Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în

România
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din

Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru statul român
Epidemia de tifos
a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, exantematic din 1914-1922
perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul în România
geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-
1919. Epidemia s-a prelungit în anul 1919 în teritoriul
anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale, precum
și ceva mai puțin în Bucovina, continuând până în anul
1920 în Basarabia. Evenimentele au fost parte a unui val
epidemic, la baza căruia au stat de condițiile determinate
de Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus. Acest
val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura
Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în
1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3
milioane de morți.

În lipsa unor surse cu înregistrări clare, care să dea o

statistică precisă, estimările privind victimele epidemiei Un bolnav de tifos exantematic.
din Regatul României variază de la 150.000-200.000 de Participanți • Dr. Ioan Cantacuzino: însărcinat
oameni dintr-un total de 600.000-800.000 de îmbolnăviri, cu acțiunea de combatere a
la 300.000 de decese, sau, cum se exprima Constantin bolilor contagioase și conducător
al Directoratului Sănătății Publice
Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Alături de • Generalul Dr. Nicolae Vicol:
aceștia se numără victimele din Basarabia (unde epidemia însărcinat cu direcțiunea sericiilor
a evoluat în perioada 1918-1920) și mai puțin, din sanitare basarabene
Bucovina (1919) și Transilvania (1919), în ultimele două Locație Regatul României
provincii situația epidemiologică fiind net superioară. Data Interval de evoluție în România:
Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de 1916-1920
onoare în perioada de evoluție principală a epidemiei, se Rezultat 300.000 de morți
numără aproape aproape 350 de medici (aproximativ o Modifică text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title
cincime din corpul medical) și 1.000 de sanitari români, =Epidemia_de_tifos_exantematic_din_1914-1922_%
C3%AEn_Rom%C3%A2nia&action=edit&section=0)
precum și mai mulți medici străini, dintre care majoritatea
 
au consituit-o cei francezi, alături de un număr și mai
mare de infirmiere ale Misiuneii Militare Franceze. Scriind aceste
Transmisă de păduchele de corp, afecțiunea avea un caracter de
boală endemică în spațiul geografic al Regatului României,
“ rânduri îmi dau însa
seama că nu pot
evoca de ajuns
”
acestui fond asociindu-i-se o slabă aplicare a legilor și starea noastră de
regulamentelor sanitare și o slabă pregătire a Serviciului Sanitar al spirit din acele luni.
Armatei. Acestora li s-au asociat în perioada premergătoare intrării Povestirea
în război lipsa de interes a guvernanților pentru propunerile de retrospectivă a
ameliorare a situației, iar în timpul campaniei militare, atât lipsa faptelor nu redă
spiritului privativ din partea Înaltului Comandament, cât și erorile zbuciumul sufletelor
acestuia în ce privește organizarea în mod defectuos a recruților noastre, sentimentele
contingentelor evacuate din Muntenia și Oltenia, precum și a de care eram
concentrărilor prealabile restructurării armatei de la începutul stăpâniți in lupta cu
anului 1917. moartea care ne
pândea de
Primele cazuri au fost semnalate la începutul campaniei din 1916, pretutindeni. Nu te
hrana proastă, lipsa îmbrăcăminții,
frigul și aglomerația din timpul puteai întâlni cu un
retragerii trupelor române în Moldova fiind factori direct om fără să-ți
povestească vreun
determinanți ai declanșării epidemiei. Circumstanțele demografice,
episod al epidemiei,
biologice și cele generale igienico-sanitare din Moldova anului nu puteai merge intr'o
1917 au condus la progresia afecțiunii, astfel că faza acută, de casă fără sa afli de
maximă virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917, cu îmbolnavirea sau de
afectarea predilectă a trupelor și populației din spatele frontului. moartea vreunui
După apogeul morbidității și mortalității din martie 1917, acestea cunoscut, nu puteai
au scăzut la sfârșitul lunii mai 1917 mai mult decât semnificativ, să ieși pe stradă fără
ca urmare a măsurilor de profilaxie rațională antiepidemică să întâlnești un
aplicate în mod energic la nivelul întregului teritoriu neocupat de convoi funebru.
trupele Puterilor Centrale. Ulterior, epidemia a intrat într-o fază de Războiul părea uitat,
stare fluctuantă, recrudescențe ușoare ale tifosului înregistrându-se epidemia era totul.
la sfârșitul anului 1917 și în iarna anului 1918. La începutul anului Iarna suspendase
1919, se mai înregistrau în mod izolat unele focare epidemice în ostilitățile, dar tifosul
Moldova Occidentală. exantematic ne
asvârlise într'o noua
În ce privește teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale, luptă mai nimicitoare
efectul măsurilor sanitare limitate numai la trupele germane de decât cea dintâi și
totuși moralul nostru
ocupație a făcut ca, epidemia să bântuie în restul populației
al tuturor era
băștinașe. Violența epidemiei s-a atenuat de abia în vara și toamna
surprinzător, țineam
anului 1918, în Muntenia tifosul continuând însă să facă ravagii
piept adversității cu o
chiar și la începutul anului 1919. În Basarabia cea mai afectată neașteptată tărie
zonă s-a aflat în sud, urmată de extremitatea nordică. Aici, situația
sufletească.[1]
existentă în anul 1918 a dat un impuls semnificativ flagelului,
condițiile dificile reprezentate de către comunicațiile defectuoase, — Fragment din cartea lui I. Ghe. Duca
Amintiri Politice, Volumul II Războiul
lipsa de personal și atitudinea refractară a populațieie făcând ca
tifosul să persiste în zonele rurale ale Basarabiei și în 1920. În ce privește Bucovina, proximitatatea față de
Galiția, Pocuția și Basarabia a făcut ca valul epidemic să fie evident (dar la cote reduse) în primul semestru
al anului 1919, deja în al treilea trimestru constatându-se ameliorarea situației. În Transilvania, s-au
înregistrat doar cazuri sporadice în 1919.

În ce privește acțiunile de profilaxie și combatere a tifosului exantematic s-a detașat figura doctorului Ioan
Cantacuzino, care se remarcase anterior în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic în combaterea
holerei, iar patronajul moral și personal al acestor acțiuni a revenit Reginei Maria. Alături de măsuri
generale de profilaxie a bolilor infecto-contagioase au fost luate măsuri specifice, centrate pe particularitățile
de evoluție epidemiologică ale tifosului. Un rol semnificativ a revenit atât reorganizării serviciilor sanitare
cât și reorganizării cantonamentelor militare, precum și punerii pe același plan cu armata a populației civile
în ce privește măsurile de combatere, creării unor centre de izolare distribuite în teritoriu după un plan de
optimizare și creării unor stațiii intermediare de carantină la mică distanță în spatele frontului. Dificultățile
specifice asociate particularităților teritoriale din Basarabia și fricțiunilor dintre populația locală și noile
autorități românești au fost surmontate doar parțial, prin crearea unui Serviciu Sanitar Militar provincial,
condus de către Nicolae Vicol. Nu s-a remarcat însă o eficiență deosebită a acțiunii la nivelul interfluviului
pruto-nistrean, ceea ce a determinat un control tardiv al epidemiilor. în această regiune istorică.
În ceea ce privește modalitatea de gestiune de către statul român a lagăreleor de prizonieri și de internați de
război, în lagărul de prizonieri din armatele Puterilor Centrale de la Șipote, tifosul exantematic a contribuit
alături de proasta gestiune la o tragedie, numărul de decese din respectivul lagăr fiind foarte mare în prima
parte a anului 1917. De asemenea, dintre etnicii bulgari dobrogeni trimiși în Moldova mulți au murit aici,
atât datorită epidemiilor, cât și ca efect al condițiilor precare din timpul războiului.

Există un portofoliu de lucrări memorialistice, literare și științifice care au tratat poblematica derulării
epidemiei de tifos pe teritoriul României, în timpul Marelui Război, fiind de asemenea edificate și
monumente care comemorează acest flagel.

Pe parcursul războiului, pe teritoriul României au evoluat și alte boli cu potențial epidemic simultan sau
succesiv. Dintre acestea s-a detașat febra recurentă, care s-a caracterizat printr-o mortalitate necunoscută
până la acel moment.

Cuprins
Contextul
Elemente de epidemiologie
Particularitățile Frontului de Est
Situația din Regatul României
Evoluția epidemiei
Evoluția în teritoriul neocupat de Puterile Centrale
Debutul
Progresia
Stabilizarea incidenței și platoul de prevalență
Declinul
Faza de stare fluctuantă
Evoluția în teritoriul ocupat de Puterile Centrale
Situația în Basarabia
Bucovina
Transilvania
Epilogul interbelic
Controversa postbelică referitoare la factorii organizatorici favorizanți
Evoluția concomitentă a morbidității prin alte boli infecto-contagioase
Prevenirea unei epidemii naționale de holeră
Epidemia de febră recurentă
Gripa
Evoluția altor boli infecto-contagioase
Măsurile de contracarare
Măsurile generale de profilaxie a bolilor infecto-contagioase
Măsurile antiepidemice specifice
Moldova Vechiului Regat
Concepția măsurilor
Măsurile adoptate
Basarabia
Bucovina
 Transilvania
Efectele
Efectele directe
Efectele asupra armatei
Lagărele de prizonieri și de internați de război
Perspectiva memorialisticii și a literaturii de război
In memoriam
Referințe
Bibliografie
Legături externe
Vezi și

Contextul

Elemente de epidemiologie

Transmis de păduchele de corp[2] (ectoparazit specific oamenilor, care

suge sânge și care trăiește și se înmulțește în îmbrăcăminte),[3] tifosul
exantematic (al cărui agent este Rickettsia prowazekii) are ca principal
rezervor în focarele de infecție, omul. Există însă și rezervoare
zoonotice, atât sălbatice cât și domestice. Pentru apariția unui focar de
tifos sunt necesarea două condiții, anume atât apariția unui focar de
păduchi, cât și a unui caz de tifos la care bacteria este prezentă în
sângele circulant. În timp de război când stresul, lipsa de igienă Model pedagogic al păduchelui de
precum și schimbarea hainelor în lunile de iarnă sunt frecvente, cele corp, din timpul Primului Război
două condiții adesea se combină.[2] Mondial (National Museum of
Health and Medicine, Silver
Există o distribuție sezonieră a cazurilor în regiunile endemo- Spring (Maryland).
epidemice, cu creșterea numărului de cazuri în sezonul rece, cu un
maxim la sfârșitul iernii și începutul primăverii.[4] Excepția este
reprezentată de distribuția recăderilor, care este etalată și relativ uniformă în toate lunile anului.[5]

Receptivitatea la tifos este generală, dar în regiunile endemice unele persoane prezintă o rezistență la
îmbolnăvire dată de o infecție anterioară ușoară sau inaparentă, din copilărie. Copii și femeile până în 40-45
de ani fac forme mai ușoare, în timp ce adulții peste 40 de ani fac forme mai severe.[6] Mortalitatea este
variabilă pentru cazurile netratate, de la 0,7 la 60% depinzând de vârsta pacientului, fatalitatea cazulurilor
fiind mai mică de 5% sub vârsta de 13 ani. Există cazuri la care după vindecarea bolii infecția poate persista
în sânge toată viața, ceea ce poate determina în condiții stresante recăderi[3] (Boala Brill-Zinsser),[7]
indivizii respectivi devenind astfel sursă pentru răspândirea bolii, dacă se contaminează cu păduchi.[3]

Boală imprevizibilă, tifosul epidemic poate să reapară brusc atunci când este perturbată organizarea socială.
Războaiele asigură condiții optime pentru ca păduchii să se poată înmulți, astel încât bolile care li se
asociază, precum tifosul exantematic, febra de tranșee și febra recurentă pot genera dezastre. Acestea pot fi
evitate în timpul catastrofelor umanitare printr-o combinație de măsuri care să realizeze controlul
păduchilor: curățarea hainelor, folosirea insecticidelor și – disponibilă în zilele noastre, administrarea orală
de Ivermectină.[8] Insecticidele însă nu rezolvă problema privind combaterea infecțiilor transmise prin
păduchi (deoarece păduchii dezvoltă rezistență la insecticide), fără măsuri de educație sanitară, de igienă
colectivă și de igienă personală.[9]

Particularitățile Frontului de Est

Tifosul epidemic

“ a însoțit
întotdeauna
dezastrele care
În anul 1914 pe Frontul de Est,
distrugerea orașelor sârbe s-a
însoțit de distrugerea infrastructurii
care au lovit existente, care asociată cu lipsa
umanitatea. profesioniștilor din domeniul
Foamea, frigul și medical, mobilizați în armată, a
condus rapid la deteriorarea rapidă

”
războaiele sunt Soldați sârbi morți de tifos pe
cei mai buni a sănătății populației. Malnutriția, insula Vido, în timpul retragerii
aliați ai săi.[10] supraaglomerarea și lipsa de igienă armatei sârbe prin Albania
— Rezak Drali, Philippe Brouqui &
asociate au deschis calea liberă
Didier Raoult, 2014 tifosului, care a apărut în luna
noiembrie 1914 printre refugiați și prizonieri de război, după care s-a
[8]
răspândit rapid printre trupe. În februarie și martie 1915, epidemia a atins cea mai rapidă evoluție
înregistrată vreodată pe plan mondial și în perioada de vârf din aprilie 1915, mortalitatea a atins 60-70%,[11]
situația dramatică având un impact inclusiv asupra deciziei militare de a continua ofensiva în Serbia, a
Puterilor Centrale. Într-un an boala a ucis 150.000 de oameni, dintre care 50.000 erau prizonieri de război
în Serbia[8] (o altă estimare furnizând cifra de 30.000 de morți, din cei 60.000 de prizonieri austro-
ungari).[11] În numărul victimelor s-a inclus și o treime din corpul medical sârb.[8]

   Vezi și articolele Vido și Plava Grobnica.

Rapid, tifosul s-a propagat de-a lungul întregului Front Estic.[11]

Bus-lès-Artois 15 aprilie 1918:
soldați sortând rufăria de corp,
care urmează să fie dezinfectată
cu ajutorul fierbătoarelor mobile.
Alăturat faptului că tifosul era în Rusia latent cu mult înainte de
începutul Marelui Război,[8] printre soldații ruși și români, precum și
printre adversarii lor de pe Frontul de Est, respectiva afecțiune a
devenit o problemă comună.[12] Deși boala și-a făcut simțită prezența
inclusiv în cadrul forțele militare estice ale Puterilor Centrale, aceasta a
fost împiedicată să atingă proporții epidemice în armatele austro-
ungară și germană, de măsurile energice de despăduchere a trupelor.
De asemenea, cu toate că a pătruns în lagărele de prizonieri și
închisorile din Europa Centrală, răspândirea ei în populația civilă a fost
împiedicată.[11]

Situația existentă a diferit de cea de pe Frontul de Vest, unde deși

infestarea cu păduchi era endemică, nu au existat focare de tifos, în absența bacteriemiei tifice. Acolo însă a
bântuit febra de tranșee, al cărui agent este Bartonella quintana, transmis tot de păduche.[8] Singurul motiv
rezonabil pentru care tifosul a lipsit în vest este acela că, armatele combatante au avut organizații sanitare pe
deplin conștiente de pericol. Acestea au pus în funcțiune mecanisme eficace atât de alertă pentru cazurile
suspecte, cât și de despăduchere extensivă, cu precădere și cu deosebită atenție gestionate, în privința
trupelor care se transferau de pe Frontul de Est pe Frontul de Vest.[11]

Îm est epidemia s-a dezvoltat insidios în trupele ruse începând de la sfâșitul anului 1914, părând a fi ținută
sub control la nivelul civililor de măsurile adoptate de medicii zemstvelor, de Crucea Roșie și de serviciile
de sănătate publică urbană (fără ca însă omonimele lor militare sau guvernamentale să se remarce prin
eficiență). Soldații, refugiații și prizonierii de război au portat însă infecția cu tifos
în interior până în vestul Siberiei, mai ales după înfrângerile din Polonia de la
sfârșitul anului 1915. Până la începutul anului 1918, cu excepția unei mici
epidemii în vestul Kazahstanului în 1915, cazurile au rămas scăzute în rândul
civililor.[12] Situația cea mai gravă a apărut însă pe teritoriul Rusiei, devastat de
foamete și război, în timpul iernii 1917-1918, când a apărut cel mai mare focar de
tifos din istoria modernă. Epidemia a debutat în marile orașe[8] și provinciile
centrale și s-a răspândit până în ținuturile de dincolo de Urali, în Siberia și Asia
Centrală până la finalul anului 1919 și a cuprins întreaga țară, în 1920. O scurtă
acalmie a urmat în cea mai mare parte a anului 1921, pe măsură ce Războiul Civil
s-a încheiat. Foametea a fost un nou catalizator pentru epidemie, care a revenit în
Ucraina și în provinciile de lângă Volga, în 1922.[12] Estimările cele mai fidele Litografie color din
sunt variabile și avansează cifre de la 25 la 30 de milioane de cazuri în spațiul 1921 a Armatei Roșii,
care avertizează
geografic al fostului Imperiu Rus,[13] din care aproximativ 2,5[8] până la 3
asupra pericolului
milioane au fost fatale.[14] reprezentat de
păduchi.
Tifosul a însoțit de asemenea retragerea armatei poloneze din Ucraina, în
1920.[15]

De asemenea, în perioada 1919 și 1923, febra recurentă al cărei vector este tot păduchele, produsă de
Borrelia recurrentis, a dus la alte cinci milioane de decese în Europa și Rusia,[8] iar o pandemie de gripă
care a debutat în ianuarie 1918, a secerat viața a aproximativ 50.000.000 de oameni[16] (existând și opinia
că, cifra ar putea să se afle în intervalul 50-100.000.000 de victime).[17]

   Vezi și articolul:  Gripa spaniolă.

Situația din Regatul României

România sfârșitului de secol XIX - început de secol XX era caracterizată de o stratificare și o polarizare
socială sensibile. Aceasta caracteriza cu precădere mediul rural, unde se afla 85  % din populația
Regatului.[18] Inclusiv în mediul muncitoresc urban însă, condițiile de muncă și de trai erau dificile. Acestui
context i se adăugau un nivel ridicat al analfabetismului (în procent de 78,90 % în anul 1899) și un profil
demografic apropiat de cel al statelor subdezvoltate. Nivelul necorespunzător al condițiilor de locuire, al
hranei și al alimentației (uniformă și săracă) – proprii contextului social existent, favoriza epidemiile și în
general, creșterea morbidității.[19]

Bântuită de boli infecto-contagioase precum tifosul exantematic, holera, dizenteria,

malaria și difteria, precum și de boli cu substrat medico-social precum pelagra,
tuberculoza și alcoolismul, deși la începutul secolului XX România dispunea de legi și
regulamente sanitare aflate în pas cu restul țărilor din Europa, acestea nu erau aplicate
corespunzător, de autoritățile care ar fi trebuit să ia măsurile potrivite cu scopul
ameliorării situației sanitare.[20]
Deoarece în perioada de pace scursă de la participarea la Războiul de Independență,
pregătirea armatei și a serviciilor conexe acestei: intendență, subzistență și serviciul
sanitar nu a reprezentat o prioritate pentru conducerea țării, în cel de-Al Doilea Război
Balcanic Serviciul Sanitar al Armatei s-a aflat într-o situație deplorabilă, evidențiată de cei
peste 1.000 de de soldați pierduți din cauza epidemiei de holeră. Situația care a dus la
aceste pierderi, în pofida faptului că nu au existat confruntări militare, s-a menținut și trei
ani mai târziu, la intrarea României în Primul Război Mondial.[21]
 În lupta dusă astfel încât epidemia să poată fi oprită mai înainte ca trupele române să
revină în Regat, s-a remarcat figura profesorului Ioan Cantacuzino, care a contribuit
decisiv la campania de vaccinare antiholerică.[22]

   Vezi și articolul:  Participarea României la cel de-Al Doilea Război Balcanic.

