1.

Ordinea de înaintare a cererii de chemare în judecată şi efectele

nerespectării procedurii de înaintare a ei.

2. Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată.

Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa
competentă o cerere de chemare în judecată.
(2) În cererea de chemare în judecată se indică:
a) instanţa căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui, numărul de
identificare de stat (IDNO) – pentru persoane juridice și întreprinzători individuali
și numărul de identificare personal (IDNP) – pentru persoane fizice; dacă
reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, numele reprezentantului şi
adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant dacă reclamantul
locuiește în străinătate, adresa din Republica Moldova unde urmează a i se face
comunicările despre proces;
b1) numărul de telefon şi alte date de contact ale reclamantului persoană fizică;
numărul de telefon, adresa electronică înregistrată în Programul integrat de
gestionare a dosarelor şi alte date de contact ale reclamantului persoană juridică;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
c1) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact
ale pîrîtului, în cazul în care reclamantul dispune de aceste date;
c2) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, adresa electronică
înregistrată în Programul integrat de gestionare a dosarelor şi alte date de contact
ale reprezentantului reclamantului;
d) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau
intereselor legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;
e) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază
pretenţiile şi toate probele de care acesta dispune în momentul depunerii cererii;
e1) lista probelor anexate;
e2) lista probelor reclamate;
e3) cererile de reclamare a probelor, efectuare a expertizei, numire/recuzare a
expertului, alte cereri formulate;
f) pretenţiile reclamantului către pîrît;
g) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută
de lege sau de contractul părţilor;
i) documentele anexate la cerere.
(3) Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru
soluţionarea cauzei, precum şi demersurile reclamantului.
(4) Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe
pretenţii, conexe prin temeiurile apariţiei sau prin probe.
 (5) Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de
reprezentantul lui împuternicit în modul stabilit.
(6) Cererea de chemare în judecată sau cererea de exercitare a unei căi de atac
este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă.
(7) Cererea de chemare în judecată a reclamantului persoană fizică care este
asistat în judecată de un avocat şi cererea de chemare în judecată a reclamantului
persoană juridică trebuie să fie dactilografiate și depuse prin intermediul
Programului integrat de gestionare a dosarelor, cu semnătură electronică avansată
calificată.

3. Repartizarea aleatorie a cererilor de judecată către judecători.

În instanţele judecătoreşti dosarele sînt distribuite pentru  examinare potrivit
principiului aleatoriu, care asigură transparenţa, obiectivitatea şi imparţialitatea
acestui proces, prin intermediul Programului Integrat de  Gestionare a Dosarelor -
în continuare PIGD.
    (1) Cererea de chemare în judecată introdusă în instanţă se repartizează, în
termen de 24 de ore, judecătorului sau, după caz, completului de judecată în mod
aleatoriu, prin intermediul  Programului integrat de gestionare a dosarelor.
    (2) Judecătorul care a primit cererea de chemare în judecată spre examinare
verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de lege. Dacă cererea de
chemare în judecată nu întruneşte exigenţele prevăzute de lege, urmează a fi
aplicate prevederile art. 171 alin. (1).
    (3) Judecătorul poate încuviinţa printr-o încheiere, în condiţiile legii, efectuarea
unor măsuri de asigurare a acţiunii şi a probelor.
    (4) Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul acceptă cererea de
chemare în judecată în decurs de 5 zile de la repartizare, dacă legea nu prevede
altfel.

4. Importanța şi procedura repartizării aleatorii.

Odată cu implementarea sistemului de repartizare aleatorie a dosarelor, au fost
create toate condițiile în instanțe pentru ca examinarea dosarelor de judecată să fie
mai rapidă, eficientă și corectă. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că
sistemul a exclus, pe cât este posibil, factorul uman, care, câteodată, poate fi
subiectiv.
De asemenea, a dispărut și posibilitatea de a manipula repartizarea dosarelor de
judecată. Prin urmare, repartizarea aleatorie a dosarelor de judecată se face într-un
mod transparent și obiectiv.
 Adică, niciun judecător nu poate să influențeze sau să aleagă dosarele pe care le va
examina.
Până ca un dosar să ajungă pe masa unui judecător, acesta parcurge mai multe
etape. Mai întâi, cererea de chemare în judecată sau chiar dosarul (dacă e vorba
despre cauze penale și contravenționale), este înregistrat în PIGD de o persoană
responsabilă din instanță (de regulă din Direcția evidență și documentare
procesuală), în ordinea în care a ajuns în instanța judecătorească.
Odată ce e înregistrată cererea (în PIGD), un angajat al instanței judecătorești
extrage confirmarea că aceasta a fost inclus în sistem, precum și numărul atribuit și
data înregistrării. Confirmarea înregistrării și fișa de repartizare a dosarului se
anexează la dosar. Totodată, angajatul instanței apasă pe un buton, care asigură
repartizarea automată a cauzelor. Astfel, Programul Integrat de Gestionare a
Dosarelor atribuie cauza unui judecător din cei ce activează în instanță.

În instanțele judecătorești, unde judecătorii sunt specializați, dosarele se

repartizează în funcție de categoria din care fac parte: civilă, penală sau
contravențională. Important este că termenul de repartizare a unui dosar în PIGD
nu trebuie să depășească 24 de ore de la depunerea acestuia în instanță.
Programul Integrat de Gestionare a Dosarelor repartizează dosarele de judecată în
baza unei formule de calcul ce ține cont de mai multe aspecte, precum
complexitatea unui dosar și eligibilitatea judecătorilor unei instanțe. PIGD-ul
identifică dacă în instanță sunt complete specializate de judecători pentru categoria
dosarului (civilă, penală, contravențională) și apreciază volumul de lucru al
acestora, pentru a repartiza cauza într-un mod obiectiv. Astfel, un dosar nu va fi
repartizat unui judecător care are, de exemplu, 20 de dosare în examinare, ci la un
coleg de-al său, care are mai puține dosare și, respectiv, este eligibil pentru a
examina o nouă cauză. Această practică contribuie la echilibrarea volumului de
lucru între judecători.
De asemenea, Programul Integrat de Gestionare a Dosarelor exclude de la
repartizare judecătorii unei instanțe dacă aceștia sunt în concediu, au fost recuzați
de la examinarea dosarului în cauză din conflict de interese sau dacă au examinat
deja acest dosar (de exemplu, în prima instanță). La fel, PIGD-ul ține cont de
procedura de examinare – dacă este procedură în ordonanță, contencios
administrativ, apel sau recurs.
Un alt aspect al distribuirii automatizate a dosarelor este sarcina deplină sau
parțială a judecătorilor. După cum cunoaștem, președintele și vicepreședintele unei
instanțe examinează mai puține dosare, pentru că îndeplinesc și funcții
administrative. Prin urmare, Programul Integrat de Gestionare a Dosarelor le va
repartiza mai puține cauze.
Ulterior, după ce dosarele sunt distribuite și judecătorul poate începe examinarea
cauzei, judecătorul vede, prin intermediul contului personal în cadrul Programului
Integrat de Gestionare a Dosarelor, dosarele ce i-au fost repartizate.

5. Primirea cererii de chemare în judecată.

primirea cererii de chemare în judecată, activitate ce se desfăşoară de către
preşedinte sau judecătorul de serviciu în legătură cu cererile ce sunt adresate
instanţei şi măsurile ce se impun a fi luate cu această ocazie în vederea începerii
activităţii procesuale. Astfel, cu ocazia p.c.c.j. se vor efectua, mai întâi, unele
verificări sumare spre a se vedea în ce măsură sunt îndeplinite cerinţele de
redactare şi condiţiile prevăzute de lege pentru introducerea acestui prim act
procesual de învestire a instanţei. In cazul în care se constată că cererea
îndeplineşte condiţiile impuse de lege, se va dispune primirea ei, iar dacă se
constată anumite lipsuri şi reclamantul este de faţă, i se va atrage atenţia asupra lor,
pentru a le înlătura mai înainte de comunicarea acesteia în copie către pârât.
Reclamantul va completa cererea de îndată. Când completarea nu este posibilă,
cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt. Dacă
cererea a fost primită prin poştă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile
ei, cu menţiunea că până la termenul acordat urmează să facă modificările sau
completările ce se impun. Acordarea acestor termene se face cu menţiunea că
neîndeplinirea obligaţiilor va atrage suspendarea judecăţii. Dacă obligaţia de
completare sau modificare nu este îndeplinită, se va dispune suspendarea judecăţii,
prin încheiere, potrivit dispoziţiilor din materia necontencioasă. P.c.c.j. se face,
dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, printr-o rezoluţie în care se dispune: a)
fixarea primului termen de judecată, care va fi stabilit în aşa fel încât pârâtul de la
data citării să aibă cel puţin 15 zile pentru pregătirea apărării, iar în pricinile
urgente, 5 zile; dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va putea fixa un
termen mai îndelungat; b) citarea părţilor; pârâtul, cu menţionarea obligaţiei de a
depune întâmpinare, cu menţiunea „personal la interogatoriu" (dacă s-a cerut) şi cu
cererea în copie; reclamantului i se va da termenul în cunoştinţă (sub semnătură)
dacă este prezent, iar dacă nu este prezent (de exemplu, când a trimis cererea prin
poştă) va fi şi el citat; c) asupra plăţii taxelor de timbru; dacă cererea este
netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantul va fi atenţionat verbal (sau în scris,
când este lipsă) de a îndeplini această obligaţie, sub sancţiunea anulării cererii,
până la primul termen fixat, indicând şi taxa datorată [v. şi învestirea instanţei;
efectele introducerii cererii de chemare în judecată]
6. Temeiurile de refuz în primirea cererii de chemare în judecată.
Articolul 169. Refuzul de a primi cererea de chemare în judecată
(1) Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă:
a) cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură
civilă;
b) există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere
judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că
reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;
b1) reclamantul şi-a retras acţiunea civilă la faza judecării cauzei în procesul
penal, dacă retragerea a fost acceptată de instanţă;
c) aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca
prezentul cod sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop;
d) există o hotărîre arbitrală, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia
cazurilor în care judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită
a hotărîrii arbitrale sau a desfiinţat hotărîrea arbitrală;
e) reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă, cu excepţia
cazurilor prevăzute la art. 59 alin. (2).
(2) În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată,
judecătorul dispune, printr-o încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi
remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.
Încheierea poate fi atacată cu recurs.
(3) Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude
posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune
împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.
7. Temeiurile de restituire a cererii de chemare în judecată.
Articolul 170. Restituirea cererii de chemare în judecată
(1) Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:
a) reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe
calea extrajudiciară, inclusiv prin mediere, prevăzută de lege pentru categoria
respectivă de cauze sau de contractul părţilor;
b) instanţa nu este competentă să judece cauza;
c) cererea a fost depusă de o persoană care, în cauza civilă respectivă, nu are
capacitate de exerciţiu al drepturilor procedurale civile;
d) soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei,
în timpul sarcinii sau în primul an de la naşterea copilului;
e) cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o
semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului;
f) cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană
neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul;
g) la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi
părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri;
h) – abrogată;
i) reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea
procesului;
j) la depunerea cererii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine
de competenţa instanţelor judecătoreşti.
(2) Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în
care judecătorul indică instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă cauza
nu este de competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a
circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.
(3) În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată,
judecătorul dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului
încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.
(4) Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării
repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi
pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.
(5) Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.
(1) lit.a), b), c) şi g) poate fi atacată cu recurs.
8. Efectele material-juridice ale cererii de chemare în judecată.
Efecte material juridice:

 de la data introducerii cererii operează punerea în întârziere a pârâtului,  ceea

ce face ca el să suporte riscurile pieirii bunului în cazul cererii ce are ca obiect
predarea unui bun determinat;
  pensia alimentară, de regulă, se încasează din momentul depunerii cererii de
chemare în judecată;
 se întrerupe termenul de prescripţie, chiar dacă cererea a fost introdusă la o
instanţă necompetentă, numai dacă cererea a fost adresată unui organ cu
activitate jurisdicţională şi s-a făcut înăuntrul termenului de prescripţie.
Prescripţia este întreruptă în favoarea reclamantului și are efect împotriva
pârâtului.

9. Efectele procesual-civile ale cererii de chemare în judecată.

Efecte procedurale:

 se investeşte instanţa cu soluţionarea litigiului;

 cererea de chemare în judecată stabileşte cadrul procesual în care se
desfăşoară judecata cu privire la părţi şi la obiectul litigiulu

10.Caracteristica generală şi importanţa fazei de pregătire a pricinii

pentru dezbaterile judiciare.

11.Sarcinile pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare.

Pentru atingerea scopului de restabilirea dreptului lezat sau interesului contestat

printr-o hotărâre legitimă şi întemeiată a instanţei de judecată litigiul urmează a fi
examinat într-un proces civil, constituit din mai multe etape. Fiecare etapă a
procesului însumează o totalitate de acte procedurale în vederea atingerii unui
anumit scop concret care să contribuie la justa soluţionare a cauzei civile în
întregime.
Sarcinile etapei de pregătire a pricinii pentru dezbateri constau în asigurarea unei
judecăţi juste şi în termen rezonabil a cauzei. În acest scop se întreprind
următoarele măsuri:
 concretizarea împrejurărilor importante pentru judecarea pricinii.
Circumstanțele care au importanță pentru judecarea justă a pricinii sunt
determinate definitiv de instanța judecătorească, pornind de la pretențiile și
obiecțiile părților și ale altor participanți la proces, precum și de la normele de
drept material și procesual ce urmează a fi aplicate.
 determinarea relaţiilor de drept material între părţi şi a legii ce urmează a fi
aplicată;
 prezentarea probelor ce urmează a fi examinate la etapa dezbaterilor.
Judecătorul este în drept să propună părților și altor participanți la proces, după
caz, să prezinte probe suplimentare și să dovedească faptele ce constituie obiectul
probațiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.
 stabilirea cercului de participanţi la proces şi implicarea în proces a altor
persoane.
 12.Conținutul fazei pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare.
13.Actele procesuale ale părților în faza pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciare.
14.Actele procesuale ale judecătorului în faza pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciar.
15.Înştiinţarea participanţilor la proces. Comunicarea actelor de
procedură.
Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor
la proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei
împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin
intermediul biroului executorului judecătoresc, la adresa electronică indicată în
cererea de chemare în judecată sau înregistrată prin intermediul Programului
integrat de gestionare a dosarelor, sau prin alte mijloace care să asigure
transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin
delegaţie judiciară.
(1) Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură ale instanței de
judecată se comunică autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept privat şi
avocaţilor prin intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor, la care
aceștia sînt conectați prin adresa electronică indicată în cererea de chemare în
judecată, în mandatul de avocat, în alte acte ce atestă utilizarea poștei electronice.
Actele de procedură expediate prin intermediul Programului integrat de gestionare
a dosarelor se consideră comunicate.
(2) Dacă i se cere să îndeplinească pentru o altă instanţă procedura de
comunicare, instanţa solicitată este obligată să ia de îndată măsurile necesare,
conform legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii
cerute.
(3) În cazul amînării judecării cauzei, nu este necesară citarea
participanţilor la proces prezenţi la şedinţă. Participanţii la proces care au fost citaţi
şi nu au participat la şedinţa de judecată la care a fost amînată judecarea cauzei vor
putea invoca lipsa citării ulterioare numai în cazul în care vor demonstra că au fost
în imposibilitatea de a cunoaşte data judecării cauzei.
16.Citaţia ca mijloc de înştiinţare legală şi modul de înmânare.
Citaţia şi înştiinţarea se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau
prin persoana împuternicită de judecată. Data înmânării citaţiei se înscrie pe citaţie
în partea care se înmânează destinatarului, precum şi pe cotor, care se restituie
instanţei. Conform prevederilor art. 105 din Codul de procedură civilă, citaţia se
expediază autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept privat şi avocaţilor
prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură
transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte. Persoanele fizice pot primi
citațiile prin poșta electronică doar la solicitare. Legislația prevede că citaţia şi
înştiinţarea, actele de procedură pot fi înmânate destinatarului şi în incinta
instanţei. În astfel de cazuri, destinatarii prezenţi în instanţă sau reprezentanţii lor
nu pot să refuze citaţiile şi actele de procedură. În astfel de cazuri, remiterea
acestora se face în şedinţă de judecată, instanţa poate acorda, la cererea persoanei
interesate, un termen pentru a lua cunoştinţă de actele primite. Citaţia sau
înştiinţarea adresată persoanei fizice se înmânează personal contra semnătură
pe cotor. Citaţia adresată unei organizaţii se înmânează persoanei cu funcţie de
răspundere respective contra semnătură sau, în cazul absenţei acesteia, se
înmânează în acelaşi mod unui alt angajat, considerându-se recepţionată de
organizaţie. Dacă destinatarul nu este la domiciliu sau la locul de muncă, citaţia
sau înştiinţarea va fi înmânată unuia dintre membrii adulţi ai familiei care locuieşte
împreună cu destinatarul şi care şi-a dat acordul să o primească. În lipsa acestora,
citația va fi remisă primăriei satului (comunei) ori administraţiei de la locul lui de
muncă. În cazul în care citația nu ajunge la destinatar din vina lucrătorului poştal
sau a unei alte persoane împuternicite să o înmâneze, acestora se aplică o amendă
de până la 10 unităţi convenţionale. Efectele refuzului de a primi citaţia sau
înştiinţarea Conform art. 106 din Codul de procedură civilă, dacă destinatarul
refuză să primească citaţia sau înştiinţarea, persoana împuternicită să o înmâneze
consemnează refuzul pe citaţie sau înştiinţare şi o restituie instanţei judecătoreşti.
În același timp, persoana care refuză să primească citaţia sau înştiinţarea se
consideră înştiinţată despre locul, data şi ora şedinţei de judecată sau despre locul,
data şi ora efectuării unui act procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu împiedică
judecarea pricinii sau efectuarea actului procedural. Schimbarea adresei pe
parcursul procesului Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea
procesului, partea sau reprezentantul este obligat să comunice instanţei, prin cerere,
noua adresă, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă se
depune la dosar o dată cu cererea. În lipsa unei astfel de comunicări, citaţia sau
înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanţei şi se consideră înmînată
chiar dacă destinatarul nu mai locuieşte acolo. Citarea publică a pârâtului Dacă
locul de aflare a pârâtului nu este cunoscut şi reclamantul dă asigurări că, deşi a
făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, preşedintele instanţei
dispune citarea acestuia prin publicitate. Publicarea în presă se consideră citare
legală. Potrivit legislației, citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai
răspândit în cazul în care instanţa consideră că o astfel de măsură este necesară.
Publicarea se face cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată. În cazuri
de urgenţă, preşedintele instanţei poate reduce acest termen la 5 zile. Dacă pârâtul
se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-
voinţă, reclamantul suportă cheltuielile de citare prin publicitate chiar dacă este în
câştig de cauză, iar toate actele de procedură posterioare încuviinţării acestei citări
se anulează.

17.Alte forme de înştiinţare a participanţilor la proces.

