UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

DESCENTRALIZAREA FINANCIARÃ A SERVICIILOR PUBLICE LOCALE

Conf.univ.dr.STOICA EMILIA CORNELIA

 CUPRINS

Pagina

INTRODUCERE 3

CAPITOL I. SERVICIILE PUBLICE 5

1.1. Definirea bunurilor şi serviciilor publice
Alternativa serviciilor publice - servicii
1.2.
private
Sectorul public - principal realizator de servicii
1.3.
publice

CAPITOL II NECESITATEA DESCENTRALIZĂRII

GESTIUNII ŞI FINANŢĂRII SERVICIILOR 11
PUBLICE
2.1. Relaţii între nivelurile puterii în stat
2.2. Descentralizarea teritorial - administrativă şi a
serviciilor publice
2.2.1. Avantaje şi dezavantaje ale descentralizării
serviciilor publice
2.3. Descentralizarea financiară. Avantaje şi
dezavantaje
2.3.1. Principiile ce stau la baza descentralizării
financiare a serviciilor publice
2.3.2. Avantajele descentralizării financiare
2.4. Descentralizarea dinanciară pe plan mondial
2.4.1. Carta europeană a autonomiei locale,
adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985

CAPITOL III SURSE DE FINANŢARE A SERVICIILOR

31
PUBLICE DESCENTRALIZATE
3.1. Gestiunea financiară a serviciilor publice
descentralizate
3.2. Veniturile administraţiei publice locale
3.3. Autonomia financiară a administraţiei publice
locale

CAPITOL IV EXPERIENŢA ŢĂRILOR DEZVOLTATE ŞI ÎN

TRANZIŢIE ÎN GESTIONAREA SERVICIILOR 41
PUBLICE DESCENTRALIZATE

CAPITOL VI CADRUL LEGAL AL FINANŢĂRII SERVICIILOR

64
PUBLICE DESCENTRALIZATE ÎN ROMÂNIA
CAPITOL VII STADIUL ACTUAL AL FINANŢĂRII
SERVICIILOR PUBLICE DESCENTRALIZATE 87
ÎN ROMÂNIA

1
CONCLUZII 106

BLIOGRAFIE 108

2
 INTRODUCERE

O administraţie publică modernă este orientată către satisfacerea nevoilor

cetăţenilor, asigură o informare cuprinzătoare a acestora asupra problemelor care
privesc întraga comunitate, cooperează cu cetăţenii şi exercită un control public atent
şi neutru asupra realizării serviciilor publice. Administraţia publică modernă 1 urmăreşte
să determine o participare cât mai mare a societăţii civile la procesul decizional în
colectivitatea locală respectivă şi, totodată, asigură transparenţa actelor administrative
şi comunicarea cât mai directă cu cetăţenii.
În acest sens, descentralizarea administraţiei publice, care implică
descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale din punct de
vedere administrativ şi financiar actionează în vederea conştietizării şi creşterii
gradului de implicare a colectivităţilor locale în gestionarea problemelor cu care
acestea se confruntă, precum şi a construirii politicii proprii – în contextul naţional
general al dezvoltării economice şi sociale – de creştere a performanţelor economice
şi de îmbunătăţire a vieţii sociale a cetăţenilor colectivităţilor, prin definirea şi
asumarea responsabilităţilor locale, referitoare la serviciile locale şi performanţele
financiare, aferente îndeplinirii acestora.
Strategia reformei administraţiei publice a cuprins numeroase aspecte, dintre
care principalele elemente, menite să monitorizeze desfăşurarea acţiunilor în acest
sens au fost crearea2 Consiliului Guvernamental pentru Monitorizarea Reformei
Administraţiei Publice şi a Unităţii Centrale pentru Reforma Administraţiei Publice
(UNCRAP), precum şi a unor grupuri constituie la nivelul ministerelor şi judeţelor
pentru a monitoriza reforma administraţiei publice.
Susţinerea procesului de reformă a administraţiei publice trebuie realizată atât
prin măsuri de perfecţionare a activităţii economice în diferitele domenii de activitate –
domeniile energetic, construcţii, cercetare-dezvoltare etc. – care fac obiectul unor
programe guvernamentale concrete, cât şi prin elaborarea şi implementarea unor
programe viabile de finanţare a acestor programe, ceea ce presupune realizarea de
bugete pe programe (care, în general, în practica financiară, sunt bugete bază zero3),
cât şi prin regândirea sistemului de finanţare a serviciilor publice, care presupune
scăderea ponderii alocării resurselor de la bugetul central şi creşterii corespunzătoare
a finanţării din sursele locale proprii.
Ţara noastră, ca şi alte ţări central şi est europene 4 a avut, înainte de
impunerea regimului comunist, o administraţie publică descentralizată puternică,
alcătuită din consilii judeţene şi municipale ce dispuneau de un grad însemnat de
autonomie de gestiune şi financiară, dar prerogativele acestora au fost preluate de
autoritatea centrală în perioada 1945 – 1990.
1
Raport preliminar oct.2002 Uniunea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice
“Analiza stadiului actual al procesului de modernizare a administraţiei publice”, 2002
2
Hotãrârea Guvernului nr. 951/2001 privind înfiinţarea Consiliului guvernamental
pentru monitorizarea reformei administraţiei publice
3
Metoda numită “bază bugetară zero”, care a început să fie folosită în Statele Unite,
după anii '80. Metoda constă în examinarea critică a fiecărui tip de cheltuială
bugetară, inclusiv a celor din anii anteriori, apreciindu-se utilitatea şi eficienţa lor.
Aplicarea metodei presupune existenţa unei multitudini de programe alternative, între
care se face opţiunea pentru unul sau altul dintre programe.
4
BM – Uniunea Sectorului de Dezvoltare Umană – Regiunea Europei şi Asiei Centrale
« Studiu asupra furnizării serviciilor sociale locale », 2001

3
 În anul 1991, România a adoptat o nouă Constituţie, prin care se prevede ca
responsabilitatea gestionării şi finanţării treburilor locale să devină sarcina autorităţilor
publice locale, constituite ca urmare a legislaţiei în vigoare 5. Astfel, Legea nr.69/1991
a creat cadrul instituţional al administraţiei publice locale, prin care se reintroducea în
administraţia publică românească sistemul cu două trepte de decizie şi gestionare,
respectiv treapta centrală, reprezentată în România, care este un stat de tip unitar, de
Guvernul central şi de autorităţile publice locale, constituie ca centre de decizie cu
puteri egale la nivel de judeţ, municipiu, oraş şi comună, aceasta din urmă cuprinzând,
în general, mai multe localităţi rurale.
Deşi autorităţi publice locale sunt alese, ceea ce înseamnă că au un caracter
preponderent politic, trecerea responsabilităţilor administraţiei colectivităţilor locale în
sarcina acestora a avut importante consecinţe economice, deoarece autonomia
decizională şi financiară oferă oficialităţilor locale posibilitatea obţinerii de informaţii
privind nevoile şi preferinţele locale direct de la beneficiarii serviciilor publice,
determinând creşterea aşa numitei « eficienţe de alocare ». În plus, prin introducerea
concurenţei între operatorii de servicii locale (persoanele juridice sau fizice autorizate
să realizeze servicii publice), prin descentralizare se obţine un cost mai coborât al al
acestora, în aceleaşi condiţii de calitate şi, evident, de volum. Acest aspect este
caracterizat de aşa numita « eficienţă tehnică sau din punct de vedere al costurilor »,
care a devenit una dintre preocupările esentiale ale gestionarilor publici locali.
Una dintre problemele majore cu care se confruntă aceştia este dependenţa
furnizării serviciilor publice locale de resursele publice posibil de colectat, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, din zona geografică respectivă. Aceasta poate
afecta considerabil echitatea orizontală6 la nivelul ţării şi accesul populaţiei cu aceleaşi
nevoi la serviciile economice şi sociale pe care le promovează autorităţile publice
locale.

5
Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală, care a fost înlocuită în anul
2001 prin legea nr.215/2001, pentru a fi conformă cu noile condiţii economico-sociale
parcurse în perioada de tranziţie.
6
Echitatea orizontală este echitatea atât între regiuni, cât şi între diversele grupări
socio-economice în cadrul societăţii. Descentralizarea fiscală poate exarceba
diferenţele de şanse între colectivităţile locale, deoarece unele dintre acestea dispun
de venituri proprii mai mari – când zona geografică este mai bine dezvoltată economic
– şi, implicit, veniturile bugetelor locale din surse fiscale proprii sunt mai mari.
Capacitatea administraţiilor locale de a furniza servicii publice locale devine, astfel, de
o importanţă majoră, şi pentru a respecta principiul echităţii de şanse între cetăţenii
aceleiaşi ţări, este necesar să se găsească mecanisme de compensare – echilibrare –
a finanţării diverselor zone geografice, fără, însă, şa fie afectate interesele populaţiei
în ansamblul ei.