Cartograme de distibuţie a cazurilor de tifos în Regatul României, în intevalul 1906-1915

1906 1911 1915

Tifosul avea un caracter de boală endemică în spațiul geografic al Regatului României.[23] Astfel,
referindu-ne chiar și numai la perioada jumătății anterioare de secol care a precedat Primul Război Mondial,
în București au fost semnalate cazuri de tifos înainte de Războiul de Independență mai ales în penitenciare,
unde reprezenta principala boală. În timpul războiului, în timp ce în timpul asediului Vidinului a izbucnit o
epidemie de tifos, în România principalii portanți ai afecțiunii au fost refugiații bulgari și prizonierii
turci.[24] În anii următori mortalitatea prin tifos a regesat la minim, fiind nulă sau aproape nulă,[25] cazuri
continuând să apară printre cei care trăiau în mizerie sau munceau în condiții insalubre (vagabonzi, țiganii
salahori, servitori din Oltenia aflați în serviciul precupeților, vizitii angajați de serviciului municipal al
curățirii străzilor). Dacă însă în 1906 tifosul a fost evidențiat numai în București și împrejurimi[26]
(semnalându-se un mic focar epidemic în rândul comunității de țigani de la marginea orașului),[27] în 1911 a
apărut în patru județe, din care trei din Muntenia și unul din sudul Moldovei.[26] În 1915 deja în patru
județe din Moldova au fost semnalate cazuri, precum și în patru județe din Oltenia și unul din Muntenia,
alături de cele două județe din Cadrilater (dintre care cel mai afectat a fost Caliacra).[27] De asemenea, pe
fondul imaginii deplorabile a județelor sud-dobrogene din punct de vedre sanitar, în 1916 tifosul
exantematic era prezent într-o serie de focare din județele nou alipite din Cadrilater, la Balcic și în alte 20 de
sate din zonă, cu populație majoritar turcă.[28] Sursă de boală au fost și refugiați din Serbia sau Bulgaria,
precum și prizonieri de război sârbi, repatriați din Austro-Ungaria.[29]

Un aspect particular a fost reprezentat în cei doi ani premergători intrării în război de către împingerea pe
plan secundar a chestiunilor economice, de înzestrare, de instruire a trupelor și de pregătire psihologică și
practică a populației, de organizare a sistemelor logistice și de întărire a sistemului sanitar, precum și de
organizare a unor rezerve. Chestiunile și subiectele politice (negocierile și discuțiile cu puterile aflate în
conflict, precum și activitățile de mobilizare a opiniei publice) au fost în prim plan și cei mai capabili
miniștri au fot numiți să conducă ministerele cu rol mai degrabă politic. Ministerele care au gestionat
activitatea curentă (Interne, Instrucțiune Publică, Război) și activitatea economică au fost conduse de
personalități de rangul doi. A lipsit de asemenea un guvern de uniune națională, iar corupția (evidențiată
mai ales pe plan local și regional), a deturnat în beneficiul scopurilor individuale fonduri, resurse și mai ales
inițiative.[30]

   Vezi și articolul:  România în anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial.

Evoluția epidemiei
 Dr. Ioan Cantacuzino în 1920, despre Epidemia de tifos exantematic din Regatul României
Înainte de războiul din 1916, tifosul exantematic era aproape necunoscut în România; din când în când, la intervale
rare, au fost semnalate mici focare izolate, mai ales printre țiganii din marginea Bucureștiului; dar aceste cazuri au
rămas excepționale și atunci când a izbucnit războiul, medicii români nu cunoșteau boala, doar câțiva dintre ei au
avut ocazia să o cunoască. Cât despre febra recurentă, ea nu a existat în România înainte de 1915; nici un caz nu
a fost constat până la acel moment; ca urmare a campaniei în 1913 din Bulgaria, unde această boala este
endemică, ea și-a făcut apariția sub forme de cazuri izolate și destul de rare. Chiar la începutul campaniei din 1916,
un mic focar de tifos exantematic (5 cazuri în aceeași familie) a fost descoperit într-un sat din Dobrogea. El a fost
repede stins (izolarea bolnavilor, despăduchere tuturor locuitorilor satului). Boala a fost foarte probabil importată de
trupele rusești care operau în această regiune, poate și de spioni bulgari care cutreierau țara. Nu au fost semnalate
alte cazuri până în momentul când retragerea românească a început să se transforme în dezastru; epuizată de
marșuri și lupte, insuficient îmbrăcată, abia hrănită, parțial dispersată, armata română s-a retras, pe un frig
năprasnic, în Moldova; învălmășeală în satele Moldovei a devenit în curând într-atât de mare, ca urmare a afluxului
trupelor extenuate și a exodului populației civile care fugea de invazia germană,[31] încât tifosul exantematic și-a
găsit împlinite dintr-odată împrejurările cele mai prielnice pentru întinderea lui: în localitățile în care cantonau
regimentele, nu arareori puteai vedea 25-30 de oameni înghesuiți într-o odăiță țărănească. Promiscuitatea era
înfricoșătoare, iar putința de îngrijire a corpului era nulă. Nu erau localuri pentru a adăposti oamenii sau izola
bolnavii; lipsea lenjeria, dar și hainele de schimb pentru soldați pe care păduchii nu au întârziat să mișune; caii
mureau cu miile de foame și de istovire sau erau reduși la năluci ambulante; aprovizionarea cu alimente și furaje
era aproape imposibilă în această țară, odinioară atât de bogată, dar pe care trupele rusești o epuizaseră de
mijloace de existență; populația civilă de la sate era privată de asistență medicală, aproape toți medicii erau
mobilizați; aceasta era situația când epidemia izbucnise.[32]

Diviziile mai sănătoase au fost lăsate pe front pentru a ține piept inamicului, a cărui înaintare a
fost în cele din urmă oprită; aici condițiile de igienă au fost mai bune, învălmășeală mai mică,
alimentația mai substanțială, iar epidemia de tifos se propaga mediocru; cele mai încercate
divizii retrase de pe front pentru a se reconstitui, fiind cazate în condiții detestabile, au fost
unitățile printre care boala a evoluat și s-a extins rapid. Cine ar putea uita tabloul pe care îl
prezentau gara Iașilor și mahalalele lui, în februarie 1917 ? Soldați risipiți și rămași în urmă,
refugiați de tot felul, năpădeau de pretutindeni, pe jos sau pe calea ferată și albiți de păduchi,
ei împrăștiau în calea lor boala, unii dintre ei cădeau morți în drum, alții în clipa sosirii lor; zilnic
pe peroanele gărilor, pe drumurile spre oraș, la ușile spitalelor ticsite de bolnavi stăteau
mormane de cadavre îngrămădite cu sutele, unele peste altele; medici și infirmierii cădeau
atinși de molimă peste tot; nu mai erau nici scânduri pentru sicrie, iar căruțele târâte de cai
fantomatici, purtau cadavrele trântite grămadă; imaginile clasice ale ciumei din Atena se
impuneau irezistibil în memoria noastră.[32]

Epidemia a debutat în mod insidios în decembrie 1916; ea era puțin cunoscută la început de
către medici, așa cum se întâmpla aproape întotdeauna în astfel de cazuri; în prima jumătate a
lunii ianuarie, se notau în registrele infirmeriilor regimentare un număr tot mai mare de
diagnostice de „gripă infecțioasă“[32] sau de „stări tifice grave“; de fapt era vorba în acel
moment de cazuri de tifos exantematic nediagnosticate. Epidemia a fost recunoscută oficial în
a doua jumătate a lunii ianuarie. În acest interval, nu au fost luate măsuri generale sau
coordonate, atât de mare era haosul; și astfel virusul a avut posibilitatea să facă numeroase
pasaje și boala s-a generalizat, de la începutul lunii februarie, cu o intensitate îngrozitoare.[33]

Din acel moment, morbiditatea și mortalitatea au fost în creștere rapidă; ambele au atins
punctul lor culminat în martie, apoi au descrescut destul de repede pentru a ajunge aproape la
zero spre sfârșitul lunii mai. În iunie, epidemia a fost practic stinsă și au fost semnalate numai
câteva cazuri izolate în iulie. Timp de șase luni, s-au semnalat, ici și colo, doar câteva cazuri
foarte rare, arătând că rezervorul virusului nu a fost încă epuizat. A existat o ușoară
recrudescență, care a dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate mică.[33]

Dar în timp ce grație unor energice măsuri de profilaxie, epidemia a fost stinsă în părțile
teritoriului care au scăpat de invazia germană, ea a continuat să bântuie cu violență în
teritoriile Valahiei ocupate de inamic. Acolo, de fapt, germanii se limitaseră numai la o strictă
supraveghere a propriilor lor trupe; iar populația românească au lăsat-o privată în totalitate de
orice asistență; astfel, toate spitalele rurale, care puteau fi utilizate pentru a izola bolnavii de la
țară, au fost demontate de ei și sistematic mutate. Chiar și în București, unde trupele de
ocupație, datorită măsurilor adoptate, au scăpat de molimă, epidemia făcea ravagii printre
populația băștinașă. Aici tifosul bântuia cu violență și s-a împuținat în vara și toamna anului
1918 și apoi pe tot parcursul anului 1919; el continua încă să facă numeroase victime în
capitală, până când, în luna noiembrie, germanii au fost izgoniți de către armata franceză de
Orient, venită de la Salonic.[33]

Acest procedeu inuman al germanilor față de populația românească comportă totuși lecții
prețioase și demonstrează cât de eficiente sunt metodele de profilaxie rațională, aplicată cu
strictețe, în plin focar epidemic; în timp ce locuitorii din București plăteau bolii un greu tribut,
trupele germane[33] despăducheate cu grijă și ținute departe de orice contact virulent au rămas
aproape neatinse de infecție.[34]

Astăzi, epidemia de tifos exantematic a fost stinsă în România; cazuri izolate și puțin grave
încă mai continuă să apară din când în când. Numai în Basarabia, unde mijloacele de acțiune
sunt mai modeste, personalul medical foarte rar și comunicațiile dificile, persistă încă mici
focare de tifos exantematic printre locuitorii de la țară.[34]

Evoluția în teritoriul neocupat de Puterile Centrale

Evoluția bolii pe teritoriul Moldovei neocupate a fost una rapidă, cu efecte dramatice.[30]

Cauzele acestei evoluții, conform istoricului Alin Ciupală au fost multiple. Celor enunțate anterior, datând
din epoca premergătoare intrării în conflict, li s-au adăugat haosul indus de numărul mare de refugiați
relocați pe teritoriul Moldovei libere (zonă geografică ce era caracterizată de către un nivel mai mare de
sărăcie și de lipsă de infrastructură), un ritm lent de organizare pe plan regional în acord cu noile realități,
deficitul de resurse alimentare, sanitare, de îmbrăcăminte, de igienă și de salubritate, precum și criza
semnificativă a spațiului localtiv, lipsa de medici și de personal medical calificat, de medicamente și
vaccinuri, de spații de carantină și de proceduri medicale profesionale. Iarna 1916-1917 a fost de asemenea
una foarte grea și nu în ultimul rând, populația nu a răspuns la apelul autorităților, iar în ce privește
remediile, s-au folosit cu precădere în mediul rural produse ale medicinei tradiționale, total ineficace în fața
respectivei boli.[30]

Debutul

Conform doctorului Ioan Cantacuzino, un prim focar de tifos cu 5 cazuri în cadrul aceleiași familii dintr-un
sat dobrogean, posibil aflat în relație cu trupele ruse din zonă sau cu afluxul de bulgari veniți pe ascuns de
peste graniță, a fost pus în evidență încă de la începutul campaniei din 1916. Conform opiniei lui
Cantacuzino[32] (contrazisă ulterior),[35] aceasta ar fi fost singurul semnalat până în momentul în care,
retragerea armatei române s-a transformat într-un dezastru.[32] Cu toate acestea însă, odată cu evacuarea
militară a capului de pod de la Silistra, au fost retrași și ostaticii bulgari și turci. Membrii populației turco-
bulgare au continuat să fie evacuați ca suspecți, din Dobrogea, printre aceștia un raport din 8/21 septembrie
1916 către Marele Cartier General din partea Comitetului Central Sanitar, menționând 5 suspecți de tifos
aflați în cazarma unui regiment de artilerie călăreață.[28] De asemena, la începutul lunii septembrie 1916 au
fost semnalate cazuri de tifos la Galați printre răniții ruși și sârbi.[35]
După ce la 19 septembrie 1916 au apărut primele cazuri ale bolii în rândurile trupelor din Galați, au aparut
cazuri și în rândurile militarilor care luptau în Dobrogea, iar după 28 septembrie și în rândul civililor.[36] În
zona Armatei de Nord, câteva cazuri au fost semnalate la Piatra Neamț.[37]

Situația s-a schimbat în timpul retragerii române în Moldova. Epuizate, prost hrănite și prost îmbrăcate,
retrăgându-se printr-un frig glacial, trupele aglomerau împreună cu refugiații de război localitățile.[31]
Condițiile de cantonament erau extem de dificile și nu permiteau îngrijirea corporeală, astfel că înghesuiala,
lipsa posibilității de a schimba hainele sau lingeria, lipsa posibilităților de aprovizionare, lipsa în cadrul
populațieie civile a medicilor (mobilizați în armată), precum și imposibilitatea izolării bolnavilor au
constituit un mediu deosebit de propice, pentru dezvoltarea păduchilor.[32] Astfel, la sfârșitul retragerii
situația sanitară a armatei era cum nu se poate mai rea.[38]

La începutul epidemiei, posiblitățile de despăduchere și de izolare a cazurilor lipseau aproape complet,

unitățile retrase în spatele frontului pentru reconstituire având soldații cazați în bordeie. Săpate în pământ cu
două intrări opuse între care se afla un culoar, pe lateralele căruia se găseau paturile, acestea adesea nu
aveau ferestre, nu erau protejate contra umidității și erau imposibil de deparazitat. Mediul lor umed și călduț
a fost ideal pentru dezvoltara păduchilor, astfel că aceste bordeie au devenit un rezervor permanent de
infecție, într-o perioadă în care debandada era accentuată de faptul că Serviciul Sanitar al Armatei nu se
putea pune de acord cu direcțiunea sanitară civilă.[39]

În luna decembrie 1916, faptul că epidemia deja debutase nu a fost observat de către corpul medical.[32]

Progresia

Evoluția defavorabilă României și forțelor sale armate, a ostilităților militare, a făcut ca

circumstanțele demografice, biologice și cele generale igienico-sanitare să se modifice
sensibil. Astfel, în Moldova pe un teritoriu care reprezenta cu ceva mai mult de un sfert din
teritoriul de atunci al statului român, se găseau la începutul anului 1917 pe lângă
populația proprie, 1,5 milioane de refugiați, militari, tineri recruți din contingentele 1917-
1920 și mai mult de 20.000 de răniți și de bolnavi. Alături de aceștia se aflau și trupele
rusești amice, cu o stare sanitară prezentând carențe semnificative.[40]

Epidemia a intrat în faza acută începând cu ianuarie 1917, după finalizarea retragerii armatei și a refugiaților
în Moldova[41] și faza de maxima virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917.[42] Astfel, în prima
jumătate a lunii ianuarie 1917, în registrele infirmeriilor regimentare au apărut din ce în ce mai des
diagnostice precum „gripă infecțioasă”[32] sau „stare tifică gravă”, în realitate cazuri patente de tifos
exantematic. De abia în a doua jumătate a lunii ianuarie, existența epidemiei a fost recunoscută oficial,[33]
mortalitatea acesteia ridicându-se în această lună la maxim 7-9  %.[43] Absența completă a unor măsuri
generale sau coordonate în acest interval a fost de o deosebită gravitate, astfel că boala s-a generalizat cu
foarte mare rapiditate în masa populației, la începutul lunii februarie. Din acest moment, morbiditatea și
mortalitatea au crescut rapid.[33]

Au existat diferențe majore între situația din zona de operații și cea din spatele frontului, odată acesta
stabilizat. Astfel diviziile cele mai valide, lăsate pe front să țină piept armatei germane, au beneficiat de o
alimentație, de o igienă și de condiții de cantonament cu mai puțină aglomerație, ceea ce a făcut ca maladia
să se propage aici cu mai mare dificultate. Spre diferență de acestea, diviziile greu încercate și retrase în
spatele frontului pentru reconstituire au fost cantonate în condiții mizerabile, ceea ce a făcut ca epidemia să
progreseze rapid, în aceste mari unități.[32] Astfel, un raport al generalului medic Nicolae Vicol a
consemnat în luna februarie 1917 la Divizia 2 Infanterie, faptul că regimentele cele mai afectate de boli
infecțioase aveau cantonamentele cele mai proaste. De asemenea, acesta a scos în evidență faptul că părțile
active ale trupei rezistaseră mai bine epidemiei. Odată acestea retrase însă de pe front, au fost reunite cu
părțile sedentare aflate în stare de mizerie fiziologică, extenuate de marșuri, prost îmbrăcate și cu mulți
bolnavi, ceea ce a determinat contaminarea trupei active în zona de reorganizare. În cantonamente soldații
au suferit de foame,[44] iar construirea repetată a unor adăposturi în plin ger de ianuarie, care după aceea
erau abandonate, a epuizat trupa și mai mult. Alături de acestea lipsa echipamentului, frigul excesiv, lipsa de
comunicații, corvezile mari, imposibilitatea menținerii curățenieie personale și lipsa resurselor pentru
deparazitare au contribuit din plin la degradarea stării sanitare.[45]

Aglomerarea populației civile în Moldova și-a adus și e contribuția la propagarea epidemiei. Derivând din
acest context, una dintre cauze a fost astfel, conform lui Constantin Argetoianu, ocuparea precipitată de
către negustorii olteni rămași fără venituri a piețelor din Iași, care până atunci fuseseră monopolizate de
către comercianți evrei.[46]

Stabilizarea incidenței și platoul de prevalență

Apogeul morbidității și mortalității[47] (vârful epidemiei)[33]a fost atins în cursul lunii martie 1917,[47] când
mortalitata a fost peste 30 %.[43]

Declinul

La sfârșitul lunii mai 1917 morbiditatea și mortalitatea scăzuseră mai mult decât semnificativ, astfel ca
doctorul Cantacuzino să considere că în luna iunie[33] (lună în care mortalitatea cazurilor era de 10 %)[43]
epidemia fusese practic stinsă, fiind semnalate numai câteva cazuri izolate în luna iulie.[33] La aceasta, au
contribuit în mod hotărâtor măsurile de profilaxie rațională antiepidemică adoptate la nivelul întregului
teritoriu.[48] Pe de altă parte, datorită timpului frumos și ameliorării situației alimentare, numeroși
convalescenți de tifos au avut șansa de a se restabili.[49]

