma glo-
bului ocular.
ANEXELE GLOBULUI OCULAR asigură motilitatea şi
protecţia globului ocular şi sunt reprezentate de muşchii extrin-
seci ai globului ocular, pleoape, conjunctivă şi aparatul lacrimal.
2. Segmentul de transmitere a imaginii vizuale (calea

optică, nervul optic)
Este al doilea segment al analizatorului optic şi conduce
impulsurile date de stimulii luminoşi la centrii corticali ai văzu-
lui. Analizatorul este alcătuit din trei neuroni:
- primul neuron este reprezentat de celulele bipolare din
retină;
- al doilea neuron este reprezentat de celulele multipola-
re retiniene (axonii formează nervii optici).
64
Cei doi nervii optici, după ce intră în cutia craniană (prin

orificiul cranian al găurii optice), se întâlnesc dând naştere unei
încrucişări numită chiasma optică. Fibrele se încrucişează par-
ţial în chiasma optică, apoi continuă sub numele de tracturi op-
tice până la corpii geniculaţi laterali metatalamici unde fac si-
napsa cu al treilea neuron.
Cel de-al treilea neuron se situează în corpul geniculat late-
ral. (Fig. nr. 25)
Fig. nr. 25. Calea optică
3. Segmentul de percepţie a imaginii vizuale (ariile cor-

ticale)
Segmentul de percepţie este localizat în lobul occipital, în
jurul scizurii calcarine, câmpurile 17-18-19 Brodman. Aici are
loc procesul de transformare a excitaţiei luminoase în senzaţie
vizuală.
65
ASPECTE FIZIOPATOLOGICE ALE ANALIZATO-

RULUI VIZUAL
Conjunctivita, conjunctivita alergică

Printre cauzele conjunctivitei se numără iritaţia locală a
mucoasei conjunctivale determinată de: praf, fum, curenţi de
aer, vapori iritanţi, sau prin infectare cu diferiţi agenţi microbi-
eni. Manifestările caracteristice sunt: sensibilitate la lumină,
prurit local, iritaţie, ochi roşu, edem ocular.
Sindromul de ochi uscat

Cauze: vârsta, lucrul în mediu uscat, lucrul prelungit, boli
imune.
Oboseala vizuală
Cauze extrinseci:
 cromatică necorespunzătoare (Fig. nr. 26)
Fig. nr. 26. Cromatică inadecvată
66
 lumină necorespunzătoare (Fig. nr. 27 a,b);
Fig. nr. 27. Lumină necorespunzătoare
 distanţă de lucru necorespunzătoare (Fig. nr 28 a,b);
Fig. nr. 28. Distanţă necorespunzătoare (a, b)
 folosirea îndelungată a sistemelor de mărire a imaginii

(lupă, microscop) (Fig. nr. 29 a,b); (87, 105)
67
Fig. nr. 29. Sisteme de mărire a imaginii (a, b)
 fenomenul de orbire;
 lucrul în lumină indirectă;
 timp de lucru prelungit.
68
II.2. ALGORITMUL EVALUĂRII ŞI

ABORDĂRII STĂRII DE SĂNĂTATE
A MEDICULUI ÎN CONDIŢII ERGONOMICE
II.2.1. ALGORITMUL EVALUĂRII ŞI CORECTĂRII SISTE-

MULUI LOCOMOTOR SUB RAPORT ERGONOMIC
II.2.1.1. Postura
Coloana vertebrală, axa osteo-articulară a truchiului are în
plan sagital forma literei S (aspect ce se instalează tardiv, după
perfectarea poziţiei ortostatice şi a mersului) cu 4 curburi im-
portante (Fig. nr. 30 a,b) (31):
 lordoza cervicală (conveză anterior);
 cifoza toracală (uşor convexă posterior);
 lordoza lombară (convexă anterior);
 cifoza sacro-coccigiană (convexă posterior).
a b
Fig. nr. 30. Curburile coloanei vertebrale
69
Algoritmul evaluării şi abordării stării de sănătate a medicului în condiţii ergonomice
Aceste curburi cresc rezistenţa (de aproximativ 10 ori),

elasticitatea şi determină proiecţia centrului de greutate în inte-
riorul poligonului de susţinere.
În cazul în care coloana lombară rămâne rectilinie, centrul
de greutate se proiectează în afara poligonului de susţinere, ce-
ea ce determină căderea corpului înainte.
Postura reprezintă poziţia adoptată de medic în realizarea
activităţii profesionale, în scopul unei eficienţe maxime, cu un
consum minim de energie. Aşadar, postura se referă la poziţia
corpului uman şi orientarea sa în spaţiu. Ştiinţa care studiază
postura corectă şi disfuncţiile apărute se numeşte posturologie.
Postura corpului uman normal reprezintă o caracteristică
individuală şi este determinată de un fond genetic dat, la care
se asociază şi o serie de factori de mediu în tot timpul vieţii.
Modificările posturale sunt expresia influenţii unor factori edu-
caţionali, psihici sau profesionali (poziţie ortostatică şi şezîndă
prelungită, poziţii vicioase).
In ortostatism şi din profil, postura normală a corpului
uman se caracterizează prin :
 linia privirii paralelă cu marginea inferioară a mandi-
bulei;
 coloana cervicală rectilinie, menton la 90º;
 orificiul canalului auditiv extern, mijlocul articulaţiei
umărului, articulaţiei cotului, şoldul şi vârful maleolei
externe se găsesc pe aceeaşi linie. (Fig. nr. 31)
Aceasta este atitudinea neutră a coloanei şi totodată poziţia
de funcţiune, considerată optimă deoarece ea asigură rezistenţă
şi stabilitate.
Mulţi cercetători printre care Wagenheusee, Phelps,
Taillard, F. Staffel au încercat să realizeze diferite clasificări a
ţinutei corporale ţinând cont de particularităţile regiunii spatelui.
70
Fig.nr. 31. Reperele posturii corecte
Clasificarea realizată de F. Staffel este următoarea (Fig. nr.

32):
 Spate normal - Curburile vertebrale au arcuire norma-
lă (înclinarea bazinului este normală).
 Spate rotund - Convexitatea dorsală coboară şi cu-
prinde şi vertebrele lombare, iar concavitatea regiunii
lombare se micşorează şi ca întindere şi ca profunzime
(bazinul este înclinat uşor înainte şi în jos).
 Spate plat - Convexitatea dorsală şi concavitatea lom-
bară dispar, dar înclinarea bazinului rămâne mică.
Acest tip de spate provoacă scoliozele cu evoluţia cea
mai gravă.
71
 Spate concav – plat (sau lordotic). Concavitatea lom-

bară se accentuează mult prin înclinarea puternică a
bazinului înainte, în timp ce convexitatea dorsală dis-
pare.
 Spatele concav – rotund. Este tipul de postură cel mai
puţin întâlnit. Concavitatea lombară se accentuează, de
asemenea, mult, dar concomitent se accentuează şi
convexitatea dorsală.
Fig. nr. 32. Tipuri de regiuni dorsale ale trunchiului
II.2.1.2 Poziţii de lucru ale medicului dentist

Organizarea ergonomică a muncii într-un cabinet de medi-
cină dentară în vederea derulării unei activităţi performante
implică pe lângă o dotare ergonomică a cabinetului şi poziţii
ergonomice atât ale personalului (medic dentist, asistentă) cât
şi ale pacientului.
72
Poziţiile adoptate în timpul lucrului au efect asupra calităţii

muncii şi asupra sănătăţii membrilor echipei. (83)
Poziţiile adoptate de medicul dentist în timpul lucrului sunt:
A. Poziţia de lucru ortostatică;
B. Poziţia de lucru aşezat.
Studiile asupra acestor tipuri de posturi au evidenţiat că de-
osebirile dintre ele, sub aspect fiziologic, sunt condiţionate de:
- consumul de energie reclamat;
- gradul de solicitare al aparatelor circulator şi respirator;
- contribuţia aparatului osteo-articular, a sistemului mus-
cular şi nervos la menţinerea poziţiei.
A. Poziţia de lucru ortostatică

Este prima poziţie adoptată de practicienii din domeniul
medicinei dentare, perpetuată din nefericire şi în zilele noastre
datorită lipsei cunoştinţelor teoretice de ergonomie sau datorită
existenţei unor condiţii materiale
precare (lipsa scaunelor). (Fig. nr.
33)
Dezavantajele acestei posturi
sunt:
 greutatea corpului este su-
portată în întregime de co-
loana vertebrală, pelvis şi
membrele inferioare, ducând
în timp la apariţia artrozei
coxo-femurale;
 contracţia musculară persis-
tentă datorită tendinţei de
menţinere corectă a coloanei Fig. nr. 33. Poziţia de
vertebrale, deci efortul pe ca- lucru ortostatică
73
re trebuie să-l facă organismul este mai mare, şi implicit

oboseala se va instala mai repede;
 efortul cerebral este amplificat datorită necesităţii men-
ţinerii echilibrului întregului organism în poziţie verti-
cală;
 diminuarea preciziei mişcărilor mâinilor;
 riscul apariţiei tulburărilor circulaţiei periferice preva-
lent la nivelul membrelor inferioare, datorită acumulării
sângelui şi a fluidelor tisulare la acest nivel;
 instabilitatea poziţiei.
Datorită numeroaselor dezavantaje poziţia de lucru ortosta-
tică nu se indică decât în cazuri speciale şi pentru un timp limi-
tat. Ortostatismul prelungit poate conduce la deformaţii ale sis-
temului osteo-articular, tulburări ale sistemului vascular şi la
nivelul organelor interne. (3, 75, 93, 94, 143)
Folosirea poziţiei ortostatice este recomandată atunci când:
- amplitudinea mişcărilor este
mare ;
- forţa de acţionare reclamată
în procesul de muncă este
mare.
B. Poziţia de lucru aşezat

Este poziţia recomandată desfă-
şurării activităţii practice în orice
cabinet de medicină dentară ce asi-
gură un maxim confort operatorului
şi menţine unui echilibru sanogen la
nivelul organismului. (Fig. nr. 34)
Fig.nr. 34. Poziţia de Conform normelor ISO este ad-
lucru şezândă misă pentru medic şi asistentă pozi-
74
ţia de lucru aşezat pe un scaun ergonomic, care asigură depla-

sarea fără ca subiectul să se mobilizeze.
Oricare altă poziţie adoptată reprezintă abateri şi are efect
negativ asupra calităţii muncii şi vieţii operatorului. (3, 75, 93,
94, 143)
Avantajele poziţiei:
 este o postură naturală, confortabilă;
 stabilitatea şi echilibrul corpului sunt foarte bune,
evitându-se atitudinile nefireşti;
 se realizează cu un consum redus de energie, cu o con-
tracţie musculară minimă;
 oboseala este redusă, operatorul putând lucra un timp
îndelungat;
 conferă membrelor superioare precizie în coordonarea
mişcărilor;
 este o poziţie ideală pentru realizarea mişcărilor fine,
precise;
 reducerea tendinţei de acumulare la nivelul membrelor
inferioare a sângelui şi lichidelor tisulare, situaţie cli-
nică frecvent întâlnită în poziţia de ortostatism;
 oferă posibilitatea de a acţiona simultan şi/sau succesiv
cu membrele inferioare în execuţia unor comenzi.
Dezavantajele poziţiei:
 slăbirea forţei muşchilor abdominali, cifozarea spatelui
şi apariţia unui disconfort cervical;
 defavorizarea organelor interne (aparat digestiv şi
respirator), în ceea ce priveşte funcţionarea;
 prezenţa frecventă a tulburărilor circulatorii la nivelul
membrelor inferioare (edeme, parestezii, varice).
75
Poziţia aşezat corectă implică următoarele coordonate:

(68, 94, 159)
 piciorul se sprijină cu planta orizontal pe sol, ceea
ce atrage reglarea corespunzătoare a înălţimii scaunu-
lui medicului. (Fig. nr. 35 a,b)
Fig. nr. 35. a. Poziţia aşezat Fig.nr. 35. b. Poziţia aşezat

corectă-vedere laterală corectă -vedere frontală
 unghi de 90º-130º între coapsă şi gambă

o unghi mai mic de 90º - (scaunul prea coborât)-
produce flectarea gambei pe coapsă, deci o
compresiune a vaselor spaţiului popliteu;
o unghi mai mare de 130º - (scaunul prea ridicat)-
se apropie de poziţia ortostatică;
 unghi de 90º-130º între coapsă şi coloana vertebrală
o unghi mai mic de 90º conduce la compresiunea
viscerelor abdominale, a vaselor iliace, aortei,
deci irigarea precară a membrelor inferioare;
 spatele sprijinit pe spătarul scaunului
 coloana vertebrală în poziţie neutră
76
 umerii în poziţie neutră (Fig. nr. 36 )

 gâtul este relaxat, în anteproiecţie până la 15 (Fig. nr.
37 a, b)
Fig. nr. 36. Poziţia co- Fig. nr. 37. Poziţia corectă
rectă a umerilor a segmentului cervical
 braţele sunt paralele cu axul lung al corpului (este in-

terzis îndepărtarea braţelor cu mai mult de 20 (Fig. nr.
38 a,b,c)
Fig. nr. 38. Poziţia braţelor a, b. - corectă; c.- incorectă
77
 antebraţele la 90, paralele cu coapsele (este inter-

zis un unghi mai mic de 60 între braţ şi antebraţ)
(Fig. nr. 39 a,b,c)
Fig. nr. 39. Poziţia antebraţelor a.-corectă, b,c- incorectă
 înclinarea anterioară a trunchiului trebuie să fie cu-

prinsă între 0-20 (Fig. nr. 40 a,b,c)
Fig. nr. 40. Poziţia trunchiului, a,b.- corectă ; c-incorectă
 poziţia degetelor: degetul mic situat inferior faţă de

degetul mare (Fig. nr. 41 a,b)
78
Fig. nr. 41. Poziţia degetelor: a-corectă; b-incorectă
C. Poziţia de lucru mixtă (alternativă)

Poziţia de lucru alternativă dă posibilitatea alternării solici-
tării statice şi dinamice a muşchilor la nivelul membrelor infe-
rioare, datorită posibilităţii oferite operatorului uman de a
schimba postura ortostatică cu cea şezândă, pe toată perioada
programului său de muncă. În consecinţă, operatorul realizează
unele operaţii în picioare, iar apoi odoptă poziţia şezând pentru
altele.
Datorită alternării posturilor se minimizează efectele deza-
vantajelor poziţiilor şezândă şi ortostatică, iar efectul avantaje-
lor asupra corpului omenesc se amplifică.
Pentru ca poziţia de lucru a medicului să fie cât mai ergo-
nomică trebuie să se aibă în vedere şi poziţionarea corectă a
pacientului, astfel încât accesul spre câmpul operator să fie cât
mai facil şi să se obţină o vizibilitate optimă.
II. 2.1.3. Poziţionarea pacientului în fotoliul dentar

În funcţie de manopera terapeutică efectuată şi de zona un-
de se lucrează (maxilar, mandibulă) fotoliul pacientului va fi
reglat astfel încât spătarul să formeze cu orizontala: (146, 166)
 un unghi de 70-90° (Fig. nr. 42 a,b)
Aceasta se recomandă la pacienţii cu afecţiuni respiratorii.
79
Fig. nr 42. Poziţia pacientului sub un unghi de 70-90°:

a – vedere frontală; b-vedere laterală
 un unghi 180 (decubit dorsal) (Fig.nr 43 a,b)
Fig. nr. 43. Poziţia pacientului la un unghi 180: a.- vedere

laterală; b.-vedere frontală
80
 un unghi de 20 (semidecubit dorsal) (Fig. nr. 44)
Fig. nr. 44. Poziţia pacientului sub un unghi de 20
Această poziţie este considerată cea mai comodă atât pentru

practician cât şi pentru pacient.
Avantajele poziţiei constau în:
 stabilitate crescută;
 greutate corporală dispersată pe o suprafaţă mare;
 reducerea presiunii pe coloana vertebrală datorită con-
cavităţii părţii superioare;
 posibilitatea ca fluidele să nu invadeze zona cerebrală
datorită poziţiei declive a toracelui şi abdomenului;
 reducerea reflexului de vomă.
 un unghi de -10, -5, poziţia Trendelenburg
(capul mai jos decât trunchiul, numai în cazuri
de urgenţă) (Fig. nr. 45)
Fig. nr. 45. Poziţia Trendelenburg
81
POZIŢIA PACIENTULUI ASOCIATĂ CU TIPUL DE MANOPERĂ

1. Poziţia pacientului în fotoliul dentar în timpul am-
prentării
Amprentarea reprezintă manopera terapeutică frecvent uti-
lizată în sfera proteticii dentare. In egală măsură este utilizată
pentru obţinerea modelelor documentare sau de studiu inerente
unei decizii corecte de derulare a unui plan terapeutic corect.
Unghiul făcut de spătarul fotoliului cu orizontala este de
70-90; capul pacientului este bine fixat în tetieră, drept (ex-
tensia capului favorizează alunecarea materialului în faringele
pacientului declanşându-se reflexul de vomă).
2. Poziţia pacientului în fotoliul dentar în timpul inter-
venţiilor chirurgicale
Intervenţiile chirurgicale se pot realiza fie în cabinetul de
medicină dentară (intervenţii dento-alveolare, intervenţii de
mică amploare asupra mucoasei bucale, a limbii, a planşeului
bucal), fie în servicii de specialitate (intervenţii dento-alveolare
la pacienţi cu teren tarat, intervenţii de chirurgie maxilo-
facială), unde există posibilităţi de asigurare a unor tratamente
complexe, chirurgicale şi de îngrijiri postoperatorii.
 Cea mai frecventă intervenţie chirurgicală desfăşurată
în cabinetul de medicină dentară este extracţia dentară, ce
poate fi realizată sub anestezie locală sau loco-regională, aspect
ce influenţează poziţia fotoliului pacientului în funcţie de arca-
da implicată (23, 139).
Când se realizează extracţia dinţilor inferiori unghiul pe
care-l face spătarul fotoliului cu orizontala trebuie să fie cât
mai aproape de 90.
Tetiera se va fixa în prelungirea spătarului, capul fiind într-
o poziţie confortabilă se va poziţiona:
- drept şi uşor rotat spre dreapta (spre medic) atunci
când se realizează extracţia dinţilor din cadranul 3;
82
- drept când se realizează extracţia dinţilor din cadranul 4.

Înălţimea la care se ridică fotoliul pacientului va fi reglată
astfel încât extremitatea cefalică a pacientului să fie la nivelul
cotului medicului.
Când se realizează extracţia dinţilor superiori unghiul fă-
cut de spătarul fotoliului cu orizontala va fi de 20- 90, înălţi-
mea scaunului fiind la nivelul umărului medicului aşezat.
Capul pacientului va fi în uşoară hiperextensie, rotat spre
dreapta când se lucrează în cadranul 2, şi drept când medicul
efectuează extracţia în cadranul 1.
În cazul urgenţelor pacientul va fi aşezat în poziţia
Trendelenburg, spătarul făcând cu orizontala un unghi de –5,-
10.
 Când extracţia se realizează sub anestezie generală
(pacienţi cu handicap, copii mici) poziţia pacientului pe masa
de operaţia va fi în decubit dorsal, cu capul rotat de partea opu-
să extracţiei.
Poziţionarea extremităţii cefalice a pacientului în raport

cu operatorul
Poziţia optimă a pacientului se realizează atunci când vârful
nasului este la nivelul genunchilor.
Reglarea înălţimii fotoliului dentar şi a scaunului operato-
rului se va face astfel încât câmpul operator să ajungă sub ochii
medicului, acesta având impresia că scrie la un birou.
Capul pacientului se va găsi la înălţimea cotului medicului.
Apropierea capului bolnavului de toracele operatorului se
va face astfel încât medicul să nu îndoaie mâna după bolnav.
Intregul câmp operator trebuie să fie controlat cu privirea
de către medic, sub un unghi al câmpului vizual cuprins între
25-38, astfel încât să nu fie nevoit să rotească capul.
83
II.2.1.4. Poziţiile operatorii ale medicului şi asistentei în

raport cu pacientul
Poziţiile operatorii se referă la poziţiile care vor fi adoptate
de medic şi asistentă în timpul actului medical specific fiecărei
entităţi clinice din sfera medicinei dentare.
Pentru a putea evalua sistemul în care lucrăm este necesar
să ne raportăm întotdeauna la un sistem de referinţă fix. (93,
143, 153, 160)
In cazul analizei poziţiilor de lucru ale medicului şi asistentei
considerăm ca referinţă un cadran de ceas virtual, având drept
centru cavitatea orală a pacientului. Această schemă a ceasului a
fost obiectul unui acord internaţional ISO. (Fig. nr. 46 a,b)
b.
Fig. nr. 46. Poziţiile operatorului în raport cu pacientul
84
Cadranul de ceas virtual este împărţit în 4 zone distincte:

(Fig. nr. 47)
1. zona medicului – zona unde medicul dentist îşi des-
făşoară activitatea şi se află cuprinsă între orele 7-12;
2. zona statică – zona unde se amplasează măsuţa cu
instrumente şi este cuprinsă între orele 12-2;
3. zona asistentei - zona în care îşi desfăşoară activi-
tatea asistenta medicală şi este cuprinsă între orele
2-4;
4. zona de transfer – zona unde se realizează transfe-
rul instrumentelor între medic şi asistentă şi este cu-
prinsă între orele 4-7.
Excepţie – în cazul medicilor stângaci se modifică zonele

de activitate datorită faptului că el se va plasa în partea stângă a
pacientului (Fig. nr. 48):
I. Zona medicului – între orele 4-12;
II. Zona statică – între orele 12-10;
III. Zona asistentei- între orele 10-7;
IV. Zona de transfer – între orele 4-7.
Fig. nr. 47. Zonele de lucru Fig. nr. 48. Zonele de lucru
pentru un medic dreptaci pentru un medic stângaci
85
Poziţiile de lucru ale unui medic dreptaci

 capul pacientului se află în poziţia ora 12;
 medicul se află în zona cuprinsă între orele 7-12.
În general există 4 poziţii esenţiale:

a) în faţa pacientului (ora 7-8);
b) în dreapta pacientului (ora 9);
c) dreapta-spate (ora 11);
d) direct din spate (ora 12).
a) poziţia în faţa pacientului (ora 7-8) (Fig. nr. 49)

 este utilizată în tratamentul
dinţilor maxilari anteriori,
mandibulari anteriori şi poste-
riori, în special în partea
dreaptă;
 capul pacientului este rotat
uşor spre medic.
Manoperele efectuate de medicul
dentist în această poziţie sunt:
- tratarea leziunilor carioase la
Fig. nr. 49. Poziţia
nivelul dinţilor frontali supe-
medicului în faţa
riori (1.3-2.3), frontali inferi-
pacientului
ori (3.3-4.4), şi dinţilor din
cadranul 4 (4.4-4.8);
- extracţii dentare (1.3-2.3, 3.3-4.3);
- tratamente endodontice (1.3-2.3, 3.3-4.3);
- periaj profesional;
- înregistrarea amprentei maxilare şi mandibulare.
86
b) poziţia în dreapta pacientului (ora 9) (Fig. nr. 50)

 este adoptată de către medic
atunci când lucrează la nivelul
dinţilor maxilari (faţa vestibulară)
 pentru tratamentul dinţilor man-
dibulari (zona laterală dreaptă şi
feţele ocluzale ale premolarilor şi
molarilor).
Manoperele efectuate de către medicul
dentist în această poziţie sunt:
- tratarea leziunilor carioase maxila-
re - faţa vestibulară/mezială/dis-
tală (1.4-1.8; 2.4-2.8); Fig. nr. 50. Poziţia
- tratarea leziunilor carioase situate medicului în dreapta
la nivel mandibular – faţa oclu- pacientului
zală (4.4-4.8);
- extracţii dentare (1.4-1.8; 2.4-2.8);
- tratamente endodontice: 4.4 - 4.8.
c) poziţia medicului în dreapta şi spatele pacientului

(ora 11) (Fig. nr. 51 a,b)
Fig. nr. 51. Poziţia medicului în dreapta şi uşor în spatele

pacientului
87
 medicul se găseşte în dreapta şi uşor în spatele pacien-

tului;
 poziţia este utilizată numai pentru dinţii inferiori, pentru
dinţii superiori medicul foloseşte vizibilitatea indirectă
(în oglindă);
 braţul stâng al medicului este poziţionat în jurul capului
pacientului.
Manopere realizate de către medicul dentist în această po-
ziţie:
- tratamente odontale – faţa ocluzală (3.4-3.8; 4.4-4.8);
- tratamente endodontice (3.4-3.8; 4.4-4.8)
- extracţii dentare (4.4-4.8)
d) poziţia medicului în spatele pacientului (ora 12) (Fig.

nr. 52)
 operatorul este situat în spatele
pacientului şi priveşte drept pes-
te capul acestuia;
 poziţia are aplicaţii limitate, în
special când se lucrează pe faţa
linguală a dinţilor mandibulari
anteriori.
Manoperele realizate de către medicul
dentist în această poziţie:
Fig. nr. 52. Poziţia - detartrajul grupului frontal infe-
medicului în spatele rior 3.3-4.3;
pacientului - tratamente endodontice 3.3-4.3.
88
În cazul medicilor stângaci poziţiile de lucru vor fi :
a) în spatele pacien-
tului (ora 12);
b) în stânga şi în
spatele pacientu-
lui (ora 13) (Fig.
nr. 53);
c) în stânga pacien-
tului (ora 14);
d) în faţa pacientu-
lui (ora 15-16). Fig. nr. 53. Poziţia medicului –
ora 13
II.2.1.5. Mişcările efectuate de către practician în tim-

pul lucrului
În timpul lucrului la pacient medicul dentist efectuează
frecvent mişcări ale trunchiului, membrelor superioare şi infe-
rioare. De cele mai multe ori aceste mişcări sunt conduse inco-
rect, ceea ce duce la un consum ridicat de timp şi energie şi la
apariţia prematură a oboselii fizice. Pentru a evita mişcările
inutile medicul trebuie să fie mai întâi conştient de corectitudi-
nea tehnicii aplicate.
Mişcările profesionale ale medicul dentist în timpul activi-
tăţii sale sunt efectuate din diferite puncte articulare ale orga-
nismului acestuia.
După gradul de dificultate (mişcări simple, mişcări com-
plexe), după lungime şi după masa musculară pe care o antre-
nează, ele au fost grupate (Gilbreth) în 1911 în cinci categorii
(sau clase) (61):
Clasa I : mişcări cu participarea degetelor;
89
Clasa II: mişcări cu participarea degetelor, palmei şi a ar-

ticulaţiei pumnului;
Clasa III: mişcări cu participarea degetelor, palmei, articu-
laţiei pumnului, antebraţului, a articulaţiei cotului;
Clasa IV: mişcări cu participarea degetelor, palmei, articu-
laţiei pumnului, antebraţului, braţului şi a articulaţiei umăru-
lui;
Clasa V: mişcarea presupune implicarea trunchiului (torsi-
unea) şi a membrelor inferioare (ridicarea operatorului).
Tabelul I. Categoriile de mişcare ale executantului

Categoria
Pivotul mişcării Organele în mişcare
mişcării
I Încheietura degetelor Degetele
II Încheietura pumnului Degetele şi palma
III Încheietura cotului Degetele, palma şi antebra-
ţul
IV Umărul Degetele, palma, antebraţul
şi braţul
V Trunchiul Degetele, palma, antebraţul
braţul şi trunchiul
Exemple de mişcări profesionale efectuate de medicul den-
tist în timpul activităţii :
Mişcări clasa I , II
 introducerea şi condensarea unui material de obturaţie
coronară într-o cavitate (Fig. nr. 54 a,b);
 realizarea tratamentului mecanic al canalelor radiculare
cu ajutorul acelor endodontice;
 detartrajul realizat pe feţele linguale ale dinţilor man-
dibulari (Fig. nr. 55 a,b,c);
90
 prepararea cavităţilor carioase;

 prepararea dinţilor;
Fig. nr. 54. a,b Condensarea unui material de obturaţie

coronară într-o cavitate
Fig. nr. 55. a,b,c Detartrajul realizat pe feţele linguale ale din-
ţilor mandibulari
91
Mişcări clasa III:

 realizarea extracţiilor
dentare (Fig. nr. 56);
 pasajul instrumente-
lor între medic şi
asistentă.
Fig. nr. 56. Extracţia dentară
Mişcări clasa IV:

 legarea bavetei ;
 reglarea lămpii unitului dentar (Fig. nr. 57) ;
 pasajul instrumentelor între medic şi asistentă;
 prehensiunea sau repunerea unui instrument pe măsuţa
unitului (oglindă, sondă, pensă dentară, etc.) (Fig. nr. 58);
 prehensiunea sau repunerea unui instrument dinamic
(turbină, piesă dreaptă, contra-unghi):
Fig. nr. 57. Reglarea Fig. nr. 58. Prehensiunea sau

lămpii unitului dentar repunerea unui instrument pe
măsuţa unitului
92
Mişcări clasa V:
 torsiunea corpului;
 aşezarea măsuţei unitu-
lui în poziţie corectă
(Fig. nr. 59);
 deplasarea către alte
piese de mobilier din
cabinet.
Ca o concluzie generală ce Fig. nr. 59. Aşezarea măsu-

se desprinde din nerespectarea ţei unitului în poziţie corectă
mişcărilor ergonomice se evi-
denţiează faptul că acestea sunt cu atât mai obositoare, mai len-
te şi mai imprecise, cu cât se angajează mase musculare mai
importante şi cu cât creşte lungimea segmentului mobilizat.
Astfel, mişcările din clasele I – III se caracterizează
printr-un mare grad de precizie, datorită antrenării de mase
musculare reduse şi segmente de lungimi mici; sunt cele mai
avantajoase din punct de vedere al economiei de energie, iar
oboseala musculară apare cu întârziere.
Mişcările din clasele IV – V se caracterizează printr-o pre-
cizie scăzută, antrenează mase musculare mari şi segmente
lungi ale corpului. Aceste mişcări se efectuează cu consum
crescut de energie musculară, fapt care determină instalarea
rapidă a oboselii.
Principii şi reguli ale managementului mişcărilor în ac-

tivitatea practică de medicină dentară
Abordarea ergonomică a mişcărilor în teritoriul medicinei
dentare este generată de o serie de principii şi reguli fundamen-
93
tale ce stau la baza obţinerii unui management optim al activi-

tăţii desfăşurate.
Ralph Barnes în lucrarea sa ”Studiul mişcărilor şi timpului”
a enunţat o serie de principii ale economiei mişcărilor pe care
le-a clasificat astfel: (14, 121)
a) principii ale managementului mişcărilor aplicabile cor-
pului omenesc;
b) principii ale managementului mişcării aplicabile orga-
nizării locului de muncă.
a) Principii ale managementului mişcărilor aplicabile

corpului omenesc
În scopul optimizării muncii într-un cabinet de medicină
dentară principiile privind ergonomia (economia) de mişcări ar
putea fi sistematizate astfel: (14, 34, 121)
 Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi
timp
Acest principiu urmăreşte înlăturarea tendinţei de a folosi
mâna stângă pentru ţinerea obiectului, în timp ce mâna dreaptă
acţionează asupra sa. Deosebirile de efort, între mâna stângă
(efort static) şi mâna dreapta (efort dinamic), influenţează vite-
za, respectiv ritmul de lucru. Ţinerea obiectului muncii de către
un dispozitiv de fixare, permite ambelor mâini să activeze si-
multan.
 Mişcările mâinilor şi braţelor să fie simultane, să se
desfăşoare pe aceeaşi direcţie, dar în sens opus, să
fie continue şi simetrice
Acest principiu corespunde construcţiei anatomice a corpu-
lui, pe baza simetriei şi echilibrului. Aceste mişcări sunt preci-
se şi se desfăşoară cu viteză mare, deoarece echilibrul corpului
nu este tulburat. Mişcările nesimetrice modifică centrul de gre-
94
utate, produc contracţii musculare în sens opus sau chiar depla-

sări ale corpului în sens opus, pentru menţinerea echilibrului.
Deşi aceste acte se produc în mod reflex, ele au caracterul unor
factori perturbatori care influenţează negativ viteza mişcării.
Aranjarea instrumentelor trebuie realizată într-o ordine, ast-
fel încât acestea să fie luate cu ambele mâini în acelaşi timp (ex
mâna stângă - oglinda - şi mâna dreaptă- sonda).
Un alt exemplu de mişcare simultană este atunci când me-
dicul dentist înapoiază asistentei cu mâna stângă un instrument
folosit iar cu dreapta preia instrumentul de care are nevoie.
 Mişcările mâinilor şi ale corpului să se limiteze la
clasele I-III
Mişcările din clasele I – III antrenând segmente corporale
mici, cu un consum redus de energie sunt mai puţin obositoare,
mai rapide şi mai precise. Mişcările din clasele IV –V utilizea-
ză segmente mai mari având implicaţii de ordin fiziologic (se
solicită muşchii toracelui şi ai spatelui, este influenţată structu-
ra osoasă a coloanei vertebrale şi măduva spinării) şi de ordin
economic (se prelungeşte timpul de execuţie, scade calitatea
muncii).
 Mişcările curbe, continui şi line ale mâinilor sunt
preferabile mişcărilor rectilinii cu schimbări bruşte
de direcţie şi unghiuri ascuţite
Mişcarea curbă este mişcarea naturală a mâinii, corespun-
zător construcţiei sale anatomice, respectiv rotirea ei ca un pi-
vot în una din articulaţiile sale. În procesul muncii este prefe-
rabilă o astfel de mişcare, întrucât se poate efectua cu precizie
şi cu viteză mare, deci cu creşterea productivităţii. Mişcările în
linie dreaptă, chiar atunci când sunt continue sunt mai obosi-
toare decât cele curbe, fiind necesară o încordare mai mare a
95
atenţiei, cu atât mai mult când sunt discontinue, însoţite de

schimbări de direcţie şi de nivel.
 Activitatea practică trebuie să fie în aşa fel organiza-
tă încât să permită un ritm uşor şi natural
Ritmul de lucru natural exprimă dispoziţia de muncă a fie-
cărui subiect, dispoziţie determinată de constituţia fizică, de
caracteristicile psihice şi de starea sănătăţii. În condiţii de sănă-
tate relativă, fiecare om adoptă ritmul său propriu care îi dă
senzaţia de confort.
 Cursivitatea naturală a mişcărilor
Mişcările succesive trebuie să fie legate în aşa fel încât să
se permită trecerea uşoară de la o mişcare la alta, fiecare
transmiţându-se cu o poziţie care să favorizeze începerea miş-
cării următoare. Acest fapt favorizează menţinerea ritmului de
lucru şi evitarea accelerării la sfârşitul unei mişcări, urmând ca
după aceea să se treacă la accelerare în mişcarea următoare.
b) Principii ale managementului mişcării aplicabile