18. Referința împotriva cererii de chemare în judecată.

Referinţa este actul procesual prin care pârâtul, mai înainte de dezbaterea orală a
procesului, îşi poate formula obiecţiile şi apărările sale faţă de cererea
reclamantului, arătând totodată mijloacele şi dovezile pe care se sprijină.
(1) În cadrul pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare, judecătorul stabileşte data
pînă la care pîrîtul urmează să prezinte în judecată referinţa şi toate probele
necesare, sub sancțiunea decăderii.
(2) Depunerea referinţei este obligatorie. În cazul nedepunerii ei în termenul
stabilit de instanţă, pîrîtul este decăzut din dreptul de a mai prezenta probe, dacă
legea nu prevede altfel, iar cauza este examinată în baza materialelor anexate la
dosar.
(3) În referință se indică: a) instanţa căreia îi este adresată; b) numele sau
denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; c) numele sau denumirea
pîrîtului, domiciliul ori sediul lui; datele bancare și numărul de identificare de stat
(IDNO) – pentru persoane juridice şi întreprinzători individuali; numărul de
identificare personal (IDNP) – pentru persoane fizice, dacă pîrîtul locuieşte în
străinătate – adresa din Republica Moldova unde urmează a i se comunica datele
de procedură; d) numărul de telefon şi alte date de contact ale pîrîtului persoană
fizică; numărul de telefon, adresa electronică şi alte date de contact ale pîrîtului
persoană juridică; e) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, adresa
electronică şi alte date de contact ale reprezentantului pîrîtului; f) obiecțiile la toate
pretențiile reclamantului, circumstanţele de fapt şi de drept; g) toate probele
împotriva fiecărei pretenții; h) excepțiile de procedură pe care pîrîtul le invocă față
de cererea reclamantului, cererile și demersurile pîrîtului; i) orice cerere
menționată la art. 166 şi 167, în funcţie de interesul procesual al pîrîtului; j) alte
date importante pentru soluţionarea cauzei.
(3(1)) Pentru instanţa judecătorească se anexează copii certificate de pe înscrisuri
şi de pe alte documente pe care se întemeiază referinţa. Referința cu toate anexele
se depune în numărul necesar pentru toți participanții la proces. Referința se
semnează de pîrît sau de reprezentantul lui împuternicit în modul stabilit. Referința
pîrîtului persoană fizică care este asistat în judecată de un avocat şi referinţa
pîrîtului persoană juridică trebuie să fie dactilografiate și depuse prin intermediul
Programului integrat de gestionare a dosarelor, cu semnătură electronică avansată
calificată.
(4) Judecătorul explică pîrîtului că neprezentarea în termen a probelor şi a
referinţei nu împiedică soluţionarea cauzei în baza materialelor din dosar.
19. Cererea reconvențională. Procedura înaintării.
Acţiunea reconvenţională este și ea o acţiune civilă, care este înaintată de către
pârât în cadrul unui proces deja pornit, în scopul de a se apăra împotriva acţiunii
principale sau pentru că acţiunea reconvenţională este conexă prin temei cu
acţiunea iniţială.5 Urmare a unei astfel de defi niri a acţiunii reconvenţionale,
putem conchide că aceasta este îndreptată împotriva acţiunii iniţiale și nu contra
reclamantului.
Însă legiuitorul din Republica Moldova indică direct în art.172 Cod de procedură
civilă6 că „pârâtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului (n.a.) o acţiune
reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială”. În același timp,
sintagma „împotriva reclamantului” ne determină să ne întrebăm, dacă pârâtul va
putea formula acţiunea sa reconvenţională împotriva coreclamanţilor sau a unui
intervenient principal. Or va putea pârâtul în acţiunea sa reconvenţională să indice
și alte persoane ca și copârâţi, cu excepţia reclamantului propriu-zis.
Doctrina evidenţiază unele trăsături specifi ce acţiunii reconvenţionale:
1) acţiunea reconvenţională este acţiunea civilă proprie pârâtului;
2) acţiunea reconvenţională se intentează întrun proces care este deja pornit;
3) acţiunea reconvenţională se intentează cu scopul de a se examina concomitent
cu acţiunea iniţială. Prin intentarea acţiunii reconvenţionale are loc o așa numită
dublare a calităţilor procesuale – reclamantul care a intentat acţiunea iniţială devine
și pârât, iar pârâtul anterior devine și reclamant.
Importanţa acţiunii reconvenţionale într-un proces judiciar deja pornit este că, în
primul rând, aceasta permite reconvenientului să-și înainteze acţiunea la instanţa de
judecată unde deja se judecă cauza civilă în care a fost chemat. De cele mai dese
ori aceasta coincide cu domiciliul (sediul) pârâtului (art.38 CPC). În al doilea rând,
intentarea unei acţiuni reconvenţionale este optimă și din motivul că părţile în
același litigiu își soluţionează divergenţele sale în mod reciproc. Cumularea în
cadrul unui proces judiciar a acţiunii iniţiale și acţiunii reconvenţionale este utilă și
din raţiuni economice. Or, intentarea unei acţiuni reconvenţionale face ca
reconvenientul să economisească timp și surse fi - nanciare. Intentarea unei acţiuni
în ordinea procedurii generale pe acţiuni civile, de regulă, durează, iar prin
intermediul acţiunii reconvenţionale întrun proces judiciar se soluţionează două
acţiuni. Tot graţie unei acţiuni reconvenţionale, se evită situaţiile de hotărâri
judecătorești care nu se pot concilia, dar și se soluţionează mai profund și just
raportul litigios între părţi (pricina civilă). Fiecare pretenţie formulată de reclamant
și pârât trebuie să-și găsească răspunsul în dispozitivul hotărârii judecătorești.
Hotărârea instanţei va dobândi puterea lucrului judecat atât în privinţa celor
statuate din cererea principală, cât și a celor statuate din cererea reconvenţională.
Pe lângă avantajele intentării unei acţiuni reconvenţionale se poate de evidenţiat și
unele dezavantaje ale acesteia. Prin intentarea unei acţiuni reconvenţionale se
ajunge la faptul că într-un proces civil se complică sarcinile care sunt puse pe
seama instanţei, adică mai apare o acţiune care trebuie să fi e soluţionată în același
proces, apar mai multe date de fapt, care urmează a fi apreciate de instanţă. Un alt
inconvenient este că prin intentarea acţiunii reconvenţionale este verosimil că se va
încălca termenul rezonabil de examinare a unei cauze civile, or, intentarea unei
acţiuni reconvenţionale duce deseori la amânarea procesului – art.208 alin.(1)
CPC.
Atenţionăm că acţiunile reconvenţionale conform art.173 alin.(2) lit.a) și c) CPC se
vor depune până la începerea dezbaterilor judiciare, adică la faza pregătirii pricinii
pentru dezbateri judiciare. Or, depunerea lor după începerea dezbaterilor judiciare
va determina o singură soluţie – separarea acesteia prin încheiere nesusceptibilă de
recurs. Pîrîtului nu i se încalcă nici un drept, întrucît aceste două feluri de acţiuni
reconvenţionale se pot judeca separat fără careva riscuri.17 Doar în temeiul lit.b)
alin.(1) art.173 CPC se pot depune acţiuni reconvenţionale până la fi nalizarea
examinării pricinii în fond. Acesta este unul din puţinele cazuri când poate fi
relansat procesul de probaţie. Dacă reclamantul pe parcursul procesului își va
modifi ca acţiunea (schimbând fi e pretenţiile, fi e temeiul acestora), pârâtul va fi
îndreptăţit să depună mai târziu de începerea dezbaterilor judiciare acţiune
reconvenţională în baza oricărui temei prevăzut de art.173 CPC.
20. Cererea reconvențională. Procedura înaintării.

CERERE RECONVENŢIONALĂ, varietate a cererii de chemare în judecată

prin care pârâtul dintr-un proces pendent formulează pretenţii proprii împotriva
reclamantului. Sub aspect procesual, cererea reconvenţională are caracter de cerere
incidenţă; ea nu exprimă apărarea pe care şi-o face pârâtul faţă de pretenţiile
reclamantului şi nici nu se înfăţişează ca o excepţie de procedură, ci constituie
mijlocul procesual prin intermediul căruia pârâtul ridică pretenţii proprii faţă de
reclamant. Pârâtul devine astfel şi el reclamant, iar demersul său procedural
întruneşte caracteristicile unei adevărate cereri de chemare în judecată. Cererea
reconvenţională apare astfel ca o contra-acţiune făcută de pârât împotriva
reclamantului. De cele mai multe ori ea are drept scop realizarea unei compensaţii
judecătoreşti şi împiedicarea obligării pârâtului în măsura cerută de reclamant.
Totodată, uneori prin cererea reconvenţională se poate obţine anihilarea totală a
pretenţiilor reclamantului şi obligarea lui exclusivă faţă de pârât, după cum se
poate obţine paralizarea completă a acţiunii reclamantului, anulându-se actul
juridic pe care el îşi fondează pretenţia. Soluţionându-se deodată cu cererea
principală în cadrul aceleiaşi pricini, cererea reconvenţională prezintă avantajul de
a economisi timp, energie şi cheltuieli pentru părţi, ca şi pentru instanţă, deoarece
se evită declanşarea unui nou proces. Din punct de vedere al condiţiilor de formă şi
de conţinut, cererea reconvenţională trebuie redactată în acelaşi fel ca o cerere de
chemare în judecată, ea trebuie să fie depusă odată cu întâmpinarea sau, dacă
pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Cererea reconvenţională se poate însă înainta şi după prima zi de înfăţişare dacă
reclamantul acceptă sau dacă instanţa apreciază că este în interesul justiţiei să
primească cererea incidenţă şi ulterior se timbrează potrivit pretenţiilor solicitate.

21. Medierea judiciară.

 Medierea judiciară este o modalitate obligatorie de soluţionare amiabilă a
pretenţiilor adresate instanţei judecătorești, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia,
în cazurile ce ţin de:
a) protecţia consumatorilor;
b) litigiile de familie;
c) litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor între persoane
fizice şi/sau juridice de drept privat;
d) litigiile de muncă;
e) litigiile care rezultă din răspunderea delictuală;
f) litigiile succesorale;
g) alte litigii civile a căror valoare este sub 200 000 de lei, cu excepţia
litigiilor în care s-a pronunţat o hotărîre executorie de intentare a procedurii de
insolvabilitate.

22. Excepția prescripției dreptului material la acțiune (tardivitatea).

Cererile depuse în instanța de judecată peste termenul de prescripție extinctivă, a

căror tardivitate a fost invocată în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri
judiciare de partea în proces, persoana în a cărei favoare a curs prescripţia, de
creditorul persoanei sau de către oricare altă persoană care are interes legitim, se
examinează în fond doar după examinarea de către instanța de judecată a excepției
de tardivitate. Dacă reclamantul a solicitat repunerea în termenul de prescripție sau
solicită repunerea odată cu ridicarea excepției, instanța de judecată examinează
excepția de tardivitate concomitent cu cererea de repunere în termen.
Excepția de tardivitate și, după caz, repunerea în termen se soluționează în ședință
de judecată, convocată în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare.
Lipsa participanților citați legal nu împiedică examinarea cererilor.
Dacă nu se dispune repunerea în termen şi/sau se admite excepția de tardivitate,
instanța de judecată respinge acțiunea ca fiind tardivă printr-o încheiere motivată
care poate fi atacată cu recurs.
Instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii adoptate este
în drept:
            a) să respingă recursul şi să menţină încheierea;
            b) să admită recursul şi să caseze integral încheierea, restituind cauza spre
rejudecare.
Dacă se dispune repunerea în termen şi/sau excepția de tardivitate se respinge,
instanța de judecată emite o încheiere motivată care poate fi atacată odată cu
fondul și continuă examinarea cauzei.

23. Procedura cererilor cu valoare redusă.

Dacă valoarea cererii în cauzele de încasare a unei sume de bani nu depăşeşte 10

salarii medii pe economie prognozate la data sesizării instanţei, fără a se lua în
considerare dobînzile, penalitățile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii,
această cerere se examinează ca cerere cu valoare redusă.

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă.

 Judecătorul poate dispune citarea participanților la proces dacă apreciază acest

fapt ca fiind necesar sau dacă admite solicitarea uneia dintre părţi de a examina
cererea în ședință publică. Judecătorul poate să respingă o astfel de solicitare în
cazul în care consideră că, ţinînd cont de împrejurările cauzei, nu sînt necesare
dezbateri publice. Respingerea se dispune printr-o încheiere motivată care poate fi
atacată odată cu fondul.

În termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată şi a

înscrisurilor anexate, inclusiv în cazul comunicării prin intermediul Programului
integrat de gestionare a dosarelor, pîrîtul prezintă instanţei judecătoreşti şi
reclamantului o referință, precum şi copii de pe înscrisurile necesare.

Dacă din materialele cauzei rezultă că cererea nu poate fi examinată în ordinea

stabilită pentru cererile cu valoare redusă, judecătorul, prin încheiere motivată care
poate fi atacată odată cu fondul, dispune examinarea cauzei în ordine generală.

24. Conexarea pretențiilor.

 Dacă pe rolul aceleiași instanțe se află cauze conexe prin pretenții, temeiuri de
apariție sau prin probe, la cererea motivată a părții sau din oficiu, instanța emite o
încheiere de transmitere spre conexare către cauza acceptată mai devreme doar
dacă conexarea se face în scopul evitării pronunțării de hotărîri contradictorii.
Completul de judecată căruia i-a fost transmisă cauza spre conexare emite o
încheiere de acceptare a cererii pe rol pentru examinare concomitentă.

Dacă pe rolul mai multor instanțe se află cauze conexe prin pretenții, temeiuri de
apariție sau prin probe, instanța (instanțele) sesizată ulterior dispune, printr-o
încheiere care poate fi atacată odată cu fondul, conexarea și strămutarea
pretenţiilor la instanța sesizată mai întîi.

25. Separarea pretențiilor.

După ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe într-un proces aparte
una sau mai multe din pretenţiile conexe ale unui reclamant sau ale mai multor
reclamanţi dacă consideră raţională judecarea lor separată.

În cazul în care sînt înaintate pretenţii de mai mulţi reclamanţi sau faţă de mai
mulţi pîrîţi, judecătorul este în drept să separe într-un proces aparte una sau mai
multe pretenţii dacă consideră raţională judecarea lor separată.

26. Procedura medierii judiciare.

După acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată instanţa

judecătorească, în termen de 5 zile, stabileşte pentru părţile în proces data şedinţei
de soluţionare amiabilă a litigiului. Dacă există dovada citării legale, absenţa
părţilor de la şedinţa de soluţionare amiabilă a litigiului nu afectează curgerea
termenului.
În cadrul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului, instanţa 
judecătorească informează părţile despre legea aplicabilă litigiului, durata
procedurilor, posibilele cheltuieli de judecată, posibila soluţie asupra cazului şi
efectele ei pentru părţile la proces.
 Scopul ședinței de soluționare amiabilă a litigiului este să ajute părțile să
comunice, să negocieze, să identifice interesele lor, să evalueze pozițiile lor și să
găsească soluțiile reciproc satisfăcătoare.
Instanţa judecătorească întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze
pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase şi, în acest scop, poate cere
prezentarea lor personală, chiar dacă sînt reprezentate în proces, şi le acordă un
termen de conciliere, care nu va depăşi 15 zile.
Termenul medierii judiciare nu poate depăşi 45 de zile de la data la care a
fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului, dacă legea nu prevede
altfel.

27. Litigiile examinate obligatoriu prin medierea judiciară.

Litigiile examinate obligatoriu prin medierea judiciară sunt:

 litigiile de familie;
 litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor între persoane fizice şi/sau
juridice de drept privat;
 litigiile de muncă;
 litigiile care rezultă din răspunderea delictuală;
 litigiile succesorale;
 alte litigii civile a căror valoare este sub 200.000 de lei (inițial, se propunea
valoarea de 50.000 de lei), cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre
executorie de intentare a procedurii de insolvabilitate.

28. Noțiunea, importamța și părțile competente ale dezbaterilor judiciare în

pricinile civile.

Dezbatere judiciară, modalitate practică şi obligatorie de expunere, în cadrul

şedinţei de judecată, de către părţi, a pretenţiilor şi apărărilor lor. Dezbaterile
judiciare  reprezintă cadrul procesual necesar pentru realizarea justiţiei, cu
respectarea principiilor fundamentale care guvernează activitatea de judecată
(oralităţii, contradictorialităţii, publicităţii, dreptului de apărare etc.). Dezbaterile
judiciare vizează întreaga desfăşurare a procesului civil în şedinţă publică; ea se
încheie odată cu retragerea completului de judecată în vederea deliberării şi
pronunţării hotărârii judecătoreşti, poate continua însă şi în faţa instanţelor de
control judiciar.

Etapa dezbaterilor judiciare este deosebit de importanta dat fiind faptul,ca, in

cadrul dezbaterilor juiciare, in prezanta si prin intermediul instantei de judecată, se
efectueaza toate lucrarile privind cercetarea si solutionarea litigiului dintre parti
asupra tuturor problemelor contraversate, instanța de judecata concluzionând, prin
actul final de dispozitie, hotărârea judecătoreasca.

Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care
intervin voluntar sau forţat în proces.

29. Judecarea pricinii civile in fond. Raportul asupra pricinii.

În cadrul examinării pricinii în fond, preşedintele şedinţei este obligat să creeze

condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la
circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii, să facă completări şi să prezinte
probe în condiţiile prezentului cod. În acest scop, judecătorul trebuie, după caz, să
elucideze împreună cu participanţii la proces circumstanţele importante pentru
soluţionarea pricinii şi să cerceteze probele din dosar.

Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de

preşedintele şedinţei sau de un judecător. După aceasta, preşedintele clarifică dacă
reclamantul îşi susţine pretenţiile, dacă pîrîtul recunoaşte pretenţiile reclamantului
şi dacă părţile doresc să încheie procesul cu o tranzacţie.

30. Explicațiile părților și a altor participanți la proces.

Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi asupra circumstanţelor care le sînt

cunoscute şi care au importanţă în proces urmează a fi verificate şi evaluate
deopotrivă cu celelalte probe. Explicaţiile pot fi date oral sau în scris. Dacă partea
audiată are mai mulţi coparticipanţi procesuali, instanţa, în funcţie de
circumstanţele pricinii, determină necesitatea interogării tuturor coparticipanţilor
sau numai a unora din ei.

Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în

baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă deţine proba solicitată de instanţă,
dar nu o prezintă.

 Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în

judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe
explicaţiile date de partea adversă.

Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiei

judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile,
aceasta din urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Recunoaşterea expusă în
scris se anexează la materialele dosarului.

31. Audierea martorilor.

Fiecare martor se audiază separat. Preşedintele, înainte de a lua depoziţia va cere

martorului să arate numele, domiciliul, vîrsta, profesia, dacă se află în serviciul
uneia din părţi şi dacă este în judecată în duşmănie sau în legături de interes cu
vreuna din părţi, iar apoi îi va explica obligaţia de a spune sincer tot ce ştie cu
privire la pricină şi-l previne sub semnătură că va purta răspundere penală pentru
refuzul de a depune mărturii şi pentru depunerea intenţionată de mărturii false.
Partea care a solicitat citarea martorului, poate renunţa la audierea lui, însă partea
adversă poate cere audierea martorului prezent.
Mărturia se face oral, dar ea se consemnează în scris de către grefier şi va fi
semnată pe fiecare pagină şi la sfîrşitul ei de judecător, grefier şi de martor, după
ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul nu doreşte sau nu poate să
semneze, se face despre aceasta o menţiune. Orice adăugiri, modificări şi ştersături
în cuprinsul declaraţiei trebuie acceptate şi semnate de preşedintele şedinţei, de
grefier şi martor, sub pedeapsa de a nu se ţine cont de ele.

32. Cercetarea înscrisurilor.

 Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată, se citesc în şedinţa de

judecată, apoi ele se prezintă participanţilor la proces, iar în cazurile necesare – de
asemenea martorilor, experţilor şi specialiştilor.

Autenticitatea unui act sau altui înscris poate fi demonstrată prin confruntare.
Persoana interesată trebuie să prezinte instanţei alte acte utile pentru compararea
scrisului şi semnăturii ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei.

Dacă persoana care a semnat actul, contestă autenticitatea acestuia, instanţa poate
să-i solicite un model pentru cercetare comparativă, iar refuzul de a prezenta
modelul poate fi calificat ca recunoaşterea scrisului sau semnăturii. În caz de
necesitate, la verificarea veridicităţii înscrisului de către instanţă poate participa un
specialist sau expert.

33. Cercetarea probelor materiale.

Probele material se examinează de instanţă şi se prezintă spre examinare

participanţilor la proces, iar în cazurile necesare – de asemenea experţilor,
specialiştilor şi martorilor. În cazurile cînd înscrisurile sau dovezile materiale nu
pot fi aduse în sala de şedinţă, ele se examinează la faţa locului. Examinarea la faţa
locului se face de întreg completul instanţei. Locul şi data examinării se comunică
participanţilor la proces, dar neprezentarea acestora nu împiedică efectuarea
examinării. În cazurile necesare sunt citaţi de asemenea experţii, specialiştii şi
martorii.
Probele perisabile, supuse alterării rapide, deteriorării sau distrugerii sunt
examinate de urgenţă la locul de aflare, iar specialiştii pot efectua măsurări,
fotografieri, filmări, înregistrări audio-video, pot elabora planuri şi alte acte
necesare.

Rezultatele examinării se consemnează în procesul – verbal al şedinţei de judecată,

la care se pot anexa planurile, desenele tehnice, fotografiile înregistrările audio –
video, copiile de pe documente făcute în timpul examinării, precum şi raportul de
expertiză şi explicaţiile scrise ale specialistului.

34. Reproducerea și cercetarea înregistrărilor audio-video.

Reproducerea înregistrărilor audio–video are loc în sala de şedinţe sau într-o

altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul – verbal al şedinţei de
judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii.
Reproducerea înregistrărilor audio – video ce conţin date personale se face în
şedinţă închisă.

Înregistrările care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor şi

se consemnează în procesul verbal încheiat la faţa locului, notificîndu-se semnele
distinctive ale sursei şi data reproducerii, după care suporturile sunt sigilate.
Cercetarea la faţa locului se face cu înştiinţarea participanţilor la proces, în
prezenţa martorilor, experţilor şi a specialiştilor, în caz de necesitate. Procesul
verbal se anexează la dosar. Suporturile electronice, magnetice sau de alt tip
conţinînd înregistrări audio-video se păstrează în instanţă sau la locul aflării lor,
după cercetare fiind sigilate.

35. Cercetarea concluziei expertului și autorităților publice.

Concluziile expertului. Concluziile expertului se citesc în şedinţa de judecată.

Expertului i se pot pune întrebări în scopul clarificării sau completării concluziilor.
Mai întîi pune întrebări persoana la cererea căreia a fost numită expertiza şi
reprezentantul ei, iar după aceasta – ceilalţi participanţi la proces. Judecătorii au
dreptul să pună întrebări expertului în orice moment al audierii lui.

Raportul de expertiză se apreciază de instanţă deopotrivă cu celelalte probe şi nu

are pentru aceasta forţă probantă prestabilită. Respingerea raportului de expertiză
trebuie să fie motivată.

Concluziile specialistului. La cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale, la

audierea şi vizionarea înregistrărilor audio – video, la dispunerea unei expertize, la
audierea martorilor, la adoptarea de măsuri privind asigurarea probelor, precum şi
în probleme de drept litigios, instanţa judecătorească poate atrage printr-o
încheiere adoptată din oficiul sau la cererea oricărui participant la proces,
specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic (la
fotografieri, la elaborare de planuri şi scheme, etc.). Specialistul dă în judecată
explicaţii scrise sau orale în funcţie de cunoştinţele profesionale şi de genul
activităţii sale, pentru a efectua investigaţii speciale, care se anexează la dosar sau
se consemnează în procesul verbal al şedinţei. Specialistului i se pot adresa
întrebări pentru clarificarea şi completarea consultaţiei.