4
 CAPITOLUL I

SERVICIILE PUBLICE

1.1. Definirea bunurilor şi serviciilor publice

Un bun sau un serviciu public va fi definit prin caracteristicile urmãtoare:

Definirea bunurilor - este destinat consumului public în general şi dacã o

publice, private şi persoanã îl consumã, aceasta nu împiedicã consumul, din
mixte. acelaşi bun, al altei persoane;
- persoanele care nu pot plãti pentru bunul sau serviciul
respectiv nu pot fi excluse de la consumarea acestuia;
- este accesibil tuturor sau majoritãţii beneficiarilor ţintã sau
publicului larg şi este finanţat din fonduri publice;
- producerea sau executarea bunului / serviciului public nu
se realizeazã în scopul obţinerii de profit, ci din consideraţii
de strategie socialã, politicã, economicã sau legislativã.
- Invers, un bun privat este care nu îndeplineşte aceste
caracteristici, ceea ce înseamnã:
- serviciul este utilizat numai de cei care plãtesc pentru el;
persoanele care nu-l pot plãti sunt excluse de la folosirea
acestuia;
- producerea sa este realizatã în scopul de a obţine profit;
- nu este destinat consumului public;
- realizarea sa este finanţatã din surse private.

În concluzie, din punct de vedere operaţional, sintagma "serviciu public"

desemneazã o activitate de interes general pentru colectivitatea umanã la care se
referã, iar din punct de vedere instituţional, serviciul public desemneazã o persoanã
juridicã, privatã sau publicã prin care se realizeazã o activitate de interes general.
Având în vedere schema ce cuprinde caractersticile care se aflã la baza
definiţiilor de mai sus, marea varietate de servicii publice realizate de autoritatea
publicã din stat - centralã sau localã - este clasificatã în funcţie de scopul realizãrii
acestora, respectiv din consideraţii sociale, politice, legale sau economice.
Aceastã schemã este aplicatã unei game mari de servicii, care sunt
caracterizate de unul sau mai mulţi parametri dintre cei prezentaţi, dar la niveluri
şi/sau grade de extindere diferite. În aceastã situaţie, schema de clasificare va fi
aplicatã fiecãrui serviciu prin ataşarea caracteristicilor sale, precum şi procentul în
care acestea definesc respectivul serviciu.

Criterii de - din punct de vedere economic:

clasificare Analizând ponderile caracteristicilor, acele bunuri ce se apreciazã ca
a având o trãsãturã puternic "economicã" pot fi introduse în procesul de
serviciilor privatizare, adicã de încredinţare a gestionãrii cãtre sectorrul privat.
ca bunuri Serviciile cu caraceristici preponderent sociale, politice sau legale
private, sunt considerate ca fiind de naturã mai apropiatã de serviciile publice.
publice - din punctul de vedere al ofertanţilor de servicii publice:
sau mixte Faţã de aceste considerente, cea mai mare parte a serviciilor /

5
 bunurilor ce se înscriu în schema de clasificare nu pot fi delimitate net
ca fiind servicii publice sau servicii private, ci mai curând sunt mixte,
deoarece au caracteristici şi dintr-o categorie şi din cealaltã, în
proporţii diferite.

Mai mult, gama de servicii publice pe care o realizeazã o autoritate publicã -

centralã sau localã - variazã în funcţie de organizarea administrativã a statului,
inclusiv de performanţa administraţiei publice în ansamblul ei.

Pentru a stabili care serviciu poate fi privatizat şi care trebuie sã fie realizat de
sectorul public, în circumstanţele date, trebuie parcurse mai multe etape. Este
important de analizat, în funcţie de conjunctura economico-socialã datã, dacã un
serviciu ce se adreseazã întregii comunitãţi este realizat cu mai multã eficenţã şi
eficacitate de sectorul privat sau de cel public.
Un exemplu grãitor în acest sens îl constituie sistemul energetic. Acesta este
un serviciu public prin excelentã, dar existã state în care realizarea acestuia a fost
transferatã unor societãţi naţionale – cu capital mixt sau chiar privat integral, ce
funcţioneazã pe principii de profitabilitate, specifice sectorului privat. S-a constatat,
însã, cã rezultatele nu sunt întotdeauna mulţumitoare (vezi cãderea reţelei de energie
electricã din SUA şi Canada în data de 15 august 2003), ceea ce conduce la
necesitatea ca autoritãţile administraţiei publice – centrale sau locale – sã
monitorizeze aceastã activitate.
Prima etapã constã în determinarea naturii bunului sau serviciului. Dacã, prin
natura sa, serviciul sau produsul constituie un bun public, acesta va rãmâne de
competenţa sectorului public, atât timp cât condiţiile economico - sociale nu vor se vor
schimba. Orice serviciu ce este perceput a fi de natura unui bun privat ar trebui
privatizat, în mãsura în care sectorul privat este capabil sã-l realizeze la standardele
necesare. Dacã, însã, deşi serviciul este de natura unui bun privat, dar condiţiile
momentului aratã cã privatizarea nu aduce o eficientizarea serviciului respectiv,
acesta va rãmâne bun public şi eficientizarea sa va urma o altã abordare, apelând la
descentralizarea funcţionale şi/sau financiarã.

1.2. Alternativa servicii publice – servicii private

La nivel naţional, ţintele de stabilitate macroeconomicã şi creştere susţinutã
implicã necesitatea consolidãrii fiscale, precum şi disciplina în ceea ce priveşte
cheltuielile publice, la toate nivelurile administrative, fie acestea publice sau private,
centrale sau locale.
În prezent, autoritatea publicã din numeroase ţãri a promovat politici de
liberalizare, privatizare, concesionare sau descentralizare a serviciilor publice, fie din
proprie iniţiativã, fie la îndemnul organismelor financiare internaţionale.
Obiectivul global cel mai important urmãrit de stat prin astfel de acţiuni este
eficientizarea economicã, rolul preponderent îndeplinit de autoritãţile publice constând
în crearea mediului de afaceri capabil sã faciliteze operaţiunile derulate de sectorul
privat. În acest sens, statul se strãduieşte sã asigure firmelor infrastructura
instituţionalã, legislativã şi operaţionalã care sã permitã realizarea unor activitãţi
profitabile, prin protejarea competitivitãţii pe toate pieţele interne. Eşecurile pieţei,

6
chiar dacã adeseori sunt inevitabile, vor fi corectate prin programe special
implementate în acest scop.
Sectorul privat are rolul de principal instrument al creşterii economice într-un
mediu caracterizat de concurenţã, mediu în care se dezvoltã spiritul întreprinzãtor al
agentului economic, care se strãduieşte sã scadã costurile operaţionale pentru a fi
capabil sã ofere pe piaţã preţuri mai atractive.
Printr-o politicã de liberalizare bine condusã, consumatorii vor beneficia de
reducerea preţurilor, producãtorii de costurile mai scãzute şi de creşterea producţiei şi
a productivitãţii, pe ansamblu înregistrându-se o mãrire a output-ului macroeconomic.
De asemenea, este general acceptat cã programele de liberalizare şi
privatizare implementate atât în ţãrile în curs de dezvoltare, cât şi în ţãrile în tranziţie
cãtre o economie concurenţialã au însemnat intrarea într-un proces - de multe ori
îndelungat - de refacere şi modernizare a economiei. Aceastã înclinaţie cãtre
privatizare este, cel mai adesea, însoţitã de neîncrederea în capacitatea sectorului
public de a oferi populaţiei servicii eficiente şi eficace, la important şi în corelaţie cu
cererea.
Practica a arãtat, însã, cã nu toate serviciile publice pot fi privatizate, dar
pentru o mai bunã gestionare, acestea vor trebui sã fie realizate de persoane publice
situate cât mai aproape de consumatori şi aceste persoane pot fi autoritãţile locale, în
conformitate cu organizarea administrativã a statului.
Multe elemente care pledeazã în favoarea principiului potrivit cãruia trebuie
lãsatã piaţa sã furnizeze bunurile şi serviciile. Intr-adevãr, întreprinderile sunt
constrânse, pentru a supravieţui, sã furnizeze produsele şi prestaţiile pe care le cer
consumatorii; de altfel, concurenţa între întreprinderi ar trebuie sã asigure eficienţa
producţiei lor de bunuri şi servicii.

