SPECTROSCOPIA ÎN ULTRAVIOLET ŞI VIZIBIL

Introducere

Dacă spectroscopia IR şi RMN joacă un rol foarte important în identificarea structurii în

chimia organică, spectroscopia UV-VIZ îndeplineşte un rol de suport. Domeniul UV-VIS este cuprins
între 100 şi 1100 nm şi este împărţit în: ultraviolet îndepărtat (sau de vid); ultraviolet propriu-zis,
domeniul vizibil şi domeniul infraroşu apropiat. De interes pentru caracterizarea compuşilor organici
prezintă zona cuprinsă între 200 şi 800 nm (figura 1).

Figura 1. Relaţia dintre lumina UV -VIS şi alte forme de radiaţie electromagnetică

Compuşii nesaturaţi conjugaţi, precum dienele, trienele şi compuşii aromatici absorb lumină UV.
Moleculele cu conjugare extinsă, cum este metil oranjul, β-carotenul şi clorofila sunt colorate şi absorb
lumina vizibilă. Majoritatea moleculelor organice, cum sunt hexanul sau etanolul, nu absorb lumină UV
(> 200 nm) sau lumină vizibilă. Alchenele absorb lumină UV, însă valoarea lungimii de undă a
maximului de absorbţie se găseşte sub regiunea UV normală (< 200 nm). Compuşii carbonilici, precum
aldehidele şi cetonele absorb slab în regiunea UV.
Spectrul UV poate fi util în analiza moleculelor conjugate iar spectrul VIZ în analiza compuşilor
coloraţi. De asemenea, spectrul poate fi utilizat, atât din punct de vedere calitativ, pentru determinarea
maximului sau minimului de absorbţie cât din punct de vedere cantitativ, pentru măsurarea concentraţiei
substanţelor. Spectroscopia UV este în general mai utilă în chimia organică decât spectroscopia VIZ
deoarece numărul de compuşi organici care absorb lumină UV este mai mare decât cel al compuşilor care

1
absorb lumină vizibilă. Un avantaj al spectroscopiei UV-VIZ este acela că este necesară o cantitate foarte
mică de probă, mult mai mică decât este necesară pentru spectroscopia IR sau RMN.

Teorie
Motivul pentru care anumiţi compuşi absorb radiaţii UV sau VIZ se datorează promovării
eletronilor localizaţi în orbitali σ, п sau n din starea electronică fundamentală, de energie joasă, la o stare
excitată, de energie mai înaltă. Radiaţia electromagnetică absorbită este egală cu diferenţa de energie
dintre starea excitată şi cea fundamentală.

Figura 2. Procesul de promovare a electronilor

Tranziţiile care rezultă în urma absorţiei radiaţiei electromagnetice în regiunea UV-VIS sunt
tranziţii electronice. Atunci când o moleculă absoarbe energie, are loc promovarea unui electron dintr-un
orbital ocupat la un orbital neocupat, de energie mai mare. În general, tranziţia este de la orbitalul
molecular ocupat (HOMO) la orbitalul molecular liber (LUMO) (figura 3).

Diferenţa de energie dintre HOMO şi LUMO este mai mare pentru etenă decât pentru 1, 3-
butadienă. Prin urmare, energia necesară pentru promovare este mai mare pentru etenă (164 kcal/mol la
171 nm) decât pentru 1, 3-butadienă (129 kcal/mol la 217 nm). Cu cât este mai mare numărul de legături
duble conjugate, cu atât diferenţa între orbitalii LUMO şi HOMO este mai mică. Compuşii cu conjugare
extinsă sunt substanţe colorate şi au energiile HOMO şi LUMO foarte apropiate. Aceasta necesită pentru
promovare mai puţină lumină, respectiv lungime de undă mai mare. În cazul compuşilor coloraţi precum
metal oranjul, β-carotenul şi β-clorofila, lungimile de undă necesare pentru promovare se găsesc în
regiunea vizibilă a spectrului electromagnetic.