După examinarea tuturor dovezilor în legătură cu pricina, preşedintele şedinţei

întreabă pe participanţii la proces dacă doresc să completeze materialele privitoare
la pricină. Dacă nu se fac asemenea cereri, preşedintele şedinţei declară că
examinarea cauzei în fond a luat sfîrşit şi trece la ascultarea susţinerilor orale.

36. Pledoriile părților și replica.

Pledoariile constau în luările de cuvînt ale participanţilor la proces.

În pledoarii, primii care iau cuvîntul sînt reclamantul şi reprezentantul lui,
urmează pîrîtul şi reprezentantul lui. Intervenientul principal şi reprezentantul lui
iau cuvîntul după ce au vorbit părţile şi reprezentanţii lor. Intervenientul accesoriu
şi reprezentantul lui iau cuvîntul după reclamant sau pîrît din a cărui parte
intervenientul participă în proces.
 Procurorul, reprezentanţii sau împuterniciţii autorităţilor publice, organizaţiilor,
precum şi persoanele care au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unei alte persoane, primii iau cuvîntul.
Reprezentanţii autorităţilor publice care participă în proces pentru a depune
concluzii iau cuvîntul după părţi şi intervenienţi.

 Replica

După pledoarii, fiecare participant are dreptul la replică asupra celor expuse în
pledoarii. Dreptul la ultima replică îl au pîrîtul şi reprezentantul lui.

37. Deliberarea, adoptarea și pronunțarea hotărârii.

După încheierea pledoariilor, completul de judecată se retrage pentru deliberare. În

cazuri complexe, instanţa, prin încheiere protocolară, dispune amînarea deliberării
pentru cel mult 15 zile, înştiinţînd participanţii la proces despre locul, data şi ora
pronunţării dispozitivului hotărîrii. În urma deliberării, preşedintele şedinţei sau
unul dintre judecători pronunţă dispozitivul hotărîrii şi le explică participanţilor la
proces procedura şi termenul de atac al hotărîrii. Dispozitivul hotărîrii trebuie să fie
semnat de toţi judecătorii din completul de judecată şi anexat la dosar.

 În cazul în care la adoptarea hotărîrii se exprimă o opinie separată, aceasta se

anexează la dosar.

 După pronunţarea dispozitivului hotărîrii, preşedintele şedinţei de judecată declară

şedinţa închisă.

 Participanţii care nu au fost prezenţi la pronunţarea dispozitivului hotărîrii primesc

copia hotărîrii în decurs de 5 zile.

Instanţa de judecată va întocmi hotărîrea integrală dacă:

a) participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului

hotărîrii, solicită în mod expres acest lucru. Termenul de 30 de zile este un
termen de decădere,
 b) participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului
hotărîrii, depun cerere de apel;

c) hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul

altui stat.

 Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a

semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi
acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele
instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată cauza
imposibilităţii de a semna.
Hotărîrea integrală se remite participanţilor la proces în termen de 5 zile.

38. Reluarea examinării cauzei civile în fond.

Participanţii la pledoarii nu au dreptul să apeleze în luările lor de cuvînt la

circumstanţe neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţă de
judecată dacă nu s-au referit la astfel de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de
pînă la finalizarea examinării cauzei în fond.

În cazul în care, în timpul pledoariilor sau după încheierea lor, instanţa consideră
că trebuie clarificate noi circumstanţe importante pentru soluţionarea cauzei,
aceasta dispune printr-o încheiere reluarea examinării cauzei în fond și a
pledoariilor, conform regulilor generale.

39. Incidentele procedurale în cadrul procesului.

Incidente procesuale ce pot să apară în cadrul procesului sunt: amînarea procesului și suspendarea
procesului.

Amînarea procesului este un incident procesual care, la apariţia unor circumstanţe legale,
împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată şi condiţionează examinarea pricinii la o altă dată şi la
altă oră.
Suspendarea procesului. Un alt incident procesual care face imposibilă examinarea temporară a
pricinii puse pe rol în dezbateri judiciare este suspendarea procesului. Suspendarea se deosebeşte
de amînare prin temeiuri, ecte juridice, procedură, precum şi modalitatea de reluare a procesului.
Suspendarea obligatorie a procesului are loc în următoarele cazuri; partea în proces sau
intervenientul principal a decedat ori se reorganizează, iar raportul material litigios permite
succesiunea în drepturi. Procesul se suspendă pînă la determinarea succesorului în drepturi al
persoanei ieşite din proces.

40. Amânarea și înterpretarea ședinței de judecată.

Amînarea procesului este un incident procesual care, la apariţia unor circumstanţe legale,
împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată şi condiţionează examinarea pricinii la o altă dată şi la
altă oră. Înlăturarea acestor impedimente depinde de voinţa participanţilor la proces sau a
instanţei de judecată. Amînarea procesului poate fi o consecinţă a unor deficienţe de pregătire a
pricinii pentru dezbateri judiciare sau a unor circumstanţe referitoare la prezenţa participanţilor la
proces, necesitatea de a reclama noi probe

Amînarea procesului se impune dacă:

• instanţa recunoaşte imposibilitatea examinării pricinii în lipsa particpantului la
proces, a martorului, expertului, specialistului, interpretului;
• a fost înaintată o acţiune reconvenţională;
• necesită prezentarea sau reclamarea probelor suplimentare;
• se cere implicarea în proces a altor persoane;
• trebuie îndeplinite unele acte procedurale.

41.Suspendarea procesului. Felurile suspendării. Termenele de suspendare a procesului.

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei unor împrejurări voite
de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori independente de voinţa lor, când părţile sunt în
imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată

În funcţie de cazurile care o determină, suspendarea poate fi: voluntară şi legală. Aceasta din urmă
poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească

Procesul se suspendă:

a) pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei juridice ieşite din proces sau pînă la
determinarea moştenitorului sau desemnarea persoanei împuternicite să acţioneze în numele masei
succesorale (executor testamentar care are împuterniciri de administrare, custode sau administratorul
masei succesorale desemnat de notar ori administratorul insolvabilităţii masei succesorale) – în cazurile
prevăzute la art.260 alin.(1) lit.a). Moştenitorul nu este obligat să continue procesul pînă la acceptarea
moştenirii sau pînă la expirarea termenului de renunţare la moştenire;

b) pînă la prezentarea de către instanţa străină a delegaţiei de acordare a asistenţei juridice – în cazurile
prevăzute la art.260 lit.c);

c) pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti în cadrul procedurii insolvabilităţii – în cazurile
prevăzute la art.260 lit.d);

c-1) pe perioada desfăşurării medierii – în cazurile prevăzute de art. 260 alin. (1) lit. f);

d) pînă la data eliberării din rîndurile Forţelor Armate a părţii în proces sau externării ei din instituţia
curativ-profilactică, pînă la găsirea pîrîtului ori încetarea căutării lui, pînă la prezentarea în instanţă a
raportului de expertiză, a raportului autorității tutelare sau a delegaţiei judiciare – în cazurile prevăzute
la art.261 lit.a), b), c), d), e), f) şi g);

e) pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti sau pînă la
data hotărîrii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei
constituţionale – în cazurile prevăzute la art.261 lit.h)

42. Încheierea procesului fără emiterea hotărârii.

Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de deliberare trebuie să conţină următoarele
date:

problema asupra căreia se emite;

motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;

dispoziţia instanţei;

ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.

Prin încheierea de încetare a procesului sau de scoatere a cererii de pe rol se anulează măsurile de asigurare
a acțiunii, dacă acestea au fost aplicate. Participanţii la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată li
se trimit, în cel mult cinci zile de la emitere, copiile de pe încheierea judecătorească privind suspendarea sau
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.

43.Încetarea procesului în conformitate cu art. 265 CPC

Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care:

a) cauza nu urmează a fi judecată în procedură civilă;

b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre
judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu renunţarea
reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi;

c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă;

c1) reclamantul şi-a retras acţiunea civilă la faza judecării cauzei în procesul penal, dacă retragerea a fost
acceptată de instanţă;

d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă;

e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre
arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului în care instanţa refuză eliberarea
titlului executoriu sau desfiinţează hotărîrea arbitrală;

f) partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în
drepturi;

g) reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.
59 alin. (2);

h) cererea de chemare în judecată este depusă de un organ, o organizaţie sau o persoană în vederea
apărării drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau
o altă lege să le confere acest drept

44;Scoaterea cererii de pe rol.

Cererea de adresare în judecată va fi scoasă de pe rol dacă în faza de pregătire pentru dezbateri
judiciare se va constata că reclamantul nu a achitat taxa de stat. Acesta reprezintă un temei nou de
scoatere a cererii de pe rolul instanței, inclus în Codul de procedură civilă

Prin urmare, în urma modificărilor operate, art. 267, care se referă la temeiurile scoaterii cererii de pe
rol, va prevedea că instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care: a) reclamantul nu a
respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de soluţionare prealabilă a pricinii
pe cale extrajudiciară, inclusiv prin mediere

; b) cererea a fost depusă de o persoană care, în pricina civilă respectivă, nu are capacitate de exerciţiu
al drepturilor procedurale civile;

c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană neîmputernicită

; d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în curs de
judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta;

e) există o convenție de arbitraj prin care părțile decid să soluționeze litigiul pe cale arbitrală, iar pârâtul
în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare a ridicat obiecții împotriva soluționării litigiului în
judecată;

f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat
examinarea pricinii în absenţa lor

; g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei motivele
neprezentării sau motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat
examinarea pricinii în absenţa sa, iar pârâtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond;

h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţământul soţiei în timpul sarcinii ei sau în
decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de către
judecător;
45,Anularea încheierii de scoatere a cererii de pe rol pe motivul neprezentării reclamantului și
pârâtului în ședința de judecată

46-Procesul-verbal al şedinţei de judecată. Cuprinsul şi importanţa

Procesul-verbal este unul dintre cele mai valoroase scrieri într-o ședință de judecată,deoarece oferă
protecție juridică, întrucât conține o expunere a ordinii procesuale și permiteverificarea respectării
odinii procesuale de examinare a cauzei, iar în caz de abateri grave poateservi drept temei pentru
casarea hotărârii judecătorești. Lipsa procesului-verbal al ședinței dejudecată desfășurată cu
participarea părților constituie temei pentru casarea hotărârii judecătorești,iar dacă o acțiune nu este
inclusă în procesul-verbal, înseamnă că nu s-a întâmplat într-adevăr

În art.274 alin.(2) din CPC se prevede că trebuie să conțină procesul-verbal al ședinței de

judecată, și anume:

a) instanța care judecă cauza, numele membrilor completului de judecată și al grefierului;

b) date despre prezența participanților la proces, a reprezentanților, martorilor, experților,

specialiștilor și a interpreților;

c) date despre înregistrarea audio a ședințe de judecată și echipamentul folosit;

d) enumerarea acțiunilor procesuale exercitate în condițiile prezentului cod, cu indicarea

orei și a datei efectuării;

e) încheierile protocolare ale instanței de judecată;

f) data întocmirii definitive a procesului-verbal.

Scopul principal al investigației noastre a constituit cercetarea complexă și multilaterală aconceptului de

proces-verbal - ca un act cu caracter procedural în care se redau pe scurt acțiunileprocesuale efectuate
de către participanții la proces și de către instanța de judecată, cu mențiunealocului, a datei şi a orei
începerii și terminării fiecărei acțiuni procesuale, respectându-se ordineaîn care au fost
exercitate.Ședințele de judecată în Republica Moldova au fost mereu documentate prin întocmireaunui
proces-verbal scris, ce reproduce cu exactitate tot ce s-a întâmplat în ședința de judecată.Începând cu
anul 2009 are loc înregistrarea audio digitală a ședințelor de judecată. Cu toate acestea,procesele-
verbale ale ședințelor sunt întocmite detaliat, ce consumă o parte considerabilă dintimpul personalului
instanțelor judecătorești.

47.Înregistrarea audio și/sau a şedinţei de judecată.

În art.275 alin.(1) din CPC se prevede obligativatatea procesului-verbal prin utilizareaechipamentelor de

înregistrare audio digială și/sau prin sistemul informațional specializat și sepăstrează în modul stabilit de
CSM.Potrivit Regulamentului CSM, a Codului de Procedură, înregistrarea audio digitală aședințelor de
judecată se utilizează, printre altele, pentru verificarea corectitudinii și pentruasigurarea plenitudinii
proceselor-verbale ale ședințelor de judecată. După încheierea ședinței dejudecată, grefierul folosește
înregistrările audio pentru a verifica exactitatea procesului-verbal.Înregistrarea audio a ședințelor de
judecată se efectuează fie prin intermediul seturilor deînregistrare audio conectate la programul „SRS
FEMIDA”, atunci când ședința are loc într-o salăde ședințe, sau prin intermediul reportofoanelor, atunci
când ședința se desfășoară în birouljudecătorului.

Programul „SRS FEMIDA” conține modele integrate de procese-verbale pentru ședințelede judecată
organizate în dosarele civile, penale și contravenționale. Aceste modele pot fimodificate la necesitate de
către grefier. Programul „SRS FEMIDA” permite grefierului indicarea în mod simplificat (prin accesare de
opțiuni existente în modelul procesului-verbal) a etapelor procesului de judecată din cadrul ședinței și a
secvențelor de timp respective. În mod automat,programul atribuie ora și minutul desfășurării fiecărei
etape a procesului indicate de grefier. Deasemenea, programul permite salvarea în sistem a procesului-
verbal de audiere a martorului,specialistului și a altor participanți la proces. În practică, majoritatea
grefierilor nu se folosesc demodelele de procese-verbale integrate în „SRS FEMIDA”. Ei întocmesc
procesul-verbal separatîn calculator, în programul „Word”.Înregistrările audio ale ședințelor de judecată
create cu ajutorul reportofonului nu permitopțiunea indicării automate a etapelor procesului și
secvențelor de timp și nici crearea procesuluiverbal dintr-un model prestabilit. Procesul-verbal este scris,
de obicei, pe hârtie, apoi la calculator.Regulamentul CSM nu obligă grefierii să înregistreze secvențele de
timp ale ședinței de judecatăatunci când înregistrează audio ședința prin intermediul programului „SRS
FEMIDA”. În schimb,CSM obligă grefierii să indice în procesul-verbal al şedinţei de judecată data, ora și
minutulînceperii și opririi înregistrării pentru fiecare secvenţă înregistrată, precum şi durata în ore
şiminute a secvenţei atunci când se efectuează înregistrarea audio cu reportofonul.În cazul utilizării „SRS
FEMIDA”, înregistrarea audio este salvată pe serverul instanței de judecată. În cazul utilizării
reportofonului, înregistrarea audio este transferată de către grefier dinreportofon pe calculator şi,
ulterior, pe serverul instanţei.Toate înregistrările audio sunt salvate peserverele locale ale instanțelor
judecătorești și pe CD/DVD, care sunt anexate la dosarul cauzei.Înregistrarea audio trebuie să se
păstreze pe serverul instanței judecătorești timp de un an de zilede la executarea reală a hotărârii pe
dosarul respectiv. Participanții la proces au dreptul de a primicopii de pe înregistrările audio ale ședinței
de judecată. Acestea se eliberează de către grefier lasolicitarea scrisă sau verbală a participantului la
proces sau a reprezentantului lui, contra unei plățistabilite de Guvern

48.Noţiunea, esenţa şi felurile dispoziţiilor judecătoreşti.

49.Deosebirea dintre hotărârea şi încheierea judecătorească.

Dacă în cazul hotărârilor instanța de judecată vine cu o soluție în ceea ce privește o cauză anume, în
cazul încheierilor, acestea se emit ca dispoziţii ale primei instanţe sau ale judecătorului prin care
pricina/cauza nu se soluţionează în fond. Astfel, potrivit Codului de procedură civilă, o hotărâre
judecătorească se emite după procedura deliberărilor. Art. 238 din Codul de procedură civilă spune că la
deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată
deliberează în secret, iar divulgarea deliberărilor este interzisă. Completul de judecată deliberează, sub
conducerea preşedintelui şedinţei, toate problemele prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate,
apreciază probele, determină circumstanţele şi caracterul raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă
soluţionării cauzei şi admiterea acţiunii. Fiecare problemă urmează să fie pusă astfel încât să se poată da
un răspuns afirmativ sau negativ. Hotărârea judecătorească se adoptă potrivit regulilor stabilite la art.48.
Acestea spun că toate problemele care apar la judecarea cauzei se soluţionează colegial cu votul
majorităţii judecătorilor.

Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Magistrații

adoptă hotărârea în numele legii. Aceasta constă din partea introductivă şi partea dispozitivă. Instanţa
de judecată va întocmi hotărârea integrală dacă:

 participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii, solicită

în mod expres acest lucru. Termenul de 30 de zile este un termen de decădere;

 participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii, depun

cerere de apel;

 hotărârea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul altui stat.

Încheierea judecătorească Spre deosebire de hotărârea judecătorească, încheierea unei instanțe nu

oferă o soluție. Prin urmare, dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care pricina/cauza nu
se soluţionează în fond se emit în formă de încheiere. Aceasta se emite în camera de deliberare în
condiţiile art.48. În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără a se
retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de
judecată. Încheierii i se dă citire imediat după enunţ. Încheierile privind procedura de executare se emit
unipersonal, fără citarea participanților la proces, cu excepţia cazurilor în care judecătorul apreciază că
este necesară prezența participanților la şedinţa de judecată. Ce conține o încheiere judecătorească?
Art. 270 a Codului de procedură civilă spune că în încheierea judecătorească se indică:

 locul şi data emiterii;

 denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;

 date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia înaintată;

 problema asupra căreia se emite;

 motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;

 dispoziţia instanţei;

 ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.

50.Noţiunea, importanța şi cerinţele faţă de hotărârea judecătorească.

Noţiunea de hotărâre judecătorească este redată şi de către Ioan Leş, caremenţionează că hotărârea
judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie alinstanţei prin care se soluţionează, cu putere de
lucru judecat, litigiul dintre părţi.Întreaga activitate judiciară se realizează cu scopul de a se soluţiona un
conflictcivil concret. Datorită acestui fapt hotărârea judecătorească este desemnată ca tocmai acel
rezultat al activităţii judiciare şi reprezintă fără îndoială cel mai importantact al justiţiei.

Importanţa hotărârii judecătoreşti se relevă atât din punctul de vedere alpărţilor, cât şi al societăţii la
general. Pentru părţi, hotărârea este destinată să punăcapăt litigiului dintre ele şi să protejeze drepturile
civile concrete. Pentru societatehotărârea instanţei de judecată, în general, reprezintă un mijloc eficient
de restabilire a ordinii de drept şi de eficientizare a normelor de drept. Hotărârea instanţei dejudecată
are însă şi un pronunţat caracter educativ, prevenind încălcarea dreptuluide către acele persoane care
au cazuri similare şi ar fi tentate a nesocoti drepturilerecunoscute de ordinea juridică [4].elementul
specific al hotărârilor judecătoreşti este faptul că aceasta impunepărţilor dar şi altor participanţi la
proces (de obicei cei ce sunt vizaţi de aceastăhotărâre judecătorească) o anumită conduită. Ea conţine o
declaraţie făcută de instanţa de judecată, ca organ de constrângere, de a se îndeplini o anumită
activitatesau de a se abţine de la anumite activităţi. Dacă voluntar nu este executată aceastăhotărâre
judecătorească, atunci poate interveni executarea silită a acesteia.

* Importanța hotărârii judecătorești rezidă nu doar în faptul dea fi soluționat un raport juridic litigios,
dar și în rezonanța socială pe care o produce. Hotărârii îirevine un rol de apărare a drepturilor,
libertăților și intereselor ocrotite de lege, precum și un roleducativ[5].

Faţă de hotărîrea instanţei de judecată se înaintează următoarele cerinţe:

a) Să fie legală. Hotărîrea e legală dacă s-au respectat întocmai normele dreptului procesual la
examinarea pricinii, precum și dacă ea este dată în strictă corespundere cu normele dreptului material
iar în lipsa lor au fost aplicate normele de drept, ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori
principiile de drept și sensul legislației în vigoare (analogia dreptului),

b) Să fie întemeiată. Hotărîrea e întemeiată dacă concluziile instanţei luate în hotărîre corespund exact
relaţiilor reale dintre părţi, adică instanţa, pe baza probelor veridice, a stabilit deplin împrejurările care
au importanţă pentru pricină, iar concluziile acesteia cu privire la relaţiile juridice dintre părţi sunt juste;

c) Să fie necondiţionată. Hotărîrea se consideră necondiţionată dacă ea nu cuprinde în sine condiţii, de

apariţia sau inapariţia cărora depinde executarea hotărîrii. Excepţia de la această regulă fac cazurile de
adjudecare a bunurilor, cînd instanţa arată în hotărîre contravaloarea bunurilor care trebuie să fie
încasată de la pîrît, dacă la executarea hotărîrii se va constata că aceste bunuri nu mai există;

d) Să fie certă. Este considerată certă, hotărîrea în care este precis determinată chestiunea cu privire la
existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din obiectul raportului juridic litigios.
Hotărîrea judecătorească trebuie să conțină o soluție clară atît pentru subiecții raportului material
litigios, cît și pentru ceilalți participanți la proces.

e) Să fie deplină. Hotărîrea e deplină dacă dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în cererea principală
şi reconvenţională şi au fost soluţionate şi alte chestiuni care, conform legii instanţa e obligată să le
soluţioneze.

