Determinarea sulfaţilor din ape

Consideraţii generale

Sulfații sunt foarte raspandiți în apele naturale. Aceștia nu sunt toxici, dar

concentrația lor în ape nu trebuie să depășeasca un anumit nivel, pentru evitarea

apariției unui gust neplacut.

 Concentratia este mai mare cu precădere în apele curgatoare care se găsesc

în apropierea exploatărilor minere;

 Sulfații sunt frecvent utilizati în agricultură ca fertilizant.

Principiul metodei

Ionii sulfat (SO42-) se precipită ca sulfat de bariu prin titrare cu soluţie de clorură

de bariu. Excesul de ioni de bariu se titrează cu soluţie de EDTA în prezenţa ionilor

de magneziu, folosind ca indicator eriocrom T /14/.

Reactivi

Clorură de bariu 0,02 N - se cântăresc 2,4428 g BaCl2.2H2O apoi de trece cu

puţină apă distilată într-un balon cotata de 1000 mL; soluţia obţinută se aduce la semn

cu apă distilată şi se omogenizează prin agitare.

Determinarea factorului soluţiei de BaCl2

O proba de 25 mL soluţie clorură de bariu 0,02N se introduc într-un vas

Erlenmeyer și se încălzesc până se ajunge la fierbere. După răcire se adaugă 0,2 mL

soluţie MgCl2 0,1 N, 6 mL soluţie tampon amoniacală şi un vărf de spatulă negru

eriocrom T, apoi se titrează cu soluţie de EDTA 0,02 N până la virajul culorii soluţiei

V. f 1
de la roşu la albastru net: f =
25

V – volumul soluţiei de EDTA 0,02n folosit la titrare, în ml.

f1 – factorul soluţiei de EDTA 0,02N folosit la titrare.

 Clorură de magneziu 0,1 N - se dizolvă 10,2 g clorură de magneziu

(MgCl2.6H2O) în apă distilată şi apoi se completează cu apă distilată la 1000

mL, într-un balon cotat;

 Soluţie tampon amoniacală - 67 g clorură de amoniu se dizolvă în 100 mL apă

distilată, apoi se adaugă 570 mL soluţie amoniac 25% şi se diluează la 1000

mL, cu apă distilată.

 Clorură de calciu 0,02 N - se cântăreşte cu precizie o cantitate de 1,000 g

carbonat de calciu (uscat în prealabil 2 ore la etuvă, apoi răcit în exsicator); se

trece cu puţină apă distilată într-un balon cotat de 1000 mL şi se adăugă cu

picătura HCl 10%, până la totala dizolvare a carbonatului şi degajarea dioxidului

de carbon, evitând excesul de HCl; după aceea soluţia se aduce la semn cu

apă distilată şi se agită pentru omogenizare;

 Sare disodică a acidului etilen-diamino-tetraacetic (EDTA), soluţie 0,02 N - se

cântăresc 3,7226 g EDTA şi apoi se completează cu apă distilată la 1000 mL,

într-un balon cotat.

Factorul soluţiei de EDTA

25 mL de probă de apă se intoduc într-un vas Erlenmeyer, se adaugă soluţie

clorură de calciu 0,02N și 6 mL soluţie NaOH 2N, apoi 0,1-0,2 g indicator murexid şi

se titrează cu soluţie EDTA 0,02N până la virajul culorii de la roz la roz-violet.

 25
f =
V

V – volumul soluţiei de EDTA 0,02n folosit la titrare, în mL.

 Negru eriocrom T se prepară astfel: într-un mojar se amestecă 1 g negru

riocrom T cu 100 g clorură de sodiu, până se obţine o pulbere fină de culoare

omogenă, care apoi se păstrează într-un borcan de sticlă brună, închis ermetic.

Mod de lucru

O probă de analizat de 100 mL se introduce într-un vas Erlenmeyer de 500 mL.

Dacă volumul probei de apă este mai mic de 100 mL se completează la acest

volum cu apă distilată.

În cazul în care volumul probei de apă este mai mare de 100 mL, proba se

concentrează prin evaporare.

Proba de apă se încălzeşte la fierbere, se adaugă 25 mL soluţie de clorură de

bariu (exact măsuraţi, al cărui factor a fost stabilit conform pct. 2.1.1.) şi se fierbe 1

minut.

După răcire se adaugă 0,2 mL soluţie de clorură de magneziu, 6 mL soluţie

tampon amoniacală şi un vârf de spatulă de negru eriocrom T.

Titrearea probei se face cu o soluţie de EDTA 0,02 N (pentru care s-a

determinat în prealabil factorul) până la virarea culorii de la roşu la albastru net /14/.

Calcul

0,96064(V1 f1 − V2 f 2 )
Sulfaţi (SO42-) =  1000 [mg/dm3]
V
în care:

0,96064 - cantitatea de sulfaţi în mg, corespunzătoare la 1 mL soluţie EDTA, de

concentraţie 0,02 N

V1 - volumul soluţiei de clorură de bariu 0,02 N, în mL

f1- factorul soluţiei de clorură de bariu 0,02 n, introdusă în proba de apă

V2 - volumul soluţiei de EDTA 0,02 n, folosit la titrarea probei de apă, în mL.

f2 - factorul soluţiei de EDTA 0,02 n, folosită la titrarea probei de apă

V - volumul probei de apă luat în determinare, în mL.

 Determinarea conţinutului de calciu din ape

Consideraţii generale

Calciul reprezintă cel mai raspandit mineral al corpului uman. Este un constituent al tesutului

osos, fiind implicat ca element esențial în multe procese necesare bunei funcționări a organismului,

însă prezența sa în exces poate dauna sănătații.

Principiul metodei

Metoda constă în determinarea conținutului de calciu din apă, prin metoda

complexonometrică și se aplică pentru conținuturi de calciu cuprinse între 5 – 100 mg/L. În cazul

probelor de apa care au un conținut de calciu mai mare de 100 mg Ca/L, metoda impune diluarea

probei. Ionii de calciu din proba de apa, având pH = 12-13 se titrează cu soluție de EDTA în

prezenta amestecului indicator murexid-verde naftol B pâna când culoarea soluției virează de la

roșu la violet. Ionii de magneziu se precipită sub formă de hidroxid de magneziu și nu interferă în

determinare /12/.

Reactivi

 acid clorhidric 10 %

 hidroxid de sodiu (NaOH), 2M: intr-un balon cotat de 100 ml se introduc 8.000g NaOH, se

dizolva in apa, se aduce la semn si se omogenizeaza. Se pastreaza in recipient de masa

plastica bine inchis.

 EDTA, soluţie titrată, c (EDTA) = 0,01 m: Se dizolvă în circa 900 mL apă, 3,7226 g sare

disodica a acidului etilen-diamino-tetra-acetic (Complexon III), uscată în prealabil la

temperatura de 80 0C, timp de 2 ore şi se completează pâna la 1000 mL, cu apa, într-un

balon cotat. Soluţia se păstrează într-un recipient de plastic, se etalonează și se verifică din

timp în timp concentrația cu 20 mL soluţie etalon de referinţă de calciu (diluată la 50 mL);

 Calciu, soluţie etalon de referinţă c (Ca2+) = 0,01 M - într-un vas conic de 500 mL, se dizolvă

1,0000 g carbonat de calciu (CaCO3), (uscat în prealabil la temperatura de 105 0C), în acid
 clorhidric 10 % adaugat picatură cu picatură, sub agitare până la dizolvarea totala a

carbonatului. Se adauga 200 mL apă, amestecul se fierbe cateva minute, se răceste, se

adaugă câteva picături de rosu de metil şi amoniac solutie 3 M până când soluția devine

portocalie. Se trece cantitativ soluția într-un balon cotat de 1000 mL, se aduce la semn cu

apă distilată și se omogenizează (1ml sol. etalon Ca = 0,4008 mg Ca).

 amestec indicator- se mojarează 0.20g murexid, 0.05g verde de naftol B și 20 g clorura de

sodiu. Se pastrează țn vase de culoare brună bine inchise.

Mod de lucru

Se verifică concentrația EDTA cu 20 mL soluţie etalon de referinţă de calciu (diluată la 50

c1  v1
mL) , astfel: c= și se tratează în continuare ca o proba.
v2

unde:

 c1 este concentratia molara a solutiei de calciu (c1= 0.01);

 v1 este volumul soluției de EDTA folosit la titrare, în mL;

 v2 volumul soluției etalon de calciu luați în lucru, în mL;

Într-un vas conic de 250 mL se introduc 25 ml probă (diluaţi la 100 ml cu apă dacă este

cazul), la care se adaugă 1mL hidroxid de sodiu (NaOH - până la pH= 12-13) și 0.1 g amestec

indicator. După agitarea probei de analizat, se titrează cu soluție de EDTA, până la virajul culorii din

roșu în violet.