Faza de stare fluctuantă

Grație unor măsuri energice de profilaxie care au putut fi aplicate în părțile din teritoriul național neocupat
de armata germană,[33] în vara anului 1917 au fost consemnate doar cazuri izolate[47] Conform opiniei lui
Cantacuzino, în întreaga jumătate finală a anului 1917 au fost semnalate în Moldova doar cazuri foarte rare,
ici și colo.[33] Pe fondul mizeriei fiziologice și a venirii anotimpului rece de la sfârșitul anului 1917, tifosul
însă a reapărut.[50] A survenit de asemenea o ușoară recrudescență a epidemiei în iarna anului 1918.
Aceasta a avut o mortalitate mică și a dispărut rapid.[33]

Conform istoricului Leontin Stoica, în Moldova Occidentală se mai înregistrau în mod izolat unele focare
epidemice la începutul anului 1919.[51]

Evoluția în teritoriul ocupat de Puterile Centrale

A existat o discrepanță evidentă între evoluția epidemiei din teritoriul stăpânit de armata română și cea din
teritoriul aflat sub tutela trupele germane. Astfel, germanii s-au limitat în ce privește adoptarea unor măsuri
raționale de profilaxie, doar la propriile trupe. Aplicate cu strictețe în plin focar epidemic, acest tip de
măsuri s-au dovedit eficiente.[33] Despăducheați cu grijă și ținuți la distanță de orice contact cu potențial
virulent, soldații germani au rămas aproape neatinși de epidemie.[34]
Efectul măsurilor limitate numai la trupele germane de ocupație a făcut ca, epidemia să continue să facă
ravagii în restul populației băștinașe. Aceasta s-a întîmplat cu atât mai mult cu cât populația românească a
fost lipsită de asistență medicală, deoarece spitalele rurale care ar fi putut fi folosite la izolarea bolnavilor au
fost demontate de germani și mutate sistematic.[33] Mai mult, depozitul central de medicamente ale statului
român a fost confiscat și trimis în Germania de către Administrația Militară Germană din România. Măsura
în cauză a determinat într-o perioadă în care situația sanitară a Bucureștiului era compromisă de condiții de
trai cât se poate de mizere, pe fondul rechizițiilor și restricțiilor de tot felul, o penurie gravă.[52] Astfel, în
București violența epidemiei s-a atenuat de abia în vara și toamna anului 1918, făcând victime numeroase
până în luna noiembrie a aceluiași an, când s-a produs retragerea armatei germane.[33] Situația dificilă din
Capitală în ce privește bolile infecto-contagioase este semnificativ ilustrată de faptul că, numai la Spitalul
Colentina au existat în perioada 1917-1918, 1.000 de paturi pentru contagioși.[52] Situația bolnavilor de
boli infecțioase s-a agravt însă în restul teritoriului ocupat în vara și toamna anului 1918, pe fondul acutizării
crizei de medicamente. Acestea, din primăvara anului 1918 nu mai puteau veni pe filiera rusă, controlată
acum de bolșevici, iar specula cu medicamente s-a asociat unui tablou deosebit de sumbru privind
aprovizionarea și disponibilul de medicamente, care nu mai puteau avea ca sursă decât Bucureștiul.[53] Au
ajuns de asemenea să lipsească încă din aprilie 2018 și ingredientele de bază pentru receptură, precum
alcoolul denaturat, uleiul și zahărul.[54]

Caracterizate totuși de pragamatism și dat fiind că pe teritoriul ocupat se găseau 200.000

de soldați străini, în condițiile în care riscul epidemiilor printre aceștia era foarte ridicat,
toate cele 14 districte militare administrate de germani și austro-ungari, precum și
Komandaturile de etapă aferente (mai puțin cele din Dobrogea,[55] aflate sub autoritatea
colectivă a Puterilor Centrale și subordonate Administrației Militare de Etapă germană
regionale)[56] erau încadrate totuși la începutul anului 1918 cu 156 de medici (străini,
prizonieri de război și autohtoni), care urmau să aibă grijă de peste 71% din locuitorii
României de pe atunci.[55] Conform unui calcul estimativ avansat de către Bogdan
Teodorescu, unui astfel de medic îi reveneau 25.000 de oameni de supravegheat și tratat,
ceea ce făcea ca pentru acești profesioniști să nu poată exista decât un singur obiectiv:
acela de diagnostica și trata pe cât posibil, exclusiv principalele boli infecto-contagioase
care presupuneau riscuri mari inclusiv pentru ocupanții străini. În plus deficitară și
asimetrică era și repartiția teritorială a medicilor atât pe districte (unele dintre acestea
precum erau Parahova și Telormanul beneficind de 23 și respectiv 18 medici, în vreme ca
altele precum Muscel, Olt, Vlașca și Ilfov beneficiind primul de 4 și respectiv ultimele de
câte 3 medici), cât și în cadrul acestora, cu încadrarea mai bună cu personal sanitar a
centrelor districtuale, în timp ce doar în situații speciale Komandaturile de etapă aferente
acestora erau acoperite cu personal medical.[57] E de bănuit de asemenea că spitalele din
zona de front erau mai bine aprovizionate.[58]

Deficitul de aprovizionare cu medicamente era mare și datorită lipsei farmaciștilor, mobilizați pe front, în
plus preluarea localurilor de farmacie și a medicamentelor care aparțineau fostelor farmacii s-a făcut în
general în mod abuziv, prin confiscări sau rechiziționări. S-au înființat ulterior totuși farmacii de stat, pentru
a furniza medicamente gratuite populației sărace după rețete scrise de medicii oficiali[58] (printre cei cu
dreptul de a semna rețete erau în primul rând medicii germani),[59] cu scopul de a limita atât numărul
bolnavilor contagioși din categoriile vulnerabile, cât și de a anihila unele nemulțumiri, făcându-se concesii
în ce privește susținerea celor defavorizați.[58] Cu toate că autoritățile de ocupație au părut că au luat în
serios acest tip de farmacii, acestea nu au fost ferite de a fi transferate în alte părți, privând populația locală
de serviciile lor.[60]

Pacea de la București deși a redat în mod teoretic și la sud Până în cele din
autoritatea guvernului Marghiloman, în fapt a prelungit un urmă, „pacea de la
condominium cu administrația germană[62] (valabil inclusiv
 “ ”
pentru Basarabia, recent încorporată României),[63] care a putut București”, în loc să
astfel continua jaful economic și represiunea.[62] În plus, odată cu asigure o revenire
eliberarea personalului medical prizonier de război, care completa treptată la
normalitate, a
necesarul de cadre, riscul ca acest personal din teritoriu să se
complicat și mai mult
împuțineze în mod dramatic în plină epidemie a crescut,[64] cu situația sistemului
toate că medicii demobilizați ar fi urmat să se reîntoarcă la sanitar, aproape
posturile lor, asemene farmaciștilor (cu excepția faptului că în doborât de lipsa
localurile de farmacii respective ar fi putut exista farmacii militare asistenței medicale
germane).[60] În plus, demobilizarea trupei urma să amplifice calificate și de
riscul epidemic, în condițiile în care medicii și medicamentele inegala distribuție a
lipseau,[63] iar datorită restricțiilor impuse de autoritățiel germane, medicamentelor pe
reîntoarcerea medicilor demobilizați în teritoriul ocupat era fondul unei mari
diminuată. Astfel, nu era prevăzută bugetarea posturilor pentru penurii.[61]
spitale mobile, iar plecarea medicilor străini și reașezarea — Bogdan Teodorescu, 2018
schemelor de personal sanitar erau împiedicate de practici
birocratice și paralizau sistemul sanitar, într-o situație care ar fi cerut
solidaritate, competență și eficacitate. Ca efect, încărcarea schemelor
cu medici a fost nesatisfăcătoare în a doua jumătate a anului 1918,
fiind uneori cu mult sub cea de dinainte de război.[65] Pentru a
decongestiona centrele de triere dinspre linia de demarcație din sudul
Moldovei, cu scopul combaterii epidemiilor, au fost înființate centre
suplimentare ad-hoc la Galați și Pădureni.[66] Este de remarcat că în
vara și toamna anului 1918, deficitul de medicamente uzuale și Un salon al unui spital cu pacienți
ingrediente necesare acestora în farmacii a fost grevat de desființarea bolnavi de tifos exantematic în
depozitele regionale de medicamente, în timp ce farmaciile de stat erau București, în 1919 (bolnavii stau
desființate, pentru ca sistemul privat de farmacii să-și reintre în câte doi în pat)
drepturi.[67]

Conform istoricului Leontin Stoica, în Muntenia tifosul continua să

facă ravagii la începutul anului 1919.[51] Pe parcursul anului, au
continund să existe în București numeroase victime.[33]

Situația în Basarabia

Situația sanitară pe plan local s-a Demobilizați de război (aici în

degradat în perioada 1916-1917 după 1920)
intrarea României în război, atât
datorită tranzitului și încartiruirii
trupelor, precum și a mobilizării populației la lucrări militare,[68] cât și
datorită inflației, revoluției, valului de refugiați, sărăciei și promiscuității.[69]
S-au creat astfel condiții dintre cele mai favorabile pentru ca focarele de
tifos exantematic și de alte boli contagioase[68] se transforme în epidemii
întinse.[69]

Basarabia în 1917 În Basarabia epidemia de tifos a progresat în anul 1918 în raport cu anii
precedenți,[68] revenirea la domicilii a foștilor combatanți trecuți prin lagăre
de prizonieri dând un impuls semnificativ, flagelului. S-au adăugat la aceasta, conform opiniei medicilor
militari români, ignoranță, indolența și reaua-voință a personalului local al zemstvelor. De asemenea, celor
menționate i s-a alăturat fenomenul de masă caracterizat atât de nedeclararea integrală a numărului de
bolnavi contagioși, cât și de lipsa de disponibilitate a medicilor locali de a sprijini izolarea contagioșilor, pe
motiv că aceasta reprezintă un atentat la libertatea individuală (aflată însă în opoziție cu interesul celor din
jur de a nu fi puși în pericol).[70]

Conform istoricului Leontin Stoica, o mentalitate asemănătoare celei a medicilor

basarabeni a fost însă documentată în perioada interbelică și la nivelul populației rurale
din România Mare. Astfel, aceasta considera ca fiind o datorie morală neizolarea
bolnavilor (chiar și a celor contagioși), precum și ajutorarea lor prin toate mijloacele (fie
ele empirice, rudimentare sau chiar contraindicate).[70]

Cifrele au variat de-a lungul anului. Astfel, dacă o estimare consemnată de generalul Nicolae Vicol a
avansat la începutul lunii mai 1918 cifra de 4.000 de cazuri existente,[71] o nouă cifră de 13.000 de cazuri
în lunile februarie, martie, aprilie și mai a fost vehiculată la sfârșitul aceleiași luni într-un memoriu axat pe
problematica epidemiologică, remis Ministerului de Război de către un colectiv alcătuit din Directorul
Sănătății Publice și inspectorul sanitar general, alături de inspectorul sanitar general al regiunii
Basarabia.[72] La sfârșitul anului cu toate că boala afecta semnificativ civilii basarabeni, răspândirea sa
printre militari aflați în provincie era relativ redusă. Cea mai afectată zonă se afla în sud, urmată de
extremitatea nordică. Principalele focare ale epidemiei erau orașele Cetatea Albă (aflată pe primul loc),
Tighina și Hotin.[73] Totalul, la nivelul anului 1918, a ajuns la 24.988 de bolnavi, din care 3334 au decedat.
În anul respectiv epidemia a fost documentată în 1843 de sate, dintr-un total de 2286 câte se aflau în
Basarabia.[68]

Situația foartea alarmantă s-a menținut în anul 1919,[70] când s-au înregistrat în Basarabia 50.915 de cazuri,
cel mai afectat județ fiind Tighina și cel mai puțin afectat fiind Ismail.[68] Cu toate eforturile depuse de
personalul medical militar și în pofida unor succese parțiale, precum și a construirii a 100 de instalații de
deparazitare în zonele rurale, la mijlocul anului situația epidemiologică era puțin satisăcătoare.[74]

În zonele rurale ale Basarabiei mai persistau în 1920, conform declarației dr. Cantacuzino focare mici de
tifos, datorită atât unor mijloace de acțiune mai modeste, cât și comunicațiilor dificile, precum și lipsei
personalului medical.[34]

Bucovina

Este de remarcat că până la începutul anului 1919,[51] ambianța socială și

economică generală din Bucovina a fost neprielnică dezvoltării epidemiilor.[75]
Astfel, conform unui raport militar, în luna decembrie 1918 nu existau decât
cazuri suspecte, neconfirmate însă cu tifos exantematic.[51]

Situația în provincie nu a putut însă rămâne independentă de

contextul general, caracterizat atât de proximitatea Basarabiei, unde
epidemiile continuau să facă victime, cât și de cea a Ucrainei,
transformată în câmp de bătălie al Războiului Civil. De asemenea, în
Moldova Vechiului Regat se mai înregistrau în mod izolat unele
focare epidemice, în timp ce în Muntenia tifosul continua să facă Harta Bucovinei în
ravagii. Acesta a fost fondul pe care tifosul exantematic s-a întins în 1918.
Bucovina.[51]

Un prim focar epidemic a apărut lângă localitatea Siret. Cauzele apariției acestuia au fost puse de către
medicii militari români atât pe seama vecinătății Basarabiei (unde exista în apropiere un focar de tifos la
Hotin), cât și a tranzitării provinciei de către prizonierii de război ardeleni, care se repatriau din Rusia.[51] În
luna februarie, în cadrul militarilor Diviziei 8 Infanterie se găseau 15 cazuri de tifos, starea sanitară a
provinciei fiind considerată încă drept „destul de satisfăcătoare în ceea ce privește armata, cât și populația
civilă”.[51] Lucrurile s-au schimbat în luna aprilie, când deși numărul cazurilor de tifos din cadrul marii
unități românești a fost staționar, pe un fond general de ameliorare a stării sanitare, cea epidemiologică din
cadrul populației s-a înrăutățit.[51]

În mai, lună până în care se înregistrase un total de 327 de cazuri, din care 25 de decese, au fost consemnate
în rândurile populației civile un număr de aproape 100 de cazuri noi de tifos, localizate mai ales în
districtele Cernăuți și Siret, fără ca acestea însă să se constituie în focare veritabile. În acest context în care
rezervorul care alimenta boala a devenit populația civilă, numărul de cazuri a crescut și în rândul militarilor
Diviziei 8 Infanterie la 25.[76]

   Vezi și articolul:  Format:Bezirkuri în Bucovina în 1910.

În luna iunie situația s-a caracterizat prin parametri relativ asemănători, fiind guvernată de proximitatatea
față de Galiția, Pocuția și Basarabia.[76] O tendință generală de ameliorare a situației a început însă să fie
evidentă în luna iulie, pentru ca în august 1019 aceasta să continue,[77] Situația a evoluat în paralel și în ce
privește militarii români, consemnându-se 19 cazuri în iulie[76] și respectiv numai 4 în august.[77]

Transilvania

La începutul anului 1919, existau în Transilvania doar unele cazuri izolate de focare epidemice,[78] tifosul
exantematic manifestându-se în luna ianuarie sporadic în partea de Transilvanie deținută de către trupele
române. Astfel, la jumătatea lunii respective (stil vechi) erau înregistrați doar patru civili atinși de boală, la
Sibiu, împreună cu un militar suspicioant de îmbolnăvire, la Petroșani.[79] În următoarea lună, rapoartele au
menținat 13 cazuri printre militarii români.[80][81]

În luna aprilie 1919, situația epidemiologică în ce privește populația Transilvaniei era foarte bună. Tifosul
exantematic se manifesta prin cazuri foarte rare și negrupate în focare epidemice.[82] În noimebrie însă, a
apărut un focar de boală la Făgăraș, care a fost stins rapid.[83]

Epilogul interbelic

În perioada imediat următoare Primul Război Mondial, fiind extrem de

virulent, tifosul a dominat printre bolile infecțioase, în special în mediul
rural. Astfel, în 1919 acesta deținea o pondere de 60,36  % din
îmbolnăviri, cu 56.042 de cazuri.[84] În 1920 la Paris, Ioan
Cantacuzino declara în Bulletin de la Société de pathologie exotique
faptul că epidemia fusese stinsă în România și că mai continuau să
apară din când în când doar cazuri izolate și puțin grave, alături de
micile focare de tifos din Basarabia.[34]
Tren de pasageri în Muntenia, în
Prin măsurile luate, ponderea tifosului între bolile infecțioase a scăzut 1919
la aproximativ 2% în intervalul 1925-1930 și apoi chiar sub 2% până
în anul 1938.[84] În ce privește numărul de cazuri, au fost înregistrate
în anii 1920 45.907 cazuri,[85] în 1922 - 4630 și în 1925 un total de 707, cifre ceva mai mari – 1858, 2813
și respectiv 2226 de cazuri fiind identificate în anii 1930, 1935 și respectiv 1938[86] (în 1935 pe fondul
stării economice precare a populației rurale, după 2 ani de producție agricolă deficitară).[85] Basarabia a
continuat să fie un teritoriu unde tifosul a rămas endemic, fiind sursa a 85  % din cazurile raportate în
România, în intervalul 1920-1939. Motivele au fost reprezentate atât de proximitatea geografică a Ucrainei,
un teritoriu cu condiții igienice precare, cât și de căile de comunicații deficitare, care, erau impracticabile în
periada hibernală și făceau greu de aplicat măsurile de prevenție. De dincolo de Prut, periodic muncitorii
sezonieri făceau ca boala să reapară în alte părți ale țării.[29]

Controversa postbelică referitoare la factorii organizatorici favorizanți

Conform opiniei Dr. Ioan Cantacuzino, consemnată în 1920, înainte de intrarea României în Marele Război
boala în cauză ar fi fost practic necunoscută în spațiul geografic al Regatului, exceptând unele rare focare
izolate din jurul Bucureștiului,[31] sau cazuri izolate de tifos[87] astfel cum au fost ele semnalate în anul
1915[19] la Corpul 4 Armată (Iași), fără a se înregistra însă decese.[87] Această opinie era însă greșită, boala
fiind pe atunci de fapt endemică în România[23] (Ion Bordea – 1924,[26][27] Constantin Săndulescu – 1940,
Valeriu L. Bologa – 1972).[23]

Tot în opinia Dr. Cantacuzino, foarte puțini dintre medicii români ar fi avut ocazia să observe manifestările
bolii astfel încât să le cunoască.[31] Această aserțiune care încerca să propage ideea că medicii români nu au
avut experiență în lupta contra tifosului a fost reluată de cercuri apropiate factorului politic și decizional
reprezentat de Partidul Național Liberal, cu toate că și aceasta era eronată, deoarece comisii trimise de statul
român investigaseră manifestarea tifosului la sârbi și propuseseră soluții încă din perioada 1913-1915.
Astfel în 1913 în Regatul Serbiei, cauzele, intensitatea, formele de manifestare, metodele de prevenire și de
combatere a tifosului fuseseră investigate tocmai de o astfel de comisie. Mai mult, o a doua comisie
constituită de către medicii Ioan Cantacuzino, Mihai Ciucă și căpitanul Constantin Suhățeanu a inspectat în
primăvara anului 1915 sudul și estul statului sârb, grav afectate de tifos. Acești medici, ca urmare a
constatării rezultatelor obținute de sârbi pe teren, au înaintat conducerii superioare a Ministerului de Război
la 8 mai 1915 un referat consistent, în care au sistematizat sub forma a șapte propuneri, ceea ce ei
considerau necesar a fi făcut pentru adoptarea unor metode de profilaxie rațională a bolii.[47]