51.Natura juridică a hotărârii judecătorești.

Natura juridică a hotărârii judecătorești. În doctrina juridică românească destul de frecvent este pusă în
discuție problema naturii juridice a hotărârii judecătorești, cercetătorii întrebându-se și argumentând ce
este aceasta – un fapt juridic, un act juridic sau sereduce la un simplu silogism judiciar?1

Asemenea întrebări apar, deoarece judecătorul operează cu elemente de logică pe carele aplică la cazuri
concrete. Opera de judecată presupune nu doar aplicarea legii, ci și stabilirea faptelor petrecute în viața
cotidiană. Soluția finală a judecătorului nu poate faceabstracție de procesul mental de elaborare a
acesteia. În acest proces, silogismul judiciarjoacă un rol foarte important. De aceea, în doctrină s-a
susținut că hotărârea nu este altceva decât un silogism în cadrul căruia premisa majoră este norma
juridică, premisa minorăeste faptul invocat ca temei al pretenției, iar concluzia este rezultatul obținut
prin aplicarealegii la faptele respective [10, p. 205-206].

În realitate, hotărârea nu poate fi redusă la o simplă „schemă mentală” la care recurgeincontestabil

judecătorul. Acesta trebuie să aprecieze însă și faptele petrecute în lumea exterioară și chiar probele
administrate în instanță. Desigur, logica joacă un rol preponderenti n activitatea desfășurată de
judecător, dar „funcția acesteia nu este exclusivă. Judecătorulnu poate fi considerat ca «o mașină
producătoare de sentințe» și nici sentința ca ,,un lanțde silogisme” (E. J. Couture [4, p. 288], citat de I.
Leș [7, p. 907]).Elaborarea hotărârii se realizează în cadrul unui proces deosebit de complex, în
caredeterminarea și evaluarea faptelor au un rol deosebit de important. Pornind de la aceasta, uneori
rolul judecătorului este asemuit cu acela al istoricului. „

52Cerinţele legale privite prin prisma jurisprudenţei CEDO şi conceptelor doctrinare.

53.Elementele structurale ale hotărârii judecătoreşti

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când
dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde
numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor
completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a
participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea
situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care
se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au
înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare
fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice
şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată
acordate.

54.Motivarea şi dispozitivul hotărârii judecătorești.

Articolul 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție cere ca motivele unei hotărâri de condamnare, fie în prima instanță,
fie în apel, să fie comunicate în timp util persoanei, astfel încât aceasta să poată depune apel în deplină
cunoștință de cauză.

Această comunicare trebuie să aibă loc, în principiu, înainte de expirarea termenului de apel sau de
recurs. Totuși, o comunicare ulterioară a motivelor către persoana condamnată poate fi acceptabilă în
anumite circumstanțe, cel puțin în cazul în care are loc înainte ca judecătorul instanței de apel sau de
recurs să se pronunțe și astfel încât persoana în cauză să aibă suficient timp pentru a-și pregăti apărarea
(§ 29).

Conform normelor procesuale franceze, hotărârea motivată trebuie depusă la grefa instanței în decurs
de trei zile de la pronunțare. Respectiv, în speță a avut loc o “anomalie”. Curtea a verificat dacă totuși
reclamantul a dispus de elemente suficiente pentru a hotărî în privința oportunității unui apel.
Reclamantul a fost pus în situația de a depune apel, fără a cunoaște motivarea instanței, doar pentru a
se asigura. Dar depunerea unui asemenea apel nu era fără consecințe pentru reclamant, deoarece îl
expunea posibilității depunerii apelului incident de către acuzare, iar retragerea apelului său nu ar mai fi
pus capăt procesului. Astfel, exista posibilitatea înrăutățirii situației reclamantului în instanța de apel,
fără ca acesta să aibă posibilitatea să-și aprecieze șansele de reușită

55.Exigențele cantitative și calitative ale hotărârii judecătorești.

 56.Clasificarea hotărârilor judecătorești

in doctrină hotărârile judecătoreşti sunt clasificate după diferite criterii. Launele clasificări se referă în
mod expres sau implicit chiar Codul de procedură civilă [2]. Interesul abordării acestei probleme este nu
doar de natură didactică, darşi practică.

Cele mai importante clasificări ar fi:

– hotărâre, încheiere, ordonanţă, decizie – criteriul distinctiv este delimitarea după obiectul hotărârii;

– hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile – criteriul distinctiv al acestei clasificări este puterea
legală şi forţa executorie a hotărârii;

– hotărâri judecătoreşti în constatare de drepturi, în realizare de drepturi şi

în constituire de drepturi – această clasificare este o consecinţă a cerinţelor pe carele înaintează

reclamantul din cererea de chemare în judecată;

– hotărâri propriu – zise şi hotărâri suplimentare – hotărârea suplimentară

vine să completeze o hotărâre propriu – zisă ca efect al omisiunii de către judecător a unor concretizări
pe care nu le-a făcut în hotărârea propriu – zisă

57.Rectificarea hotărârii judecătoreşti de către instanţa care a pronunţata

58, Hotărârea suplimentară.

Hotărârea suplimentară Codul de procedură civilă spune că instanţa care a pronunţat
hotărârea emite, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, o hotărâre
suplimentară dacă:

 nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii formulate de către părţi sau de către
intervenientul principal;
 rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce
urmează a fi remise sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să le îndeplinească;
 nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată ori a omis să se
pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau
reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
Problema pronunţării unei hotărâri suplimentare poate fi pusă în termenul executării
silite a hotărârii. Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărârea
suplimentară, care poate fi atacată în ordinea stabilită de Codul de procedură civilă.
Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor
însă nu împiedică examinarea problemei. Încheierea judecătorească de respingere a
cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare se supune recursului. Hotărârile
judecătoreşti definitive şi irevocabile Rămân definitive hotărârile judecătoreşti emise
în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea cauzei în apel. La fel, rămân
irevocabile hotărârile judecătoreşti:
 emise în primă instanţă, după expirarea termenului de apel, dacă participanţii interesaţi
nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
 emise în primă instanță, contestate cu apel, fără drept de recurs;
 emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă participanţii
interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
 emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului.
Astfel, după ce hotărârea rămâne irevocabilă, părţile şi ceilalţi participanţi la
proces, precum şi succesorii lor în drepturi, nu pot înainta o nouă cerere de
chemare în judecată cu aceleaşi pretenţii şi în acelaşi temei, nici să conteste în alt
proces faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărîrea judecătorească
irevocabilă. Hotărârea judecătorească irevocabilă este obligatorie pentru persoana
în al cărei interes a fost pornit procesul de către organele şi persoanele specificate
la art. 7 alin. (2). În același timp, dacă pârâtul este obligat, prin hotărâre definitivă,
să efectueze plăţi periodice şi dacă se schimbă circumstanţele care influenţează
determinarea cuantumului obligaţiilor de plată sau durata lor, fiecare parte este în
drept să depună o nouă cerere în judecată şi să solicite schimbarea cuantumului
obligaţiilor de plată sau a termenului lor, înaintând o nouă acţiune.

59.Noţiunea şi importanţa procedurii civile

,actul normativ şi regulator, iar dacă enumeră unele acte de procedură, acesta este primul semn că
legea nu se ocupă cu elaborarea unei definiţii cuprinzătoare a acestui termen; oricum, liniile pe care
uneori le trasează, sunt fie imprecise, fie insuficiente pentru a alcătui o definiţie a noţiunii. Aşadar,
definiţia trebuie să fie în mod obligatoriu elaborată de teoria dreptului. Din acest punct de vedere,
totdeauna între teoria dreptului şi legi va exista o „contradicţie dureroasă care se rezolvă de fiecare dată
printr-o necesară critică a legii, spre a-i atribui înţelesul exact, conţinutul precis şi sensul adevărat şi
pentru a oferi interpretului, în deosebi instanţelor judecătoreşti, posibilitatea de a concretiza abstractul,
făcându-l aplicabil celor mai diverse situaţii şi de a adecva mijloacele de care ele dispun scopului legii.
Acelaşi drum este necesar şi de la teorie la lege, care îndreaptă atenţia cercetătorului spre numeroase
controverse sau spre domenii conexe

. În legislaţie conceptul de „act de procedură” este folosit adesea într-o accepţiune restrânsă, respectiv
de act ce nu poate fi privit în afara înscrisului care îl constată. Soluţia este explicabilă întrucât în materie
procedurală un număr important de acte trebuie să fie materializate în scris, iar forma reprezintă în
atare împrejurări o condiţie necesară pentru însăşi valabilitatea operaţiei juridice

De o importanţă particulară sunt actele scrise ale participanţilor procesuali. Acestea fixează mai bine
elementele judecăţii şi cadrul dezbaterilor ceea ce permite ulterior şi exercitarea unui control judiciar
eficient asupra hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti inferioare.

Actele de procedură civilă au, de regulă, o existenţă relativă. De exemplu, hotărârea instanţei prin care
se pune capăt judecăţii, deşi la prima vedere apare ca un act independent, în realitate este opera întregii
activităţi procesuale a tuturor participanţilor. Actele de procedură civilă sunt acte complexe, deoarece,
în majoritatea cazurilor declanşează activitatea mai multor participanţi. De exemplu, citaţia prin care un
martor este chemat în faţa instanţei, este actul de procedură care cuprinde activitatea instanţei de
judecată, a părţilor din proces, a agentului însărcinat cu înmânarea ei, precum şi activitatea respectivei
persoane chemate în faţa instanţei în această calitate.

60. Efectele hotărârii judecătorești.

Chiar şi hotărârea judecătorească nedefinitivă produce unele efecte juridice. Ca prim efect juridic o
hotărâre judecătorească dezînvesteşte instanţa de judecare a cauzei, ceea ce înseamnă că judecătorii
care s-au pronunţat asupra conflictului dintre părţi nu mai pot reveni asupra soluţiei date.

Conform legislaţiei noastre procesual civile, o hotărâre judecătorească dobândeşte puterea lucrului
judecat dacă produce unele efecte juridice: exclusivitatea, prejudicialitatea, obligativitatea,
executorialitatea.

 *Exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a aceloraşi părţi,

precum şi a succesorilor lor în drepturi cu aceleaşi pretenţii, în baza aceloraşi temeiuri. În
conformitate cu art.169 alin.(1) lit.b) şi art.265 lit.b) C.proc.civ., hotărârea irevocabilă
pronunţată într-un litigiu face imposibilă adresarea repetată în judecată cu aceeaşi acţiune.
Important este ca instanţa de judecată să califice corect acţiunile civile care au aceleaşi părţi,
acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri. Datorită faptului că, potrivit art.137 alin.(2) C.proc.civ.,
hotărârea judecătorească se consideră ca probă scrisă, ea este un înscris autentic, care emană
de la o autoritate de stat şi care respectă exigenţe de formă şi de conţinut obligatorii.

 Prejudicialitatea -face imposibilă o altă apreciere într-un alt proces a faptelor şi raporturilor
juridice care au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească. Conform art.123 alin.(2) şi
art.254 alin.(3) C.proc.civ., faptele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă nu se cer a fi dovedite
din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea altei pricini la care participă aceleaşi persoane.
Prejudicialitatea are limite subiective şi obiective. Cele subiective cer ca acest efect juridic să se
producă prin participarea la alt proces a aceloraşi persoane. Limitele obiective se referă la
examinarea în cadrul altui proces a aceloraşi fapte şi raporturi juridice în privinţa cărora a fost
emisă deja o hotărâre irevocabilă

 Obligativitatea hotărârilor judecătoreşti este obiectul unor dispute doctrinare aprinse,

îndeosebi referitor la limitele subiective ale obligativităţii hotărârilor judecătoreşti. În primul
rând, caracterul obligatoriu al hotărârii judecătoreşti se extinde asupra participanţilor la proces.
Aceştia trebuie să-şi conformeze conduita după cum autoritatea judecătorească s-a expus în
hotărâre: fie că se referă la recunoaşterea unui drept, la executarea unei obligaţii ori la
modificarea unui raport juridic

 Executorialitatea semnifică posibilitatea de a pune în executare silită hotărârea pronunţată de

către instanţă dacă ea nu se executată benevol. Conform art.255 C.proc.civ., hotărârea se
execută după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată. O hotărâre
definitivă este obligatorie şi executorie (art.16 şi art.255 C.proc.civ.). Dar, caracterul executoriu
al hotărârilor definitive nu este absolut, din cauza caracterului suspensiv al recursului împotriva
hotărârilor date fără drept de apel (art.403 C.proc.civ.) şi al caracterului condiţionat suspensiv al
recursului împotriva deciziilor date în apel (art.435 C.proc.civ.). Astfel, pronunţarea unei hotărâri
care nu poate fi atacată cu apel este susceptibilă de recurs, iar recursul suspendă executarea
hotărârii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Deciziile pronunţate în apel de asemenea sunt
susceptibile de recurs, care suspendă executarea hotărârii în cazul strămutării de hotare,
distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte
cazuri prevăzute de lege.
 61.Autoritatea de lucru judecat.

     Articolul 278 . Autoritatea lucrului judecat
17

            (1) Hotărîrea judecătorească prin care s-a soluţionat o acţiune posesorie are
autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie ulterioară între aceleaşi părţi, fiind
întemeiată pe aceleaşi fapte. Aceasta nu are însă o astfel de autoritate într-o acţiune
ulterioară privitoare la fondul dreptului.
            (2) Hotărîrea judecătorească prin care s-a soluţionat o acţiune privitoare la fondul
dreptului are autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie ulterioară, în legătură
cu acelaşi bun, între aceleaşi părţi.
            (3) Pîrîtul, în procesul privind acţiunea posesorie, nu poate introduce o acţiune
privind fondul dreptului pînă cînd hotărîrea judecătorească prin care se admite acţiunea
posesorie nu rămîne definitivă şi nu este executată.
            (4) Cu toate acestea, pîrîtul poate introduce o acţiune privitoare la fondul
dreptului înainte de momentul prevăzut la alin.(3) dacă demonstrează că nu a putut
executa hotărîrea judecătorească prin care se admite acţiunea posesorie din culpa
reclamantului care participă la procedura în acţiunea posesorie.

 62.Funcțiile autorității de lucru judecat.

 funcţiile autorităţii de lucru judecat, relativitatea şi opozabilitatea celor statuate printr-o
hotărâre judecătorească, iar încălcarea autorităţii de lucru judecat a fost instituită expres ca
motiv de recurs. Între aspectele cu caracter de noutate, cel puţin sub aspect reglementativ,
putem aminti ataşarea autorităţii de lucru judecat considerentelor unei hotărâri judecătoreşti,
acceptarea înrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac ca efect al autorităţii de lucru judecat sau
legarea autorităţii de lucru judecat de puterea executorie a unei hotărâri. În continuare, ne vom
referi pe scurt la toate aceste aspecte, subliniindu-le gradul de noutate, încercând să surprindem
conceptul de autoritate de lucru judecat aşa cum este acesta consacrat în noul cod şi justificând
soluţiile adoptate prin referinţe doctrinare relevante, fără a insista pe ceea ce reprezentau deja
probleme tranşate anterior noului cod.


 63.Noţiunea şi clasificarea încheierilor instanţei de judecată.

   Articolul 269. Pronunţarea încheierii
            (1) Dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care cauza nu se
soluţionează în fond se emit în formă de încheiere. Aceasta se emite în camera de
deliberare în condiţiile art.48.
            (2) În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără
a se retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-
verbal al şedinţei de judecată.
            (3) Încheierii i se dă citire imediat după enunţ.
            (4) Încheierile privind procedura de executare se emit unipersonal, fără citarea
participanților la proces, cu excepţia cazurilor în care judecătorul apreciază că este
necesară prezența participanților la şedinţa de judecată.

            Articolul 270. Cuprinsul încheierii
            (1) În încheierea judecătorească se indică:
             a) locul şi data emiterii;
            b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al
grefierului;
            c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia înaintată;
            d) problema asupra căreia se emite;
            e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;
            f) dispoziţia instanţei;
            g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.
            (2) Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de deliberare trebuie
să conţină datele specificate la alin.(1) lit.d), e), f) şi g).
            (3) Prin încheierea de încetare a procesului sau de scoatere a cererii de pe rol se
anulează măsurile de asigurare a acțiunii, dacă acestea au fost aplicate.


 64.Elementele structurale ale încheierii judecătorești.

 65.Procedura contenciosului administrativ. Deosebirea procedurii în
contenciosul administrativ de procedura în acțiunea civilă şi cea
specială.


 66.Izvoarele formale ale procedurii contenciosului administrativ.
 Procedura prealabilă în contenciosul administrativ își are 20 fundamentul în principalele izvoare
de drept care reglementează instituția controlului legalității actelor administrative în Republica
Moldova, și anume:
 Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994,
 Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10 februarie 2000,
 Legea cu privire la petiţionare, nr. 190 din 19 iulie 1994, Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova etc

 67.Principiile procedurii contenciosului administrativ.

 Secţiunea 4 „Principiile contenciosului administrativ“ se conţin următoarele
principii: supremaţia dreptului, independenţa judecătorilor, dreptul la un proces
echitabil, accesul liber la justiţia administrativă, dreptul la apărare, oralitatea,
nemijlocirea, continuitatea, respectarea principiilor fundamentale, rolul
judecătorului în aflarea adevărului, respectul cuvenit justiţiei, caracterul public al
dezbaterilor judiciare, limba de procedură şi dreptul de interpret, precum
şi contradictoralitatea.



 68.Obiectul, părţile acţiunii în contenciosul administrativ.

  (1) Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele
administrative, cu caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un
drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terţ, emise de:
             a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul prezentei
legi;
             b) subdiviziunile autorităţilor publice;
             c) funcţionarii din structurile specificate la lit.a) şi b).
             (2) Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut
de lege.
             Articolul 4. Actele exceptate de la controlul judecătoresc
             Nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ:
             a) actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii
Moldova şi Guvernului;
             b) actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica
externă a Republicii Moldova;
             c) actele supuse controlului de constituţionalitate date, prin lege, în
competenţa Curţii Constituţionale;
             d) actele de comandament cu caracter militar;
             e) actele administrative referitoare la securitatea naţională a Republicii
Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de urgenţă luate
de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale, incendiilor,
epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură;
             f) actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi
alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea prevede o
altă procedură judiciară;
             g) actele de gestiune emise de autoritatea publică, în calitate de persoană
juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea patrimoniului său privat.
             Articolul 5. Subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul
             administrativ
             Subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ sînt:
             a) persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut
militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de
către o autoritate publică,
             printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri - în condiţiile art.14 al prezentei legi;
             b) prefectul, care atacă actele emise de autorităţile publice locale, inclusiv
de cele din unitatea teritorială autonomă Găgăuzia şi din municipiul Chişinău - în
condiţiile Legii privind administraţia publică locală;
             c) avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un
drept al său, atacă actele administrative - în condiţiile Legii cu privire la avocaţii
parlamentari;
             d) instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei
de ilegalitate - în condiţiile art.13 al prezentei legi.


 69.Competența instanțelor de judecata in contencios administrativ.

 Articolul 32. Imutabilitatea competenţei jurisdicţionale
            (1) Nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţămîntul său, de dreptul la judecarea
 cauzei sale de către o instanţă sau de judecătorii în a căror competenţă cauza respectivă
este dată prin lege, cu excepţia cazurilor expres stabilite de prezentul cod.
            (2) Instanţa ierarhic superioară nu are dreptul să strămute, din oficiu, o cauză de
la instanţa ierarhic inferioară la alta ori să o preia pentru judecare, cu excepţia cazului în
care completul de judecată în instanţa respectivă nu poate fi legal constituit.
            Articolul 33. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
            (1) Instanţele judecătoreşti judecă toate cauzele civile cu participarea persoanelor
fizice, persoanelor juridice şi autorităţilor publice privind apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime încălcate sau contestate, cauze pentru care legea nu
prevede competenţa altor organe.
            (2) Instanţele judecătoreşti judecă cauzele cu participarea organizaţiilor şi
cetăţenilor din Republica Moldova, a cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor
străine, organizaţiilor cu capital străin, organizaţiilor internaţionale dacă prin lege sau
prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu este stabilită
competenţa instanţelor judecătoreşti străine sau a altor organe.

 70.Felurile acțiunilor în contenciosul administrativ.