Existã situaţii în care statul nu poate lãsa jocului liber al concurenţei întreaga
responsabilitate a distribuirii resurselor. Este vorba de situaţiile numite "eşecul pieţei" 7,
adicã acelea în care pieţele nu funcţioneazã foarte bine. Aceste situaţii pot fi legate de
producţia anumitor bunuri şi servicii speciale şi anume:
- bunurile şi serviciile a cãror producţie face, în general, obiectul unui monopol, ca de
exemplu distribuţia electricitãţii, a gazelor, a apei şi buna funcţionare a acestor
sectoare, dacã monopolurile existã, pentru a se asigura de faptul cã întreprinderile
particulare nu abuzeazã de poziţia lor practicând tarife ridicate în timp ce furnizeazã
servicii mediocre, statul poate impune o reglementare, poate prelua el însuşi
producţia;
- bunurile şi serviciile al cãror preţ este imposibil de evaluat, ca de exemplu apãrarea
sau poliţia: partea întreprinderilor particulare va fi foarte redusã, dacã nu chiar
înexistentã în aceste sectoare. Statul se poate angaja el însuşi şi constrânge
ansamblul populaţiei de a le finanţa prin impozit;
- serviciile, ca de exemplu ridicarea deşeurilor (gunoaielor) menajere, care sunt
destinate sã rezolve problemele de externalitate 8: într-adevãr, dacã aceste servicii ar fi
încredinţate sectorului privat, mulţi oameni şi-ar arunca gunoaiele în stradã sau pe
câmp pentru a nu fi nevoiţi sã plãteascã un tarif pentru serviciul pe care îl presteazã o

7
Eşecul pieţei (defaillace du marché în francezã sau weakening or sagging of the
market în englezã) înseamnã nereflectarea la nivelul preţului stabilit pe piaţã a unor
costuri sau beneficii asociate productiei sau consumului. Când costul marginal al
producţiei nu este egal cu preţul pieţei apare ineficienţa economicã a pieţei.
8
Externalitate - efectul acţiunii unui agent economic asupra altor agenţi economici fără
contrapartidă monetară. Acest efect nu este prevăzut şi nu se ţine seamă de el în
ansamblul activităţii economice.

7
întreprindere specializatã. Statul poate sã-şi asume acest tip de servicii sau sã cearã
ca ele sã fie furnizate de sectorul privat; în orice caz, se obişnuieşte ca aceste servicii
sã fie finanţate prin tarife şi, numai în completarea cheltuielilor, dacã este cazul, prin
impozite sau alte prelevãri obligatorii;
- serviciile pe care populaţia le consumã, uneori, mai puţin decât ar dori statul, în
special educaţia şi sãnãtatea, cãci anumite persoane nu pot sã-şi permitã sã
cheltuiascã mult în acest domeniu. Se întâmplã chiar ca pãrinţii sã ignore interesul pe
care îl prezintã educaţia şi securitatea socialã pentru copiii lor. şi aici, statul poate
acţiona asigurând el însuşi aceste servicii, finanţându-le din fonduri publice.

1.3. Sectorul public - principal realizator de servicii publice

O problemã importantã este aceea de a stabili dacã un bun sau un serviciu sã
fie gestionat de sectorul public sau sã fie privatizat. Existã anumite servicii care sunt
considerate în totalitate de ddomeniu public. Aceste servicii trebuie sã fie gestionate
de sectorul public, care, în aceastã situaţie, poate fi considerat ca una dintre pãrţile ce
se constituie în contractul social, cu populaţia de cealaltã parte.

Rolul sectorului Serviciul este în responsabilitatea autoritãţii centrale sau

public în locale şi este gestionat în conformitate cu legea9.
producerea şi Pentru buna execuţie a servicului public se stabilesc
gestionarea standarde de calitate - unii parametri, cum sunt calitatea apei,
serviciilor gradul de poluare etc. - ce trebuie sã fie conforme cu normele
publice internaţionale sau cu alte prevederi cuprinse în documente
oficiale.
Serviciul public promoveazã obiective strategice ale
autoritãţii responsabile şi urmãreşte interesul colectivitãţii - la
nivel naţional sau local.
Sectorul public poate avea ca sarcinã sã participe şi sã
sprijine realizarea de cãtre sectorul privat a unor servicii publice
(sau mixte) ce le-au fost încredinţate spre execuţie, în cadrul
contractului social dintre autoritate şi colectivitatea respectivã.
De exemplu, aici pot fi citate responsabilitãţi referitoare la
pregãtirea profesionalã, cercetare-dezvoltare, menţinerea unui
anumit nivel al calitãţii controlului, performanţa managerialã etc.
Pentru ţãrile în tranziţie, un rol foarte important al
sectorului public constã în a urmãri, cu scopul de a diminua
gradual, volumul de subvenţii şi, implicit, necesitatea controlului
utilizãrii acestora. Aceastã acţiune este cu atât mai necesarã cu
cât direcţionarea respectivelor subvenţii creazã discriminãri
pozitive şi/sau negative pe piaţã, cu efecte evident nefavorabile
asupra liberei concurenţe. Considerentele de acest fel sunt cu
atât mai valabile în cazul unor bunuri mixte, adicã pot fi produse

9
Cadrul legislativ pentru fiecare serviciu public este format dintr-una sau mai multe
legi organice, precum şi din legile privind respectivul serviciu. De exemplu, în
România, serviciile publice de gospodãrie comunalã se supun Legii nr.215/2001 a
administraţiei publice locale şi Legii nr.189/1998 a finanţelor publice locale (ce va fi
înlocuitã la 1 ianuarie 2004 de Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003), ca legi
organice şi Legii nr.326/2001 a serviciilor publice de gospodãrie comunalã, Legii
nr.213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, Legii
nr.219/1998 privind regimul concesiunilor.

8
 şi oferite unei anumite categorii ale populaţiei de o autoritate
publicã, concomitent cu realizarea acestora de cãtre sectorul
privat. Soluţia este de diminuare, într-un ritm mai alert sau mai
lent, a ponderii implicãrii sectorului public în oferta acestui
serviciu10.
Când serviciul reprezintã un beneficiu esenţial pentru
comunitate, dar furnizarea lui necesitã fonduri considerabile şi,
mai mult, recuperarea acestora se realizeazã într-un timp
îndelungat, respectivul serviciu nu poate fi decât public, cel puţin
pentru o bunã bucatã de vreme. De exemplu, furnizarea
energiei electrice, incluzând aici investiţiile noi şi de
modernizare a centralelor, reţelelor de distribuţie etc.
De asemenea, servicii publice prin excelenţã sunt intervenţiile în
caz de calamitate, în urma unor dezastre naturale, combaterea
dãunãtorilor, a secetei etc.

Descentralizarea reprezintă transferul prerogativelor şi / sau resurselor

financiare de la nivelul administrativ central la niveluri administrative inferioare şi se
referă la o gamă largă de activităţi, de la transmisie de responsabilităţi ale guvernarii
centrale către cele locale până la totala privatizare.

Descentralizarea comportă mai multe aspecte, ce pot fi grupate astfel :

Aspecte ale - descentralizarea politică, care face ca autorităţile publice

descentralizării locale să fie alese liber de către comunitatea respectivă ;
- descentralizarea administrativă, prin care autorităţilor
publice locale le revine responsabilitatea furnizării serviciilor
publice ;
- descentralizarea fiscală, datorită căreia autorităţi publice
locale au inclusiv autoritatea colectării unor venituri
corespunzătoare realizării serviciilor publice, precum şi puterea
de a lua decizii referitoare la cheltuielile aferente acestora.

În literatura de specialitate, ca şi în practica administraţiei publice, se întâlnesc trei

categorii principale de descentralizare, în funcţie de nivelul la care se iau deciziile :

Categorii de - de-concentrarea, în care nivelurile inferioare ale

descentralizare administraţiei publice locale (regionale sau municipale)
îndeplinesc unele funcţii în numele administraţiei
centrale, fără a avea, însă, şi putere de decizie. De
exemplu, direcţiile teritoriale ale ministerelor, care
acţionează în vederea aplicării întocmai a sarcinilor ce
revin acestora în teritoriu (concludentă, în acest sens,
este în prezent activitatea direcţiilor pentru dialog, familie
şi solidaritate din teritoriu ale Ministerului Muncii,
Solidaritãţii Sociale şi Familiei ) ;
- delegarea sau împuternicirea, când administraţia

10
De exemplu, în domeniul imobiliar, unde pentru persoanele defavorizate autoritãţile
centrale şi locale asigurã dreptul la o locuinţã, cu chirie sau cu posibilitatea de a o
cumpãra în condiţii foarte avantajoase. (Legea nr.116/2002 privind combaterea
excluziunii sociale).

9
 centrală trasferă puterea de decizie unor structuri ale
administraţiei publice locale, care. în acest fel, capătă o
autonomie decizională limitată şi răspunde în faţa
administraţiei centrale pentru buna îndeplinire a
activităţilor respective;
- descentralizarea (în engleză devolution) presupune
ca puterea de decizie în ceea ce priveşte gestionarea şi
finanţarea serviciilor publice să aparţină în întregime
administraţiei publice locale.