Calcul

Concentraţia de calciu, cCa, exprimată în mg/L se calculează cu relaţia /12/:

1000  0,4008  (Vs − Vb )  r

cCa = mg/L
Va

în care :

cCa - concentraţia de calciu, în mg/L;

 Determinarea oxigen dizolvat, CCO, CBO5

Consideraţii generale

Din categoria indicatorilor de poluare fac parte: oxigenul dizolvat, deficitul de oxigen şi

consumul biochimic de oxigen, substanţele oxidabile, diversele forme de azot, fosfaţii şi hidrogenul

sulfurat /6,7,8,9,10/. Acești indicatori nu au efecte nocive, toxice sau de altă natură asupra

organismului uman şi nici nu produc modificări în caracteristicile apei care să limiteze utilizarea

acesteia. Trebuie menționat faptul că, nu atât prin prezenţa lor cât mai ales prin modificarea bruscă

a concentraţiei, aceste elemente au rol indicator.

Determinarea oxigenului dizolvat în apă

Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea aerului,

conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. Scăderea cantităţii de oxigen din apă conduce

la pierderea caracterului de prospeţime al acestuia, dându-i un gust fad. În plus, scăderea cantităţii

de oxigen din apă are ca rezultat scăderea capacității de autopurificare a acesteia, favorizând

apariţia poluării.

Principul metodei

Metodei urmărește determinarea oxigenului dizolvat în apă prin metoda Winckler, iar pe baza

rezultatelor se calculează deficitul de oxigen /8,9/.

Metoda Winckler, se bazează pe reacţia de oxidare a ionului manganos (Mn II), din clorura

sau sulfatul de mangan, la ion manganic (Mn IV), în prezenţa oxigenului dizolvat şi în condiţii bazice.

În prezenţă de acid şi iodură de potasiu se formează iod în cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat

în apă, care mai apoi se titrează cu tiosulfat de sodium /9/.

Reacţiile care au loc pot fi reprezentate astfel:

2Mn2+(aq) + O2 (aq) + 4 OH- → 2MnO(OH)2 (s)

2MnO(OH)2 (s) + 2I- (aq) + 4H+(aq) → 2Mn2+(aq) + I2(aq) + 3 H2O

I-(aq) + I2 (aq) → I3- (aq)

2S2O32- (aq) + I3- (aq) → S4O62- (aq) + 3I- (aq)

Reactivi

• sulfat manganos (MnSO4⋅6 H2O) de concentrație 50 % sau clorură manganoasă 40%;

• soluţie alcalină de iodură: 30 g NaOH şi 15 g KI se dizolvă în câţiva ml de apă într-un balon cotat

de 100 ml, si se completează cu apă distilată;

• amidon soluţie 0,5%: se cântăreşte 0,5 g amidon şi se amestecă cu câţiva ml apă distilată până

se obţine o pastă, apoi se toarnă peste această pastă 100 ml apă distilată fierbinte. După ce s-

a răcit, se trece supernatantul clar în altă sticlă şi se conservă cu 0,125 g acid salicilic sau 2

picături de toluen;

• acid sulfuric diluat cu apă distilată 1:3 ;

• tiosulfat de sodiu 0,1 N se prepară cu apa distilată fiartă şi răcită, apoi se conservă cu 5 ml

cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1 g NaOH. Factorul soluţiei se face faţă de o soluţie de

bicromat de potasiu 0,1 N;

• tiosulfat de sodiu 0,025 N (N/40) se prepară din soluţia de tiosulfat 0,1 N prin diluare;

• sticle de recoltare cu volum cunoscut de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280 ml).

Mod de lucru

În vederea determinării oxigenul dizolvat, apa se recoltează în sticle separate şi cu multă

grijă evitându-se aerarea probei în timpul manipulării. Flaconul în care se află proba se umple

complet, apoi se pune dopul. Se introduc cu atenţie 2 mL de soluţie de sulfat sau clorură

manganoasă şi 2 mL soluţie alcalină de iodură de potasiu. Se agită conţinutul flaconului. În prezenţa

oxigenului se formează un precipitat brun - roşcat, iar în absenţa acestuia precipitatul rămâne alb.

După depunerea completă a precipitatului se elimină cu atenţie cca. 10 ml din lichidul supernatant

şi se adaugă 5 ml H2SO4 1:3. Se omogenizează bine până la dizolvarea completă a precipitatului.

Se transvazează conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmayer şi se titrează cu o soluţie de tiosulfat

de sodiu 0,025N până la obţinerea coloraţiei galbenă apoi se adaugă 1 mL amidon, obţinându-se o

coloraţie albastră. Se continuă titrarea până la decolorarea completă a soluției /9/.

 Calcul

V x f x 0,2
mg O2 /L = x 1000
V1 − 4

unde:

V - ml soluţie de tiosulfat de sodiu folosiţi la titrare;

f - factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,025 N;

0,2 – echivalentul în mg O2 a unui mL de soluţie de tiosulfat 0,025 N;

V1 - cantitatea de apă de analizat recoltată, în mL;

4 – cantitatea de reactivi introdusă pentru fixarea oxigenului, în mL.

Determinarea deficitului de oxigen din apă

Deficitul de oxigen reprezintă diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat în apă în condiţii

de saturaţie şi cantitatea de oxigen existentă în proba de apă analizată. Acesta este important în

caracterizarea unei ape. Cu cât deficitul de oxigen este mai mare cu atât nivelul poluării apei este

mai crescut şi pericolul pentru sănătatea oamenilor, mai ridicat.

Principul metodei

Metoda constă în determinarea prin calcul a deficitului de oxigen reprezentat de diferenţa

dintre cantitatea de oxigen în condiţii de saturare la temperatura apei de analizat şi cantitatea de

oxigen identificată în apă /9/.

Mod de lucru

Se determină deficitul de oxigen din apă procentual cunoscând cantitatea de oxigen dizolvat

în apă, determinat anterior şi cantitatea de oxigen în condiţii de saturaţie după tabelul Winckler.

Calcul
 A
x100
B

A - diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat la saturaţie la temperatura apei şi cantitatea

de oxigen găsită în apă;

B - concentraţia în oxigen a apei în condiţii de saturaţie după tabelul lui Winckler la temperatura

apei de analizat (Tabel 4) /9/.

Tabel 4. Concentraţia de oxigen dizolvat la presiunea de 760 mm Hg

Temp, °C Oxigen dizolvat, mg/L Temp, °C Oxigen dizolvat, mg/L

-2 15,47 15 10,18

-1 15,04 16 9,97

0 14,64 17 9,76

1 14,24 18 9,56

2 13,85 19 9,37

3 13,49 20 9,19

4 13,14 21 9,02

5 12,81 22 8,85

6 12,48 23 8,68

7 12,18 24 8,52

8 11,89 25 8,37

9 11,62 26 8,22

10 11,35 27 8,08

11 11,10 28 7,94

12 10,86 29 7,80

13 10,62 30 7,67

14 10,39
 Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO5)

Consideraţii generale

Consumul biochimic de oxigen este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme

într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în

apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la temperatura de 20 0C. Consumul biochimic de oxigen

se notează CBO520 /7/.

Principiul metodei

Metoda constă în determinarea oxigenului consumat timp de 5 zile de către

microorganismele din apă prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită în proba de apă

imediat şi după 5 zile de la recoltare.

Mod de lucru

Determinarea CBO5 se face pe proba de apă diluată şi nediluată. Probele recoltate se

introduc în două flacoane umplute complet. Într-unul dintre flacoane se determina oxigenul dizolvat,

conform procedurii descrise anterior, şi se notează rezultatul (CBOI). Celalalt flacon se introduce

într-un incubator si se mentine la temperatura de 20°C la întuneric timp de 5 zile. După perioada de

incubare se masoară concentraţia de oxigen dizolvat ramasă în proba şi apoi se află CBO5.

(CBOII)/7/.

Calcul

CBO5 = CBO I – CBO II

CBO I - reprezinta oxigenul dizolvat determinat în primul flacon.

CBO II - reprezinta oxigenul dizolvat rămas dupa 5 zile.

Determinarea substanţelor oxidabile din apă (CCO)

 Generalităţi

Oxidabilitatea este condiţionată de cantitatea de substanţe organice, ce se găsesc în apă.