 Tipurile de acțiuni în contenciosul administrativ
 Codul Administrativ al Republicii Moldova după modelul german, reglementează cinci tipuri de
acțiuni în contenciosul administrativ în art.206:
 I. Acțiune în contestare (die Anfechtungsklage) (art.206, alin.(1) lit.a) CA) - anularea în tot
sau în parte a unui act administrativ individual.
 Acest fel de acțiune pare a fi preluat din §42 din Codul de procedură al instanțelor administrative
din Germania (Verwaltungsgerichtsordnung (VwGO)) în conformitate cu care prin intermediul
unei acțiuni poate fi solicitată anularea unui act administrativ ((1) Durch Klage kann die
Aufhebung eines Verwaltungsakts (Anfechtungsklage) (...) begehrt werden) 
 Acțiunile în contestare au ca scop anularea unui act administrativ individual. De regulă, o acțiune
în contestare este formulată pentru a contesta un act administrativ anulabil. Totuși această acțiune
poate fi înaintată și în cazul actelor administrative, care, deși sunt în fapt nule, par a fi doar
anulabile până când sunt declarate ca atare de instanță . 
 II. Acțiunea în obligare (die Verplichtungsklage) (art.206, alin.(1) lit.b) CA) - obligarea
autorității publice să emită un act administrativ individual.
 Și acțiunea în obligare pare a fi preluată din §42 VwGO care prevede că prin intermediul unei
acțiuni poate fi solicitată obligarea de a emite un act administrativ ((1) Durch Klage (...) die
Verurteilung zum Erlaß eines abgelehnten oder unterlassenen Verwaltungsakts
(Verpflichtungsklage) begehrt werden.)
 Se depune o acțiune în obligare dacă autoritatea administrativă refuză sau nu adoptă un act
administrativ pe care este obligat să îl adopte. În practica germană astfel de acțiuni apar în
 domeniul administrării serviciilor comunitare și unde o persoană are nevoie fie de alocări, fie de
permisiuni sau de aprobări din partea administrației pentru a desfășura o activitate sau are nevoie
de alocarea unui împrumut sau a altui tip de ajutor social. Doctrina germană accentuează că chiar
și în cazul în care autoritatea administrativă a refuzat să adopte/emită un act administrativ,
acțiunea potrivită este acțiunea în obligare și nu acțiunea în contestare . Aceeași logică o atestăm
și în Codul administrativ al RM, în conformitate cu art.224, în baza unei acțiuni în obligare
instanța anulează în tot sau în parte actul administrativ individual de respingere a solicitării sau o
eventuală decizie adoptată în procedura prealabilă și obligă autoritatea publică să emită un act
administrativ individual, dacă revendicarea pretenției reclamantului de emitere a actului este
întemeiată.
 III. Acțiune în realizare (Leistungsklage) (art.206, alin.(1) lit.c) CA) -  impunerea la acțiune,
la tolerare a acțiunii sau la inacțiune. 
 Este o acțiune specifică actelor reale, reglementate la art.14 CA.
 În doctrina germană în calitate de exemple găsim  acțiuni ce țin de restituire, despăgubire,
solicitarea subvențiilor, alte remedii inclusiv ce țin de contractele administrative.
 IV. Acțiunea în constatare (Feststellungsklage) (art.206, alin.(1) lit.d) CA) - constatarea
existenței sau inexistenței unui raport juridic ori nulității unui act administrativ individual
sau a unui contract administrativ.
 Această acțiune a fost preluată din § 43 VwGO în conformitate cu care stabilirea existenței sau
inexistenței unui raport juridic sau a nulității unui act administrativ poate fi solicitată printr-o
acțiune în cazul în care reclamantul are un interes justificat pentru stabilirea acestuia cât mai
curând. (Durch Klage kann die Feststellung des Bestehens oder Nichtbestehens eines
Rechtsverhältnisses oder der Nichtigkeit eines Verwaltungsakts begehrt werden, wenn der Kläger
ein berechtigtes Interesse an der baldigen Feststellung hat (Feststellungsklage)).



 71.Termenul de înaintare a acțiunii în contenciosul administrativ.

 Articolul 17. Termenele de adresare în instanţa
                          de contencios administrativ
     (1) Cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau recunoaşterea
dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care legea nu
dispune altfel. Acest termen curge de la:
     a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului prevăzut
de lege pentru soluţionarea acesteia;
     b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită
recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru
soluţionarea unei astfel de cereri;
     c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura
prealabilă.
     (2) Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat şi avocatul parlamentar sesizează instanţa de
contencios administrativ în termenele prevăzute de legile organice cu privire la activitatea
acestora.

 72.Procedura prealabilă.
  procedura prealabilă, subliniem că normele care reglementează procedura prealabilă
sunt concentrate în Titlul V al Cărții II (art.162-169) СA. În conformitate cu prevederile
art.162, alin.(3) CA:
 Cererea prealabilă poate fi îndreptată spre:
 a) anularea în tot sau în parte a unui act administrativ individual ilegal sau nul;
 b) emiterea unui act administrativ individual.
 Potrivit art.166 CA ”Cererea prealabilă poate  fi depusă numai dacă persoana își
revendică drepturile încălcate prin emiterea sau respingerea emiterii unui act
administrativ individual”.
 Din analiza prevederilor menționate putem ajunge la concluzia că procedura prealabilă
se aplică doar pentru două tipuri de acțiuni (Mai detaliat despre felurile de acțiuni în
contenciosul administrativ în articolul ”Felurile de acțiuni în contenciosul administrativ”)
și anume acțiunea în contestare (anularea unui act administrativ) și acțiunea în obligare
(obligarea de a emite un act administrativ). 
 Această poziție care se reflectă în Titlu V al CA pare a fi inspirată din concepția germană
relativă procedurilor preliminare în contenciosul administrativ. În sensul că procedura
prealabilă conform legislației germane se referă în special la acțiunea în contestare și
acțiunea în obligare. (German administrative law in common law perspective,
Mahendra P. Singhpag., pag.123)
 Pentru a evita situații când în aceeași lege se regăsesc norme care reglementează diferit
aceeași situație, considerăm imperioasă modificarea instituției procedurii prealabile în
contenciosul administrativ. Normele cu privire la procedura prealabilă sunt confuze
provocând soluții echivoce. Legiuitorul trebuie să se determine pe care cale merge:
varianta germană care prevede în calitate de regulă respectarea procedurii prealabile
pentru două tipuri de acțiuni cu excepțiile de rigoare, sau varianta estoniană unde orice
act atacat trece mai întâii revizuirea de către autoritatea care l-a emis (parag.71, 83), etc.
sau orice altă variantă, important e să fie clară.



 73.Admisibilitatea acțiunii în contenciosul administrativ.  

 accesul la justiție în contencios administrativ pare a fi mai liber, dar art.207 Cadm instituie totuși
niște impedimente care formează instituția admisibilității acțiunii în contencios administrativ.
Nu este conceptual o instituție de drept absolut nouă pentru justiția civilă din țara noastră. De
ex., recursul împotriva deciziilor instanței de apel trece și el prin admisibilitate (art.433 și 440
CPC). Este salutar faptul că sarcina verificării temeiurilor de admisibilitate revine judecătorului
din oficiu. Însă temeiurile și efectele procesuale ale acestora sunt preocuparea primordială. O
parte a temeiurilor de inadmisibilitate reprezintă în esență premise de exercitare a dreptului la
acțiune întrucât exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiași reclamant cu
aceeași acțiune (temeiurile specificate la art.207 alin. (2) lit. a)-e) Cadm). Alt grup de temeiuri de
 inadmisibilitate face posibilă adresarea repetată în judecată a aceluiași reclamant cu aceeași
acțiune (temeiurile specificate la art.207 alin. (2) lit. f)-h) Cadm). Pentru oricare dintre temeiurile
de inadmisibilitate se adoptă o încheiere pasibilă de recurs. În lipsa acesteia judecătorii de
contencios administrativ, nu emit încheieri de acceptare, fapt care are anumite avantaje, dar și
confuzionări ale justițiabililor. Realmente, inadmisibilitatea nu este în mod obligatoriu acțiunea
procesuală care trebuie efectuată la începutul procesului de contencios administrativ decât dacă
nu este evident temeiul. Bineînțeles că judecătorul este obligat să-și verifice mai întâi
competența generală, jurisdicțională după materie și teritorială și să întreprindă acțiunea
procesuală necesară.

 74.Pregătirea cauzei și dezbaterile judiciare în procedura contenciosului

administrativ.

  Articolul 183. Sarcinile de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare
            (1) După ce primeşte cererea de chemare în judecată, judecătorul pregăteşte cauza
pentru dezbateri judiciare pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă.
            (2) Pregătirea pentru dezbatere judiciară este obligatorie pentru orice cauză civilă
şi are ca scop:
            a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice
dintre părţi;
            b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a
cauzei;
            c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor
persoane;
            d) prezentarea tuturor probelor;
            e) evaluarea oportunităţilor de soluţionare a litigiului prin mediere;
            f) examinarea și deciderea în privința cererilor depuse și neexaminate de instanța
de judecată privind efectuarea expertizei, numirea/recuzarea expertului, reclamarea
probelor, asigurarea acțiunii;
            g) stabilirea termenelor pentru efectuarea actelor procedurale;
            h) stabilirea locului, a datei, a orei și a duratei şedinţei de judecată;
            i) stabilirea ordinii și timpului necesar pentru audierea martorilor, a experților sau
a altor persoane, pentru efectuarea altor acte procedurale.

            Articolul 184. Încheierea privind pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare
            Încheierea privind pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare se emite de către
judecător, fără înştiinţarea participanţilor la proces, în decursul a 15 zile de la data la
care s-a dat curs cererii de chemare în judecată, cu enumerarea actelor ce urmează a fi
efectuate pentru pregătirea cauzei şi cu indicarea termenelor îndeplinirii lor.

 75.Împuternicirile instanței de judecată la soluționarea acțiunii în
contenciosul administrativ.

 76.Procedura de confiscare a averii nejustificate în folosul statului.

   Articolul 2781. Acţiunea privind confiscarea averii nejustificate
            (1) Cererea privind confiscarea averii nejustificate se depune la judecătoria în a
cărei circumscripţie își are domiciliul persoana a cărei avere este solicitată de a fi
confiscată.
            (2) Cererea privind confiscarea averii nejustificate este depusă de Autoritatea
Națională de Integritate și trebuie să corespundă prevederilor art. 166.

            Articolul 2782. Examinarea cererii
            (1) Cererea privind confiscarea averii nejustificate se judecă în instanță conform
regulilor generale de examinare a acțiunilor civile, cu excepțiile stabilite de prezentul
capitol.
            (2) Cererea privind confiscarea averii nejustificate se examinează de instanţa
judecătorească cu citarea obligatorie a reprezentantului Autorității Naționale de
Integritate și a persoanei a cărei avere este solicitată de a fi confiscată și/sau a
reprezentantului acesteia.

 77.Enumerarea categoriilor de pricini ce se examinează în procedura
specială.

 Articolul 279. Cauzele examinate în procedură specială
            (1) Instanţa judecătorească examinează în procedură specială cauze cu privire la:
            a) constatarea faptelor care au valoare juridică;
            b) încuviinţarea adopţiei;
            c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);
            d) declararea persoanei dispărută fără veste sau decedată;
            e) măsurile de ocrotire contractuale și judiciare;
            f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
            g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie;
            g1) – abrogată
            h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din
titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);
            i) uzucapiunea dreptului contrar cuprinsului registrului de publicitate;
            j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;
            k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire);
            l) autorizarea testării integrităţii profesionale şi aprecierea rezultatului testului de
integritate profesională.
            (2) Instanţelor judecătoreşti le pot fi atribuite prin lege spre examinare în
procedură specială şi alte categorii de cauze.

            Articolul 280. Examinarea cauzelor în procedură specială
            (1) În procedură specială, cauzele se examinează de instanţele judecătoreşti după
regulile de examinare a acţiunilor civile, cu excepţiile şi completările stabilite în
prezentul cod la cap.XXIII-XXXIV şi în alte legi.
            (2) În procedură specială, instanţa examinează cauzele cu participarea
petiţionarului, altor persoane interesate, precum şi a autorităţilor publice conform art.
74.
            (3) Dacă, la depunerea cererii sau la examinarea cauzei în procedură specială, se
constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanța
restituie cererea sau o scoate de pe rol printr-o încheiere şi explică petiţionarului şi
 persoanelor interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedură de acţiune civilă la
instanţa competentă.
            (4) Taxa de stat plătită deja de petiţionar în procedură specială se ia în calcul la
încasarea taxei şi la repartizarea cheltuielilor de soluţionare a litigiului în procedură de
acţiune civilă.

 78.Procedura de examinare a pricinilor privind constatarea faptelor cu
valoare juridică.

  Articolul 281. Cauzele de constatare a faptelor care au valoare juridică
            (1) Instanţa judecătorească constată faptele de care depinde apariţia, modificarea
sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice şi ale
organizaţiilor.
            (2) Instanţa judecă cauzele în care i se cere să constate:
            a) raporturile de rudenie;
            b) întreţinerea persoanei;
            c) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului;
            d) recunoaşterea paternităţii;
            e) decesul la o anumită dată şi în anumite împrejurări;
            f) acceptarea unei succesiuni şi locul ei de deschidere;
            g) producerea unui accident;
            h) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;
            i) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor
militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de
stare civilă) la o persoană al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din
certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport;
            j) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
            k) faptul represiunii politice;
            l) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
            m) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională dacă autorul informaţiei nu este cunoscut;
            n) alte fapte cu valoare juridică.
            Articolul 282. Condiţiile de constatare a faptelor cu valoare juridică
            (1) Instanţa judecătorească constată faptul cu valoare juridică în cazul în care:
            a) acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia,
modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau patrimoniale ale petiţionarului;
            b) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili documentele
care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită;
            c) constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce ţine
de competenţa instanţelor judecătoreşti.
            (2) Dacă, în cadrul examinării cauzei de constatare a unui fapt cu valoare juridică,
apare un litigiu de drept care nu ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa
examinează cererea de constatare a acestui fapt în procedură specială.

 79.Procedura de încuviințare a adopţiei.

  Articolul 286. Depunerea cererii
            (1) Adoptatorul domiciliat în Republica Moldova care doreşte să adopte un copil
domiciliat în Republica Moldova depune cerere de încuviinţare a adopţiei la judecătoria
 din raza domiciliului copilului adoptabil.
            (2) Adoptatorul cetăţean al Republicii Moldova domiciliat în străinătate sau
cetăţean străin, sau apatrid care doreşte să adopte un copil domiciliat în Republica
Moldova depune, direct sau prin intermediul organizaţiei străine acreditate cu atribuţii
în domeniul adopţiei internaţionale, cerereade încuviinţare a adopţiei internaţionale la
judecătoria din raza domiciliului copilului adoptabil.
            Articolul 287. Conţinutul cererii
            Cererea de încuviinţare a adopţiei trebuie să conţină:
            a) numele şi prenumele, anul, luna şi ziua naşterii adoptatorului, domiciliul
acestuia;
            b) numele şi prenumele, anul, luna şi ziua naşterii copilului adoptabil, domiciliul
acestuia;
            c) solicitarea de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui copilului, numele pe
care îl va purta copilul în cazul în care adoptatorii poartă nume diferite, solicitarea
schimbării locului de naştere
            d) numărul atestatului de adoptator, data emiterii acestuia şi autoritatea care l-a
emis, în cazul adopţiei naţionale;
            e) alte date şi informaţii solicitate de instanţa de judecată.

 80.Procedura de declarare a capacității depline de exerciţiu a
minorului.

 Articolul 294. Depunerea cererii
            (1) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa
judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitate deplină de
exerciţiu în conformitate cu art.20 alin.(3) din Codul civil.
            (2) Instanţa primeşte cererea în cazul în care lipseşte acordul ambilor părinţi, al
adoptatorilor ori al curatorului sau în cazul refuzului autorității tutelare de a declara
capacitate deplină de exerciţiu minorului.
            Articolul 295. Examinarea cererii
            Cererea se examinează în instanţă judecătorească cu participarea obligatorie a
petiţionarului, a unuia sau a ambilor părinţi, a adoptatorilor, a curatorului şi a
reprezentantului autorității tutelare.
            Articolul 296. Hotărîrea judecătorească
            (1) Instanţa judecătorească, după ce examinează cauza în fond, emite o hotărîre
prin care admite sau respinge cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu
minorului.
            (11) Hotărîrea judecătorească emisă pe marginea cererii privind declararea
capacităţii depline de exerciţiu minorului poate fi atacată cu apel. Decizia instanței de
apel nu se supune recursului, fiind definitivă și irevocabilă de la pronunțare.
            (2) În cazul în care cererea este admisă, minorul care a atins vîrsta de 16 ani este
declarat ca avînd capacitate deplină de exerciţiu (emancipat) în momentul cînd hotărîrea
privind emanciparea rămîne irevocabilă.
 81. Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată.
Declararea persoanei absentă fără veste şi declararea morţii persoanei: reglementarea relaţiilor
civile presupune participarea persoanei. Sunt situaţii când persoana din diferite motive nu este
la domiciliu un timp îndelungat şi nu este nici o veste despre el. Este o situaţie dificilă. Pentru a
evita apariţia unor probleme Codul Civil stabileşte anumite reguli în vederea acestor persoane,
care în cumul formează institutul absenţei fără veste. Temeiurile recunoaşterii persoanei
 absentă fără veste: *lipsa de la domiciliu pe o perioadă stabilită de lege - l an, *lipsa
informaţiilor despre persoană, locul aflării ei,
 *prezumţia vieţii persoanei deoarece nu este nici un fapt care ne-ar face să fim convinşi că
persoana este
 moartă.
 Procedura este stabilită prin CPC al RM art. Consecinţele juridice ale declarării absenţei fără
veste: *se stabileşte persoane ce administrează patrimoniu,
 *copii minori sau persoanele incapabile au dreptul de a primi pensie alimentară în legătură cu
pierderea întreţinătorului.
 *soţul poate divorţa.
 Declararea morţii persoanei
 Declararea judecătorească a morţii unei persoane fizice este mijlocul juridic prin care se
determină, cu puterea unei prezumţii consacrate într-o hotărîre judecătorescă, data încetării
capacităţii de folosinţă a unei persoane, atunci cînd moartea acesteia nu poate fi constatată fizic
prin examinarea cadavrului. Sediul legislativ al materiei îl constiuie textul art.52-53 C.civil.
 După cum s-a menţionat, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea
sau cu declararea morţii ei. Evident, moartea şi declararea morţii sunt două lucruri diferite.
Declararea morţii se face în cazul în care moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că
lipseşte cadavrul ori că acesta nu poate fi identificat.
 Pentru declararea persoanei decedată nu se cere declararea ei anterioară dispărută fără urmă.
Conform art. 52 C.civil, persoana fizică poate fi declarată decedată pe cale judecătorească.
Temei pentru declararea persoanei ca fiind decedată poate servi:
 lipsa ei de la domiciliu său în decursul a trei ani;
 lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără veste în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui
anumit accident. Referitor la formularea "împrejurări ce prezintă primejdie de moarte", se are în
vedere orice fapt care este de natură să conducă în mod cert la concluzia decesului acelei
persoane. Deci, dincolo de accidentele (de cale ferată, aviatice, maritime) la care se referă direct
textul legii, în această categorie se includ şi calamităţile naturale (inundaţii, cutremure, surpare
de pămînt);
 militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără veste în legătură cu acţiuni militare, pot fi declaraţi
morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare.
 În aceste trei cazuri este necesar să fie întreprinse toate măsurile pentru aflarea locului unde se
găseşte persoana, dar care nu au dat nici un rezultat şi nu se ştie dacă ea este vie sau moartă.
 Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se indică în lege, de
exemplu, dacă se ştie că persoana a fost pasager ori membru al echipajului aeronavei care a
suferit catastrofă pentru declararea morţii ei trebuie să treacă şase luni, fiindcă în acest caz, nu
constată moartea persoanei, ci o declară moartă în baza prezumţiei producerii morţii în timpul
catastrofei. De fapt, în toate cazurile de declarare a morţii instanţa nu va constata moartea
persoanei, dar va reieşi din prezumţia morţii, din faptul că o perioadă, stabilită de lege, persoana
nu se află la domiciliu şi nu se ştie dacă este vie sau moartă.
 Declararea persoanei decedată se efectuiază conform prevederilor capitolului 27 din Codul de
procedură
 civilă.
 82. Procedura privind măsurile de ocrotire.

 Articolul 481. Temeiurile, formele şi principiile
                           ocrotirii
    (1) Persoana fizică care a atins majoratul sau care a dobîndit capacitate deplină de exerciţiu pe
 altă cale legală şi care, în urma unei boli mintale ori a unei deficienţe fizice, mintale sau
psihologice, nu poate, în mod deplin, conştientiza acţiunile sale ori exprima voinţa poate
beneficia de o măsură de ocrotire, instituită în funcţie de starea sau situaţia sa.
    (2) Dacă nu s-a dispus altfel, măsura de ocrotire are ca scop ocrotirea atît a persoanei, cît şi a
intereselor patrimoniale ale acesteia. Măsura de ocrotire poate fi limitată la unul din aceste
două domenii.
    (3) Măsurile de ocrotire pot fi contractuale (contractul de asistenţă, mandatul de ocrotire în
viitor) și judiciare (ocrotirea provizorie, curatela, tutela). 
    (4) Toate măsurile de ocrotire se instituie şi se exercită în condiţiile respectării drepturilor și
libertăţilor fundamentale şi a demnităţii persoanei. Măsurile de ocrotire urmăresc interesul şi
bunăstarea persoanei în privința căreia se instituie şi favorizează, pe cît este posibil, autonomia
acesteia. 
    (5) Viaţa sexuală constituie o componentă a vieţii private şi a libertăţii individuale, iar orice
restricţie a acesteia trebuie să fie legitimă, adecvată şi proporţională scopului urmărit.
    (6) La luarea oricărei decizii care vizează persoana în privința căreia este instituită o măsură de
ocrotire (persoana ocrotită) sau interesele patrimoniale ale acesteia, instanţa de judecată,
autoritatea tutelară și persoana însărcinată cu ocrotirea (asistentul, mandatarul împuternicit
prin mandat de ocrotire în viitor, ocrotitorul provizoriu, curatorul, tutorele, membrii consiliului
de familie) vor acorda prioritate dorinţelor şi sentimentelor persoanei ocrotite, exprimate de
sine stătător sau, la solicitarea acesteia, cu ajutorul persoanei de încredere. Dorințele și
sentimentele persoanei ocrotite vor avea prioritate, chiar dacă sînt susceptibile de a expune
persoana ocrotită unui anumit risc, cu excepţia cazului în care ea se expune unui risc grav ce nu
poate fi diminuat prin întreprinderea anumitor măsuri suplimentare. 
    (7) Persoana de încredere este orice persoană aleasă liber de către persoana ocrotită pentru a
fi asistată în comunicare. În absenţa unei alegeri, persoana de încredere, solicitată de persoana
ocrotită, va fi desemnată de către centrul comunitar de sănătate mintală.