2
 Figura 3. Diagrama orbitalilor moleculari pentru etenă şi butadienă

Pentru majoritatea moleculelor, orbitalii moleculari ocupaţi cu energia cea mai joasă sunt orbitalii
σ, care corespund legăturilor σ. Orbitalii п se găsesc la niveluri energetice mai mari iar orbitalii n
corespunzători electronilor neparticipanţi se găsesc la niveluri energetice şi mai ridicate. Orbitalii
neocupaţi, sau de antilegătură (п* sau σ*) sunt orbitalii cu energia cea mai mare. În figura 3 este redat un
proces tipic de promovare între nivelurile energetice.
Tranziţia cu energia cea mai joasă (cea mai des observată în UV) are loc la promovarea unui
electron dintr-un orbital ocupat la un orbital neocupat, de energie mai mare. În general, tranziţia este de la
orbitalul molecular ocupat (HOMO) la orbitalul molecular liber (LUMO).
Pentru orice legătură (pereche de electroni) dintr-o moleculă, orbitalii moleculari sunt un amestec format
prin contribuţia a doi orbitali atomici; pentru fiecare orbital de legătură creat în urma combinării (s, p),
corespunde un orbital de antilegătură de energie mai mare (s*, p*)

3
 Orbitalii ocupaţi cu cea mai joasă energie sunt cei de tip s; orbitalul de antilegătură complementar
s* corespunde celui mai înalt nivel energetic
Orbitalii p au o energie mai mare, însă orbitalul de antilegătură complementar corespunde unui
nivel energetic mai mic decât s*.
Electronii neparticipanţi au un nivel energetic corespunzător orbitalului atomic original, cel mai
adesea, această energie este mai mare decât p sau s (având în vedere că nu se formează nici o legătură)

Figura 4. Nivele energetice şi tranziţii

Electronii tuturor compuşilor organici (cu excepţia alcanilor) pot suferi o serie de tranziţii între
nivelurile energetice, cele mai importante fiind următoarele:

Figura 5. Tipuri de tranziţii în compuşi organici

4
Reguli de selecţie
Poziţia la care apar maximele de absorbţie depinde de energia necesară realizării tranziţiei
electronice. Intensitatea acestor maxime depinde însă şi de probabilitatea realizării tranziţiei electronice.
Această probabilitate este dată de un factor P care exprimă şansa ca, din nenumăratele molecule ale unei
substanţe, unele să absoarbă cuanta de energie adecvată pentru a trece într-o stare excitată.
Natura „permisă” sau „interzisă” a benzilor decurge dintr-o serie de reguli de selecţie fundamentate
mecanic cuantic.
De exemplu, sunt interzise tranziţiile în care se schimă multiplicitatea sistemului (multiplicitatea
unui sistem este dată de numărul de electroni neîmperecheaţi plus unu: nici un electron neîmperecheat=
stare singlet; 2 electroni neîmperecheaţi= stare triplet) adică este interzisă o tranziţie între structură simplă
covalentă (stare singlet) şi o structură având doi electroni cu spini paraleli necuplaţi (stare triplet).
De asemenea, sunt interzise tranziţiile între stări având aceeaşi simetrie a distribuţiei electronice.
Geometria orbitalilor moleculari implicaţi în tranziţii poate permite sau interzice o anumită
tranziţie. De exemplu, sunt interzise tranziţiile n→π* ale grupării >C=O deoarece orbitalii între care ar
urma să se realizeze tranziţia se află în planuri perpendiculare.