organizării locului de muncă (14, 34, 121)
 Pe măsuţa de lucru să se menţină numai materialele
şi instrumentele necesare desfăşurării manoperei în
derulare
Dacă pe măsuţa de lucru ar exista şi alte materiale şi in-
strumente care nu ar avea folosinţă în etapa respectivă dezavan-
tajul principal ar fi o suprasolicitare a sistemului nervos (orice
obiect în plus pe suprafaţa de lucru constituie un factor pertur-
bator).
 Instrumentarul static şi materialele vor fi dispuse
într-o ordine bine stabilită, aranjarea fiind ştiută
atât de medic cât şi de către asistentă
96
Acest principiu asigură o executare uşoară şi automată a

mişcărilor.
 Manipularea instrumentelor şi materialelor trebuie
să fie uşoară, simplă şi rapidă, la fel şi repunerea lor
la locul stabilit după utilizare
 Materialele, aparatele, instrumentele să fie plasate
aproape de operator
Aşezarea corectă a acestor obiecte se realizează prin plasa-
rea cât mai aproape de operator pentru a putea fi folosite miş-
cări de clasele I- III.
 Materialele, aparatele, instrumentele trebuie să aibă
un loc definit şi permanent
Acest principiu duce la formarea obişnuinţei în executarea
mişcărilor de prehensiune, de repunere automată, rapid şi pre-
cis, fără controlul vederii sau alt control mental.
 Materialele şi instrumentele să fie astfel plasate în-
cât să permită cea mai bună succesiune a mişcărilor
Acest principiu urmăreşte eliminarea mişcărilor inutile.
 Să se asigure condiţii corespunzătoare de lucru
O iluminare corespunzătoare constituie prima cerinţă pen-
tru o bună percepere vizuală. Vederea neclară generează nesi-
guranţă, mişcările executându-se cu ezitări, cu eforturi de con-
centrare a vederii pentru distingerea unor detalii necesare, ceea
ce încetineşte ritmul de lucru respectiv, prelungeşte durata de
execuţie a manoperelor terapeutice.
 Să se asigure fiecărui membru al echipei medicale
un scaun ergonomic
Scaunul constituie un element component al confortului de
lucru, care vine în contact direct cu corpul operatorului. Un
scaun ergonomic trebuie să asigure: menţinerea echilibrului,
97
circulaţia sângelui în membrele inferioare, poziţia neutră a cor-

pului, neacceptându-se flexia trunchiului.
Respectarea principiilor de bază pentru atingerea unui op-

tim al managementului mişcărilor desfăşurate de medicul den-
tist pentru realizarea diferitelor manopere conduce la menţine-
rea integrităţii aparatului loco-motor al practicianului. Atinge-
rea acestui deziderat are la bază următoarele aspecte :
 adoptarea unor poziţii de lucru corecte;
 alternarea fazelor în poziţie şezândă cu cele în poziţie
ortostatică;
 evitarea mişcărilor nergonomice (clasa IV,V);
 organizarea ergonomică a activităţii;
 practicarea unui repaus activ.
II.2.1.6 Kinetoterapia
Kinetoterapia (terapia prin mişcare) nu constă doar în efec-
tuarea unor exerciţii la întâmplare ci din respectarea unui an-
samblu de tehnici şi metode ce au un scop şi sunt individualiza-
te pe persoană şi afecţiune. (12)
Programele sunt adaptate deficitului funcţional indus de
afecţiuni ortopedice, reumatice, neurologice, etc şi categoriilor
de vârstă.
Programele sunt individualizate dar se pot aplica şi terapii
de grup. Kinetoterapia se utilizează în scop profilactic de tra-
tament şi recuperare medicală. Programele de fitness sunt an-
sambluri terapeutice ce au ca modul principal kinetoterapia, iar
ca scop creşterea capacităţii fizice şi funcţionale ale persoane-
lor.
Este foarte important pentru un subiect, pentru activitatea
sa profesională fizică şi mentală să aibă capacitate fizică. Acti-
98
vitatea profesională impune pe fiecare specialitate o anume

gestualitate care de obicei se realizează doar pe anumite grade
din amplitudinea jocului articular şi foarte adesea în poziţii vi-
cioase. Toate acestea conduc la uzura articulară, la apariţia con-
tracturilor musculare şi a fatigabilităţii aparatului locomotor.
Toate elementele trebuie corectate şi kinetoterapia este mijlocul
eficient.
Patologia aparatului locomotor are, aşadar, prin definiţie un
caracter dizabilitant, fapt ce reduce randamentul profesional.
Măsurile terapeutice trebuie să vizeze prevenţia şi terapia
manifestărilor patologice. (12, 117, 133)
1) Măsurile preventive trebuie să urmeze o anumită stra-
tegie care se adresează:
 posturilor pe care medicul dentist le adoptă în timpul
actului profesional atât la nivelul coloanei cât şi la ni-
velul articulaţiilor periferice;
 ritmului de activitate (introducerea de pauze relaxan-
te);
 comportamentului motor cu evitarea mişcărilor inco-
recte sau suprasolicitante;
 programului de exerciţii terapeutice pe care medicul
dentist trebuie să le deruleze pe durata activităţii dar şi
în timpul liber, în spaţii amenajate special sau la domi-
ciliu.
Posturarea vizează angajarea de poziţii corecte de lucru
pentru coloana vertebrală şi membre. Susţinerea timp îndelun-
gat a unui act medical caracteristic medicinii dentare conduce
la suprasolicitarea aparatului musculo-scheletal, la dezechilibre
musculare, la deteriorarea cartilajului articular şi în final la in-
stalarea patologiei.
99
Programul de lucru trebuie organizat cu pauze (micro-

pauze), momente ce trebuie utilizate pentru relaxarea grupelor
musculare prin exerciţii fizice şi tehnici de stretching (întin-
deri) şi masaj; dat fiind tensionarea aparatului musculo-
tendinos durerea miofascială este adesea chinuitoare şi pentru
îndepărtarea punctelor trigger dureroase se exercită presiuni
pe punctul care uneori chiar poate fi perceput ca un nodul mic
şi dur. (12)
Mişcările incorecte tulbură balanţa intermusculară, cresc
presiunile intraarticulare şi scad randamentul profesional, de
aceea ele trebuie evitate; de exemplu, pentru coloana lombară
mişcările de rotaţie, de torsiune sunt cele mai dezavantajoase.
In mod normal coloana acceptă ca nivel fiziologic doar 8-10
grade de rotaţie, execesul antrenând forţe de forfecare care de-
teriorează discul intervertebral.
Programul de exerciţii terapeutice trebuie iniţiat sub condu-
cerea unui fizioterapeut care le adaptează vârstei, scopului şi
tipului de patologie osteo-musculo- articulară.
2) Măsurile terapeutice se adresează diverselor tipuri de
patologii vertebrale şi non-vertebrale. Ele cuprind un tratament
medicamentos (antialgic şi decontracturant) şi unul fizio-
kineto-terapeutic.
Procedurile de fizioterapie (electroterapie, termoterapie,
masoterapie) sunt utilizate cu rol antalgic, decontracturant şi de
pregătire a activităţii de kinetoterapie.
Terapia prin mişcare deţine rolul esenţial în refacerea capa-
cităţii funcţionale a aparatulului locomotor.
Exerciţiul terapeutic va avea ca obiective: (12, 101)
 reducerea durerii;
 combaterea contracturii musculare;
100
 refacerea mobilităţii articulare;

 tonifierea grupelor musculare;
 refacerea coordonării.
Tipurile de exerciţii ce intră în alcătuirea programelor te-
rapeutice sunt :
 exerciţii de tip aerobic;
 exerciţii tip stretching;
 exerciţii de tonifiere musculară;
 exerciţii de mobilizare articulară;
 exerciţii de posturare.
Se recomandă medicului dentist să efectueze :
 la începutul fiecărui pragram profesional exerciţii fizi-
ce (timp de 10-15 minute) pentru asuplizarea sistemu-
lui tendo-muscular, refacerea tonusului muscular, refa-
cerea mobilităţii articulare;
 pe parcursul programului se execută 2-3 seturi de exer-
ciţii ce vor avea în atenţie relaxarea, refacerea tonusu-
lui muscular, refacerea echilibrului muscular, mobili-
zări pe toată amplitudinea jocului articular;
 3-5 mişcări pentru fiecare exerciţiu;
 5-10 secunde durata unei mişcări.
Programele terapeutice
Se desfăşoară cuprinzând următoarele :
 Exerciţii pentru musculatura gâtului şi coloanei
cervicale (150, 151)
a. exerciţii de mobilizare
- Flexia capului- poziţie neutră- extensia capului (Fig. nr.
60 a,b,c)
101
Fig. nr. 60. a,b,c Flexia capului - poziţie neutră - extensia capului
Lateralizarea capului spre

stânga, apoi spre dreapta (ure-
che-umăr) (Fig. nr. 61)
În timpul exerciţiului NU
se ridică umărul
Rotirea capului (menton-

umăr) până se obţine o întin-
Fig. nr. 61. Lateralizarea dere musculară (Fig. nr. 62
capului spre stânga a,b)
Fig. nr. 62. a,b Rotirea capului
102
b. exerciţii de tonifiere musculară, cu rezistenţă (150, 151)

Mâna se sprijină pe ceafă, proiectând capul înainte în timp
ce se realizează o rezistenţă prin extensia capului (Fig. nr. 63
a,b)
Fig. nr. 63. a, b Proiecţia capului înainte cu rezistenţă
Mâna se plasează în regiunea temporală stângă determi-

nând flexia laterală, concomitent cu o mişcare de rezistenţă de
la stânga la dreapta. (Fig. nr. 64 a,b)
Fig. nr. 64. a, b Flexia laterală a capului cu rezistenţă
103
Mâna se plasează în regiunea frontală determinând flexia

capului, concomitent cu o mişcare de rezistenţă. (Fig. nr. 65 a,
b).
Fig. nr. 65. a, b Flexia capului cu rezistenţă
Se aşează un prosop în jurul coloanei cervicale şi se prind

extremităţile cu ambele mâini. Se realizează mişcări cu rezis-
tenţă de tipul celor din figura nr. 66 a,b.
Fig. nr. 66. a, b Mişcări ale coloanei cervicale cu rezistenţă
104
c) exerciţii de stretching (150, 151)

Acestea au ca scop întinderea grupelor musculare flexoare,
extensoare şi rotatorii ale coloanei cervicale. (Fig. nr. 67 a,b).
Fig. nr. 67. a, b Stretching-ul musculaturii cervicale
d. Exerciţii combinate (150, 151)

De exemplu, flexia şi proiecţia anterioară a capului. (Fig.
nr. 68 a,b).
Fig. nr. 68. a,b Mobilizări combinate ale coloanei cervicale
 Exerciţii pentru articulaţia umerilor şi a braţelor

(150, 151)
Dat fiind relaţia funcţională coloana cervicală-umeri ne
vom adresa şi acestui segment. La fel urmărim mobilitatea, re-
laxarea musculară, stretching-ul.
105
Ridicarea umerilor până la nivelul urechilor până se obţine

o uşoară tensiune la nivelul gâtului şi umerilor. (Fig. nr. 69 a,
b).
Fig. nr. 69. a,b Mobilizarea umerilor
Rotirea umerilor în ambele sensuri anterior şi posterior.

(Fig. nr. 70 a, b).
Fig. nr. 70. a, b Mobilizarea în rotaţie a umerilor
Stretching prin ridicarea palmelor deasupra capului până se

obţine o uşoară tensiune în braţe. (Fig. nr. 71)
106
Fig. nr. 71. Stretching-ul musculaturii braţelor
Stretching prin împreunarea degetelor la spate şi ridicarea

braţelor. (Fig. nr. 72)
Stretching prin împreunarea degetelor şi întinderea braţelor

înainte. (Fig. nr. 73)
107
Stretching prin împreunarea degetelor la spate menţinând

articulaţia cotului în aceeaşi poziţie şi rotirea umărului într-o
parte şi alta. (Fig. nr. 74)
Fig. nr.74. Stretching-ul musculaturii centurii superioare
Stretching pentru musculatura umărului şi braţului: se ţine

cotul stâng cu mâna dreaptă şi se împinge uşor mâna la ceafă.
Mişcarea se efectuează pentru fiecare umăr. (Fig. nr. 75 a,b)
108
Fig. nr. 75. a,b Stretching-ul musculaturii umerilor şi braţelor
Stretching pentru musculatura umărului şi braţului prin îm-

pingerea cotului stâng spre umărul drept până când se obţine o
uşoară tensiune. (Fig. nr. 76 a, b).
Fig. nr.76. a, b Stretching-ul musculaturii umerilor şi braţelor
Stretching pentru aceleaşi grupe musculare prin plasarea

mânii stângi pe umărul drept, iar a braţului drept pe partea
stângă a abdomenului. (Fig. nr. 77 a, b)
109
Fig. nr. 77. a, b Stretching-ul musculaturii umerilor şi braţelor
Stretching pentru muşchii antebraţului şi mâinii prin îm-

preunarea palmelor şi împingerea uneia către cealaltă. (Fig. nr.
78)
Fig. nr. 78. Stretching-ul pentru musculatura antebraţelor şi

mâinilor
Stretching pentru musculatura trunchiului şi braţelor: se

aşează ambele mâini pe ceafă şi se înclină trunchiul lateral într-
o parte şi alta urmărind atingerea poziţiilor extreme. (Fig. nr.79
a, b)
110
Fig. nr. 79. a, b Stretching pentru musculatura trunchiului şi

braţelor
Se mai pot executa şi alte exerciţii de tipul celor din fig. nr.
80 a, b, c.
Fig. nr. 80. a, b, c Stretching pentru musculatura braţelor

111
 Exerciţii pentru coloana vertebrală lombară (150,

151)
Coloana vertebrală cu cele trei regiuni reprezintă un tot
funcţional. Ne adresăm intensiv şi segmentului lombar.
Poziţie şezândă pe un scaun: se
prinde membrul inferior stâng cu
mâna stângă, se flectează genun-
chiul şi se ridică concomitent cu
aplecarea înainte a capului spre ge-
nunchi; se repetă exerciţiul cu
membrul inferior drept. (Fig. nr.
81).
Poziţie ortostatică cu membrele
inferioare uşor depărtate; se pla-
sează mâinile în regiunea lombară
Fig. nr. 81. Flexia
(cu degetele îndreptate în jos) şi se
coloanei lombare
împing uşor palmele înainte, spate-
le intră în extensie timp de 6-10 secunde. (Fig. nr. 82 a, b).
Fig. nr. 82. a, b Extensia coloanei lombare
112
Poziţie şezândă, membrele superioare în poziţie înaltă dea-

supra capului (cu braţele în extensie maximă); se împing în
spate braţele şi se înclină uşor dreapta/stânga până când apare o
uşoară presiune. (Fig. nr. 83 a, b).
Fig. nr. 83. a, b Lateralitatea coloanei lombare
Poziţie şezândă, mâinile la nivelul cefei, se fac rotaţii şi ex-

tensii ale coloanei. (Fig. nr. 84).
Fig. nr. 84. Mişcări combinate ale coloanei lombare
113
Poziţie ortostatică, se ridică braţele deasupra capului până

când apare o uşoară presiune în umeri. (Fig. nr. 85).
Fig. nr. 85. Extensia coloanei lombare
Poziţie şezândă, picior peste picior, braţul aşezat pe faţa ex-

ternă a coapsei stângi; se roteşte capul spre stânga. Se efectuea-
ză mişcarea şi pentru partea opusă. (Fig. nr. 86).
Fig. nr. 86. Mişcări de rotaţie a coloanei
114
Exerciţii pentru membrele inferioare şi gleznă (150, 151)

Poziţie ortostatică, mâna dreaptă în sprijin pe perete; cu
mâna stângă se prinde glezna de aceeaşi parte şi se tracţionează
uşor piciorul spre fesă până când apare o tensiune pe faţa ante-
rioară a coapsei. Se repetă mişcarea şi pe partea opusă. (Fig. nr.
87)
Ortostatism, piciorul stâng rămâne în sprijin pe podea; pi-
ciorul drept se plasează pe o suprafaţă la o înălţime confortabi-
lă. Se execută anteflexia trunchiului până când apare o presiune
pe faţa posterioară a coapsei; se repetă mişcarea şi pentru picio-
rul drept. (Fig. nr. 88).
Fig. nr. 87. Extensia şoldului Fig. nr. 88. Extensia muşchi-
şi a gleznei lor ischiogambieri
Poziţie ortostatică în apropierea unui zid, palmele sprijinite

pe perete; se plasează piciorul drept în apropierea peretelui şi
se execută o mişcare de împingere către acesta până când se
obţine o uşoară presiune în gamba stângă; se repetă mişcarea şi
pentru partea dreaptă. (Fig. nr. 89)
115
Poziţie şezândă, ambele tălpi sprijinite pe podea, capul ne-

sprijinit. Se ridică piciorul drept 5-10 cm; se repetă mişcarea şi
pentru celălalt picior. (Fig. nr. 90).
Fig. nr. 89. Stretching-ul Fig. nr. 90. Stretching-ul

musculaturii gambei musculaturii coapsei
Poziţie şezândă, planta stângă în sprijin pe podea, membrul

inferior drept în flexie spre 90°. Se mobilizează degetele. Se
repetă mişcarea şi pentru partea opusă. (Fig. nr. 91 a, b).
Fig. nr. 91. a, b Stretching-ul musculaturii anterioare şi poste-

rioare a membrului inferior
116
Poziţie şemişezândă, având sprijin pe podul palmelor,

membrele inferioare se extind şi se încrucişează. (Fig. nr. 92).
Fig. nr. 92. Stretching-ul musculaturii anterioare şi posterioare

a membrului inferior
 Exerciţii pentru articulaţiile mâinii şi degetelor

(150, 151, 152)
Cu palma în extensie maximă se fac mişcări de
lateralitate dreapta-stânga. (Fig. nr. 93)
Fig. nr. 93. Mişcări de lateralitate a mâinii
117
- supinaţie/pronaţie (Fig. nr. 94)
Fig. nr. 94. Mişcări de supinaţie/pronaţie a mâinii
Cu braţele în extensie maximă se face flexia/extensia pal-

melor până se obţine o tensiune uşoară în articulaţia pumnului.
Se repetă mişcarea şi pentru cealaltă mână. (Fig. nr. 95 a, b)
Fig. nr. 95. a, b Mobilizarea articulaţiei pumnului
Palmele sprijinite una pe cealaltă, coatele la 90°. (Fig. nr.

96)
118
Fig. nr. 96. Mobilizarea articulaţiei pumnului
- Exerciţii de deschidere – închidere a mâinii. (Fig. nr.

97)
Fig. nr. 97. Mobilizarea articulaţiilor degetelor
- Se realizează pensa digito-digitală. (Fig. nr. 98)
119
Fig. nr. 98. Antrenamentul penselor digitale
- Se realizează mişcări de rotaţie a policelui în ambele

sensuri. (Fig. nr. 99)
Fig. nr. 99. Mobilizarea policelui
Dispozitive pentru mobilizarea articulaţiilor mâinii (82)

Rolul acestor dispozitive:
 relaxează muşchii şi articulaţia mâinii;
 îmbunătăţeşte circulaţia sanguină;
 ameliorează rigiditatea, reduc paresteziile şi durerea la
nivelul degetelor;
 reduc oboseala musculară ca urmare a poziţiilor fixe
prelungite pe instrument.
120
1) Bile metalice chinezeşti ”Baoding Balls" (Fig. nr. 100)
Fig. nr. 100. Dispozitive pentru mobilizarea

articulaţiilor degetelor
2) Flexorii de mână (cleştii de mână) (Fig. nr. 101,102)
Fig. nr. 101,102. Dispozitive pentru mobilizarea articulaţiilor

degetelor
3) Mingi de silicon (Fig. nr. 103)
Fig. nr. 103. Mobilizarea degetelor cu ajutorul mingilor

de cauciuc
121
4) Dispozitive de cauciuc (Fig. nr. 104,105)
Fig. nr. 104. Dispozitive folosite în antrenamentul degetelor
Fig. nr. 105. Dispozitive folosite în antrenamentul degetelor
5) Colaci de cauciuc (Fig.nr. 106 a, b)
Fig. nr. 106. Mobilizarea degetelor
122
6) Power Putty
Materialul din care este confecţionat Power Putty este un
cauciuc siliconat.
Se găsesc 5 culori (Fig. nr. 107) :
1. Roz (extra soft)
2. Albastru deschis (soft)- indicată atunci când este nece-
sară o îmbunătăţire a dexterităţii, coordonării degetelor
3. Verde deschis (mediu soft)
4. Albastru închis (mediu)
5. Verde închis
Fig. nr. 107. Power putty
Fig. nr. 108. Mişcări complexe ale mâinii cu Power putty

123
II.2.2. PROTECŢIA ANALIZATORILOR AUDITIV ŞI VIZUAL
II.2.2.1. Protecţia analizatorului auditiv

Este unanim recunoscut astăzi faptul că zgomotul deterio-
rează sănătatea. El nu afectează doar auzul, ci poate avea con-
secinţe negative asupra întregului organism (40, 75, 155).
Leziunile produse de zgomot la nivelul analizatorului audi-
tiv sunt:
 oboseală auditivă (creşterea temporară a pragului per-
cepţiei auditive în urma expunerii la zgomot intens, 10-
15 dB) ; este reversibilă după câteva minute, ore sau zi-
le de la încetarea expunerii;
 hipoacuzia urechii drepte (la stângaci a urechii stângi)
poate surveni în urma expunerii la un zgomot de scurtă
durată dar de intensitate crescută sau invers;
 surditatea profesională reprezintă o pierdere definitivă
şi ireversibilă a funcţiei auditive în urma expunerii în-
delungate la zgomot.
Hipoacuzia şi surditatea profesională sunt printre cele mai
frecvente boli profesionale declarate la nivel naţional.
Efectele extraauditive ale zgomotului sunt înregistrate:

 la nivelul sistemului nervos
o ameţeli, cefalee, migrene, scăderea atenţiei, apari-
ţia oboselii;
o perturbări ale somnului (scade perioada de somn
adânc, apare somnolenţa diurnă);
o apariţia tulburărilor psihice (psihoze, nevroze, de-
presie);
o scăderea performanţelor cognitive şi intelectuale.
124
 la nivelul aparatului respirator

o accelerarea ritmului respirator;
o mişcări respiratorii de scurtă durată;
 la nivelul aparatului cardio-vascular
o accelerarea ritmului cardiac;
o creşterea tensiunii arteriale;
o modificări ale traseului EKG,
o creşterea riscului de infarct miocardic.
 la nivelul aparatului digestiv zgomotul determină:
 apariţia gastritelor, a ulcerelor;
De asemenea:
 se degradează relaţiile interpersonale;
 se poate favoriza apariţia incidentelor sau accidentelor
de muncă;
 se afectează calitatea muncii.
În cabinetele de medicină dentară zgomotele sunt de origi-
ne:
 externă: trafic stradal (camioane, autobuze, tramvaie,
autoturisme, trenuri, avioane), vecini, copii, sală de aş-
teptare, holul de la intrare, telefoane;
 internă : zgomote legate de activitatea zilnică din cabi-
net (turbina dentară, piese drept/ contraunghi, detar-
trorul cu US, compresorul, aspiraţia, instrumentar sta-
tic).
Măsuri de protecţie privind împiedicarea poluării so-
nore
Pentru a nu perturba calitatea activităţii la locul de muncă
au fost introduse o serie de măsuri pentru prevenirea şi limita-
rea nivelurilor de zgomot. (40, 75, 155)
125
1. MĂSURI TEHNICE
Măsuri împotriva zgomotelor externe:
 plasarea cabinetelor în zone liniştite;
 izolarea pereţilor cu straturi fonoabsorbante;
 geamuri duble sau din termopan.
Măsuri împotriva zgomotelor interne:
a. Măsuri pentru compresor
 plasarea compresorului la distanţă, în altă cameră decât
cabinetul de medicină dentară;
 achiziţionarea unor compresoare moderne, silenţioase
(compresorul fără ulei care în interior este căptuşit cu
un material fonoabsorbant iar motorul este aşezat pe ar-
curi, amortizând astfel şi trepidaţiile).
b. Măsuri pentru piesele de mână (turbine)
 înlocuirea pieselor vechi cu altele noi;
 achiziţionarea unor turbine silenţioase (se consideră mai
silenţioase turbinele pe aer decât cele pe rulmenţi);
 întreţinerea tehnică corectă.
2. MĂSURI ORGANIZATORICE REFERITOARE LA

PROTECŢIA AUDITIVĂ
Măsurile organizatorice se referă la protecţia auditivă indi-
viduală. Există 3 tipuri de protecţie auditivă fiecare cu avantaje
şi dezavantaje: dopuri de urechi, antifoane
interne, căşti (antifoane externe).
Antifoanele interne
 sunt din spumă, cauciuc sau plas-
tic;
 au mărimi universale sau diferite:
Fig. nr. 109. Anti- mici, medii, mari;
foane interne  unele sunt de unică folosinţă, alte-
126
le sunt reutilizabile;
 se introduc în conductul auditiv extern;
 foarte rar apar infecţii sau iritaţii la nivelul conductului
auditiv extern;
 există şi antifoane făcute la comandă ce conferă un
confort sporit.
Căştile (antifoanele externe)
 acoperă întreaga ureche şi sunt
preferate de unele persoane;
 la interior prezintă o căptuşeală
cu rol de schimbare sau filtrare
a anumitor zgomote;
 au o durată de viaţă mai lungă
de cât antifoanele interne;
 dezavantajul căştilor este acela
Fig. nr. 110. că nu etanşează bine în cazul
Antifoane externe persoanelor care poartă oche-
lari;
 există şi căşti ataşate (unele căşti de urechi sunt ataşate
de căştile de protecţie sau de ochelari/viziere).
Pe ambalajul căştilor sau a antifoanelor se află CRZ (Clasa
de Reducere a Zgomotului) care este măsurată în decibeli. Cu
cât numărul este mai mare cu atât pro-
tecţia oferită este mai bună.
Dopurile de urechi
 seamănă foarte bine cu anti-
foanele interne însă ele nu in-
tră în conductul auditiv extern
ci doar îl blochează;
 nu protejează atât de bine ca Fig. nr. 111. Dopuri
antifoanele interne sau externe. de urechi
127
EVALUAREA ANALIZATORULUI AUDUTIV

Aceste măsuri presupun controale medicale periodice şi
testări audiometrice. Testele auditive evaluează capacitatea
unei persoane de a auzi prin măsurarea abilităţii de a percepe
sunetele la nivel central.
Testările audiometrice (Fig. nr. 112) pot detecta stadiile in-
cipiente ale pierderii auzu-
lui, determină prezenţa hi-
poacuziei, tipul acesteia,
gradul severităţii şi cauza
instalării.
Examenul audiometric
se realizează în mediu fără
zgomot (camere sau cabine
Fig. nr. 112. Aparat pentru
insonorizate) cu ajutorul
testări audiometrice
audiometrului.
Examenul audiometric constă în:
 audiometrie tonală liminară;
 audiometrie tonală supraliminară;
 audiometrie vocală;
 impedansmetrie.
II.2.2.2. Protecţia analizatorului vizual

Ochiul joacă un rol foarte important în viaţa omului, şi la
fel ca celelalte organe este supus oboselii.
Protecţia analizatorului vizual urmăreşte:
1) evitarea contactului direct cu aerosolii, pulberea, sali-
va de la pacient;
2) reducerea oboselii vizuale;
128
1) Ochii se vor proteja cu ochelari speciali, scuturi faciale,

viziere.
Rolul protecţiei oculare este de a izola fizic tegumentele şi
membranele oculare în cursul manoperelor în care există risc
de împroşcări/stropiri cu fluide biologice de la pacient,
limitându-se contaminarea biologică. (19, 81, 111)
Ochelarii simpli
 ochelarii simpli (Fig. nr. 113) realizează o protecţie par-
ţială (împiedică numai
75% din particule să atin-
gă conjunctiva oculară)
deoarece sunt deschişi în
jurul nasului şi pe părţile
laterale;
 ochelarii de protecţie pot
prezenta ca element de Fig. nr. 113. Ochelari
protecţie suplimentară simpli
rame cu lăţime crescută
până aproape de zona pretragiană, eliminând riscul sur-
selor laterale;
 ochelarii sunt din material plastic transparent au diferite
forme în funcţie de firma producătoare, iar acoperirea
facială este limitată numai la etajul superior al feţei.
Ochelari de protecţie împotriva unor fascicule luminoa-

se concentrate
 în cazul utilizării laserului (Fig. nr. 114)
 în cazul fotopolimerizării materilalelor compozite. (Fig.
nr. 115)
129
Fig. nr. 115. Ochelari de pro-

Fig. nr. 114. Ochelari de pro- tecţie în cazul fotopolime-
tecţie împotriva razei laser rizării materialelor compozite
Scuturi faciale, viziere

 acoperirea facială este mai extin-
să decât în cazul ochelarilor (Fig.
nr.116);
 acoperirea laterală este realizată
până în zona pretragiană.
Fig. nr. 116.
Scut facial Ecrane de protecţie
 susţinerea ecranului pe ramele de
ochelari se realizează cu ajutorul
unor cleme. (Fig. nr. 117)
2) Oboseala vizuală se manifestă

prin:
 simptome oculare (reducerea
distanţei minime de vedere cla-
Fig. nr. 117. Ecrane ră, înceţoşarea vederii, vedere
de protecţie dublă, lăcrimare excesivă sau
senzaţie de uscăciune oculară);
130
 simptome nervoase (dureri de cap, ameţeli, oboseală

generală, iritabilitate);
 scăderea randamentului în muncă (număr crescut de
erori, timp crescut de execuţie a sarcinilor).
Cauzele oboselii vizuale sunt numeroase:

1. cauze intrinseci – boli oculare ale subiectului (mio-
pie, astigmatism);
2. cauze extrinseci:
 cromatică şi iluminare necorespunzătoare;
 distanţă de lucru necorespunzătoare;
 organizare incorectă a actelor operatorii;
 fenomenul de orbire;
 folosirea îndelungată a lupei;
 timp de lucru prelungit;
 lucrul în vedere indirectă.
Oboseala vizuală este reversibilă (prin repaus) şi poate fi
prevenită printr-o organizare ergonomică a activităţii profesio-
nale şi a mediului de muncă (lumină şi cromatică corespunză-
toare).
Organizarea ergonomică a activităţii se referă la:

 respectarea unei distanţe de lucru corecte;
o câmpul operator şi instrumentarul vor fi plasate
într-un plan la nivelul cotului operatorului, astfel
încât vederea operatorului să fie perpendiculară pe
câmpul operator, iar iluminarea paralelă cu direcţia
privirii;
o organizarea locului de muncă se va face în aşa fel
încât să se evite acomodarea frecventă a analizato-
rului vizual, prin plasarea instrumentarului în câm-
131
pul vizual, într-un unghi de 40-45 grade în jurul

medicului sau asistentei, la 20-40 cm distanţă şi
într-un unghi de 30-60 grade în raport cu planul
simetric al practicianului;
 realizarea lucrului în echipă (la 4-6 mâini);
 pentru identificarea instrumentarului pe lângă o ilumi-
nare suficientă vom apela la coduri de culori (se asigură
diferenţierea facilă a instrumentelor).
Lumina corespunzătoare
Iluminatul de calitate este foarte important în sectorul me-
dical fiind asigurat atât de surse naturale (lumina zilei) cât şi
surse artificiale (incandescente, fluorescente).
Fenomenul de orbire (rezultat prin prezenţa în câmpul vi-
zual la un moment dat a unei suprafeţe cu luminanţă mult mai
mare decât cea la care ochii sunt adaptaţi) poate fi evitat:
 prin creşterea unghiului dintre linia de privire şi sursa
de orbire, peste 45 grade şi creşterea coeficientului de
reflexie a suprafeţelor înconjurătoare operatorului;
 suprimarea instrumentelor strălucitoare din câmpul vi-
zual (cutii, mânere cromate, spatule);
 plafoniere prevăzute cu grile.
Cromatica locului de muncă

Cromatica funcţională asigură un confort optim la locul de
muncă.
Se recomandă culori calde, pastelate (roz, alb, gri deschis,
bleu, verde deschis).
Nu se recomandă:
 culori închise, vii (ţipătoare) pentru că sunt obositoare
şi neplăcute;
132
 alternanţa culori deschise-închise;

 desene cu figuri geometrice, în alternanţă culori deschi-
se-închise, modele, linii, forme.
II.2.3 PROTECŢIA MEDICULUI ŞI A PACIENTULUI FAŢĂ DE

TRANSMITEREA BOLILOR INFECTO-CONTAGIOASE
ÎN CABINETUL DE MEDICINĂ DENTARĂ
PATOLOGIA INFECTO-CONTAGIOASĂ
Creşterea alarmantă din ultimii ani a bolilor transmisibile în
cabinetele de medicină dentară impune adoptarea unor măsuri
speciale de asepsie şi antisepsie pentru prevenirea acestora.
Întrucât în cabinetul de medicină dentară întreg personalul
medical (medici, asistente, tehnicieni dentari) este expus con-
tactului cu sânge, secreţii orale şi respiratorii, sau alte materiale
potenţial infecţioase (în care există o gamă variată de microor-
ganisme), acesta trebuie să fie complet informat atât asupra
modului şi căilor de transmitere a bolilor infecţioase cât şi asu-
pra măsurilor de protecţie ce trebuie aplicate.
În cabinetul de medicină dentară bolile infecţioase se pot
transmite:
 direct (cu sânge, fluide orale);
 indirect (cu instrumente contaminate: echipamente, in-
stalaţii şi aparatură; cu materiale stomatologice; cu pro-
teze dentare; cu suprafeţe din cabinet- mobilier, pardo-
seala);
 prin agenţii aerieni prezenţi în picături, particule, aero-
soli.
Căile de transmitere a infecţiilor se clasifică în funcţie de
mediul în care este vehiculat agentul patogen (sanguină şi ae-
riană).
133
Agenţii infecţioşi care prezintă un mare risc prin gravitatea