Substanţele oxidabile din apă, sau consumul chimic de oxigen (CCO) sunt substanţele care se pot

oxida la rece sau la cald, sub acţiunea unui oxidant. Substanţele organice se pot forma ca rezultat

al vitalităţii şi descompunerii organismelor acvatice. Cea mai mare cantitatea de substanțe organice

prezente este datorată intervenției apelor uzate.

Oxidabilitatea este un indice chimic indirect de poluare a apei cu ape reziduale. Oxidabilitatea

înseamnă cantitatea de oxigen echivalentă consumului de oxidant. Substanţele organice sunt

oxidate la cald, iar cele anorganice la rece. Cu cât oxidabilitatea este mai mare, cu atât conținutul

de substanţe organice prezente în apă este mai mare. Prezenţa lor în apă favorizează persistenţa

timp îndelungat a microorganismelor, inclusiv a celor patogene /6/.

Apele curate au oxidabilitatea de 2-4 mg oxigen la 1 L apă.

a) Metoda cu permanganat de potasiu

Principiul metodei

Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă în mediu acid şi la cald,

iar permanganatul rămas în exces se determină cu acid oxalic /6/.

2KMnO4 +5H2 C2 O4 +3H2SO4 → 2MnSO4 + K 2SO4 +10CO2 +8H2 O

Reactivi

 permanganat de potasiu, soluţia 0,01 N se prepară din 0,316 g permanganat de potasiu, care

se dizolvă în câţiva mL de apă distilată, într-un balon cotat de 1000 mL şi se completează la

semn cu apă distilată;

 acid oxalic soluţie 0,01 N;

 acid sulfuric 1:3 diluat cu apă distilată;

 hidroxid de sodiu 30%.

 Mod de lucru

• în cazul unui conţinut de cloruri în apă sub 300 mg/L

O proba de 100 mL apă de analizat se introduce într-un flacon Erlenmayer care nu trebuie

să conțină urme de substanţe organice, peste care se adaugă 5 mL H 2SO4 1:3 şi 10 mL

permanganat de potasiu măsuraţi cu exactitate. Proba se ține pe plita de încălzire 10 minute din

momentul în care începe fierberea. Se îndepărtează vasul de pe sită şi se adaugă în soluţia fierbinte

10 ml acid oxalic exact măsuraţi. Soluţia decolorată se titrează cu permanganat de potasiu până la

apariţia coloraţiei slab roz persistentă.

Calcul

mg KMnO4 / L =
(V + V1 ) f − V2 0,316.1000
V3

V - cantitatea în mL de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă;

V1 - mL de permanganat de potasiu 0,01 N folosiţi la titrarea probei;

V2 - ml de acid oxalic adăugaţi în probă pentru decolorare;

f - factorul soluţiei de permanganat de potasiu;

0,316 - echivalentul în mg KMnO4 a unui mL de soluţie de KMnO4 0,01 N;

V3 - cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în mL.

• în cazul unui conţinut de cloruri în apă peste 300 mg/L

O proba 100 ml de apă de analizat se introduce într-un flacon Erlenmayer peste care se

adaugă 0,5 ml NaOH 30% şi 10 ml KMnO4 exact măsuraţi. Se fierbe 10 minute pe sită , din

momentul când a început fierberea. Se lasă apoi să se răcească la aproximativ 700C şi se adaugă

în probă 5 ml H2SO4 1:3 şi 10 ml acid oxalic 0,01 N exact măsuraţi. Se titrează cu permanganat de

potasiu până când lichidul incolor a căpătat o coloraţie slab roz.

Calcul
 mg KMnO4 / L =
(V + V1 ) f − V2 0,316.1000
V3

V - cantitatea în mL de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă;

V1 - mL de permanganat de potasiu 0,01 N folosiţi la titrarea probei;

V2 - ml de acid oxalic adăugaţi în probă pentru decolorare;

f - factorul soluţiei de permanganat de potasiu;

0,316 - echivalentul în mg KMnO4 a unui mL de soluţie de KMnO4 0,01 N;

V3 - cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în mL.

b) Metoda cu bicromat de potasiu

Consideraţii generale

Substanţele oxidabile din apă sunt oxidate cu bicromat de potasiu în mediu de acid sulfuric,

la cald, iar excesul de bicromat este titrat cu sare Mohr în prezenţa feroinei ca indicator /10/.

Reactivi

 acid sulfuric d = 1,84;

 sulfat de argint cristalizat;

 soluţie indicator de feroină: 1,485 g 1,10-ortofenantrolină şi 0,695 g sulfat feros (FeSO4.7

H2O) se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 mL şi se completează

la semn cu apă distilată;

 bicromat de potasiu soluţie 0,25 N: 12,2588 g bicromat de potasiu uscat la 105 0 timp de 2

ore, se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 ml. Se diluează până

la semn cu apă distilată;

 sare Mohr [Fe(SO4)2(NH4)2.6H2O] 0,25 N: 98 g sare Mohr se dizolvă în câţiva ml apă distilată

într-un balon cotat de 1000 ml, se adaugă 20 ml H2SO4 concentrat, se răceşte şi se

completează apoi până la semn cu apă distilată. Această soluţie se standardizează faţă de

soluţia de bicromat de potasiu astfel: 25 ml soluţie de bicromat 0,25 N se introduc într- un

 flacon Erlenmayer de 250 ml, se adaugă 20 ml H2SO4 concentrat, se lasă să se răcească şi

se diluează de cca 3 ori cu apă. Se titrează cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături

de feroină, virajul se obţine de la galben la roşu, trecând prin nuanţa de verde. Normalitatea

soluţiei se calculează cu relaţia:

mLK 2 Cr2 O7 x 0,25

N=
mLsare Mohr folositi la titrare

 un refrigerent cu reflux.

Mod de lucru

O proba de 50 mL de apă se introduc într-un balon cu fundul rotund de 250 mL peste care

se adaugă 25 mL bicromat de potasiu 0,25 N şi 75 mL H 2SO4 conc. Se adaugă cu grijă 2 bucăţi

piatră ponce şi 1 g Ag2SO4 cristale. Se ataşază balonul la refrigerentul cu reflux şi se fierbe timp de

2 ore. După răcirea balonul, se diluează cantitatea de aproximativ 3 ori cu apă distilată şi se titrează

excesul de bicromat de potasiu cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină. Paralel

cu proba se pregăteşte o probă martor care se prelucrează în aceleaşi condiţii folosind apă distilată

/10/.

Calcul

CCO, mg/l =
(a − b ) N sare Mohr x 8000 − C
V

a - mL soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei martor;

b - mL soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei;

N - concentraţia normală a soluţiei de sare Mohr;

C - corecţia pentru cloruri care se calculează (mg/L cloruri × 0,23);

V - cantitatea de apă de analizat supusă testării, în mL.

Observaţii: se introduce în formulă corecţia pentru clor numai în cazul în care nu s-a adăugat

sulfat de argint în proba de apă, care are rolul de a îndepărta clorurile care interferă la determinare.
 Determinarea acidităţii şi alcalinităţii apei

Consideraţii generale

Se disting două feluri de aciditate:

• aparentă – se datorează bioxidului de carbon liber şi se determină prin titrarea probei de analizat

cu o bază tare în prezenţă de fenolftaleină;

• reală – este dată de acizii minerali sau sărurilor şi se determină prin titrare cu o bază tare în

prezenţă de metiloranj.

Principala cauză a acidităţii apei din mediul înconjurător este conținutul de dioxidul de carbon.

Aciditate are ca rezultate:

 creştea acţiunea corozivă a apei (corodarea conductele de cupru şi sudurile dintre

aceste conducte).

 existența unor concentrații ridicate de cupru şi plumb din apă care staționează pentru

o perioadă mai mare în conducte (de exemplu, peste noapte)ș

 un posibil pericol asupra sănătăţii, datorat ionilor metalici, care au drept sursă

conductele vechi plumbuite care pot dezvolta în ani fisuri, prin care pot apărea scurgeri

/3,4/.

Se disting două tipuri de alcalinitate:

• permanentă (P) –determinată prin titrarea probei cu o soluţie de HCl în prezenţă de fenolftaleină;

• totală (T)- stabilită prin titrare cu HCl în prezenţă de metiloranj.

Alcalinitatea se poate datora bazelor hidroxid de sodiu şi potasiu, dar şi carbonaţi,

bicarbonaţi, boraţi şi fosfaţi dizolvaţi. În consecința, alcalinitatea măsurată reprezintă totalitatea

acestor specii aflate în apă. Ca expresie, acestea se raportează la mg CaCO3 / L. Deşi există şi alte

specii dizolvate, se consideră ca la alcalinitate contribuie în principal CaCO3. Una dintre

consecinţele de mediu ale alcalinităţii este capacitatea de rezistenţă a apelor la acidifierea provocată

de precipitaţiile acide.