Cromofori/auxocromi
Deşi absorbţia radiaţiei UV rezultă în urma excitării electronilor de la starea fundamentală la stare
excitată, un rol important în absorbţia radiaţiei de o anumită lungime de undă îl au nucleii implicaţi în
formarea legăturii covalente. Nucleii determină tăria legăturii cu care electronii sunt legaţi între ei, deci
prin urmare, influenţează şi diferenţa energetică dintre starea fundamentală şi cea excitată. Prin urmare,
tipul de tranziţie şi lungimea de undă a radiaţiei absorbite sunt caracteristice mai degrabă unui grup de
atomi decât electronilor respectivi. Grupul de atomi care determină o asemenea absorbţie se numesc
cromofori. Deoarece în aceşti compuşi au loc modificări structurale, este de aşteptat ca energia şi
intensitatea absorbţiei să se modifice corespunzător. Adesea este dificil de prevăzut, pe baza teoriei,
modul de variaţiei a absorbţiei în funcţie de modificarea structurală a cromoforului, de aceea este
necesară aplicarea, pe clase de compuşi, a unor reguli empirice.
Alcani. În cazul acestor compuşi care conţin numai legături simple de tip σ şi neavând atomi cu
electroni neparticipanţi, singurele tranziţii posibile sunt de tip σ→σ*. Aceste tranziţii necesită o energie
atât de mare încât absorb radiaţie ultravioletă la lungimi de undă foarte mici, mai mici decât lungimile de
undă care sunt accesibile experimental utilizând spectrofotometre tipice.
Alcooli, eteri, amine şi compuşi cu sulf. În moleculele saturate conţinând atomi cu electroni
neparticipanţi, devin importante tranziţiile de tip n→σ*. Moleculele de acest tip prezintă tranziţii la

5
energii înalte, însă absorb radiaţii ce se situează într-un domeniu experimental accesibil. Alcoolii şi
aminele absorb în intervalul 175 – 200 nm, în timp ce tiolii şi sulfiţii absorb între 200 şi 220 nm.
Alchene şi alchine. În cazul moleculelor nesaturate sunt posibile tranziţiile de tip п→п*. Acest
tip de tranziţii are loc tot la energii înalte însă poziţionarea lor este sensibilă în cazul substituţiilor.
Alchenele absorb la aproximativ 175 nm iar alchinele la 170 nm.
Compuşii carbonilici. Moleculele nesaturate care conţin atomi precum oxigenul sau azotul pot
suferi tranziţii de tip n→п*. Aceste tranziţii sunt dintre cele mai interesante şi mai intens studiate.
Tranziţiile de acest tip sunt şi mai senzitive la substituţia pe o structură cromoforă. Un compus tipic
carbonilic suferă tranziţii de tip n→п* în intervalul 280 – 290 nm (є= 15). De asemenea, compuşii
carbonilici suferă tranziţii de tip п→п* la aproximativ 188 (є= 15) nm.
Introducerea pe o structură cromoforă a unui substituent, în locul unui atom de hidrogen, va
determina schimbarea poziţiei şi intensităţii benzii de absorbţie a cromoforului respectiv. Substituenţii
care conţin grupări saturate, cu electroni neparticipanţi, care nu absorb în UV dar care, ataşate unui
cromofor, pot produce deplasarea maximului de absorbţie spre lungimi de undă mai mici sau mai mari se
numesc auxocromi. Exemple tipice includ grupările metil, hidroxi, alcoxi, halogeni şi grupări amino.

Alţi substituenţi pot avea asupra absorbţiei una din următoarele patru tipuri de efecte:
1. Deplasare batocromă (sau deplasare spre roşu) este deplasarea maximului de absorbţie spre
lungimi de undă mai mari (energii de excitaţie mai mici).
2. Deplasare hipsocromă (spre albastru) este deplasarea maximului de absorbţie spre lungimi de
undă mai mici (energii de excitaţie mai mari).
3. Efect hipsocrom, reprezintă descreşterea intensităţii absorbţiei, adică diminuarea culorii.
4. Efect hipercrom, reprezintă creşterea intensităţii absorbţiei, adică intensificarea culorii.

6
 Figura 6. Tipuri de efecte în UV
Compuşii cu conjugare extinsă au valori ale λmax la lungimi de undă mai mari decât compuşii mai
puţin conjugaţi. Compuşii aromatici, precum benzonitrilul sau toluenul, absorb în regiunea UV datorită
structurilor lor conjugate.
Aparatura
Ca şi spectrometrele IR, cele mai multe spectrometer UV-VIZ sunt aparate automate cu dublu
fascicul: un fascicul trece prin cuva cu probă, iar celălalt prin cuva de referinţă.
Pentru scanarea întregii benzi UV-VIS sunt necesare două surse:
• Lampă cu Deuteriu – acoperă domeniul UV – 200-330
• Lampă cu Tungsten – acoperă domeniul VIZ 330-700
Radiaţia luminoasă provenită de la sursă este trecută printr-un monocromator. Monocromatorul (prisma)
permite obţinerea de radiaţii monocromatice cu lungimea de undă monoton variabilă. Radiaţia provenită
de la monocromator este apoi divizată în două fascicule de intensitate egală, ce vor trece prin cuva cu
probă şi cuva de referinţă ce conţine solventul pur. După trecerea prin cuve, radiaţiile ajung la receptor
care măsoară raportul dintre intensitatea radiaţiei de referinţă (I0) şi intensitatea radiaţiei transmise (I).
Detectorul măsoară diferenţa dintre lumina transmisă prin probă (I) comparativ cu lumina incidentă (I0):
I0/I. La majoritatea aparatelor semnalul provenit de la detector este convertit automat şi înregistrat.