Eficienţa tehnică a serviciilor oferite la nivel descentralizat poate fi diminuată

din cauza constrângerilor bugetare. Astfel, modificarea răspunderilor şi
responsabilităţilor instituţionale poate afecta negativ câştigurile de eficienţă în
domeniile în care sunt utilizate serviciile locale – social-educaţional, gospodărie
comunală etc. – dacă o descentralizare prea rapidă nu poate să asigure finanţarea
corespunzătoare a cheltuielilor aferente prestării acestor servicii.
În acelaşi timp, trebuie fãcutã precizarea cã furnizorii de servicii publice sunt
strâns legaţi de administraţia publică, fie aceasta centrală sau locală, deoarece ea
reprezintă principalul finanţator al serviciilor publice. Există, în acest sens,
reglementări privind majoritatea serviciilor executate de operatori, alţii decât
administraţiile însele., dar responsabilitatea diferită a gestiunii, pe de o parte şi a
finanţării, pe de altă parte, poate să influenţeze negativ capaciatatea de a realiza
serviciul pubic respectiv. Un de exemplu îl reprezintă învăţământul preuniversitar,
unde activitatea de educaţie este coordonată de ministerul de resort (Ministerul
Educatiei, Cercetãrii şi Tineretului), deci de administraţia centrală, în timp ce
finanţarea curentă a şcolilor este asigurată de la bugetele locale, ceea ce produce,
adeseori, disfuncţionalităţi.
În acest context, coroborarea puterii de decizie cu responsabilitatea finanţării
este esenţială, concomitent cu acordarea unei autonomii reale factorilor ce
gestionează activitatea într-un domeniu. Ca exemplu, tot din domeniul învăţământului
preuniversitar, în România se experimentează în prezent acordarea de
responsabilităţi – şi fireşte şi de resurse financiare – directorilor de şcoală, aceştia
trebuind să devină managerii unităţilor de învăţământ respective şi, evident, ordonatori
terţiari în relaţia cu autorităţile publice locale.

10
 CAPITOLUL II

NECESITATEA DESCENTRALIZĂRII GESTIUNII ŞI FINANŢĂRII SERVICIILOR

PUBLICE

2.1. Relaţii între nivelurile puterii în stat

Problema care stã în centrul atenţiei în majoritatea ţãrilor lumii se referã la
gãsirea celei mai bune proporţii dintre atribuţiile şi responsabilitãţile diferitelor niveluri
ale autoritãţilor statului în ceea ce priveşte fiscalitatea şi gestiunea serviciilor publice,
respectiv finanţarea acestora.
Echilibrul dintre autoritãţile centrale şi cele locale 11 în statele de tip unitar
este cu atât mai important în ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie,
deoarece acestea se confruntã cu necesitatea unui control riguros desfãşurat în toate
domeniile vieţii economico - sociale, din cauza instabilitãţii economice, pe de o parte
şi, pe de altã parte, din cauza tendinţei accentuate de atribuire a puterii de decizie
reprezentanţilor cei mai direcţi ai populaţiei, respectiv aleşii locali.
Descentralizarea şi dezvoltarea unui sistem de administraţie localã bazat pe
autonomie localã este un proces dinamic şi continuu, dar aceastã autonomie poate fi
realã numai cu condiţia asigurãrii unei finanţãri corespunzãtoare. Pentru realizarea
autofinanţãrii unitãţilor teritoriale, pe lângã sprijinul Guvernului, este necesarã sporirea
şi asumarea responsabilitãţilor de cãtre organele locale ale fiecãrei unitãţi
administrativ - teritoriale, pe linia descoperirii de noi surse de venit, mobilizarea la
maximum a celor existente şi cheltuirea lor cu foarte mult simţ de rãspundere şi
discernãmânt.
Finanţele publice locale reprezintã ansamblul resurselor bãneşti ce
finanţeazã cheltuielile colectivitãţii locale. Sistemul finanţelor publice locale cuprinde
bugetele unitãţilor administrativ-teritoriale, care prezintã cea mai mare pondere în total
şi bugetele altor colectivitãţi publice, cu autonomie financiarã.
Rolul finanţelor publice locale a sporit continuu, odatã cu multiplicarea necesitãţilor în
teritoriu, pe mãsura dezvoltãrii economico-sociale şi ca urmare a creşterii atribuţiilor
administraţiilor colectivitãţilor locale. Autofinanţarea, însã, nu se poate realiza în toate
cazurile, ceea ce impune intervenţia autoritãţilor centrale pentru finanţarea localã sub
forma transferurilor.
Pe de altã parte, guvernul central elaboreazã şi implementeazã politici
financiare la nivel macroeconomic, care se aplicã pe tot teritoriul ţãrii, afectând şi
implicând inclusiv colectivitãţile locale.

Responsabilitãţi ale - autoritatea de a stabili noi impozite şi taxe şi

autoritãţilor publice responsabilitatea realizãrii cheltuirii eficiente12 şi
eficace a fondurilor publice alocate serviciilor
11
În România, organizatã ca stat unitar, potrivit Constituţiei, existã douã niveluri
administrative principale, respectiv cel central şi cel al autoritãţilor locale. În statele de
tip federal, nivelurile administraţiei publice sunt organizate pe mai multe trepte de
putere, cadrul legislativ al respectivelor ţãri stabilind responsabilitãţile fiecãrui nivel în
parte.
12
Eficienţã economicã - o mãsurã a abilitãţii unei organizaţii de a produce sau a
distribui bunuri şi/sau produse cu cele mai mici costuri, în condiţii de calitate
corespunzãtoare.

11
 publice;
- metodele şi tehnicile de transfer a fondurilor
între diferitele niveluri ale autoritãţilor publice, atât
central, cât şi local;
autoritatea de a contracta împrumuturi de pe piaţa
internã şi/sau cea externã, cu sau fãrã garanţii ale
statului;
- autonomia localã în ceea ce priveşte
deciziile referitoare la impozitare şi realizarea
cheltuielilor din fondurile publice de care dispun
responsabilii locali;
- autoritatea în gestionarea şi finanţarea
serviciilor publice ş.a.

Comunitãţile locale reprezintã colectivitãţi umane distincte în stat, care sunt

conduse de autoritãţi publice diferite de autoritãţile guvernului central, iar autonomia
lor financiarã este absolut necesarã. Nu poate fi conceputã ca fiind viabilã autonomia
administrativã şi, într-o anumitã mãsurã cea legislativã, fãrã autonomie financiarã,
care sã-i asigure suportul financiar pentru a putea funcţiona.
Principalul argument pentru realizarea autonomiei financiare a colectivitãţilor
locale constã în posibilitatea cunoaşterii resurselor de care dispun autoritãţile locale
responsabile şi a gestionãrii mai eficiente a acestor resurse, ce acoperã cheltuielile
pentru servicii publice locale.
În acest sens, trebuie precizat cã administraţiile publice locale satisfac mai
bine şi mai eficient cerinţele de utilitãţi publice în teritoriu.
Raportul centralizare / descentralizare diferã de la o ţarã la alta, în funcţie de
nivelul şi particularitãţile dezvoltãrii economice, ale organizãrii teritoriale şi ale
finanţelor publice, în funcţie de direcţiile şi obiectivele etapelor de dezvoltare generalã
a ţãrii, chiar şi de tradiţii.
În corelaţie cu acest raport, gradul de centralizare financiarã diferã în funcţie
de concentrarea administraţiei ţãrii, de mãsura în care organele locale sunt
subordonate conducerii centrale.
Problemele majore, de interes national, strategic, cele care afecteaza pe toti
cetatenii, fac obiectul unor servicii publice care sunt gestionate şi, evident, finanţate de
autoritãţile publice centrale. Între aceste servicii publice se regãsesc apãrarea
naţionalã, relaţiile publice externe, justiţia ş.a.
De asemenea, politicile macroeconomice şi sociale, la nivelul întregii ţãri, de
regularizare, stabilizare şi bunãstare sunt gestionate şi finanţate de autoritãţile
centrale ale statului. Centralismul managerial şi financiar nu poate, însã, sã acţioneze
dincolo de limita de la care aria utilizãii bunurilor şi serviciilor publice de interes
naţional începe sã se restrângã, iar costul camparativ al luãrii deciziilor la nivel central
devine prea mare. Din acest punct, trebuie sã acţionaze descentralizarea, atât
managerialã, cât şi financiarã.
În acest sens, trebuie fãcutã observaţia cã nu toate bunurile şi serviciile
publice sunt de interes naţional, ci multe sunt de folos strict local, având o utilizare
restrânsã sub aspect teritorial. Este cazul unor utilitãţi pentru construirea de drumuri,
ordinea publicã în localitãţi, iluminatul public, gospodãria comunalã, transporturile
locale, şcolile pânã la nivelul universitar etc.
Existã deosebiri în ceea ce priveşte cererea de utilitãţti publice şi în
posibilitatea de oferire a lor de la o unitate administrativ-teritorialã la alta. Mai mult,
comunitãţile locale sunt deschise, au relaţii variate între ele. Toate acestea necesitã