Propunerile vizau alături de deparazitarea[47] încă

din momentul sosirii la cazarmă prin tundere, baie și
frecții cu petrol a celor concentrați, sterilizarea
hainelor, igiena corporală personală, construcția de
“ ”
cuptoare de brutărie pentru deparazitarea
uniformelor militare și a hainelor celor bolnavi,
precum și igienizarea vagoanelor.[88]

Acest aspect a fost amintit inclusiv de către Constantin

Argetoianu, care în memoriile sale a acuzat lipsa de interes a
celor care guvernau țara pe atunci, precum și a celor din
eșalonul secund al conducerii, pentru propunerile făcute de către
Broşura Răspunderile,
echipa doctorului Cantacuzino.[88] scrisă de Alexandru
Averescu în 1918.
O critică aspră în ce privește responsabilitatea armatei în
răspândirea bolii a venit din partea generalului Alexandru
Unități întregi, dar mai
Averescu în[88] broșura sa publicată în anul 1918[89] intitulată cu seamă oameni
„Răspunderile”. Astfel, acesta a ținut să scoată în evidență atât răzleți, au rătăcit prin
absența oricărui spirit privativ din partea Înaltului Moldova întreagă și au
Comandament, cât și erorile acestuia în ce privește organizarea ajuns la locurile lor, în
în mod defectuos a concentrărilor prealabile restructurării cele mai bune
armatei de la începutul anului 1917.[88] Conform generalului condițiuni pentru a fi o
Gheorghe Dabija, s-a mai făcut și o foarte gravă greșeală cu
recruții contingentelor evacuate din Muntenia și Oltenia, pradă sigură a
deoarece aceștia fiind nehrăniți, neîmbrăcați, neîncălțați și epidemiei.[88]
extradebilitați, au devenit o pradă pentru epidemii.[38] — Alexandru Averescu, 1918

După război, deficiențele administrative și organizatorice care au favorizat evoluția epidemiei de tifos
exantematic nu au scăpat de critici

Alexandru Averescu
Constantin Argetoianu Ion Gheorghe Duca Gheorghe Dabija

Conform istoricului Dorin Dobrincu însă, deficiențele asociate factorilor politici,

administrativi și militari din Regatul României nu au reprezentat o situație singulară în
epocă, el exemplificând în acest sens cu situația similară din Franța anului 1914.
Astfel,[88] deși vaccinul creat de către Almroth Wright împotriva febrei tifoide fusese testat
cu succes în timpul Războiului anglo-bur,[90] de abia în 1914 a fost votată de către
parlamentul francez o lege care instituia în cadrul armatei vaccinarea obligatorie
împotriva respectivei boli infecțioase. Mai mult, producătorul vaccinului, profesorul Jean
Hyacinthe Vincent, a stabilit prea multe contraindicații în ceea ce-l privea pe acesta,
datorită faptului că s-a temut de accidente și astfel, el a hotărât începerea vaccinării la 1
octombrie 1914. Efectul tragic al acestor măsuri a fost reprezentat de faptul că, armata
franceză s-a îmbolnăvit în masă de febră tifoidă imediat după prima bătălie de pe
Marna.[88]

Nu au scăpat de critici, de asemenea, câteva dintre marile personalități medicale românești ale epocii.
Astfel, Ion Gheorghe Duca i-a acuzat de lașitate[91] prin faptul că s-au ținut la distanță de focarele
epidemice, precum și de sabotaj al strategiilor și deciziilor guvernamentale prin intermediul discuțiilor sterile
și intrigilor mărunte cu iz politicianist, pe Thoma Ionescu, Gheorghe Marinescu și Nicolae Gh. Lupu.
Conform istoricului Leontin Stoica însă, acuzațiile lui Duca ar fi putut să aibă și ele un rol politic, iar
problema utilității maxime a celor trei medici pe fornt sau în spatele acestuia, este o problemă încă
deschisă.[92]

Evoluția concomitentă a morbidității prin alte boli infecto-

contagioase
Parcursul războiului pe teritoriul României a fost caracterizat de existența unor boli cu potențial epidemic ce
au evaluat simultan sau succesiv, alături de tifosul exantematic făcându-și simțită prezența boli precum
holera, febra recurentă, icterul epidemic, variola,[93] febra tifoidă[94] și difteria.[95] Gripa spaniolă, la rândul
ei a făcut victime.[70] Nu au lipsit din peisaj cazuri de tuse convulsivă,[96] sifilis, malarie și boli
venerice.[97] Dintre acestea s-a detașat febra recurentă, care s-a caracterizat printr-o mortalitate necunoscută
până la acel moment. Pe acest fond, deficitul alimentar a contribuit la creșterea gravității și duratei
perioadelor de convalescență.[93]

Cu pregătirea serurilor și vaccinurilor, precum și cu combatera epidemiilor, la București a fost însărcinat la

16 noiembrie 1916 Victor Babeș, aflat la conducerea Institutului de Bacteriologie. În același timp, în
Moldova au fost concentrate laboratoarele militare, alături de cele ale Facultății de Medicină și ale
Institutului Antirabic, din Iași.[94] Existând experiența neglijențelor anterioare din Bulgaria, soldații au fost
inoculați atât împotriva holerei, cât și a tetanosului și a febrei tifoide, anterior de intrarea în acțiune.[98]

Prevenirea unei epidemii naționale de holeră

Articol principal: Epidemia de holeră din Dobrogea din 1916.
   Vezi și articolul:  Pandemia de holeră din 1899-1923.

Dacă în cel de-Al Doilea Război Balcanic, holera a fost cel mai redutabil inamic al trupelor române,[99]
experiența dobândită în respectivul conflict a impus însă vaccinarea preventivă împotriva bolii, realizată
anterior intrării în campanie.[93] Pe teritoriul zonei principale de operații dintre Carpații Meridionali și
Dunăre au existat doar focare izolate de holeră, spre diferență de zona Dobrogei, unde lucrurile s-au
complicat.[35] Cu toate aceastea cazurile de holeră, care începuseră să se extindă la începutul conflictului,
au fost rapid izolate.[94]

Astfel, după ce la 19 septembrie 1916 primele cazuri de holeră au apărut la Galați (unde vor fi mai târziu
evacuați holericii din Călărași), a fost ulterior raportate cazuri și în Dobrogea la Divizia 5 Infanterie, care
apăra pozițiile de la Topraisar și mai puține la Divizia 19 Infanterie, unde oamenii fuseseră vaccinați. După
28 septembrie, au început să fie semnalate cazuri și în rândul civililor.[36]

Un plan coerent de luptă cu holera a fost adoptat la 21 octombrie 1916, ca efect al discuțiilor dintre
ministrul Angelescu, Ioan Antoniu (șeful Serviciului Sanitar de pe lângă Marele Cartier General) și
profesorul Ioan Cantacuzino. S-au organizat astfel 8 centre: Ploiești, București, Slobozia, Galați, Râmnicu-
Sărat, Bârlad, Roman și Iași. S-au dat de asemenea instrucțiuni ca să fie vaccinați (prin două inoculări
succesive cu doze mari și cu exceptarea contraindicațiilor) toți răniții din spitale, populația refugiată din
Dobrogea, străinii din lagărele de concentrare, precum și toți cei expuși contactului cu bolnavii. La rândul
lor, soldații vaccinați anterior au primit un rapel la 6 luni[100] (în cazul vaccinării anterioare antiholerice,
persoanele respective chiar dacă s-au contaminat, n-au exprimat boala, devenind cel mult purtători de
vibrioni holerici).[101] Au fost de asemenea responsablizați și decidenții regionali, în privința izolării
suspecților și contacților în locuri dedicate.[100]

Rezultatele obținute, spectaculoase conform lui Ioan N. Antoniu, au fost realizate în contextul evoluției
infauste a situației militare în spațiul dobrogean, ceea ce a determinat refugierea unei mare număr de civili în
regiunile situate la stânga Dunării.[100] Acestora li s-au asociat ostaticii bulgari și turci dobrogeni, care se
aflau în curs de evacuare spre Moldova și în rândul cărora epidemia a fost stopată începând cu 2 octombrie
1916 (din nefericire însă, o mare parte dintre supraviețuitorii ostatici turci și bulgari ai holerei din toamna
respectivului an au fost victime ale tifosului exantematic în Moldova, la începutul anului 1917).[102]
Dificultăților existente în ce privește lupta antiholerică, li s-a asociat în mod deplorabil o colaborare
defectuoasă cu armata rusă, caracterizată de carențe sanitare potențate de gesturi și situații anarhice,
numeroase. Multele cazuri din rândul soldaților ruși au ajuns astfel să pună în pericol populația civilă.[102]

Este de remarcat însă că asocierea holerei la aceleeași indivizi bolnav de tifos, reprezentând un element
particular al epidemiei de tifos din România, a determinat invariabil decesul.[103]
Epidemia de febră recurentă

În același timp cu epidemia de tifos exantematic, s-a dezvoltat o epidemie de febră recurentă.[34] În ce
privește această boală, ea era necunoscută înainte a de anul 1915 în România, cu excepția unor cazuri
izolate din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Ele apăruseră în contextul endemismului care
caracteriza această afecțiune, pe teritoriul Bulgariei.[31]

Boala a fost caracterizată de un grad anormal de virulență, cu forme grave frecvente și cu o mortalitate care
a depășit cu mult în unele momente, mortalitatea uzuală a afecțiunii.[34] Au existat și cazuri de asociere
mixtă cu tifosul, la aceeși indivizi,[103] ceea ce conform opiniei Dr. Cantacuzino, nu a schimbat
prognosticul evoluției tifosului la persoanele aflate în cauză. Aceasta însă nu a fost valabil în ce privește
cazurile la care febra recurentă s-a asociat la pacienți cu forme de tuberculoză latentă sau aflată în evoluție,
pe care le-a transformat rapid în forme de tuberculoză generalizată.[101]

Evoluția celor 2 epidemii a mers în paralel în ce privește debutul, progresia și momentul apogeului de
morbiditate și de mortalitate. Din momentul în care a survenit însă vârful epidemic, declinul febrei recurente
s-a produs rapid în luna aprilie 1917. Deși aceasta avea același vector de transmitere ca cea de tifos
exantematic (păduchele de corp), epidemia s-a stins însă la începutul lunii mai 1917 fără a mai reveni, spre
diferență de cea de tifos, care și-a continuat evoluția. Singura excepție a fost reprezentată de zona de sud a
Basarabiei, unde febra recurentă era endemică și noi cazuri au continuat să apară aici.[34]

În Basarabia lucrurile au evoluat diferit, astfel că până în 1919 febra recurentă s-a manifestat sporadic.
Maladia însă s-a răspândit odată cu tranzitarea regiunii de către foștii prizonieri de război ucraineni, care
mergeau spre locurile lor de baștină cuprinse de război civil.[70]

Gripa

Gripa spaniolă, la rândul ei a produs decese,[70] în perioada 1918[76]-1920.[104] Epidemia a evoluat

ascendent în intervalul noiembrie-decembrie 1918, numărul de cazuri scăzând semnificativ cu începere din
mai 1919. Unitățile cele mai afectate au fost la finalul anului 1918 Divizia 5 Infanterie și la începutul anului
1919 Divizia 9 Infanterie. Documentele militare indică o mortalitate[105] variabilă, de aproximativ
5,2[104]-7 % (în funcție de perioadă) din rândul celor bolnavi,[105] existând însă îndoieli asupra veridicității
datelor raportate, cel mai probabil fiind că boala a fost subdiagnosticată, fiind etichetată eronat în unele
cazuri drept tifos exantematic sau febră recurentă.[106]

Din situațiile existente, reiese că epidemia de gripă (etichetată atât cu atributul de „spaniolă” cât și cu cel de
„infecțioasă”) nu a făcut victime numeroase în rândul militarilor, această afirmație trebuind percepută sub
rezerva faptului că, situațiile statistice aflate la dispoziție pot să nu reprezinte exact realitatea. Cele mai multe
victime para a fi însă în rândurile civililor.[107]

Evoluția altor boli infecto-contagioase

sifilisul, pelagra și
Expunerea indivizilor la tifos a contribuit la activarea leziunilor
tuberculoase latente, precum și la grăbirea evoluției formelor de
tuberculoză activă, ori la generalizarea acestora. Efectul a fost
“ tuberculoza,
următoare tifosului
exantematic și-au dat
”
totuși inferior celui pe care îl avea febra recurentă.[101] mâna pentru a-și
continua opera
nefastă de distrugere
a satelor noastre [..]
În Armata României, vaccinarea anti-tifică fusese introdusă încă [și în lipsa
din anul 1913.[109][110] Febra tifoidă și variola au căpătat însă tratamentului] [...]
caracter epidemic în Basarabia, ajungându-se în anul 1918 ca apărătorii de la
dintr-un toatal de 2286 de localități, febra tifoidă să bântuie în Mărăști, Mărășești și
Oituz vor deveni mari
1761.[68] Printre cei morți de febră tifoidă s-a aflat și Principele
purtători de boli
Mircea, mort la numai 3 ani la începutul lunii noiembrie
infecțioase.[108]
1916.[111]
— Tabloul din anul 1918 zugrăvit de un
farmacist din (Vrancea), într-o încercare
Un caz particular a fost reprezentat de scarlatină, în mod obișnuit de a obține medicamentele și tincturile
frecventă și gravă în România. Aceasta, deși până la acel moment prescrise pe rețete, necesarea tratării
cazurilor din localitate
evoluase în epidemii frecvente care decimau populația infantilă, în
perioada epidemiei de tifos aproape a dispărut, pentru a reveni cu
începere din 1920.[43]

Dizenteria, semnalată încă de la începutul luni septembrie 1916 printre răniții ruși și sârbi[35] s-a manifestat
izolat, fără a dobândi caracter epidemic,[49] cu excepția Basarabiei.[68]

Măsurile de contracarare
Întreaga activitate de profilaxie și combatere a bolii a avut loc sub patronajul moral, material și personal al
Reginei Maria. Aceasta, fără a cunoaște „teama și scârba de molimă”, după cum a consemnat Constantin
Argetoianu,[92] și „cu un dispreț desăvârșit de pericol” nu a șovăit să se arate acolo unde epidemia era mai
violentă, astfel cum a descris-o I. Ghe. Duca.[112]

Eforturile de combatere a bolii s-au lovit de la bun început de lipsa de medici

și de personal medical calificat. Astfel, aproape toți medicii civili au fost
mobilizați, fiind direcționați către spitalele de campanie situate fie pe linia
frontului, fie în zonele de refacere ale armatei. Au fost chemați sub arme ca
medici practicanți studenții din anii terminali ai facultăților de medicină de la
București și de la Iași, iar cei din anii mici au fost încadrați ca infirmieri.
Personalul secundar a fost alcătuit în cea mai mare parte din asistente
voluntare, care deși devotate cauzei naționale au trebuit instruite treptat la fața
locului, ceea ce a generat, cel puțin în primele luni, un efort doar parțial
profesionalizat. De asemenea, lipsa procedurilor medicale profesionale a
determinat ca o parte semnificativă a corpului medical să devină victimă și să
cadă, la datorie, pradă bolii.[30] Pacient din 1919 al unui
spital al Misiunii Crucii
Nu în ultimul rând a existat o lipsă de înțelegere din partea populației, care a Roșii Americane, care, a
pregetat să răspundă apelului autorităților (de exemplu, din motive estetice, refuzat să rămână în
bărbații au refuzat să-și tundă barba și mustața, iar femeile părul).[30] unitate dacă i s-ar fi tuns
părul.

Măsurile generale de profilaxie a bolilor infecto-

contagioase

Un raport al Serviciului sanitar al Marelui Cartier General, scris în urma unor investigații efectuate în
perioada 7-9 septembrie 1916, a consemnat faptul că „lipsa de direcțiune în serviciul sanitar pentru armata
din Dobrogea se simte la orice pas”, unul dintre exemple fiind reprezentat de exemplu de nerezolvarea
situației suspecților de boli contagioase.[35] De asemenea, aspectele calitative din punct de vedere al stării
sanitare în ceea ce privește trupele ruse lăsau mult de dorit, carențele respective fiind potențate de multe
situații și gesturi anarhice premergătoare agitațiilor revoluționare din anul 1917. Pe de altă parte, în ce
privește prizonierii de război și calitatea acestora de potențiale focare epidemice, soldații armatelor germană
și austro-ungară din punct de vedre igienico-sanitar se prezentau la un nivel net superior aliaților bulgari și
turci. Situația era agravată de faptul că prizonierii armatelor ruso-române, proveniți din rândul aliaților
balcanici și orientali ai Puterilor Centrale, se aflau răspândiți într-o mulțime de lagăre.[102]

Ca urmare a unor investigații efectuate în perioada 9-12 septembrie 1916 de către locotenentul medic D.
Mezincescu, igienist la Armata de Sud, acesta a propus atât înființarea sau completarea unor spitale de
boli[35] contagioase în Cernavodă, Medgidia, Murfatlar și Constanța, cât și luarea la fața locului a unor
măsuri profilactice care includeau: despăducherea, instalarea de trenuri băi, retragerea pe rând a trupelor
pentru se putea lua măsurile igienico-sanitare necesare, precum și reaprovizionarea soldaților cu
îmbrăcăminte corespunzătoare. Contextul real era însă caracterizat de un raport al lui I. N. Antoniu,
conducătorului Serviciului Sanitar de la Marele Cartier General, din 28 septembrie. Acesta preciza că
instrucțiunile sanitare înaintate cu o lună înainte nu erau puse în mod sistematic în aplicare, consecvent și
satisfăcător, iar trenurile sanitare erau infestate de păduchi. În raport, Antoniu solicita de aceea în mod
urgent cedarea urgentă de către C.F.R. a unor vagoane-cazan, vagoane-baie, cu etuve, spălătorii, etc.[36]

Printr-un înalt ordin regal, la 27 septembrie 1916 profesorul Ioan Cantacuzino, a

fost însărcinat cu acțiunea de combatere a bolilor contagioase și a primit puteri
depline în acest sens.[36]

În evoluția combaterii epidemiei, caracteristica primei faze a constituit-o

neidentificarea precisă a bolii, ceea ce a favorizat proliferarea ei rapidă. Astfel,
până la jumătatea lunii ianuarie 1917 majoritatea cazurilor de tifos erau raportate ca
„gripă infecțioasă” sau „stări tifice grave”, existența unei epidemii fiind
recunoscută oficial de abia la mijlocul lunii ianuarie 1917.[47]

Măsurile antiepidemice specifice Doctorul Ioan

Cantacuzino

Moldova Vechiului Regat

Concepția măsurilor

Conform noii organizări a Serviciului Sanitar al Armatei care a luat ființă la începutul anului 1917,
problemele de prevenire și de combatere a epidemiilor urmau să-i revină în mod exclusiv doctorului Ioan
Cantacuzino.[113] Ca efect al izbucnirii epidemiei de tifos exantematic, o nouă structură intitulată
Directoratul Sănătății Publice (DSP) a fost destinată să asigure coordonarea și legătura dintre serviciile
sanitare civile[41] (aflate pe atunci în structura Ministerului de Interne)[114] și militare[41] ale Marelui Cartier
General și Ministerului de Război.[39] Această structură a fost înființată la 1 februarie 1917.[23] În
subordinea sa au intrat spitalele de contagioși, echipele lor volante, precum și toate spitalele din zona
interioară,[41] iar la conducerea sa a fost numit doctorul Cantacuzino.[23] Acesta dispunea de puteri aproape
dictatoriale și a găsit un colaborator excelent în persoana medicului inspector șef al Marelui Cartier General,
Nicolae Vicol.[39]