Reprezentare spectru
Spectrofotometrele UV-VIZ prezintă, în principiu, modul de variaţie a absorbanţei A funcţie de
lungimea de undă λ.
Ordonata spectrelor electronice poate să redea una din mărimile:
T%= transmisia, unde T%= (I/I0)100

7
 A%= absorbţia, unde A%= (I0-I/I0)100
E%= extincţia, unde E%= lgI0/I
ε= absorbtivitatea molară, unde ε= E/lc
Spectrele UV constau în picuri foarte largi deoarece tranziţiile electronice responsabile pentru
absorbţia UV sunt determinate de o serie de stări vibraţionale şi rotaţionale.

Figura 7. Reprezentare spectru UV-VIS

Spectrele UV redau, în principiu, modul de variaţie a absorbanţei funcţie de lungimea de undă λ

(200-360 nm) (figura 8).

Figura 8.

Pe axa X a spectrului este redată lungimea de undă cu valori cuprinse între 200-350 nm pentru
UV şi 200-700 pentru determinări UV-VIS. Spectrele sunt redate rareori în forma brută, maximele
picurilor sunt pur şi simplu redate ca o listă numerică de valori “lambda max” sau λmax.
Pe axa y este redată absorbanţa, A. Din punct de vedere spectrofotometric, absorbanţa este inversul
transmitanţei:

8
 A = log10 (I0/I)

Din punct de vedere experimental, trebuie considerate trei aspecte:

1. Cu cât grosimea stratului soluţiei, l este mai mare, cu atât va fi absorbită mai multă lumină UV –
efect liniar
2. Cu cât concentraţia, c a probei este mai mare, cu atât va fi absorbită mai multă lumină UV–efect
liniar
3. Anumite tranziţii electronice sunt mai eficiente la absorbţia anumitor fotoni decât al altora –
absorptivitate molară, ε.
Efectele sunt reunite sub forma legii Beer-Lambert:
A=εcl
unde:
A= absorbanţa (densitate optică)
I0= intensitatea luminii incidente
I= intensitatea luminii transmise
c= concentraţia soluţiei (moli/l)
l= grosimea stratului soluţiei (cm)
ε= absorbtivitatea molară (coeficient molar de extincţie)
Pentru majoritatea spectrofotometrelor UV, l rămâne constantă (celulele standard au o grosime de are
typically 1 cm in path length). Concentraţia variază în funcţie de tipul de absorţie– de obicei diluată –
0.001 M. Absorptivităţile molare variază în funcţie de ordinul de magnitudine:
• valorile între 104-106 104-106 sunt denumite absorbţii cu intensitate crescută
• Valorile între 103-104 sunt denumite absorbţii cu nintensitate joasă
• Valorile între 0 to 103 sunt absorbţiile tranziţiilor interzise

Pregătire probe
Deşi, în principiu, se pot înregistra spectre UV ale substanţelor solide, prin reflectarea luminii pe
suprafaţa solidului (spectroscopie de reflexie), de obicei spectrele se înregistrează în soluţie. În pregătirea
probelor pentru spectroscopia în UV-VIZ trebuie luaţi în considerare trei factori esenţiali:
-tipul cuvelor
-concentraţia soluţiilor
-solvenţii utilizaţi
Cuvele pot fi din plastic, sticlă or cuarţ. În timp ce cuarţul este transparent pe întreg intervalul de
lungimi de undă utilizat, sticla obişnuită şi plasticul sunt „opace” pentru radiaţiile cu lungimi de undă mai
mici de 350 nm. Ele pot fi folosite numai pentru domeniul vizibil al spectrului.