12
un management adecvat al serviciilor publice pentru populaţia localã şi, implicit,
autofinanţare localã.
Cum în cele mai multe dintre comunitãţile locale, resursele financiare proprii
nu sunt suficiente pentru a acoperi finanţarea serviciilor publice consumate de
populaţia localã, fluxurile financiare de la administraţia centralã spre cea localã sunt
singura soluţie pentru completarea resurselor locale şi pentru controlul şi orientarea
dezvoltãrii teritoriului, potrivit cu dezvoltarea de ansamblu a ţãrii. Descentralizarea
financiarã este datã de gradul de autonomie localã, având ca raţiune extinderea
avantajelor geografice ale bunurilor publice, costul relativ mic al deciziilor şi controlul
populaţiei asupra instituţiilor publice.
Pe de altã parte, un aspect demn de relevat este acela cã descentralizarea
administrativã a serviciilor publice, însoţitã de descentralizarea cheltuielilor aferente
acestora, poate înlãtura presiunile financiare asupra bugetului central şi conduce la o
echilibrarea mai bunã a finanţelor publice în general. Administrarea mai eficientã a
impozitelor şi taxelor la nivel local, ce poate fi realizatã datoritã apropierii de "baza de
evaluare" a masei impozabile, conduce la un management fiscal şi administrativ
corespunzãtor caracteristicilor comunitãţii, contribuind la stabilitatea bugetului general
consolidat.
Relaţiile între autoritãţile puterii în stat în ceea ce priveşte finanţarea serviciilor
publice se referã nu numai la partajarea veniturilor din unele impozite şi taxe, ci la o
multitudine de aspecte, cele mai multe fãcând obiectul deciziilor de politicã economicã
a guvernanţilor. Aceste aspecte includ:
Conform termenilor articolului 3 din Carta europeanã a autonomiei locale,
colectivitãţile locare ar trebui sã aibã dreptul de a reglementa şi de a conduce o parte
importantã din afacerile publice. In special, se poate aştepta ca ele sã împartã cu
puterea centralã activitãţile sectorului public în domeniile economic şi social. Aceste
activitãţi se referã la trei categorii: stabilizarea, redistribuirea şi alocarea (afectarea)
resurselor economice şi financiare pentru realizarea şi distribuirea bunurilor şi
serviciilor publice.
Participarea colectivitãţilor locale la activitãţile de stabilizare şi de distribuire
pune anumite probleme, care este interesant sã fie examinate, deoarece anumite
aspecte ridicate cu aceastã ocazie vor fi utile pentru studierea introducerii unor
sisteme adecvate de finanţare a puterilor locale.

Probleme ridicate Separarea atribuţiilor administraţiei centrale şi a celei

de participarea locale condiţioneazã modul de repartizare a veniturilor şi
colectivitãţilor cheltuielilor între cele douã nivele. Acest proces este
locale la dependent de gradul de dezvoltare regionalã, de
managementul concentrarea populaţiei, de gradul de bunãstare a acesteia,
afacerilor publice de sarcinile cãreia trebuie sã-i facã faţã fiecare comunitate, de
posibilitãţile de finanţare din resursele locale a cheltuielilor
prevãzute.
Autoritãţile teritoriale nu au libertatea de a efectua
orice fel de cheltuieli. Cheltuielile ce nu pot fi efectuate de
colectivitãţile locale sunt reglementate prin lege, fiind incluse
în aceastã categorie cheltuieli ce contravin principiului
specificitãţii locale, administraţiile locale gestionând numai
activitãţile ce privesc propria comunitate (cheltuieli de
învaţãmânt, culturã, artã, cheltuieli ce privesc buna
funcţionare a serviciilor locale, salubritate, termoficare, ordine
publicã şi servicii de pompieri), precum şi cheltuieli în contul
serviciului datoriei publice13 pentru împrumuturile contractate

13
 de administraţiile locale.
Gradul de interventie a puterii centrale la nivel local
se manifestã şi prin limitarea libertãţii acordate prin lege
autoritãţilor unitãţilor administrativ-teritoriale, respectiv pentru
a colecta venituri, care se referã la posibilitãţile comunitãţilor
locale de a efectua împrumuturi, la tipul de impozite şi taxe ce
pot fi percepute în plan local şi la nivelul subvenţiilor şi
transferurilor ce pot fi primite de la administraţia centralã.
Controlul autoritãţilor centrale asupra celor locale
este impus de necesitatea asigurãrii uniformitãţii la nivel
naţional, datã fiind marea diversitate a colectivitãţilor locale,
cu respectarea interesului naţional şi a protecţiei populaţiei
faţã de eventualele decizii locale ce le-ar putea prejudicia
interesele.

13
Datoria publicã reprezintã totalitatea datoriilor contractate de stat (reprezentat de
guvernul central şi de autoritãţile locale, de instituţii monetar-financiare centrale, de
instituţii financiare publice ş.a.) fie pe piaţa internã, aceasta formând datoria publicã
internã, fie pe piaţa externã, respectiv datoria publicã externã înregistratã la un
moment dat. (Costin Kiriţescu, Emilian Dobrescu - "Bãncile. Micã enciclopedie, Editura
Expert, Bucureşti, 1998)
Datoria publicã într-un stat poate fi structuratã în mai multe feluri (potrivit
Legii nr.81/1999 a datoriei publice):
- În functie de autoritatea publicã contractantã:
- datorie publicã contractatã de guvernul central;
- datorie publicã localã, contractatã de autoritãţile unitãţilor administrativ-teritoriale.
- În conformitate cu legea finanţelor publice locale (Legea nr.189/1998, iar de la 1
ianuarie 2004, Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003), datoria publicã localã
trebuie rambursatã din veniturile proprii ale unitãţilor administrativ-teritoriale.
- În funcţie de durata împrumutului:
- datorie publicã pe termen scurt (scadenţa sub un an);
- datorie publicã pe termen scurt (scadenţa între 2 şi 5 ani);
- datorie publicã pe termen scurt (scadenţa peste 5 ani).
- În funcţie de contractori, dacã ne referim numai la datoria publicã localã:
- datoria publicã localã contractatã direct de consiliile locale, judeţene şi de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
- datoria publicã localã contractatã de alte instituţii şi/sau societãţi comerciale
publice sau private şi garantatã de autoritãţile unitãţilor administrativ-teritoriale.

14
2.2. Descentralizarea teritorial - administrativã şi a serviciilor publice
Procesele economice şi politice contemporane nu aveau cum sã ocoleascã
administraţiile locale, care sunt expresia democraticã cea mai apropiatã de cetãţean.
Intr-o analizã detaliatã a contextului economic şi financiar mondial de astãzi, experţi ai
Bãncii mondiale considerã cã existã urmãtoarele tendinţe dominante la începutul
noului mileniu:
- descentralizarea;
- procesul de globalizare;
- competitivitatea la nivel mondial.
Toate cele trei tendinţe au un impact direct asupra administraţiei locale, dar
prima dintre ele îi modificã în mod radical funcţiile şi impune utilizarea unor resurse
importante. Lucrãrile de specialitate din domeniu vorbesc chiar de o teoremã a
descentralizãrii, potrivit cãreia bunãstarea socialã se maximizeazã dacã serviciile
publice sunt realizate de nivelul administrativ cel mai apropiat de cetãţean.

Principiile pe care se bazeazã aceastã teoremã sunt urmãtoarele:

Principiile enunţate - beneficiile sociale ale diverselor funcţii publice au

de teorema arii de interes de dimensiuni diferite: mici pentru o şcoalã,
descentralizãrii de exemplu, şi mari pentru apãrarea naţionalã;
- principiul echivalenţei fiscale: dacã o autoritate
administrativã are în sarcinã o funcţie publicã, ea trebuie
sã decidã asupra cheltuielilor necesare în concordanţã cu
veniturile publice disponibile. Angajarea de arealiza un
nou serviciu public implicã cheltuieli suplimentare, care
presupun venituri suplimentare, deci taxe şi impozite mai
mari sau transferuri mai mari de la autoritatea centralã.
De aici rezultã cã funcţiilor transferate de administraţia
centralã celei locale şi care se concretizeazã întotdeauna
în cheltuieli, trebuie sã le corespundã un nivel
corespunzãtor al veniturilor, asupra cãrora autoritatea
localã trebuie sã aibã, în mare mãsurã, controlul;
- principiul subsidiaritãţii, potrivit cãruia dacã un
serviciu public poate fi realizat la un nivel administrativ
inferior, atunci acesta este cel mai indicat sã gestioneze
şi sã finanţeze realizarea respectivului serviciu;
- dacã un serviciu public fost transmis în
competenţa unui nivel al administraţiei locale, atunci
acesta trebuie sã decidã discreţionar în ceea ce priveşte
realizarea serviciului.