Obiectivul lucrării constă în analiza unor probe de apă, în vederea determinării acidităţii

şi alcalinităţii acestora /3, 4/.

 Determinarea acidităţii apei

Aciditatea unei probe de apă reprezintă capacitatea de a neutraliza ionii de hidroxil.

Aciditatea se poate datora acizilor minerali ca de plidă: acid clorhidric, acid sulfuric, dioxidul de

carbon dizolvat.

Principiul metodei

Metoda constă în neutralizarea probei de apă cu o bază în prezenţa unui indicator. Aciditatea

determinată în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea totală şi se datorează prezenţei dioxidului

de carbon liber.

Aciditatea determinată în prezenţa metiloranjului constituie aciditate reală și se datorează

prezenţei acizilor minerali.

Reactivi

• hidroxid de sodiu 0,1 N cu factorul stabilit;

• fenolftaleina 1% în alcool 70%;

• metiloranj 0,1%.

Mod de lucru

Dacă apa de analizat are pH-ul mai mare de 4,5 aciditatea corespunzătoare acizilor minerali

este zero (aciditate aparentă).

O probă de 100 ml apă de analizat într-un flacon Erlenmayer se titrază cu soluţia de NaOH 0,1 N în

prezenţa a două picături de fenolftaleină până la apariţia coloraţiei roz persistentă.

În situația în care pH-ul apei de analizat este sub 4,5 aciditatea reală se determină astfel: se iau 100

ml apă de analizat, se adaugă 2-3 picături de metiloranj şi se titrează cu NaOH 0,1 N astfel încât

culoarea galben-portocaliu virează spre galben-citrin.

Calcul

mLNaOH x nNaOH x 50,00

aciditatea = , mg CaCO3 / L
mLproba apa

unde:
 mL NaOH = V.f, în care:

V - ml de soluție de NaOH 0,1 N folosiţi la titrare;

f - factorul soluţiei de NaOH 0,1N.

Determinarea alcalinităţii apei

Alcalinitatea reprezintă capacitatea apei de a neutraliza ionii de hidrogen.

Principiul metodei

Metoda se bazează pe neutralizarea unui volum de apă de analizat cu un acid diluat în

prezenţă unui indicator.

Alcalinitatea determinată în prezenţa fenolftaleinei (pH = 8,2) constituie alcalinitatea

permanentă şi este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini:

NaOH + HCl → NaCl + H 2O

K 2CO3 + 2 HCl → 2 KCl + H 2O + CO2

Alcalinitatea determinată în prezenţa metiloranjului (pH = 4,4) constituie alcalinitatea totală şi

este dată de bazele libere, carbonaţi şi bicarbonaţi alcalini.

NaOH + HCl → NaCl + H 2O

K 2CO3 + 2 HCl → 2 KCl + H 2O + CO2

Ca ( HCO3 ) 2 + HCl → CaCl 2 + 2 H 2CO3

Reactivi

▪ acidul clorhidric 0,1 N cu factorul cunoscut;

▪ fenolftaleină, soluţie 1% în alcool etilic 70%;

▪ metiloranj 0,1% în apă;

▪ tiosulfat de sodiu 0,1 N;

Mod de lucru

100 ml apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmayer, peste care se adaugă 2 picături

de fenolftaleină. Dacă nu apare coloraţia roz, alcalinitatea permanentă este zero (pH-ul apei este
sub 8,2). În cazul apariţiei coloraţiei roz, proba se titrează cu HCl 0,1N până la incolor şi astfel se

obţine alcalinitatea permanentă.

Dacă în prezenţa fenolftaleinei nu a apărut coloraţia roz, se trece la determinarea alcalinităţii totale

utilizând ca indicator metiloranjul. Peste o proba de 100 mL apă de analizat, se adaugă 2-3 picături

de metiloranj şi se titrează cu HCl 0,1N până la virarea culoarii de la galben-citrin la galben-

portocaliu.

Calcul

mLHCl x nHCl x 50,00

Alcalinitatea = , mg CaCO3 / L
mL proba apa

unde:

mL HCl =V. f

V- mL soluție d HCl 0,1 N folosiţi la titrare;

f- factorul acidului clorhidric 0,1N.

Interpretarea rezultatelor titrării în cazul alcalinităţii

Interpretarea rezultatelor se realizează în conformitate cu datele din Tabelul 3.

Tabel 3. Interpretarea rezultatelor analizei

Participă la alcalinitate
Rezultatul
Carbonaţi, Bicarbonaţi,
titrării Hidroxizi, OH-
CO32- HCO3-

P=0 0 0 T

1
P T 0 2P T-2P
2

1
P= T 0 2P 0
2

1
P T 2P-T 2(T-P) 0
2
P=T T 0 0
 Determinarea conţinutului de cloruri din ape

Consideraţii generale

Determinarea conţinutului de cloruri dizolvate în apă prin metoda volumetrică, prin

titrare cu azotat de argint (metoda Mohr) se aplică apelor cu concentraţii de cloruri

cuprinse între 5 mg/L şi 150 mg/L şi chiar până la 400 mg/L dacă se diluează proba.

Această metodă nu se aplică apelor cu încărcătura mare de agenți poluanți care au un

conţinut redus de cloruri, datorită numeroaselor interferenţe.

Principiul metodei

Metoda constă în determinarea cantităţii de cloruri prezente din ape. Ionii de

clorură prezenţi în apă reacţionează cu cei de argint formând clorura de argint insolubilă

/11/:

Ag+ + Cl- → AgCl 

Prin adăugarea indicatorului cromat de potasiu, ionii de argint aflaţi în exces şi

care nu au reacţionat cu clorura formează cu ionii cromat cromatul de argint, un precipitat

brun-roşcat, conform reacției:

CrO42- + 2Ag+ → Ag2CrO4

În timpul titrării, pH-ul trebuie să fie cuprins între 5 - 9,5 pentru a avea loc

precipitarea.

Reactivi

 Cromat de potasiu, soluție: 50 g cromat de potasiu se dizolva in putina apa bidistilata,

apoi se adauga solutie de azotat de argint pana la formarea unui precipitat slab rosu.
 Solutia se lasa sa se decanteze timp de 12 ore si apoi se filtreaza. Filtratul se dilueaza

la 1000 mL cu apa bidistilata.

 Azotat de argint, soluție 0,0282 N: se cântaresc 4,7905 g ±0,002 g azotat de argint,

mojarat în prealabil și uscat la 400 C și se dizolvă în 1000 mL de apa bidistilată. Se

determină factorul soluției de clorura de sodiu 0,0282 N. Soluția se păstrează într-o

sticlă cu dop rodat.

Mod de lucru

O probă de 100 mL probă de apă de analizat sau un volum mai mic în cazul unui

conţinut de cloruri mare (se aduce la volum de 100 mL prin diluare cu apă distilată) se

introduce într-un flacon sau vas conic. Se adaugă 1-2 mL soluţie de cromat de potasiu şi

se titrează în picătură cu soluție de azotat de argint până când soluţia devine brun-roşcată

Dacă pH-ul probei nu se încadrează în domeniul 5 şi 9,5 proba se ajustează cu

acid sau cu bază.

Calcul

Concentraţia de cloruri se exprimă în miligrame la litru și se calculează cu relaţia

/11/:

V1 c
xCl  1000 .35,5
V2

unde:

V1 – volumul de azotat de argint adăugat la titrare, în mL;

V2 – volumul probei, în mL;

c – concentraţia reală a soluţiei de azotat de argint, exprimată în moli AgNO3 la

litru.
Lucrarea nr. 6

Determinarea conţinutului de calciu din ape

Consideraţii generale

Calciul reprezintă cel mai raspandit mineral al corpului uman. Este un constituent

al tesutului osos, fiind implicat ca element esențial în multe procese necesare bunei

funcționări a organismului, însă prezența sa în exces poate dauna sănătații.

Principiul metodei

Metoda constă în determinarea conținutului de calciu din apă, prin metoda

complexonometrică și se aplică pentru conținuturi de calciu cuprinse între 5 – 100 mg/L.

În cazul probelor de apa care au un conținut de calciu mai mare de 100 mg Ca/L, metoda

impune diluarea probei. Ionii de calciu din proba de apa, având pH = 12-13 se titrează

cu soluție de EDTA în prezenta amestecului indicator murexid-verde naftol B pâna când

culoarea soluției virează de la roșu la violet. Ionii de magneziu se precipită sub formă de

hidroxid de magneziu și nu interferă în determinare /12/.

