Corelaţia competitivitate – mediu de afaceri

Competitivitatea este un concept complex, îndelung dezbătut de economiştii din întreaga lume.
Fiind indisolubil legat de noţiunea de competiţie, el exprimă la un nivel general, capacitatea
persoanelor, firmelor, economiilor, regiunilor… de a se menţine în competiţia derulată la nivel intern
şi/sau mai ales internaţional şi de a obţine avantaje economice (şi nu numai) din aceasta.

1.1 Unele puncte de vedere referitoare la competitivitate

Definirea competitivităţii la nivel de firmă este relativ uşor de realizat după părerea
profesorului Carbaugh de la Washington University. În opinia sa, „o firmă este competitivă dacă
produce bunuri sau servicii de o calitate superioară sau la un preţ mai scăzut decât competitorii săi
interni sau externi”.
Din punctul de vedere al unei naţiuni însă, competitivitatea poate fi definită în multiple moduri.
Toate aceste abordări şi clasificări au un numitor comun – acestea exprimă capacitatea şi abilitatea ţării
respective, de a utiliza în mod eficient oportunităţile de pe piaţa mondială.

În concepţia clasicilor economiei politice, manifestarea cererii şi a ofertei întemeiată pe libera

iniţiativă, generată de proprietatea privată, neglijează factorii de timp şi de loc. Prin însuşi faptul că
echilibrul economic se asigură numai prin sistemul şi mecanismul pieţelor, agenţii economici sunt
condamnaţi la pasivitate, aceştia având asigurat fie avantajul comparativ absolut, fie pe cel relativ. “În
teoria modernă – aşa după cum remarcă economistul austriac Peter Schifko – competiţia coexistă cu
elemente monopolistice, ea este deci multiformă, căci nu se manifestă doar prin preţuri, ci în egală
măsură, prin modul de a produce, prin calitatea produsului, prin politica de vânzări şi poli-competiţie
(concurenţă) este imperfectă ş,i prin însuşi acest caracter, ea este dinamică şi efectivă” 1.

Această optică, specifică perioadei contemporane, cu privire la competitivitate, am căutat să o

aşezăm la baza conceptului de avantaj competitiv. Două caracteristici ale competitivităţii, arătate mai
sus, vor fi valorificate pentru definirea avantajului competitiv şi al măsurilor ce trebuie adoptate,
pentru ca o ţară (o economie) să-l obţină: caracterul multifactorial şi caracterul procesual, la
interferenţa dintre intern şi extern, dintre productivitatea folosirii factorilor de producţie disponibili în
cadrul economiei de referinţă şi eficienţa cu care se derulează relaţiile comerciale interţări.

Ne vom concentra atenţia asupra unei definiţii a competitivităţii internaţionale, care poate fi
valorificată cu succes în cadrul actual. “Competitivitatea internaţională – susţine R. Carbaugh -
reprezintă capacitatea unei ţări, în condiţiile pieţei libere şi ale unei concurenţe corecte, de a
concepe, produce şi comercializa bunuri şi servicii fie de o calitate superioară, fie la un preţ inferior
faţă de produsele şi serviciile oferite de alte ţări.”2