Procesul descentralizãrii administrative nu înseamnã numai substituirea

unui decident central, situat la nivel naţional, cu unul local, el modificând profund
cadrul de referinţã şi condiţiile în care sunt alese obiectivele, stabilite opţiunile şi
fundamentate deciziile.
Descentralizarea poate fi definitã ca un proces de raţionalizare în
administraţia publicã, un indiciu al modernizãrii.
Utilizarea metodelor de finanţare prin transferuri generale de la nivelul
central cãtre nivelurile locale, responsabile cu realizarea serviciilor publice

15
descentralizate are tendinţa de a genera depãşirea cheltuielilor şi pierderea
responsabilitãţii financiare.
Astfel, programarea transferurilor necesitã o evaluare şi o cuantificare, în
sensul de stabilire cantitativã ca pârghie de control permanentã pentru a încuraja
mobilizarea veniturilor, eficienţa costurilor în cazul cheltuielilor, la nivel subnaţional.
De asemenea, nu în ultimul rând trebuie luate în considerare aspectele
administrative. La nivel subnaţional este necesar un proces de construire a capacitãţii
manageriale şi de gestiune financiarã, deoarece lipsa de profesionalism va afecta
negativ beneficiile aduse de descentralizarea fiscalã. De exemplu, în ceea ce priveşte
colectarea veniturilor, aceasta ar realiza un nivel mai mic decât cel programat, punând
în pericol atât echilibrul financiar al guvernului sunaţional, cât şi obiectivele economice
urmãrite de finanţele publice la nivel macroeconomic.
Persoanele implicate în managementul administraţiei publice locale au practic
posibilitatea de a stabili viitorul comunitãţii, de a asigura programele şi serviciile
importante. Acţiunile ce pot fi intreprinse pentru progresul comunitãţii trebuie sã fie
hotãrâte la nivel local, deoarece procesele la acest nivel pot fi conduse şi administrate
într-un mod eficient şi bine chibzuit.
In toate statele membre ale Consiliului Europei, se cautã soluţii de asigurare
a unei repartizãri cât mai echitabile a resurselor financiare între diferitele niveluri de
organizare administrativã, ţinând cont de rigoarea bugetarã care se impune la toate
nivelurile administraţiei publice.
Totodatã, toate ţãrile au recunoscut cã autonomia financiarã este o condiţie
sine qua non a descentralizãrii administrative, aceasta constând în posibilitatea
autoritãţilor locale de a avea un buget propriu, distinct de cel al statului, în care vor
figura veniturile şi cheltuielile proprii.
Este de admis cã, indiferent de formele concrete sub care se practicã în
diferite ţãri, descentralizarea administraţiei publice constituie o realitate a societãţii
prezente şi viitoare, cu implicaţii importante în plan economic şi social. Aplicatã
judicios, cu limite determinate de condiţiile concrete ale fiecãrei ţãri, ea poate contribui
la o ameliorare semnificativã a eficienţei alocãrii resurselor şi a calitãţii funcţiei
administrative a statului.
Prin prisma unei planificãri adecvate, descentralizarea cheltuielilor poate
înlãtura presiunile locale la nivel de buget guvernamental naţional şi conduce la
stabilizarea finanţelor publice în general. Cu o administrare localã a taxelor şi taxelor
eficientã, descentralizarea cheltuielilor la nivel subnaţional poate conduce la obţinerea
unor rezultate de succes la nivelul întregii ţãri, datoritã faptului cã entitãţile
subnaţionale au putut sã dimensioneze mai corect baza de impozitare.
Din perspectiva naţionalã, ţintele de stabilitate macroeconomicã şi creştere
susţinutã implicã necesitatea consolidãrii fiscale inclusiv disciplina în contextul
finanţelor publice, la toate nivelele guvernului.

2.2.1. Avantaje şi dezavantaje ale descentralizãrii serviciilor publice

Argumentele în favoarea unei participãri a colectivitãţilor locale la prestarea
serviciilor publice pot fi împãrţite în douã grupe. In primul rând, faptul cã sectorul
public comportã mai multe nivele prezintã anumite avantaje. In al doilea rând, este
interesant de a încredinţa un mare numãr de servicii la nivelul cel mai puţin ridicat al
sectorului public.

Avantajele unui sector public cu mai multe nivele sunt, în special,

urmãtoarele:

16
 Avantajele - avantajul alegerilor, în care alegãtorii au mai des
descentralizãrii posibilitatea de a-şi exprima preferenţele;
- fiecare ales are de controlat mai puţine servicii şi mai
puţini funcţionari. Multe din sarcinile recente au arãtat în ce
mãsurã birocraţii profitau de situaţia lor pentru a-şi promova
propriile interese. Creşterea numãrului de responsabili politici
bine informaţi poate permite un mai bun control al activitãţii
acestor funcţionari;
- alegãtorii pot evalua costul serviciilor la fiecare nivel, cu
condiţia, totuşi, de a fi posibil dimensionarea obligaţiei de platã
aferente impozitelor fiecaruia dintre ei pentru serviciul respectiv
şi de a-i pune în relaţie strânsã cu cheltuielile acestui nivel.

Dacã electoratul poate astfel sã înţeleagã care sunt costurile serviciilor

furnizate de fiecare nivel al administraţiei, el poate sã evalueze aceste costuri în raport
cu beneficiile, pentru ca apoi sã poatã judeca, în cunoştinţã de cauzã, dacã serviciile
sunt rentabile şi sã indice dacã el ar dori sã le dezvolte sau sã le reducã.

Incredinţarea anumitor servicii publice nivelurilor teritoriale mai apropiate de

colectivitate este de dorit din mai multe motive:

Obiective - ar fi posibilã modularea cantitãţii şi calitãţii

urmărite de prestaţiilor serviciilor de la o regiune la alta, în funcţie de
descentralizare preferinţele locale. Din contra, un sistem centralizat de
prestãri de servicii ar favoriza uniformizarea cheltuielilor
diferitelor regiuni. Acest avantaj al colectivelor locale este, de
altfel, recunoscut în articolul 4 din Carta europeanã a
autonomiei locale, în termenii cãreia colectivitãţile locale ar
trebui sã se bucure, pe cât posibil, de libertatea de a adapta
exercitarea puterilor lor la condiţiile locale;
- persoanele nemulţumite de prestarea serviciilor din
regiunea lor pot sã se instaleze în altã parte;
- acest sistem faciliteazã experienţele şi inovaţiile şi,
în consecinţã, comparaţiile între diferite moduri de prestare.

Totuşi, decizia de a încredinţa prestaţiile colectivitãţilor locale nu este

întotdeauna cea mai bunã soluţie. Acest sistem nu convine în douã tipuri de situaţii:

Situaţii în care - atunci când colectivitãţile locale ignorã efectele

descentralizarea serviciilor lor asupra locuitorilor din alte regiuni, ca un exemplu
nu este o bunã clar de externalitate negativã. In acest caz, nu este de dorit sã li
soluţie se încredinţeze servicii având mari incidenţe în exterior. Riscul
este mare, în mod deosebit, atunci când avantajele, importante în
exterior, nu au fost luate în considerare: într-adevãr, volumul
serviciilor furnizate de colectivitatea localã poate atunci sã se
dovedeascã insuficient. Acest risc se aplicã în general la
construcţia unor axe mari rutiere, care este preferabil sã fie
incredinţatã unor mari colectivitãţi locale, sau chiar puterii
centrale;
- colectivitãţile locale sunt, uneori, prea mici ca sã
beneficieze de economiile de scarã14 care au rezultat din
prestarea anumitor servicii. Este, în special, cazul apãrãrii care,

17
 este preferabil, sã fie încredinţatã statului sau unui organism
internaţional. Totuşi, aceastã problemã nu este întotdeauna atât
de gravã pe cât pare; colectivitãţile locale nu au nevoie sã
producã ele însele toate serviciile pe care le furnizeazã, deoarele
ele pot sã-şi procure anumite servicii de la întreprinderile private.
Colectarea gunoaielor menajere şi întreţinerea drumurilor, de
exemplu, pot sã fie concesionate; în schimb, serviciile de poliţie şi
de amenajarea teritoriului nu pot fi concesionate. Atunci când
serviciile pot fi concesionate, micile colectivitãţi locale au
posibilitatea sã apeleze la mari întreprinderi. In acest mod,
regiunile puţin întinse nu ar fi prea defavorizate pe plan financiar.

In statul modern, colectivitãţile locale pãstreazã un control important asupra

serviciilor publice pe care le furnizeazã. În plus, ele pot, sã exercite activitãţi în calitate
de agent al statului. Este important sã fie fãcutã distincţia între adevãratele servicii
locale şi funcţiile delegate de stat, deoarece aceste douã tipuri de activitãţi necesitã
dispoziţii financiare diferite.
În acest sens, când autoritatea centralã trece un serviciu public în
responsabilitatea autoritãţii publice locale trebuie15 ca, împreunã cu responsabilitãţile,
sã transmitã şi resursele economice şi bãneşti necesare realizãrii respectivelor
servicii, resurse ce sunt destinate direct acestui obiectiv. Astfel, deşi autoritatea
publicã localã dispune de fondurile necesare, capacitatea sa managerialã nu creşte,

14
Economii de scarã - proces microeconomic caracterizat prin creşterea volumului
producţiei şi scãderea costului mediu pe termen lung.
Economiile de scarã pot fi cu caracter tehnic sau financiar.
Economiile de scarã sunt determinate de factori tehnici şi factori economici:
factorii tehnici se referã, în principal, la:
- mai bunã specializare în cadrul întreprinderii, care devine posibilã printr-o
creştere a dimensiunii acesteia;
- la accentuarea diviziunii muncii, în condiţiile sporirii capacitãţii de producţie;
- imposibilitatea de a diviza utilaje şi alte dotãri importante, când volumul
producţiei este mai mare.
- factorii economici cuprind, printre altele:
- facilitãţi oferite de o dimensiune mai mare a firmei, în ceea ce priveşte
aprovizionarea, depozitarea ş.a.;
- bonificaţii la comenzi importante, garanţii privind calitatea produselor
achiziţionate, ritm de livrare potrivit cerinţelor;
- condiţii de finanţare - prin credit comercial sau credit bancar - mai avantajoase.
Economiile de scarã pot fi interne (firmei) sau externe (din afara acesteia).
Cele interne apar în special odatã cu creşterea dimensiunii întreprinderii, când
costurile fixe per unitate de produs şi costurile marginale se reduc considerabil.
Economiile de scarã externe se referã la posibilitatea întreprinderii de a avea
acces la o piaţã ai cãror factori de producţie sunt bine organizaţi şi accesibili, la o
infrastructurã de drumuri, telecomunicaţii, energeticã ş.a. bine dezvoltatã şi cu costuri
convenabile.
(Niţã Dobrotã, coordonator - Dicţionar de economie, Editura Economicã, Bucureşti,
1999)
15
În ţara noastrã, în conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr.189/1998 a
finanţelor publice locale (sau art.6 din Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003,
începând cu 1 ianuarie 2004), precum şi cu prevederile art.7 alin (3) din Legea
nr.215/2001 a administraţiei publice locale)

18
deoarece serviciile în cauzã sunt direcţionate în sarcina administraţiei publice locale şi
nu descentralizate efectiv.