83.Încuviințarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat. 
e regulă, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea ocrotirii sănătății [2], consimțământul pacientului este
necesar pentru orice prestație medicală propusă (profilactică, diagnostică, terapeutică,
recuperatorie). Totuși legislația națională admite anumite derogări de la principiul dat în scopul
protejării sănătății publice, prin obligarea persoanelor de a urma un tratament coercititv.
Procedura privind încuviințarea spitalizării forțate și a tratamentului forțat reprezintă un
instrument de limitare a drepturilor pacientului compatibil cu drepturile fundamentale ale
omului. Spitalizarea forțată și tratamentul forțat ale persoanei în temeiul unei hotărâri
judecătorești se admite doar în cazurile prevăzute de lege. Unele dintre acestea sunt: -
efectuarea examinării medicale obligatorii, inclusiv pentru depistarea infecţiei HIV/SIDA, a
sifilisului şi a tuberculozei la persoanele aflate în penitenciare (art. 6 alin. (2) lit. d) din Legea cu
privire la drepturile și responsabilitățile pacientului); - spitalizare şi izolare obligatorie (carantină)
a persoanelor afectate de infecţii contagioase şi a celor suspectate de vreo boală infecţioasă ce
prezintă pericol social (art. 6 alin. (2) lit. e) din Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile
pacientului); - în caz de refuz la asistenţă medicală, exprimat de reprezentantul legal al
pacientului (ruda apropiată), când o atare asistenţă este necesară pentru salvarea vieţii
pacientului, organele de tutelă şi curatelă au dreptul, la solicitarea organizaţiilor medicale, de a
se adresa în instanţa judecătorească pentru protecţia intereselor persoanei bolnave (art. 13 alin.
(7) din Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului); - bolnavii de tuberculoză în
formă activă care se sustrag de la tratament benevol, încalcă regimul prescris ori abuzează de
băuturi alcoolice sau folosesc substanțe stupefiante sunt trimişi la tratament coercitiv, în modul
prevăzut de legislaţia în vigoare (art. 44 alin. (2) din Legea ocrotirii sănătății); - persoanele care
 suferă de boli venerice sunt supuse unui examen medical şi tratament obligatoriu în instituţiile
curativ-profilactice respective, precum şi supravegherii prin dispensarizare până la vindecare. În
caz de sustragere de la examenul medical şi tratamentul benevol, persoanele vor fi supuse unui
examen şi unui tratament coercitiv în staţionarul de boli venerice (art. 45 alin. (1) și (4) din Legea
ocrotirii sănătății). Cererea de spitalizare forțată și tratament forțat al persoanei se depune de o
instituție medico-sanitară la instanța de la domiciliul persoanei sau de la locul ei de aflare. Până
la adresarea în instanța de judecată, legea oferă unităților medico-sanitare, în unele cazuri, și
anumite măsuri administrative cu caracter coercitiv pentru a identifica sursele de infecție. Astfel,
potrivit art. 45 alin. (6) din Legea ocrotirii sănătății, la solicitarea unităţilor medico-sanitare,
organele de poliţie sunt obligate să aducă în unităţile curativ-profilactice respective persoanele
care suferă de boli venerice, persoanele referitor la care există date suficiente de a presupune
că sunt infectate sau că suferă de boli venerice, precum şi persoanele care au venit în contact cu
astfel de bolnavi şi să acorde acestor unităţi ajutor la identificarea sursei de infecţie.

84. Încuviințarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie.

 esenţa juridică a pricinilor referitoare la încuviinţarea examenului psihiatric şi spitalizării în
staţionarul de psihiatrie, cercetătorii G.L. Osokina, V.P. Volojanin şi Iu.V. Tihomirova au dedus
unanim că respectivele pricini reprezintă categorii tipice cu privire la litigiile ce decurg din
relaţiile juridico-publice, deoarece obiectul procedurii presupune contestarea anumitor drepturi
subiective.
 În opinia citaţilor, natura juridică a acestor pricini nu se rezumă la determinarea de către
instanţă a statutului juridic al persoanei, ci în cercetarea prezenţei sau absenţei condiţiilor legale
şi suficiente pentru restrângerea acestui statut prin intermediul reducerii anumitor drepturi şi
libertăţi, precum dreptul la libertate şi inviolabilitate personală, libera circulaţie etc. În efect,
dacă persoana nu-şi dă acordul faţă de acţiunile care se întreprind în privinţa ei, între aceasta şi
administraţia instituţiei psihiatrice sau medicul psihiatru respectiv apare un litigiu de drept şi,
implicit, două părţi procesuale[12].
 În ceea ce ne priveşte, împărtăşim ideea savanţilor procesualişti care pledează pentru caracterul
litigios de origine juridico-public al cauzelor privind încuviinţarea examenului psihiatric sau
spitalizării în staţionarul de psihiatrie. Această categorie de pricini corespunde obiectului de
apărare judiciară, care se extinde asupra oricărui act de constrângere, fie individual sau
impersonal, fiind în corelaţie şi cu cerinţele de control asupra legalităţii acţiunilor (inacţiunilor)
sau deciziilor în baza cărora se creează impedimente sau se restrânge realizarea drepturilor şi
libertăţilor indivizilor. În pricinile referitoare la încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării
în staţionarul de psihiatrie instanţa de judecată realizează controlul legalităţii şi temeiniciei
acţiunilor staţionarului psihiatric, în care se află internată persoana suferindă de patologii
psihice sau, dintr-o altă perspectivă, se exercită controlul legalităţii şi justificării deciziei
medicului psihiatru referitoare la necesitatea examinării psihiatrice a unui individ concret.
 În promovarea controlului în cauză, instanţa de judecată astfel protejează drepturile şi libertăţile
subiective ale omului şi cetăţeanului – dreptul la libertate şi inviolabilitate personală, libertatea
de circulaţie şi la libera stabilire a domiciliului şi reşedinţei. Controlul judiciar are ca obiect
temeinicia limitării totale sau parţiale a drepturilor şi libertăţilor persoanei din partea instituţiei
psihiatrice sau a medicului psihiatru, investit cu anumite atribuţii de constrângere menite să
impulsioneze realizarea practică a prevederilor legislative în materie de asistenţă psihiatrică. În
acest mod, procesul de soluţionare a cauzelor referitoare la încuviinţarea examenului psihiatric
sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie, are ca obiect verificarea legalităţii şi justificării actelor
de aplicaţie administrativă.
 Exercitarea controlului judiciar în domeniul relaţiilor juridico-publice îşi are fundamentată
existenţa în ramura dreptului public (constituţional, administrativ, financiar, fiscal etc.). În limita
 acestor raporturi întotdeauna e vorba despre protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, ca
subiecte ale relaţiilor publice.
 În corespundere cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova în lista deciziilor şi acţiunilor (sau
inacţiunilor), contestabile în instanţa de judecată, sunt incluse actele de dispoziţie, în rezultatul
cărora:
 Sunt prejudiciate drepturile şi libertăţile persoanei;
 Sunt create impedimente în realizarea de către persoană a drepturilor şi libertăţilor sale;
 În sarcina persoanei este ilegal pusă o obligaţiune sau aceasta este ilegal atrasă la răspundere
juridică (a se vedea: Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10 februarie 2000)[13].
 Controlul judiciar asupra activităţii subiectului investit cu putere publică în ceea ce priveşte
legalitatea sau temeinicia ei, de regulă este exercitat de către instanţa de judecată la cererea
persoanei, a cărei drepturi şi libertăţi au fost prejudiciate. În efect, un indiciu al procedurii civile
în pricinile care apar din raporturile juridico-publice (justiţia administrativă) este nu numai
activitatea instanţei orientată spre anularea sau corectarea unui act administrativ ilegal, dar şi
faptul că specia dată de procese judiciare este iniţiată la promovarea anumitor acţiuni din voinţa
persoanei fizice sau juridice ca parte în proces, a cărei drepturi şi interese au fost lezate.
 În pricinile relative încuviinţării examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie,
părţile procesului sunt staţionarul psihiatric sau medicul psihiatru, împuterniciţi cu anumite
atribuţii de conducere, menite să transpună în realitate prevederilor legislative din domeniul
prestărilor servicii de sănătate (în speţă – acordarea asistenţei psihiatrice), precum şi persoana
suferindă de patologii psihice. Examenul psihiatric sau spitalizarea în staţionarul de psihiatrie se
realizează în lipsa voinţei, consimţământului individului psihic-bolnav sau a reprezentantului său
legal (părinte, adoptator, tutore, curator).
 Natura juridică a acestor categorii de cauze presupune participarea a două părţi, una dintre care
reclamă protecţia drepturilor şi libertăţilor sale. Obiectul de cercetare a acestor pricini îl
constituie litigiul asupra unui drept de origine publică (administrativă). Circumstanţele
evidenţiate ne determină să considerăm că respectivele categorii de cauze trebuie excluse din
lista pricinilor atribuite procedurii civile speciale. Or, la soluţionarea lor scopul instanţei de
judecată este similar celui cercetat în ordinea acţiunii civile generale, decurgând din litigii de
drept comun sau din relaţiile de origine juridico-publică. Instanţa e chemată nu numai să
constate existenţa anumitor circumstanţe, dar şi să sintetizeze din cumulul acestora concluzii
juridice: să determine temeinicia limitării sau lipsirii persoanei de drepturile şi libertăţile sale de
către instituţia psihiatrică specializată, reţinând faptul dezacordului individului sau a
reprezentantului său legal pe marginea încuviinţării examenului psihiatric sau spitalizării în
staţionarul de psihiatrie. Concluzia dată se cere a fi dedusă în situaţiile în care persoana suferă
de o patologie psihică gravă, relativ căreia examinarea sau tratamentul sunt posibile doar în
limite unui staţionar de psihiatrie şi care se justifică prin:
 Starea de pericol a individului, manifestată nu numai faţă de propria persoană, dar şi faţă de
terţii ce-l înconjoară;
 Incapacitatea individului suferind de a-şi satisface în mod personal necesităţile de trai;
 Prejudiciul considerabil adus sănătăţii individului ca urmare a înrăutăţirii stării sale psihice
 85. Aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violenţă în familie
Emiterea ordonanţei de protecţie Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii
privind aplicarea măsurilor civile de protecţie, o încheiere prin care admite sau respinge
cererea. În cazul admiterii cererii, instanţa emite o ordonanţă de protecţie, prin care aplică
agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri civile:
 a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună sau de a sta departe de locuinţa victimei, fără
a decide asupra modului de administrare și dreptului de dispoziție asupra bunurilor;
 b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea
victimei, excluzând orice contact vizual cu ea sau cu copiii acesteia;
 c) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu
victima sau cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;
 d) interzicerea să se apropie de anumite locuri: locul de muncă al victimei, locul de studii al
copiilor, alte locuri determinate pe care persoana protejată le frecventează;
 e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în
comun cu victima;
 f) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere, dacă o
asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea
violenţei sau pentru eliminarea ei;
 g) limitarea drepturilor agresorului în privința bunurilor comune cu victima;
 h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
 i) interzicerea de a păstra şi a purta armă.
 Măsurile civile de protecţie se aplică pe un termen de până la trei luni. Instanţa remite imediat
ordonanţa de protecţie poliţiei și altor persoane sau instituții responsabile, conform legii, de
implementarea măsurilor civile de protecție spre executare imediată. Prelungirea şi revocarea
ordonanţei de protecţie Termenul măsurilor civile de protecţie poate fi prelungit de instanţa de
judecată la cererea repetată, ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie în primul
termen de aplicare a măsurilor civile de protecție sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor
prevăzute în ordonanţa de protecţie sau dacă, la expirarea termenului de aplicare a măsurilor
civile de protecţie, asupra victimei se menţine pericolul de a fi supusă violenţei sau altor acţiuni
ilegale din partea agresorului. La cererea întemeiată a victimei, instanţa de judecată poate
revoca măsurile civile de protecţie aplicate, asigurându-se că voinţa victimei este liber exprimată
şi că nu a fost supusă presiunilor din partea agresorului. Încheierea privind admiterea sau
respingerea cererii de aplicare a măsurilor civile de protecţie poate fi atacată cu
recurs. Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanţei de protecţie nu suspendă executarea
măsurilor aplicate.

86. Noțiunea și clasificarea acțiunilor posesorii.

Posesiunea are semnificaţie juridică pentru că este pusă realitatea aparentă în relaţie cu
dreptul. Ea constă în stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal. Sub aspect istoric, instituţia
posesiunii apare în legătură cu folosirea ogorului public ( ager publicus). El aparţinea statului
roman şi era dat în folosinţă persoanelor particulare, existând astfel o posesiune privată în
folosul cetăţenilor.

n ceea ce privește clasificarea actiunilor posesorii, distingem între acțiunea posesorie
generala, de drept comun, denumită și acțiune în complângere, care poate fi utilizată în toate
cazurile, indiferent de natura tulburării posesiei și acțiunea posesorie specială, denumită și
acțiune în reintegrare, care poate fi utilizată numai în cazul unei tulburări săvârșite prin violență,
chiar și de către cel a cărei posesie este viciată.

87. Particularitățile examinării acțiunilor posesorii și căile de atac

1.            Recursul în anulare

 Procurorul general şi adjuncţii lui, procurorul, inculpatul, partea vătămată, precum şi în numele
acestor persoane, apărătorul sau reprezentantul lor legal, pot declara la CSJ recurs în anulare
împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile, după epuizarea căilor ordinare de atac.
 Recursul în anulare poate fi declarat împotriva hotărîrii judecătoreşti irevocabile şi în cazul în
care nu au fost utilizate căile ordinare de atac, dacă temeiurile specificate au apărut după
irevocabilitatea hotărîrii contestate.
 Persoanele menţionate la art. 313 (1) precum şi procurorul general şi adjuncţii acestuia, pot
declara recurs în anulare împotriva încheierii irevocabile a judecătorului de instrucţie cu privire
la urmărirea penală, scoaterea persoanei de sub învinuire, încetarea urmăririi penale, etc.
 Recursul în anulare are drept scop repararea erorilor care au fost comise la judecarea cauzei.
Termenul pentru recurs în anulare poate fi declarat în 6 luni de la data rămînerii irevocabile a
hotărîrii judecătoreşti sau atunci cînd cererea a fost comunicată Guvernului RM, de la data
comunicării ei.
 Recursul în anulare se declară la CSJ şi trebuie să conţină în sine anumite date. Actele
preparatorii sunt asemănătoare ca şi în celelalte cazuri. Recursul în anulare se soluţionează de
către un complet format din 5 judecători şi care ia o decizie asupra recursului fără citarea
părţilor, în camera de consiliu.
 Recursul în anulare admis în principiu, se judecă de către Colegiul lărgit sau după caz, de Colegiul
Penal al CSJ. Aici participă procurorul general sau procurorii investiţi de el şi apărătorul părţii
care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia, acesta a fost declarat. Dacă partea care a
declarat recurs nu are apărător, CSJ, solicită coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică garantată de Stat, desemnarea unui avocat.
 Instanţa, după soluţionarea recursului în anulare, va lua următoarele decizii:
 Respinge recursul ca fiind inadmisibil;
 Admite recursul, casează parţial sau total şi va lua anumite măsuri care sunt prevăzute şi la
recursul ordinar.
 Referitor la procedura de rejudecare şi limitele acesteia, se respectă regulile prevăzute la art.
436 CPP.
 2.            Revizuirea
 Poate fi revizuită atît latura penală cît şi cea civilă. Dacă hotărîrea judecătorească se referă la
mai multe persoane sau mai multe infracţiuni, revizuirea poate fi cerută pentru oricare din fapte
sau oricare din făptuitori.
 Cazuri cînd poate fi cerută revizuirea:
 S-a stabilit prin hotărîre irevocabilă că martorul sau alte persoane au dat declaraţii mincinoase
sau au prezentat concluzii false.
 S-a stabilit prin hotărîre judecătorească definitivă că judecătorii şi procurorii au comis, în cursul
judecării cauzei, abuzuri ce constituie infracţiuni.
 S-a stabilit prin hotărîre definitivă că persoanele care au efectuat urmărirea penală au săvîrşit
abuzuri ce constituie infracţiuni, şi care au dus la pronunţarea unei hotărîri neîntemeiate sau
contrare legii.
 S-au stabilit noi circumstanţe care sunt importante pentru cauză.
 Nu poate fi cerută revizuirea în următoarele cazuri:
 S-a constatat prin sentinţă irevocabilă comiterea unei infracţiuni în timpul urmăririi penale sau
în legătură cu judecarea cauzei.
 S-au stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut cunoştinţă la emiterea hotărîrii şi care
independent sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc că cel condamnat este
nevinovat, ori a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît cea la care a fost
condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu privire la care s-a dispus încetarea
procesului penal este vinovată.
 Curtea constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevedea legii aplicabilă în cauza
dată.
 Revizuirea unei hotărîri de achitare, de încetare a procesului penal, de condamnare pe motivul
că pedeapsa este prea uşoară, se poate face numai înăuntrul termenelor de prescripţie a
incriminării, stabilite la art. 60 din Codul Penal (Articolul 60. Prescripţia tragerii la răspundere
penală), şi cel mai tîrziu pînă la un an de la descoperirea circumstanţelor prevăzute la art. 458
(3) şi anume că s-a stabilit prin hotărîre definitivă că persoanele care au efectuat urmărirea
penală au săvîrşit infracţiuni, care au dus la pronunţarea unei hotărîri neîntemeiate sau contrare
legii.
 În cazul în care este vorba de descoperirea de noi circumstanţe, revizuirea făcută în favoarea
condamnatului nu e limitată de nici un termen. Dacă cel condamnat a decedat, atunci nu
împiedică revizuirea procesului penal în urma descoperirii cărorva circumstanţe, dacă este vorba
despre reabilitarea condamnatului.
 Revizuirea are loc în baza cererii adresate procurorului de nivelul instanţei care a judecat cauza
în fond. Atunci cînd este vorba de revizuirea unei hotărîri definitive prin care s-a stabilit că
persoanele care au efectuat urmărirea penală în cauza dată au săvîrşit infracţiuni sau că s-au
stabilit noi circumstanţe importante pentru cauză, procedura de revizuire se deschide în baza
cererii adresate instanţei de judecată care a judecat cauza în primă instanţă.
 Persoanele care pot cere revizuirea:
 oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;
  soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.
 Cererea de revizuire se face în scris, cu arătarea motivului de revizuire pe care se întemeiază şi a
mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Organele de conducere sau conducătorii
persoanelor juridice care au cunoştinţă despre vreo faptă sau circumstanţele ce ar motiva
revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul sau, după caz, instanţa de judecată.
 Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii.
 Atunci cînd s-a stabilit prin hotărîre irevocabilă că martorul sau alte persoane au dat declaraţii
false sau că persoanele care au efectuat urmărirea penală au săvîrşit abuzuri ce constituie
infracţiuni, procurorul dă o ordonanţă de deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează
cercetarea circumstanţelor sau dă o însărcinare în acest scop ofiţerului de urmărire penală.
 După terminarea acestor cercetări, procurorul înaintează toate materialele instanţei care a
judecat cauza în fond. După primirea acestor materiale, preşedintele instanţei repartizează
materialele pentru examinare. Judecătorul care a primit materialele fixează termen pentru
examinarea cererii de revizuire, în vederea admiterii revizuirii cu citarea părţilor interesate.
 Atunci cînd se cere revizuirea faţă de o persoană care se află în stare de arest, preşedintele
şedinţei de judecată dispune aducerea lui la judecată şi solicită desemnarea unui avocat.
Instanţa, în baza celor constatate, dispune prin încheiere, admiterea cererii de revizuire, sau prin
sentinţă, respingerea acesteia. Odată ce cererea a fost admisă, se rejudecă cauza în baza
regulilor de procedură aplicabile în primă instanţă. Instanţa, dacă găseşte necesar, la cererea
părţilor, examinează din nou probele care au fost administrate în cursul judecăţilor precedente.
 Pot cere revizuirea:
 a)      persoana al cărei drept a fost încălcat;
 b)      rudele condamnatului, chiar după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în
favoarea condamnatului;
 c)      procurorul.
 Ea se judecă de către un complet din 5 judecători ai CSJ. Cererea de revizuire se face în termen
de 1 an de la data publicării hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al
RM. La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează iar părţii aflate în detenţie i se asigură
prezenţa la judecată.
 Instanţa respinge cererea de revizuire în cazul în care constată că este tardivă sau neîntemeiată.
Atunci cînd este neîntemeiată, instanţa întreprinde următoarele acţiuni:
 a)      desfiinţează în parte hotărîrea atacată şi rejudecă cauza;
 b)      dispune, în cazul în care este necesară administrarea de probe, rejudecarea în ordine de
revizuire, la instanţa de judecată în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.
 Recursul poate fi făcut şi în interesul legii. Preşedintele CSJ, preşedintele Colegiului Penal al CSJ,
procurorul general sau preşedintele Uniunii Avocaţilor, pot cere Colegiului Penal al CSJ să se
pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele
judecătoreşti, investite cu atribuţia de soluţionare a cauzei în ultimă instanţă.
 Cererea de recurs în interesul legii, trebuie să fie însoţită (sub sancţiunea respingerii ca
inadmisibilă), de copii a hotărîrilor judecătoreşti irevocabile din care rezultă că probleme de
drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele
judecătoreşti investite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ceea ce şi presupune condiţia
de admisibilitate.
 În cazul dat, preşedintele CSJ, poate completa completul de judecată cu 3 judecători din alt
Colegiu al CSJ. La primirea cererii, preşedintele CSJ, desemnează în mod aleatoriu 3 judecători
din Colegiu Penal al CSJ pentru a întocmi un raport asupra recursului respectiv. În acest scop,
preşedintele completului de judecată, poate solicita opinia scrisă a unor specialişti din domeniul
dreptului. Cel care fixează termenul de judecare a recursului este preşedintele CSJ.
 Şedinţa are loc în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor în funcţie. Recursul se
judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, şi fiecare dintre judecător trebuie să voteze
asupra soluţiei, votul fiind obligatoriu.