Oferirea de bunuri şi servicii de o calitate superioară este in mod clar o problemă legată de
competitivitate. Cu toate acestea, asupra ultimei părţi a definiţiei – aceea legată de preţ – pot fi
făcute unele comentarii. Conform anumitor opinii, capacitatea unei ţări de a obţine preţuri mari la
produsele comercializate pe piaţa mondială reprezintă un obiectiv mult mai atractiv şi, prin urmare,
o probă mai puternică a competitivităţii, decât vânzarea la preţuri mici. Dacă asociem un produs
specific zilelor noastre, calculatorul, cu teoria lui Vernon, vom putea observa o serie de elemente
ce susţin caracterul multifactorial al competitivităţii, ca şi cel procesual. Astfel, banalul calculator
de buzunar, care a fost inventat la începutul anilor ‘60 şi care se vindea de către producătorii
1
Peter Schifko – “Langage Economique, Service, Wien, 1989,p.210
2
Robert Carbaugh – International Economics, South-Western College Publishing Co., 1995, pag. 26
 Competitivitate-Mediu de afaceri
americani cu 1000 de dolari bucata, avea la începutul anilor ‘70 un preţ de aproximativ 400 USD,
pentru ca apoi să scadă în următorii ani până la un preţ de 10-20 de dolari, ceea ce a făcut ca
producţia sa să fie abandonată practic de cei care l-au lansat. Dacă pentru un producător din Asia
de S-E, America Latină sau Europa de Est, un preţ al calculatorului de 10 USD, poate fi competitiv
, pentru companii precum Texas Instruments, Hewlett Packard sau Casio, acest nivel de preţ este
neremunerator. Avantajul competitiv al firmelor aflate în avangarda progresului tehnic, se află în
ramurile de vârf, în care avansul tehnologic permite obţinerea de preţuri pe măsură şi nu în
ramurile cu tehnologie standardizată.

Pot fi distinse cel puţin două abordări principale ale conceptului de competitivitate, aşa după
cum susţine Kirsty Hugues3:

 o primă abordare priveşte competitivitatea ca pe o chestiune de eficienţă relativă, statică sau

dinamică. Aceasta se poate cuantifica pe baza nivelurilor de performanţă (nivelul
productivităţii, creşterea competitivităţii, etc).
 a doua abordare consideră competitivitatea ca pe o reflectare a performanţelor în comerţul
internaţional (performanţe măsurate sub forma cotelor deţinute pe pieţele de export, fie sub
forma gradului de penetrare a importului).

Există numeroase alte definiri ale competitivităţii. De pildă, OCDE o defineşte astfel:
“capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în
competiţie internaţională, de a asigura în mod susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea
factorilor de producţie, precum şi un venit superior din valorificarea forţei de muncă 4”. Această
definire reliefează în mod clar impactul determinant pe care competitivitatea unei naţiuni îl are asupra
nivelurilor veniturilor şi implicit asupra nivelului de trai din ţara în cauză. Deci se pune accent pe
finalitatea socială a creşterii competitivităţii.

O altă definiţie a fost dată de Direcţia Generală pentru Probleme Economice şi Financiare de pe
lângă Comisia Europeană. “Competitivitatea – subliniază specialiştii Comisiei Europene - este
capacitatea unei ţări de a realiza coordonarea creşterii economice cu echilibrul extern; la baza
performanţelor externe ale ţărilor industrializate – continuă ei – stă importanţa fundamentală pe care
o are comerţul internaţional. Totuşi, accentuând rolul pe care îl deţine diferienţierea produselor în
strategia competitivă a firmelor, economia industrială a limitat acest tip de abordare, considerând că
el nu constituie o bază adecvată pentru o evaluare cuprinzătoare a competitivităţii”5.
Această definiţie pune accentul, în primul rând, pe lărgirea spectrului variabilelor ce trebuie
luate în considerare în analiza competitivităţii (productivitatea, inovaţia tehnologică, investiţiile în
capitalul fizic şi uman, politici structurale …).
În al doilea rând, această definiţie priveşte competitivitatea prin prisma raportului dintre creşterea
economică şi echilibrul extern. Competitivitatea nu este însă un joc cu sumă nulă, în sensul că
naţiunile beneficiază de pe urma creşterii economice înregistrate de alte naţiuni. Aceasta deoarece
creşterea economică dintr-o anumită parte a lumii, determină deschiderea de noi pieţe de desfacere,
pentru produsele şi serviciile provenind din alte părţi, precum şi formarea surselor de aprovizionare
ale acestora din urmă.. Astfel, a fi competitiv nu înseamnă a determina dezavantaje pentru ceilalţi
parteneri comerciali, ci a creşte şi utiliza pe deplin avantajul propriu .