îmbolnăvirilor sunt:
a) virusul imunodeficienţei dobândite (HIV);
b) virusurile hepatitelor virale (HBV, HCV, HDV);
c) mycobacterium tuberculosis;
d) alţi factori infecţioşi pot fi: agenţii leprei, malariei, lep-
tospirozei, herpesului, etc.
MĂSURI DE PROTECŢIE ANTIMICROBIANĂ ŞI

ANTIVIRALĂ
Cabinetul de medicină dentară prezintă o serie de elemente care
favorizează transmiterea agenţilor patogeni şi anume: (33, 78)
 uniturile dentare sunt prevăzute cu tuburi lungi având
multe zone inaccesibile;
 măsuţele cu instrumente, lămpile uniturilor dentare pre-
zintă suprafeţe înguste, unghiuri unde igienizarea se re-
alizează cu dificultate;
 spray-ul de aer determină o dispersie masivă a microbi-
lor din cavitatea orală a pacientului în mediul înconjură-
tor, pe o arie;
 instrumentarul dinamic (turbină, piesă dreaptă,
contraunghi) este greu de sterilizat, nu se poate schimba
după fiecare pacient iar dezinfectarea lui între pacienţi
este dificilă;
 tastatura calculatorului prezintă locuri propice pentru
dezvoltarea microbilor.
DECONTAMINAREA este modalitatea prin care se redu-
ce numărul de germeni de pe un obiect sau de pe o suprafaţă.
Aceasta poate fi efectuată prin mai multe metode (19, 78, 81):
Antisepsia este operaţia prin care se realizează distrugerea
sau inhibarea microorganismelor de la nivelul plăgilor, tegu-
134
mentelor şi mucoaselor cu ajutorul unor substanţe chimice anti-

septice bacteriostatice (netoxice pentru tegument): alcool etilic
70°, tinctură de iod 5%, KMnO4 0,1%, detergenţi cationici.
Dezinfecţia este procesul prin care se urmăreşte distrugerea
în proporţie de 99,99% a microorganismelor patogene (mai pu-
ţin a sporilor bacterieni) de pe suprafeţe, din aer sau obiecte din
mediul inert. Se poate realiza prin :
 mijloace fizice (flambare, incinerare, fierbere);
 raze ultraviolete (dezinfecţia suprafeţelor netede şi a
aerului din cabinete);
 mijloace chimice.
Sterilizarea reprezintă procesul prin care se distruge orice
formă de viaţă microbiană (viruşi, bacterii, spori, fungi).
Asepsia – presupune aplicarea unor măsuri şi metode care
să prevină contaminarea unui produs, obiect sau organism. Se
obţine prin sterilizare şi dezinfecţie.
Evitarea sau reducerea riscului infecţios şi a infecţiilor
nosocomiale se poate realiza prin: (84)
1) decontaminarea, dezinfecţia cabinetului;
2) dezinfecţia mâinilor (igiena mâinilor);
3) echipamentul de protecţie (halat, mănuşi, mască, bone-
tă, ochelari de protecţie);
4) sterilizarea instrumentarului.
1) Decontaminarea, dezinfecţia cabinetului

La începutul sau la sfârşitul programului trebuie să se reali-
zeze igienizarea în cabinetul de medicină dentară.
Curăţenia este metoda de decontaminare care asigură înde-
părtarea microorganismelor (în proporţie de 95-98%) de pe su-
135
prafeţe, obiecte odată cu îndepărtarea prafului şi a substanţelor

organice.
Personalul care asigură o dezinfectare corespunzătoare a
mobilierului (dulapuri, măsuţe, scaune), a echipamentului (uni-
tului dentar, a diferitelor aparate), şi a tuturor suprafeţelor din
cabinet (chiuvete, pereţi, pardoseală) utilizează diferite sub-
stanţe pe bază de glutaraldehidă, formaldehidă, etilenhexanol,
alcool al căror efect să fie bactericid, fungicid, virulicid şi
sporicid.
Pardoseala cabinetului trebuie acoperită cu folie de poli-
vinil şi nu cu gresie sau faianţă, deoarece acestea pot reţine în
spaţiile de îmbinare dintre plăci variate microorganisme. Ea
trebuie spalată zilnic la sfârşitul programului cu apă şi deter-
gent.
Pereţii cabinetului acoperiţi cu vopsea sau var lavabil, tre-
buie decontaminaţi lunar, prin spalare cu apă şi detergent.
Aerul din cabinet trebuie decontaminat prin aerisirea ca-
binetului, aspect realizat după fiecare pacient sau de 2-3 ori pe
zi, prin deschiderea largă a ferestrelor.
Pentru a completa decon-
taminarea din cabinete, înain-
tea începerii programului se
pot folosi lămpi cu raze ultra-
violete (Fig. nr. 118). Aceste
lămpi pot fi fixe sau mobile,
cu tuburi de 15-30 W, indica-
te să funcţioneze în absenţa
omului (lămpi cu radiaţie di-
rectă) sau în prezenţa acestuia
Fig. nr. 118. Lămpi cu raze (lămpi cu radiaţie îndirectă,
ultraviolete ecranate).
136
Unitul dentar (fotoliul pacientului, braţele fotoliului, tetie-

ra, măsuţa cu instrumente, lampa unitului, scuipătoarea) trebuie
şi el decontaminat după fiecare pacient. (19)
Pentru dezinfecţia unitului dentar putem folosi două teh-
nici:
1) prima tehnică utilizează dezinfectante sub formă de
spray
Modul de lucru:
 se protejează măinile cu mănuşi de menaj din cauciuc
gros, rezistent;
 se pulverizează dezinfectantul pe un prosop din hârtie şi
se şterg ferm suprafeţele netede ale unitului dentar (ma-
sa, fotoliu, lampa). Dacă suprafaţa a fost contaminată
cu sânge, se pulverizează direct dezinfectantul şi se va
lasa să acţioneze cel puţin 10 minute;
 pe fiecare piesă a unitului se pulverizează dezinfectan-
tul şi se şterge ferm cu un prosop din hârtie;
 după ce toate piesele unitului au fost dezinfectate, se
aşează la locul lor şi se mai pulverizează încă o dată
dezinfectant asupra întregului unit dentar;
 se lasă 10-15 minute pentru ca substanţa să îşi exercite
efectul antimicrobian după care se îndepărtează excesul
de lichid prin tamponare cu un prosop de hârtie.
2) a doua tehnică foloseşte dezinfectantul sub formă de
soluţie
Modul de lucru este asemănător cu cel precizat la prima
tehnică, doar că se utilizează un burete umezit cu soluţie dezin-
fectantă.
Ambele tehnici sunt eficiente d.p.d.v. microbiologic, deza-
vantajul fiind acela că generează pauze în activitatea medicului
dentist. Pentru evitarea acestor pauze şi decontaminarea apro-
137
ximativă se recomandă aplicarea unor huse de hârtie, a unor

folii protectoare, din aluminiu sau material plastic, cu forme şi
dimensiuni adecvate fiecărei piese a unitului dentar, care vor fi
schimbate după fiecare pacient (Fig. nr. 119, 120, 121, 122,
123, 124)
Dezinfecţia completă, riguroasă, prin una din tehnicile de
mai sus trebuie realizată la începutul şi sfirşitul activităţii zilnice.
După prima dezinfecţie, suprafeţele unitului sunt acoperite
cu folii de protecţie ce se vor schimba apoi după fiecare paci-
ent. (19, 111)
Fig. nr 119. Folie protectoare Fig. nr 120. Folie protectoa-

completă pentru fotoliul pacien- re ce acoperă parţial fotoliul
tului pacientului
Fig. nr 121. Folie protectoare Fig. nr. 122. Folie protec-

ce acoperă numai tetiera scau- toare aplicată pe mânerul
nului lămpii unitului dentar
138
Fig. nr. 123. Folie protectoare Fig. nr 124. Folie protectoa-

aplicată la nivelul măsuţei uni- re aplicată la nivelul spray-
tului dentar ului aer-apă
 folii protectoare aplicate pe diferite aparate (Fig. nr.125,

126) tastatura calculatorului (Fig. nr. 127)
Fig. nr. 125. Folie protectoare Fig. nr. 126. Folie protectoare
aplicată la nivelul tubului aplicată la nivelul lămpii de
aparatului Rx fotopolimerizare
Fig. nr. 127. Folie protectoare aplicată la nivelul tastaturii

calculatorului
139
Gestionarea deşeurilor
Gestionarea deşeurilor cuprinde toate activităţile de colec-
tare, transport, tratare, recuperare şi eliminare a deşeurilor.
Responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a deşeurilor
revine generatorilor acestora. (81)
Tipuri de deşeuri:
1. Deşeuri menajere (nepericuloase)
Deşeurile nepericuloase asimilabile celor menajere se co-
lectează în saci din polietilenă de culoare neagră, inscriptionaţi
"Deşeuri nepericuloase". In lipsa acestora se pot folosi saci din
polietilenă transparenţi şi incolori.
Deşeurile nu prezintă risc major pentru că nu au venit în
contact cu pacientul sau cu produse biologice de la acesta. Nu
necesită distrugere prin incinerare; sunt preluate de serviciile
de salubrizare şi transportate la groapa de gunoi.
2. Deşeuri medicale (periculoase)
În funcţie de gradul de contaminare şi toxicitate ele se îm-
part în:
a. deşeuri clinice (risc crescut de contaminare);
b. deşeuri cito-toxice;
c. deşeuri radioactive.
Fiecare tip de deşeu beneficiază de un regim diferit de de-
pozitare, ambalare şi distrugere/ procesare.
Pentru deşeurile clinice se foloseşte pictograma "Pericol
biologic" iar pentru deşeurile chimice şi farmaceutice se folo-
sesc pictogramele adecvate pericolului: "Inflamabil", "Coro-
siv", "Toxic" etc.
a. Deşeurile clinice sunt reprezentate de:
 sângele uman, comprese/rulouri cu sânge;
 reziduri patologice: ţesuturi, os, dinţi;
140
 articole ascuţite (tăietoare, înţepătoare): seringi hipo-

dermice, ace atraumatice, lame de bisturiu, ace de sutu-
ră;
 articole neascuţite: mănuşi de protecţie, pahare, canule
de aspiraţie a salivei, elemente de protecţie a pacientu-
lui.
Depozitarea deşeurilor ascuţite: se face în cutii din material
rezistent la acţiuni mecanice -
polipropilenă (Fig. nr. 128).
Cutiile trebuie prevăzute la
partea superioară cu un capac
special care să permită intro-
ducerea deşeurilor şi să împie-
dice scoaterea acestora după
umplere, fiind dotate în acest
scop cu un sistem de închidere Fig. nr. 128. Recipient poli-
definitiv (capac autoblocant). propilenă pentru depozitarea
Capacul cutiei are orificii pen- deşeurilor ascuţite
tru introducerea acelor de se-
ringă şi a lamelor de bisturiu. Cutiile
sunt de culoare galbenă cu indicatorul
de ”pericol biologic”.
Depozitarea deşeurilor neascuţite se
realizează în cutii din carton rigid (Fig.
nr. 129) prevăzute în interior cu sac din
polietilenă de culoare galbenă, marcate
cu indicatorul "Pericol biologic".
Distrugerea se realizează prin inci-
nerare de către unităţile specializate Fig. nr. 129. Cutie
aprobate de Direcţiile de Proteţie a Me- pentru incinerare din
diului. carton
141
b. Deşeuri citotoxice lichide

Distrugerea deşeurilor se realizează tot prin incinerare (la
1100C) doar de instituţiile specializate.
c. Deşeurile radioactive
Substanţele chimice reziduale provenite de la unităţile de
radiodiagnostic trebuie să fie depozitate (colectate) în recipien-
te de culoare roşie.
Distrugerea deşeurilor radioactive se face prin incinerare
dar numai în unităţi specializate.
Conform legislaţiei romaneşti în vigoare (OMS 219/2002)
 Ambalajul în care se face colectarea şi care vine în con-
tact direct cu deşeurile periculoase rezultate din activi-
tatea medicală este de unică folosinţă şi se elimină o da-
tă cu conţinutul.
 Codurile de culori ale ambalajelor în care se colectează
deşeurile din unităţile sanitare sunt:
a) galben - pentru deşeurile periculoase (infecţioase, tăie-
toare-înţepătoare, chimice şi farmaceutice);
b) negru - pentru deşeurile nepericuloase (deşeurile asimi-
labile celor menajere).
Durata depozitării temporare va fi cât mai scurtă posibil, iar
condiţiile de depozitare vor respecta normele de igienă în vi-
goare.
Pentru deşeurile periculoase durata depozitării temporare
nu trebuie să depăşească 72 de ore, din care 48 de ore în incinta
unităţii şi 24 de ore pentru transport şi eliminare finală.
2) Dezinfecţia mâinilor (igiena mâinilor)

Igienizarea mâinilor personalului din cabinetul de medicină
dentară reprezintă modul cel mai important de prevenire a con-
taminării sau diseminării agenţilor microbieni. (19, 81, 161)
142
Igienizarea mâinilor se realizează conform OMS 994/2004,

anexa V: (108)
 la intrarea şi la ieşirea din cabinetul de medicină denta-
ră;
 înainte de utilizarea mănuşilor de protecţie;
 după scoaterea mănuşilor de protecţie;
 înainte şi după examinarea fiecărui pacient;
 după scoaterea măştilor de protecţie folosite;
 după diferite activităţi administrative, gospodăreşti
(decontaminarea diferitelor suprafeţe din cabinet, după
manipularea deşeurilor);
 după folosirea batistei;
 după folosirea toaletei;
 după trecerea mâinii prin păr;
 după îndepărtarea bijuteriilor (inele, brăţări);
 unghiile trebuie să fie tăiate scurt;
 se foloseşte apă curentă şi săpun pentru spălare obişnu-
ită (15-60 secunde);
 în cazuri de urgenţă este permisă utilizarea de antisep-
tice ca înlocuitor al spălatului;
 ştergerea, uscarea este obligatorie, se realizează cu
prosop de hârtie de unică întrebuinţare.
Tehnica corectă de spălare pe mâini:

 se udă mâinile cu apă înainte de a se folosi săpunul li-
chid;
 se aplică săpunul lichid;
 se freacă cu palmele faţa dorsală a mâinii celeilalte; se
freacă palmele una de cealaltă cu degetele în contact;
se freacă partea dorsală a degetelor cu mişcări circula-
143
re; se freacă degetele mari (policele) în palmă cu miş-

cări circulare; se freacă prin rotaţie degetele fiecărei
mâini în palma opusă;
 se clătesc mâinile sub jet de apă;
 uscarea mâinilor se face cu prosoape de hârtie de unică
folosinţă.
Dezinfecţia igienică a mâinilor

 după spălarea şi uscarea mâinilor se aplică un antisep-
tic, timpul de contact fiind între 30 secunde –1 minut;
 scopul este distrugerea microorganismelor prezente pe
tegument şi a unui procent cât mai mare din flora rezi-
dentă.
Pentru manoperele terapeutice uzuale (examen clinic sau
proceduri neinvazive) se poate folosi spălarea simplă a mâini-
lor cu apă şi săpun urmată de folosirea unui antiseptic.
Dezinfecţia chirurgicală a mâinilor

 după procedura de spălare chirurgicală a mâinilor şi
uscare, se aplică substanţa antiseptică, timpul de con-
tact fiind între 3-5 minute, mâinile fiind în permanenţă
umezite de antiseptic;
 scopul este distrugerea florei existente pe piele şi a
unui procent cât mai mare din flora rezidentă.
3) Echipamentul individual de protecţie

Echipamentul individual de protecţie reprezintă o barieră
între personalul medical şi pacient, reducând riscul de transmi-
tere a agenţilor patogeni.
Echipamentul de protecţie este reprezentat de:
 ţinuta de protecţie;
144
 mănuşi de protecţie;
 măşti de protecţie nazală;
 dispozitive de protecţie oculară.
 Ţinuta de protecţie
Rolul ţinutei de protecţie este acela de a preveni transmite-
rea indirectă a agenţilor infecţioşi prin contaminarea cu produ-
se biologice de la pacient a elementelor de vestimentaţie strada-
lă. (19, 33, 81, 84)
Medicul şi colaboratorii vor purta obligatoriu o ţinută protec-
toare –halat sau costum (bluza şi fustă sau bluză şi pantalon).
Costumele de protecţie pot fi :
 albe sau de diferite culori (Fig. nr. 130)
Fig. nr. 130. Uniforme medicale
 simple sau cu diferite imprimeuri (Fig. nr. 131)

Acestea sunt indicate atunci când se lucrează cu copii.
145
Fig. nr. 131. Halat bluză de medic cu imprimeuri
 pot fi cu mânecă scurtă sau lungă (Fig. nr. 132)

În cazul halatelor cu mânecă scurtă, pentru a se evita con-
taminarea cu microorganisme a antebraţului se pot aplica man-
şoane de unică folosinţă. (Fig. nr. 133)
Fig. nr. 132. Halate medicale Fig. nr. 133. Manşoane de

cu mânecă lungă sau scurtă unică folosinţă
Halatele cu mâneca lungă pot prezenta o margine elastică

pentru o adaptare mai bună la dimensiunea antebraţului cadru-
lui medical.
146
 pot avea guler înalt, revere sau

tăietură în V (Fig. nr. 134)
Vestimentaţia reprezintă elementul
obligatoriu care contribuie la realiza-
rea primei impresii asupra unei per-
soane.
O ţinută curată creşte încrederea
pacientului, pe când o ţinută neglijentă
determină o atmosferă improprie care
adesea poate pune la îndoială existenţa
conştiinţei perofesionale.
În funcţie de tipul de manoperă
stomatologică care se va efectua putem Fig. nr. 134.
folosi mai multe tipuri de îmbrăcămin- Costum medical cu
te de protecţie: tăietură în V
a) Pentru consultaţii-
le uzuale – se vor
folosi halate (din
bumbac sau de
hârtie) care pot fi
îmbrăcate şi peste
hainele de stradă.
Halatele de hârtie
sunt de unică folo- Fig. nr. 135. Halate de hâtie
sinţă (Fig. nr. 135)
b) pentru tratamentele de rutină (invazive/neinvazive)
– uniformele medicale vor fi aplicate după îndepărtarea
hainelor de stradă.
c) pentru intervenţiile chirurgicale – obligatoriu se va
adopta o ţinută complet sterilă; peste uniforma medica-
lă obişnuită se îmbracă în blocul operator un set de haine steri-
147
le. Halatele sterile sunt realizate din

materiale cu micro-porozitate crescu-
tă, având la bază amestec de fibre de
celuloză şi vâscoză, care au obligato-
riu mâneci lungi prevăzute la nivelul
antebraţelor cu margini de bumbac
elasticizat pentru o adaptare intimă.
Ţinuta chirurgicală se compune din:
halat steril, mască, mănuşi, bonetă,
papuci. (Fig. nr. 136)
Bonetele, capelinele
Pentru a se împiedica pătrunderea
accidentală a părului în câmpul ope-
rator se recomandă ca acesta să fie
strâns şi acoperit de bonete sau cape-
line. (19, 81) Ele pot fi confecţinate
Fig. nr. 136. Ţinută
din pânză, hîrtie sau fibre sintetice;
chirurgicală
pot avea diferite culori, pot avea di-
ferite sisteme de prindere. (Fig. nr. 137, 138).
Fig. nr. 137. Bonetă de unică Fig. nr. 138. Bonete din
folosinţă bumbac
148
Încălţămintea de cabinet
În cabinetul dentar se va folosi
încălţăminte specială, pantofi co-
mozi ce nu se folosesc pe stradă.
(Fig. nr. 139)
 Mănuşile de protecţie
Mănuşile reprezintă principalul Fig. nr. 139.
element de protecţie fizică al cadre- Saboţi medicali
lor medicale. Au rolul de a proteja
şi de a împiedica transmiterea infecţiilor încrucişate. (19, 33,
81)
Purtarea mănuşilor nu înlocuieşte necesitatea spălării mâi-
nilor. Igiena mâinilor trebuie realizată înainte de punerea mă-
nuşilor şi imediat după îndepărtarea acestora.
Schimbarea mănuşilor trebuie realizată :
 între consultaţiile a doi pacienţi;
 în caz de întrerupere a actului medical;
 în caz de rupere, deteriorare.
Pentru evitarea ruperii sau înţepării mănuşilor unghiile vor
fi scurt tăiate, iar bijuteriile (inele, brăţări, ceasuri) vor fi înde-
părtate.
Mănuşile se schimbă o dată pe oră în timpul procedurilor
stomatologice prelungite sau ori de câte ori se constată o de-
gradare a lor.
Niciodată mănuşile nu se spală sau dezinfectează în scopul
refolosirii, deoarece prin aceasta se creşte permeabilitatea şi
destructurarea lor.
În chirurgie, în cazul pacienţilor infectaţi (HIV, HBV,
HCV) se recomandă purtarea concomitentă a două perechi de
mănuşi.
149
Alegerea mănuşilor se face în funcţie de scopul utilizării:

 mănuşi nesterile (examen clinic, efectuarea unor
manopere neinvazive);
 mănuşi sterile (indicate în manoperele sângerânde);
 mănuşi menajere.
Mănuşile nesterile/sterile sunt de unică folosinţă, pot fi ne-
tede sau pot prezenta pe suprafaţa externă microrugozităţi care
au un efect antiderapant.
În funcţie de material mănuşile sunt confecţionate din:
 latex (cauciuc natural);
 nitril (cauciuc sintetic);
 materiale plastice (polietilenă, polivinil, neopren).
Mănuşile mai pot fi:
 nepudrate, uşor pudrate sau pudrate;
 albe sau colorate. (Fig. nr. 140)
Fig. nr. 140. Mănuşi medicale
 Scurte sau lungi;

 de mărimi diferite: XS, S, M, L.
150
Mănuşile menajere
Mănuşile menajere sunt din cauciuc, mai groase, pot fi re-
folosite după o igienizare şi
dezinfectare corespunzătoare
(Fig. nr. 141). Nu sunt de unică
folosinţă dar se aruncă dacă se
observă o degradare a acestora. Fig. nr. 141. Mănuşi menajere
Ele sunt folosite : din latex
 în scopuri menajere;
 când se realizează curăţarea/decontaminarea instrumen-
tarului.
 Măştile de protecţie nazală

Masca are rolul de a acoperi nasul şi gura personalului me-
dical, protejând tegumentele şi mucoasa bucală/nazală de con-
tactul direct cu agenţii patogeni. Masca împiedică, de aseme-
nea, contaminarea pacienţilor mai ales a celor imunodeficitari,
cu flora microbiană expirată de medic. (19, 33, 81, 84)
Măştile:
 pot fi articole de unică folosinţă sau pot fi folosite la
mai multe consultaţii (dacă nu sunt deteriorate);
 se aplică înainte de orice contact cu pacientul;
 se aplică după spălarea mâinilor personalului medical;
 se menţin poziţionate până la terminarea tratamentului.
Dacă în timpul tratamentului măştile sunt vizibil contami-
nate cu produse biologice de la pacient, se înlocuiesc.
Masca pentru a fi eficientă trebuie să îndeplinească urmă-
toarele cerinţe:
 să acopere gura şi nasul;
 să fie confortabilă;
 să nu determine reacţii alergice;
151
 să fie uşor de aplicat şi îndepărtat;

 să fie rezistentă la fluide;
 să realizeze o etanşietate maximă;
 să nu permită intrarea şi ieşirea aerului.
În funcţie de manopera terapeutică realizată măştile pot fi:
o de consultaţie (măşti nefiltrante);
o chirurgicale (măşti filtrante);
o superfiltrante.
Măşti de consultaţie (nefiltrante)
 sunt realizate din celuloză dispusă într-un singur strat
 capacitatea de protecţie antimicrobiană este foarte re-
dusă.
Măşti chirurgicale (filtrante)
 capacitatea de protecţie microbiană este foarte ridicată
 sunt realizate din mai multe straturi:
o extern - impermeabil, ce limitează penetrarea li-
chidelor biologice ale pacientului
o intermediar - realizat din materiale sintetice, cu rol
de a reţine eventualele lichide ce pot străbate stra-
turile externe
o intern - hipo sau analergenic (facilitând purtarea
măştilor un timp îndelungat).
Măşti superfiltrante (de protecţie cu supapă, marca 3M)
 În combinaţie cu un design er-
gonomic pentru confort superior, gama
de măşti 3M asigură pe lângă o respira-
ţie uşoară şi o protecţia optimă împotri-
va particulelor nocive.
 Supapa de expiraţie 3M reduce
Fig. nr. 142. Mască acumularea căldurii pentru a asigura o
3M protecţie confortabilă, în mod special în
152
mediile cu temperatură şi umiditate ridicată. (Fig. nr. 142)

După formă măştile pot fi:
 dreptunghiulare, cu 2-3 pliuri dispuse pe axul lung al
măştii, ceea ce le asigură o flexibilitate crescută şi per-
mit o adaptare individuală optimă la contururile faciale
ale purtătorului. Menţinerea este asigurată de benzi din
acelaşi material sau elastice care se poziţionează occipi-
tal sau retroauricular. (Fig. nr. 143)
Fig. nr. 143. Mască medicală de unică folosinţă
 hemicupe (scoică, botniţă sau bot de maimuţă)- au di-

mensiuni standard, sunt rigide (fără posibilitate de
adaptare la contururile faciale); menţinerea este realiza-
tă de un elastic plat, unic, cu poziţionare occipitală.
(Fig. nr. 144).
Fig. nr. 144. Mască tip botniţă
153
În funcţie de material măştile pot fi din:

 pânză,
 bumbac,
 hârtie,
 materiale sintetice.
Măştile din pânză, bumbac sau hârtie opresc aproximativ
50% din particulele microbiene, în timp ce măştile din material
sintetic ating un procent de 65% (măşti de celuloză, vâscoză).
In intervenţiile chirurgicale orale
sau maxilo-faciale se utilizează măşti
sterile care acoperă părul, nasul şi
gura medicului, lăsând liberi doar
ochii (măştile de tifon).
De asemenea, măştile mai pot fi
simple (albe sau colorate) sau cu di-
ferite desene. (Fig. nr. 145)
Fig. nr. 145. Măşti cu Pentru asigurarea concomitentă
desene şi a protecţiei oculare sunt disponibi-
le măşti care au ataşate ecrane de
protecţie. (Fig. nr. 146, 147)
Fig. nr. 146. Măşti prevăzute Fig. nr. 147. Măşti cu ecrane
cu ecrane de protecţie de protecţie şi sistem
antireflexie
154
De asemenea, există şi mască pentru protecţia pacientului.

(Fig. nr. 148)
Fig. nr 148. Mască de protecţie a pacientului
4) Sterilizarea instrumentarului
Înainte de a fi supuse sterilizării instrumentele utilizate în
cabinetul de medicină dentară sunt trecute printr-o serie de eta-
pe de:
a) curăţare, decontaminare (realizându-se o pre-dezinfec-
ţie);
b) clătire;
c) dezinfectare;
d) clătire;
e) uscare;
f) pregătire pentru sterilizare;
g) sterilizare;
h) depozitare.
155
Ergonomia în echipa de medicină dentară
II.3. ERGONOMIA ÎN ECHIPA DE MEDICINĂ

DENTARĂ
II.3.1. PREZENTAREA ECHIPEI

În medicina dentară factorul uman este reprezentat de echi-
pa stomatologică, componenţa minimă a acesteia fiind medicul
dentist, asistenta medicală şi tehnicianul dentar. In funcţie de
volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate ea poate cu-
prinde mai mulţi membri. Fiecare dintre ei are o anumită misi-
une, un nivel de responsabilitate parţial, medicului revenindu-i
însă întreaga răspundere. (26, 42, 78, 94)
Medicul dentist este liderul echipei şi singurul răspunzător
de desfăşurarea în condiţii optime a tratamentului stomatologic.
Atribuţiile medicului:
 conduce diagnosticul şi întreg tratamentul;
 analizează şi sintetizează informaţiile;
 are putere decizională;
 concretizează terapia;
 poartă întreaga răspundere a rezultatelor.
Medicul dentist este elementul cel mai important al bino-
mului medic-pacient şi trebuie să aibă pe lângă cunoştinţe pro-
fesionale şi pe cele de psihologie umană, pentru a înţelege par-
ticularităţile fiecărui caz. Relaţia medic-pacient vizează în pri-
mul rând stabilirea unui raport şi a unui contact uman corect,
bazat pe înţelegere, disponibilitate sufletească şi simpatie.
Tehnicianul dentar reprezintă una dintre verigile impor-
tante ale echipei, ce participă activ prin derularea etapelor teh-
nologice la realizarea diferitelor tipuri de restaurări din sfera
proteticii dentare.
156
Tehnicianul dentar poate realiza din punct de vedere tehno-

logic patru tipuri de proteze după indicaţii precise şi complete
date de medic:
- restaurări protetice fixe pe dinţi naturali sau implante
(inlay, onlay, microproteze, punţi dentare);
- restaurări mobilizabile (acrilice sau scheletate);
- proteze maxilo-faciale;
- lucrări ortodontice.
Tehnicianul este evident responsabil de calitatea lucrării
protetice şi de executarea cu promtitudine.
Pentru obţinerea lucrărilor protetice sunt necesare etape
clinice care se desfăşoară în cabinetul de medicină dentară şi
etape tehnologice care se desfăşoară în laboratorul de tehnică
dentară.
Datele şi informaţiile pe care medicul dentist le preia de la
pacient în cadrul etapelor clinice îi sunt comunicate tehnicianu-
lui dentar verbal şi/sau non-verbal (schiţe, desene, amprente).
Prin intermediul acestor amprente tehnicianul se orientează
asupra dinţilor restanţi (poziţie, morfologie, integritate, etc.),
asupra dinţilor preparaţi, asupra parodonţiului marginal şi cres-
telor edentate. Pe baza amprentei înregistrate de medic în cabi-
net, tehnicianul va turna modelul, transpunând astfel în gips
situaţia din cavitatea orală a pacientului.
Există situaţii (ex. înregistrarea culorii pentru lucrări prote-
tice ceramice din zona frontală) când datele transmise tehnicia-
nului prin aceste mijloace sunt insuficiente sau needificatoare.
Este recomandat ca în cazul unor astfel de lucrări tehnicianul să
ia contact direct cu pacientul, pentru ca împreună (medic, teh-
nician, pacient) să aleagă nuanţa în armonie cu formele faciale
şi dentare.
157
Existenţa unui laborator de tehnică dentară în apropierea

sau chiar în cadrul cabinetului dentar este deosebit de utilă,
eventualele probleme putând fi mult mai uşor soluţionate.
În cazul unei lucrării protetice, se elimină o şedinţă deoare-
ce după adaptare, lucrarea trebuie returnată laboratorului pentru
finisare şi lustruire. Dacă laboratorul este în apropierea cabine-
tului, această fază este consumată în aceeaşi şedinţă.
O comunicare şi o colaborare strânsă între medicul dentist
şi tehnicianul dentar este esenţială pentru reuşita tratamentului
stomatologic.
Asistenta medicală, un alt membru al echipei este un cola-
borator de bază al medicului dentist ajutându-l în toate mano-
perele terapeutice. (29, 94)
Asistenta medicală trebuie să se prezinte la serviciu cel puţin
cu o oră înaintea medicului şi să realizeze următoarele activităţi:
 pregătirea pentru sterilizare a instrumentarului şi a ma-
terialului moale (comprese, rulouri);
 introducerea lor la sterilizat şi supravegherea derulării
operaţiei;
 conectarea diferitelor aparate;
 conectarea unitului la reţeaua electrică;
 conectarea compresorului la reţeaua electrică;
 deschiderea robinetului de apă curentă la unit;
 pregătirea măsuţei unitului.
1) Activitatea asistentei de medicină dentară în relaţia cu
pacientul.
Rolul asistentei de medicină dentară în relaţia cu pacientul
reuneşte trei coordonate clare ce pot fi împărţite astfel :
a. preoperator;
b. intraoperator;
c. postoperator.
158
a. Rolul preoperator al asistentei medicale

- preia bolnavul din momentul intrării acestuia în cabi-
netul de medicină dentară;
Pacienţii care se prezintă la cabinetul de medicină dentară
sunt de obicei stresaţi, anxioşi. De atitudinea faţă de pacient
depinde creşterea sau scăderea încrederii bolnavului. O atitudi-
ne rigidă, inexpresivă, un limbaj neadecvat vor creşte anxieta-
tea, stresul şi frica pacientului faţă de durere. Din contra un
limbaj calm, blând, o expresie facială plăcută, o ţinută cores-
punzătoare vor crea pacientului siguranţă şi confort.
- înregistrează bolnavul;
- asigură protecţia fizică şi psihică a bolnavului;
După instalarea pacientului în fotoliu, asistenta va contri-
bui în mod semnificativ alături de medic la pregătirea generală
(psihică, medicamentoasă) şi locală a pacientului în funcţie de
etapa programată. Va aplica baveta de protecţie, va aduce paha-
rul cu apă şi trusa de consultaţie (în prezenţa pacientului pentru
a-l convinge că instrumentarul este steril) şi va porni şi regla
lampa unitului.
- va informa pacientul asupra etapelor de tratament;
- în funcţie de afecţiunile şi starea generală a pacientului
asistenta medicală va înregistra o serie de constante biologice:
pulsul, tensiunea arterială, temperatura;
- în funcţie de etapa de tratament va aduce instrumentarul şi
aparatura necesară (lampa de fotopolimerizare, aparatul de de-
tartraj ultrasonic, etc) pe care o va verifica;
- în cazul în care intervenţia necesită anestezie, aceasta va fi
pregătită, asistenta putând să aplice un anestezic local;
- în cazul cementării unor lucrări protetice, asistenta va ve-
rifica şi dezinfecta lucrarea venită din laborator.
159
b. Rol intraoperator
În cursul tratamentului asistenta va asigura:
 aspiraţia în câmpul operator; va ţine aspiratorul în
mâna dreaptă similar unui stilou, îşi va sprijini mâna pe
arcada dentară sau pe părţile moi şi va efectua mişcări
de dute-vino, care să acopere aria câmpului operator.
Plasarea aspiratorului de salivă se face în funcţie de dintele
asupra căruia se lucrează. (Fig. nr. 149 a, b, c, d)
Fig. nr. 149. a Aspirarea se Fig. nr. 149. b Aspirarea se

realizează în cadranul 1 realizează în cadranul 2
Fig. nr. 149. c Aspirarea se Fig. nr. 149. d Aspirarea se

realizează în cadranul 3 realizează în cadranul 4
160
 pasajul instrumentului static şi dinamic;

 schimbarea frezelor;
 prepararea şi pasajul materialelor (de amprentă, de
obturaţie coronară sau radiculară, sau cementare).
Înregistrarea amprentei câmpului protetic constituie un
exemplu elocvent ce se realizează cu colaborarea asistentei
medicale, ea pregătind materialul, încărcând port-amprenta şi
pasând-o medicului dentist.
Prepararea materialului de amprentă