Reactivi

 acid clorhidric 10 %

 hidroxid de sodiu (NaOH), 2M: intr-un balon cotat de 100 ml se introduc 8.000g

NaOH, se dizolva in apa, se aduce la semn si se omogenizeaza. Se pastreaza in

recipient de masa plastica bine inchis.

 EDTA, soluţie titrată, c (EDTA) = 0,01 m: Se dizolvă în circa 900 mL apă, 3,7226

g sare disodica a acidului etilen-diamino-tetra-acetic (Complexon III), uscată în

prealabil la temperatura de 80 0C, timp de 2 ore şi se completează pâna la 1000

 mL, cu apa, într-un balon cotat. Soluţia se păstrează într-un recipient de plastic,

se etalonează și se verifică din timp în timp concentrația cu 20 mL soluţie etalon

de referinţă de calciu (diluată la 50 mL);

 Calciu, soluţie etalon de referinţă c (Ca2+) = 0,01 M - într-un vas conic de 500 mL,

se dizolvă 1,0000 g carbonat de calciu (CaCO3), (uscat în prealabil la temperatura

de 1050C), în acid clorhidric 10 % adaugat picatură cu picatură, sub agitare până

la dizolvarea totala a carbonatului. Se adauga 200 mL apă, amestecul se fierbe

cateva minute, se răceste, se adaugă câteva picături de rosu de metil şi amoniac

solutie 3 M până când soluția devine portocalie. Se trece cantitativ soluția într-un

balon cotat de 1000 mL, se aduce la semn cu apă distilată și se omogenizează

(1ml sol. etalon Ca = 0,4008 mg Ca).

 amestec indicator- se mojarează 0.20g murexid, 0.05g verde de naftol B și 20 g

clorura de sodiu. Se pastrează țn vase de culoare brună bine inchise.

Mod de lucru

Se verifică concentrația EDTA cu 20 mL soluţie etalon de referinţă de calciu

c1  v1
(diluată la 50 mL) , astfel: c= și se tratează în continuare ca o proba.
v2

unde:

 c1 este concentratia molara a solutiei de calciu (c1= 0.01);

 v1 este volumul soluției de EDTA folosit la titrare, în mL;

 v2 volumul soluției etalon de calciu luați în lucru, în mL;

 Într-un vas conic de 250 mL se introduc 25 ml probă (diluaţi la 100 ml cu apă dacă

este cazul), la care se adaugă 1mL hidroxid de sodiu (NaOH - până la pH= 12-13) și 0.1

g amestec indicator. După agitarea probei de analizat, se titrează cu soluție de EDTA,

până la virajul culorii din roșu în violet.

Calcul

Concentraţia de calciu, cCa, exprimată în mg/L se calculează cu relaţia /12/:

1000  0,4008  Vs  Vb   r

cCa = mg/L
Va

în care :

cCa - concentraţia de calciu, în mg/L;

Va - volumul probei de analizat 25 mL (maxim 100 mL; diluţiile trebuie luate în calcul),

în mL;

Vb - volumul soluţiei de EDTA utilizat pentru titrarea probei martor în mL;

Vs - volumul soluţiei de EDTA utilizat pentru titrarea probei, în mLi;

0,4008 - cantitatea de calciu în miligrame, corespunzatoare unui mL solutie EDTA 0,01

M.
 Determinarea oxigen dizolvat, CCO, CBO5

Consideraţii generale

Din categoria indicatorilor de poluare fac parte: oxigenul dizolvat, deficitul de

oxigen şi consumul biochimic de oxigen, substanţele oxidabile, diversele forme de azot,

fosfaţii şi hidrogenul sulfurat /6,7,8,9,10/. Acești indicatori nu au efecte nocive, toxice sau

de altă natură asupra organismului uman şi nici nu produc modificări în caracteristicile

apei care să limiteze utilizarea acesteia. Trebuie menționat faptul că, nu atât prin prezenţa

lor cât mai ales prin modificarea bruscă a concentraţiei, aceste elemente au rol indicator.

Determinarea oxigenului dizolvat în apă

Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea

aerului, conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. Scăderea cantităţii de oxigen

din apă conduce la pierderea caracterului de prospeţime al acestuia, dându-i un gust fad.

În plus, scăderea cantităţii de oxigen din apă are ca rezultat scăderea capacității de

autopurificare a acesteia, favorizând apariţia poluării.

Principul metodei

Metodei urmărește determinarea oxigenului dizolvat în apă prin metoda Winckler,

iar pe baza rezultatelor se calculează deficitul de oxigen /8,9/.

Metoda Winckler, se bazează pe reacţia de oxidare a ionului manganos (Mn II),

din clorura sau sulfatul de mangan, la ion manganic (Mn IV), în prezenţa oxigenului

dizolvat şi în condiţii bazice. În prezenţă de acid şi iodură de potasiu se formează iod în

cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat în apă, care mai apoi se titrează cu tiosulfat de

sodium /9/.
 Reacţiile care au loc pot fi reprezentate astfel:

2Mn2+(aq) + O2 (aq) + 4 OH- → 2MnO(OH)2 (s)

2MnO(OH)2 (s) + 2I- (aq) + 4H+(aq) → 2Mn2+(aq) + I2(aq) + 3 H2O

I-(aq) + I2 (aq) → I3- (aq)

2S2O32- (aq) + I3- (aq) → S4O62- (aq) + 3I- (aq)

Reactivi

• sulfat manganos (MnSO4⋅6 H2O) de concentrație 50 % sau clorură manganoasă 40%;

• soluţie alcalină de iodură: 30 g NaOH şi 15 g KI se dizolvă în câţiva ml de apă într-un

balon cotat de 100 ml, si se completează cu apă distilată;

• amidon soluţie 0,5%: se cântăreşte 0,5 g amidon şi se amestecă cu câţiva ml apă

distilată până se obţine o pastă, apoi se toarnă peste această pastă 100 ml apă

distilată fierbinte. După ce s-a răcit, se trece supernatantul clar în altă sticlă şi se

conservă cu 0,125 g acid salicilic sau 2 picături de toluen;

• acid sulfuric diluat cu apă distilată 1:3 ;

• tiosulfat de sodiu 0,1 N se prepară cu apa distilată fiartă şi răcită, apoi se conservă cu

5 ml cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1 g NaOH. Factorul soluţiei se face faţă de o

soluţie de bicromat de potasiu 0,1 N;

• tiosulfat de sodiu 0,025 N (N/40) se prepară din soluţia de tiosulfat 0,1 N prin diluare;

• sticle de recoltare cu volum cunoscut de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280

ml).

Mod de lucru

În vederea determinării oxigenul dizolvat, apa se recoltează în sticle separate şi

cu multă grijă evitându-se aerarea probei în timpul manipulării. Flaconul în care se află
proba se umple complet, apoi se pune dopul. Se introduc cu atenţie 2 mL de soluţie de

sulfat sau clorură manganoasă şi 2 mL soluţie alcalină de iodură de potasiu. Se agită

conţinutul flaconului. În prezenţa oxigenului se formează un precipitat brun - roşcat, iar în

absenţa acestuia precipitatul rămâne alb. După depunerea completă a precipitatului se

elimină cu atenţie cca. 10 ml din lichidul supernatant şi se adaugă 5 ml H2SO4 1:3. Se

omogenizează bine până la dizolvarea completă a precipitatului. Se transvazează

conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmayer şi se titrează cu o soluţie de tiosulfat de

sodiu 0,025N până la obţinerea coloraţiei galbenă apoi se adaugă 1 mL amidon,

obţinându-se o coloraţie albastră. Se continuă titrarea până la decolorarea completă a

soluției /9/.

Calcul

V x f x 0,2
mg O2 /L = x 1000
V1  4

unde:

V - ml soluţie de tiosulfat de sodiu folosiţi la titrare;

f - factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,025 N;

0,2 – echivalentul în mg O2 a unui mL de soluţie de tiosulfat 0,025 N;

V1 - cantitatea de apă de analizat recoltată, în mL;

4 – cantitatea de reactivi introdusă pentru fixarea oxigenului, în mL.

Determinarea deficitului de oxigen din apă

Deficitul de oxigen reprezintă diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat în apă

în condiţii de saturaţie şi cantitatea de oxigen existentă în proba de apă analizată. Acesta

este important în caracterizarea unei ape. Cu cât deficitul de oxigen este mai mare cu
atât nivelul poluării apei este mai crescut şi pericolul pentru sănătatea oamenilor, mai

ridicat.

Principul metodei

Metoda constă în determinarea prin calcul a deficitului de oxigen reprezentat de

diferenţa dintre cantitatea de oxigen în condiţii de saturare la temperatura apei de analizat

şi cantitatea de oxigen identificată în apă /9/.