Alegerea Dr. Cantacuzino s-a dovedit a fi inspirată, deoarece acesta a avut un curajul care
sfida toate adversitățile, a reușit să mobiliza energiile oamenilor și să folosească oamenii
potriviți la locurile potrivite. Cantacuzino a reușit astfel să organizeze un sistem funcțional
 de depistare și izolare[23] a bolnavilor, de deparazitare a trupelor și a populației, care, să
impună o aplicare cât mai stricta a unui complex de măsuri profilactice și de combatere a
bolilor transmisibile.[52]

A doua fază, cuprinsă între momentul recunoașterii existenței epidemiei și martie 1917, a fost caracterizată
prin inerție și lipsă de acțiune eficace în luarea de măsuri antiepidemice din partea organismelor statului,
fapt care a făcut ca morbiditatea și mortalitatea să crească în continuare, atingând apogeul în cursul lunii
martie. Măsurile de ordin igienico-sanitar luate ulterior au dus la scăderea continuă a intensității flagelului,
astfel încât în vara anului 1917, au fost consemnate doar cazuri izolate.[47]

Astfel, un raport la generalului Nicolae Vicol a recomandat în luna februarie 1917 separarea celor sănătoși
și trimiterea lor în alte cantonamente, măsură menită și să decongestioneze cantonamentele existente.
Omenii trebuiau deparazitați mai înainte de a ajunge la noile locații. De asemenea, populația civilă urma să
fie separată în localități de personalul militar, iar serviciul, corvezile și instrucția urmau să fie temporar
suspendate, pentru ca oamenii să se poată reface.[45] Alte măsuri, precum reorganizarea transporturilor de
alimente, completarea rației alimentare, a rufăriei, crearea de noi locuri în spitale, deparazitarea sistematică,
asigurarea medicilor cu mijloace suplimentare care să-i țină pe cât posibil sănătoși, precum și profilaxia
apariției unei ale boli care să completeze dezastrul, cum era holera, au fost avute în vedere.[115]

Direcțiile de intervenție avute în vedere au inclus și următoarele tipuri de acțiuni:[39]

despăducherea pe front[39]
instituirea atât în spatele frontului cât și în toate ariile geografice de responsabilitate ale
armatelor, de mijloace profilactice care, să servească atât militarii cât și populația civilă[39]
crearea unei bariere împotriva alimentării continue a frontului prin intermediul efectivelor de
înlocuire venite din spate, cu cazuri purtătoare de infecție.[116]

Măsurile adoptate

Lipsind la început posibilitățile de izolare ale bolnavilor și incintele în care să se facă despăducherea, cu
ajutorul Serviciului de Construcții al Marelui Cartier General și a unui corp de 150 de ingineri condus de
către inginerul Constantin Răileanu, s-au construit centre de izolare distribuite în teritoriu după un plan de
optimizare. Acestea au fost constituite din grupuri de barăci din lemn, cu pereți dubli sau tencuiți. În același
timp, alte grupuri de barăci au fost ridicate sub aceeași coordonare pentru a servi drept cazărmi, în locul
adăposturilor de tip bordei, care se dovediseră funeste. Această activitate de construcție s-a finalizat în
cursul lunii martie 2019.[116]

Printre primele măsuri adoptate s-au regăsit atât internarea obligatorie a bolnavilor în
spitale militare sau militarizate, cât și inspectarea activă a populației civile rurale. Aceste
inspecții s-au făcut pe măsura posibilităților existente, pentru a fi căutate de noi cazuri. S-a
ajuns astfel la o cunoaștere a distribuției atât a cazurilor infantile, cât și a formelor fruste
de evoluție.[117]

Lipsită de medici și prin ea însăși un pericol din punct de vedere al gradului de infecțiozitate, pentru armată,
populația civilă a fost tratată asemeni acesteia, astfel că toți bolnavii indiferent de mediul de provenineță
(militar sau civil), sex sau vârstă, au fost internați în spitale militare sau militarizate, aflate atât în zonele de
responsabilitate ale armatelor cât și în spatele frontului.[118] Pe de altă parte, conform unui raport al
generalului Berthelot de la 15 martie 1917, către șefului Marelui Cartier General, starea de mizerie
fiziologică în care se găsea armata română și care ducea la agravarea epidemiei, făcea armata să fie un
pericol nu numai pentru ea, ci și pentru cei care intrau în contact cu ea.[119]
Spitale de campanie de contagioși, încadrate cu bacteriologi competenți, au fost repartizate în teritoriu astfel
încât să acopere cele mai amenințate zone. Ele au fost însărcinate atât cu controlul epidemiologic al zonelor
de responsabilitate, cât și împreună cu consiliile regionale de igienă, cu cel al organizării, distribuirii de
resurse și supravegherii spitalelor din zonele arondate.[116] De asemenea, personalul acesor spitale de
contagioși a fost divizat:[118]

au fost create două tipuri de echipe, una fixă și alta mobilă:[118]

echipele mobile au fost prevăzute cu mijloace de transport și au primit atât sarcina de

a executa depistarea activă a suspecților și cazurilor de tifos din teritoriul arondat,
precum și transportul acestora la spital, cât și pe acela de a organiza deparazitarea.
Astfel, respectivele echipe au mers prin sate și depozite militare în căutarea bolnavilor
sau suspecților de boală, au izolat imediat orice pacient febril (chiar și mai înainte de a
i se pune diagnosticul), au construit cuptoare de deparazitare a efectelor precum și
instalații de despăduchere în sate și au asigurat dezinsecția spațiilor contaminate.[118]
la rândul lor, echipele fixe de la centrele de contagioși au asigurat triajul bolnavilor și
al suspecților (ultimilor asigurându-li-se până la stabilirea diagnosticului tratament
separat într-un serviciu anexă al triajului), despăducherea tuturor celor primiți,
repartizarea bolnavilor (obligatoriu despăducheați) câtre spitalele din zona de
competență, precum și serviciile medicale propriuzise, împreună cu respectivele
spitale regionale.[118]

fiecare dintre spitale la rândul lui, indiferent de rang, a fost încadrat cu echipe proprii de
deparazitare, această activitate urmând să fie făcută ori de oricâte ori era nevoie. Atât în
echipele de deparazitare cât și în cele de triaj, în mod principial nu au fost repartizați decât
infirmieri care fuseseră bolnavi de tifos și se vindecaseră.[118]

În zona frontului:[118]

au fost generalizate măsuri de despăduchere, astfel că fiecare regiment, formațiune izolată,

sat sau cantonament de trupe au fost prevăzute cu instalații de duș și cuptoare speciale de
deparazitare a efectelor, care au fost folosite regulat.[118]
a fost declanșat de asemenea un proces de educare al tinerilor ofițeri din centrele de
instrucție, în ce privește simptomele tifosului, modalitățile sale de propagare și măsurile
psoibile de profilaxie. Alături de aceste măsuri, broșuri cu informații succinte privind
aceleași subiecte au fost distribuite pe front ofițerilor și medicilor. Unii dintre comandanții de
pe front, la rândul lor au avut grijă ca informațiile respective să ajungă la trupă prin
conferințe,[118] iar în primăvara anului 1917, au fost tipărite și răspândite broșuri cu informații
referitoare la profilaxia bolilor, soldaților.[91]

Adoptarea măsurilor de profilaxie în cadrul armatei, precum despăducherea individuală și

ce a efectelor, baia regulată, precum și dezinsecția incintelor de locuit cu tot ce privea
aceasta (mobilier, covoare, pereți și planșee) – inclusiv la populația civilă înconjurătoare,
au depins însă esențial de caracteristicile individuale ale comandanților și ale medicilor de
unități. Au fost astfel cazuri în care aceștia, lipsiți de zel nu și-au făcut corect datoria, ceea
ce s-a soldat cu consecințe tragice pentru respectivele formațiuni.[120]

Dificultatea cea mai mare în ce privește implementarea măsurilor igienico-sanitare a survenit la nivelul
centrelor din zona interioară de alimentare a frontului cu efective de înlocuire, ceea ce a făcut ca multă
vreme, acestea să constituie principalul rezervor de boală[118] pentru trupele de pe front. Soluția a fost
reprezentată de crearea unor stațiii intermediare de carantină la mică distanță în spatele frontului. În aceste
centre, recruții, rezerviștii și militarii aflați în permisie veniți din zona
interioară și aflați în drum spre front trebuiau să stea sub observație,
după o deparazitare riguroasă, un număr de zile egal cu perioada
medie de incubație a bolii.[121]

Un astfel de centru a fost creat în spatele Armatei a 2-a la

Galbeni. Constituit din barăci și dotat cu instalații extinse de
etuve și dușuri, acesta putea adăposti 5.000 de oameni și
putea deparazita zilnic 2.000 de militari.[121]
Odată admiși în centru, militarii erau trimiși la despăduchere,
care începea cu tunderea și raderea lor, urmate de un duș cu
apă și săpun. Ulterior, aceștia erau unși cu o soluție Plan al unui cuptor de dezinsecție
paraziticidă (ulei de petrol) sau, în lipsa acestuia și mai ales a efectelor militare, folosit de
în cazul femeilor, soluție de sublimat în oțet sau în acid acetic către Armata României în Primul
Război Mondial; P: sobă
4 %).[121]
alimentată din exterior; T: coș de
La rândul lor, în acest timp efectele erau supuse dezinsecției
fum.
în etuve cu abur aflat la înaltă presiune sau în cuptoare
speciale, mai puțin obiectele care se puteau deteriora sub
acțiunea căldurii (încălțămintea, anexele din piele sau alte accesorii). Acestea erau însă
imersate în ulei de petrol.

Activitatea de evacuare din spitale și de reîntoarcere la unitățile lor a celor însănătoșiți a fost reglementată de
abia la începutul lunii aprilie 1917, moment față de care, anterior cei externați erau evacuați individual pe
jos, dându-li-se hrană doar pentru o zi și câte un leu, fără a li se indica unde anume trebuie să ajungă.
Astfel, ei rătăceau fără a cunoaște unde anume le este corpul sau serviciul din care făceau parte. După 9
aprilie 1917 însă, spitalele și celelate unități sanitare au fost obligate să se ocupe de trimiterea oamenilor la
unitățile lor. Pentru aceasta, ele trebuiau prin intermediul unei adrese de identificare scrise, fie să-i predea
garnizoanei aflate în cauză, fie celei mai apropiate garnizoane. De asemenea, hrana urma să fie suficientă în
raport cu lungimea traseului pe care fostul bolnav era de presupus că este necesar să-l parcurgă. Odată
ajunși la garnizoanele de destinație, acestea urmau să repartizeze oamenii la corpuri și divizii. Aceștia
trebuiau fie trimiși pe jos fie cu trenul, până la reședințele corpurilor sau diviziilor.Trimiterea directă la
corpuri, fără ca diviziile să fie implicate, urma să se facă numai dacă destinația foștilor bolnavi se afla în
proximitatea garnizoanei de provenineță. La rândul lor, corpurile și serviciile au fost făcute responsabile de
primirea oamenilor și li s-a impus să comunice spitalelor răspunsuri la adresele individuale eliberate de
acestea.[122]
Datorită numărului mare de morți, s-a apelat la înhumarea acestora în gropi comune, un dintre
marile astfel de gropi fiind la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Lipsa de scânduri pentru sicrie a dus însă la un
moment dat la un conflict între Comenduirea Pieței, care nu ma avea de unde să dea scânduri și autoritățile
bisericești, care pretindeau să se arunce cele patru scânduri ritualice, fie și în groapa comună.[123]

Conform lui Ion Gheorghe Duca, spitalele militare ruse nu nu au În schimb în tot acest
intervenit în combaterea epidemiei din Moldova, aceasta fiind o
sursă de indignare pentru populație și pentru corpul român de
ofițeri. Totuși, din partea Țarinei și a mamei Țarului, au sosit
“ răstimp nu am văzut,
nu am simțit nici un
ajutor, nici o milă de
”
materiale sanitare și rufărie.[124] la Ruși. Spitalele lor
continuau să
Un an mai târziu, în 1918, serviciilor sanitare militare ale armatei conviețuiască fară
române au reputat un succes prin desfășurarea în condiții bune a compătimire, fară
operațiunii de demobilizare,[125] deoarece dezavantajele inerente vreo apropiere
ale acesteia nu au fost amplificate de (re)izbucnirea unor epidemii, sufletească cu
date fiind condițiile existente (aglomerarea de foști combatanți și spitalele noastre.
Indignarea în
dispersarea acestora într-un mediu riscant).[126]
populația
Basarabia românească era atât
de vie, încât ofițerii
   Vezi și articolul:  Intervenția Armatei României în
noștri refuzau pe
Basarabia în 1918. stradă să mai salute
pe confrații lor de
În Basarabia, în 1918 situația arme. Pentru a pune
epidemică locală a urgentat capăt acestei
reorganizarea serviciilor sanitare anormale stări de
pe plan local de către armata lucruri, Regele a dat
română, încă din luna martie. un ordin de zi, dar
Alături de spitalele civile sentimentele au fost
existente, au apărut infirmerii de mai puternice decat
garnizoană cu secții mobile și ordinele, pur și
simplu ofițerii noștri
spitale militare, din care unul de
se făceau că nu văd
contagioși[69] aflat la
[127] ofițerii ruși.[124]
Generalul Dr. Nicolae Vicol, Chișinău, precum și 19
— Fragment din cartea lui I. Ghe. Duca
însărcinat cu direcțiunea echipe de deparazitare.[69] Amintiri Politice, Volumul II Războiul
sericiilor sanitare Acestea aparțineau trupelor
basarabene. române care intraseră în Basarabia.[128] Combaterea bolilor infecțioase a
devenit principalul obiectiv al respectivelor spitale militare și civile,[129]
urgența cea mai mare având-o combaterea tifosului exantematic.[130]

Atât conducerea Serviciului Sanitar Militar cât și cea ulterioară a Inspectoratului Sanitar basarabene au fost
încredințate generalului Nicolae Vicol.[69] Pentru eficiență,[131] acesta a propus în luna mai 1918[71] ca
organizarea sanitară să se adapteze celei administrative a zemstvelor, spitalele civile urmând să funcționeze
în continuare sub autoritate locală și să se coordoneze cu Direcția Generală a Serviciului Sanitar Civil.[131]
Vicol a mai evidențiat necesitatea absolută a băilor și a cuptoarelor de deparazitare fie ele fixe ori mobile,
propunând aducerea în aria basarabeană a câtorva trenuri-băi. De asemenea, el a solicitat colaborarea
detașamentelor locale de jandarmerie pentru implementarea fermă a măsurilor sanitare legale, precum și
pentru popularizarea măsurilor respective în masa populației.[72] Problemele fundamentale, independente
de contextul sanitar cu care urmau însă să aibă de-a face medicii militari români în teritoriul basarabean, au
fost deficiențele de infrastructură, precum și cadrul etnopolitic.[132]

La început, serviciile sanitare militare au abordat agresiv problema, emițând ordine care au vizat evacuarea
forțată a bolnavilor civili la tratamente, precum și rechiziția de localuri școlare și spitale, fără o înțelegere
prealabilă cu autoritățile locale. Această abordare a fost schimbată printr-o circulară emisă în luna iunie
1918, într-o încercare tactică de a fi ameliorate fricțiunile dintre populație și noile autorități românești.[132]
Deși măsurile de izolare a bolnavilor și de dezinfectare[133] urmau să fie aplicate pe cale pașnică,
încăpățânarea locuitorilor (rămași în urmă sub aspectul igienei, sanitației și educației sanitare), cu referire la
măsurile de izolare, a făcut ca acestea să aibă doar un succes parțial și au întârziat rezolvarea problemei
epidemice.[134]

În luna iunie 1918 a fost de asemenea legiferată existența unor echipe volante de deparazitare cu caracter
militar, precum și a unor inspectori de boală contagioasă cu caracter civil[69] (în număr de trei, pentru
nordul, centrul și respectiv sudul provinciei).[135] Simultan, cu scopul de a facilita procesul de combatere al
epidemiilor, precum și educația populației,[69] infirmeriile de garnizoană și cele ale spitalelor divizionare au
fost obligate să aibă posibilitatea de a se împărți în 4 secții mobile[135] (a căror activitatea urma să se
desfășoare efectiv în corturi)[130] cu cel puțin 50 de paturi fiecare. Acestea urmau să fie dislocatea în
localitățile unde era nevoie și bântuia tifosul, precedate sau însoțite de o echipă volantă de deparazitare. De
asemenea, în localitățile cele mai afectate de tifos spitalele permanente ale Diviziilor 9 și 10 Infanterie au
fost obligate să se deplaseze, indiferent dacă localitatea era sau nu în zona de competență a marii unități
respective[69] (spre diferență, aria de competență a infirmeriilor de garnizoană cu secți mobile urma să
rămână doar cea a diviziei). Astfel, se evita deplasarea bolnavilor către centrele medicale din localitățile de
domiciliu, sursă de reticență și ostilitate în ce privește populația, cu atât mai mult cu cât unii dintre ofițerii
români încercaseră impunerea forțată a respectivei măsuri.[135] Suplimentar, spitalul de contagioși din spital
de campanie a devenit spital permanent și a căpătat un caracter semi-mobil.[130] Acesta,[69] împreună cu
spitalul permanent al Corpului 5 Armată[130] și spitalele divizionare urmau să aibă echipe proprii de
deparazitare[69] numite și de „poliție sanitară”,[130] care în centrele cele mai afectate[69] (respectiv la nivelul
spitalelor divizionare și a celui de contagioși) erau dublate. Infirmeriile de garnizoană urmau în schimb să
aibă o singură echipă de deparazitare pentru toate cele patru secții mobile ale fiecăreia.[130] Deoarece în
multe sate lipseau atât trupele cât și facilitățile sanitare, cazurile suspecte sau evidente de îmbolnăvire
trebuiau raportate de către posturile locale ale jandarmeriei, comandamentul urmând a lua măsurile
prestabilite.[129]

În iulie 1918, o ordonanță dată de Artur Văitoianu, Comisar General al Basarabiei, a dispus cu scopul de a
crește resursele umane disponibile, ca toți medicii existenți în teritoriu să fie înscriși la Inspectoratele locale
ale Direcției Generale Sanitare a României din Bălți, Chișinău, și Bolgrad,[69] urmărind cooptarea și
integrarea medicilor supuși anterior zemstvelor, în serviciile sanitare ale autorităților române.[136]

Dificultățile au fost amplificate de reticența reciprocă dintre bolnavii stau toți pe la

populație și autoritățile românești, jandarmii români în numeroase
cazuri aplicând forța în ce privește contactele cu localnicii
basarabeni. Controlul epidemiilor a fost altfel posibil doar după
“ casele lor culcați prin
case sau pe prispe,
așteptând vindecarea
câțiva ani, deoarece a fost imposibil să se determine statistic sau moartea. Nicăieri
amploarea acestora în provincie. Motivele erau reprezentate fie de nu se vede
faptul că regiuni extinse ale ținutului erau pur și simplu înafara personalul medical,

”
controlului autoritățior militare, fie că uneori structurile nimeni nu cunoaște:
administrative și sanitare locale – în special de la sate, în ipoteza în Declarare, Izolare,
care ele existau, aveau o mulțime de sincope în ce privește Dezinfecție[134]
organizarea și comunicațile, ceea ce făcea fie ca să nu poată — Fragment dintr-un raport de inspecție
obține date statistice referitoare la situația epidemică, fie ca sanitară din anul 1918, a unor sate de
epidemiile să nu fie combătute. Asupra tuturor acestora au grevat lângă Chișinău
în plus austeritatea fianciară, infrastructura deficitară, disensiunile
lingvistice,[134] precum și prezența în structurile sanitare provinciale a numeroși etnici ruși (slab pregătiți și
ostili),[137] precum și insuficiența de personal și ineficiența acestuia. Lipsurile financiare (care au făcut
unele spitale nefuncționale),[130] precum și de materiale strict necesare activității instituțiilor medico-sanitare
(medicamente, alimente și și lemne de foc) deveneau o problemă sensibilă mai ales în perioada rece a
anului, cu rele efecte asupra bolnavilor.[134]

Bucovina

Per ansamblu, în intervalul noiembrie 1918-august 1919 problemele sanitare nu au depășit un cadru benign
și au avut un caracter influențat în ce privește populația civilă, de zonele limitrofe mai grav afectate, precum
Galiția și Basarabia (unde se afla în proximitate un focar de tifos exantematic la Hotin).[77] Încălzirea vremii
după sfârșitul perioadei de iarnă a fost un factor favorizant care, a contribuit la stoparea progresiei epidemiei
de tifos,[51] care în intervalul februarie-aprilie 1919 începuse se ia avânt.[51]

Cu scopul combaterii epidemiei, serviciile sanitare militare ale Diviziei 8 Infanterie au intervenit în mod
substanțial alături de cele civile, în teritoriul bucovinean,[76] unde erau puține spitale și cu o dotare
precară.[51] Acest aport al medicilor militari a primit recunoașterea Secretariatul Salubrității Publice din
Bucovina, care și-a mainfestat în luna mai 1919 opoziția în ceea ce privește plecare spre Colomeea a
formațiunilor sanitare militare.[76]

   Vezi și articolul:  Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919.