2.3. DESCENTRALIZAREA FINANCIARÃ. AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE

Gradul de autonomie financiarã, precum şi descentralizarea fiscalã sunt
strict corelate cu responsabilizare acordatã autoritãţilor locale în majoritatea ţãrilor
democratice, indiferent cã acestea sunt ţãri industrializate dezvoltate, ţãri în curs de
dezvoltare sau ţãri în tranziţie cãtre o economie concurenţialã.

2.3.1. Principiile ce stau la baza descentralizãrii financiare a serviciilor publice

În cazul descentralizãrii financiare trebuie avute în vedere anumite principii,
care sunt cerinţe primordiale ale stabilitãţii finanţelor publice ale ţãrii:

Principiile - principiul asigurãrii serviciilor sociale vitale, sarcinã

descentralizãrii ce este supraveghiatã îndeaproape de autoritãţile centrale.
financiare Potrivit acestui principiu, Guvernul trebuie sã asigure un nivel
de viaţã care sã fie superior unui prag minim considerat
decent, ceea ce înseamnã sã ofere serviciile publice
esenţiale tuturor membrilor societãţii (sãnãtate, educaţie,
siguranţã socialã), indiferent de regiunea în care trãiesc;
- principiul echivalentei dintre utilitatea şi finanţarea
serviciilor publice, aceasta însemnând cã autoritãţile publice
locale, care finanţeazã cheltuielile generate de serviciile
publice locale trebuie sã analizeze în ce mãsurã aceste
servicii sunt folositoare concetãţenilor lor, ţinând seama de
specificul zonei în care locuiesc, de caracteristicile mediului
economic ş.a. În acest sens, fiecare tip de serviciu public de
genul infrastructurã, necesitãţi de protecţie a mediului etc. ar
trebui sã fie finanţat de cãtre beneficiari, indiferent de
rezidenţã;
- principiul redistribuirii fondurilor publice şi a stabilitãţii
financiare la nivelul întregii ţãri, impus de existenţa
comunitãţilor locale mai sãrace, care nu dispun de capacitate
financiarã suficientã pentru a oferi servicii publice la nivelul
celorlalte comunitãţi locale;
- principiul acceptãrii costului descentralizãrii,
determinat de disparitãţile fiscale regionale, cauzate, în
principal, de dezvoltarea economicã diferitã a respectivelor
zone geografice;
- principiul accesului echitabil la resusele financiare
publice, determinat de situaţia multora dintre colectivitãţile
locale, a cãror balanţã dintre nevoi şi capacitate fiscalã este
deficitarã. Compensarea lipsei de resurse financiare se face
din veniturile colectate la nivel central, prin transferuri pe
baza unei scheme prestabilite;
- principiul compensãrii fluxurilor financiare dintre
colectivitãţi, compensare necesarã din cauza apariţiei
transferurilor financiare involuntare dintre acestea,
determinate de deschiderea economicã. Aceste transferuri
prejudiciazã în unele colectivitãţi înfãptuirea programelor de
 de dezvoltare. Prevenirea unor astfel de situaţii implicã
intervenţia guvernamentalã cu mãsuri corective;
- principiul diversitãţii, potrivit cãruia descentralizarea
financiarã se înfãptuieşte într-o varietate de forme şi în
mãsuri diferite, datorate deosebirilor dintre comunitãţile
locale, în ceea ce priveşte solicitãrile de bunuri şi servicii
publice;
- principiul echilibrului financiar, conform cãruia
repartizarea între nivelurile de autoritate publicã a finanţelor
publice trebuie sã asigure exercitarea conducerii în limita
atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecãruia. Aceasta
înseamnã cã resursele financiare publice sã fie distribuite
pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului
public în administrarea statului şi a colectivitãţii locale.

Delegarea responsabilitãţilor se face datoritã obligaţiei legale a autoritãţilor

centrale de a asigura resursele financiare necesare printr-o dimensionare strictã a
sumelor transferate cãtre bugetele locale.
Programarea transferurilor necesitã estimarea, în sensul de cuantificare, în
contextul dimensionãrii fondurilor necesare finanţãrii serviciilor publice descentralizate,
ca pârghie de control permanentã, alãturi de încurajarea mobilizãrii veniturilor,
eficienţa costurilor în cazul cheltuielilor, la nivel subnaţional.
Nu în ultimul rând, trebuie luate în considerare aspectele administrative. La
nivel subnaţional este necesar un proces de construire a capacitãţii manageriale a
guvernelor locale deoarece lipsa profesionalismului afecteazã negativ beneficiile
produse de descentralizarea fiscalã. De exemplu, în cadrul colectãrii impozitelor şi
taxelor locale, volumul veniturilor ar putea fi mai mic decât cel programat, ceea ce ar
afecta negativ realizãrile guvernului subnaţional, precum şi obiectivele finanţelor
publice la nivel macroeconomic.

2.3.2. Avantajele descentralizãrii financiare

Avantajele descentralizãrii financiare pot fi analizate din douã puncte de
vedere, care pun în evidenţã aspectul economic şi cel politic:

Avantajele - din punct de vedere economic

descentralizãr Se considerã cã descentralizarea financiarã pânã la
ii din punct de nivelul celor mai mici colectivitãţi locale prezintã cea mai mare
vedere eficienţã a cheltuirii fondurilor publice.
economic şi Dacã necesitãţile sau preferinţele colectivitãţilor locale
politic prezintã deosebiri sensibile şi o descentralizare accentuatã
produce externalitãţi negative, bunãstarea la nivel naţional va
creşte când respectivele colectivitãţi voteazã şi realizeazã
serviciile publice pe care le preferã.
În acest caz, un aspect important este mobilizarea mult
mai bunã a veniturilor bugetelor locale. Unele impozite şi taxe
locale prezintã un grad de colectare mult mai ridicat când
populaţia considerã cã respectivele venituri locale finanţeazã
unele servicii publice de care beneficiazã.
Un exemplu în acest sens îl reprezintã impozitele pe
proprietate (locuinţe, pãmânt etc.), care sunt, în mod tradiţional,
impozite locale.

20
 În acelaşi timp, un alt aspect al unei mai bune mobilizãri
a surselor proprii de finanţare a bugetelor locale se referã la
impozitarea veniturilor nedeclarate ale persoanelor fizice, pe care
aparatul fiscal central nu le depisteazã, dar la nivel local
posibilitatea de a le identifica este mult mai mare.
din punct de vedere politic
Autoritãtile publice locale sunt mult mai apropiate de
populaţie - deci de alegãtori - ceea ce amplifica participarea la
actul de guvernare, inclusiv acceptarea deciziilor privind
colectivitatea şi garantarea unei eficienţe sporite a acţiunilor
votate16.