Mod de lucru

Se determină deficitul de oxigen din apă procentual cunoscând cantitatea de

oxigen dizolvat în apă, determinat anterior şi cantitatea de oxigen în condiţii de saturaţie

după tabelul Winckler.

Calcul

A
x100
B

A - diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat la saturaţie la temperatura apei şi

cantitatea de oxigen găsită în apă;

B - concentraţia în oxigen a apei în condiţii de saturaţie după tabelul lui Winckler la

temperatura apei de analizat (Tabel 4) /9/.

Tabel 4. Concentraţia de oxigen dizolvat la presiunea de 760 mm Hg

Oxigen dizolvat, Oxigen dizolvat,

Temp, °C Temp, °C
mg/L mg/L

-2 15,47 15 10,18

-1 15,04 16 9,97

0 14,64 17 9,76
 1 14,24 18 9,56

2 13,85 19 9,37

3 13,49 20 9,19

4 13,14 21 9,02

5 12,81 22 8,85

6 12,48 23 8,68

7 12,18 24 8,52

8 11,89 25 8,37

9 11,62 26 8,22

10 11,35 27 8,08

11 11,10 28 7,94

12 10,86 29 7,80

13 10,62 30 7,67

14 10,39

Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO5)

Consideraţii generale

Consumul biochimic de oxigen este cantitatea de oxigen consumată de

microorganisme într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a

substanţelor organice conţinute în apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la

temperatura de 200C. Consumul biochimic de oxigen se notează CBO520 /7/.

Principiul metodei
 Metoda constă în determinarea oxigenului consumat timp de 5 zile de către

microorganismele din apă prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită în

proba de apă imediat şi după 5 zile de la recoltare.

Mod de lucru

Determinarea CBO5 se face pe proba de apă diluată şi nediluată. Probele recoltate

se introduc în două flacoane umplute complet. Într-unul dintre flacoane se determina

oxigenul dizolvat, conform procedurii descrise anterior, şi se notează rezultatul (CBOI).

Celalalt flacon se introduce într-un incubator si se mentine la temperatura de 20°C la

întuneric timp de 5 zile. După perioada de incubare se masoară concentraţia de oxigen

dizolvat ramasă în proba şi apoi se află CBO5. (CBOII)/7/.

Calcul

CBO5 = CBO I – CBO II

CBO I - reprezinta oxigenul dizolvat determinat în primul flacon.

CBO II - reprezinta oxigenul dizolvat rămas dupa 5 zile.

Determinarea substanţelor oxidabile din apă (CCO)

Generalităţi

Oxidabilitatea este condiţionată de cantitatea de substanţe organice, ce se găsesc

în apă. Substanţele oxidabile din apă, sau consumul chimic de oxigen (CCO) sunt

substanţele care se pot oxida la rece sau la cald, sub acţiunea unui oxidant. Substanţele

organice se pot forma ca rezultat al vitalităţii şi descompunerii organismelor acvatice.

Cea mai mare cantitatea de substanțe organice prezente este datorată intervenției apelor

uzate.
 Oxidabilitatea este un indice chimic indirect de poluare a apei cu ape reziduale.

Oxidabilitatea înseamnă cantitatea de oxigen echivalentă consumului de oxidant.

Substanţele organice sunt oxidate la cald, iar cele anorganice la rece. Cu cât

oxidabilitatea este mai mare, cu atât conținutul de substanţe organice prezente în apă

este mai mare. Prezenţa lor în apă favorizează persistenţa timp îndelungat a

microorganismelor, inclusiv a celor patogene /6/.

Apele curate au oxidabilitatea de 2-4 mg oxigen la 1 L apă.

a) Metoda cu permanganat de potasiu

Principiul metodei

Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă în mediu acid

şi la cald, iar permanganatul rămas în exces se determină cu acid oxalic /6/.

2KMnO4 +5H2 C2 O4 +3H2SO4 → 2MnSO4 + K 2SO4 +10CO2 +8H2 O

Reactivi

 permanganat de potasiu, soluţia 0,01 N se prepară din 0,316 g permanganat de

potasiu, care se dizolvă în câţiva mL de apă distilată, într-un balon cotat de 1000

mL şi se completează la semn cu apă distilată;

 acid oxalic soluţie 0,01 N;

 acid sulfuric 1:3 diluat cu apă distilată;

 hidroxid de sodiu 30%.

Mod de lucru

• în cazul unui conţinut de cloruri în apă sub 300 mg/L

O proba de 100 mL apă de analizat se introduce într-un flacon Erlenmayer care

nu trebuie să conțină urme de substanţe organice, peste care se adaugă 5 mL H2SO4 1:3

şi 10 mL permanganat de potasiu măsuraţi cu exactitate. Proba se ține pe plita de

încălzire 10 minute din momentul în care începe fierberea. Se îndepărtează vasul de pe

sită şi se adaugă în soluţia fierbinte 10 ml acid oxalic exact măsuraţi. Soluţia decolorată

se titrează cu permanganat de potasiu până la apariţia coloraţiei slab roz persistentă.

Calcul

mg KMnO4 / L =
V  V1  f  V2 0,316.1000
V3

V - cantitatea în mL de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă;

V1 - mL de permanganat de potasiu 0,01 N folosiţi la titrarea probei;

V2 - ml de acid oxalic adăugaţi în probă pentru decolorare;

f - factorul soluţiei de permanganat de potasiu;

0,316 - echivalentul în mg KMnO4 a unui mL de soluţie de KMnO4 0,01 N;

V3 - cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în mL.

• în cazul unui conţinut de cloruri în apă peste 300 mg/L

O proba 100 ml de apă de analizat se introduce într-un flacon Erlenmayer peste

care se adaugă 0,5 ml NaOH 30% şi 10 ml KMnO4 exact măsuraţi. Se fierbe 10 minute

pe sită , din momentul când a început fierberea. Se lasă apoi să se răcească la

aproximativ 700C şi se adaugă în probă 5 ml H2SO4 1:3 şi 10 ml acid oxalic 0,01 N exact

măsuraţi. Se titrează cu permanganat de potasiu până când lichidul incolor a căpătat o

coloraţie slab roz.

Calcul

mg KMnO4 / L =
V  V1  f  V2 0,316.1000
V3
V - cantitatea în mL de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă;

V1 - mL de permanganat de potasiu 0,01 N folosiţi la titrarea probei;

V2 - ml de acid oxalic adăugaţi în probă pentru decolorare;

f - factorul soluţiei de permanganat de potasiu;

0,316 - echivalentul în mg KMnO4 a unui mL de soluţie de KMnO4 0,01 N;

V3 - cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în mL.

b) Metoda cu bicromat de potasiu

Consideraţii generale

Substanţele oxidabile din apă sunt oxidate cu bicromat de potasiu în mediu de acid

sulfuric, la cald, iar excesul de bicromat este titrat cu sare Mohr în prezenţa feroinei ca

indicator /10/.

Reactivi

 acid sulfuric d = 1,84;

 sulfat de argint cristalizat;

 soluţie indicator de feroină: 1,485 g 1,10-ortofenantrolină şi 0,695 g sulfat feros

(FeSO4.7 H2O) se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100

mL şi se completează la semn cu apă distilată;

 bicromat de potasiu soluţie 0,25 N: 12,2588 g bicromat de potasiu uscat la 1050

timp de 2 ore, se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 ml.

Se diluează până la semn cu apă distilată;

 sare Mohr [Fe(SO4)2(NH4)2.6H2O] 0,25 N: 98 g sare Mohr se dizolvă în câţiva ml

apă distilată într-un balon cotat de 1000 ml, se adaugă 20 ml H2SO4 concentrat,
 se răceşte şi se completează apoi până la semn cu apă distilată. Această soluţie

se standardizează faţă de soluţia de bicromat de potasiu astfel: 25 ml soluţie de

bicromat 0,25 N se introduc într- un flacon Erlenmayer de 250 ml, se adaugă 20

ml H2SO4 concentrat, se lasă să se răcească şi se diluează de cca 3 ori cu apă.

Se titrează cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină, virajul se

obţine de la galben la roşu, trecând prin nuanţa de verde. Normalitatea soluţiei se

calculează cu relaţia:

mLK 2 Cr2 O7 x 0,25

N=
mLsare Mohr folositi la titrare

 un refrigerent cu reflux.