Prepararea materialului va ţine cont de recomandările fir-
mei producătoare privind proporţia pulbere-lichid. (Fig. nr.
150)
Fig. nr. 150. Prepararea materialului de amprentă
Încărcarea port-amprentei
Materialul odată preparat se introduce în port-amprentă, se
îndepărtează surplusul, se netezeşte suprafaţa sa cu mâna ume-
dă şi se redă impresiunea crestei. (Fig. nr. 151)
161
Fig. nr. 151. Încărcarea port-amprentei
Pasajul port-amprentei între asistentă şi medic

Când port-amprenta este încărcată, va fi oferită medicului
dentist cu mânerul spre acesta. Medicul o va primi în mâna
dreaptă folosind priza palmară. (Fig. nr. 152)
Fig. nr. 152. Pasarea unei port-amprente încărcate
Odată preluată port-amprenta încărcată medicul va trece la

înregistrarea amprentei maxilare şi mandibulare.
 reglează lampa unitului dentar
Când medicul dentist lucrează la mandibulă (cadranul
3,4), asistenta va regla lampa unitului încât aceasta să fie situa-
tă deasupra cavităţii orale a pacientului (cu o direcţie perpendi-
culară a razei ) (Fig. nr. 153 a)
162
Când medicul lucrează la maxilar (cadranul 1, 2) lampa

va avea o direcţie oblică (Fig. nr.153 b).
a b
Fig nr. 153. Reglarea lămpii unitului dentar:
a. - mandibulă; b. - maxilar
 îndepărtează părţile moi (buze, limbă, obraji) (Fig.

nr. 154)
Fig. nr. 154. Asistenta îndepărtează părţile moi
163
 în situaţii de urgenţă (leşin, sincopă, alergii- edem

Kinke) va asista medicul dentist.
Asistenta de medicină dentară trebuie să aibă cunoştinţe
profesionale, ea putând fi implicată şi în efectuarea unor mano-
pere terapeutice nesângerânde. Dintre manoperele pe care le
poate executa singură, dar supravegheată de medic enumerăm:
 detartrajul supragingival;
 periajul profesional;
 îndepărtarea excesului de cement în fixările provizorii
şi definitive;
 înregistrarea de amprente pentru modelele de studiu;
 aplicarea unor pansamente calmante.
De asemenea, poate ajuta medicul şi în direcţia educaţiei
sanitare, poate relua explicaţiile date de către medic pe care
pacientul nu le-a înţeles.
c. Rol postoperator
- va înlătura elementele de protecţie fizică a pacientului
(ochelari de protecţie, babete);
- va curaţa şi dezinfecta unitul dentar;
- va aplica foliile protectoare de unică folosinţă la nive-
lul unitului dentar;
- va asigura aerisirea cabinetului şi decontaminarea ae-
rului;
- va oferi pacientului indicaţii postoperatorii;
- va asista bolnavul şi după ce acesta a terminat actul
operator.
2. Activitatea de secretariat a asistentei

Problemele de secretariat privesc:
 programarea şi reprogramarea pacienţilor;
 evidenţa foilor de observaţie clinică ;
 realizarea corespondenţei;
164
 operaţii pe calculator;
 primirea apelurilor telefonice;
 întocmirea devizelor.
3. Activitatea administrativă a asistentei medicale
Problemele administrative se referă la:
 curăţirea, pregătirea şi sterilizarea instrumentarului;
 curăţirea şi antiseptizarea cabinetului (aparatură, mobi-
lier);
 supravegherea realizării curăţeniei în cabinet;
 stabilirea şi respectarea programului zilnic de lucru;
 aprovizionarea cu materiale;
 legătura cu laboratorul de tehnică dentară;
 încasarea devizelor.
II.3.2 RELAŢIILE ÎN CADRUL ECHIPEI DE MEDICINĂ DEN-

TARĂ
Binomul medic-asistentă; Trinomul medic-asistente

Pentru o bună organizare şi desfăşurare a manoperelor tera-
peutice în cabinetul de medicină dentară este necesară partici-
parea unei echipe medicale complete. Există situaţii clinice
când medicul dentist nu poate lucra singur pentru a obţine un
maximum de eficienţă. Majoritatea intervenţiilor impun ajuto-
rul nemijlocit al asistentei, acţiunea fiind cunoscută sub denu-
mirea de lucrul la 4 mâini (Four handed dentistry) sau la 6
mâini (Six handed dentistry). (47, 48, 94)
LUCRUL LA 4 MÂINI
Poziţia asistentei medicale: ea se poziţionează în stânga me-
dicului, în dreptul orei 13, aşezată pe un scaun ergonomic. Mă-
suţa cu instrumentar steril va fi plasată în spatele pacientului.
165
Rolul asistentei:
 îndepărtează şi protejează părţile moi (buze, limbă,
obraji);
 realizează aspiraţia lichidelor din cavitatea orală;
 reglează lampa unitului dentar;
 pregăteşte anestezia;
 realizează pasajul seringii, a instrumentelor statice,
portamprentelor încărcate cu materiale, a lucrărilor
protetice fixe încărcate cu materiale de cimentare;
 preparară materiale dentare necesare diferitelor
manopere;
Avantajele lucrului la 4 mâini:
 creşte calitatea actului terapeutic;
 elimină mişcările suplimentare, neergonomice (clasa 4,
5) care obosesc medicul;
 realizează o evacuare şi aspirare eficientă a lichidelor
din cavitatea orală;
 scade durata şedinţelor.
LUCRUL LA 6 MÂINI
Pentru intervenţiile complexe ce necesită operaţii multiple
(chirurgicale, endodontice, protetice) prezenţa celei de-a doua
asistente medicale este indispensabilă.
Poziţia primei asistente medicale: în stânga medicului în
dreptul orei 13.
Rolul asistentei:
 îndepărtează şi protejează părţile moi (buze, limbă,
obraji);
 îndepărtează lambourile muco-periostale;
 realizează aspiraţia lichidelor din cavitatea orală.
166
Poziţia celei de-a doua asistente: în dreapta medicului la

ora 7-8 în poziţie aşezat, măsuţa cu instrumentar va fi plasată în
dreptul orei 6 pentru un acces facil.
Rolul asistentei:
 reglează lampa unitului ori de câte ori este nevoie;
 pregăteşte sistemul digă;
 realizează schimbarea instrumentarului rotativ (fre-
ze dentare, pietre dentare, freze de canal, ace
endodontice acţionate mecanic, etc.)
 prepară diferite materiale de obturaţie coronară sau
radiculară, materiale de amprentă, materiale pentru
cementarea provizorie sau definitivă a restaurărilor
fixe;
 aduce la locul intervenţiei diferite aparate (lampa de
fotopolimerizare, aparatele de detartraj, bisturiul
electric, fiziodispenserul);
 realizează aspiraţia cu cel de-al doilea sistem de as-
piraţie;
 urmăreşte anestezia generală.
BINOMUL MEDIC- TEHNICIAN DENTAR

Tehnicianul dentar reprezintă cel de-al treilea membru al
echipei stomatologice alături de medic şi asistentă, cei trei fac-
tori umani contribuind în mod decisiv la finalitatea actului te-
rapeutic. (58)
Terapia protetică şi ortodontică însumează etape clinice şi
tehnologice, fiecare fiind realizată de factorul uman competent.
Etapele clinice ce vor fi concretizate de medicul dentist
sunt:
- anamneza, examenul clinic (intra şi extraoral) al
pacientului;
167
- intervenţii la nivelul suportului dento-paro-

dontal;
- intervenţii la nivelul ţesuturilor moi;
- amprentarea câmpului protetic;
- înregistrarea relaţiilor intermaxilare;
- proba scheletului metalic al lucrării protetice;
- cementarea provizorie sau definitivă a lucrării
protetice.
Etapele tehnologice ale lucrărilor protetice amovibile rea-
lizate de tehnicianul dentar sunt :
- turnarea modelelor de studiu/de lucru/documen-
tar;
- confecţionarea port-amprentei individuale;
- realizarea machetelor de ocluzie;
- montarea modelelor în ocluzor sau articulator;
- montarea dinţilor, ambalarea, dezambalarea,
lustruirea protezei.
Etapele tehnologice ale restaurărilor protetice fixe sunt:
- turnarea modelului de lucru;
- montarea modelelor în articulator;
- realizarea machetei prin diferite metode;
- transformarea machetei în componentă metalică:
ambalarea machetei, realizarea tiparului, turna-
rea, dezambalarea;
- condiţionarea structurii metalice în vederea
aplicării materialelor fizionomice (acrilice, com-
pozite, ceramice).
Deşi, tehnicianul dentar este cel care execută lucrările pro-
tetice după indicaţiile medicului dentist, responsabilitatea în-
tregului act terapeutic o poartă medicul.
168
În vederea obţinerii unui succes terapeutic în sfera proteticii

dentare pe lângă respectarea riguroasă a etapelor clinice şi teh-
nologice ale algoritmului terapeutic specific fiecărui tip de re-
staurare, între cei doi colaboratori trebuie să existe o bună co-
municare şi o cooperare constructivă.
Există situaţii particulare în cazul derulării algoritmului te-
rapeutic ce solicită deplasarea tehnicianului în cabinetul dentar,
decizia finală luându-se de către ambii specialişti. Un exemplu
concludent este reprezentat de existenţa dinţilor cu nuanţe par-
ticulare, situaţie în care doar înregistrarea culorii cu ajutorul
cheii nu asigură obţinerea unei nuanţe identice cu a dinţilor
omologi.
BINOMUL ASISTENTĂ -TEHNICIAN

Asistentei medicale îi revin şi o serie de sarcini suplimenta-
re: de secretarit, administrative, de legătură cu laboratoarele de
tehnică dentară.
Restaurările protetice, lucrările ortodontice, protezele maxi-
lo-faciale implică o serie de etape clinice şi de laborator. Legă-
tura cabinet-laborator este asigurată de asistenta medicală, ea
fiind nu numai un simplu angajat ce transmite fazele interme-
diare ale lucrărilor din şi înspre cabinet, ci un membru impor-
tant al echipei stomatologice care transmite/comunică informa-
ţiile contribuind la obţinerea unor piese corecte.
Pentru prevenirea infecţiilor încrucişate asistenta medicală
va igieniza sub jet de apă şi dezinfecta piesele intermediare
(amprente preliminare/funcţionale, machete de ocluzie, schele-
tul metalic al lucrărilor protetice) pe întreg parcursul tehnolo-
gic.
169
Organizarea ergonomică a activităţii în cabinetul de medicină dentară
II.4 ORGANIZAREA ERGONOMICĂ

A ACTIVITĂŢII ÎN CABINETUL DE
MEDICINĂ DENTARĂ
II.4.1 ETAPIZAREA ACTIVITĂŢII

Ergonomizarea activităţii în cabinetul de medicină dentară
presupune în primul rând o organizare perfectă a activităţii la
fiecare pacient în parte. Pentru ca munca depusă să fie cursivă
şi cu un rezultat bun, trebuie să se desfăşoare după un algoritm
bine prestabilit. Etapele generale ale algoritmului sunt:
1. programarea pacientului;
2. pregătirea pacientului;
3. pregătirea instrumentarului;
4. desfăşurarea activităţii.
1. PROGRAMAREA PACIENTULUI
Programarea primei şedinţe are în atenţie durata de 15-30
minute, timpul fiind necesar discuţiei cu pacientul/anamnezei şi
examenului clinic. (44, 94, 95)
La începutul primei şedinţe pacientul domină dialogul
prin informaţiile oferite. Obiectivul etapei este stabilirea cau-
zelor prezentării bolnavului la medic.
Partea a doua a comunicării este controlată de către me-
dic prin întrebări care converg către obţinerea unui diagnostic
prezumtiv. Întrebările medicului trebuie să fie clare şi simple,
păstrând limite şi menajând intimităţile pacientului.
Etapa a treia a dialogului este dirijată tot de către medic
şi are ca obiectiv principal informarea pacientului asupra di-
agnosticului, prognosticului şi a modalităţilor de tratament. În
170
sprijinul diagnosticului său şi edificării pacientului, medicul

utilizează şi metode moderne de explorare. În acest dialog este
important să se cunoască şi opinia pacientului, aşteptările şi
speranţele sale.
Un alt aspect important al dialogului îl reprezintă investiga-
rea resurselor financiare ale pacientului, având obligaţia să pre-
zentăm pacientului toate variantele terapeutice, cu avantajele şi
dezavantajele fiecăruia. De asemenea, va fi prezentat şi riscul
asociat fiecărei manopere terapeutice, aspect care de cele mai
multe ori este omis de către medic.
După stabilirea planului de tratament se trece la etapiza-
rea actului terapeutic. Ierarhizarea este dependentă de tipul şi
gravitatea afecţiunii, şi de numărul unităţilor odonto-parodon-
tale afectate.
Programarea pacienţilor se efectuează de către medic sau
de către orice membru din echipa cabinetului. Programarea se
face într-o agendă sau pe calculator. Este foarte important ca
aceasta să fie respectată de ambele părţi.
Respectând programarea medicul dă prima dovadă de pro-
fesionalism, întărind relaţia medic – pacient.
Programarea pacientului depinde de (94):
a) pacient;
b) medic;
c) tehnician dentar.
a) Programarea pacientului este în funcţie de:

 tipul afecţiunii stomatologice (acută/cronică);
Dacă pacientul se prezintă pentru o afecţiune acută (pulpită
acută purulentă/seroasă, parodontită apicală acută, abces
odontal sau parodontal, etc.) prima întâlnire este şi prima şe-
dinţă de tratament, urmând ca ulterior să se rezolve celelalte
probleme odontale/parodontale/protetice.
171
 mediul pacientului (urban, rural când vom efectua mai

multe manopere terapeutice într-o singură şedinţă);
 vârsta pacientului (pacienţii vârstnici vor fi programaţi
vara la începutul/ la sfârşitul programului, când soarele
nu este aşa puternic);
 activitatea profesională;
 starea generală a pacientului;
- pacienţii cu afecţiuni cardio-vasculare vor fi
aduşi la începutul programului;
- pacienţii cu diabet zaharat vor fi programaţi în
funcţie de orarul meselor şi terapia injectabilă;
- pacienţii purtători de HVB, HVC, HIV – vor fi
rezolvaţi la sfârşitul programului.
b) Programarea medicului este în funcţie de:
 numărul pacienţilor programaţi (maxim 10-15 pacienţi
pe zi);
 manopera realizată.
c) Programarea tehnicianului este în funcţie de:

 timpii tehnologici de realizare a restaurărilor protetice;
 probele necesare;
 gradul de aglomerare al timpului de lucru.
Dacă într-una din zile apar modificări neprevăzute de pro-
gram pacienţii trebuie să fie anunţaţi.
Înaintea programaţilor au prioritate urgenţele, gravidele şi
copiii.
2. PREGĂTIREA PACIENTULUI
Activitatea de pregătire a pacientului include mai multe
subetape: (50, 51, 52)
A. pregătirea generală (psihică, medicamentoasă)
172
B. pregătirea loco-regională
C. pregătirea locală
A. Pregătirea generală
A.1. Pregătirea psihică a pacientului începe chiar de la
primul contact. Fiind foarte receptiv la ceea i se întâmplă paci-
entul va înregistra orice eveniment legat de personalul medical
(bunăvoinţă/indiferenţă, ţinută), ordinea şi disciplina din cabi-
net. Pregătirea pacientului se face prin mijloace verbale şi non-
verbale.
În 1967 Mehrabian şi M. Weiner au stabilitit că într-o co-
municare optimă 55% din informaţie este reţinută prin inter-
mediul limbajului non-verbal, 7% prin cuvinte şi 38% prin
paralimbaj (intonaţia, inflexiunea vocii).
Mijloacele non-verbale
S. Chelcea (2005) înţelegea prin comunicare non-verbală
”transmiterea voluntară sau involuntară de informaţii şi exerci-
tarea influenţei prin intermediul elementelor comportamentale
şi de prezenţă fizică a individului sau ale altor unităţi sociale,
precum şi percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului ca şi a ar-
tefactelor). ”
Aşadar, în cadrul relaţiilor interumane comunicarea non-
verbală are un rol deosebit de important. (30, 32, 58, 59, 85,
99, 109)
Mijloacele comunicării non-verbale:
1. limbajul corpului (expresia feţei, gesturi, poziţia cor-
pului);
2. limbajul spaţiului (modul în care utilizăm spaţiul in-
tim, personal, public);
3. limbajul timpului;
173
4. prezenţa personală (ţinută, accesorii);

5. limbajul culorilor (culorile calde stimulează comuni-
carea, iar cele reci o inhibă);
6. limbajul paraverbal (calităţile vocii – ritm, viteză de
vorbire; caracteristicile vocale – râs, plâns, şoptit; pa-
rametrii vocali – intensitate).
1. Limbajul corpului se realizează prin:
 expresia feţei, (un rol important având ochii conside-
raţi a fi ” oglinda raţiunii” iar gura ”oglinda sufletu-
lui”);
 postura corpului;
 gestica braţelor, şi a mâinii.
 Expresia feţei reprezintă un mijloc de comunicare ex-
trem de important şi uşor de controlat.
Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încrunta-
rea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, mişcarea buze-
lor), zâmbetul (tipologie şi momentul folosirii) şi privirea
(contactul/evitarea privirii, expresia/direcţia privirii).
Osgood a enumerat şapte grupe principale de expresii facia-
le, fiecare având mai multe subgrupe: fericirea, surpriza, teama,
tristeţea, furia, curiozitatea şi dispreţul.
MIMICA
Fiecare parte a feţei noastre comunică câte ceva:
 fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie,
frustare;
 sprâncenele ridicate, ochii deschişi exprimă stare de mi-
rare, surpriză;
 încreţirea nasului – edifică neplăcerea;
 ţuguierea buzelor – sugerează nesiguranţă, ezitare, as-
cunderea unor informaţii.
174
ZÂMBETUL
Zâmbetul este cea mai frecventă expresie facială, uşor de
recunoscut, este o manifestare
complexă, capabilă să exprime o
gamă largă de stări sufleteşti de la
placere, bucurie, satisfacţie, la
promisiune, cinism, jenă. (Fig. nr.
155)
Diferitele tipuri de zâmbet
formează o paletă largă, de la
mişcări abia vizibile ale muşchi- Fig. nr. 155. Zâmbetul
lor orbiculari ai gurii până la medicului
zâmbetul larg, deschis.
Întâmpinarea pacientului cu un zâmbet natural, neforţat,
familiar reprezintă un pas important în stabilirea comunicării
medic-pacient.
Împreună cu bunăvoinţa zâmbetul reprezintă marketing-ul
stomatologic, argumentul cel mai puţin costisitor dar şi cel mai
productiv.
Pentru primul contact al comunicării medic-pacient zâmbe-
tul nu trebuie să fie acoperit de masca de protecţie. (Fig. nr.
156 a,b)
Fig. nr.156. a,b, Zâmbetul şi masca
175
OCHII
Ochii, „ferestrele sufletului” au un rol important în comu-
nicarea non-verbală, atât datorită poziţiei lor centrale, cât şi
prin faptul că ei culeg 87% din informaţiile din mediu.
Ochii transmit mesajele sufleteşti, fiind veseli, trişti, mân-
dri, aspri, blânzi, ameninţători. (Fig. nr.157)
Fig. nr. 157. Expresia ochilor
Elementele studiate în comunicarea non-verbală efectuată

prin intermediul ochilor sunt: gradul de deschidere, mişcarea
pleoapelor, pupilele şi privirea; chiar şi a privi sau nu a privi pe
cineva are un înţeles. Modalitatea de a privi exprimă deci inte-
resul faţă de partenerul de comunicare.
SPRÂNCENELE
Înfăţişarea fiecărui om este unică, iar sprâncenele reprezin-
tă una dintre trăsăturile distincte. Sprâncenele fac şi ele parte
din comunicarea non-verbală datorită expresivităţii pe care o
conferă feţei, subliniind mimica ochilor.
Ochii fără sprâncene par pierduţi, lipsiţi de viaţă. Iată cele
mai frumoase femei ale secolului XXI cu şi fără sprâncene.
(Fig. nr. 158, 159)
176
Fig. nr. 158. Charlize Theron
Fig. nr. 159. Jennifer Lopez
NASUL
Nasul oferă şi el informaţii despre starea de spirit a unui
subiect.
“A strâmba din nas” este o expresie dar şi o mişcare a muş-
chilor nasului, care semnifică neplăcere, indispoziţie, jenă, con-
fuzie.
177
 Corpul. Postura corpului

Postura comunică în primul rând statutul social pe care su-
biectul îl are în societate. O persoană dominantă va ţine capul
înclinat în sus, iar cea supusă, în jos. (30, 32) Alte mesaje pe
care le putem transmite prin postură:
 spate drept cu capul sus sugerează încredere, ho-
tărâre, mulţumire;
 umerii lăsaţi sau capul plecat indică timiditate,
deprimare, amărăciune, sentiment negativ sau
inferioritate;
 înclinarea uşoară a corpului înainte arată interes,
atenţie;
 poziţia corpului lăsată pe spate, sprijinită de spă-
tarul scaunului arată din contra dezinteres, do-
rinţa de a încheia discuţia, respingere.
 Gestica braţelor şi a mâinilor

Alte mişcări ale părţilor corpului (mâini, braţe, picioare),
grupate sub denumirea de “gestică” reprezintă mijloace frec-
vent folosite în comunicarea non-verbală. Mâna este cel mai
des folosită ca limbaj al corpului. (30)
Rolul gesticii este de a:
 comunica informaţii întărind sensul cuvintelor;
 comunica emoţii;
 susţine vorbirea;
 exprima relaţii.
Gestica este foarte importantă în comunicarea medic-
pacient, ea oferă elemente de diagnostic intuitiv medicului den-
tist dar constituie în acelaşi timp un canal de comunicare şi
dinspre medicul dentist spre pacient. Gestica bogată a medicu-
lui dentist este utilizată în scopul îmbunătăţirii comunicării prin
178
canalul verbal. O gestică redusă poate exprima refuzul de co-

municare cu pacientul sau medicul.
2. Limbajul spaţiului
Mediul înconjurător, prin spaţialitate şi temporalitate poate,
de asemenea, să transmită mesaje asupra interlocutorilor, şi să
influenţeze caracterul comunicării interumane. Relaţiile spaţiale
pot influenţa calitatea şi cantitatea comunicării, dimensiunea ne-
adecvată a spaţiului inhibând comunicarea interumană. (58, 59)
Încăperile mici sunt percepute ca fiind prietenoase, calde,
apropiate; cele mari sunt percepute ca fiind reci, ostile, inhi-
bând comunicarea.
Identificăm existenţa mai multor spaţii:
 spaţiul intim – 45-50 cm, depăşirea acestuia produce
senzaţie de disconfort;
 spaţiul personal – este definit de distanţa de 1-2 m, se
comunică confortabil cu interlocutorul;
 spaţiul social – este de aproximativ 4-5 m; aceasta dis-
tanţă asigură eficienţă maximă şi implicare emoţională
minimă;
 spaţiul public – distanţa de peste 6 m.
3. Limbajul timpului
Mesajele pot fi transmise şi prin modul de percepere a tim-
pului. A fi punctual sau a întârzia la programare exprimă atitu-
dinea faţă de interlocutor; întârzierea transmite un mesaj ce
poate irita sau este considerat o insultă; punctualitatea este o
trăsătură a civilizaţiei. Pentru evitarea supraaglomerării se re-
comandă:
 respectarea programului de activitate zilnică;
 timpul de consultaţie 15- 30 minute;
179
 evitarea discuţiilor nemedicale;

 respectarea progrămărilor.
Intervalul liber dintre doi pacienţi trebuie să fie de 5 minu-
te. În acest timp asistenta va asigura curăţenia, aerisirea şi dez-
infecţia cabinetului.
4. Prezenţa personală (ţinută, accesorii, stare de igienă)

Îmbrăcămintea este tot o formă de comunicare non-verbală
(vestimentaţia transmite informaţii despre apartenenţa la cate-
goria socială, vârstă, clasa socială, ocupaţie, origine etnică).
(58, 59)
În cabinet, hainele de stradă sunt înlocuite de echipamentul
medical de protecţie.
Dacă ţinuta de protecţie este deteriorată fizic, pătată sau
îmbibată cu sânge sau alte fluide corporale obligatoriu aceasta
trebuie schimbată.
O ţinută dezordonată, excentrică, mult accesorizată are un
efect negativ asupra psihicului pacientului, scăzând încrederea
în medic şi în calitatea muncii sale. Bijuteriile (inelele, brăţări-
le) deşi îmbunătăţesc imaginea trebuie îndepărtate atât din mo-
tive igienice cât şi datorită faptului că ele pot împiedica munca.
5. Limbajul culorilor
Cercetările ergonomice au demonstrat importanţa pe care
mediul ambiental o are asupra tonusului psihic. Culoarea, la
rândul ei, poate influenţa comunicarea astfel: culorile calde
(galben, portocaliu, roşu) stimulează, în timp ce culorile reci
(albastru, verde, gri) inhibă. (97)
Pentru obţinerea unei atmosfere calde, relaxate, apropiate
se recomandă adaptarea unor culori calde pentru pereţi, pentru
mobilier. Acelaşi lucru se recomandă şi cu privire la halatele
180
personalului medical, deoarece albul fiind asociat cu spitalul

este încărcat de valenţe negative. (Fig. nr. 160).
Fig. nr. 160. Halate medicale
Limbajul paraverbal se caracterizează prin :

 calităţile vocii – ritm, viteză de vorbire;
 caracteristicile vocale – râs, plâns, şoptit;
 parametrii vocali (intensitate, înălţime), separatorii vo-
cali (pauze, perioade de tăcere).
Limbajul non-verbal pozitiv se manifestă prin:

 atitudine deschisă şi cooperantă;
 zâmbet natural bine dozat;
 expresie a feţei interesată;
 contact vizual moderat;
 braţele susţin ceea ce se spune;
 volumul vocii suficient şi ondulat.
Limbajul non-verbal negativ se manifestă prin:

 voce înceată/puternică;
 vorbire rapidă/lentă;
 contact vizual absent/insistent;
 prezenţa măştii de protecţie.
181
Mijloacele verbale
Un lucru important pentru medic este acela de a şti să as-
culte, să lase pacientul să vorbească, să-şi povestească suferin-
ţa. Comunicarea între medic şi pacient se realizează concomi-
tent pe două planuri, cel al mesajelor verbale şi non-verbale.
Comunicarea verbală se desfăşoară pe mai multe direcţii,
cu pacientul şi membrii echipei stomatologice. (44, 58, 64, 99,
109, 113, 126)
a. Comunicarea medic -pacient

Relaţia medic-pacient vizează în primul rând stabilirea unui
contact uman, bazat pe simpatie, deschidere, căldură umană,
accesibilitate la înţelegere şi ascultare atentă din partea medicu-
lui. (44, 95, 126, 129)
Medicul trebuie să aibă cunoştinţe medicale temeinice, dar
în acelaşi timp el trebuie să fie
un foarte bun psiholog, familia-
rizat cu particularităţile psiho-
logice ale pacienţilor şi cu iden-
tificarea rapidă a temperamen-
tului acestora. (Fig. nr. 161)
Temperamentul este particu-
laritatea psihologică individuală
a omului, care determină dina-
mica activităţii psihice. (64, 95,
Fig. nr. 161. Relaţia 107, 129)
medic-pacient Temperamentul melanco-
lic: introvertit, arată o personalitate sensibilă, puţin comunica-
tivă, predispusă la depresie, cu dificultăţi de adaptare socială;
Temperamentul flegmatic: exprimă un om liniştit, calm,
imperturbabil, cu mimica şi gesturile limitate.
182
Temperamentul coleric : caracterizează o persoană extro-

vertită, neliniştită, uneori impulsivă, agresivă, care gesticulează
mult şi foarte expresiv.
Temperamentul sanguin : conturează un subiect extrover-
tit, dar echilibrat, vesel, optimist, sociabil, cu gesturi expresive
şi tempoul vorbirii înalt.
Întotdeauna echipa medicală trebuie să se muleze pe tempe-
ramentul pacientului şi să găsească mijloacele de comunicare
cele mai potrivite în funcţie de particularităţile personalităţii
fiecărui pacient.
Dificultăţile de comunicare pot fi datorate medicului sau
pacientului:
 medicului: limbajul utilizat abuzează de o terminologie
medicală specifică, fiind neadaptat nivelului intelectual
al pacientului;
 pacientului: care poate fi extrovertit, introvertit, depre-
siv, agresiv, alintat, pacient cu probleme sociale deo-
sebite (pacient cu handicap; pacient copil, adolescent).
Aşadar, succesul într-un cabinet de medicină dentară de-
pinde de mai mulţi factori între care competenţa profesională a
medicului şi a echipei, precum şi abilităţile de comunicare in-
terumane sunt principalele argumente.
De asemenea, contactul vizual este esenţial în timpul dialo-
gului. Întotdeauna vom asculta şi părerea pacientului la început
şi pe parcursul derulării tratamentului.
b. Comunicarea pacient-asistentă
Asistenta este un pion important în cadrul complex al echi-
pei medicale, fiind nu numai un ajutor preţios al medicului în
activitatea sa ci şi un participant direct la sistemul de comuni-
care.
183
De cele mai multe ori asistenta petrece mult timp cu paci-

entul şi de aceea trebuie să fie bine instruită profesional, să ştie
să comunice elocvent întărind explicaţiile medicului prin utili-
zarea de argumente competente şi explicaţii suplimentare.
Atributul zâmbet se înscrie şi în evoluţia ei ca un argument im-
portant. (64)
c. Comunicarea medic-asistentă, medic-tehnician dentar

Pacientul în cabinetul dentar se va simţi în siguranţă dacă
remarcă o colaborare perfectă între medic şi coechipierii săi.
Relaţia medic-asistentă-tehnician trebuie să fie de cooperare,
de respect şi înţelegere bazată pe profesionalism, compatibilita-
te interumană. Se doreşte totdeauna o activitate armonioasă
fără conflicte, insulte şi suprasolicitare psihică inutilă. (64)
d. Comunicarea medic/asistentă- copil

Faţă de medic copii încearcă un sentiment de frică (frica de
durere, frica de înţepături) ceea ce face ca o simplă vizită la
medic să se transforme într-un adevarat coşmar.
Experienţele neplăcute sau dureroase trăite de un copil la
medicul dentist pot avea influenţe negative asupra psihicului
acestuia mergând până la dezvoltarea fobiilor, a acceselor de
anxietate şi chiar la atacuri de panică.
Soluţia cea mai bună pentru a evita toate aceste manifestări
nedorite are la bază în primul rând pregătirea specială a medi-
cului pentru a surmonta anxietatea copilului şi a dezvolta relee
de comunicare. (11, 13, 128)
De asemenea, pentru a realiza facil problemele dentare ale
copilului, în cabinete aceştia ar trebui să beneficieze de şedinţe
de consiliere psihologică, de tehnici de relaxare profundă dar şi
de anestezişti pediatrii specializaţi în metode de analgo şi
inhalosedare.
184
Comunicarea în cadrul relaţiei medic-copil foloseşte atât

canalele verbale cât şi non-verbale (expresia feţei, aspectul ca-
binetului, ţinuta medicului).
Un efect pozitiv asupra copiilor îl are şi culoarea; pereţii să
fie coloraţi în culori vii, (Fig.
nr. 162) cu multe desene, mo-
bilierul, unitul dentar, de ase-
menea, colorat iar medicii să
fie îmbrăcaţi mai special (hala-
te viu colorate cu desene, cu
flori).
Pentru a construi o relaţie
calmă, liniştită, pozitivă cu
medicul, părinţii trebuie să-şi
pregătească copii înainte de
vizită, citindu-le cărţi despre
sănătate, medicină şi despre Fig. nr. 162. Cabinet medical
cât este de important să ai dinţi destinat asistenţei copilului
sănătoşi şi puternici.
De obicei prima vizită
”happy visit” a copiilor la
medicul dentist este o vizită de
acomodare, de familiarizare cu
clădirea, cu cabinetul, cu per-
sonalul medical. Prima întâlni-
re este o şedinţă tell- show-
do, în care copilul este pregătit
pentru tratamentul dentar, ex-
plicându-i-se şi arătându-i-se
instrumentarul şi modalităţile Fig. nr. 163. Explicarea
de lucru. (13) (Fig. nr. 163) tehnicii corecte de periaj
185
Personalul specializat în psihologie infantilă recomandă în

cazul copilului anxios chiar 2-5 şedinţe de acomodare.
În următoarele întâlniri, după ce copilul a fost familiarizat
cu cabinetul şi instrumentele pe care medicul le va folosi se
poate trece la efectuarea propriu-zisă a manoperei. Pentru un
efect pozitiv şi o bună cooperare din partea copilului se pot fo-
losi câmpuri de protecţie, instrumente statice, port-amprente,
piese dinamice colorate, cu desene. (Fig. nr. 164 a,b)
Fig. nr. 164. a, b Instrumentar destinat terapiei copiilor
Copiii mici se simt în siguranţă şi au mai multă încredere

atunci când părinţii sunt în preajma lor în timpul tratamentului.
La copiii mai mari, comunicarea doctor-pacient este consolida-
tă dacă părinţii rămân în sala de aşteptare.
Foarte important pentru psihicul copilului este lauda,
aprecierea, aceastea conferindu-i încredere.
Este bine ca la sfârşitul şedinţei de lucru drept apreciere

copilul să primească un premiu (balon, periuţă de dinţi, pastă
de dinţi pentru copii, un acţibild cu eroii preferaţi, etc.). (Fig.
nr. 165)
186
Fig. nr. 165. Copil încântat de premiul primit
A.2. Pregătirea medicamentoasă a pacientului