3
Kirsty Hugues – European Competitiveness, Cambridge University press, 1993, pag. 5
4
OECD
5
Comisia Europeană - Annual Economic Report

2 din 6
 Competitivitate-Mediu de afaceri
1.2. Cuantificarea mărimii şi dinamicii competitivităţii economice a
naţiunilor

Măsurarea competitivităţii economice a ţărilor şi ierarhizarea lor în funcţie de nivelul şi

dinamica acesteia, a devenit o preocupare cu caracter general. În cele ce urmează, ne vom ocupa de
două organizaţii (instituţii) internaţionale cu preocupări în acest sens.
Este vorba de Forumul Economic Mondial (World Economic Forum - WEF) care publică
începând din 1979 Raportul asupra Competitivităţii Globale şi de Institutul pentru Dezvoltarea
Managementului (International Institute for Management Development - IMD) care din 1989,
editează Anuarul Competitivităţii Mondiale.
Iniţial Raportul Competitivităţii Globale era publicat atât de WEF cât şi de IMD, împreună.
Diferenţele referitoare la modul în care se cuantifică noţiunea de competitivitate, au condus ulterior la
separarea celor două prestigioase instituţii şi la furnizarea de rapoarte individuale. Astfel, WEF
defineşte competitivitatea ca fiind “abilitatea unei ţări de a înregistra rate înalte de creştere ale PIB-
ului pe locuitor”. În optica IMD consideră competitivitatea constă în “abilitatea unei ţări de a crea
valoare adăugată, sporindu-şi astfel avuţia naţională, prin administrarea eficientă a următoarelor
relaţii bivalente: procese şi produse; atractivitate şi agresivitate; globalitate si proximitate; coeziune
socială socială şi asumarea riscurilor”.
Desigur metodologiile celor două instituţii se deosebesc între ele prin factorii luaţi în calcul,
precum şi prin ponderile acordate diferiţilor factori în cadrul indicilor calculaţi.

1.2.1 Aspecte teoretico-metodologice fundamentale - Cele patru perechi de factori ai

competitivităţii

Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului defineşte competitivitatea ca fiind

“un domeniu al economiei care exprimă acţiunile şi politicile ce descriu abilitatea unei naţiuni de a
crea valoare nouă şi a menţine un mediu care să susţină conferirea continua de valoare pentru firmele
sale şi mai multă prosperitate pentru populaţie6”
Institutul elaborează anual un clasament al celor mai competitive naţiunii ale lumii după un set
de criterii (care va fi prezentat mai în detaliu), încercând astfel pe de o parte să furnizeze informaţii
utile investitorilor interesaţi, iar pe de altă parte un material interesant pentru analişti.
Studiul analizează noţiune de competitivitate inclusiv din punct de vedere teoretic, încercând să
explice modul în care criteriile principale care stau la baza studiului se înscriu în cadrul general de
definire a ideii de competitivitate (vezi figura 1).

Figura 3.1. Ilustrarea competitivităţii pe baza celor patru perechi de factori

Agresivitate Active (bunuri)

vs. vs.

6
IMD – Report 2003

3 din 6
 Competitivitate-Mediu de afaceri
Atractivitate Procese (procedee)

Crearea de valoare adăugată

vs
Competitivitatea companiilor

Performanţe economice
Eficienţa mediului de afaceri

Eficienţa guvernamentală
Infrastructura

Sustenabilitate

Competitivitatea naţiunilor
Globalitate Coeziune socială
vs. vs.