Mod de lucru

O proba de 50 mL de apă se introduc într-un balon cu fundul rotund de 250 mL

peste care se adaugă 25 mL bicromat de potasiu 0,25 N şi 75 mL H2SO4 conc. Se adaugă

cu grijă 2 bucăţi piatră ponce şi 1 g Ag2SO4 cristale. Se ataşază balonul la refrigerentul

cu reflux şi se fierbe timp de 2 ore. După răcirea balonul, se diluează cantitatea de

aproximativ 3 ori cu apă distilată şi se titrează excesul de bicromat de potasiu cu soluţie

de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină. Paralel cu proba se pregăteşte o probă

martor care se prelucrează în aceleaşi condiţii folosind apă distilată /10/.

Calcul

CCO, mg/l =
a  b N sare Mohr x 8000  C
V

a - mL soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei martor;

b - mL soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei;

 N - concentraţia normală a soluţiei de sare Mohr;

C - corecţia pentru cloruri care se calculează (mg/L cloruri × 0,23);

V - cantitatea de apă de analizat supusă testării, în mL.

Observaţii: se introduce în formulă corecţia pentru clor numai în cazul în care nu

s-a adăugat sulfat de argint în proba de apă, care are rolul de a îndepărta clorurile care

interferă la determinare.
 Determinarea conţinutului de dioxid de carbon dizolvat în ape

Consideraţii generale

Dioxidul de carbon se găseşte frecvent în apă sub formă de carbonaţi (complet

legaţi), bicarbonaţi (semilegaţi) şi mai rar sub formă de dioxid de carbon liber. Dioxidul de

carbon liber se poate găsi în apă în cantităţi în care poate menţine carbonatul de calciu

în soluţie şi în acest caz nu are proprietatea de a acţiona asupra calităţii materialelor,

implicit a apei. Peste această cantitate de echilibru se numeşte dioxid de carbon agresiv

şi produce coroziunea conductelor /5/.

Dioxidul de carbon dizolvat în apă se gaseste în echilibru cu acidul carbonic

(H2CO3). Reacția care are loc este:

CO2+HOH ↔ H2CO3

Principiul metodei

Metoda constă în transformare dioxidului de carbon liber din apă în bicarbonat,

folosind o soluţie de hidroxid de sodiu şi apoi titrarea excesului de hidroxid cu acid

clorhidric în prezenţa fenolftaleinei. Reacţia care are loc este următoarea:

H2CO3 + NaOH → NaHCO3 + H2O

Determinarea dioxidului de carbon liber se efectuează imediat după prelevarea

probei.

Reactivi

• Hidroxid de sodiu 0,1 N;

 • Acid clorhidric 0,1 N;

• Fenolftaleină 1 %.

Mod de lucru

Într-un vas conic de 200 ml se introduc 10 ml soluţie de NaOH şi 2-3 picături de

soluţie de fenolftaleină. Se deschide ambalajul şi cu o pipetă se scot fără să se aspire 10

ml probă şi se trec în vasul conic, ţinând vârful pipetei cât mai aproape de nivelul soluţiei

şi agitând continuu. Se titrează excesul de NaOH, cu HCl, până la decolorarea soluţiei.

Calcul

0,004V V1 
g CO2 dizolvat / L = 1000
10

 0,0044 - cantitatea de CO2 corespunzătoare unui mL de soluţie NaOH 0,1 N, în

grame;

 V - volumul soluţiei de NaOH 0,1 N introdus în vas, în mL;

 V1 - volumul soluţiei de HCl 0,1 N folosit la titrare, în mL;

 10 - volumul de produs luat pentru determinare, în mL.

Lucrarea nr. 3

Determinarea conţinutului de dioxid de carbon liber din ape

Consideraţii generale

Dioxidul de carbon liber reacţionează cu carbonatul de sodiu sau hidroxidul de

sodiu pentru a forma bicarbonat, conform reacţiei /2, 5/:

CO2 + NaOH → NaHCO3

Reacţia este completă când, în prezenţa fenolftaleinei se dezvoltă o culoare roz,

caracteristică punctului de echivalenţă al fenolftaleinei, la pH 8,3.

Principiul metodei

Determinarea se face prin titrarea cu NaOH 0,5N, în prezența fenolftaleinei ca

indicator și a tartratului dublu de sodium și potasiu (sarea Seignette). În prima etapă,

dioxidul de carbon sub formă de H2CO3 actionează asupra tartratului dublu de sodiu și

potasiu, cu formarea tartratului acid de potasiu și carbonatului acid de sodiu:

KOOC-(CHOH)2-COONa + H2CO3 → KOOC-(CHOH)2-COOH +NaHCO3

În a doua etapă, tartratul acid de sodium și potasiu reactionează cu NaOH, formându-

se tartratul dublu de sodium și potasiu, conform următoarei reacții:

KCOO-(CHOH)2 –COOH+NaOH=KOO-(CHOH)2 -COONa+H2 O

Reactivi

- Hidroxid de sodiu 0.05N;

- Acid clorhidric 0.05N;

- Fenolftaleină, soluție alcoolică 1%;

- Tartrat de sodiu și potasiu soluție 50%.

 Mod de lucru

Se face întâi o determinare orientativă, prin introducerea a 200mL apă de analizat

într-un flacon Erlenmayer, la care se adaugă câteva picaturi de tartrat dublu de sodium

și potasiu 50% și 1mL soluție alcoolica de fenolftaleină 1%. Proba astfel preparată se

titrează cu NaOH 0,05N până la obținerea unei colorații slab roz care să persiste 2-3

minute. Pentru analiza propriu-zisă a CO2 liber, se pun in flaconul Erlenmayer o cantitate

de hidroxid de sodiu 0.05 N în exces, cu 1-2 ml faţă de cantitatea folosită la titrare la

proba orientativă, 1mL soluție de fenolftaleină şi apă distilată proaspăt fiartă până la

volumul de 10mL. În acest vas se introduce apoi proba de apă în volum de 200 mL, se

agită pentru omogenizare şi se titrează cu acid colrhidric 0.05 N până la incolor.

Calcul

(V  F  V1  F1 )  2.2  1000
CO2 liber =  11(V  V1 ) , (mg/L)
200

unde:

V - volumul de hidroxid de sodiu 0.05 n adaugat in exces , in ml;

V1 - volumul de acid clorhidric 0.05 n folosit pentru titrare , in ml;

2.2 - cantitatea de CO2, în mg, corespunzatoare unui mL de NaOH 0.05 N.

F – factorul solutiei de NaOH 0.05N,

F1 – factorul solutiei de HCl 0.05N.

Modul de calcul pentru F şi F 1 este prezentat în continuare.

Calculul factorului solutiei de NaOH 0.05N

Se prepară 0,25L soluție de NaOH 0.05 N pur /2/.

 md
N=  md  0.05  40  0.25  0.5 gNaOH
Eg  VS

Prin titrul unei solutii se inţelege cantitatea de substanţă exprimată in grame, dintr -

un ml de soluţie. Se noteaza cu TTEOR, astfel:

md md 0.05  40
0.05 N =   TTEOR   0.002 g / cm 3
40  1000 1000 1000

Pentru determinarea titrului TREAL :

- se cântăresc 0.1g acid oxalic şi se introduc într-un balon Erlenmeyer de 250 ml

(m1);

- se diluează cu 50 ml apă distilată proaspăt fiartă şi răcită;

- se adaugă câteva picături de fenolftaleină;

- se titrează cu NaOH 0.05 n până la slab roz (V 1)

Eg H2C 2O4*2H2O.................................Eg NaOH

m1....................................................... Treal  V1,

m1  Eg NaOH 40  m1
Treal= 
Eg C2 H 2O4  V1 63.034  V1

Factorul unei soluţii arată corespondenţa dintre 1 mL soluţie aproximativ normală

TREAL
şi o soluţie normală, astfel F= .
Tteor

Calculul factorului solutiei de HCl 0.05N /2/

Se prepară 0.25 L soluţie de HCl 0.05 N preparată din HCL conc 37% cu

  1.19 g / cm 3 .

md
C N=  md  0.05  36.5  0.25  0.46 g
Eg  VS
 md 0.46  100 ms 1.24
C=  100  ms   1.24 g ,    Vs   1.04mlHCl conc
ms 37 Vs 1.19

Titrul unei soluții reprezintă cantitatea de substanță exprimată în grame, dintr-un

mL de soluție. Se noteaza cu TTEOR.

md md 0.05  36.5
0.05 N =   TTEOR   0.0018g / cm 3
36.5  1000 1000 1000

Pentru determinarea titrului T REAL :

- se utilizează 20 mL NaOH 0.05 N cu F cunoscut;

- se diluează cu apa distilată;

- se adauga câteva picături de fenolftaleină;

- se titrează cu HCl 0.05 N până la incolor (V 2).

