Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I. CONTEXT
Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele specifice, precum iubirea,
natura, condiția geniului sau aspirația spre absolut, motivele literare, atitudinea poetică, amestecul
speciilor, dar și antiteza pe baza căreia este constituită poezia.
O primă trăsătură a romantismului prezentă în poezia „Floare albastră” este asocierea mai
multor specii literare: poem filosofic, eglogă și elegie.
O altă trăsătură ce încadrează poezia în romantism este prezența unui motiv literar romantic,
dezvoltat în text într-o viziune lirică proprie. „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul
romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură. În creația eminesciană, albastrul este
culoarea infinitului, a idealului, iar floarea desemnează iubirea, viața.
De asemenea, poezia are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de
opoziții: eternitate-viață, masculin-feminin, geniu-ființa terestră, vis-realitate, aproape-departe, trecut-
prezent.
La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufletești ale eului. „Floare albastră” aparține acestei teme și reprezintă ipostaza iubirii
paradiziace, prezentă la idilele eminesciene din acea perioadă: „Sara pe deal”, „Dorința”, „Lacul”,
„Povestea teiului”, „Luceafărul”. Depășește, însă, cadrul unei idile, implicând condiția omului de
geniu.
Emblematic pentru tema iubirii și a naturii, cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de
îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: codrul,
izvoarele, prăpastia, valea, luna.
Tema geniului este evidențiată prin antinomii. Eul liric împrumută, pe rând, două ipostaze
umane, masculin-feminin, sau portrete spirituale, geniul-făptura terestră, care se asociază celor două
lumi. Mărcile eului liric sunt pronumele și verbele la persoana I singular-„eu am râs”-și persoana a II-
a singular „te-ai cufundat”.
Portretul geniului este evocat de elementele cosmicului: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în
nori și-n ceruri nalte?”. Portretul fetei este perceput, la început, ironic-„mititica”, pentru ca în finalul
poemului să fie proiectat ideal, fiind desemnat de sintagma „floare albastră”.
V. CONCLUZIE
Poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe,
care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză „Luceafărul”.