 88. Autoritatea de lucru de judecat a hotărârii prin care se soluționează acțiunea posesorie.

89. Constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele  de stare civilă.

 90. Reconstituirea cererii judiciare pierdute

Articolul 335. Reconstituirea procedurii judiciare pierdute (1) Reconstituirea procedurii judiciare
în cauzele civile (reconstituirea actelor de procedură judiciară sau de executare a hotărîrii)
pierdute total sau parţial care s-a încheiat cu pronunţarea hotărîrii ori cu încetarea procesului se
efectuează de către instanţa judecătorească în modul stabilit în prezentul capitol. (2) Prevederile
prezentului capitol nu se aplică la reconstituirea procedurii judiciare pierdute pînă la
soluţionarea cauzei în fond sau pînă la încetarea procesului. În astfel de cazuri, persoana
interesată este în drept să intenteze o nouă acţiune conform regulilor generale, fapt care se va
menţiona în încheierea judecătorească privind pornirea procesului. Articolul 336. Depunerea
cererii (1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se depune de către
participanţii la proces la instanţa care a soluţionat cauza în fond printr-o hotărîre sau care a
pronunţat o încheiere de încetare a procesului. (2) Cererea de reconstituire a procedurii
judiciare pierdute care conţinea actele de executare a hotărîrii se depune la instanţa locului de
executare a hotărîrii. Articolul 337. Cuprinsul cererii (1) În cererea de reconstituire a procedurii
judiciare pierdute se indică procedura a cărei reconstituire o solicită petiţionarul, modul de
soluţionare a cauzei în fond printr-o hotărîre sau printr-o încheiere de încetare a procesului,
calitatea procesuală a petiţionarului, prezenţa altor participanţi, calitatea lor procesuală,
domiciliul sau locul lor de aflare, circumstanţele, cunoscute petiţionarului, de dispariţie a
procedurii judiciare, locul de aflare a copiilor de pe documentele procedurii pierdute, deţinătorii
acestor copii, documentele a căror reconstituire o solicită petiţionarul, scopul reconstituirii lor,
alte date. (2) La cerere se anexează documentele care se referă la proces şi care s-au păstrat sau
copiile de pe ele, chiar dacă nu sînt autentificate în modul stabilit. Articolul 338. Cheltuielile de
judecată (1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute nu se impune cu taxă de
stat, iar cheltuielile suportate de instanţă se trec în contul statului. (2) Dacă cererea de
reconstituire a procedurii judiciare pierdute s-a făcut cu reacredinţă, petiţionarul este obligat la
plata cheltuielilor de judecată. Articolul 339. Efectele nerespectării cerinţelor faţă de cuprinsul
cererii (1) Dacă petiţionarul nu a menţionat scopul adresării în judecată privind reconstituirea
procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească nu dă curs cererii,acordîndu-i un termen
rezonabil pentru a indica scopul adresării în judecată. (2) Dacă scopul adresării în judecată
indicat de petiţionar nu favorizează apărarea drepturilor sau intereselor lui legitime, instanţa
refuză să pornească procesul de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau, printr-o
încheiere motivată, scoate cererea de pe rol dacă procesul a fost pornit. (3) Instanţa refuză,
printr-o încheiere motivată, să pornească procesul de reconstituire a procedurii judiciare
pierdute care conţine acte de executare dacă poate fi eliberat un duplicat al titlului executoriu
sau un alt act vizînd procedura executorie. Articolul 340. Acţiunile judecătorului după primirea
cererii (1) În faza de pregătire a cauzei către dezbateri judiciare, judecătorul constată persoanele
care au participat la efectuarea actelor de procedură sau au fost citate în calitate de martor. În
caz de necesitate, constată şi persoanele care au făcut parte din completul de judecată la
examinarea cauzei sau la redactarea actului de procedură pierdut ori care au participat la
executarea hotărîrii judecătoreşti. (2) La cererea petiţionarului sau din oficiu, instanţa reclamă
participanţilor la procesul în procedura judiciară pierdută documentele care s-au păstrat,
documentele care au fost eliberate persoanelor fizice şi organizaţiilor pînă la pierderea
procedurii, copiile de pe ele, alte certificate şi documente importante pentru soluţionarea
cauzei, ordonă grefierului să efectueze extrase din registrele instanţei cu informaţii despre
actele de procedură judiciară pierdută sau actele de procedură în executare a hotărîrii pierdută.
(3) Pentru reconstituirea procedurii judiciare pierdute, instanţa poate dispune publicarea, din
contul petiţionarului, într-un ziar mai răspîndit, a solicitării, adresate deţinătorilor de documente
ale procedurii pierdute sau de copii de pe ele, de a le prezenta în instanţă. Articolul 341.
Examinarea cererii (1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţin acte
de procedură judiciară se examinează cu participarea petiţionarului şi a altor persoane
interesate. (2) Procedura judiciară pierdută privind actele de executare a hotărîrii se reconstituie
şi în cazul în care hotărîrea a fost executată. Actul de executare a hotărîrii judecătoreşti se
reconstituie printr-o hotărîre judecătorească, cu menţinerea acţiunilor efectuate, indicate în
actele de executare. Articolul 342. Încetarea procedurii de reconstituire a procedurii judiciare
pierdute (1) Dacă materialele adunate nu sînt suficiente pentru reconstituirea hotărîrii
procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea
procesului de reconstituire a procedurii judiciare pierdute şi lămureşte participanţilor laproces
că au dreptul de a depune în judecată o nouă acţiune conform regulilor generale. Încheierea de
încetare a procesului nu poate fi atacată cu recurs. (2) Examinarea cererii de reconstituire a
hotărîrii judecătoreşti a procedurii judiciare pierdute nu se limitează cu termenul ei de păstrare.
Dacă cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute are ca scop executarea ei, însă
adresarea în judecată a avut loc după ce termenul de prezentare spre executare a titlului
executor a expirat şi instanţa refuză repunerea în termen, procedura de reconstituire încetează.
Articolul 343. Hotărîrea judecătorească de reconstituire a procedurii judiciare pierdute (1)
Hotărîrea judecătorească de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau încheierea de
încetare a procesului, dacă au fost pronunţate în cauza respectivă, se reconstituie în mod
obligatoriu, cu excepţia cazurilor indicate la art.342. (2) În hotărîrea judecătorească de
reconstituire a hotărîrii judiciare pierdute sau a încheierii de încetare a procesului se
menţionează datele prezentate instanţei şi examinate în şedinţă de judecată cu participarea
 tuturor participanţilor la procesul în procedura pierdută în a căror bază instanţa consideră
constatat cuprinsul hotărîrii care se reconstituie. (3) În motivul hotărîrii de reconstituire a
procedurii judiciare pierdute se menţionează concluziile instanţei asupra circumstanţelor,
probelor pe care le-a examinat şi asupra actelor procedurale efectuate în legătură cu procedura
pierdută. Hotărîrea poate fi contestată cu apel. Decizia instanței de apel nu se supune
recursului, fiind definitivă și irevocabilă de la pronunțare. (4) Actele judiciare emise în vederea
reconstituirii procedurii judiciare pierdute pot fi atacate cu recurs.
91. Uzucapiunea dreptului contrar cuprinsului registrului de publicitate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun imobil sau mobil poate fi înregistrat în registrul
bunurilor imobile sau într-un alt registru de publicitate cu caracter constitutiv, în sensul art. 420,
în temeiul hotărîrii judecătorești prin care se constată uzucapiunea, în folosul posesorului sub
nume de proprietar care l-a posedat timp de 10 ani, în una din următoarele situații:
 a) proprietarul înregistrat în registrul de publicitate a decedat ori, după caz, și-a încetat existența
juridică;
 b) în registrul de publicitate a fost înregistrată declarația de renunțare la proprietate;
 c) bunul imobil este un teren, cu sau fără construcții, care nu a fost supus înregistrării primare în
registrul bunurilor imobile.
 (2) În toate cazurile, posesorul poate dobîndi dreptul numai dacă a depus cererea de înregistrare
a dreptului de proprietate, în temeiul hotărîrii judecătorești, în registrul de publicitate înainte ca
un terț să fi depus propria cerere de înregistrare a dreptului în folosul său, pe baza unui temei
legitim, în cursul sau chiar după împlinirea termenului necesar pentru uzucapiune.
 (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), termenul necesar pentru uzucapiune nu începe să
curgă înainte de data decesului sau, după caz, de data în care a încetat existența juridică a
proprietarului, respectiv înainte de data înregistrării declarației de renunțare la proprietate,
chiar dacă intrarea în posesia bunului s-a produs la o dată anterioară.
 Art 526 Codul Civil al Republicii Moldova cu schimbări 2022 anul №1107 din 06.06.2002,

92. Procedura de suspendare și retragere a actelor permisive ce vizează activitatea de

întreprinzător.

Codul de procedură civilă va conține un nou capitol care se referă la activitatea de

întreprinzător. Mai exact, suspendarea și retragerea licențelor/autorizațiilor ce vizează
activitatea de întreprinzător. Capitolul a fost introdus odată cu modificarea Codului de
procedură civilă. Astfel, acesta conține mai multe articole, care se referă la licențele de
întreprinzător. Potrivit noilor completări, autorităţile şi instituţiile abilitate prin lege să emită
acte permisive în domeniul activității de întreprinzător pot cere, în cazurile prevăzute de
lege, suspendarea sau, după caz, retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de
întreprinzător, fapt ce are ca efect imposibilitatea continuării acestei activităţi la nivel de
întreprindere sau de unitate funcţională autorizată a acesteia. Cererea privind suspendarea sau
retragerea actului permisiv ce vizează activitatea de întreprinzător se admite spre examinare de
instanța de judecată dacă a fost depusă de autoritatea competentă, în decurs de trei zile
lucrătoare de la emiterea deciziei de suspendare sau retragere a actului permisiv în cauză.
Cererile de suspendare sau de retragere a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de
întreprinzător se depun la instanţa de judecată de la sediul întreprinzătorului.  În cererea
de suspendare/retragere a actului permisiv ce vizează activitatea de întreprinzător se vor indica
probele ce atestă:
 încălcarea de către întreprinzător a condiţiilor de desfăşurare a activităţii prevăzute de lege;
 că întreprinzătorului i-au fost notificate toate încălcările constatate;
 nivelul de încălcare a legislației;
 termenul acordat pentru remediere;
 modul de remediere a deficienţelor identificate;
 că întreprinzătorul nu a remediat, în termenul stabilit, aceste deficienţe;
 atestă existenţa altor fapte care, în conformitate cu prevederile legii, servesc drept temei pentru
suspendarea/retragerea actul permisiv ce vizează activitatea de întreprinzător.
 Cererea de suspendare sau de retragere a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de
întreprinzător se examinează în instanţa de judecată cu participarea întreprinzătorului,
avocatului său, a autorităţii competente şi a altor persoane interesate. Instanţa de judecată
examinează cererea de suspendare sau de retragere a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea
de întreprinzător în termen de cinci zile lucrătoare de la data acceptării acesteia. După ce
examinează cererea în fond, instanţa de judecată emite o hotărâre prin care o admite sau o
respinge. Anularea suspendării licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de
întreprinzător După remedierea circumstanţelor care au dus la suspendarea licenţei/autorizaţiei
ce vizează activitatea de întreprinzător, instanţa de judecată care a emis hotărârea
corespunzătoare, la cererea întreprinzătorului sau a autorităţii competente, intentează un
proces. În termen de cinci zile lucrătoare, pronunţă o hotărâre prin care anulează suspendarea
licenţei/autorizaţiei respective. În temeiul acestei hotărâri, autoritatea competentă emite
decizia privind reluarea activităţii de întreprinzător.

93. Autorizarea testării integrității profesionale şi aprecierea rezultatului testului de

integritate profesională.
 Autorizarea testării integrităţii profesionale (1) Decizia motivată de iniţiere a testării integrităţii
profesionale în cadrul evaluării integrităţii instituţionale se ia de către instituţia care evaluează
integritatea instituţională şi se autorizează de către instanţa de judecată care este competentă
în conformitate cu prevederile art.3436 din Codul de procedură civilă. Decizia motivată de
iniţiere a testării integrităţii profesionale şi autorizarea sînt confidenţiale pînă la transmiterea
raportului privind rezultatele evaluării integrităţii instituţionale entităţii publice sau organului de
autoadministrare în conformitate cu art.18 alin.(5) din prezenta lege. (2) În decizia motivată de
iniţiere a testării integrităţii profesionale se indică:a) motivele iniţierii testării integrităţii
profesionale în cadrul entităţii publice supuse evaluării integrităţii instituţionale; b) riscurile de
corupţie identificate în cadrul entităţii publice; c) obiectivele testării integrităţii profesionale a
agenţilor publici din cadrul entităţii publice; d) categoriile de agenţi publici din cadrul entităţii
publice selectaţi pentru a fi supuşi testării integrităţii profesionale; e) eşantionul agenţilor
publici care urmează a fi testaţi, în funcţie de capacitatea Centrului Naţional Anticorupţie şi a
Serviciului de Informaţii şi Securitate de a efectua testarea integrităţii profesionale a unui număr
reprezentativ de agenţi publici; f) posibilitatea utilizării mijloacelor de înregistrare audio/video,
mijloacelor de comunicare, altor mijloace tehnice de obţinere în mod ascuns a informaţiei,
precum şi posibilitatea promisiunii sau transmiterii bunurilor, oferirii serviciilor, acordării
privilegiilor şi avantajelor în vederea fixării comportamentului manifestat de agenţii publici şi a
nedeconspirării activităţii testorilor; g) alte informaţii relevante pentru realizarea testării
integrităţii profesionale/

94. Noţiunea, esenţa şi trăsăturile caracteristice ale procedurii în ordonanţă.

 Procedura în ordonanţă reprezintă în sine forma simplificată de apărare a drepturilor şi
intereselor creditorilor, a căror pretenţii se întemeiază pe documente incontestabile. Putem
defini procedura în ordonanţă ca fiind o procedură simplificată în faţa primei instanţe, de
apărare a drepturilor şi intereselor creditorilor, alternativă procedurii contencioase, bazată pe
probe scrise, autentice şi incontestabile, condiţionată de natura pretenţiilor material – juridice
indicate de lege, în al căror temei se eliberează ordonanţa judecătorească, care pune în aplicare
mecanismul de executare silită a obligaţiei. Astfel, procedura în ordonanţă este neconticioasă, în
sensul că este o procedură simplificată, care, nu conţine etapa dezbaterilor judiciare, lipsind
contradictorialitatea examinării pricinii, însă, care se caracterizează prin existenţa părţilor şi a
litigiului de drept dintre acestea.
Esenţa acestei proceduri vizează verificarea formei şi conţinutului materialelor prezentate de
creditor şi a lipsei obiecţiilor din partea debitorului. Intentarea unei astfel de proceduri
simplificate rămîne la latitudinea creditorului, care, are posibilitatea să ceară şi intentarea unei
proceduri contencioase.
Ordonanţa judecătorească este o dispoziţiei dată unipersonal de judecător, în baza materialelor
prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobile (şi
imobile) de la debitor, în următoarele categorii de pretenţii:
1.    Ce derivă dintr-un act juridic autentificat notarial. În acest caz, se prezintă copia actului
juridic autentificat notarial, iar dacă acesta trebuie înregistrat, şi dovada înregistrării actului.
2.    Ce rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, cînd legea nu dispune altfel.
În acest caz, la cerere se anexează copiile actelor juridice şi înscrisurile care confirmă faptul că
debitorul nu-şi onorează obligaţiiel sale contractuale sau cele prevăzute de lege.
3.    Ce sunt întemeiate pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea
acceptului autentificat notarial. În caz de refuz total sau parţial de acceptare, posesorul cambiei
trebuie să adreseze un protest. Actul de protest este principala dovadă a prezentării cambiei
spre acceptare şi a refuzului trasului. Notarul efectuează actul de protest al cambiei în caz de
neacceptare, neachitare şi nedatare a acceptului. Acest tip de pretenţii se examinează în
procedura în ordonanţă, la cererea beneficiarului cambiei, care trebuie să prezinte protestul
cambiei, în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial.
4.    Pretenţii ce ţin de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care nu necesită
stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii sau atragerea în proces a altor persoane
interesate. În cazul contestării paternităţii, încasării întreţinerii pentru copilul major inapt de
muncă şi necesităţii intervenţiei, judecătorul refuză primirea cererii de eliberare a ordonanţei şi
explică dreptul de a se adresa în procedură contencioasă.
5.    Cînd urmăresc perceperea salariului sau altor drepturi calculate, dar neachitate salariatului.
Creditorul trebuie să prezinte acte care ar confirma aflarea raporturilor juridice de muncă cu
debitorul şi existenţa datoriei la plata salariului sau unor altor plăţi calculate.
6.    Cînd rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri. În acest caz,
cererea de eliberare a ordonanţei este depusă de către vînzătorul care a predat cumpărătorului
marfa, conform contractului de vînzare – cumpărare în credit;
7.    Sunt înaintate de organul de poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a acarelor
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor legate de căutarea pîrîtului sau debitorului ori
bunurilor lor sau a copilului luat de la debitor, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti precum şi a
cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat
din locuinţă. Pentur eliberarea ordonanţei vor fi prezentate înscrisurile care certifică cheltuielile
suportate;
8.    Care rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă. Cererea este depusă
nemijlocit de către bibliotecă (care are statut de persoană juridică), în caz contrar, cererea se va
depune de către instituţia în cadrul căreia funcţionează biblioteca. Pentru eliberarea ordonanţei
se prezintă înscrisul care confirmă primirea de către cititor a cărţii din bibliotecă şi un extras din
Registrul de Inventariere a Bibliotecii, certificat de creditor cu privire la costul cărţii nerestituite;
9.    Care decurg din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Casa Naţională de
Asigurări Sociale şi agenţiile ei teritoriale;
10.    Care rezultă din restanţele din impozite sau asigurarea socială de stat; actul întocmit de
către funcţionarul fiscal prin care se certifică că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul
sau reşedinţa sa pentru sechestrarea bunurilor;
11.    Care urmăresc deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului. Creditorul gajist trebuie
să înştiinţeze debitorul creanţei garantate şi după caz, debitorul gajist şi terţul deţinător al
bunului gajat. După notificare, creditorul gajist depune la Registrul în care a fost înscris gajul un
preaviz, anexînd dovada notificării debitorului gajist;
12.    Care rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare
obligatorie de asistenţă medicală.
Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu, care poate fi pus în executare fără a se
elibera un titlu executoriu în baza ei. Excepţia o constituie doar încasarea de la debitor la buget a
taxei de stat.
95.
95. Deosebirea procedurii în ordonanţă de procedura contencioasă şi cea specială.

procedura contencioasa
Art.14 din legea contenciosului prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept
de al său recunoscut de lege va solicita printr-o cerere prealabilă autorităţii publice emitente în
termen de 30 de zile de la data comunicării actului revocarea în tot sau în parte a acestuia dacă
legea nu dispune alt fel , cererea poate fi depusă la organul ierarhic superior , termenul de 30 de
zile nu se extinde asupra actului administrativ cu caracter normativ  persoana vătămată trebuie
să aibă posibilitatea de a cere anularea acestui act  atâta timp cât este în vigoare şi continuă să
producă efecte juridice , potrivit art.15 din legea contenciosului cererea prealabilă se
examinează de către organul emitent sau ierarhic superior în termen de 30 de zile de la data
înregistrării ei.
Procedura prealabilă este obligatorie în cazul nerespectării ei instanţa de judecată  restituie
cererea în temeiul art.170 alin .1 punctul A CPC iar dacă cererea a fost primită instanţa o va
scoate de pe rol în temeiul art.277 punctul A CPC . De la regula obligativităţii parcurgerii
procedurii prealabile există 2 excepţii : în cazul actului administrativ asimilat nesoluţionării în
termeni legali a unei cereri, cererea prealabilă nu se impune, în cazul în care organul emitent în
baza cererii prealabile a revocat actul contestat şi a adoptat o nouă hotărâre prin care persoana
se consideră  lezată într-un drept de al său , nu va contesta cu cerere prealabilă are dreptul să
înainteze acţiunea în instanţa de contencios .
procedura speciala

Potrivit art. 279 alin. (1) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, [2] ,,Instanţa
judecătorească examinează în procedură specială cauze cu privire la: a) constatarea faptelor
care au valoare juridică; b) încuviinţarea adopţiei; c) declararea capacităţii depline de exerciţiu
minorului (emanciparea); d) declararea persoanei dispărută fără veste sau decedată; e) măsurile
de ocrotire contractuale și judiciare; f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat; g)
încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie; h) restabilirea în
drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin
pierdute (procedura de chemare); i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea
dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpân; j) constatarea
inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă; k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute
(procedura de reconstituire).” Referitor la noțiunea și natura juridică a procedurii speciale în
literatura de specialitate sunt expuse diferite opinii. Unii autori susțin opinia despre caracterul
nelitigios al cauzelor examinate în procedura specială – lipsa litigiului de drept. Alte opinii
evidențiază scopul activității procesuale suale a instanței de judecată, care este îndreptată doar
la apărarea intereselor ocrotite de lege ale petiționarilor. În a treia categorie de opinii accentul
se pune pe obiectul procedurii speciale, care constă în constatarea faptului juridic sau a unei
situații de drept. De asemenea, se menționează că în ordinea procedurii speciale se stabilesc nu
doar fapte juridice, ci și fapte probante. În unele cercetări privind procedura specială, autorii în
genere evită să definească această procedură, limitându-se doar la enumerarea caracteristicilor
 ei de bază. Se mai menționează și faptul că în ordinea procedurii speciale se constată nu doar
faptele juridice, de care depinde apariția sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale
ale cetățenilor sau organizațiilor, dar se confirmă prezența sau lipsa dreptului nelitigios, precum
și se mai stabilește statutul juridic al cetățeanului sau al patrimoniului.