Tratamentul stomatologic poate provoca unor pacienţi emo-
ţii, reacţii de frică şi stres. În cazurile pacienţilor cu psihic echi-
librat dar mai ales la cei cu psihic labil se recomandă
inhalosedarea sau administrarea unei medicaţii tranchilizante
(sedative). (50, 51, 94)
Măsurile terapeutice pot fi realizate mai uşor în cazul paci-
enţilor cooperanţi, liniştiţi şi relaxaţi.
Inhalosedarea realizată cu ajutorul unei aparaturi moder-
ne, face ca amestecul gazos format din N2O şi O2 să fie inhalat
şi apoi absorbit în plămân şi în sistemul circulator al pacientu-
lui. Se obţine o reducere minimală a nivelului de conştienţă,
pacientul răspunzând satisfăcător la stimulii fizici şi la comenzi
verbale.
În practica stomatologică inhalosedarea are ca indicaţii cli-
nice:
 pacienţii cu reflex de vomă exagerat;
 pedodonţia;
 parodontologia: detartaj manual/ultrasunete; chiureta-
jul subgingival cu eliminarea pungilor parodontale;
interventii chirurgicale parodontale;
187
 endodonţia: pacienţi cu hipersensibilitate exagerată a

dinţilor, permeabilizarea canalelor radiculare, trata-
mente mecanice de canal;
 chirurgia : extracţii dentare, incizia şi drenajul abcese-
lor.
Tranchilizantele au rolul:
 de a calma stările emoţionale, tensiunea nervoasă, sta-
rea de nelinişte şi teamă;
 de a produce indiferenţă şi somnolenţă, fără să influen-
ţeze percepţiile senzoriale şi reflexele condiţionate.
Clasificarea tranchilizantelor:
 majore (neuroleptice, neuroplegice)
 minore (anxiolitice).
Aceste medicamente vor fi administrate cu o oră înaintea
începerii manoperei terapeutice.
În cazul pacienţilor cu afecţiuni sistemice se va apela la co-
laborarea cu medicul specialist pentru: stabilizarea afecţiunii de
bază şi pentru adoptarea unor măsuri de evitare a accidentelor
în timpul intervenţiilor şi după aplicarea tratamentului stomato-
logic.
Tratamentele stomatologice la pacienţii cu afecţiuni

cardio-vasculare
Consultul cardiologic şi avizul medicului specialist este
obligatoriu în cazul aritmiilor, valvulopatiilor, insuficienţei
cardiace şi la bolnavii cu medicaţie anticoagulantă.
La pacienţii în tratament cu anticoagulante orale cumarinice
(Trombostop, Sintrom, Marcumar) este necesar aplicarea unui
protocol special pentru a preîntâmpina sângerarea masivă, greu
de controlat. La aceştia, medicaţia se va întrerupe cu 2-3 zile
188
înaintea manoperei monitorizându-se atent testul INR, pentru

valori de ≤2.1 (normale 0,8 –1,2); obligatoriu se va realiza şi
sutura plăgii. Tratamentul anticoagulant se reia a doua zi.
La pacienţii cu afecţiuni cardio-vasculare în cazul manope-
relor sângerânde (extracţia dentară, rezecţii apicale) se va lua în
considerare necesitatea antibioprofilaxiei (Protocolul AHA
2007). Indicaţia de antibioprofilaxie se stabileşte în funcţie de
clasele de risc: major, mediu sau scăzut.
NU se vor utiliza soluţii anestezice locale cu adrenalină la
pacienţii digitalizaţi.
Tratamentele stomatologice la pacienţii cu diabet zaha-

rat compensat
Deoarece, riscul complicaţiilor intervenţiilor chirurgicale
minimale (extracţii, rezecţii apicale, incizii) este mare în cazul
pacienţilor cu diabet zaharat, pregătirea preoperatorie a acesto-
ra este obligatorie:
 pentru evitarea bacteriemiei se recomandă profilaxia cu
antibiotice cu 2-4 ore înaintea manoperei terapeutice;
 pentru suprimarea reacţiilor neuro-vegetative se admi-
nistrează cu o oră înaintea manoperei un tranchilizant
minor;
 se controlează valoarea glicemiei; nivelul glicemiei
peste 180mg/dl indică amânarea manoperelor terapeu-
tice până la stabilizarea acesteia.
 Nu vor fi utilizate soluţii de anestezic local cu
concentraţii crescute de vasoconstrictoare deoarece se
creşte nivelul glicemiei.
 Programarea se orientează în funcţie de orarul
de masă şi injectabil al pacientului.
189
Tratamentele stomatologice la pacienţii cu afecţiuni he-

patice
Aceşti pacienţi trebuie trataţi numai cu avizul medicului
specialist:
 evitându-se la cei cu insuficienţă hepatică utilizarea
sedativelor;
 aplicând măsuri de prevenire a transmiterii infecţiilor
prin contaminare sanguină;
 intervenţiile pe mai multe cadrane se vor face în şedin-
ţe separate, pentru a reduce riscul apariţiei intoxicaţiei
cu substanţe anestezice locale.
Tratamentele stomatologice la pacienţii aflaţi sub corti-

coterapie
Corticoterapia determină scăderea capacităţii de apărare a
organismului şi favorizează apariţia complicaţiilor infecţioase.
La pacienţii aflaţi sub corticoterapie se vor lua măsuri de
antibioprofilaxie pentru evitarea infecţiilor locale.
B. Pregătirea loco-regională a pacientului

Pregătirea debutează cu îndepărtarea hainelor groase care ar
împiedica o poziţie relaxantă şi comodă a pacientului pe durata
derulării tratamentului stomatologic.
Rujul trebuie îndepărtat deoarece el împiedică evaluarea
coloraţiei reale a buzelor, aspectul fiind revelator pentru unele
afecţiuni generale, cardiace sau respiratorii (când apare culoa-
rea cianotică).
Protecţia pacientului se realizează cu bavete (hârtie, pânză,
plastic sau cauciuc) (Fig. nr. 166) sau cu câmpuri chirurgicale
sterile atunci când medicul realizează o intervenţie chirurgica-
lă.
190
Fig. nr. 166. Protecţia pacientului cu bavetă din hârtie
Tot ca mijloc de protecţie pentru pacient se pot utiliza şi

ochelarii de protecţie. Aceştia pot fi de plastic, pentru radiaţiile
UV (când medicul foloseşte lampa de fotopolimerizare), sau
ochelari de protecţie când folosim laserul. (Fig. nr. 167 a, b)
Fig. nr. 167. a Protecţia paci- Fig. nr. 167. b Protecţia

entului cu ochelari de plastic pentru radiaţiile UV
Pentru protecţia ochilor şi feţei pacientului (pulberi, pică-

turi de sânge sau alte fluide) se recomandă aplicarea unor măşti
speciale.
191
C. Pregătirea locală a pacientului cuprinde:

Măsuri minime de asepsie şi antisepsie a cavităţii orale
Măsurile au rolul de a reduce microbismul oral în scopul evi-
tării bacteriemiei. Cea mai simplă metodă este clătirea gurii timp
de 1 minut cu o soluţie antiseptică de Clorhexidină (10 ml).
Clorhexidina este un produs antiseptic cu acţiune locală şi
spectru larg antimicrobian. Este folosită atât ca mijloc profilac-
tic pentru controlul plăcii bacteriene cât şi pentru prevenirea şi
tratarea afecţiunilor gingivale.
Acţionează asupra bacteriilor Gram + şi Gram - , trepone-
me, gonococi.
În concentraţie mică clorhexidina este bacteriostatică în
timp ce în concentraţie mare este bactericidă.
Măsuri pentru izolarea câmpului operator.
Este necesară aplicarea digăi de cauciuc. (Fig. nr. 168).
Fig. nr. 168. Aplicarea digăi de cauciuc
3. PREGĂTIREA INSTRUMENTARULUI
Etapa se referă la pregătirea instrumentarului, a materiale-
lor, a aparatelor şi dispozitivelor necesare unei manopere tera-
peutice.
192
TIPURI DE INSTRUMENTAR
Instrumentarul static este reprezentat de :
 trusa de consultaţie (oglinda, sonda, pensa dentară);
 instrumentarul utilizat în cariologie (excavatoare, lin-
guri Black, fuloare, spatule bucale, spatule de cement);
 instrumentarul utilizat în parodontologie (foaia de mirt,
instrumentele trapezoidale, secera, chiuretele Gracey,
chiuretele universale);
 instrumentarul utilizat în chirurgie (elevatoare, cleşti
de extracţie, chiurete, bisturiu, ace de sutură, depărtă-
toare, port-ac, ciupitor de os);
 instrumentar utilizat în endodonţie;
 instrumentar utilizat în protetică;
 instrumentar pentru extracţie;
 instrumentar utilizat în ortodonţie şi pedodonţie;
 instrumentar utilizat în implantologie.
Instrumentarul dinamic :
 turbină simplă, turbină cu fibră optică;
 piesa dreaptă, piesa contraunghi;
 piese de mână utilizate în profilaxie;
 piese de mână utilizate în endodonţie.
Instrumentarul rotativ :
 freze pentru trepanarea dinţilor şi pregătirea cavităţilor;
 freze pentru pregătirea canalului radicular;
 freze pentru trepanarea osului;
 instrumentar necesar finisării şi lustruirii obturaţiilor:
freze, periuţe, discuri, gume de lustruit.
193
INSTRUMENTE ŞI MATERIALE NECESARE IZO-

LĂRII DINŢILOR
 Aspiratorul de salivă de mică şi mare putere (aspirator
chirurgical) ;
 Compresele de tifon ;
 Rulourile absorbante ;
 Pernuţele de hârtie ;
 Diga (Rubber-dam).
APARATE
 aparate pentru diagnosticul şi tratamentul cariei denta-
re (camera intraorală, transiluminarea cu fibră optică,
cariodetecţia prin laser, cariodetecţia electronică, lam-
pa de fotopolimerizare, aparatul Heal-Ozone);
 aparate ultrasonice pentru detartraj;
 aparate pentru determinarea culorii.
4. DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
Această etapă este realizată de către medicul dentist ajutat
de o asistentă (lucrul la 4 mâini) sau două asistente (lucrul la 6
mâini).
În cadrul acestei etape vom preciza:
 poziţia medicului şi a asistentei/asistentelor medicale;
 poziţia pacientului;
 priza instrumentelor în timpul manoperelor terapeutice;
 poziţia mâinilor;
 pasajul instrumentelor.
Poziţiile de lucru ale medicului, asistentei şi pacientului

Pentru a preciza poziţiile de lucru ale personalului medical
vom lua în considerare cadranul unui ceas virtual, având drept
194
centru cavitatea orală a pacientului.

 Medicul se află în poziţiile 7-8, 9-10, 11, 12.
 Asistenta se află în poziţiile 1,2,3.
Poziţia pacientului
În funcţie de manopera efectuată şi de afecţiunile pacienţi-
lor poziţia în fotoliul dentar poate fi:
 decubit dorsal;
 formând un unghi de 20 cu orizontala;
 formând un unghi de 70-90 cu orizontala.
Poziţia capului pacientului:

- când intervenţia se realizează la nivelul mandibulei, ca-
pul pacientului va fi poziţionat astfel încât mandibula să
fie paralelă cu solul atunci când cavitatea orală este
deschisă (Fig. nr. 169 a)
- când intervenţia se realizează la nivelul maxilarului,
mentonul pacientului va fi ridicat. (Fig. nr. 169 b)
Fig. nr. 169. a Poziţia tetierei Fig. nr. 169. b Poziţia tetierei
Priza instrumentelor în timpul manoperelor terapeutice

Priza este esenţială pentru controlul mişcărilor realizate în
cursul instrumentării, urmârind două aspecte:
A. priza instrumentelor;
B. sprijinul mâinii.
195
A. priza instrumentelor poate fi de trei feluri: (1, 69, 88,

160)
a) priza tip creion/priza tip creion modificată;
b) priza palmară;
c) priza palmă-police.
a) Priza tip creion

Este cea mai eficace şi stabilă pentru toate instrumentele.
În acest caz instrumentul este menţinut
ca un creion, prin realizarea unui sprijin
tripodal (instrumentul este fixat între index,
police, medius). (Fig. nr. 170)
 Mediusul – pulpa degetului vine în
contact cu colul instrumentului;
 Indexul este flectat din a doua arti-
culaţie şi poziţionat deasupra
Fig. nr. 170. mediusului pe aceeaşi parte a mâne-
Priza tip creion
rului;
 Pulpa policelui se plasează la jumătatea distanţei din-
tre cele 2 degete, pe partea opusă a mânerului. (Fig. nr.
171 a) Policele nu trebuie să se afle în hiperextensie.
(Fig. nr. 171 b).
Fig. nr. 171. a Poziţionarea Fig. nr. 171. b Poziţionarea

corectă a policelui incorectă a policelui
196
Exemple de instrumente menţinute în priză tip creion :

 Oglinda dentară (Fig. nr. 172)
Fig. nr. 172. Priza tip creion pentru oglindă
 sonda dentară (Fig. nr. 173), sonda parodontală (Fig.

nr. 174).
Fig. nr 173. Priza tip creion Fig. nr 174. Priza tip creion
pentru sonda dentară pentru sonda parodontală
 pensa dentară (Fig. nr. 175)
Fig. nr 175. Priză tip creion: medic stângaci, medic dreptaci
197
 chiuretele alveolare, spatula bucală, excavator, fuloar

(Fig. nr. 176)
Fig. nr. 176. Priza tip creion pentru fuloar
 bisturiul (Fig. nr. 177)
Fig. nr. 177. Priza tip creion pentru bisturiu
 turbina simplă, turbina cu fibră optică (Fig. nr 178 a),

piesa contra-unghi (Fig. nr. 178 b)
Fig. nr. 178. a Priza tip creion Fig. nr.178. b Priza tip creion
pentru turbina pentru piesa contra-unghi
198
Priza tip creion modificată

Este o variantă a prizei tip creion. Instrumentul este prins
între cele 3 degete (index, police, medius) formându-se spriji-
nul tripodal (70, 130).
Poziţia policelui şi a indexului ramâne aceeaşi, cea care se
modifică este poziţia mediusului. Dacă în priza tip creion
mediusul este plasat la nivelul colului instrumentului (Fig. nr.
179), în priza tip creion modificată acesta este plasat la nivelul
părţii active a instrumentului. (Fig. nr. 180)
Fig. nr. 179. Priza tip Fig. nr. 180. Priza tip creion
creion modificată
Buricul degetului mijlociu este cel care vine în contact cu

instrumentul, realizându-se cele 3 puncte de contact. În caz
contrar pot apărea derapări ale instrumentului sau accidentări
prin înţepare ale medicului (Fig. nr. 181)
Fig. nr. 181. Participarea incorectă a mediusului la priză duce

la accidente
199
Este tipul de priză cel mai indicat pentru chiuretele

Gracey. (Fig. nr. 182)
Fig. nr. 182. Priza tip creion modificată pentru chiuretele

Gracey
Priza palmară
Priza palmarǎ este folositǎ în generarea unor forţe puterni-
ce, dar datoritǎ scǎderii sensibilitǎţii tactile este cea mai puţin
indicatǎ.
Instrumentul este susţinut de palmǎ, cu degetele bine strân-
se în jurul lui.
Priza palmară este folosită pentru:
 cleşti (Fig. nr. 183)
Fig. nr. 183. Priza palmară pentru cleştele de extracţie
200
 elevatoare
În cazul elevatoarelor mânerul este ţinut în priză palmară
iar policele/indexul este plasat la nivelul tijei instrumentului.
(Fig. nr. 184 a,b)
Fig. nr. 184. a,b Poziţia policelui/index pe elevator
 ciupitor de os (Fig. nr. 185)

 Port-ac (Fig. nr. 186)
Fig. nr. 185. Priza ciupitoru- Fig. nr. 186. Priza port-acului
lui de os
 decolator (Fig. nr. 187)
Fig. nr. 187. Priza decolatorului

201
Priza palmă-police
Instrumentul este susţinut în palmă, iar degetul mare este
folosit pentru a stabiliza şi ghida.
Acest tip de priză nu se recomandă
pentru instrumentele parodontale
(chiurete Gracey).
Exemplu de manopere care folo-
sesc priza:
 întreţinerea/ascuţirea instru-
Fig. nr. 188. Priza pal- mentelor;
mă-police pentru spray  folosirea spray-ului aer-apă.
aer-apă (Fig. nr. 188)
Indiferent de tipul de priză instrumentul trebuie ţinut ast-

fel încât să permită:
 o bună sensibilitate tactilă;
 deplasarea cu uşurinţă a părţii active în toate direcţiile
cerute de actul terapeutic;
 evitarea încordării şi oboselii musculare a degetelor
mâinii şi braţelor;
 evitarea derapării şi traumatizării părţilor moi sau a
dinţilor vecini.
B. Sprijinul mâinii
Pe lângǎ priza instrumentului este important şi sprijinul dat
de restul componentelor mâinii operatorului pentru controlul
stabilitǎţii. (39) Sprijinul este dat de degetul inelar şi degetul
mic. Sprijinul se realizează intra-oral (pe suprafaţa dinţilor
învecinaţi sau chiar la distanţǎ) şi extra-oral. (42, 89, 90)
202
a) SPRIJIN INTRA-ORAL
Sprijinul intra-oral serveşte la stabilizarea mâinii şi instru-
mentului pe măsură ce se execută mişcări de activare a acestuia.
Punctul de sprijin este localizat la nivel dentar: (7, 86, 102)
 convenţional (sprijinul se realizează pe suprafeţele
dentare imediat adiacente zonei de intervenţie) (Fig. nr.
189)
 pe arcada antagonistă (sprijinul se realizează pe su-
prafeţele dinţilor arcadei antagoniste) (Fig. nr. 190)
Fig. nr.189. Sprijinul degetelor Fig. nr. 190. Sprijinul dege-

la nivelul dinţilor vecini telor pe arcada antagonistă
b) SPRIJIN EXTRA-ORAL
Modalitatea este esenţială pentru instrumentarea unor zone
la nivelul dinţilor maxilari posteriori. (7, 86, 102)
 Cu palma orientată în sus – instrumentarea arcadei
maxilare drepte se obţine prin sprijinirea mediusului şi
inelarului cu faţa dorsală pe tegumentul din zona late-
rală a mandibulei de aceeaşi parte. (Fig. nr. 191)
 Cu palma în jos – instrumentarea arcadei maxilare
stângi se obţine prin sprijinirea feţei frontale a
mediusului şi inelarului pe tegumentele din zona late-
rală a mandibulei, de aceeaşi parte. (Fig. nr. 192)
203
Fig. nr. 191. Sprijinul extraoral Fig. nr. 192. Sprijinul

(cu palma în sus) extraoral (cu palma în jos)
Pasajul instrumentelor între medic şi asistenta medicală

Pasajul instrumentelor (statice, dinamice) – între asistentă
şi medic se realizează în zona de transfer (ora 4-7) cu mâne-
rul îndreptat spre medic.
Modalităţi de pasaj:
a. o port-amprentă încărcată cu material va fi orientată cu
mânerul spre medic (Fig. nr. 193)
Fig. nr. 193. Pasajul unei port-amprente
b. o seringă încărcată este oferită cu pistonul spre medic

(Fig. nr. 194)
204
Fig. nr. 194. Pasajul unei seringi încărcate
c. un instrument de extracţie (elevator, cleşte) este oferit

cu mânerul spre medic (Fig. nr. 195 a, b)
Fig. nr 195. a Pasajul unui Fig. nr. 195. b Pasajul unui

elevator cleşte de extracţie
d. o pensă hemostatică, chirurgicală sau o forfecuţă este

oferită, de asemenea, cu mânerul spre medic (Fig. nr.
196)
Fig. nr. 196. Pasajul unei pense hemostatice
205
Transferul instrumentelor între medic şi asistentă se reali-

zează în 2 etape: (47, 172)
1. În prima etapă asistenta prinde instrumentul (de partea
nelucrătoare, cu mâna stângă folosind 3 degete - police,
index, medius) şi îl prezintă medicului dentist. (Fig. nr.
197)
Fig. nr. 197. Prezentarea instrumentului
2. În etapa a doua se realizează transferul propriu-zis al

instrumentului între medic şi asistentă:
a. când instrumentul este paralel cu vechiul instrument
asistenta va întinde degetul mic de la mâna stângă
(Fig. nr. 198)
Fig. nr. 198. Transferul instrumentului
206
b. degetul mic prinde instrumentul (Fig. nr. 199 a,b)
Fig. nr. 199. a,b Transferul instrumentului
c. noul instrument este depus în mâna medicului în

aceeaşi poziţie (Fig. nr. 200)
Fig. nr. 200. Transferul instrumentului
d. asistenta va plasa instrumentul utilizat pe măsuţă

(Fig nr. 201)
Fig. nr. 201. Realizarea transferului
207
În timpul pasajului instrumentelor, degetele sunt grupate

astfel (Fig. nr. 202):
 Primul grup de degete
(index, police) este utili-
zat pentru servirea-
primirea instrumentelor;
 Al doilea grup de degete
(mijlociu, inelar, degetul
mic) este utilizat pentru
primirea unui instrument
sau pentru a trece un in-
strument grupului unu şi
apoi a-l servi medicului.
Fig. nr. 202. Poziţia dege-
telor în timpul pasajului Exemple:
1. Transferul a 2 instrumente
statice
Noul instrument este ţinut paralel cu vechiul instrument,
asistenta apucă vechiul instrument cu degetul mic şi îl pasează
în poziţie activă de lucru (Fig. nr. 203 a, b)
Fig. nr. 203. a, b Transferul a două instrumente statice
208
2. Transferul între un instrument static şi unul dinamic

(Fig. nr. 204 a,b,c,d)
Fig. nr. 204. a,b,c,d Transferul între un instrument static şi

unul dinamic
3. Transferul între 2 instrumente dinamice (Fig. nr. 205

a,b,c,d)
Fig. nr. 205. a,b,c,d Transferul între două instrumente dinamice
209
Particularizări ale corelării manoperei terapeutice cu po-

ziţia medicului, cu poziţia mâinilor operatorului şi priza in-
strumentului
1) EXTRACŢIA DENTARĂ
Extracţia dentară reprezintă o manoperă terapeutică frec-
ventă în cadrul căreia respectarea principiilor ergonomice este
esenţială pentru diminuarea riscurilor de accidente intraopera-
torii.
A) Extracţie realizată în cadranul 1
 poziţia medicului
Medicul va sta în faţa şi
dreapta pacientului în dreptul
orei 8 când realizează extracţia
incisivilor centrali, laterali şi cani-
nilor sau în dreapta pacientului -
ora 9, 10 - pentru extracţia premo-
larilor şi molarilor. (Fig. nr. 206)
(23, 94, 139).
Fig. nr. 206. Poziţia me-  poziţia mâinii stângi şi a
dicului pentru extracţia degetelor
dinţilor din cadranul 1 Degetele de la mâna stângă vor
cuprinde arcada dentară în dreptul
dintelui unde se efectuează extrac-
ţia. Policele va fi plasat în vestibu-
lul maxilar iar indexul în bolta
palatină. (Fig. nr. 207).
 priza instrumentului
În mâna dreaptă medicul va ţi-
ne instrumentul cu care realizează
Fig. nr. 207. Poziţia de- extracţia (elevator, cleşte de ex-
getelor în cazul extracţiei
tracţie).
unui dinte din cadranul 1
210
Când medicul foloseşte elevatorul, acesta va fi bine ţinut în

priză palmară pentru a evita eventualele derapări (degetele
inconjurând mânerul instrumentului).
Pentru a exercita o forţă mai importantă medicul va plasa
indexul pe tija elevatorului. (Fig. nr. 208).
Când medicul dentist foloseşte cleştele de extracţie, acesta
va fi ţinut tot în priză palmară, degetele înconjurând mânerul
cleştelui. (Fig. nr. 209).
Fig. nr. 208. Fig. nr. 209. Poziţia corectă a

Priza elevatorului cleştelui pentru arcada maxilară
Extracţie realizată în cadra-

nul 2: (23, 94, 139)
Medicul va sta în faţa paci-
entului în dreptul orei 8 când
realizează extracţia incisivilor
centrali, laterali, a caninilor sau
în dreapta pacientului - ora 9,
10 - pentru extracţia molarilor şi Fig. nr. 210. Poziţia medi-
premolarilor (Fig. nr. 210). cului pentru extracţia unui
dinte din cadranul 2
211
 poziţia mâinii stângi şi a degetelor

Degetele de la mâna stângă vor cuprinde arcada dentară în
dreptul dintelui unde se efectuează extracţia. Policele va fi pla-
sat în bolta palatină. Indexul în vestibulul maxilar.
(Fig. nr. 211)
Fig. nr. 211. Poziţia degetelor în cazul extracţiei unui dinte din
cadranul 2
În mâna dreaptă este ţinut în priză palmară instrumentarul
de extracţie. (Fig. nr. 212)
Fig. nr. 212. Priza palmară a cleştelui de extracţie
212
Extracţie realizată în cadranul 3 (incisivi centrali, incisivi

laterali, canini, premolari, molari inferiori pe partea stângă).
(23, 94, 139)
Medicul va sta în faţa şi dreapta pacientului – ora 8, 9, 10
(Fig. nr. 213)
Fig. nr. 213. Poziţia medicului dentist pentru extracţia unui

Capul pacientului va fi menţinut drept (când se extrag dinţii

frontali) şi rotat spre dreapta când se extrag dinţii laterali.

Cu degetele de la mâna stângă se va cuprinde creasta alveo-
lară (Fig. nr. 214 a,b) astfel:
1) mediusul se află în planşeul lingual, iar indexul plasat în
vestibulul mandibular
2) policele se află în vestibulul bucal inferior iar indexul în
planşeul bucal
213
Fig. nr. 214. a, b Poziţia degetelor în timpul extracţiei unui

Când medicul realizează sindesmotomia cu ajutorul eleva-
torului acesta va fi ţinut în priză palmară, policele sau indexul
fiind plasat fie pe tija instrumentului, fie pe mâner. (Fig. nr.
215 a ,b)
Fig. nr. 215. a, b Priza în cazul unui elevator pentru arcada

mandibulară
Extracţia propriu-zisă a dintelui se va realiza cu ajutorul

cleştelui ce va fi ţinut în priză palmară.
Extracţie realizată în cadranul 4 (incisivi centrali, incisivi
laterali, canini, premolari, molari inferiori pe partea dreaptă).
(23, 94, 139)
Medicul se va poziţiona uşor în spatele pacientului (ora 11),
va înconjura cu mâna stângă capul pacientului menţinând cu
degetele mandibula. (Fig. nr. 216)
214
Capul pacientului va fi menţinut drept.
Fig. nr. 216. Poziţia medicului dentist în cazul extracţiei unui


Policele va fi plasat în planşeul lingual, indexul plasat în
vestibulul maxilar inferior, iar celelalte trei degete (mediusul,
inelarul, degetul mic) vor fi plasate extraoral. (Fig. nr. 217)
Fig. nr. 217. Poziţia degetelor în cazul extracţiei unui dinte din
cadranul 4
215
Mâna dreaptă va realiza manopera. Elevatorul şi cleştele
vor fi ţinuţi în priză palmară. (Fig. nr. 218 a, b)
Fig. nr. 218. a, b Priza instrumentelor de extracţie
 mişcările efectuate de medicul dentist în timpul

extracţiei dentare
Mişcările realizate de medicul dentist în timpul extracţiei
dentare presupun implicarea articulaţiei mâinii, articulaţiei co-
tului şi a umărului – mişcări clasa III, IV (Fig. nr. 219).
Fig. nr. 219. Mişcările efectuate de medicul dentist în timpul

extracţiei
216
Extracţia dentară este o manoperă care necesită asistentă

medicală (lucrul la 4 sau 6 mâini).
Când se realizează lucrul la 4 mâini poziţia asistentei va fi
în stânga pacientului, între orele 1-3.
Rolul asistentei medicale:
 îndepărtează părţile moi;
 realizează pasajul instrumentelor (seringă, elevator,
cleşti).
Pasajul unei seringi încărcate: asistenta va cuprinde cu
degetele corpul seringii îndreptând pistonul spre medic
Pasajul elevatorului, a cleştelui de extracţie: asistenta va
înmâna medicului cleştele/elevatorul cu mânerul spre cavitatea
orală a pacientului.
La sfârşitul manoperei terapeutice medicul va da pacientu-
lui o serie de recomandări postextracţionale.
2) AMPRENTAREA CÂMPULUI PROTETIC MAXI-

LAR ŞI MANDIBULAR
Amprentarea reprezintă o etapă terapeutică deosebit de
importantă în terapia protetică ce solicită respectarea principii-
lor ergonomice.
Amprenta maxilară
 Poziţia medicului
Medicul aflat în faţa şi
dreapta pacientului (ora 8-9)
introduce port-amprenta în ca-
vitatea orală printr-o mişcare de
rotaţie de la o comisură la alta
şi o poziţionează dinspre poste- Fig. nr. 220. Inserarea unei
rior spre anterior pentru a îm- port-amprente
217
piedica refluarea materialului în faringe; urmează centrarea

port-amprentei (Fig. nr. 220)
Medicul trece apoi în spatele pacientului, cu mâna stângă
înconjoară capul pacientului şi realizează o presiune uniformă
pe ambele hemiarcade până la priza materialului de amprentă.
Presiunea este realizată cu 1-2 degete (index, medius) în
zona premolară. (Fig. nr. 221 a, b)
Fig. nr. 221. a, b Înregistrarea unei amprente maxilare
Dezinserţia (îndepărtarea amprentei din cavitatea orală) se

face cu o mişcare fermă, unică, în sens vestibulo-oral şi se în-
mânează asistentei. (Fig. nr. 222)
Fig. nr. 222. Dezinserarea port-amprentei
Amprenta este preluată de asistentă pentru spălare şi dezin-

fectare. După spălare urmează controlul amprentei, aceasta fi-
218
ind realizată de medic. Dacă este corectă se dezinfectează şi se

trimite laboratorului de tehnică dentară.
Amprenta mandibulară
 Poziţia medicului
Medicul aflat în faţa şi dreapta pacientului (ora 8-9) in-
troduce port-amprenta în cavitatea orală printr-o mişcare rotati-
vă de la o comisură la alta şi o poziţionează pe câmpul protetic.
Medicul realizează cu degetele presiuni pe ambele
hemiarcade (fie cu indexul sau policele de la mâna dreaptă şi
stângă, fie cu policele şi mediusul de la mâna dreaptă) până la
priza materialului.
Dezinserţia port-amprentei, spălarea şi dezinfectarea aces-
teia sunt manevrele ce se succed în continuare.
IERARHIZAREA ŞEDINŢELOR DE TRATAMENT

ÎN ACORD CU STAREA GENERALĂ A PACIENTULUI
ŞI TIPUL DE AFECŢIUNE ORALĂ
Ierarhizarea şedinţelor de tratament, respectiv a manopere-
lor abordate este în deplin accord cu starea generală a pacientu-
lui şi tipul de afecţiune orală.
Starea generală a pacientului este un parametru hotărâtor
atunci când se întocmeşte planul de tratament.
In cazul existenţei unor afecţiuni generale (compensate şi în
special decompensate) colaborarea cu medicul specialist este
absolut necesară şi obligatorie.
Dintre afecţiunile care ar putea temporiza sau contraindica
începerea unui tratament stomatologic menţionăm: (52, 53, 95)
- boli cardio-vasculare (infarctul miocardic recent, an-
gina pectorală, tulburare de ritm cardiac, proteză val-
vulară, prolaps de valvă mitrală, stimulator cardiac –
pacemaker, HTA necontrolată);
219
- boli de sânge (leucemie, anemie, tulburare de coagula-

re, hemofilie);
- boli ale sistemului nervos (paralizie, depresie, afecţi-
uni psihiatrice, accidente vasculare cerebrale);
- boli ale aparatului renal (insuficienţă renală, glome-
rulonefrită);
- boli ale aparatului respirator (dispnee, emfizem pul-
monar, bronşită cronică, bronho-pneumopatia cronică
obstructivă);
- afecţiuni hepatice (ciroze, hepatite);
- diabet zaharat decompensat;
- boli endocrine (afecţiuni tiroidiene);
- HIV-SIDA;
- tumori la nivelul cavităţii orale, tratament chimiotera-
pic/radioterapic;
- boli autoimune (lupus eritematos sistemic, poliartrită
reumatoidă);
- boli infecto-cantagioase;
- sarcina (primele şi ultimele luni).
Recomandări pentru abordarea ergonomică a pacienţi-

lor cu diferite situaţii clinice:
I. Pacient cu stare generală bună sau cu afecţiuni în
stadii compensate şi cu numeroase :
a. leziuni odontale/parodontale simple şi complica-
te, resturi radiculare;
b. restaurări protetice fixe de realizat.
II. Pacient cu stare generală afectată (prin afecţiuni acute
sau cronice decompensate) şi cu numeroase:
a. leziuni odontale/parodontale simple şi complicate;
b. resturi radiculare
220
I.a. Pacient cu stare generală bună şi cu numeroase le-

ziuni odontale simple şi complicate
- leziuni carioase simple localizate la nivelul celor 4
cadrane
Se vor trata definitiv într-o şedinţă toate leziunile
carioase simple situate la nivelul unui cadran, ur-
mând ca în următoarele şedinţe să se trateze leziuni-
le carioase situate la nivelul celorlalte cadrane.
- leziuni carioase simple şi complicate
În cazul leziunilor carioase multiple (simple şi
complicate) se indică abordarea unei terapii simul-
tane. În aceeaşi şedinţă vom trata ambele tipuri de
leziuni, mai întâi cele complicate (pe care le tratăm
doar provizoriu), urmând a le trata definitiv pe cele
simple (localizate la nivelul unui cadran). Se conti-
nuă în celelalte şedinţe cu tratamentul celorlalte le-
ziuni carioase simple, în acelaşi timp derulându-se
terapia pentru leziunile complicate.
I.b. Pacient cu stare generală bună şi cu numeroase res-

turi radiculare
În situaţii speciale, când există multiple resturi radiculare
dispersate în cele 4 cadrane se recomandă ca într-o singură şe-
dinţă să se efectueze extracţiile dentare (maxilare şi mandibula-
re) pe aceeaşi parte.
Ordinea efectuării acestor extracţii: se începe cu arcada
mandibulară cu dintele situat cel mai distal, continuându-se cu
resturile radiculare de pe cadranul antagonist al arcadei maxilare.
Cu acest algoritm se evită:
- şedinţe multiple de tratament;
- realizarea unor anestezii repetate;
221
- prelungirea tratamentului;
- afectarea psihicului pacientului.
I.c. Pacient cu stare generală bună şi cu numeroase re-

staurări protetice fixe
În cazul restaurărilor protetice fixe este obligatorie orga-
nizarea riguroasă a şedinţei de tratament, obiectivele fiind:
economia de timp (pentru medic, pacient şi tehnician), econo-
mia de materiale, eficienţă crescută şi confort pentru pacient.
În aceeaşi şedinţă vor fi abordate toate hemiarcadele ce ne-
cesită aplicarea unor restaurări fixe, prepararea începând întot-
deauna cu faţa distală a dintelui. Se va aborda cu aceeaşi freză
toate feţele distale ale dinţilor, se va schimba freza dentară cu o
alta şi se va prepara aceeaşi faţă la nivelul tuturor dinţilor.
După preparare, în aceeaşi şedinţă se realizează ampren-
tarea substructurilor organice şi aplicarea măsurilor de protecţie
a acestora. Durata realizării acestor restaurări fixe nu trebuie să
fie mai mare de două săptămâni.
În acest sens o metodă nouă şi eficientă o constituie sis-
temele CAD/CAM, care înlătură câteva etape tehnologice scur-
tând timpul de realizare a unei lucrări. In cazul metodei clasice
pacienţii sunt nevoiţi să facă cel puţin trei vizite în cabinetul
medical, însă cu ajutorul tehnicii moderne computerizate este
suficientă o singură vizită.
II.a. Pacient cu stare generală afectată (prin afecţiuni

acute sau cronice decompensate) şi cu numeroase leziuni
odontale/parodontale complicate
În aceste situaţii mai întâi vom aborda urgenţa stomatolo-
gică în manieră non-invazivă până la reechilibrarea stării gene-
rale.
222
De exemplu: pacient cu stare generală afectată se prezintă

pentru o pulpită acută seroasă. Imediat se aplică un pansament
calmant, următoarele manevre deruluându-se după echilibrarea
stării generale, menţinându-se colaborarea cu medicul specia-
list.
223