Printre măsurile anti-epidemice adoptate de militari s-au numărat și unele de profilaxie activă, precum
organizarea unor echipe de câte 2-3 militari, cu scopul de a merge prin comune astfel încât să realizeze
controlul bolnavilor și pe cel al măsurilor pe plan local de profilaxie. De asemenea, a fost edificată[76] o
instalație de deparazitare și de izolare a bolnavilor la Nepolocăuți, nod feroviar între Bucovina și
Galiția.[138]

Transilvania

În instrucțiunile transmise serviciilor sanitare militare la 5/13 noiembrie

1918 au fost precizate, în ce privește trupele Armatei României care
urma să intre în Transilvania, înființarea unui spital de contagioși aflat
la dispoziția Comandamentului Trupelor din Transilvania. Acesta ar fi
urmat să aibă două secții, precum și laboratoare de biologie. Ultimele
erau gândite să funcționeze și independent, în raport cu necesitățile și
realitățile de pe teren. Înființarea în sectoarele de teritoriu prevăzute a Mașină de deparazitare pentru
unor băi și a unor cuptoare de deparazitare, destinate în primul rând rufărie, adusă de Crucea Roșie
soldaților, dar și populației civile, urma să rămână în sarcina corpurilor Americană⁠(en).
de trupă. De asemenea, distanțele mari care făceau imposibilă
evacuarea bolnavilor contagioși urmau să determine spitalizarea rapidă
a acestora, în aria de competență a secțiilor de ambulanță spitalizatoare.[139]

   Vezi și articolul:  Operația Armatei României de ocupare a liniei de demarcație din Transilvania
(1918).

Succesiv atingerii de către trupele române în luna ianuarie 1919 a liniei de demarcație situată pe
aliniamentului corespunzător limitei de vest a Munților Apuseni,[140] a fost emisă o dispoziție care a stipulat
atât obligativitatea reparării sau completării instalațiilor de deparazitare situate lângă fiecare oraș mai
important, respectiv Brașov, Cluj, Sibiu, Blaj, Sighișoara și Alba-Iulia, cât și detașarea câte a unui laborator
de investigații în arealele respective. De asemenea, până la sfârșitul lunii ianuarie (stil vechi), au fost
asigurate toate punctele prin care treceau prizonierii sau civilii proveniți din Ungaria.[79]

Ca măsură profilactică, în luna februarie 1919 a fost decisă înființarea a două instalații de deparazitare,
necesare prizonierilor de război aflați în tranzit și care reveneau la casele lor din Transilvania.[81] De
asemenea, în luna martie 1919 în cadrul Serviciului de evacuare și triaj al trupelor din Transilvania, 4
perechi de vagoane sanitare au fost detașate pentru a fi atașate trenurilor obișnuite de pe rutele Cluj –
Huedin, Cluj – Dej, Dej – Baia și Dej – Jibou (și retur). Acestea au avut rol de a combate epidemiile,
adunând pe cei bolnavi. Suplimentar, au fost puse în stare de funcționare un număr de 3 trenuri băi, garate
la Deva, Huedin și Jibou.[141] La Brașov, a fost organizat un centru conex de deparazitare, aflat în raport
cu lagărul de prizonieri existent acolo.[142]

O secție a Spitalului de contagioși nr.3 a fost dislocată la Oradea în 30 aprilie 1919, fiind atașată Centrului
de Specialități Medicale înființat acolo,[140] iar odată cu deplasarea frontului, s-au deplasat și trenurile
băi.[82]
Efectele

Efectele directe
Tifosul exantematic -
Cifrele avansate de către specialiști nu sunt unitare, deoarece nu
există surse cu înregistrări clare, care să dea o statistică
precisă.[144] Conform istoricului Leontin Stoica, ce preia cifra
“ un refren de baladă
sinistră cu cloncănit
de corbi.[143] ”
enunțată de către Constantin Kirițescu, epidemia a ucis în Regatul
României nu mai puțin de 300.000 de oameni sau, după cum s-a presa — Descriere metaforică a flagelului în
vremii din Iași: ,,Mișcarea", Anul
exprimat însuși Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii.[40] VIII, No.53, din 9 martie 1917
Această cifră este pusă însă la îndoială de către istoricul Alin
Ciupală, care a estimat decesele la 150.000-200.000, dintr-un total de 600.000-800.000 de îmbolnăviri. Cea
mai afectată regiune a fost Moldova.[144]

Mortalitatea medie de ansamblu a epidemiei a fost de 15—17  %, variind de la 12 la 27  % în centrele

spitalicești.[43] O valoare particulară s-a notat în cadrul corpului medical,[23] caz în care indicele respectiv a
ajuns la 41  % în cazul medicilor de sex masculin[43] și de aproximativ 9,1  % în cazul medicilor de sex
feminin. Aproape 350 de medici (cam o cincime din corpul medical) au plătit tribut morții date de tifos,
dintre aceștia 2 fiind femei. Alături de acești medici s-au aflat și medici străini.[145] Mărturiile timpului
afirmă că în 1917-1918 în România au murit de tifos 1.000 de sanitari,[146] pe lângă aceștia plătind tribut
bolii și un număr de infirmiere din Misiunea Militară Franceză, pierderile din rândul acestora fiind mai mari
decât cele din rândul conaționalilor lor medici.[49] Dintre acestea sunt de amintit surorile Phlippes[147] și
Geneviève Hennet de Goutel,[148] precum și călugărițele Antoinette, Anne and Angèle.[147]

Conform lui Constantin Kirițescu, au existat sate în care toată populația a murit de tifos.[123]

Dintre medicii străini care au murit de tifos s-a

remarcat în mod memorabil Jean Clunet, înmormântat
lângă fostul spital înființat de el de la vila „Greierul”
din Iași, alături de alți patru conaționali și ei morți în
Regatul României:[92] colonelul Dubois, infirmiera
domnișoară Phlippes, călugărița Marie-Antoinette și
soldatul de 26 de ani Legray.[149] O stradă din
București situată în proximitatea Academiei Militare îi
poartă numele lui Clunet[92] (este de remarcat că
dintre membrii personalului sanitar care i-a fost alături
în misiune lui Clunet, 17 s-au îmbolnăvit de
Dr. Jean Clunet Inf. Geneviève Hennet
de Goutel
tifos).[119] Înafară de Clunet, alți medici francezi au
plătit tribut bolii: medicii maiori Gabriel Adain (care
venise din proprie inițiativă în România),[49]
organizator al unui al unui serviciu ambulator și a unui spital în primele linii, precum și a spitalului model de
la Onești, Ange Dominique Antoine (de la triajul din gara Iași), Eugène Defrèche (chirurg la spitalul din
Botoșani) și Alphonse Duguay (chirurg la spitalul din Galați), medicii Brousse, Leplay, Santoni care aveau
grijă de răniții unui spital improvizat din gara Iași și Germain, Charton și Vuillet de la spitalul din
Galați.[147] Morți pe pământul României, au fost și câțiva medici din armata britanică.[124]

Față de epidemia din Serbia au existat diferențe notabile:[145]

 astfel, dacă în Serbia în 1915 un număr de 8-9 % cazuri s-au însoțit de gangrene uscate[145]
– apărute mai ales în periada de convalescență, în Regatul României acest tip de afectare
s-a situat undeva sub 1 la mie și cu afectare de membre inferioare, spre diferență de zona
sârbă, unde adesea apărea afectarea peretelui abdominal.[150]
epidemia din România s-a caracterizat în perioada de vârf prin frecvența crescută a afectării
neurologice, prezentă în mod particular la intelectuali și în mod predominant la medici.[150]

Față de tabloul clinic clasic, formele de boală din România s-au caracterizat de asemenea printr-o frecvență
mai mare a sindromului diareic, precum și a hemoragiilor intestinale.[150]

Personalități bolnave de tifos în perioada epidemiei: victime și supraviețuitori

Victime

Poetul Alexei Mateevici[151] Dr. Haralambie Botescu[154] Ion C. Frimu[157]

Prof. & Inf. Elena Cancicov[152] Dr. Ion Bruckner[155] Dr. Jean Clunet[92]
Dr. Constantin Popescu- Dr. Calistrat Grozovici[156]
Auzuga[153]

Supraviețuitori

Dr. Dumitru Bagdasar[158] Dr. Pompiliu Nistor[159] G-ral Radu R. Rosetti[40]

Inf. Virgilia Braniște[160]

Efectele asupra armatei

Deoarece trupele ruse erau mai bine alimentate și mai puțin

surmenate, alăturat faptului că exista un anume grad de imunizare
datorat endemismului de pe teritoriul rus, mortalitatea cazurilor a
“ ”
fost la acestea semnificativ mai mică, media comparativă fiind de
6 % în centrele spitalicești care au avut în grijă militari ai ambelor
armate, față de 16  % în ce privește militarii români bolnavi de
tifos, admiși în aceleași centre.[145]

Potrivit acuzațiilor postbelice ale generalului Alexandru Averescu,

numai un singur corp de armată a pierdut în perioada refacerii din
zona interioară a Moldovei din prima parte a anului 1917, 13.000
Constantin
de oameni.[162] Printre cele mai afectate unități din întreaga
Argetoianu a descris
armată a fost Regimentul 5 Roșiori din Cadrilater, care ca efect al
efectele epidemiei.
ravagiilor produse de tifos a trebuit desființat.[40]

În condițiile în care ciocnirile au devenit ocazionale pe linia o serie de tineri

provenind din familii
frontului, conform amintirilor lui Constantin Argetoianu
influente și înstărite,
mortalitatea a avut la un moment dat valori mai mici pe front decât care anterior
în spatele acestuia.[161] obținuseră trimiterea
în spatele frontului,
Dintre medicii militari români, au căzut la datorie în lupta cereau acum, cu
împotriva tifosului, o optime.[91] disperare, să fie
retrimiși în
tranșee ![161]
Lagărele de prizonieri și de internați de război
— Constantin Argetoianu, Pentru cei de
mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
În lagărul de prizonieri din armatele Puterilor Centrale de la vol.III, partea a V-a (1916-1917)
Șipote, tifosul a contribuit alături de inaniție, de frig, de

“
bătăile aplicate prizonierilor de către comandantul
lagărului[164] și de oboseală, la o tragedie.[165] Numărul
de decese din respectivul lagăr a fost înfiorător în prima
parte a anului 1917, conform declarațiilor unor
martori.[164] Astfel, dacă anterior de debutul epidemiilor
(la sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917) mureau
acolo circa 20 de oameni zilnic, cu începere din luna
ianuarie 1917 ritmul deceselor a crescut, pentru a ajunge
la 40 de morți zilnic la sfârșitul lunii ianuarie și la circa
100 la mijlocul lunii februarie, inclusiv militarii români de
gardă murind în număr mare.[165]
De abia sub comanda
generalului Grigore
Deși epidemia de tifos fusese recunoscută oficial în Regat
Simionescu, în lagărul de la
din a doua jumătate a lunii ianuarie 1917,[33] ea a fost
Șipote s-au luat măsuri
declarată în lagăr de abia la scurt timp după instalarea ca antiepidemice.
și comandant al generalului Grigore Simionescu, la 20
februarie 1917. Acesta, după unele relatări, era un om
Sursele românești [...] nu
capabil. De abia atunci bolnavii au fost izolați de către confirmă această teorie a
medici în două barăci, care însă aveau încălzire intenției de a-i distruge pe
insuficientă. Acestor bolnavi nu li se lua însă numele și prizonieri. În schimb, și
cadavrele nu erau astfel, identificate. O instalație de sursele românești și
dezinfecție a fost construită și prizonierii sănătoși au fost relatările neutre confirmă
evacuați din lagăr după despăduchere, operație care s-a proasta administrație
încheiat la începutul lunii mai 1917. De asemenea, rația românească, în special în
alimentară a prizonierilor de război a fost ameliorată prima fază de funcționare a
treptat, începând din luna martie. Autoritățile, deși au lagărului de la Șipote, cea
reușit să controleze epidemia din lagăr și mortalitatea s-a mai critică, atunci când s-a

”
diminuat considerabil după oprirea epidemiei, au înregistrat un număr uriaș de
intervenit târziu, astfel că până în luna aprilie 1917 morți în rândul
numărul morților a ajuns la 4.500 și a continuat să crească prizonierilor.[163]
ulterior. De-a lungul verii anului 1917 astfel, numărul — Dorin Dobrincu, 2019
deceselor a sporit cu 316 prizonieri. Tifosul a făcut de
asemenea victime în corpul medical al lagărului, din cei opt medici trimiși aici murind șase, alături de alți 19
infirmieri.[165]

Omniprezent, tifosul a fost însă asociat regimului de înfometare, epuizare ori bătaie și printre românii aflați
în custodia armatelor Puterilor Centrale, făcând ravagii printre internații români din lagărele de la Arad,
Doboi, Tismana și Săveni.[166]

În ce privește internații civili de către statul român, dintre cei 15-20.000[167] de etnici bulgari dobrogeni
supuși unui astfel de regim, mulți au murit în Moldova atât datorită epidemiilor, cât și ca efect al condițiilor
precare din timpul războiului.[168]
Perspectiva memorialisticii și a literaturii de război

Dintre aspectele care implică participarea directă și masivă a sanitarilor militari români, ilustrate în lucrările
cu caracter general, științific sau memorialistic privitoare la Primul Război Mondial, cel mai abordat subiect
este cel al epidemiei de tifos exantematic din iarna și primăvara anului 1917. Există diferențe de optică în ce
privește prezentarea evenimentelor, după cum există și diferențe date de interes.[169]

Astfel conform istoricului Leontin Stoica, în timp ce jurnalul voluntarei în Servicul Sanitar Yvonne Blondel
completează în calitate de document istoric cele întâmplate și jurnalul „Povestea vieții mele” la Reginei
Maria aduce „referiri pline de sensibilitate la provocările ridicate în fața Serviciului Sanitar al Armatei
Române de către dificultățile războiului”, cele spuse de către I. Gh. Duca și Constantin Argetoianu
trebuiesc privite într-o perspectivă motivată politic și factologic.[169] La fel, Alexandru Averescu în calitate
de adversar politic al celor care au condus România în timpul războiului, s-a remarcat printr-o broșură
intitulată „Răspunderile”, al cărei titlu a devenit un cuvânt cu rol de punct principal programatic al Partidul
Poporului. Din toată memorialistica oamenilor politici, opera lui Argetoianu (care era și licențiat în
medicină) rămâne savuroasă din punct de vedere al stilului, captivantă și mult mai cunoscută, peste
timp.[170]

Dintre lucrările cu caracter general, ampla și bogata sinteză a lui Constantin Kirițescu se remarcă prin
raportarea Serviciului Sanitar la Armatei în special la epidemia de tifos exantematic, ferindu-se să abordeze
ansamblul de probleme al neînțelegerilor și al acuzațiilor reciproce dintre români. Dacă totuși lucrarea sa se
distinge și prin patetismul tonului, sinteza monografică a lui Mircea Vulcănescu de la sfârșitul anilor 1930
intitulată „Războiul pentru întregirea neamului”, din cadrul „Enciclopediei României”, se remarcă prin
claritate, bună documentare și sistematizare.[169]

Un portofoliu important de lucrări aparține celor care în calitate de participanți direcți la evenimente s-au
aflat în ipostaza de responsabili[169] ai departamentelor sanitare militare, astfel cum au fost generalii Ioan N.
Antoniu (fost șef al Serviciului sanitar de pe lângă Marele Cartier General, apoi director superior al
Direcției 6 Sanitare din Ministerul de Război), autor al lucrării „Organizarea și funcționarea serviciului
sanitar militar” și Nicolae Vicol, autor al lucrărilor „Studii preliminare asupra serviciului sanitar român de
război” (1934) și „Istoricul serviciului sanitar român de război” (1936).[171] S-au mai alăturat acestora
lucrarea lui Iacob Potârcă (șef al Serviciului Sanitar al Armatei a 2-a în vara anului 1917) „Considerațiuni
asupra organizării, conducerii și funcționării serviciului sanitar din zona operațiilor active” (1920) și cea a
lui Alexandru Papiu „Serviciul sanitar în campania din Transilvania” (1921).[172]

Unii dintre supraviețuitorii „iadului de la Șipote” și-au relatat experiențele avute acolo, precum Gartner
Károly în 1932 în A Sipotei Golgotha: romániai rab magyarok történetem [Golgota de la șipote: istoria
prizonierilor maghiari din România sau Hans Krieger în 1920 în Der Massenmord an deutschen und
österr.-ung. Soldaten in der rumänischen Gefangenenhölle Sipote. Eine Klage und Anklage [Omorârea în
masă a soldaților germani și austro-ungari în lagărul de iad de Șipote. Un proces și o acuzație].[163]

In memoriam
În aceste condiții, este cu atât mai

“ ”
Aportul sanitarilor militari români la combaterea
epidemiei de tifos exantematic din primele luni ale
anului 1917 este bine tratată în istoriografie, în
general. Potrivit istoricului Leontin Stoica, această
contribuție reprezintă un exemplu remarcabil de
îngemănare a cunoștințelor medicale, cu spiritul
lăudabil efortul acelor medici și
farmaciști în luptă permanentă cu
bolile și epidemiile, mereu neliniștiți
de teribila inegalitate în fața morții a
celor izgoniți la marginea societății.
Curajul cu care au denunțat
nedreptatea și puterea cu care s-au
de sacrificiu și reprezintă probabil, cel mai
cunoscut episod la participării acestora la Marele
Război.[125]

La data de 9 iunie 1932, la București a fost

dezvelit un monument închinat „Eroilor
sanitari”.[173] Pentru activitatea sa desfășurată la
conducerea Directoratului Sănătății Publice, Iuliu
Hațieganu l-a denumit pe Cantacuzino „medicul
Monumentul Eroilor Sanitari din
curant al întregii națiuni române".[23] București.