Proximitate Asumarea riscurilor

Sursa: World Competitiveness Report

Totodată, studiul respectiv contrapune o serie de elemente specifice: atractivitate versus

agresivitate; proximitate versus globalitate; active versus procese; asumarea de riscuri individulae
versus coeziune socială, pe care le consideră factori ai competitivităţii

☞ Referitor la prima pereche de elemente, se apreciază că naţiunile diferă inclusiv prin modul în
care administrează relaţiilor lor cu comunitatea internaţională de afaceri. În mod tradiţional,
competitivitatea este legată de “agresivitatea” internaţională a ţărilor, care este reliefată prin
exporturi şi investiţii străine directe. Germania, Japonia şi Coreea de Sud au urmat o astfel de
strategie
Pe de altă parte, relativ mai recent, anumite naţiuni administrează competitivitatea devenind
atractive. Spre exemplu, Irlanda sau Singapore s-au dezvoltat ca urmare a stimulării investiţiilor.
Agresivitatea generează venituri în ţările de origine, dar nu în mod obligatoriu şi locuri de
muncă. Atractivitatea creează locuri de muncă în ţările receptoare de investiţii străine directe, dar pot
aduce venituri scăzute datorită stimulentelor conferite. Acest lucru înseamnă că nici măcar naţiunile cu
un nivel ridicat de bunăstare nu pot ignora atractivitatea , în special ca urmare a impactului său asupra
locurilor de muncă.
Ţările lumii trebuie să ţină cont de ambii factori, pentru a putea concura cu succes în societatea
de astăzi. Totuşi, ţările sunt orientate, de obicei, preponderent către unul din cele două elemente. Spre
exemplu, Irlanda nu este extrem de agresivă în cadrul pieţei internaţionale, iar Coreea nu este extrem
de atractivă în ceea ce priveşte investiţiile; Marea Britanie, considerată o adeptă a agresivităţii, tinde să

4 din 6
 Competitivitate-Mediu de afaceri
devină acum preponderent atractivă, iar Elveţia urmează un trend exact opus. Singura ţară care pare să
rămână, în continuare, la fel de agresivă, pe cât este de atractivă este SUA.

☞ A doua pereche de elemente interconectate are în vedere faptul că de obicei sistemul economic
al unei ţări nu este în general extrem de omogen. În multe cazuri, naţiunile trebuie să se confrunte
cu două tipuri de economii: economia proximităţii (economy of proximity) şi aceea a globalităţii
(economy of globality). Mai precis este vorba de două categorii de activităţi economice.
Economia proximităţii cuprinde activităţi tradiţionale: manufacturi, servicii sociale şi personale
(medicale, educaţionale), activităţi administrative (guvernamentale, justiţie), şi în final activităţi de
sprijinire a consumatorilor (servicii post-vânzare). Economia proximităţii oferă valoarea adăugată
utilizatorilor finali. Ea este în general protecţionistă şi costisitoare.
Economia globalităţii este formată din companiile cu activitate la nivel mondial. Ea presupune
că “producţia” nu este necesar să fie neapărat adresată utilizatorului final. Beneficiile sale derivă din
avantajul competitiv obţinut la nivelul pieţei mondiale, în special, în ceea ce priveşte costurile
operaţionale. Această economie este, în general, competitivă şi eficientă, prin preţurile bunurilor
oferite .
Proporţia acestor două tipuri de economii în asigurarea prosperităţii naţionale, variază în
funcţie de mărimea şi nivelul dezvoltării economice a ţărilor. În medie, putem considera că în Europa
Occidentală 2/3 din PIB-ul însumat al ţărilor, este generat de economia proximităţii şi numai 1/3 de
economia globalităţii. Ţările mai mici sunt mai dependente de economia globală, în timp ce ţările mari,
cum ar fi Statele Unite, se bizuie în continuare pe uriaşa lor piaţă internă, deşi tendinţa lor către
globalizare este evident crescătoare.
În ultimul sfert de veac, economia bazată pe globalizare a crescut mai mult decât semnificativ,
invadând uneori terenul opusei sale (economia proximităţii) prin intermediul mai multor metode, cum
ar fi: măsurile de reducere a barierelor comerciale; acordurile comerciale; integrarea regională;
dereglementarea; privatizarea; etc. O consecinţă importantă a globalizării a fost aceea de a exercita
puternice presiuni asupra preţurilor, marjelor de profit şi salariilor. Ţări cu un înalt nivel al
standardelor de viaţă şi costuri de operare ridicate, cum ar fi Germania sau Elveţia, au fost obligate la o
dură adaptare a proceselor, la exigenţele globalizării..