224
CAPITOLUL III.
Cabinetul de medicină dentară
III.1. AMPLASAREA CABINETULUI
În România, până în anul 1990 cabinetele de stomatologie

erau grupate formând policlinici stomatologice pentru adulţi
şi/sau copii, majoritatea dintre ele având laboratoare de tehnică
dentară şi de radiologie.
După 1990 foarte puţine cabinete au rămas grupate în ve-
chile policlinici, majoritatea sunt private.
Un cabinet ideal este acela care ne oferă condiţii pentru
desfăşurarea optimă a activităţii noastre şi în proiectarea sa tre-
buie să se ţină cont de principii ergonomice. (20, 78, 94)
Când se amenajează un cabinet de medicină dentară trebuie
să se ţină cont de o serie de aspecte care pot fi nesemnificative
pentru medic dar, care au un răsunet important asupra psihicu-
lui pacientului:
 zona în care se amplasează cabinetul;
 aspectul exterior al clădirii;
 facilităţi pentru parcare (parcarea să aibă 2 locuri pen-
tru persoanele cu handicap);
 punctele cardinale.
Zona în care se amplasează cabinetul

Zona aglomerată
Avantaje:
 suntem mai aproape de unele facilităţi (bancă, farma-
cii, policlinici, cabinete medicale);
225
Amplasarea cabinetului
 mai multe mijloace de transport în comun la dispoziţie;

 mai mulţi pacienţi.
Dezavantaje:
 zonă zgomotoasă (factor stresant, nociv pentru mem-
brii echipei stomatologice), grad mare de poluare foni-
că şi atmosferică;
 locuri de parcare reduse;
 spaţii verzi şi parcuri puţine.
Zonă liniştită
Avantaje:
 fără poluare fonică, calmă;
 mai multe spaţii verzi.
Dezavantaje:
 mai puţini pacienţi.
Aspectul exterior al clădirii

Cabinetul trebuie amplasat într-o clădire cu o arhitectură
plăcută, cu aspect igienic, cu amenajări corespunzătoare ale
spaţiilor din jurul ei.
Parcarea şi accesul
Este recomandat ca locaţia cabinetului să beneficieze de câ-
teva locuri de parcare astfel încât să existe un acces facil pentru
echipa medicală şi pacienţi; este obligatoriu ca scările de la in-
trare să fie prevăzute cu rampă pentru bolnavii cu dizabilităţi.
Puncte cardinale
Când alegem locaţia unui cabinet este bine ca acesta să fie
orientat spre nord astfel ca lumina să fie constantă şi uniformă
tot timpul zilei.
Firma luminoasă
Firma cabinetului trebuie să cuprindă numele medicilor,
denumirea profesiei, activitatea detaliată pe manopere.
226
III.2 ORGANIZAREA SPAŢIILOR ÎN CABINETUL

DENTAR
Cabinetul de medicină dentară organizat după principiile

moderne poate avea în componenţă următoarele spaţii:
1. cabinetul propriu-zis, în care se desfăşoară activităţile de
diagnostic clinic şi terapie;
2. sala de aşteptare;
3. sala de sterilizare;
4. două grupuri sanitare;
În funcţie de spaţiul avut la dispoziţie, de numărul angajaţi-
lor se mai pot amenaja:
5. birou şi vestiar pentru personal;
6. laborator de tehnică dentar;
7. radiologie dentară;
8. cameră de relaxare.
1. Cabinetul propriu-zis.
Norme privind structura funcţională a cabinetelor de
medicină dentară:
Organizarea cabinetului se supune legilor ergonomice
referindu-se la totalul elementelor care localizează spaţial cen-
trul de lucru: amplasament, repartizarea spaţiilor după scop,
dotare, factori de design şi mici detalii ornamentale pentru con-
fortul psihic al pacientului. (170)
Cabinetul de medicină dentară poate fi organizat după cum
urmează:
 în sistem închis – unitul dentar este amplasat într-o în-
căpere închisă;
 în sistem semideschis – se amplasează unul sau mai
multe unituri separate de câte un perete sau paravan;
227
Organizarea spaţiilor în cabinetul dentar
 în sistem deschis – unit-urile se amplasează într-o în-

căpere, fără a fi separate.
Indiferent de sistemul în care funcţionează (închis, semi-
deschis, deschis) cabinetul de medicină dentară trebuie să aibă
o suprafaţă minimă de 9 m². Înălţimea cabinetului să fie 2,5 m
pentru suprafeţe de până la 50 m², şi de 2,75 m la o suprafaţă
de peste 50 m² şi de 3 m la 100 m². (Norme igienico-sanitare).
Pardoseala, pereţii, tavanul şi suprafeţele de lucru destinate
activităţilor medicale trebuie să fie:
 lavabile;
 rezistente la dezinfectante;
 negeneratoare de fibre sau particule care pot rămâne
suspendate în aer;
 fără asperităţi care să reţină praful.
Pentru pardoseală nu se admite folosirea parchetului din
lemn sau acoperirea acesteia cu covoare, mochete, etc.
Instalaţiile sanitare
Pentru buna desfăşurare a activităţii medicale, cabinetele
trebuie să fie prevăzute cu instalaţii de apă.
Apa este necesară pentru:
 spălarea mâinilor personalului medical (medic, asisten-
tă);
 spălarea instrumentelor;
 alimentarea unitului dentar.
Spaţiul destinat spălării mîinilor trebuie să includă o chiu-
vetă funcţională care să furnizeze apă nesterilă sau sterilă, rece
şi caldă în permanenţă.
Pentru o igienizare uşoară şi corectă a mâinilor se reco-
mandă ca aceste instalaţii să poată fi acţionate comod şi plasate
la o înălţime corespunzătoare.
228
In jurul chiuvetei spaţiul liber trebuie să fie suficient (fără

mobilier, cabluri, tuburi) pentru a permite accesul rapid şi a
împiedica stropirea suprafeţelor şi echipamentelor.
În scopul respectării regulilor de asepsie şi antisepsie chiu-
vetele trebuie să fie dotate cu manete, pentru a putea fi acţiona-
te cu cotul sau cu pedale, dispozitiv automat pentru săpun li-
chid şi pentru şerveţele de hârtie (uscarea la aer cald nu este
indicată în unitatea sanitară datorită efectului de agitare a parti-
culelor de praf din aer şi de pe suprafeţe).
Chiuvetele folosite pentru spălarea mâinilor nu se folosesc
în alte scopuri (spălarea instrumentarului, curăţarea şi dezinfec-
tarea unor aparate, echipamente, etc.).
Apa furnizată de uniturile dentare conţine frecvent niveluri
ridicate de bacterii ca şi apa de la robinet. Din acest motiv pen-
tru tratamentele stomatologice se impune utilizarea unor surse
alternative de apă sau aplicarea de măsuri care să optimizeze
calitatea, procesarea apei curente (termică, prin filtrare) sau
utilizarea de apă îmbuteliată (distilată, filtrată).
2. Sala de aşteptare
Sala de aşteptare se va amenaja astfel încât fiecare scaun să
beneficieze de o suprafaţă minimă de 1-1,5m2/persoană, în ca-
zul cabinetelor pentru adulţi, şi 1,5-2 m2/persoană, în cazul ca-
binetelor pentru copii. (170)
Cromatica în sala de aşteptare:

În ceea ce priveşte culoarea pereţilor din sala de aşteptare
se ţine cont de aceleaşi principii: se folosesc culori pale, des-
chise, calde.
229
Dacă în sala de aşteptare fereastra este orientată spre nord

se folosesc pentru pereţi culori calde; orientarea spre sud a fe-
restrei hotărăşte folosirea culorilor reci.
Culorile întunecate sau desenele mari ajută la reducerea vi-
zuală a încăperilor mari. Dacă încăperile sunt mici şi înguste se
recomandă aplicarea pe pereţi a unor culori luminoase longitu-
dinal şi întunecate orizontal.
Pentru a sensibiliza plăcut ochiul în sala de aşteptare se vor
utiliza principiile fundamentale de compoziţie şi design: tablo-
uri, desene, materiale publicitare, materiale de educaţie sanitară
(tehnici de periaj).
Tablourile vor reprezenta peisaje, cu o atmosferă liniştită,
în culori armonioase şi vor fi aşezate la nivelul ochiului când
pacientul stă jos.
Ca mobilier în sala de aşteptare se amplasează: scau-
ne/fotolii în funcţie de dimensiunea încăperii (3-6), măsuţe
(1,2) - pe care se aşează materiale publicitare-, cuiere, dozator
cu apă rece/caldă.
3. Sala de sterilizare
În scopul obţinerii autorizaţiei sanitare, organizarea activi-
tăţilor propriu-zise de sterilizare, precum şi a activităţilor cone-
xe (spălarea, decontaminarea, împachetarea şi stocarea) va avea
în vedere:
a) respectarea circuitelor şi utilizarea spaţiilor anume de-
semnate;
b) amplasarea punctului de sterilizare într-un spaţiu adec-
vat organizării activităţii de curăţare şi pregătire pentru
sterilizare a instrumentarului şi/sau a materialului moa-
le, sterilizării propriu-zise şi depozitării temporare a
materialului sterilizat;
230
c) ca aparatura de sterilizare să fie autorizată de autoritatea

centrală în domeniul sănătăţii (Ministerul Sănătăţii);
d) respectarea prevederilor cuprinse în cartea tehnică a fie-
cărui aparat.
Caietul de sterilizare care este obligatoriu şi atestă efectua-
rea sterilizării cuprinde:
 numărul şarjei şi conţinutul pachetelor;
 data şi ora de debut şi de sfârşit a ciclului;
 temperatura la care s-a efectuat sterilizarea;
 rezultatele indicatorilor fizico-chimici şi biologici;
 numele şi semnătura persoanei responsabile cu sterili-
zarea.
4. Grupul sanitar
Obligatoriu trebuie să existe două grupuri sanitare separate,
unul pentru personalul medico-sanitar şi altul pentru pacienţi,
cu acces direct din sala de aşteptare.
Toaletele trebuie proiectate şi realizate conform reglemen-
tărilor existente.
5. Vestiarul pentru personal

Vestiarul pentru cadrele medicale trebuie să fie dotat cu
mobilier adecvat cu ornamente de design concepute pentru a
crea un ambient intim şi plăcut.
6. Radiologia dentară
În cabinetele de medicină dentară în care funcţionează apa-
rate de radiologie dentară este obligatoriu solicitarea şi obţine-
rea de avize speciale, de amplasare, montare şi funcţionare, din
partea autorităţilor responsabile. În aceste cabinete medicale se
respectă normele de radioprotecţie pentru pacienţi, medici,
asistente, tehnicieni şi mediul înconjurător.
231
Izolarea camerei trebuie să fie adecvată, cu grosimea pereţi-

lor de 11,5 cm., cu schelet de oţel, grinzi de Pb sau oţel.
Personalul care utilizează aparatura rőentgen va efectua
controale periodice riguroase conform normelor în vigoare.
Din punct de vedere ergonomic măsurile de protecţie îm-
potriva radiaţiilor X sunt:
 semnalizarea corespunzătoare a încăperilor;
 accesul limitat numai la personalul autorizat;
 uşile încăperilor trebuie să rămână închise în timpul
explorărilor;
 personalul implicat direct în câmpul de radiaţii trebuie
să poarte echipament de protecţie (ochelari absorbanţi,
mănuşi, şorţ de plumb).
Protecţia pacientului se realizează:
 prin folosirea aparatelor moderne cu tuburi röentgen de
putere mare, cu timpi de expunere mai scurţi, amplifi-
catoare de imagine cu fluroscopie televizată şi cu
sustracţie digitală;
 prin respectarea distanţei focar-film mare;
 prin protecţie plumbată (şorţ de plumb) a zonelor sen-
sibile.
7. Laborator de tehnică dentară

În condiţiile respectării principiilor ergonomice şi de pro-
tecţie a muncii, laboratorul de tehnică dentară trebuie să asigu-
re pentru fiecare unitate de lucru un spaţiu de minim 8 mp.
Când laboratorul este amplasat în apropierea cabinetului se
va realiza izolarea fonică corectă a acestuia. Compresoarele şi
alte aparate generatoare de zgomot se recomandă a fi depozita-
te în spaţii separate.
Întrucât culoarea are o influenţă directă asupra activităţii,
232
asupra psihicului personalului în alegerea cromaticii laboratoa-

relor de tehnică dentară trebuie găsită varianta cea mai favora-
bilă care să contribuie la estetica arhitecturală, creşterea ran-
damentului muncii, prevenirea oboselii vizuale, evitarea erori-
lor.
Culorile calde, deschise determină senzaţia de cald (galben
pal, alb, orange, roz sau crem), ele putând fi folosite în labora-
toare orientate spre nord, spre deosebire de culorile mai reci
care sunt indicate atunci când laboratoarele sunt orientate spre
sud (alb, gri, verde). Culorile închise au efect negativ, depresiv
şi descurajant, cele deschise sunt vesele, liniştitoare, stimulan-
te, generatoare de emoţii şi sentimente pozitive iar culorile prea
vii (ţipătoare) sunt obositoare şi neplăcute ochiului.
Pardoseala trebuie să fie dură, rezistentă, uşor lavabilă şi
dezinfectabilă.
Pentru laboratorul de tehnică dentară, în afară de iluminatul
natural, se va folosi o sursa de lumina centrală de 800-1000
Lux.
Pentru ca iluminatul laboratorului să fie constant şi uniform
pe tot parcursul zilei este necesar ca acesta să fie orientat spre
nord, având ferestre mari neacoperite de perdele, jaluzele, dra-
perii, etc.
Instalaţia electrică se va împărţi în două circuite: unul pen-
tru iluminat şi unul pentru prize.
Prizele vor fi cu împământare, cu o tensiune de maxim
230V/50Hz şi vor fi distribuite cât mai în apropierea locului
unde vor fi montate aparatele pentru se a evita aglomeraţia de
cabluri.
Reglarea condiţiilor de microclimat din laborator este asi-
gurată prin utilizarea diferitelor sisteme de încălzire, de ventila-
ţie şi de climatizare a aerului din interior. În perioada de vară
233
temperatura optimă în interiorul laboratorului va fi între 23-

25°C, iar pe perioada iernii, 20-24°C.
8. Camera pentru relaxare

Profesia medicului dentist se defineşte ca fiind stresantă,
obositoare, deoarece implică activităţi minuţioase, sângerânde
generând:
 responsabilitate profesională;
 posturi incorecte, incomode şi prelungite.
Activitatea în cabinetul de medicină dentară, cu câteva mici
excepţii, este una predominant sedentară, cu o activitate fizică
localizată care antrenează mai puţin de 1/3 din musculatura or-
ganismului, cu mişcări fine şi complexe de amplitudine redusă
şi frecvenţă variabilă.
Dat fiind activitatea suprasolicitantă mentală şi fizică, tre-
buie adoptate strategii ergonomice şi de prevenţie pentru difi-
cultăţile de posturare şi poziţionare care generează dezechilibre
ale muşchilor, articulaţiilor şi discurilor intervertebrale.
Potrivit psihoterapeuţilor nivelul mare de stres al persona-
lului (medicilor) poate fi diminuat considerabil prin amenajarea
unei "camere de relaxare", unde se pot realiza condiţii de de-
tentă fizică şi mentală.
Factorii de stres nu pot fi eliminaţi în totalitate dar pot fi
amelioraţi prin măsuri ergonomice de organizare a muncii şi vie-
ţii.
La peste 10 angajaţi trebuie să existe o cameră pentru rela-
xare de 6 m², 1 m² pentru fiecare angajat, scaune şi mese.
Spaţiul de relaxare este indicat a fi folosit în timpul liber, în
pauzele dintre pacienţi şi seara după încheierea programului.
Prin relaxare se permite recuperarea rapidă a energiei con-
sumate în timpul activităţilor zilnice (un program de lucru su-
234
praîncărcat).
De asemenea, relaxarea, obţinerea unei stări de calm şi li-
nişte interioară se realizează şi prin muzică sau vizualizarea de
scene agreabile.
Postura incorectă de lucru, excesul de muncă continuă şi
stresantă, anomaliile structurale ale coloanei vertebrale favori-
zează apariţia frecventă a manifestărilor patologice osteoarti-
culare şi/sau musculo-scheletale (durere, redoare, oboseală,
crampe musculare). Localizările cele mai frecvente sunt la ni-
velul coloanei cervicale, umărului, cotului, coloanei lombare,
mâinii.
Exerciţiile de gimnastică pentru coloană, membre superioa-
re şi inferioare au ca scop reechilibrarea musculaturii abdo-
mino-vertebrale, tonifierea musculaturii paravertebrale, asupli-
zarea elementelor tendino-fasciale, reechilibrarea complexului
agonist-antagonist din periferie (mişcarea de flexie este realiza-
tă de agosnist, cea de extensie de antagonist).
Pe lângă reconfortarea fizică, relaxarea şi mişcarea schimbă
coloratura psihică orientând-o spre optimism, încredere în sine.
Se recomandă 10-15 min zilnic, de exerciţii fizice bine ale-
se, bazate nu pe forţă, ci pe stretching şi tonifiere musculară.
235
Organizarea ambientului
III.3 ORGANIZAREA AMBIENTULUI
Ambianţa reprezintă o componentă importantă a procesu-

lui de proiectare ergonomică a locului de muncă. Noţiunea de
ambianţă se referă la mediul material şi social în care o persoa-
nă îşi desfăşoară activitatea.
Parametrii ergonomici de care trebuie să ţinem seama
atunci când ne amenajăm un cabinet de medicină dentară sunt:
(75, 94)
A. culoarea;
B. iluminatul;
C. microclimatul (temperatura, umiditatea);
D. zgomotul.
A. CULOAREA
Culoarea reprezintă unul din elementele fundamentale ale
existenţei umane. Ea este prezentă în viaţa şi activitatea noas-
tră, punându-şi amprenta pe tot ce ne înconjoară.
Datorită influenţei directe asupra vieţii şi activităţii indivi-
dului culoarea a fost întotdeauna studiată şi implicată activ în
ambient. De modul cum aceasta ne influenţează, aducându-ne
răceală sau căldură, fericire sau tristeţe, linişte sau agitaţie, de-
pinde într-o foarte mare măsură liniştea noastră interioară şi
gama trăirilor afective. (46, 73, 97, 156)
Senzaţia de culoare depinde de natura obiectului, lumina ce
cade asupra lui şi analizatorul vizual.
In condiţiile cabinetului culorile se aleg şi în funcţie de coe-
ficientul de reflexie recomandându-se:
236
 vopsirea plafoanelor în culori cu coeficient de reflexie

ridicat, mat pentru a împiedica strălucirea;
 pentru pardoseală, culori cu un coeficient de reflexie
de 15-30%;
 pentru mobilier culori deschise cu coeficient de refle-
xie 30%-50%;
 pentru calculatoare sunt indicate culorile neutre (gri,
bej).
Percepţia culorilor este influenţată de vârstă, oboseala vizu-
ală, sensibilitatea cromatică a persoanei, perioada de prezenta-
re, memoria culorilor, acuitatea vizuală.
Reacţiile persoanei (motorii, vegetative) se încadrează în
efectele psiho-fiziologice pe care cromatica ambientală o exer-
cită asupra omului (acestea fiind de altfel, preocupările ergo-
nomiei).
După modalitatea în care culorile impresionează ochiul şi
după efectul fiziologic asupra organismului culorile se împart
în culori reci (albastru, verde, violet) şi culori calde (roşu, gal-
ben, oranj).
După originea lor, culorile pot fi primare (roşu, galben, al-
bastru) şi secundare (ce rezultă din combinarea culorilor prima-
re).
După componenţa spectrală, culorile pot fi complementare
(prin amestecul a doua sau trei culori este redată lumina albă)
şi necomplementare.
Fiecare culoare are un impact mental şi somatic special.
Efectele fiziologice şi psihologice ale culorilor

Folosirea culorilor la locul de muncă are la bază efectele pe
care acestea le produc asupra organismului, interesul culorii
fiind în primul rând de ordin psiho-fiziologic: senzaţia termică
237
degajată, senzaţia sonoră, senzaţiile tactile şi gustative, efecte

psihologice:
 senzaţia termică degajată – culori calde (cu cât se
apropie de culoarea roşie) şi culori reci (cu cât culoarea
dominantă este albastru);
 senzaţia sonoră - coloritul poate fi armonizat cu sune-
tul. Încăperile cu zgomot (cabinete de medicină denta-
ră, laboratoare de tehnică dentară) cer culori odihnitoa-
re pentru pereţi, mobilier, vestimentaţia personalului;
 senzaţii tactile şi gustative pot fi asociate culorilor.
Culorile deschise au un efect stimulant, vesel, pozitiv,
în schimb cele închise sunt depresive, descurajatoare.
Studiile efectuate au demonstrat influenţa pe care o cu-
loare o poate avea asupra sentimentelor, influxului
nervos, randamentului, digestiei (roşul stimulează pof-
ta de mâncare).
SEMNIFICAŢIA CULORILOR
Roşul este o culoare caldă, dinamică şi pasională cu un ma-
re impact vizual. Are efecte benefice asupra sistemului nervos,
stimulează circulaţia, pofta de mâncare şi metabolismul. Este o
culoare a ”voinţei”, specifică tipului activ, ofensiv, competitiv,
operativ. S-a demonstrat ştiinţific că în prezenţa roşului ne
creşte presiunea sângelui şi ritmul respiraţiei; roşul combate
frigul, dă impresia de mărire a spaţiului, dă rezistenţă la efort
fizic, crează o ambianţă veselă şi optimistă. Are o acţiune exci-
tantă cu un timp de reflexie scurt şi ca urmare produce obosea-
lă mult mai rapid decât alte culori. (73, 97, 156)
Galbenul este culoarea soarelui, şi este frecvent asociat cu
fericirea, optimismul şi concentrarea. Menţine funcţionarea
normală a sistemului cardio-vascular, stimulează nervul optic.
238
Este o culoare benefică, caldă, stimulează şi întreţine starea de

vigilenţă, sporeşte capacitatea de mobilizare şi concentrare a
atenţiei, predispune la comunicativitate. Este o culoare caracte-
ristică tipului activ, exprimă spontaneitate, aspiraţie, originali-
tate. Galbenul îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare şi poa-
te contrasta cu aproape toate culorile. Folosit în exces produce
efecte neplăcute, iritante şi chiar depresie.
Nu se indică pictarea cabinetelor complet în galben; asocie-
rea diferitelor tonuri de galben şi alb este considerată nesatisfă-
cătoare. (46, 73, 97, 156)
Portocaliul este o culoare caldă, familiară, benefică, ener-
gizantă, pozitivă. Are o acţiune excitantă, stimulatoare emoţio-
nal putând accelera ritmul pulsului.
Culoarea portocalie nu are contraindicaţii, se poate asocia
cu orice culoare, se pretează oricărui tip de spaţiu.
Este o culoare sociabilă, mai activă decât galbenul, care ge-
nerează optimism, veselie, dar prezentă pe suprafeţe extinse
poate fi iritantă. (46, 73, 97, 156)
Albastrul, culoarea cerului şi a mării, are ca efect scăderea
presiunii sanguine, a tonusului muscular, calmează respiraţia şi
reduce frecvenţa pulsului.
Ca efecte psihologice, este o culoare rece, odihnitoare şi li-
niştitoare care îndeamnă la calm şi meditaţie, la predispoziţie
spre concentrare şi spre linişte interioară.
Albastrul conferă seriozitate, tendinţa spre evocare, spaţia-
litate, îngăduinţă, nostalgie.
In exces, albastrul poate duce la depresie. Când este folosit
alături de culori calde (roşu, galben), albastru are un impact
puternic. (46, 73, 97, 156)
Verdele este cea mai relaxantă culoare pentru ochiul uman.
Este culoarea naturii şi a speranţei, echilibrează resursele inter-
ne. În opoziţie cu roşu verdele înseamnă siguranţă.
239
Lumina verde favorizează sugestia şi autosugestia, dar obo-

seşte dacă nuanţele sunt prea întunecate. Verdele poate fi folo-
sit atunci când încăperile sunt spaţioase şi luminoase. (46, 73,
97, 156)
Violetul este culoarea regală, asociată frecvent cu luxul,
creativitatea, spiritualitatea. Culoarea violet emană căldură
(prin culoarea roşie care se află în componenţa sa), dar şi răcea-
lă (datorită albastrului). La fel ca şi albastrul prea mult violet
poate duce la depresie. (46, 73, 97, 156)
Albul, Griul, Negrul sunt considerate acromatice, puţin
frecvente în natură. Ele pot intra în combinaţii cu orice alte cu-
lori. Negrul deşi crează o senzaţie apăsătoare când este folosit
în cantităţi mari, poate fi folosit cu moderaţie în ambientul ca-
binetului. Poate fi utilizată ca element de delimitare, contrast
sau fond pentru celelalte culori. (46, 73, 97, 156)
Albul este formula cromatică opusă negrului, considerat
benefic, pozitiv; este asociat cu lumina, bunătatea, inocenţa,
puritatea, curăţenia; este culoarea sănătăţii şi a igienei fiind larg
utilizat în mediile sanitare.
Folosit la saturaţie maximă albul este perceput ca fiind o
culoare rece şi distantă. Este un exemplu care se potriveşte
foarte bine cu orice culoare.
Cum alegem culoarea în cabinet?
Este o întrebare frecventă, iar răspunsul este legat de orien-
tarea acestuia faţă de punctele cardinale astfel: (156)
 pentru încăperile orientate spre nord, în camerele de zi
se pot folosi cu succes galben pal, alb, orange, roz sau
crem;
 pentru încăperile orientate spre vest nuanţele de gri, ro-
şu, galben închis, albastru cu accente aurii sunt cele
mai indicate;
240
 cele orientate spre est pot fi văruite în nuanţe pastelate,

crem, bleu;
 pentru încăperile orientate spre sud se indică alb, gri,
bleu, verde pal sau roz.
Alegerea culorii depinde şi de caracterul muncii (monoto-
nă/concentrare maximă).
 Dacă este vorba de o muncă monotonă, este necesar să
avem câteva zone din încăpere cu o culoare stimulantă
(uşa, un perete, plafon, pardoseala).
 Dacă munca impune o mare încordare, pentru a evita
distragerea atenţiei, pereţii sau plafonul, vor fi zugră-
viţi în tonuri foarte deschise, uşor colorate.
Alegerea culorilor depinde şi de dimensiunea încăperii.
Pereţii luminoşi cresc cantitatea vizuală a spaţiului, în timp
ce pereţii întunecaţi îi îngustează.
 Când camera este prea mică, pereţii trebuie văruiţi în
culori deschise, într-o singură nuanţă, cu uşile de
aceeiaşi culoare.
 Atunci când camera este prea înaltă, plafonul este zu-
grăvit într-o nuanţă puţin mai închisă decât restul pere-
ţilor. Nu se indică folosirea liniilor verticale.
 Atunci când camera este prea joasă pereţii se văruiesc
în culori luminoase, pardoseala şi mobilierul este pre-
ferabil să fie de culoare deschisă.
 În cazul în care camera este prea mare peretele din
spate trebuie vopsit în culori închise care apropie.
Alegerea culorilor pentru o încăpere este o chestiune de
gust estetic, de psihologie dar şi de ergonomie.
În acest context se recomandă scheme monocromatice lu-
minoase, pastelate sau chiar acromatice, evitându-se extremele.
În cazul în care folosim o culoare închisă, rece, puternică nu se
241
recomandă aplicarea acesteia pentru întreg cabinetul fiind sufi-

cient un perete care să nu fie în câmpul vizual al medicului sau
pacientului, sau la nivelul pardoselii (care se găseşte în câmpul
vizual al medicului).
Culorile deschise au un efect reconfortant şi stimulator,
sunt mai luminoase, fac o încăpere să fie mai deschisă, mai ve-
selă şi îndeamnă la curăţenie.
Culorile închise în general au un efect depresiv.
În încăperile de trecere (sală de aşteptare, holuri, toalete, bi-
rouri) se pot utiliza culori mai închise.
Se pot încerca şi formule bi şi tricromatice, utilizându-se
culori armonice (consonante sau complementare) ce dau o am-
bianţă plăcută şi relaxantă. Există şi exemple de combinaţii de
culori, care nu se potrivesc, iar asocierea lor poate fi chiar su-
părătoare - verde-albastru, maron-negru, roşu-roz, bleuma-
rin-negru, vişiniu-violet şi lila-mov.
Pentru evitarea oboselii vizuale vom evita:
 nuanţele închise;
 alternanţa culori deschise/culori închise;
 desene cu figuri geometrice în alternanţă cu culori des-
chise-închise, modele, linii, forme.
În ceea ce priveşte anexele (sala de aşteptare, birou, sala de
sterilizare) vor fi zugrăvite în culori deschise, pastelate – culoa-
rea bleu îmbie la calm şi destindere, în timp ce nuanţele de por-
tocaliu vor da o notă de optimism şi veselie.
Armonia culorilor este tot o impresie de natură psihică,
dar şi rezultat al simpatiei dintre ele. Efectul plăcut sau neplă-
cut a cel puţin două culori depinde de armonia dintre acestea.
Contrastele cromatice, aşa cum au fost descrise de către
Itten, sunt următoarele (46, 73, 97, 156):
1. contrastul culorilor în sine;
242
2. contrastul cald-rece sau caloric;

3. contrastul închis-deschis sau valoric;
4. contrastul cantitativ;
5. contrastul calitativ;
6. contrastul complementarelor;
7. contrastul simultan.
1. Contrastul culorilor în sine; acest contrast se referă la
asocierea a cel puţin trei culori mediate în general de alb. Cu
cât cele trei culori sunt mai apropiate de culorile de bază- roşu,
galben şi albastru- cu atât contrastul este mai bine pus în evi-
denţă.
2. Contrastul cald–rece (caloric); culorile pot fi calde (ro-
şu, galben, portocaliu) şi reci (verde, albastru, violet); prin aso-
cierea unei culori calde cu una rece se obţine un contrast calo-
ric sau cald –rece.
3. Contrastul închis-deschis (valoric); este cel mai simplu
dintre toate contrastele. In general între oricare două culori se
stabileşte şi un contrast valoric: albastrul este mai închis decât
oranjul, violetul decât galbenul sau roşul, etc. Culorile com-
plementare cele mai apropiate din punct de vedere valoric sunt
roşul şi verdele.
4. Contrastul cantitativ se referă la combinaţii de culori pe
suprafeţe diferite ca şi întindere.
5. Contrastul calitativ se referă la saturaţia culorilor. O cu-
loare mai intensă, saturată ne atrage atenţia mai mult, dar privi-
tă o perioadă mai îndelungată de timp devine obositoare, pe
când o culoare pală, desaturată este mai bine tolerată de ochi pe
suprafeţe mari.
6. Contrastul complementarelor este foarte complex, el
implicând contrastul din cadrul unei perechi complementare
(oranj-albastru, galben–violet, roşu-verde).
243
7. Contrastul simultan este un contrast care are loc numai

la nivelul ochilor noştri şi nu pe suprafaţa colorată. Leonardo
da Vinci a fost primul care a observat că două culori alăturate
se influenţează reciproc.
Pentru obţinerea unui mediu ambiental plăcut atunci când
alegem culoarea pereţilor trebuie să ţinem cont şi de mobilier
care trebuie să fie în armonie cu pereţii.
Culori de securitate
Există un cod al culorilor (adoptat pe plan internaţional)
pentru conducte şi instalaţii termice:
 conductele de gaze – se vopsesc în culoarea galbe-
nă;
 conductele de apă- se vopsesc gri sau negru;
 conductele cu gaze explozive- se vopsesc în roşu;
 conductele pentru combustibil lichid – se vopsesc
în albastru.
B. ILUMINATUL
Pentru om, lumina este deosebit de importantă, ea constitu-
ind o condiţie de bază a desfăşurării în parametri normali a unei
activităţi. Cercetările efectuate în ultimii ani au arătat că 80-90%
din informaţiile percepute de om sunt de origine vizuală.
Lumina corespunzătoare exercită o influenţă favorabilă
asupra organismului, activează metabolismul, capacitatea de
muncă.
O iluminare insuficientă crează o serie de dereglări cum ar
fi oboseala, reducerea capacităţii de muncă, apariţia unor tulbu-
rări de vedere.
De asemenea, o iluminare excesivă poate produce o serie
de fenomene negative, fotofobia, dureri la nivelul ochilor, obo-
seala vizuală.
244
Ambianţa luminoasă se defineşte prin cantitatea şi calitatea

luminii. Cantitatea luminii se caracterizează prin două dimen-
siuni principale : intensitatea (volumul fluxului luminos care
cade pe o suprafaţă) şi densitatea (luminozitatea suprafeţelor
înconjurătoare).
Calitatea iluminatului este determinată de sursele de lumi-
nă şi modul de iluminare.
La locul de muncă întâlnim două tipuri de iluminat: natural
şi artificial, fiecare având o serie de particularităţi, avantaje şi
dezavantaje.
1. Lumina naturală este reprezentată lumina zilei (soare-
le), aceasta putându-se obţine prin intermediul ferestrelor mari
şi a luminatoarelor orientate spre nord (pentru ca lumina să fie
constantă şi uniformă tot restul zilei).
Avantaje:
 difuzare mare a luminii;
 economic;
 nu oboseşte ochii.
Dezavantaje:
 repartiţie limitată a fluxului luminos;
 variaţii în timpul zilei.
2. Sursele artificiale de lumină completează lumina natu-

rală pătrunsă prin ferestre.
Se clasifică după tipul de lumină pe care îl emit în: incan-
descente şi fluorescente.
Sursele incandescente (becuri cu incandescenţă) sunt be-
curi cu filament care dau o lumină situată între roşu şi galben,
ceea ce crează o atmosferă confortabilă, caldă şi discretă, pu-
tând fi asemănată cu lumina naturală.
245
Dezavantajele folosirii acestor surse luminoase sunt:

- modifică nuanţa culorilor (la alegerea culorii dintelui
trebuie să înlăturăm această sursă luminoasă);
- radiaţia luminoasă este însoţită şi de radiaţie termică.
Când sursele sunt plasate prea aproape de capul medicului,
condiţiile de muncă pot deveni neplăcute (apariţia cefaleei).
Sursa trebuie plasată la o distanţă de cel puţin 1,5m de sol.
Sursele fluorescente (tuburi fluorescente) au o strălucire
redusă, oferă o lumină asemănătoare cu cea naturală dar crează
o atmosferă rece şi ostilă. Se găsesc la preţuri mai mari şi du-
rează mai mult timp (chiar şi 7 ani). Au avantajul că nu se în-
călzesc la fel ca becurile incandescente.
Tubul foloseşte 95% din energie pentru lumină în timp ce
becul incandescent doar 25% pentru lumină iar restul pentru
căldură.
Becurile cu halogen sunt mai noi, emit o lumină dură, albă,
care accentuează culorile. Sunt mai scumpe în comparaţie cu
sursele incandescente. Realizează o repartizare uniformă a flu-
xului luminos, eliminând contrastele şi umbrele.
Avantaje:
 randament luminos ridicat;
 durata de funcţionare mai mare;
 luminanţă slabă a tubului, risc de orbire mai redus;
 lumina obţinută este asemănătoare cu lumina zilei.
Dezavantaje:
 furnizează o lumină rece creând o atmosferă ostilă;
 mai scumpe în comparaţie cu sursele incandescente.
Se recomandă lămpi de culoare caldă pentru încăperile ori-
entate spre nord, şi de culoare rece pentru încăperile orientate
spre sud.
246
În concluzie, iluminarea artificială a cabinetului de medici-

nă dentară este asigurată de o plafonieră (o plafonieră pentru
fiecare unit dentar) ce va trebui să se găsească pe verticala dusă
din tetiera fotoliului dentar, la o distanţă de 2-3 m de sol şi 1,5
m de cavitatea orală a pacientului. Pentru zonele periferice ale
cabinetului plafonierele vor fi plasate în unghiurile dintre pla-
fon şi pereţi. (75, 78, 94)
C. MICROCLIMATUL (TEMPERATURA, UMI-

DITATEA)
Microclimatul se referă la starea fizică a aerului la locul de
muncă şi se caracterizează prin temperatură, umiditate, curenţi
de aer şi radiaţiile termice ale corpurilor încălzite. Un micro-
climat necorespunzător poate reduce capacitatea de muncă a
personalului, poate spori riscul la îmbolnăviri, poate scădea
productivitatea muncii.
Temperatura reprezintă unul din factorii care trebuie luaţi
în calcul atunci când amenajăm un cabinet de medicină denta-
ră.
Temperatura este un factor ambiental cu efecte asupra stării
de sănătate, efortului şi rezultatelor muncii personalului.
Pentru munca intelectuală temperatura recomandată în cabi-
net trebuie să fie de 21-23 ºC, constantă şi uniform repartizată.
Menţinerea acestei temperaturi în încăperi stimulează lu-
crul şi creşte eficienţa.
Confortul termic este influenţat de o serie de variabile ca:
mărimea şi culoarea camerei, anotimp, vârstă, tipul de activita-
te, îmbrăcăminte, durata expunerii. (75, 78, 94)
Cabinetele mari orientate spre nord, determină o senzaţie
termică subiectivă la frig. La aceasta poate contribui şi utiliza-
rea pentru pereţi, mobilier, echipamente a unor culori reci (vio-
247
let, albastru, verde închis, maron). Avantajul folosirii culorilor

reci pentru cabinete, săli de aşteptare, laboratoare de tehnică
dentară este acela că în timpul verii contribuie la crearea con-
fortului termic, şi dezavantajul că în timpul iernii dă o senzaţie
de frig.
Ventilaţia
Aerul în cabinetul de medicină dentară trebuie întreţinut
proaspăt printr-o ventilare corespunzătoare, în special după
preparări la nivelul substructurilor organice unde se emană par-
ticule infectate, nocive atât pentru personalul medical cât şi
pentru pacient.
Pentru a asigura o minimă protecţie este necesară o ventila-
ţie; cea naturală nu este suficientă, dar ea trebuie realizată prin
pauze în activitate, cu ferestrele larg deschise. Se recomandă
organizarea unei ventilaţii mecanice asigurată de o instalaţie
centrală, ventilatoare speciale şi lămpi cu UV care reduc mult
numărul de particule nocive.
Umiditatea este un alt factor care influenţează organismul
uman expus condiţiilor de microclimat. Umiditatea favorabilă
organismului uman trebuie să fie între 40 şi 50%. Scăderea
umidităţii sub 30% are efecte nefavorabile asupra căilor respi-
ratorii şi analizatorului vizual.
D. ZGOMOTUL
Personalitatea umană îşi trăieşte viaţa într-o ambianţă sonoră
variat construită. Zgomotul este considerat un factor poluant ce
influenţează negativ viaţa şi munca, alterând performanţa profe-
sională şi favorizând apariţia oboselii; în condiţii de zgomot am-
biental randamentul muncii este scăzut. (75, 78, 94, 155)
S-au făcut numeroase cercetări în direcţia cunoaşterii me-
canismelor şi efectelor negative ale zgomotului asupra orga-
248
nismului şi s-a ajuns la concluzia că factorii ce determină noci-

vitatea lui sunt:
 intensitatea sunetului (măsurată în dB);
 frecvenţa sau tonalitatea (măsurată în Hz);
 periodicitatea – frecvenţa de repetare;
 durata prezenţei lor.
Poluarea sonoră în cabinetele de medicină dentară este con-
siderată a avea valori mici.
Controlul zgomotului rămâne o problemă ce face parte din
organizarea ergonomică. Nivelul maxim admis de zgomot în
cabinetele de medicină dentară ar fi 40 dB.
Zgomotul este nociv atât pentru medic, cât şi pentru paci-
ent, pentru acesta din urmă zgomotul exercită o agresiune su-
plimentară fiind asociat cu instrumentele care-i pot genera du-
rere.
Zgomotele din cabinetul de medicină dentară sunt de origi-
ne:
 exterioară (hol de la intrare, sala de aşteptare, vecini,
stradă, telefon);
 interioară (compresor, detartror cu US, turbine, aspira-
ţie, instrumentar static). Cele mai importante surse de
zgomot şi vibraţii sonore şi ultrasonore sunt turbina şi
detartrorul cu US.
Măsurătorile efectuate pentru turbină au relevat o intensita-
te a sunetului cuprinsă între 62-86 dB.
Aceasta variază în funcţie de:
 tipul de turbină;
 starea instrumentului (turbinele folosite cresc nivelul
sonor);
 distanţa faţă de originea zgomotului;
249
 zona unde funcţionează turbina (trebuie să adăugăm

aproximativ 3 dB în cazul tratamentului dinţilor anteri-
ori);
 punerea în funcţiune şi accelerarea.
În urma studiilor efectuate s-a demonstrat faptul că la o ra-
ză de acţiune a medicului dentist de aproximativ 20-30 cm
atunci când foloseşte turbina (pentru prepararea cavităţilor sau
şlefuirea dinţilor în scop protetic) intensitatea zgomotului este
de 60-82dB (în funcţie de turbină), iar la 1,5-2 m faţă de turbi-
nă intensitatea este sub 50 dB. Poluarea sonoră provoacă la ni-
velul organismului uman o serie de stări patologice.
Cele mai importante manifestări sunt cele auditive: (155)
 tinitius;
 hipoacuzie uşoară (în special a urechii drepte);
 lezarea timpanului;
 lezarea organului Corti;
 pierderea auzului (cazuri grave).
Hipoacuzia şi surditatea profesională sunt printre cele mai
frecvente boli profesionale declarate la nivel naţional.
Zgomotul, prin caracteristicile sale influenţează comunica-
rea interumană, (medic-asistentă, medic-pacient).
Zgomotul din cabinet influenţează şi psihicul personalului.
S-au semnalat tulburări generale – (neplăcere, jenă), tulburări
de personalitate (iritabilitate, astenie, oboseală).
La nivelul organismului se observă:
 scăderea acuităţii vizuale;
 aparitia reacţiilor vegetative - cefalee, vertij, greaţă,
vărsături;
 tulburări digestive (gastrite);
 tulburări ale somnului;
250
 patologie cardio-vasculară (creşte riscul unui atac de

cord - demonstrat prin studii realizate de cercetătorii de
la University Medical Center din Berlin), creşterea ten-
siunii arteriale;
 determină surmenaj intelectual (diminuarea atenţiei,
siguranţei, a concentrării);
 afectează memoria de scurtă durată;
 determină tulburări psihice (depresie, anxietate).
Diminuarea zgomotului din cabinet a fost şi este o proble-
mă care îi preocupă atât pe practicieni cât şi pe producătorii de
aparate. Există o serie de modalităţi de reducere a zgomotului
şi anume:
 amplasarea cabinetului într-o zonă liniştită;
 geamuri duble sau din termopan;
 izolarea sursei de zgomot (a compresoarelor), amplasa-
rea lor trebuie făcută într-o altă încăpere decât cea de
tratament;
 efectuarea unei întreţineri periodice a aparatelor gene-
ratoare de zgomot;
 realizarea unor compresoare silenţioase şi performante
(compresoare dentare cu carcasă insonorizantă ce asi-
gură un nivel de zgomot de 52-60 dB);
 realizarea unor turbine care produc un zgomot cât mai
mic, prin înlocuirea rulmenţilor;
 utilizarea unui fond muzical ce se derulează în surdină;
 înlocuirea tuturor auxiliarelor metalice cu echivalente
din alte materiale (ebonită, plastic, cauciuc).
251
Organizarea elementelor de mobilier
III.4 ORGANIZAREA ELEMENTELOR

DE MOBILIER
Într-un cabinet de medicină dentară mobilierul este repre-

zentat de: (9, 69, 78, 94)
A. unul sau mai multe unituri dentare;
B. măsuţe cu instrumente;
C. dulapuri;
D. chiuvete;
E. portdeşeu.
A. Unitul dentar, a cărui funcţionalitate are la bază trei sur-

se de energie (curent electric-220V, aer comprimat 3-5 atm,
apa potabilă) are următoarele componente:
1) fotoliul pacientului;
2) scaunul medicului şi al asistentei;
3) lampa unitului;
4) masuţa unitului;
5) blocul scuipător;
6) consolă asistentă;
7) pedala.
1) fotoliul pacientului
În funcţie de principiile de con-
strucţie şi de felul în care se pot mani-
pula, fotoliile se clasifică în:
 fotolii clasice (Fig. nr. 223)
 fotolii moderne (Fig. nr. 224) Fig. nr. 223.
Fotoliu clasic
252
Fotoliile clasice
Sunt construite pe principiul telescopic sau dublu telesco-
pic. (78, 94)
Dezavantaje:
 sprijinul pacientului se realizează doar pe anumite
puncte: cap, omoplaţi, regiune dorsală, fesieră, coapsă,
plante şi braţe;
 confortul este relativ, pacientul fiind uşor contractat
pentru a menţine porţiunea superioară a trunchiului;
 poziţia corpului este uşor instabilă;
 regiunea cefalică nu este irigată.
Fotoliile moderne
Fotoliile au evoluat datorită unor necesităţi ale pacientului
şi datorită intervenţiei legi-
lor ergonomiei. Acestea
reglează în primul rând
confortul pacientului.
Fotoliile moderne pot fi
electrohidraulice sau elec-
tromecanice, fiind acţionate
de 2 motoare deosebit de
Fig. nr. 224. Fotoliu modern
fiabile şi silenţioase.
Structura este masivă, din oţel, (aprox 180 Kg) care garan-
tează efectuarea tratamentelor în condiţii de confort indiferent
de greutatea pacientului.
Tapiţeria este standard, acoperită cu un material rezistent,
antibacterial, fără cusături şi fără pliuri, uşor de curăţat şi de
întreţinut.
Scaunul este dotat cu mânere în ambele părţi, mânerul din
dreapta poate fi rabatat.
253
Pentru a asigura un confort sporit şi o poziţie ergonomică

pacientului fotoliul dentar îşi poate modifica înălţimea, spătarul
şi tetiera. Modificările pot fi realizate folosind butoanele siste-
mului de comandă. (72)
Toate fotoliile dentare sunt prevăzute cu poziţia orizonta-
lă, verticală la 90° şi poziţia Trendelenburg (unghi de - 10
cu orizontala).
Înălţimea fotoliului variază între 37 - 94 cm pentru a fa-
voriza accesul facil al medicului.
Tetiera, se poate regla în funcţie de arcada la care se lu-
crează permiţând capului o poziţie corectă şi stabilă.
Avantaje:
 greutatea corpului este distribuită pe o suprafaţă mult
mai mare, poziţia corpului fiind una mai stabilă;
 pacientul mai relaxat prin reducerea tonusului unor
grupe musculare;
 acumularea fluidelor organismelui în părţile declive,
torace şi abdomen ceea ce diminuă reflexul de vomă.
(78, 94)
2) Scaunul medicului şi al asistentei

Medicul dentist petrece lungi perioade de timp lucrând
aşezat pe scaun ceea poate genera redoare, durere şi patologie
a coloanei vertebrale.
Deşi, pentru mulţi medici dentişti alegerea scaunului pen-
tru locul de muncă poate să pară o problemă lipsită de impor-
tanţă, acesta a devenit în ultimul timp un subiect mult discutat
şi studiat de specialiştii în ergonomie. (110)
Ce trebuie să asigure un scaun ergonomic? (106, 142, 143)
- Să fie un scaun mobil, pe rotile, pentru a asigura de-
plasarea fără ca medicul sau asistenta să se ridice şi pentru a
permite adoptarea oricărei poziţii de lucru în jurul pacientului.
254
- Să fie stabil; stabilitatea reprezintă o condiţie impor-

tantă şi este asigurată de un sprijin în minim 3 puncte (tripodal)
sau maxim 5 puncte.
- Să fie rezistent; el este construit pe un suport solid me-
talic.
- Să aibă înălţime şi suport lombar adaptabil; scaunele
sunt prevăzute cu dispozitive de ridicare şi coborâre foarte va-
riate (hidraulice, prin glisare, cu ax arcuit) care pot fi manevra-
te uşor prin clapetare, bare, manete.
- Să aibă suport pentru braţe.
A avea un scaun ergonomic nu este suficient. Un scaun ergo-
nomic nu înseamnă automat şi respectarea poziţiilor ergonomice.
Pentru realizarea unei poziţii ergonomice este necesar să se
ajusteze scaunul în funcţie de talia medicului şi să se respecte
condiţiile posturii neutre pentru coloană şi articulaţiile periferi-
ce, ceea ce îmbunătăţeşte confortul şi reduce tensiunea din re-
giunea cervicală şi lombară. Scaunul se poate regla pe o înălţi-
me între 44-70 cm.
Tipuri de scaune ergono-

mice pentru medic (96, 142,
143)
După prezenţa sau nu a
spătarului putem identifica:
a) Scaune ergonomice cu
spătar (înalt/ redus)
 scaune ergonomice cu
spătar înalt (Fig. nr. Fig. nr. 225. Fig. nr. 226.
225) Scaun Scaun
 scaune ergonomice cu ergonomic ergonomic
spătar redus (Fig. nr.
226)
255
b) Scaun fără spătar – tip taburet

(Fig. nr. 227)
După prezenţa braţelor pot fi:
a) Scaune ergonomice cu suport

Fig. nr. 227.
Scaun pentru braţe, ajustabil sau nea-
ergonomic justabil (Fig. nr. 228)
Fig. nr 228. Scaun ergonomic ajustabil
Cele ajustabile se referă la modifi-

carea pe înălţime, rotaţie şi înclinaţie.
b) Scaune ergonomice fără bra-
ţe (Fig. nr. 229)
După forma şi tipul pernei:

a) Scaune ergonomice cu per-
Fig. nr 229. Scaun nă plată (Fig. nr. 230).
ergonomic
256
Fig. nr. 230. Scaun ergonomic
b) Scaune ergonomice cu pernă în formă de şea

(saddle stool) (Fig. nr. 231 a ,b)
Fig. nr. 231. a, b Scaun ergonomic
Scaune taburet tip şea – ”saddle stool”

Scaunele ergonomice tip şea reprezintă o categorie inova-
toare, având un design care s-a inspirat din şeaua de cal. Este
folosit de mai multe categorii de lucrători dar mai ales de me-
dicii dentişti. (143, 157, 158)
Acţiunea ergonomică a scaunului tip şea:
- determină prin forma sa o poziţie şezândă neutră şi con-
fortabilă;
257
- design-ul este conceput pentru a favoriza o poziţie aşezat

optimă;
- poziţia aşezat pe acest scaun stabilizează în mod automat
pelvisul reducând stresul de la nivelul discurilor intervertebrale
şi a muşchilor paravertebrali;
- forma concavă a acestui tip de scaun determină menţine-
rea naturală a curburilor coloanei vertebrale păstrând pelvisul
rotat anterior şi spatele posterior. Acesta permite pelvisului să
menţină poziţia corectă atunci când ne aplecăm înainte pentru a
munci;
- folosind acest tip de scaun nu este necesar spătarul, deoa-
rece curburile naturale ale coloanei sunt menţinute natural prin
contracţia musculaturii abdominale, în timp ce spătarul permite
menţinerea curburilor naturale în mod artificial.
Avantajele scaunelor tip şea:

- reduc durerea lombară;
- rezolvă problemele de postură;
- îndepărtează durerea cervicală şi de umeri şi durerea de cap;
- promovează postura corectă şi un control mai bun al bra-
ţelor;
- reduce durerea şi oboseala asociată tensiunii musculare;
- îmbunătăţeşte circulaţia sanguină şi digestia;
- creşte tonusul muscular şi contracţia abdominală;
- reduce tulburările care apar la nivelul membrelor superi-
oare;
- uşurează vizibilitatea în cavitatea orală a pacientului prin
înclinarea înainte având spatele drept;
- favorizează lucrul aproape de pacient prin deschiderea
unghiului dintre coapse;
- ajută la rotaţii mai uşoare în ax.
258
c) Scaune ergonomice cu pernă de aer (Fig. nr. 232

a,b)
Fig. nr. 232. a,b Scaun ergonomic
Studiile arată că scaunele cu pernă de aer, ce permit mişcări

frecvente ale coloanei sunt benefice pentru că influenţează du-
rerile lombare; aceste scaune cu pungă de aer favorizează miş-
cările pelvisului operatorului şi curburile fiziologice ale coloa-
nei. (142, 143)
Totodată acest design echilibrează activitatea musculară a
zonei abdomino-pelvine. (Fig. nr. 233).
Fig. nr. 233. Scaun ergonomic
259
Acest tip de scaun încurajează poziţia şezândă activă

nerigidă, deoarece pelvisul nu este constrâns să respecte poziţia
iniţială.
Aceste scaune facilitează mişcările pelvisului cunoscute din
schemele clasice de kinetoterapie şi fitness utilizate pentru tra-
tarea pacienţilor cu probleme posturale. Scaunele tip minge
sunt indicate în special ortodonţilor, pedodonţilor şi dentiştilor
înalţi pentru că are dezavantajul de a nu putea fi reglate.
Pentru a stimula mişcările coloanei vertebrale se recoman-
dă folosirea alternativă a 2 tipuri de scaune:
1. scaun clasic cu şezut plat;
2. scaun cu aer sau scaun tip şea.
Scaune ergonomice pentru asistentă (Fig. nr. 234)

Până nu demult poziţia şezândă a
asistentei a fost neglijată; în prezent s-a
dovedit a fi la fel de importantă ca şi po-
ziţia medicului. De aceea, scaunul ales
asistentei trebuie să fie tot unul ergono-
mic, rolul acestuia fiind de a menţine o
poziţie corectă şi confortabilă în timpul
lucrului reducând astfel oboseala şi pro-
blemele musculo-scheletale care pot apă- Fig. nr. 234. Sca-
rea. un ergonomic
Caracteristicile scaunului asistentei:
- să fie mobil, pe rotile (3-5 rotile);
- înălţime reglabilă;
- spătar reglabil;
- suport pentru braţe;
- suport pentru picioare (oferă un sprijin suplimentar).
260
3) Lampa unitului
Dispozitivul de iluminare poate fi ataşat:
 1. printr-un braţ mobil la corpul aparatului ceea ce
permite mişcări fine şi o poziţionare uşoară. (Fig. nr.
235)
Fig. nr. 235. Lampa unitului
 la nivelul tavanului (Fig. nr. 236 a,b)
Fig. nr. 236. a, b Lampa unitului dentar
Unitul dentar poate fi prevăzut cu :

 lampă scialitică (Fig. nr. 237)
261
Fig. nr. 237. Lampa scialitică
Este mai eficientă decât lampa modernă, întrucât lampa

modernă a unitului prezintă o plajă foarte îngustă a fasciculului
luminos necesitând a fi repoziţionată foarte des. Lampa
scialitică are 2 intensităţi, respectiv 25000Lux şi 18000Lux.
Lumina albă emisă are o rezoluţie remarcabilă, fără umbre fi-
ind mai indicată pentru sălile chirurgicale, sistemul de prindere
fiind de tavan.
Lampa modernă este o lampă cu iod, cu un reflector şi un
filament de tungsten. (Fig. nr. 238). Durata de funcţionare este
de 1000 ore.
Fig. nr. 238. Lampa unitului dentar
Avantaje: design ergonomic, uşor de poziţionat.
262
Dezavantaje: aceste lămpi au o plajă foarte îngustă a fasci-

culului luminos şi trebuie foarte des repoziţionate.
Lampa cu led (Fig. nr. 239)

Caracteristici: durata de funcţionare mare (12-25 ani);
 consum de energie redus
60%;
 lumina este albă putând
fi utilizată la alegerea
culorii pentru restaurări-
le protetice sau materiale
de restauraţie;
 nu încălzeşte; Fig. nr. 239. Lampa cu led
4) Măsuţa unitului
Măsuţa unitului este susţinută de un braţ multiarticulat ce
permite mişcări în toate cele trei planuri, dotată fiind cu frână
penumatică. Poate fi rotundă sau dreptunghiulară, cu una sau
două tăviţe.
Masa este prevăzută cu:
 sparay aer-apă;
 furtun pentru micromotor pneumatic;
 2 furtunuri pentru turbină (turbina simplă şi turbina cu
fibră optică);
 negatoscop;
 panou de control digital pentru funcţiile unitului (regla-
rea poziţiilor fotoliului, revenire la poziţia iniţială, apa
la pahar, apa la vasul scuipător).
Opţional măsuţa mai poate fi dotată cu:
 lampă de fotopolimerizare;
 aparat de detartraj cu US;
 air flow.
263
5) Blocul scuipător
Blocul scuipător, parte componentă a unitului furnizează
apa rece la un pahar de unică folosinţă şi totodată o elimină
prin chiuveta care este adaptată la sistemul de canalizare al ca-
binetului.
Blocul scuipător cuprinde:
- corpul portscuipătorului;
- suport pentru pahar;
- clapetă pentru apă rece;
- clapetă pentru spălarea bazinului;
- vasul scuipător de ceramică care este uşor de demontat şi
sterilizat.
6) Consola pentru asistentă

În partea stângă a unitului dentar există o zonă specială
pentru asistenta de medicină dentară, realizată sub forma unei
console care este dotată cu:
 furtun aspirator salivă de mare şi mică putere;
 spray apă-aer;
 panou de control digital pentru apa la pahar (cu tempo-
rizare), apa la vasul scuipător (cu temporizare) şi pen-
tru poziţiile fotoliului;
 opţional, lampă pentru fotopolimerizare.
7) Pedala de comandă
Pedala de comandă poate fi electrică sau pneumatică, se
află situată la nivelul piciorului stâng al medicului şi este adap-
tată printr-un cablu la consola centrală a unitului dentar, având
rolul de a crea legătura dintre medic şi instrumentele dinamice
ale unitului.
264
B. MĂSUŢA PENTRU INSTRUMENTE

În afară de măsuţa unitului dentar medicul dentist îşi poate
plasa instrumentarul pe o altă măsuţă separată, pe rotile, care se
poziţionează în funcţie de situaţia adoptată de medic şi asistentă.
Pe suprafaţa ei se găseşte doar instrumentarul şi materialele
strict necesare etapei în curs de desfăşurare. Prezenţa sa nu tre-
buie să jeneze mişcarea liberă a medicului.
C. DULAPURILE
În cabinetul de medicină dentară dulapurile sunt necesare
pentru a depozita medicamentele de urgenţă, obiectele de uz
stomatologic (instrumentar, materiale, medicamente) şi obiectele
de igienă (săpun, substanţe de spălat, degresat şi dezinfectat etc).
Toate acestea trebuie păstrate în condiţii bune fiind aranjate în
aşa fel încât să permită manipularea uşoară a lor. Medicamentele
nu trebuie să fie păstrat cu instrumentele şi materialele; pentru
depozitarea lor se recurge de obicei la un dulap plasat pe perete.
Mobilierul destinat materialelor şi instrumetelor va fi sub
formă de module şi va fi plasat pentru a favoriza accesul rapid
al medicului şi asistentei chiar şi atunci când aceştia lucrează în
poziţie aşezat. Mobilierul va fi plasat pe partea stângă în cazul
în care medicul este ajutat de asistentă (lucrul la 4 mâini), şi pe
partea dreaptă când medicul lucrează singur.
Sertarele vor fi acţionate prin glisare, iar pentru identifica-
rea lor rapidă Klipatrick recomandă numerotarea sau aplicarea
de coduri pe culori.
Mobilierul trebuie să fie modern, cu un design plăcut, ergo-
nomic, confecţionat din diferite materiale (lemn melaminat,
material plastic) şi uşor de întreţinut.
Culoarea poate fi aleasă în funcţie de culorile din cabinet,
iluminare, orientarea cabinetului spre punctele cardinale, trebu-
ie evitate culorile vii constante (roşul, albastrul) care pot fi pe
gustul personalului dar sunt obositoare.
265
D. CHIUVETELE
Sunt în număr de două, una pentru medic şi alta pentru asis-
tentă. Acestea trebuie să fie comode şi plasate la o înălţime
convenabilă, şi să se poată uşor igieniza.
În scopul respectării regulilor moderne de asepsie şi anti-
sepsie ele trebuie să fie dotate cu manetă (acţionată cu cotul)
sau pedală pentru declanşarea apei şi, de asemenea, cu sistem
automat sau la fel cu manetă pentru săpunul lichid şi a port-
deşeului pentru şerveţele din hârtie.
E. PORTDEŞEUL
Pentru a fi la îndemâna şi în ajutorul medicului portdeşeul
trebuie să fie amplasat în dreapta şi în faţa fotoliului dentar şi
să fie prevăzut cu pedală pentru a fi manevrat cu piciorul de
către medic.
În portdeşeu se aruncă toate materialelor cu excepţia serin-
gilor de unică folosinţă care se vor depozita în cutii speciale.
Principiile ergonomice în domeniul stomatologiei se dovedesc

a avea aplicabilitate în toate specialităţile medicinei dentare
având un răsunet major în practică şi o pondere importantă în uti-
lizarea simultană a resurselor umane (medic, asistentă, tehnician
dentar) care necesită o ierarhizare a activităţilor dar şi o muncă în
echipă bine concepută şi construită pe priorităţile de bază ale
manoperei în cauză.
Crearea cadrului de desfăşurare a manoperelor constituie un
compartiment aparte în ergonomia medicinei dentare care contri-
buie în mod esenţial la succesul final.
Conchidem că, îmbinarea celor două aspecte cadru, respectiv
manoperă vor juca un rol important în aplicabilitatea practică a
acestora într-o formă cât mai apropiată de excelenţă şi perfor-
manţă.
266
BIBLIOGRAFIE
1) ADAMO – VILLANI NICOLETTA, GERARDO BENI, “ An in-
teractive computer animation method for learning instrument grasp “
Information vol 8 , number 1, pp 89-110
2) AHEARN DAVID , “ The ergonomic Conundrum for technology
Integration” Alpha Omegan , vol 99, no 3 , 110-114, 2006
3) ANGHEL MIRELA, ARGESANU VERONICA, TALPOS-
NICULESCU CRISTINA, « Muskuloscheletal disorders – conse-
quences of prolonged static postures », Journal of Experimental Medi-
cal and Surgical Research, nr 4 , 2007, pag 167-172
4) ANGHEL M, “Noţiuni generale de ergonomie dentară “ Ed Orizon-
turi Universitare, Timişoara, 2005
5) ANGHELESCU, V.” Elemente de ergonomie aplicată”, Ed. Politică,
Bucureşti, 1971.
6) ALEXOPOULUS EC, STATHI I, CHARIZANI F. « Prevalence of
musculoskeletal disorders in dentists” BMC Musculoskeletal disord
2004,;5:16
7) ALWAELI A. A. HAIDER “Periodontal instrumentation”
8) ALEXANDRU V.” Ergonomie. Elemente generale”. Ed. Lux Libris;
Bv, 1997.
9) ARDELEAN LAVINIA „ Materiale, instrumente si aparate în cabi-
netul de medicina dentară” , Eubeea, 2007
ARGESANU VERONICA, MIRELA ANGHEL, CRISTINA
COMES, “ Dental ergonomics mirrored in mechatronics”,
OHDMBSC, vol VI, no 3, septembrie 2007
11) AMERICAN ACADEMY OF PEDIATRIC DENTISTRY. „Guide-
line on pediatric restorative dentistry. Pediatr Dent 2006;28
(suppl):136-43
12) ANCUŢA CODRINA , Esenţialul în medicină fizică şi recuperare
medicală, Ed. Gr. T. Popa Iaşi, 2010
267
Elemente de nursing în endocrinologie
13) BAIER K, MILGROM P, RUSSELL S, MANCL L, YOSHIDA

T.” Children’s fear and behavior in private pediatric dentistry practic-
es.” Pediatr Dent 2004;26(4):316-21.
14) BARNES RALPH ” Etude des mouvement et des temps”, Paris, 1949
15) BERRY CHERIE, ALLEN MCNEEL, KEVIN BEAUREGARD,
“A guide to ergonomics” , 2000
16) BECHIR ANA-MARIA, GHERGIC DOINA LUCIA, COMA-
NEANU RALUCA , NICOLAU ANDRADABALAN CRISTINA „
Interelaţia dintre simptomatologia dureroasă musculoscheletală şi pos-
tura incorectă a mediclor dentisti. Durerea şi postura incorectă a
medicilor dentişti” CONEXIUNI MEDICALE , numarul (21)
MARTIE 2011
17) BACIU I, DEREVENCO P., Bazele fiziologice ale ergonomiei”,vol
2,3, Ed. Dacia, Cluj Napoca , 1986
18) BENNINON ELISABETH, „ Antique dental instruments”, Sotheby’s
Publications, 1986
19) BÂRLEAN LUCIA „Prevenirea transmiterii infecţiei în medicina
dentară”, Ed. Gr.T. Popa, UMF Iaşi
20) BINHAS EDMOND , „ La conception arhitecturale du cabinet den-
taire”, LES CAHIERS DE L’ADH, no 1, 1998
21) BURLOIU, P. Managementul resurselor umane. Bucureşti: Lumina
Lex, 1997,
22) BURLOIU, P. „ Ergonomia şi organizarea ergonomică a muncii”.
Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1993.
23) BURLIBAŞA C., şi colab. “Chirurgie orală şi maxilo-facială”, Edi-
tura Medicală, Bucureşti, 1995
24) BLACK GREEN VARDIMAN, „ Histoire de l’amenagement opera-
toire du cabinet dentaire”,
25) CABALLERO ANTONIO JOSE DIAZ, ISABEL -PATRICIA
GOMEZ- PALENCIA, „Ergonomic factors that cause the presence
of pain muscle in students of dentistry” Med Oral Patol Oral Cir Bu-
cal. 2010 Nov 1;15 (6):906-11.
26) CHILCUTT STOUGH ALEXA, „Exploring leadership and team
communication within the organizational environment of a dental
practice” J Am Dent Assoc, Vol 140, No 10, 1252-1258.
268
27) CALLIET R, “ Low back pain syndrome” 5th ed Philadelphia: F.A.