Conform opiniei istoricului Dorin Dobrincu,

amintirea prizonierilor de război morți de la
Șipote pare să fie comemorată de un monument
construit de germani în perioada interbelică[163]
în 1932,[174] neîngrijit și abandonat în anul 2019,
situat la câțiva kilometri de locația fostului lagăr
pe un deal din arealul satului Rediu, comuna
Răuseni din județul Botoșani.[163] Acesta este Inf. Monumentul doctorului Clunet
identificat în documentele Muzeului Județean de
Istorie și Arheologie Botoșani, ca fiind un
luptat pentru pacienții lor îi califică
monument al ostașilor germani din Primul Război spre a fi părtași cu drepturi depline
Mondial.[174] la Marea Unire.[61]
În amintirea doctorului Clunet, a infirmierei — Bogdan Teodorescu, 2018
Geneviève Hennet de Goutel, a domnișoarei
Andrée Flippes și a călugăriței Marie-Antoinette, a fost ridicat un monument comemorativ destul de
modest, pe marginea șoselei care urcă Dealul Bucium, din Iași. Acesta se află astăzi, în paragină.[175]

   Vezi și articolele Bustul doctorului Haralambie Botescu și Monumentul doctorului Clunet.

 Mărturii și opinii

Regina Maria vizitând un spital cu bolnavi de tifos exantematic.

Constantin Argetoianu în cartea sa Pentru cei de

mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. August
1916-iunie 1917, vol. II
Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș;
cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții – el ne-a
răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-
am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale.
Crudă și inutilă jertfă care va rămâne de pomină și, să
sperăm, de pildă generațiunilor viitoare.[176]

Ion Gheorghe Duca în cartea sa Amintiri Politice,

Volumul II Războiul
Este lesne de înțteles că enormele cantități de zapadă
ce acopereau toată suprafața Moldovei nu erau de
natură nici sa înlesnească transporturile, nici sa
ușureze viața trupelor încartiruite în sate mici, mai cu
seamă sa îmbunatățească situația sanitară a militarilor
și a populațiunii civile. Și primul efect a fost apariția cu
o nespusă violență a a epidemiei de tifos exantematic.
Nenorocirea a fost cumplită, boala secerând fară milă
soldații grămădiți în sate, îndeosebi în jurul Iașilor
flagelul luase proporții înspăimantătoare. Unde
comandanții de unități au fost energici, răul a putut fi
circumscris, unde ei s'au arătat slabi și neglijenți,
spectacolul a fost apocaliptic, regimente întregi au fost
decimate în cateva săptămâni.[177]

Fragment din RAPORT asupra inspecției făcute
Diviziei a II-a P.A. de medicul șef de la Marele Cartier
General, general dr. Vicol în luna februarie 1917
Intrând în regiunile ocupate de trupe, întâlnesc imediat
oameni prezentându-se ca adevărate umbre de
oameni, unii neavând siguranța mersului; numai ici
colea oameni prezentându-se mai bine pe care am
constatat în urmă că sunt dintre soldații contingentelor
care au fost în luptă sau ordonanțe.
1200, toți ofițerii erau bolnavi, nu am găsit decât un
Dacă vizitarea regiunilor se face dimineața, aspectul
este mai lugubru, căci întâlnim la fiecare parchet de
case oameni ducând cadavre în pânză de corturi, pe
scări de lemn și alte mijloace de transport improvizate.
Cercetând infirmeriile, se constată că, în afară de
Fragment din cartea generalului Ioan N. Antoniu,
Organizarea și funcționarea serviciului sanitar
militar, 1922
Nu voi uita niciodată ceea ce am văzut la Târgu-
Frumos și în satele dimprejur, în 1917, cu ocazia unei
inspecții făcute unităților și spitalelor din
comandamentele sedentare ale unor corpuri de
armată. Într-un regiment muriseră 900 de recruți din
ofițer de administrație, care făcea și pe doctorul, căci 3
medici trimiși se îmbolnăviseră pe rând; într-alt
regiment, comandantul însuși mort de tifos
exantematic, în alt sat erau peste 1000 de morminte
proaspete, căci înghițiseră o bună parte din populația
 infirmeria așezată în sala de clasă, există alte infirmerii civilă și militară. Soldați și țărani, într-o promiscuitate
pe batalioane și chiar pe companii, adevărate cuiburi tristă și periculoasă, plini de paraziți, iar în sate nici un
ale morții, în care, în o cameră mică țărănească, stau cuptor de deparazitare.[161]
grămadă chirciți pe jos câte douăzeci și cinci de
oameni, adevărate schelete, unii cu conștiința pierdută.
Împrejurul așa zisei infirmerii centrale, am găsit înșirați
afară pe zăpadă, cadavrele morților adunate; cel mai
sfâșietor grup îl constituia cel de la regimentul 19
Romanați unde în dimineața zilei de 15 februarie, se
adunaseră deja 73 cadavre. Alături, grămezile mari ale
efectelor oamenilor deja îngropați.

La regimentul 19 Romanați, unde situația este mai rea,

cimitirul creat lângă mănăstire a luat o întindere mare.

În special dimineața, mai ales după nopțile friguroase,

se aleg în infirmerii, morții dintre muribunzi; așa
infirmeria Companiei 12 Infanterie din Regimentul 19
avea în acea dimineață 26 oameni, din care sunt
convins că nici unul nu va scăpa și, între dânșii 4 morți.

Cercetând individual pe acei oameni care nu sunt

bolnavi dar care au aspectul unor umbre, îi găsim pe
toți acoperiți de păduchi „Sunt ca nisipul marei“, spune
unul dintr-înși „și ne prăpădesc“, unii păduchi roșii de
sângele supt.

Intrând prin așa zisele locuințe ocupate de ei, se

constată că stau câte 18-20 într-o cămăruță mică în
care, deseori, mai stau și locuitorii.[178]

Ion Gheorghe Duca în cartea sa Amintiri Politice,
Volumul II Războiul
Câteva luni în urmă vizitând un sat lângă Poeni am
rămas îngrozit de spectacolul cimitirului: în jurul unei
biserici sărăcăcioase se afla o mare de cruci, peste
jumatatea unui mândru regiment din Romanați iși
dormea acolo somnul de veci. Locuitorii povesteau
despre moartea acestor învinși ai tifosului exantematic
amanunte de infern. Moldova era de alftel plină de
asemenea cimitire, precum și de ecoul infiorator al
unor atari scene.[98]
Din amintirile lingvistului Iorgu Iordan
Mi se întâmpla să văd aproape zilnic, chiar pe strada
Lăpușneanu, camioane enorme [40] încărcate cu
cadavre, care, fiind puse claie peste grămadă, se
trădau, ca să zic așa, deși erau, chipurile, acoperite cu
prelate, prin faptul că vreun picior sau vreo mână
spânzurau peste marginea lăzii camionului. Aceste
boli nu făceau, bineînțeles, deosebire între civili și
militari; cred – simplă presupunere pesimistă – că
numărul celor dintâi căzuți victime nu era mult, poate
chiar deloc, mai mic decât al celorlalți.[161]