96. Pretențiile în al căror temei se emite ordonanța judecătorească

Procedura în ordonanţă reprezintă în sine forma simplificată de apărare a drepturilor şi

intereselor creditorilor, a căror pretenţii se întemeiază pe documente incontestabile. Putem
defini procedura în ordonanţă ca fiind o procedură simplificată în faţa primei instanţe, de
apărare a drepturilor şi intereselor creditorilor, alternativă procedurii contencioase, bazată pe
probe scrise, autentice şi incontestabile, condiţionată de natura pretenţiilor material – juridice
indicate de lege, în al căror temei se eliberează ordonanţa judecătorească, care pune în aplicare
mecanismul de executare silită a obligaţiei. Astfel, procedura în ordonanţă este neconticioasă, în
sensul că este o procedură simplificată, care, nu conţine etapa dezbaterilor judiciare, lipsind
contradictorialitatea examinării pricinii, însă, care se caracterizează prin existenţa părţilor şi a
litigiului de drept dintre acestea.
Esenţa acestei proceduri vizează verificarea formei şi conţinutului materialelor prezentate de
creditor şi a lipsei obiecţiilor din partea debitorului. Intentarea unei astfel de proceduri
simplificate rămîne la latitudinea creditorului, care, are posibilitatea să ceară şi intentarea unei
proceduri contencioase.
Ordonanţa judecătorească este o dispoziţiei dată unipersonal de judecător, în baza materialelor
prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobile (şi
imobile) de la debitor, în următoarele categorii de pretenţii:
1.    Ce derivă dintr-un act juridic autentificat notarial. În acest caz, se prezintă copia actului
juridic autentificat notarial, iar dacă acesta trebuie înregistrat, şi dovada înregistrării actului.
2.    Ce rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, cînd legea nu dispune altfel.
În acest caz, la cerere se anexează copiile actelor juridice şi înscrisurile care confirmă faptul că
debitorul nu-şi onorează obligaţiiel sale contractuale sau cele prevăzute de lege.
3.    Ce sunt întemeiate pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea
acceptului autentificat notarial. În caz de refuz total sau parţial de acceptare, posesorul cambiei
trebuie să adreseze un protest. Actul de protest este principala dovadă a prezentării cambiei
spre acceptare şi a refuzului trasului. Notarul efectuează actul de protest al cambiei în caz de
neacceptare, neachitare şi nedatare a acceptului. Acest tip de pretenţii se examinează în
procedura în ordonanţă, la cererea beneficiarului cambiei, care trebuie să prezinte protestul
cambiei, în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial.
4.    Pretenţii ce ţin de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care nu necesită
stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii sau atragerea în proces a altor persoane
interesate. În cazul contestării paternităţii, încasării întreţinerii pentru copilul major inapt de
muncă şi necesităţii intervenţiei, judecătorul refuză primirea cererii de eliberare a ordonanţei şi
explică dreptul de a se adresa în procedură contencioasă.
5.    Cînd urmăresc perceperea salariului sau altor drepturi calculate, dar neachitate salariatului.
Creditorul trebuie să prezinte acte care ar confirma aflarea raporturilor juridice de muncă cu
debitorul şi existenţa datoriei la plata salariului sau unor altor plăţi calculate.
6.    Cînd rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri. În acest caz,
cererea de eliberare a ordonanţei este depusă de către vînzătorul care a predat cumpărătorului
marfa, conform contractului de vînzare – cumpărare în credit;
7.    Sunt înaintate de organul de poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a acarelor
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor legate de căutarea pîrîtului sau debitorului ori
bunurilor lor sau a copilului luat de la debitor, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti precum şi a
 cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat
din locuinţă. Pentur eliberarea ordonanţei vor fi prezentate înscrisurile care certifică cheltuielile
suportate;
8.    Care rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă. Cererea este depusă
nemijlocit de către bibliotecă (care are statut de persoană juridică), în caz contrar, cererea se va
depune de către instituţia în cadrul căreia funcţionează biblioteca. Pentru eliberarea ordonanţei
se prezintă înscrisul care confirmă primirea de către cititor a cărţii din bibliotecă şi un extras din
Registrul de Inventariere a Bibliotecii, certificat de creditor cu privire la costul cărţii nerestituite;
9.    Care decurg din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Casa Naţională de
Asigurări Sociale şi agenţiile ei teritoriale;
10.    Care rezultă din restanţele din impozite sau asigurarea socială de stat; actul întocmit de
către funcţionarul fiscal prin care se certifică că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul
sau reşedinţa sa pentru sechestrarea bunurilor;
11.    Care urmăresc deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului. Creditorul gajist trebuie
să înştiinţeze debitorul creanţei garantate şi după caz, debitorul gajist şi terţul deţinător al
bunului gajat. După notificare, creditorul gajist depune la Registrul în care a fost înscris gajul un
preaviz, anexînd dovada notificării debitorului gajist;
12.    Care rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare
obligatorie de asistenţă medicală.
Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu, care poate fi pus în executare fără a se
elibera un titlu executoriu în baza ei. Excepţia o constituie doar încasarea de la debitor la buget a
taxei de stat.

97. Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti

 Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţă, potrivit regulilor generale
de jurisdicţie, după achitarea taxei de stat, în proporţie de 50% din taxa stabilită pentru cererea
de chemare în judecată în procedură contencioasă. În cazul în care cererea creditorului nu este
acceptată, taxa de stat i se restituie. În caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat nu
se restituie.
Cererea de eliberare a ordonanţei se depune în scris, inducîndu-se instanţa sesizată, numele sau
denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, contul bancar şi codul fiscal, aceleaşi date privind
persoana debitorului, pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază
documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei şi alte documente anexate la cerere.
În cazul revendicării unui bun se indică valoarea bunului, probele care dovedesc respectarea
procedurii prealabile în cazurile cînd aceasta este cerută de lege. Cererea se semnează de către
creditor sau reprezentantul lui, anexîndu-se documentul care-i atestă împuternicirile.
Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti dacă pretenţia
creditorului nu constituie temei pentru eliberarea ordonanţei, dacă debitorul este în afara
jurisdicţiei instanţelor jduecătoreşti a R. M., dacă nu sunt prezentate documentele care confirmă
pretenţia creditorului, dacă din cerere sau alte documente prezentate rezultă existenţa unui
litigiu de drept care nu poate fi soluţionată în baza documentelor depuse, dacă nu s-a respectat
procedura prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti cînd aceasta este cerută de lege.
Asupra refuzului, judecătorul se pronunţă printr-o încheiere în termen de 5 zile de la depunerea
ei în judecată. Refuzul de a elibera ordonanţa nu împiedică creditorul să-şi înainteze pretenţiile
sale în cadrul unei proceduri contencioase.
Dacă cererea nu corespunde condiţiilor de conţinut, ori nu s-a achitat taxa de stat, judecătorul
nu-i dă curs şi stabileşte un termen de lichidare a neajunsurilor. Dacă creditorul le lichidează în
termen, cererea se consideră depusă în ziua prezentării ei iniţiale în judecată, în caz contrar, se
 restituie creditorului.

98. Primirea cererii şi temeiurile de refuz în primirea ei. 


Cererea de chemare în judecată se depune la sediul instanței, fie judecătorului de serviciu, fie
cancelariei, ori se expediază prin poștă. Dacă cererea este trimisă prin poştă sau curier, la
registratură, primeşte, în aceeaşi zi, dată certă, după care se predă preşedintelui instanţei,
având ataşat şi plicul. Aceasta este necesar  uneori pentru a verifica, în raport cu data poştei
dacă scrisoarea a fost introdusă în termen.
 Cererea de chemare în judecată introdusă în instanță se repartizează în termen de 24 de ore
completului unipersonal sau colegial de judecată în mod aleatoriu, prin intermediul Programului
integrat de gestionare a dosarelor.
 Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul acceptă cererea de chemare în judecată
în decurs de 5 zile de la repartizare, dacă legea nu prevede altfel.
 Premisele dreptului la intentarea procesului au un caracter ireparabil, astfel depistarea de către
judecător la depunerea cererii în judecată a lipsei sau prezenței uneia dintre circumstanțele
juridice enunțate la art.169 CPC constituie temei legal pentru a refuza primirea cererii.
 Judecătorul refuză primirea cererii:
 a)      dacă cererea nu urmează a fi judecată de către instanţele judecătoreşti în procedură civilă,
deoarece cererea se examinează şi se soluţionează într-o altă ordine judecătorească.
 În primul rând, se are în vedere nerespectarea unor norme de competență generală. Totodată,
nu trebuie să considerăm că în acest caz se are în vedere doar nerespectarea normelor
competenței generale, deoarece în procedură civilă nu se vor examina cererile care se supun
examinării în procedură contravențională, penală.
 b)      dacă există o hotărâre irevocabilă sau o încheiere irevocabilă de încetare a procesului prin
care s-a întărit renunţarea reclamantului la o acţiune sau tranzacţia de împăcare privitor la
litigiul între aceleaşi părţi asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri.
 Acțiunea civilă se consideră identică și în cazul în care cererea este depusă repetat de către
succesorii în drepturi, procuror, autorități publice, organizații sau persoane fizice în interesul
aceluiași reclamant cu aceleași pretenții și având aceleași temeiuri.
 c)      dacă cererea este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără drept de a se adresa în judecată în
acest scop.
 Instanța trebuie să verifice dacă în cererea de chemare în judecată este indicat suportul legal
care legitimează sesizarea instanței. Dacă temeiul de drept nu se menționează în cerere,
considerăm că cererii nu i se va da curs, iar dacă el în genere nu există din lipsa prevederii legale,
instanța va refuza primirea cererii. Dar în acest caz, persoana în interesul căreia se intentează
procesul se va putea adresa instanței nemijlocit sau prin reprezentant, formulând o cerere cu
același obiect și temeiuri.
 d)     există o hotărâre obligatorie pentru părţi a judecăţii arbitrale cu privire la litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor când
judecata a respins cererea de eliberare a titlului executoriu a hotărârii judecății arbitrale sau a
desființat hotărârea arbitrală.
 e)      Reclamantului și/sau pârâtului îi lipsește capacitatea de folosință.
 În cazul refuzului de a primi cererea de chemare în judecată, judecătorul în termen de 5 zile de
la data repartizării cererii de chemare în judecată emite o încheiere motivată în acest sens, ce
poate fi atacată cu recurs.
 În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune,
printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate
documentele anexate dacă:
 nu s-a respectat procedura sau nu a prezentat dovada exercitării procedurii prealabile
 necompetenţa instanţei (se are în vedere competența jurisdicțională);
 cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
 cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este
semnată fără a se indica calitatea procesuală a semnatarului.
 Nerespectarea semnării cererii nu va determina instanța să nu dea curs cererii, ci să o restituie.
 cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită de a 
porni şi a susţine procesul.
 soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţământul soţiei, în timpul sarcinii
sau în primul an de la naşterea copilului (acordul soției la divorț trebuie exprimat în scris);
 la aceeaşi instanţă sau la alta (ori la judecata arbitrală), se află în procedură un litigiu între
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri;
 reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.
 În încheierea de restituire a cererii de chemare în judecată, judecătorul indică modalitatea de
înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.

99. Forma şi cuprinsul ordonanţei judecătorești


 Dispoziţia primei instanţe prin care pricina se soluţionează în fond se dă sub formă de hotărîre,
care este pronunţată în numele legii.
Hotărîrea instanţei de judecată constă din partea introductivă și dispozitivă. Hotărîrea integrală,
care se întocmește doar în cazurile cerute de lege constă din patru părţi:
 partea introductivă,
 descriptivă,
 motivatoare,
 dispozitivă.
 În partea introductivă se indică data şi locul adoptării hotărîrii, denumirea instanţei care a
adoptat hotărîrea, numele membrilor completului de judecată care a examinat pricina, numele
grefierului şedinţei de judecată, numele părţilor, altor participanţi la proces și reprezentanților,
obiectul litigiului și pretenția înaintată, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei.
Partea descriptivă cuprinde menţiuni cu privire la pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi
explicaţiile celorlalte persoane care participă la proces. Susținerile părților vor cuprinde succint
numai faptele și împrejurările care au importanță pentru soluționarea pricinii, precum și
argumentele de drept care au fost prezentate de părți, cît și dovezile pe care s-au întemeiat
pretențiile și obiecțiile lor pentru a se putea verifica dacă instanța le-a luat în considerare.
În partea motivatoare se indică împrejurările pricinii stabilite de instanţă, probele pe care se
întemeiază concluziile instanţei, argumentele, pe baza cărora instanţa respinge unele sau alte
probe, legislaţia de care s-a călăuzit instanţa. Obligația motivării se impune spre a arăta că
judecătorii au examinat fiecare pretenție sau obiecție pe care au făcut-o părțile și pentru a se da
posibilitate instanțelor superioare să controleze dacă judecarea s-a făcut cu respectarea
formelor legale.
Partea dispozitivă  cuprinde concluzia instanţei de judecată în sensul admiterii sau respingerii
acţiunii în tot sau în parte, indicaţiile cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată; la calea
şi termenul de atac.
Faţă de hotărîrea instanţei de judecată se înaintează următoarele cerinţe:
 a)    Să fie legală. Hotărîrea e legală dacă s-au respectat întocmai normele dreptului procesual la
examinarea pricinii, precum și dacă ea este dată în strictă corespundere cu normele dreptului
material iar în lipsa lor au fost aplicate normele de drept, ce reglementează raporturi similare
(analogia legii) ori principiile de drept și sensul legislației în vigoare (analogia dreptului),
b)    Să fie întemeiată. Hotărîrea e întemeiată dacă concluziile instanţei luate în hotărîre
corespund exact relaţiilor reale dintre părţi, adică instanţa, pe baza probelor veridice, a stabilit
deplin împrejurările care au importanţă pentru pricină, iar concluziile acesteia cu privire la
relaţiile juridice dintre părţi sunt juste;
c)    Să fie necondiţionată. Hotărîrea se consideră necondiţionată dacă ea nu cuprinde în sine
condiţii, de apariţia sau inapariţia cărora depinde executarea hotărîrii. Excepţia de la această
regulă fac cazurile de adjudecare a bunurilor, cînd instanţa arată în hotărîre contravaloarea
bunurilor care trebuie să fie încasată de la pîrît, dacă la executarea hotărîrii se va constata că
aceste bunuri nu mai există;
d)    Să fie certă. Este considerată certă, hotărîrea în care este precis determinată chestiunea cu
privire la existenţa  sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din obiectul raportului
juridic litigios. Hotărîrea judecătorească trebuie să conțină o soluție clară atît pentru subiecții
raportului material litigios, cît și pentru ceilalți participanți la proces.
e)    Să fie deplină. Hotărîrea e deplină dacă dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în cererea
principală şi reconvenţională şi au fost soluţionate şi alte chestiuni care, conform legii instanţa e
obligată să le soluţioneze.

100. Comunicarea, contestarea, anularea şi executarea ordonanței judecătorești. 


 1.    Persoanele cu drept de contestare


 Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc pot fi contestate de către părţi şi de

alţi participanţi la procesul de executare, precum şi de terţii care consideră că prin actele de
executare le-a fost încălcat un drept recunoscut de lege. Actele de executare nu pot fi
contestate dacă din momentul săvîrşirii lor au trecut mai mult de 6 luni.
Cererea privind contestarea actelor de executare se înaintează în instanţa de judecată în a cărei
rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc sau, în cazul municipiului Chişinău, în
instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a
stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc.
Cererea prevăzută mai sus nu se supune taxei de stat.
 2.    Termenul de contestare


 Actul de executare întocmit de executorul judecătoresc poate fi contestat de participanţii la

procesul de executare în termen de 15 zile de la data săvîrşirii lui ori a refuzului de a săvîrşi
anumite acte.
Terţii care nu au participat la procesul de executare pot contesta actele de executare, întocmite
de executorul judecătoresc, în termen de 15 zile de la data la care au aflat ori trebuie să afle
despre aceste acte.
Persoana poate fi repusă în termenul de contestare în condiţiile Codului de procedură civilă.
Persoana nu poate fi repusă în termen dacă din data emiterii sau a refuzului emiterii actului
contestat au trecut mai mult de 6 luni.
 Ordonanţa judecătorească şi executarea ei. Anularea ordonanţei judecătoreşti
 Ordonanţa judecătorească se eliberează de către judecător în termen de 5 zile de la depunerea
cererii, după examinarea pricinii în fond, fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri
 judiciare şi fără întocmirea unui proces verbal.
În ordonanţa judecătorească se indică numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei,
denumirea instanţei şi numele judecătorului care a eliberat-o, numele sau denumirea
debitorului şi creditorului, domiciliul sau sediul, şi datele bancare, legea în al cărei temei este
admisă pretenţia creditorului, suma ce urmează a fi încasată ori bunul ce urmează a fi revendicat
şi valoarea lui, despăgubirile şi penalităţile care sunt solicitate de creditor şi care urmează a fi
încasate în temeiul legii sau contractului, taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului
sau a statului, termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
În ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere se indică locul şi data naşterii debitorului, locul
de muncă, domiciliul, locul şi data naşterii fiecărui copil pentru care se încasează pensia de
întreţinere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare.
După eliberarea ordonanţei, judecătorul, cel tîrziu a II-a zi, trimite debitorului copia de pe
ordonanţă printr-o scrisoare recomandată cu recipisă. În decursul a 10 zile de la primirea copiei
de pe ordonanţă, debitorul este în drept să înainteze obiecţiile sale motivate împotriva
pretenţiilor admise, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea
obiecţiilor şi primirea lor la timp.
În cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este în drept, la cererea
debitorului, să suspende executarea ordonanţei, pînă la examinarea obiecţiilor, cu excepţia
cazurilor cînd legea interzice suspendarea, soluţionînd concomitent chestiunea de restabilire a
termenului pentru depunerea lor. Daca în 10 zile debitorul inaintează pretenţiile impotriva
ordonanţei judecătoreşti, judecătorul o anulează printr-o încheiere care nu poate fi atacată,
explicînd creditorului că îşi poate înainta pretenţiile în procedură contencioasă.Competenta sa
anuleze ordon este doar inst care a prununtato.Copia de pe incheierea de anul a ordon se sxped
partiloin cel mult 3 yile de la data pronunt incheierii.
În cazul anulării ordonanţei deja executate, sau executate parţial şi neadresării creditorului cu
acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere de
restituire a executării. În cazul în care obiecţiile nu se referă la fondul cauzei, judecătorul va
emite o încheiere despre refuzul de anulare a ordonanţei care va putea fi atacată cu recurs în
termen de 10 zile.
În cazul în care, în termenul de 10 zile, instanţa judecătorească nu primeşte din partea
debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului,
judecătorul eliberează creditorului un al II exemplar de ordonanţă, certificîndu-l cu sigiliul
instanţei, pentru a putea fi prezentată spre executare, sau la cererea creditorului, o expediază
direct spre executare.