9
 Deoarece cuvele din cuarţ sunt mai fragile şi mult mai scumpe decât cele din sticlă sau plastic,
trebuie manipulate cu multă atenţie. Cuvele din plastic pot fi utilizate numai pentru solvenţii care nu le
dizolvă sau opacizează (de obicei numai pentru apă sau alcool).
Cuvele standard sunt paralelipipedice cu latura bazei de 1 cm şi înălţimea de 3 cm. Feţele prin
care trece fascicolul luminos sunt şlefuite. Celelalte două feţe sunt neşlefuite, în scopul facilitării
poziţionării cuvelor. La manipularea cuvelor trebuie evitată atingerea suprafeţelor şlefuite. De obicei,
cuvele sunt achiziţionate în perechi pentru a putea fi asigurată o identitate perfectă în ceea ce priveşte
tipul de material, mărimea, etc.
Concentraţiile soluţiilor pot fi estimate făcând apel la legea Lambert-Beer. Ţinând cont că l= 1
cm rezultă că A= εc. Deoarece, de obicei, A=2 pentru majoritatea spectroforometrelor UV-VIZ, este
necesară alegerea concentraţiei de lucru astfel încât maximele de absorbţie să rămână în scala aparatului.
Concentraţia probei depinde de valorile ε. Acestea pot varia în limite destul de largi (~100 şi 10000). În
aceste condiţii valorile necesare ale concentraţiei variază între 10-2 şi 10-4 M. În condiţiile în care ordinul
de mărime al valorilor ε nu poate fi estimat, este preferabilă înregistrarea spectrului la diverse
concentraţii. Metoda prezintă avantaje evidente în cazul în care substanţa conţine cromofori ai căror
coeficient molar de extincţie diferă foarte mult.
Solvenţii utilizaţi trebuie să fie transparenţi în domeniul investigat; lungimea de undă la care un
solvent nu mai este transparent se numeşte “cutoff”. Deoarece spectrele se obţin până la 200 nm, solvenţii
uzuali nu trebuie să prezinte sisteme conjugate π sau carbonili. Solvenţii cei mai utilizaţi pentru domeniul
UV sunt compuşi ce conţin legături σ (alcooli, hidrocarburi saturate). Solvenţi uzuali şi lungimi de undă
(cutoffs):
Solvent λ, nm
acetonitril 190
chloroform 240
ciclohexan 195
1,4-dioxan 215
etanol 95% 205
n-hexan 201
metanol 205
izooctan 195
apă 190

Solvenţii utilizaţi trebuie să fie de puritate avansată (solvenţi spectrali). Regiunea UV este foarte
sensibil şi prezenţa unor impurităţi cu valori ε mari poate afecta semnificativ spectrul.

10
 Solventul afectează, de asemenea, lungimea de undă la care apar maximele de absorbţie. Acest
aspect este determinat de faptul că multe tranziţii electronice conduc la apariţia unor stări excitate care
sunt mai polare decât starea fundamentală. În aceste condiţii solvenţii polari stabilizează starea excitată
într-o măsură mai mare decât solvenţii nepolari. În consecinţă, diferenţele de energie dintre starea
fundamentală şi cea excitată vor fi mai mici la utilizarea solvenţilor polari decât la utilizarea celor
nepolari. Deplasarea maximelor de absorbţie la lungimi de undă mai mari, la trecerea de la un solvent
nepolar la un solvent polar poate avea valori de aproximativ 20 nm.

Bibliografie
1. D. Scutaru, Metode spectrale de analiză
2. D.L.Pavia, G.M.Lampman, şi G.S.Kriz, Introduction to Spectroscopy, 3rd ed., Harcourt, 2001.
3. A. M. Schoffstall, B. A. Gaddis, M. L. Druelinger, Microscale and Miniscale Organic Chemistry
Laboratory Experiments, 2nd ed., McGrawHill, 2004

11