Referințe
1. ^ Amintiri Politice, Vol. II 8. ^ a b c d e f g h i en Typhus 11. ^ a b c d e en Tschanz,
Războiul, Duca, 1981, p. in World War I, Drali & David W.; Typhus Fever on
127 Brouqui & Raoul, 2014, p. the Eastern Front in World
71 War I (http://web.archive.or
2. ^ a b en Typhus in World
9. ^ Buiuc, Dumitru T.; g/web/20190702143244/ht
War I, Drali & Brouqui &
Microbiologie medicală – tp://www.montana.edu/hist
Raoul, 2014, p. 69
Ghid pentru studiul și orybug/wwi-tef.html);
3. ^ a b c en Typhus in World practica medicinei, Ediția a Insects, Disease and
War I, Drali & Brouqui & VI-a; Editura „Gr.T.Popa”; History Web site,
Raoul, 2014, p. 70 Iași; 2003; ISBN 973- Entomology Group of
4. ^ Boli Infecțioase, Vol. II, 7906-16-0; p. 282 Montana State University,
Voiculescu, 1990, p. 657 10. ^ en Typhus in World War entomology.montana.eduXX
5. ^ Boli Infecțioase, Vol. II, I, Drali & Brouqui & Raoul, accesat la 8 decembrie
Voiculescu, 1990, p. 664 2014, p. 68 2019
6. ^ Boli Infecțioase, Vol. II, 12. ^ a b c en Typhus and its
Voiculescu, 1990, p. 658 control..., Patterson, 1993,
7. ^ Boli Infecțioase, Vol. II, p. 373
Voiculescu, 1990, p. 663 13. ^ en Typhus and its
control..., Patterson, 1993,
p. 376
14. ^ en Typhus and its
control..., Patterson, 1993,
p. 379
15. ^ en Typhus and its
control..., Patterson, 1993,
p. 374
16. ^ en Chorba, Terence;
Trench Conflict with
Combatants and Infectious
Disease (https://www.ncbi.
nlm.nih.gov/pmc/articles/P
MC6200009/); Emerging
Infectious Diseases, 2018
Nov 24(11), p. 2136;
accesat la 8 decembrie
2019
17. ^ en Johnson, Niall Philip
Alan Sean & Mueller,
Juergen; Updating the
Accounts: Global Mortality
of the 1918-1920
"Spanish" Influenza
Pandemic (https://www.res
earchgate.net/publication/
11487892_Updating_the_
Accounts_Global_Mortality
_of_the_1918-1920_Spani
sh_Influenza_Pandemic);
Bulletin of the history of 30. ^ a b c d e Ciupală, Alin;
medicine 76(1), February
2002; p. 115; accesat la 10
octombrie 2020
18. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 28
19. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 29
20. ^ Campanii sanitare...,
Leașu, 2014, p. 13
21. ^ Campanii sanitare...,
Leașu, 2014, p. 14
22. ^ Campanii sanitare..., 31. ^ a b c d e fr L'épidémie
Leașu, 2014, p. 16
23. ^ a b c d e f g h Istoria
Medicinei ..., Bologa,
1972, p. 273
32. ^ a b c d e f g h i fr
24. ^ Tifosul exantematic în
Bucureștiul..., Copăcescu,
2016. p. 186
25. ^ Tifosul exantematic în 33. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p
Bucureștiul..., Copăcescu, q fr L'épidémie de
2016. p. 187 typhus exanthématique en
26. ^ a b c Tifosul exantematic Roumanie...,
în Bucureștiul..., Cantacuzène, 1920, p. 271
Copăcescu, 2016. p. 189 34. ^ a b c d e f g h fr
27. ^a b c Tifosulexantematic L'épidémie de typhus
în Bucureștiul..., exanthématique en
Copăcescu, 2016. p. 190 Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 272
28. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile- 35. ^ a b c d e f Serviciul
Leontin, 2012, p. 47 Sanitar al Armatei
Române..., Vasile-Leontin,
29. ^ a b Jeican, Ionuț Isaia &
Botiș, Florin Ovidiu & 2012, p. 56
Gheban, Dan; Typhus 36. ^ a b c d Serviciul Sanitar
Exanthematicus in al Armatei Române...,
Romania During the Vasile-Leontin, 2012, p. 57
Second World War (1940– 37. ^ Serviciul Sanitar al
1945) Reflected by Armatei Române..., Vasile-
Romanian Medical Leontin, 2012, p. 70
Journals of the Time (http
38. ^ a b Dabija, Gheorghe;
s://www.ncbi.nlm.nih.gov/p
Armata Română în
mc/articles/PMC4508604/
Răsboiul Mondial, Vol. III
pdf/cm8801p83.pdf); Clujul
Medical, 2015, Vol. 88 - (http://dspace.bcucluj.ro/bit
stream/123456789/82032/
No. 1; p. 83; accesat la 4
aprilie 2020 3/BCUCLUJ_FG_290126
_1916-1918_003.pdf);
Tipog. IG. Hertz; București;
Epidemia de tifos 1928-1936; p. 642;
exantematic din România accesat la 15 decembrie
în perioada Primului 2019
Război Mondial. Partea 2:
39. ^ a b c d e f fr L'épidémie
Politica (https://unibuc.ro/e
de typhus exanthématique
pidemiile-in-istorie-epidem
ia-de-tifos-exantematic-din en Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 285
-romania-in-perioada-prim
ului-razboi-mondial-partea 40. ^ a b c d e Serviciul Sanitar
-2-politica-alin-ciupala/); al Armatei Române...,
Vocea experților UB – Vasile-Leontin, 2012, p. 89
COVID 19, Epidemiile în 41. ^ a b c d Serviciul Sanitar
istorie; unibuc.ro; accesat al Armatei Române...,
la 13 iunie 2020 Vasile-Leontin, 2012, p. 84
42. ^ Serviciul Sanitar al
de typhus exanthématique Armatei Române..., Vasile-
en Roumanie..., Leontin, 2012, p. 10
Cantacuzène, 1920, p. 269
43. ^ a b c d e f fr L'épidémie
de typhus exanthématique
L'épidémie de typhus en Roumanie...,
exanthématique en Cantacuzène, 1920, p. 273
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 270
44. ^ Situația epidemiologică
din cadrul Diviziei II
Infanterie ..., Stoica, 2012,
p. 40
45. ^a b Situația
epidemiologică din cadrul
Diviziei II Infanterie ...,
Stoica, 2012, p. 41
46. ^ Situația epidemiologică
din cadrul Diviziei II
Infanterie ..., Stoica, 2012,
p. 37
47. ^ a b c d e f g Serviciul
Sanitar al Armatei
Române..., Vasile-Leontin,
2012, p. 91
48. ^ fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 290 65. ^ Boli și asistență
49. ^ a b c d Reorganizarea
serviciului medical sub ...,
Leontin, 2010, p. 58
50. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 110
51. ^ a b c d e f g h i j k Serviciul
Sanitar al Armatei
Române..., Vasile-Leontin, 68. ^
2012, p. 135
52. ^ a b c Istoria Medicinei ...,
Bologa, 1972, p. 274
53. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 68
54. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 69
55. ^ a b Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 55
56. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 54
57. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 56
58. ^ a b c Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 60
59. ^ Boli și asistență 74. ^ Serviciul Sanitar al
sanitară..., Teodorescu, Armatei Române..., Vasile-
2018, p. 61 Leontin, 2012, p. 133
60. ^ a b Boli și asistență 75. ^ Serviciul Sanitar al
sanitară..., Teodorescu, Armatei Române..., Vasile-
2018, p. 62 Leontin, 2012, p. 134
61. ^ a b Boli și asistență 76. ^ a b c d e f g Serviciul
sanitară..., Teodorescu, Sanitar al Armatei
2018, p. 71 Române..., Vasile-Leontin,
2012, p. 136
62. ^ a b Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu, 77. ^ a b c Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
2018, p. 51
Leontin, 2012, p. 138
63. ^ a b Boli și asistență
78. ^ Serviciul Sanitar al
sanitară..., Teodorescu,
Armatei Române..., Vasile-
2018, p. 63
Leontin, 2012, p. 143
64. ^ Boli și asistență
79. ^ a b Serviciul Sanitar al
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 57 Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 142
sanitară..., Teodorescu, 80. ^ Serviciul Sanitar al
2018, p. 64 Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 143
66. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile- 81. ^ a b Serviciul Sanitar al
Leontin, 2012, p. 114 Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 144
67. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu, 82. ^ a b Serviciul Sanitar al
2018, p. 67 Armatei Române..., Vasile-
abcdefg Leontin, 2012, p. 150
Reorganizarea sistemului 83. ^ Serviciul Sanitar al
medico-sanitar din Armatei Române..., Vasile-
Basarabia..., Ghetan, Leontin, 2012, p. 153
2018, p. 108 84. ^ a b România. Un secol
69. ^ a b c d e f g h i j k l de istorie..., Tudorel, 2018,
Reorganizarea sistemului p. 85
medico-sanitar din
85. ^ a b fr Iliesco, C. &
Basarabia..., Ghetan, Suhateanu, C.; Sur le
2018, p. 109 typhus exanthématique en
70. ^ a b c d e f Serviciul Roumanie (https://internati
Sanitar al Armatei onal-review.icrc.org/sites/d
Române..., Vasile-Leontin, efault/files/S10268812001
2012, p. 132 62920a.pdf); International
71. ^ a b Serviciul Sanitar al Review of the Red Cross
Armatei Române..., Vasile- 20.229 (1938); p. 63;
Leontin, 2012, p. 126 accesat la 4 aprilie 2020
86. ^ România. Un secol de
72. ^ a b Serviciul Sanitar al
istorie..., Tudorel, 2018, p.
Armatei Române..., Vasile-
84
Leontin, 2012, p. 127
73. ^ Serviciul Sanitar al 87. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile- Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 131 Leontin, 2012, p. 30
88. ^ a b c d e f g Serviciul
Sanitar al Armatei
Române..., Vasile-Leontin,
2012, p. 92
89. ^ Popescu, George;
Răspunderile. Alexandru
Averescu (http://www.roma
nia-actualitati.ro/raspunder
ile_alexandru_averescu-1
27243); Emisiunea
„Istorica”, 21 mai 2019,
invitat: prof. univ. dr. Petre
Otu; accesat la 26
decembrie 2019
90. ^ en The Editors of
Encyclopaedia Britannica
Sir Almroth Edward Wright
– British bacteriologist and
imunologist (https://www.br
itannica.com/biography/Al
mroth-Edward-Wright);
Encyclopaedia Britannica,
article revised and
updated by Kara Rogers in
april 25, 2007; accesat la
26 octombrie 2019
91. ^ a b c Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 97
92. ^ a b c d e Serviciul Sanitar
al Armatei Române...,
Vasile-Leontin, 2012, p. 98
93. ^ a b c Sănătatea
românilor..., Bălăican,
2016, p. 121
94. ^ a b c Sănătatea
românilor..., Bălăican,
2016, p. 122
95. ^ Sănătatea românilor...,
Bălăican, 2016, p. 124
96. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 59
97. ^ Boli și asistență
sanitară..., Teodorescu,
2018, p. 58
98. ^ a b Amintiri Politice, Vol.
II Războiul, Duca, 1981, p.
126
99. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 16
100. ^ a b c Serviciul Sanitar al 110. ^ M. Ciuca, D. Combiescu,
Armatei Române..., Vasile- et J. Balleanu (Médecins
Leontin, 2012, p. 58 de l'armée roumaine).
Deux épidémies de fièvre
101. ^ a b c fr L'épidémie de typhoide. Vaccinations
typhus exanthématique en
antityphiques au virus
Roumanie..., sensibilisé vivant de
Cantacuzène, 1920, p. 278
Besredka. Annales de
102. ^ a b c Serviciul Sanitar al Institut Pasteur 1915,
Armatei Române..., Vasile- Tome XXIX, pp. 105-115.
Leontin, 2012, p. 59 (J. Balleanu = Ion
103. ^ a b fr L'épidémie de Bălteanu) (https://archive.o
typhus exanthématique en rg/details/annalesdemicro
Roumanie..., bi29inst/page/104/mode/2
Cantacuzène, 1920, p. 277 up)
111. ^ Serviciul Sanitar al
104. ^ a b Epidemiile cu care s-
Armatei Române..., Vasile-
a confruntat ..., Stoica,
Leontin, 2012, p. 53
2020. p.22
112. ^ Serviciul Sanitar al
105. ^ a b Epidemiile cu care s- Armatei Române..., Vasile-
a confruntat ..., Stoica, Leontin, 2012, p. 99
2020. p.21
113. ^ Serviciul Sanitar al
106. ^ Epidemiile cu care s-a Armatei Române..., Vasile-
confruntat ..., Stoica, 2020. Leontin, 2012, p. 83
p.20
114. ^ Șuta, Alina Ioana &
107. ^ Epidemiile cu care s-a Tămaș,Oana Mihaela &
confruntat ..., Stoica, 2020. Ciupală, Alin &
p.23 Bărbulescu, Constantin &
108. ^ Boli și asistență Popovici, Vlad; Legislația
sanitară..., Teodorescu, sanitară în România
2018, p. 70 modernă: (1874-1910) (htt
109. ^ Keresztes, Alexandruș p://hiphi.ubbcluj.ro/elita_m
Medical history landmarks edicala/Legislatia_sanitar
from the activity of the a.pdf); Ed. Presa
Romanian Army Sanitary Universitară Clujeană;
Service during the First Cluj-Napoca; 2009; ISBN
World War (https://old.upm. 978-973-610-969-0; p.
ro/gidni/GIDNI-01/Hst/Hs 133; accesat la 19
t%2001%2032.pdf); decembrie 2019;
Globalization, Intercultural 115. ^ Situația epidemiologică
Dialogue and National din cadrul Diviziei II
Identity, Vol. I/2014; p. 331; Infanterie ..., Stoica, 2012,
accesat la 15 februarie p. 42
2021
116. ^ a b c fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 286
117. ^ fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 276
118. ^ a b c d e f g h i j fr
L'épidémie de typhus
exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 287 134. ^ a b c d Reorganizarea
119. ^ a b Reorganizarea
serviciului medical sub ...,
Leontin, 2010, p. 57
120. ^ fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 283 136. ^ Reorganizarea
121. ^ a b c fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 288 137. ^ Serviciul Sanitar al
122. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 96
123. ^ a b Istoria războiului ...,
vol. II, Kirițescu, 1989, p.
11
124. ^ a b c Amintiri Politice,
Vol. II Războiul, Duca,
1981, p. 125
125. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 157
126. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 154
127. ^ Secvențe istorice vizând
activitatea..., Dumitraș,
2018, p. 81
128. ^ Secvențe istorice vizând
activitatea..., Dumitraș,
2018, p. 80
129. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 125
130. ^ a b c d e f g Serviciul
Sanitar al Armatei
Române..., Vasile-Leontin,
2012, p. 129
131. ^ a b Secvențe istorice
vizând activitatea...,
Dumitraș, 2018, p. 82
132. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 124
133. ^ Reorganizarea
sistemului medico-sanitar
din Basarabia..., Ghetan,
2018, p. 111
sistemului medico-sanitar
din Basarabia..., Ghetan,
2018, p. 112
135. ^ a b c Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 128
sistemului medico-sanitar
din Basarabia..., Ghetan,
2018, p. 113
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 123
138. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 137
139. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 140
140. ^ a b Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 141
141. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 147
142. ^ Serviciul Sanitar al
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 148
143. ^ Tifosul exantematic în
Bucureștiul..., Copăcescu,
2016. p. 192
144. ^ a b Ciupală, Alin;
Epidemia de tifos
exantematic din România
în perioada Primului
Război Mondial. Partea 1:
Origini și răspândire (http
s://unibuc.ro/epidemiile-in-i
storie-epidemia-de-tifos-ex
antematic-din-romania-in-p
erioada-primului-razboi-m
ondial-partea-1-origini-si-r
aspandire-alin-ciupala/);
Vocea experților UB –
COVID 19, Epidemiile în
istorie; unibuc.ro; accesat
la 13 iunie 2020
145. ^ a b c d fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 274
146. ^ Institutul Național de
Sănătate Publică; Analiza
de hazard – epidemii. (http
s://gis.ro-risk.ro/site/docum
ente/RezultateRO-RISK/E
pidemii/Cap.2.%20Analiz
a%20de%20hazard.pdf);
gis.ro-risk.ro; 2016; p. 41;
accesat la 15 decembrie
2019
147. ^ a b c en Ionescu,
Cristina; The activity of
“French Medical Mission”
in Moldavia during the
First World War (http://web.
archive.org/web/20180423
044510/http://www.jmpiasi.
ro/2001/9(1)/13.pdf)
(arhivă); Jurnal de
Medicină Preventivă nr. 9
(1)/2001, p.84
148. ^ fr Almabert, Marthe;
Une infirmière de talent...
(http://www.landrucimetier
es.fr/spip/IMG/pdf/montpar
nasse.pdf); Héros de la
Grande Guerre au
cimetière du
Montparnasse dans
Cimetières de France et
d’ailleurs; p. 5; accesat la
7 aprilie 2020
149. ^ fr Croix-Rouge
Francaise; Bulletin
trimestriel de l'Association
mutuelle des infirmières de
la Société de Secours aux
Blessés Militaires; année
V, no. 15, décembre 1917
(https://gallica.bnf.fr/ark:/12
148/bpt6k65563970/f1.vert
ical); p. 43; accesat la 7
aprilie 2020
150. ^ a b c fr L'épidémie de
typhus exanthématique en
Roumanie...,
Cantacuzène, 1920, p. 275
151. ^ Constantin, Ion;
Gherman Pântea între mit
și realitate (https://arhiva.bi
bmet.ro/Uploads/Constanti
n_Ion_Gherman_P%C3%
A2ntea_Intre_mit_si_realit
ate.pdf); Editura Biblioteca
Bucureștilor; București;
2010; p. 193; accesat la 13
iunie 2020
152. ^ Ungureanu, Elena;
Elena Cancicov – o eroină
a orașului Bacău din
Primul Război Mondial (htt
ps://biblioteca-digitala.ro/re
viste/carpica/dl.asp?filena
me=32-carpica-XXXII-12.p
df); Carpica, Vol. XXXII
(12); Editura Documentis;
Iași; 2003; p. 152; accesat
la 13 iunie 2020
153. ^ Istoria războiului ..., vol. 159. ^ Marin, Florea; Medicii și
II, Kirițescu, 1989, p. 12
154. ^ Alexa, Maria; Statui mai
puțin cunoscute – Doctorul
Haralambie Botescu (http 160. ^ Spânu, Margareta
s://issuu.com/orasul/docs/r
bmd-1305/94); Bucureștiul
meu drag, Nr. 17
(mai)/2013; p. 94; accesat
la 18 decembrie 2019
155. ^ Duțescu, Benone;
Profesorul Ion Bruckner și
drama sfârșitului vieții sale
(https://www.viata-medical
a.ro/opinii/profesorul-ion-br
uckner-si-drama-sfarsitului
-vietii-sale-14664); Viața
Medicală, 16 iunie 2018;
accesat la 21 decembrie 161. ^ a b c d Serviciul Sanitar
2019
156. ^ Ursea, Nicolae;
Enciclopedie medicală
românească. Secolul XX.;
Editura Fundației române
a rinichiului; București;
2001; ISBN 973-98051-6-
7; p. 834
157. ^ Grancea, Mihaela;
Reprezentări ale morții în
România epocii comuniste
Trei studii de antropologie
funerară (https://www.acad
emia.edu/5685474/Percep
tii_comuniste_vizavi_de_
moarte); Ed. Casa Cărții
de Știință Cluj Napoca;
2008; Cluj-Napoca; p. 43,
Nota 98; accesat la 13
iunie 2020
164. ^ a b Dobrincu, Dorin;
158. ^ Mihailide, Mihail; D.
Bagdasar, un exponent al
“stângii naive” (1) (https://w
ww.viata-medicala.ro/istori
a-medicinei/d-bagdasar-un
-exponent-al-stangii-naive-
1-6825); Viața Medicală, 1
mai 2013; accesat la 18
decembrie 2019
Marea Unire; Editura
Tipomur; Târgu Mureș;
1993; p. 211
165. ^ a b c Dobrincu, Dorin;
Susana; Vlad, Ioan;
Virgilia Braniște - Simbol
de bine al neamului nostru
(https://biblioteca-digitala.r
o/reviste/Cumidava%20d
e%20verificat%20corectiil
e/dl.asp?filename=022-Re
vista-Cumidava-Muzeul-Ist
orie-Brasov-XXII-XXIV-199
8-2000-12.pdf); Cumidava;
Nr.XXII-XXIV (1998-2000);
p. 187; accesat la 13 iunie
2020
166. ^ Chiș, Ioan; Martiriul
al Armatei Române...,
Vasile-Leontin, 2012, p. 90
162. ^ Călin, Constantin; Trecut
– prezent; prezent – trecut
(I); Acolada; nr.11 (132)
noiembrie 2018 (anul XII)
(http://www.editurapleiade.
ro/Reviste/2018%20Acola
da%20nr.%2011.pdf); p.
18; accesat la 27
decembrie 2019
167. ^ Serviciul Sanitar al
163. ^ a b c d Dobrincu, Dorin;
Prizonierii de război
Centrali și internații civili în
România, 1916-1918 (X)
(https://moldova.europalib
era.org/a/blog-centenar-do
rin-dobrincu/30334268.htm
l); Radio Europa Liberă
Moldova; 19 decembrie
2019; accesat la 18
decembrie 2019
Prizonierii de război
Centrali și internații civili în
România, 1916-1918 (IX)
(https://moldova.europalib
era.org/a/prizonierii-de-r%
C4%83zboi-centrali-%C
8%99i-interna%C8%9Bii-c
ivili-%C3%AEn-rom%C3%
A2nia-1916-1918-(ix)/3032
0657.html); Radio Europa
Liberă Moldova; 11
decembrie 2019; accesat
la 18 decembrie 2019
Prizonierii de război
Centrali și internații civili în
România, 1916-1918 (VIII)
(https://moldova.europalib
era.org/a/prizonierii-de-r%
C4%83zboi-centrali-%C
8%99i-interna%C8%9Bii-c
ivili-%C3%AEn-rom%C3%
A2nia-1916-1918-(viii)/303
11275.html); Radio Europa
Liberă Moldova; 6
decembrie 2019; accesat
la 18 decembrie 2019
preoților români în lupta
pentru reîntregirea
neamului românesc (http
s://www.universuljuridic.ro/
martiriul-preotilor-romani-i
n-lupta-pentru-reintregirea-
neamului-romanesc/);
Revista de drept public 4
(46)/2018; pp.46-53;
accesat la 18 decembrie
2019
Armatei Române..., Vasile-
Leontin, 2012, p. 42
168. ^ Serviciul Sanitar al 174. ^ a b Chiper Constantin; 177. ^ Amintiri Politice, Vol. II
Armatei Române..., Vasile- Veterani în slujba Patriei, Războiul, Duca, 1981, p.
Leontin, 2012, p. 43 Vol. III (https://dlscrib.com/ 124
169. ^ a b c d Serviciul Sanitar queue/veterani-in-slujba-p 178. ^ Situația epidemiologică
al Armatei Române..., atriei-volumul-iii_587a284 din cadrul Diviziei II
Vasile-Leontin, 2012, p. 18 e6454a7935a35c13e_pd Infanterie ..., Stoica, 2012,
170. ^ Serviciul Sanitar al f?queue_id=5ad647bce2b p. 38
Armatei Române..., Vasile- 6f5f50f8c2e9d); Editura
Centrului Tehnic-Editorial
Leontin, 2012, p. 17
al Armatei; București;
171. ^ Serviciul Sanitar al 2008; p. 104
Armatei Române..., Vasile-
175. ^ Huțanu, Valentin; Medici
Leontin, 2012, p. 17
străini, la Iași, pentru a
172. ^ Serviciul Sanitar al combate epidemia! O
Armatei Române..., Vasile- misiune periculoasă cu un
Leontin, 2012, p. 20 final teribil (https://www.bz
173. ^ Secvențe istorice vizând i.ro/medici-straini-la-iasi-p
activitatea..., Dumitraș, entru-a-combate-epidemia
2018, p. 79 -o-misiune-periculoasa-cu-
un-final-teribil-foto-391328
9); 27 martie 2020; bzi.ro;
accesat astăzi 7 aprilie
2020
176. ^ Sănătatea românilor...,
Bălăican, 2016, p. 117

Bibliografie
Bălăican, Delia; Sănătatea românilor supusă „gravității excepționale” a încercărilor
războiului (1916-1918) (http://revista.biblacad.ro/wp-content/uploads/2016/06/2017-2-2-07.p
df); Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul 2, Nr. 2, iunie-decembrie 2017; pp.115-143
Brătescu, G; Serviciul sanitar în războiul din 1916—1918 în Bologa, V. L. & Brătescu, G. &
Duțescu, B & Milcu, Șt. M. (red.); Istoria medicinei Romanești; Editura Medicală; București;
1972; pp. 273-275
fr Cantacuzène, J.; L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la
dernière guerre (http://www.biusante.parisdescartes.fr/histoire/medica/resultats/?cote=bspex
1920&p=283&do=page); Bulletin de la Société de pathologie exotique, Tome XIII – 1920;
Masson & Cie.; Paris; 1920; pp. 269-290
Copăcescu, Nina ; Tifosul exantematic în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX și începutul de
secol XX (http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/20-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muz
eografie-XX-2006_187.pdf); București - Materiale de Istorie și Muzeografie, XX/2006; pp.
185-193
en Drali, Rezak & Brouqui, Philippe & Raoul, Didier; Typhus in World War I (https://www.re
searchgate.net/publication/262673934_Typhus_in_World_War_I); Microbiology Today, 41
(May)/2014, pp. 68-71
Duca, Ion G.; Amintiri Politice, Volumul II Războiul (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/c
ommons/e/ed/Ion_Gheorghe_Duca_-_Amintiri_politice._Volumul_2.pdf); Ed. Jon Dumitru-
Verlag; München; 1981; Cap. 32: 1917 – Primele luni – Tifosul Exantematic, pp. 121-137
 Dumitraș, Vasile Secvențe istorice vizând activitatea serviciului sanitar militar român în
Moldova în timpul Primului Război Mondial și în Basarabia după Marea Unire din 1918
(dedicat Centenarului de la Marea Unire)., (https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/75-
86.pdf); Revista de Științe ale Sănătății din Moldova, Nr. 1(15)/2018; pp. 75-86
Ghetan, Alexandru; Reorganizarea sistemului medico-sanitar din Basarabia anilor 1918-
1919 (https://pdfs.semanticscholar.org/af0a/b3bf32e62289f59d2374908a99e5d51f0781.pdf);
Studia Universitatis Moldaviae, nr.4 (114), 2018; pp. 107-113
Kirițescu, Constantin; Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II; Editura Științifică
și Enciclopedică; București; 1989
Leașu, Florin Gabriel; Campanii sanitare în România în prima jumătate a secolului XX (http
s://www.unitbv.ro/documente/cercetare/doctorat-postdoctorat/sustinere-teza/2014/leasu-flori
n/LeasuFlorin-Rezumat-RO.pdf), Rezumat Teză de Doctorat; Universitatea „Transilvania”
din Brașov – Școala Doctorală Interdisciplinară – Departament: Discipline Fundamentale,
Profilactice și Clinice; Brașov; 2014; pp. 1-40
en Patterson, David K.;Typhus and its control in Russia, 1870-1940 (https://www.cambridg
e.org/core/services/aop-cambridge-core/content/view/S0025727300058725); Medical
History, 37/1993; pp. 361-381
Stoica, Leontin; Reorganizarea serviciului medical sub îndrumarea misiunii militare franceze
(http://www.army.md/img/userfiles/publicatii/cohorta/archive/cohorta2010.pdf); Cohorta -
Revistă de istorie militară, nr. 1, 2010, pp. 54-60
Stoica, Vasile-Leontin; Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1914-1919 (http://w
ww.cnaa.md/files/theses/2012/21566/leontin_stoica_thesis.pdf), Teză de Doctorat;
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” - Facultatea de Istorie și Etnopedagogie -
Catedra de Istorie a românilor; Chișinău; 2012
Stoica, Leontin; Situația epidemiologică din cadrul Diviziei II Infanterie la începutul anului
1917, în prezentarea generalului Nicolae Vicol;Armata română și societatea civilă. Studii și
comunicări prezentate la sesiunea științifică dedicată „Zilei Arhivelor Militare“ și aniversării a
92 de ani de la înființarea Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice și a 145
de ani de la înființarea Serviciului Istoric al Armatei, Pitești, 28 iulie 2012 (http://amnr.defens
e.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Aparitii_editoriale_pdf/21_Armata_societatea_civila.pd
f); Editura Istros; 2012; ISBN 978-606-654-036-0; pp. 36-43
Stoica, Leontin; Epidemiile cu care s-a confruntat Armata României la început de secol XX
(http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Pentru%20modul%20Stiri/Epidemiil
e.pdf); amnr.defense.ro; 2020; accesat la 14 iunie 2020
Teodorescu, Bogdan; Boli și asistență sanitară în România anilor 1917-1918 (acces gratuit
cu înregistrare prealabilă (https://www.ceeol.com/search/viewpdf?id=700065)); Studii și
articole de istorie, 85/2018; pp. 51-72
Tudorel, Andrei; România. Un secol de istorie, date statistice. (http://www.insse.ro/cms/files/
evenimente/RoCentenar/ROCentenar.pdf); Editura Institutului Național de Statistică;
București; 2018; ISBN 978-606-8590-17-2
Voiculescu, Marin Gh.; Boli Infecțioase, Vol. II; Editura Medicală; București; 1990; ISBN 973-
39-0002-8; pp. 656-671

Lectură suplimentară

Cantacuzino I.; Epidemia de tifos exantematic în timpul războiului trecut; Revista Științelor
Medicale, 10/1941; pp. 659–680
Săndulescu, C. Istoria serviciului sanitar al Armatei române în campania 1916-1919, vol. I-II.
București, 1940

Legături externe
 Marius Iancu, Cum se fereau constănțenii la sfârșitul Primului Război Mondial de tifosul
exantematic, boala produsă de păduchi (http://adevarul.ro/locale/constanta/cum-fereau-cons
tantenii-sfarsitul-primului-razboi-mondial-tifosul-exantematic-boala-produsa-paduchi-1_57b
3058d5ab6550cb8cf1f6c/index.html), în "Adevărul", accesat la 15 iulie 2017
Ionela Stănilă, Cum a făcut ciuma prăpăd în Bărăganul Primului Război Mondial (http://adev
arul.ro/locale/calarasi/foto-facut-ciuma-prapad-baraganul-primului-razboi-mondial-1_53b93a
1a0d133766a82f8746/index.html), în "Adevărul", accesat la 15 iulie 2017

Vezi și
Participarea României la Primul Război Mondial

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Epidemia_de_tifos_exantematic_din_1914-
1922_în_România&oldid=14651500

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 19 noiembrie 2021, ora 16:39.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.