☞ Cea de-a treia bivalenţă – produse versus procese – exprimă tendinţa ţărilor de a administra
propriul mediu competitiv, bazându-se, cu precădere, fie pe active fie pe procese, în raport de
condiţiile fiecăreia. Unele naţiuni (precum Brazilia, India sau Rusia) pot excela din punctul de vedere
al activelor (pământ, lucrători, resurse naturale), fără a fi în mod necesar competitive. Alte ţări (cum ar
fi Singapore, Japonia sau Elveţia) sunt sărace în resurse, dar s-au bazat în mod fundamental pe
valorificarea unor procese sau procedee pe care le-au perfecţionat în avans faţă de concurenţă. În
general, ţările din cea de a doua grupă sunt mai competitive decât cele ce aparţin primei categorii. Se
poate considera că infrastructura, puterea industrială şi chiar educaţia sau cunoştinţele deţinute sunt
active, care s-au acumulat de-a lungul mai multor generaţii. Acestea pot determina o situaţie de
autosatisfacţie în cadrul “vechilor” naţiuni, care confundă uneori bunăstarea cu competitivitatea.

☞ Ultima pereche de elemente interdependente, face distincţie între sistemele care promovează
asumarea riscurilor individuale şi cele care urmăresc să prezerve coeziunea socială. Aşa numitul model
Anglo-Saxon este caracterizat de accentul pus pe asumarea riscului, dereglementare, privatizare şi
reponsabilizare la nivel individual şi printr-o abordare minimalizatoare a sistemului de asistenţă
socială. Prin contrast cu acesta, Modelul Continental European pune accentul pe consensul social.
Acesta duce o politică mai echitabilă a veniturilor şi promovează un sistem extins de asistenţă socială.
După ce ani la rând cele două sisteme s-au concurat reciproc, în prezent pare să fi devenit
prevalent modelul Anglo-Saxon. Legislaţia Uniunii Europene este concentrată preponderent pe

5 din 6
 Competitivitate-Mediu de afaceri
dereglementare şi privatizare. Inclusiv căderea fostului bloc comunist şi opţiunea pentru capitalism a
unor state cu o orientare îndelungată de altă factură (vezi China), pare să confirme acest lucru.

Unul dintre factorii importanţi, cu impact semnificativ asupra competitivităţii ţărilor este
sistemul de valori. La începutul secolului al XX-lea, germanul Max Weber, a studiat relaţia dintre
cultură şi dezvoltarea economică7. Ca urmare el a relevat faptul că naţiunile nu concurează doar prin
produse sau servicii ci, deopotrivă, prin educaţie şi sistemul de valori.
Sistemul de valori preconizat de M. Weber, ar putea fi concretizat prin următoarele:

 munca stăruitoare (grea) – oamenii sunt total dedicaţi obiectivelor fundamentale naţionale
şi lucreză din greu mai multe ore pe zi (ex. Coreea, sau chiar Japonia)
 abundenţă – deşi oamenii lucrează din greu ei acordă o atenţie din ce în ce mai mare
creşterii veniturilor proprii (ex. Singapore)
 participare socială – oamenii sunt mai puţin interesaţi de o muncă stăruitoare şi sunt
implicaţi în special în formarea societăţii din care fac parte (ex. SUA sau UE în deceniile 7-
8 ale secolului trecut)
 autosatisfacţie – oamenii sunt mai interesaţi de evoluţia vieţii lor particulare, decât de
modificările apărute la nivel de societate (ex. SUA şi UE în prezent).

7
Max Weber – The Protestant Ethic, Protestantism an the Spirit of Capitalism,

6 din 6