Eg HCl ............................Eg NaOH

mg HCl............................V NaOH* Treal NaOH

20  TrealNaOH  36.5 m
mg HCl= , TREAL =
40 V2
 1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR

1.1. Norme de protecţie şi prevenire a accidentelor şi măsuri de prim ajutor

Siguranţa lucrului în laborator este deosebit de importantă deoarece toate

substanţele se consideră într-o măsura mai mare sau mai mică toxice. Desfășurarea

experimentelor în laborator poate deveni periculoasă în situația în care cel care

lucrează nu cunoaște natura substanțelor utilizate și aparatura de lucru. În plus,

neatenția în manipularea substantelor poate conduce la apariția unor accidente.

În scopul prevenirii accidentelor în laborator se impune respectarea unor

norme de comportament și de lucru menite să asigure atăt securitatea personală cât

și a întregului colectiv.

Accidentele care survin în laborator trebuie imediat adus la cunoştinţă

cadrului didactic care va stabili măsurile de prim ajutor. Principalele accidente care

se pot produce în laborator sunt: intoxicaţiile, arsurile, traumatismele şi

electrocutările.

Intoxicaţiile se consideră:

- acute, produse ca urmare a pătrunderii în organism a substanţelor toxice, într-o

cantitate care depăşeşte limita admisă;

- cronice rezultate în urma pătrunderii în organism a unor cantităţi mici de substanţe

toxice un timp îndelungat. Pătrunderea substanţelor toxice în organism se poate

face:

- pe cale respiratorie (sub formă de fum, ceaţă, pulbere);

- pe cale digestivă;

- prin piele, ajungând prin difuzie în sânge (sulfura de carbon, alcool metilic,

mercurul, etc.).

1
 În scopul împiedicării apariției intoxicaţiilor, anumite substanţele chimice ca de

pildă: hidrogen sulfurat, cianura de potasiu, oxid de carbon, dioxid de sulf, soluţie de

hidroxid de amoniu concentrat, acid cianhidric, etc, se vor prepara sau utiliza numai

sub nişă.

Măsurile de prim ajutor în cazul intoxicaţiilor cu substanţe chimice se aplică în

funcţie de natura reactivului care a provocat intoxicaţia sunt prezentate în Tabelul

1/1/.

Tabel 1. Măsuri de prim ajutor în funcție de natura intoxicației

Substanţa toxică Antidot

HCl, HNO3 - se spală locul cu multă apă, apoi cu o

soluție neutralizantă de NaHCO3 2%

F2 - NH4OH diluat

Cl2 - pulverizarea unei soluţii de Na 2CO3

Br2 - inspirarea prin batistă udată cu o soluţie

de NH4OH 10% şi

C2H5OH (alcool etilic) în părţi egale.

NaOH, KOH - se spală locul cu multă apă, apoi cu o

soluție neutralizantă de acid acetic diluat

2%

H2S - se inspiră aer curat şi cantităţi foarte

mici de Cl2

H2S + Cl2→ S + 2HCl

NO - inhalare de oxigen, lapte, injecții cu

2
 NO2 camfor şi repaus complet

P4 soluţie 2% de CuSO4

H2SO4 - se tamponează zona cu hartie de filtru

sau cu o cârpă uscată, apoi se se spală

cu soluție de NaHCO3, apă și se aplică

unguent pentru arsuri

Arsurile pot fi :

- termice - sunt produse ca urmare a contactului cu corpuri fierbinţi sau ca urmare a

aprinderii unor substanţelor inflamabile;

- chimice – sunt provocate de contactul cu substanţe caustice (ex: baze sau acizi

concentraţi)

În cazul arsurilor termice, trebuie în primul închisă sursa care arde, cu ajutorul

extinctoarelor şi apoi se acordă primul ajutor.

După gravitatea lor arsurile se împart în arsuri de gradul I, II şi III.

În cazul arsurilor de gradul I pielea arsă se spală cu spirt medicinal sau cu o soluţie

de permanganat de potasiu şi apoi se unge cu o cremă protectoare dezinfectantă. O

altă modalitate de intervenție este spălarea locului arsurii cu o soluţie de tanin 1%. În

cazuri arsurilor de gradul II şi III, persoana în cauză se transportă la spital.

Cele mai grave sunt arsurile de gradul III deoarece cuprind o

suprafaţă mare de piele.

Arsurile cauzate de substanţe chimice sunt extrem de numeroase. În Tabelul

2 sunt prezentate unele dintre măsurile de prim ajutor, în cazul arsurilor provocate

de substanţe chimice /1/:

3
 Tabel 2. Masuri de prim ajutor în funcție de natura arsurii

Substanţa Antidot

toxică

HF - soluţie 2% de CaCl2, soluţie de NH4CH3COO,

soluţie 20% de MgO în glicerină

H2SO4 - se tamponează repede pielea cu hârtie de

filtru sau cârpă uscată, apoi se spală pielea cu

apă şi se unge locul atins cu vaselină sau ulei

HCl, H2SO4, - se spală locul cu multă apă, apoi cu o soluţie

HNO3 de bicarbonat de sodiu 2% (NaHCO3) pentru

neutralizare

NaOH, KOH - se spală locul cu multă apă, apoi cu o soluţie

neutralizantă de acid acetic diluat 2%

1.2. Recomandări pentru studenţii care efectuează lucrări practice în laborator

 Accesul studenţilor în laborator se face numai în prezenţa cadrului didactic .

 În laborator este obligatorie menținerea ordinii și a curăţeniei.

 Este obligatorie folosirea halatelor de protecţie.

 Studentul trebuie să se prezinte la lucrările practice cu un caiet de laborator.

 Se interzice îngrămădirea obiectelor din dotare pe masa de lucru.

4
 După utilizarea reactivilor, aceștia se pun la loc, în spațiul în care sunt

depozitați.

 Nu se mănâncă și nu se fumează în laborator.

 Se vor evita discuțiile și deplasările inutile pentru a evita stânjenirea colegilor

şi eventuale accidentele.

 Lucrările de laborator se vor efectua numai după ce studentul este bine

documentat asupra modului de lucru şi după ce a discutat desfășurarea

planului de lucru cu cadrul didactic.

 Se interzice desfășurarea altor lucrări în afara celor indicate de către cadrul

didactic.

 Nu este permisă folosirea sticlelor de reactivi de la alte lucrări.

 Înainte de deschiderea sticlelor cu reactivi se va citi cu atenţie eticheta.

 Reactivii se manevrează astfel încât să se evite impurificarea lor sau

împrăștierea prin laborator.

 Vasele de laborator se manevrează cu atenție pentru evitarea vărsării

reactivilor.

 Este interzisă aplecarea capului deasupra vaselor în care se fierb soluţii.

 Eprubeta în care se încălzesc soluţii nu se ţine înclinată nici spre sine, nici

spre vecin, pentru a se evita stropirea în caz de supraîncălzire.

 Este interzisă păstrarea substanţelor inflamabile şi a celor volatile în

apropierea radiaţiilor termice.

 Plitele de încălzire nu se lasă pornite fără supraveghere.

 Experimentele în desfășurare nu se lasă nesupravegheate.

5
 După efectuarea experimentelor cu substanţe deficitare, costisitoare ca

azotatul de argint, alcoolul etilic, acestea nu se aruncă ci se depozitează în

sticle pentru recuperarea lor ulterioară.

 Nu se aruncă în chiuvetă hârtii, chibrituri, etc.

 Este interzisă testarea substanţelor chimice prin gustare.

 Este interzisă pipetarea prin aspirare cu gura a soluţiilor corozive sau toxice.

 La încheierea şedinţei de laborator, studenţii sunt obligaţi să aşeze reactivii în

locurile special amenajate, să predea ustensilele și obiectele de sticlărie

utilizate şi să se spele pe mâini.

 În cursul desfășurărilot lucrărilor de laborator, fiecare student trebuie să fie

preocupat de economisirea consumului de apă distilată, curent electric, gaz,

etc.

 La terminarea lucrărilor, studentul trebuie să lase ordine pe masa de lucru şi

în laborator.

 Observaţiile şi datele experimentale acumulate în timpul efectuării lucrării

practice se notează în caietul de laborator.

 Interpretarea rezultatelor experienţelor trebuie astfel făcută, încât să fie

înţelese atât de studentul care le-a efectuat cât şi de oricare altă persoană

care ar consulta caietul de laborator.

 Caietul de lucrări practice va cuprinde înregistrarea datelor masurate,

descrierea în detaliu a experimentului efectuat, observaţiilor din timpul

desfășurării experimentului şi efectuarea calculelor.