Davis 1995:10,94-143, 279
28) CALLIET R, “Soft tissue pain and disability” 3rd ed Philadelphia:
F.A. Davis Company 1996:71
29) CAPPS PATRICIA, “ Ergonomics for the dental assistant”, 2005
30) CAMERON MILTON, “Comunicarea prin gesturi si atitudini”,
Polirom , 2005
31) CHIRIAC RODICA „Coloana vertebrală în reumatologie: clinică şi
tratament”, Iaşi 1995
32) CHELCEA SEPTIMIU, IVAN LOREDANA, CHELCEA ADINA,
Comunicarea non-verbală:gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2008
33) DIETZ ELLEN, BADAVINAK RAULA, “ Safety standards and
infection control for dental hygienist”, Cengage Learning, 2002
34) DYLLA JACQUELIN, FORREST JANE „Practice in motion”,
2011
35) DRAGHICI ANCA , » ERGONOMIE », Universitatea Transsilvania,
Braşov 2003
36) DRAGHICI ANCA, „Ergonomie. Noi abordari teoretice şi aplica-
tive”.Vol. I. Editura Politehnica, Timişoara, 2006,
37) DONG HUI, LOOMER PETER, BARR ALAN, LAROCHE
CHARLES, YOUNG ED, REMPEL DAVID, “ The effect of tool
handle shape on hand muscle load and pinch force in a simulated den-
tal scaling task”, Applied Ergonomics 38 (2007), 525-531
38) DONG HUI, BARR ALAN, LOOMER PETER, LAROCHE
CHARLES, ED YOUNG, “ The effects of periodontal instrument
handle design on hand muscle load and pinch force” , J Am Dental
Assoc, 2006, 137, 1123- 1130
39) DONG HUI, BARR ALAN, LOOMER PETER, LAROCHE
CHARLES, ED YOUNG, “ The effects of finger rest position on
hand muscle load and pinch force in simulated dental hygiene work”
, Journal of Dental Education, vol 69, no 4 , 2008
40) DOROBONT A., COSTIN A., „Poluarea sonoră şi civilizatia con-
temporană”, ed.Tehnica,Bucuresti,1982.
269
41) DUMITRESCU ANDREI, “Ergonomie”, Editura Bren 2001

42) ELLIS PAUL “ Team dentistry. Charside procedures and practice
management”, Martin Dunitz 1991
43) ENACHE IONEL “ Organizarea ergonomică a muncii în birou”, Edi-
tura Universităţii, Bucureşti, 1999
44) ENĂCHESCU V. „Dialogul medic-bolnav”Editura Dacia, Cluj Na-
poca, 1981
45) ENĂCHESCU TH., Principii generale de aplicare a parametrilor an-
tropometrici în proiectarea spaţiului şi a poziţiei de lucru”, Ed Medi-
cală, Bucureşti, 1982
46) EDDE GERARD, “ Culorile şi sănătatea.Manual practic de cromot-
erapie”, Ed. Proeditura şi Tipografie, 2005
47) FINKBEINER BETTLY LADLY, “Four – handed dentistry”, The
Journal of Contemporary Dental Practice, Vol 1, No 4 , 2000, 1-8
48) FINKBEINER BETTLY LADLY “ Selecting equipment for the
ergonomic four-handed dental practice”, The Journal of Contempo-
rary Dental Practice, vol 2, no 4 , 2001,
49) FINSEN I, CHRISTENSEN H, BAKKE M, “Muskuloskeletal dis-
orders among dentists and variation in dental work”, Applied Ergo-
nomics 1997, 29 (2):119-125
50) FORNA N- Evaluarea stării de sănătate afectate prin edentaţie, Editu-
ra Demiurg, 2007.
51) FORNA N (coord.) - Protetică dentară, vol. I şi II, Editura Enciclope-
dică, Bucureşti, 2011.
52) FORNA N- Dental medicine between reality and paradigm, Ed. De-
miurg, 2008
53) FORNA N - Telescoparea în edentaţia parţial întinsă, Ed. Apollonia,
Iaşi, 2001
54) FORNA N, Tratat de protetică dentară: actualităţi în clinica şi terapia
edentaţiei parţial întinse, Ed. Gr. T. Popa, Iaşi, 2008.
55) FORNA N Protetica Dentara vol.I, II Editura Encicloprdică 2011
56) FORNA N, BURLUI V – Clinical guidelines and principles in the
therapy of partial extended edentation. Ed. Apollonia, Iaşi, 2001
270
57) GANDAVADI A., RAMSEY J., BURKE F. “Assessment of Dental

Student posture in two seating conditions using RULA methodology”,
British Dental Journal Volume 203, no 10, nov 24, 2007, 601-605
58) GÂRBOVEANU SORINA, CONSTANTINESCU DUMITRU,
DUMITRAŞCU ELENA, “ Comunicare organizaţională” , ed Prou-
niversitaria, Bucureşti, 2011
59) GRAUR EVELINA, Tehnici de comunicare, Ed Mediamira, Cluj
Napoca 2001
60) GRAND JEAN E., “Principii de ergonomie”, Editura ştinnţifică, 1967
61) GILLBRETH F. B., “ Motion study”, D. Van Nostrand Co, New
York, 1911
62) ISPAS C. .” Ergonomia Maşinilor-Unelte”, Ed.Tehnică., Bucureşti,
1984.
63) JANINE MELANIE “Histoire de l’odontologie”, 2010
64) KAY ELIZABETH, TINSLEY STELLA, „Communication and the
dental team”,
65) KAHNG LS, “Patient- dentist tehnician communication within the
dental team” , J Esthet Restor Dent, 2006, 18(4), 185-93, Journal of
Endodontics, , vol 30, no 12, 2004
66) KINOMOTO YOSHIFUMI, TAKESHIDE FUMIO, MIKAKO
HAYASHI, „Optimal Positioning for a Dental Operating Microscope
During Nonsurgical Endodontics
67) HEDMAN T., FERNIE G., « Mechanical response of the lumbar
spine to seated postural loads Spine 1997; 22: 734-743
68) HOKWERDA OENE, ROLF DE RUJITER, SANDRA SHAW,
“ Adopting a healthy sitting working posture during patient treatment”,
OPTERGO , Optical Ergonomic sollutions, 27 July 2006
69) HOKWERDA OENE, WOUTERS J., RUJITER A.G., ZIJLSTRA
S, “Ergonomic requirements for dental equipment” Guidelines and
recommandation for designig , constructing, and selecting dental
equipment
70) HOKWERDA OENE, “The use of modified pen grip by dentists and
dental hygienists”, 2007
271
71) KHALID A AL WAZZAN , SALAH E.AL SHETHRI, MO-

HAMMAD Q AL QAHTANI “ Back and neck problems among
dentists and dental auxillaries” The Journal of Contemporany dental
practice , vol 2 , no 3 , 2001
72) LAVINE L. “Technology in dental office: Ergonomic Considerations.
73) LA PAN CAROLE “Magia culorilor.Iniţiere în cromoterapie”, Edi-
tura Polirom ,2005
74) LEHTO TU, HELENIUS HY, ALARANTA HT, “Musculoskeletal
symptoms of dentists assessed by a multidisciplinary approach”,
Community Dent oral Epidemiol 1991;19:38-44
75) LEFTER VIOREL., MANOLESCU AUREL, “ Ergonomie”, Edi-
tura Economică, 2010
76) LAU JACKIE WAI PING „Occupational shoulder pain in the dental
profession—orthodontists, oral and maxillofacial surgeons, and gen-
eral dental practitioners” , Hong Kong Dental Journal ;3:29-36, 2006
77) LIGH Q. RANDY, „ Cumulative trauma injury- Carpal Tunel Syn-
drome”, Journal of the California Dental Association, septembrie 2002
78) MANCAS C., C. LEUCUŢA, ZOLOTAR C., FREIMANN P,
„Bioinstrumentaţie, Ergonomie şi Organizarea cabinetului de medicină
dentară” , „Vasile Goldis” Universitz Press, 2006
79) MANOLESCU A. Managementul resurselor umane, Bucureşti, Edi-
tura Economică, 2001
80) MANOLESCU, A. „ Curs de ergonomie şi organizarea ergonomică a
muncii”, vol.I. Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1993.
81) MARCOV NARCIS „ P revenire şi controlul transmiterii infecţiilor
în cabinetul de medicină dentară”, Ed Cermaprint , 2006
82) MALIŢA CINEL „Îndrumar practic de instrumentaţie în parodontol-
ogie” Editura Cermaprint, Bucureşti
83) MARKLIN RW, CHERNEY K., “ Working postures of dentists and
dental hygienist.” J. Calif Dent Assoc 2005; 33 (2): 133-6
84) MARTIN MICHAEL, FULFORD MARTIN, PRESTON ANTO-
NY, “Infection Control for the dental team”, Quintessence, 2008
85) MARIN VASILE, Comunicare , Editura Universitatii Transilvania,
2005, Braşov
272
86) MÂRŢU SILVIA, MOCANU CONSTANŢA „ Parodontologie

clinică”, Ed. Apollonia, 2000
87) MAILLET J. PEGGY, MILLAR MICHELE, BURKE JILLIAN,
MAILLET MICHELLE, MAILLET WAYNE, « Effect of magnifi-
cation loupes on dental hygiene student posture » , Journa of dental
Education, january 2008
88) MATSUDA S”Technique- proper grasp. Dimensions of dental hy-
giene 2005; 3 (6):32,34
89) MILLAR DIANE, “ Reinforced Periodontal Instrumentation and er-
gonomics . The best practice to ensure optimal performance and career
longevity”, CDHA Journal , Vol 24, no 3 , 2009
90) MILLAR DIANE “Conventional , advanced and reinforced perio-
dontal instrumentation techniques”, 2008,
91) MIHAILĂ I, “Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei”, Editura
Medicală, 1982, Bucureşti
92) MIREA M., GHEORGHE I., CRISTIAN G., POPESCU E., “Ghid
ergonomic”, Editura dacia, 1972, Cluj
93) MONTACARN CHAIKUMARN, „ Differences in dentist's working
postures when adopting proprioceptive derivation vs conventional
concept” , International Journal of Occupational Safety and Ergonom-
ics 2005, Vol 11, No 4, 441- 449
94) MORARASU CATALINA, BURLUI V. Ergonomie stomatologică ,
Ed. Apollonia, 1997
95) MORĂRAŞU CATALINA, BURLUI V. Rabilitare orală com-
plexă » Ed. Apollonia, 2oo2
96) MORRISON JAMES BEALL, « Histoire de l’amenagement opera-
toire du cabinet dentaire »
97) MIHAESCU DAN, Limbajul culorilor şi a semnelor, Ed Stiintifica şi
Enciclopedică, 1980, Bucureşti
98) MOLDOVAN MARIA, « Ergonomie », editura Didactică şi Pedago-
gică,1993, Bucureşti
99) MUCCHIELINI ALEX, « Arta de a comunica.Metode, forme şi psi-
hologia situaţiilor de comunicare », Editura Polirom, 2008
273
100) MURREL K.F.H., « Ergonomics : Man is his working environ-

ment », London , Chapman & Hall, 1965
101) NICULESCU TALPOS CRISTINA, LUNGEANU DIANA,
ANGHEL MIRELLA, STRATUL STEFAN, BUCUR ALEXAN-
DRU „The Role of Physical Exercise in Preventing Musculoskeletal
Disorders Caused by The Dental Profession” , Timisoara Medical
Journal, no 4, 2010.
102) NIELD-GEHRING JILL, „Fundamentals of periodontal instrumen-
tation „ 2000
103) NEAGU V.” Îndrumarul lucrărilor practice de ergonomie.” Tipo-
grafia Univerităţii din Braşov, 1981.
104) OSOIAN CODRUŢA, ZAHARIE MONICA, „ Managementul
muncii”, Ed Casa Carţii de ştiinţă, Cluj Napoca, 2008
105) OSUNA TRICIA, „ Magnification use in dental hygiene”, Access
supplemental issue, January 2003
106) OCCHIPINTI, E., et al., Criteria for the ergonomic evaluation of
work chairs. Med Lav, 1993.84(4): p. 274-85.
107) OMMER IOANA „ Curs de psihologia muncii”, Ed Politica, 1980
Bucureşti
108) Ordin 994/2004 MINISTERUL SANATATII - privind aprobarea
Normelor de supraveghere si control a infectiilor nosocomiale in unita-
tile sanitare
109) PANISOARA ION OVIDIU, Comunicarea eficientă, Ed Polirom
,Iasi, 2006
110) PARSELL DE, WEBER MD, ANDERSON BC, COBB GW.
„Evaluation of ergonomic dental stools through clinical simulation”.
Gent Dent 2000; 48 (4). 440-4
111) PANKHURST CAROLINE, COULTER WIL, „ Basic guide to
infection prevention and control in dentistry”, Wiley-Blackwell, 2009
112) PAUNCU ELENA ANA, „Medicina Muncii” editura Orizonturi uni-
versale, 2004, Timişoara
113) PEASE ALLAN, GARNER ALAN, „Limbajul vorbirii. Arta con-
versaţiei”, Editura Polimark 2002
274
114) PECE STEFAN „Evaluarea riscurilor în sistemul om-maşină”, Edi-

tura Atlas Press, Bucureşti, 2003, 973-86192-5-4
115) PITARIU HORIA, „ Ergonomie cognitivă. Teorii, Modele, Aplicaţii,
Editura Matrixrom
116) PURRIENE ALINA, VILIJA JANULYTE , MARGARITE MUS-
TEIKYTE, „ General health of dentists. Literature review.” Stoma-
tologija , Baltic Dental and Maxillofacial Journal , 2007, 9:10-20
117) PROTEAU ROSE-ANGE, „ Prevention of work related muskulo-
skeletal disorders in dental clinics” , 2007
118) PUGNA IOAN „Relaţia Om-Maşină – Mediu” , Editura Facla 1979
119) PURDEA DUMITRU , Organizarea ergonomică a muncii, Cluj-
Napoca, Risoprint, 1999
120) PURDEA DUMITRU, „ Ergonomie şi studiul muncii”, Ed. Daco-
Press, Cluj Napoca, 1994
121) QUALTROUGH A.J.E., SATTERTHWAITE J.D, MORROW
L.A., BRUNTON P.A, „Principles of operative dentistry”, Blackwell
Publishing
122) RATZON NZ, YAROS T., MIZLICK A., KANNER T., „Musculo-
skeletal symptoms among dentists in relation to work posture” Work
2000;15:153-8
123) RANGU G., ISAC P., UNGURU I., TORNESCU I., TABACHIU
A., „Iniţiere în ergonomie”, Editura tehnică, 1984
124) ROŞCA C şi col, „Economia şi organizarea ergonomică a muncii”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
125) ROŞCA C., „Dicţionar de ergonomie”, Craiova, 1997
126) ROZENCWEIG D., „Le practicien et la communication”Information
Dentaire, 73(17):1305-1307, 1991
127) RUCKER LM, SUNELL S, „Ergonomic risk Factors Associated
with Clinical Dentistry” CDA 2002;32(2):139-48
128) SARNAT Z, ARAD P,HANAUER D, SHOHAMI E.” Communica-
tion strategies used during pediatric dental treatment: A pilot study.
Pediatr Dent 2001;23(4):337-42.
129) SAHLEANU V., ATHANASIU A., Psihologia profesiunii medi-
cale”, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
275
130) SCARAMUCI MARY KAYE, „ Getting a grasp. Effectively using

the modified pen grasp in hand instrumentation”, The Journal of Pro-
fessional excellence, Dimensions of Dental Hygiene, 2008
131) SDTTIK TODD, MICHAEL CONTE, PATRIK FAYE, DIANE
SCHOEN „An analyse of cummulative trauma disorders in dental
hygienists” The Journal of Practical Hygiene, March-aprilie 2000
132) SMITH CHRISTY , SOMMERICH CAROLYN, MIRKA GARY ,
GEORGE C. MARY „An investigation of ergonomic interventions in
dental hygiene” Applied Ergonomics, Volume 33, Issue 2, March
2002, Pages 175-184
133) SZYMANSKA JOLANTA , „Disorders of the muskuloscheletal sys-
tem among dentists from the aspect of ergonomics and prophylaxis” ,
Annals of Agricultural and Environmental Medicine, 2002,9, 169-173
134) SZYMANSKA JOLANTA, „Dentist’s hand symptoms and high –
frequency vibration „Annals of Agricultural and Environmental Med-
icine, 2001, 8, 7-10
135) SCHLEYER TITUS, „ Why integration is key for dental office
technology” , JADA , vol 135, october 2004
136) TARIQ ABDULLAH ABDUL JABBAR, „Musculoskeletal disor-
ders among dentists in Saudi Arabia”, Pakistan Oral and Dental Jour-
nal , vol 28, no 1, 2004
137) TURCOTTE MICHALAK CLAUDIA, „ Ergonomic strategies for
the dental hygenist „ The Journal of Practical Hygiene, may june 2000
exercitii
138) TESTUT L „Traite d΄anatomie humaine”, ed. Gaston Doin, Paris,
1931
139) TIMOSCA R., BURLIBAŞA C., Chirurgie buco-maxilo-facială”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
140) THOMPSON D., „ Reach distance and safety standards, Ergonomics”
32 (9): 1061-76, 1993
141) VALACHI BETHANY, VALCHI KEITH, „Mechanism leading to
muskuloscheletal disorders in dentistry”, JADA, vol 134 , October
2003
142) VALACHI BETHAN. „Operator stools: How selection and adjust-
ment impact your health”. Dent Today. 2008;27:148, 150-151.
276
143) VALACHI BETHANY „ Practice pain free. Evidence Based Strate-

gies to prevent pain and extend zour career”. Posturedontics Press,
Portland
144) YOUSEF MOHAMMED, AFNAN O. AL-ZAIN, „Posture Evalua-
tion of Dental Students”, JKAU: Med. Sci., Vol. 16 No. 2, pp: 51-68 ,
2009
145) ZAERIAN MAHMOUD, „Muskulocheletal disorders and the im-
pacts on the dental professional”, Oral health, February 2009
146) WALLID SADIG, „Ergonomics in dental practice” , Pakistan Oral
and Dent. Jr 20 (2), dec 2000, 205-213 poziţia medic si pacient
147) WAZZAN KHALID „ Back and neck pain among dentists and dental
auxiliares” The Journal of Contemporary dental practice”, 2001, vol 2,
no 3
148) WINKEL JORGEN, ROLF H WESTGAARD „Risk factors of oc-
cupational MSDs and potential solutions : past, present and future”,
HESA NEWSSLETTER, June 2008, no 34
149) www. COLLECTMEDICALANTIQUES.COM
150) http://kenaispine.com/educational_resources/neck_exercises.html
151) http://www.ehs.utoronto.ca/services/Ergonomics/exercise.htm
152) http://www.emedicinehealth.com/script/main/art.asp?articlekey=13850
4&ref=129327 (exercitii degete)
153) http://psihologie.tripod.com/somm.htm, (Sistemul Om-Maşină-Mediu)
154) http://x-referat.ro/ecologie/sistemul-om-masina-mediu.html
155) http://www.referatele.com/referate/fizica/online2/Sunetele-
Infrasunetele-Ultrasunetele-Zgomotul-si-efectele-sale-nocive-
Intensitatea-Durata-Frecventa-.php
156) http://www.eva.ro/psihologie/teste/cum-te-influenteaza-culorile-
articol-6246.html
157) http://www.backdesigns.com/Health-benefits-of-saddle-sitting-
W13.aspx
158) file:///D:/ERGONOMIE/ergo%203/Saddle%20Posture%20Guide.htm
159) http://www1.umn.edu/perio/dent5612-04/module_02.pdf (principiile
pozitionarii)
277
160) http://www.education.com/reference/article/chairside-assisting-dental-
assistant-exam/?page=3 (poyitia pacientului, zonele de lucru pt medic
dreptaci si stangaci, priza instrumentelor,
161) http://www.a-medica.ro/stiri/dezinfectia-igienica-si-chirurgicala-a-
mainilor_4
162) http://www.protectia-muncii-ssm-psi.ro/Protectia_Muncii.html (leo-
nardo da vinci
163) http://www.dentist.ro/povestea-stomatologiei-in-imagini (istoria)
164) http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/enache/1.htm
165) http://www.namibiadent.com/History/HistoryDentistry.html (istoria
cab)
166) http://www.bium.univ-paris5.fr/sfhad/cab/texte04.htm (istoria cab)
167) http://www.bium.univ-paris5.fr/sfhad/cab/texte03.htm (istoria cab)
168) http://www.bium.univ-paris5.fr/sfhad/cab/texte06.htm
169) http://www.aphp.fr/site/histoire/collection_art_dentaire.htm (istoria)
170) http://www.dentist.ro/legislatia-privind-functionarea-cabinetelor-de-
medicina-dentara
171) http://www.acmandal.com
172) file:///D:/ERGONOMIE/ergo%203/miscari.htm (transferul instrumen-
telor)
173) http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/PRIORITATI-
PRIVIND-SANATATEA-S84393.php
Figuri:
Fig. nr. 1 Dental Pelican

http://www.fleaglass.com/index.php?a=5&c=5&b=265
Fig. nr. 2 Scaun conceput de Josiah Flagg.
http://www.dentistry4u.com/HistoryOfDentistry.aspx
Fig. nr. 3 Unit dentar conceput de Greenwood
http://www.dentalassistant.net/pictorial-history/
Fig. nr. 4 Horace Wells, 1844 http://www.dotmed.com/news/story/7623
278

http://www.library.musc.edu/page.php?id=711
http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:And9GcTI8vXNDIUgdkPuWivKAx1st
HySGS110jLAABothOKrVLnPKO2Uv1IqbkzT
Fig. nr. 7 Fotoliu dOwen, 1859
http://www.biusante.parisdescartes.fr/sfhad/cab/img/pt/06-05.jpg
Fig. nr. 8 Fotoliul Pfeffermann, 1862
Fig. nr. 9 Fotoliu Snowdwen și Cowman, 1867
Fig. nr. 10, Scuipătoare separată
http://www.biusante.parisdescartes.fr/sfhad/cab/img/gd/06-11.jpg
Fig. nr. 11Scuipătoare fixată
Fig. nr. 12 a, Măsuţă cu instrumente fixată de perete
Fig. nr. 12 b, Măsuţă cu instrumente fixată la nivelul fotoliului
Fig. nr. 13, Stuck Dental Chair 1888
http://www.ritterdental.com/Story/TheEarlyYears.htm
Fig. nr. 14 Pacient în decubit dorsal
http://dprlive.wordpress.com/2009/03/25/kavo-100-year-legacy/
Fig. nr. 15 Unit dentar modern http://www.tradekorea.com/sell-
leads/210609/Dental_Unit.html
Fig. nr. 20 Muşchii corpului uman
http://www.medipedia.ro/Portals/0/Articles/AnatomiePhotos/Muschii.jpg
Fig. nr. 22 Anatomia analizatorului auditiv
http://optional11b2.wikispaces.com/Analizatorul+auditiv
Fig. nr. 24 Irisul http://blogbellezza.com/files/blueyes.jpg
Fig. nr. 25 Calea optică
http://colegiultehnicpn.3x.ro/Folder_lucru/Fiziologia%20analizatorului%20
vizual.htm
279
Fig. nr. 26 Cromatică inadecvată http://myinteriordesign.us/wp-

content/uploads/wpid-Pensionsmyndigheten-Office-7.jpg
Fig. nr. 29 Sisteme de mărire a imaginii http://www.inline.com.au/cgi-
bin/thumb.pl?g=shopitem&page=222&image=261&1252544383_G6_Lft.jp
g http://www.total-med.ro/images/25xx-dental-loupes.gif
Fig. nr. 101,102 Dispozitive pentru mobilizarea articulaţiilor degetelor
http://www.okazii.ro/catalog/58476078/grip-master-blue.html
http://www.aiyafitness.com/htm-exercise-equipment/exercise-equipment-
hand-wrist-exercise.htm
Fig. nr. 106 Mobilizarea degetelor
http://img.diytrade.com/cdimg/1262090/14376784/0/1282877792/silicone_
hand_grip.jpg
http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQ5azD1yaF3qr7Lo1ceYzb9_g
wu00NPO7cRaUfU2fVybf5rMX-R
Fig. nr. 107 Power putty http://powerputty.com/therapy.htm
Fig. nr. 108 Mişcări complexe ale mâinii cu Power putty
http://www.pofroad.com/img/2009/09/powerputty/exercices.jpg
Fig. nr. 109 Antifoane interne
http://www.sanirom.ro/produse/protectia-muncii/protectie-
auditiva/antifoane-interne-unica-folosinta.htm
Fig. nr. 110 Antifoane externe
http://www.clubafaceri.ro/produsehot/antifoane-externe/
Fig.nr.111 Dopuri de urechi
http://www.okazii.ro/catalog/54311248/dopuri-urechi-arena-9520520.html
Fig. nr. 112 Aparat pentru testări audiometrice
http://www.clinicaestet.ro/foto/inside/image/rhinitis/audiometru.jpg
Fig. nr. 116 Scut facial http://www.nastimed.ro/produse/info-i269.html
Fig. nr.117 Ecrane de protecţie http://www.face-
shields.com/images/pt_face_99.jpg
Fig. nr. 118 Lămpi cu raze ultraviolete
http://t3.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQxdcj40H_OaYM7vhGpvcWm
5so-GqwuqZoK9jybzgTOyYmxsRFd
Fig. nr. 119. Folie protectoare completă pentru fotoliul pacientului
http://www.bettercontainers.com/images/dental.gif
280
Fig. nr. 120. Folie protectoare ce acoperă parţial fotoliul pacientului

http://bronsondental.com/wp-content/gallery/office-tour/infection-
control.jpg
Fig. nr. 121. Folie protectoare ce acoperă numai tetiera scaunului
http://dpdentalsupply.com/barrier/img/barrier02.jpg
Fig. nr. 122 Folie protectoare aplicată pe mânerul lămpii unitului dentar
http://www.bettercontainers.com/images/dentalimages/lighthandlet.jpg
Fig. nr. 123 Folie protectoare aplicată la nivelul măsuţei unitului dentar
http://www.bettercontainers.com/images/dentalimages/traycovert.jpg
Fig. nr. 124. Folie protectoare aplicată la nivelul spray-ului aer-apă
http://www.bettercontainers.com/images/dentalimages/syringesleevent.jpg
Fig. nr. 125 Folie protectoare aplicată la nivelul tubului aparatului Rx
http://www.bettercontainers.com/images/dentalimages/Xrayt.jpg
Fig. nr. 126 Folie protectoare aplicată la nivelul lămpii de fotopolimerizare
http://www.pearsondental.com/catalog/pic_display_product.asp?picname=
M37-0044.jpg
Fig. nr. 127 Folie protectoare aplicată la nivelul tastaturii calculatorului
http://www.indigreen.com/images/infection-control/thumbs/11451.jpg
Fig. nr. 130 Uniforme medicale
http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcS0Y2pXWyu6Iy1jbd0tUJFamb
6bzHsq038wCvRkbMjT3INnj-laKg
Fig. nr. 131 Halat bluză de medic cu imprimeuri
http://www.clubafaceri.ro/firmehot/halate-pentru-medici/
Fig. nr. 133 Manşoane de unică folosinţă
http://www.medihub.com.au/odin/images/283260/Breathable-Light-
Weight-Sleeve-Protectors-from-RCR-International-Pty-Ltd-283260-o.jpg
Fig. nr. 134 Costum medical cu tăietură în V
http://t2.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRbYmjTQYjgDkYgkmQP3HU
R-4B4fGfR9X5t5_nBjs1Fm_8cOGjgPg
Fig. nr. 135 Halate de hâtie http://www.made-in-
china.com/showroom/huikangdental/product-
detailkqbQMeXoCAVx/China-Disposable-Dental-Gown-YKHK-DG01-
.html
281
Fig. nr. 136 Ţinută chirurgicală

http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRP_6gv-
LD_eAqd0DVzvLgzrBS_35tnfuPbF2lXe-yoz8XzCrY-
Fig. nr. 137 Bonetă de unică folosinţă
http://www.mondovit.ro/Images/capeline.jpg
Fig. nr 138 Bonete din bumbac http://www.mondovit.ro/Images/boneta.jpg
Fig. nr. 139 Saboţi medicali http://www.portal-
info.ro/images/poze_anunturi/3388.jpg
Fig. nr. 140 Mănuşi medicale http://www.asktrading.ro/index.php/manusi-
examinare-1741.html/
Fig. nr. 141 Mănuşi menajere din latex http://www.shopmania.ro/produse-
de-curatat/p-manusi-menaj-11571457
Fig. nr. 142 Mască 3M http://www.safetybasics.com/Safety-Respiratory-
Masks-3M-Niosh-N95-s/9.htm
Fig. nr. 144 Mască tip botniţă
http://www.clubafaceri.ro/10282/produse/26/130/
Fig. nr. 145 Măşti cu desene
http://www.carsondental.com/catalog/product/view/id/36938/s/marvy-
masque-rabbit-face-print-cone-face-mask-package-of-50-
masks/category/331/
Fig. nr. 146 Măşti prevăzute cu ecrane de protecţie
http://www.drshipp.com/index.php?cPath=8_133
Fig. nr. 147 Măşti cu ecrane de protecţie şi sistem antireflexie
http://t2.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQRPWRfaHuwdCOBti9w_baz
a83SxNALJMPFvnrti_oaUtLwdCGynA
Fig. nr. 155 Zâmbetul medicului http://www.carlsbaddentist.info/
Fig. nr, 158 Charlize Theron
http://celebswithouteyebrows.blogspot.com/2011/10/charlize-theron.html
Fig. nr. 159 Jennifer Lopez
http://www.funzug.com/index.php/celebrities/imagine-celebs-without-
eyebrows.html
Fig. nr. 160 Halate medicale
http://t2.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQBm6A1hvCjD1l1HsEWQSPv
NmOLJ6rAb0ElzdBzYjqAoeOKQQKe
282
Fig. nr. 162 Cabinet medical destinat asistenţei copilului

http://www.drcarolfrench.com/images/dental-room-kids.jpg
Fig. nr. 163 Expliucarea tehnicii corecte de periaj
http://www.eaganvalleydental.com/images/kidsmile.jpg
Fig. nr. 164 a, b Instrumentar destinat terapiei copiilor
http://www.denticator.com/products.php?pType=ZoobyProphyAngles
http://www.chinamedevice.com/ChinaSuppliers/4884/Plastic-Dental-
Mirror-449903.html
Fig. nr. 165 Copil încântat de premiul primit
http://www.coulmandental.com/images/home-children.jpg
Fig. nr. 229 Scaun ergonomic http://bestergonomic-chairs.com/ergonomic-
chairs-short-people/ergonomic-computer-chair/
Fig. nr. 230 Scaun ergonomic
http://t2.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRLVrZYoHgHl5pOWEPCqkc0
fSoM7PKxnL8VqdOHgB8UOb2QHzZxBQ
Fig. nr. 231 Scaun ergonomic
http://t2.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcS9_F8mL16ipi7W3XZMUmV
CZJUUpLUkhjKTr5BzZWqt46TWVcM6ag
Fig. nr 232 a. Scaun ergonomic
http://www.highandmightyseating.com/images/task.jpg
Fig. nr. 232 b. Scaun ergonomic
http://www.odontomagazine.com.br/wp-content/uploads/2011/04/salli.jpg
Fig. nr. 232 c. Scaun ergonomic
http://kabdental.com/dental-equipment/stools/brewer-design/brewer-design-
eg-9000-series-dental-stools.jpge
Fig. nr. 234 Scaun ergonomic http://www.cosmetic-dentistry-
center.com/ergonomic-dentists-stool-with-rectangular-seat-p-90.html
Fig. nr. 235 Unit dentar (lampa)
http://www.bizoo.ro/image/img360/sale/Unit-dentar-Prety-PT-
15_5878351_1294913921.jpg
Fig. nr. 236 a, b Lampa unitului dentar
http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTqE-
Pw1OOu4m92aHBmZaQEQ7Ob0HrsdlOW6RwHPTv47W-NB9Jt
http://www.daray.co.uk/docs/Bilite.html
283
Fig. nr. 237 Lampa scialitică

http://www.medilor.be/catalogue/lampesexamen.htm
Fig. nr. 238 Lampa unitului dentar http://www.china-dental-
unit.com/en/products.html?fid=12825&titlename=Dental%20Units
Fig. nr. 239 Lampa cu led http://www.alibaba.com/product-
gs/442831095/LED_Operating_lamp_dental_light_dental.html
284

Carte Final Iordache

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Final Iordache

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NORINA CONSUELA FORNA

Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

Tehnoredactare computerizată: ing. Sorin POPESCU

Coperta: Marius ATANASIU

Editura „Gr. T. Popa”

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

Dorim ca acest document să reprezinte un reper de care

II.2.1.5. Mişcările efectuate de către practician în

BIBLIOGRAFIE ....................................................................... 267

I.1. DEFINIŢIA ERGONOMIEI

Termenul de ergonomie provine din limba greacă ERGON

metodelor, teoriilor şi datelor adecvate pentru a creşte bunăsta-

optimă reciprocă, în condiţii date, atât a omului la munca sa cât

I.2. COMPONENTELE GENERALE

Noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii (în special electronica),

Potrivit concluziilor primului simpozion internaţional de

 Subsistemul mediu, care influenţează funcţionarea an-

Multidisciplinaritatea ergonomiei şi domeniile sale de

Ştiinţele medicale: fiziologia, medicina muncii

este benefică pentru om (îi aduce satisfacţii şi împlinirii, păs-

 evitarea suprasolicitărilor prin eliminarea activităţilor

Măsuri tehnico-organizatorice specifice medicinei muncii:

f) diminuarea contactului direct cu factorii de risc profesio-

sprijini suficient corpul şi a oferi libertate de mişcare. Nu toate

gonomic, fiind de fapt un subsistem de bază în cadrul sistemu-

 materiale variate utilizate în cariologie, profilaxie, paro-

DIRECŢII DE STUDIU ÎN ERGONOMIE

 după obiectivul preocupărilor (ergonomia producţiei

neuronale ale organismului (se concentrează asupra manifestă-

I.3. ERGONOMIA ÎN MEDICINA DENTARĂ

Cel care introduce ergonomia în medicina dentară a fost

Obiectivele ergonomiei în medicina dentară sunt:

parestezii, furnicături, arsuri, crampe musculare, rigiditate) cu

Direcţiile de studiu ale ergonomiei constau în:

I.4. ISTORICUL ERGONOMIEI ŞI AL

I.4.1. ISTORICUL ERGONOMIEI

dată substanţele chimice utilizate în industrie drept factorii

În dezvoltarea ergonomiei moderne distingem trei etape

I.4.2. ISTORICUL CABINETULUI DE MEDICINĂ DENTARĂ

realizat de obicei în peşteri de către vindecătorii triburilor res-

în spatele pacientului, iar poziţia pacientului era în picioare sau

Fauchard este primul care îşi

Secolul al XIX-lea (1800-1900)

Horace Wells, un stomatolog american, a fost primul care a

Fig. nr. 5 Cabinet dentar, 1900

Cu secolul al XX-lea începe să se acorde mai multă impor-

principale ale sistemului ergonomic. Dacă la începutul secolu-

Fig. nr. 6. Cabinet dentar, 2010

Cu siguranţă, complexul arhitectonic este bazat pe principi-

Istoria unitului dentar

Pierre Fauchard, care a fost primul ce îşi aşează pacienţii pe

În 1867, Snowdwen şi Cowman realizează un unit dentar ce

Fig. nr. 10.

Fig. nr. 12. a, Măsuţă cu Fig. nr. 12. b, Măsuţă cu

Fig. nr. 14. Pacient în decubit dorsal

Astăzi, unitul dentar este un aparat dotat cu un echipament

Fig. nr. 15. Unit dentar modern

II.1. ASPECTE ANATOMICE ŞI FIZIO-

CARACTERISTICILE ŞI VARIABILELE FACTORULUI UMAN

o distanţa de la faţa posterioară a coapsei până la ge-

variabilitate (interni şi externi) ai dimensiunilor umane;

SISTEMUL LOCOMOTOR are ca principale funcţii sus-