Ca observaţie generalã, bazatã pe analiza evoluţiei mai multor ţãri, analizã

realizatã de un grup de cercetãtori de la FMI 17, atât avantajele economice, cât şi cele
politice ale descentralizarii gestiunii şi finanţãrii serviciilor publice sunt evidente în
ţãrile industrializate, ale cãror economii prezintã un grad ridicat de stabilitate şi, ca o
consecinţã, un comportament economic şi social al populaţiei fãrã fluctuaţii
importante.
În ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie, descentralizarea fiscalã,
bugetarã şi de gestiune a serviciilor publice va produce cele mai bune efecte dacã vor
fi îndeplinite câteva condiţii:

Condiţii - colectivitatea dispune de o ofertã suficientã pe piaţa muncii

pentru ca (persoane bine calificate), de echipamente şi utilaje, precum şi de
descentraliza capitaluri posibil de mobilizat pentru finanţarea serviciilor publice;
rea sã fie un sistem de impunere eficient, acceptat de populaţie;
eficentã - aparat fiscal - colectare şi control - capabil sã depisteze
dimensiunea realã a bazei de impozitare pentru impozitele şi
taxele pe care le gestioneazã;
- o cerere elasticã18 de servicii publice;
autoritãţi locale alese în mod democratic, cu o majoritate

16
Acţiuni votate (sau servicii votate) - alocaţii bugetare înscrise în proiectul de lege a
bugetului şi / sau în legea finanţelor publice, care sunt necesare pentru execuţia
măsurilor deja aprobate de Parlament odată cu votarea legii bugetului pentru exerciţiul
financiar anterior sau după această dată (Y.Bernard et J-C Colli - Vocabulaire
économique et financier, avec les terminologies anglaise, allemande et espagnole,
Editions du Seuil, Paris, 1989).
17
Bahl, Roy and Johannes F.Linn. 1992. Urban Public Finance în Developing
Countries, New York, Oxford University Press.
Richard Bird, Robert Ebel and Christine Wallich, Descentralization of the Socialist
State, Washington, D.C., World Bank, 1995.
18
Elasticitatea cererii înseamnã modificarea relativã a cantitãţii cerute de bunuri şi
servicii în funcţie de influenţa unui anumit factor. Viteza de reacţie a cantitãţii cerute la
schimbarea relativã a unui factor, toţi ceilalţi factori rãmânând neschimbaţi (ceteris
paribus) poate fi determinatã cu ajutorul coeficientului elasticitãţii cererii (notat cu η şi
calculat ca raport între ritmul de creştere a cererii şi ritmul de creştere a factorului care
o influenţeazã).
Astfel, cererea este elasticã actunci când η > 1 (este perfect elasticã dacã η  ∞) şi
inelasticã sau rigidã, adicã nu variazã dacã factorul respectiv se modificã, când η < 1
(este perfect rigidã când η = 0). (Niţã Dobrotã - coordonator, Dictionar de economie,
Editura Economica, Bucureşti 1999)

21
 confortabilã;
o politicã prudentã a autoritãţilor publice locale în ceea ce priveşte
alocãrile bugetare, precum şi stabilirea reglementãrilor cu caracter
fiscal, respectiv la determinarea asietei19 şi a cotei impozitului.

Cerinţele de mai sus sunt respectate în cea mai mare mãsurã în ţãrile
dezvoltate, dar este evident cã în ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie ele
sunt îndeplinite numai în zonele mai bogate. Aceastã observaţie conduce la concluzia
cã iniţiativele privind descentralizarea financiarã au mai multe şanse de succes acolo
unde veniturile agenţilor economici - persoane fizice şi juridice - sunt ridicate, iar
reforma fiscalã, ce cuprinde descentralizarea financiarã, sã se limiteze, în faza iniţialã,
la aceste zone, celelalte trebuind sã fie sprijinite de toate autoritãţile statului pentru a
atinge un anumit standard de dezvoltare şi apoi sã treacã la implementarea
programelor de reformã fiscalã.
În acest sens, în ţãrile în curs de dezvoltare şi în ţãrile în tranziţie,
dezvoltarea economico-socialã impune un mix de politici privind administraţia publicã
şi finanţarea serviciilor publice, în numeroase situaţii existând argumente foarte
pertinente pentru menţinerea centralizãrii, cel puţin pentru o perioadã de timp mai
lungã sau mai scurtã, în funcţie de progresele economice. Centralizarea gestiunii,
finanţãrii şi controlului se referã la principalele instrumente fiscal - bugetare pe care
statul le are la dispoziţie: sistemul fiscal, cheltuielile publice, politica împrumutului
public. Într-o ţarã cu un sistem administrativ - teritorial puternic descentralizat, în care
autoritãţile locale colecteazã şi gestioneazã o mare parte din veniturile publice create
pe teritoriul respectiv, guvernul central va gãsi cu dificultate resursele financiare
necesare acoperirii deficitului bugetar - cu atât mai mult cu cât necesitãţile de
finanţare la nivel central depãşesc cu mult resursele, mai ales cele fiscale, ce pot fi
mobilizate la acest nivel.
Mai mult, dacã Guvernul intenţioneazã sã aplice o politicã bugetarã activã în
vederea stãpânirii inflaţiei şi a echilibrãrii balanţei de plãţi şi, mai departe, a stimulãrii
economisirii şi, implicit, a dezvoltãrii economice, va trebui sã poatã utiliza cele mai
puternice pârghii ale politicilor economice la dispoziţia autoritãţilor într-un stat
democratic şi acestea sunt: sistemul fiscal şi bugetar, incluzând aici investiţiile publice,
sistemul monetar şi regimul valutar etc.
În ţãrile cu un grad mare de descentralizare, confruntarea cu un deficit
important al bugetului central a condus autoritãţile statului la decizia de restricţionare a
cheltuielilor, inclusiv de micşorare a transferurilor şi subvenţiilor cãtre bugetele locale,
ceea ce afecteazã realizarea chiar a serviciilor publice descentralizate.
Ţãrile în tranziţie de la o economie puternic centralizatã cãtre una bazatã pe
relaţii de concurenţã parcurg un proces extins de privatizare a activelor economice şi,
concomitent, îşi reformeazã structura instituţionalã şi îşi modernizeazã infrastructura
industrialã. Pentru a atinge aceste deziderate, ţãrile respective trebuie sã adopte şi sã
aplice politici coerente de investiţii, ceea ce reprezintã încã un argument important
pentru menţinerea unui anumit grad de centralizare a fiscalitãţii pe teritoriul naţional,
deoarece resursele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt limitate şi pot produce
randament maxim numai sub un control financiar, dar şi economic strict, care poate fi
exercitat numai la nivelul central.

19
Asieta (mod de aşezare a impozitului) - totalitatea mãsurilor care se iau de organele
fiscale în legãturã cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat
statului. (Iulian Vãcãrel - coordonator, Finanţe publice, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti 1999

22
 Dacã autoritãţile locale au dreptul sã gestioneze parte din impositele
majore din economie - taxa pe valoarea adãugata, impozitul pe veniturile persoanelor
fizice, impozitul pe profit sau cifrã de afaceri etc. - ele vor limita sumele colectate la
nivel central şi, prin aceasta, posibilitatea autoritãţilor centrale de a face o politicã
macroeconomicã coerentã.
Invers, centralizarea permite guvernului central sã aloce resursele fiscale
acelor bunuri şi servici care se consumã la nivel naţional, cu efectele cele mai
benefice în plan economic şi social.
Menţinerea unei anumite centralizãri fiscale este susţinutã, de asemenea,
de câteva consideraţii:

Argumente Pe teritoriul ţãrii existã comunitãţi locale, fie rurale, fie

în favoarea urbane, care prezintã diferenţe mari între ele din punct de vedere
menţinerii al dezvoltãrii economice şi a situaţiei sociale şi financiare a
unui anumit populaţiei. Acest fapt conduce la disparitãţi importante între
grad de comunitãţi în ceea ce priveşte volumul fondurilor colectate din
centralizare acelaşi impozit. Colectarea şi gestionarea centralizatã a sumelor
fiscalã colectate permite autoritãţilor centrale sã distribuie aceste sume pe
tot teritoriul ţãrii în funcţie de necesitãţi, indiferent de locul unde s-a
format baza de impozitare.
De exemplu, impozitul pe venitul persoanelor fizice
prezintã toate atributele pentru un impozit colectat şi gestionat la
nivel local, pentru cã:
- este uşor de administrat, mai ales partea cea mai
importantã a acestuia, respectiv impozitul pe salarii, deoarece
baza de impozitare este determinatã de locul unde contribuabilul
(persoana fizicã, dacã este vorba de veniturile impozitate altfel
decât la sursã) sau plãtitorul (angajatorul, în cazul impozitului pe
salarii, cu colectare la sursã) îşi are rezidenţa;
- fiind colectat pe bazã rezidenţialã, se poate estima o
corespondenţã directã între nivelul de impozitare şi serviciile
publice finanţate din bugetele locale.
Dificultãţile apar atunci când existã disparitãţi mari între
situaţiile economice şi sociale ale colectivitãţilor locale: o
comunitate sãracã, cu nevoi sociale mari, va colecta fonduri
publice din impozitul pe venit în sumã insuficientã pentru a finanţa,
alãturi de alte venituri proprii, serviciile publice pentru concetãţeni.
Comunitãţile dezvoltate economic vor colecta sume mult
mai mari, autoritãţile locale ale acestora fiind tentate fie sã
cheltuiascã mai mult, fie sã relaxeze fiscalitatea impozitului pe
venit - sã scadã cota, sã restrângã asieta, oferind o gamã largã de
facilitãţi - pe teritoriul respectiv.
În vederea promovãrii unei politici economico - sociale
echitabile pentru toţi cetãţenii ţãrii şi pentru dezvoltarea echilibratã
a întregului teritoriu, în ţãrile în tranziţie s-a adoptat o metodã
hibridã (aşa numitul impozit partajat impozit central - impozit local),
prin care cota şi asieta sunt stabilite central, dar veniturile publice
colectate din impozitul pe venit sunt împãrţite între autoritãţile
centrale şi cele locale.
În acelaşi timp, prin aceastã metodã, impozitarea
veniturilor persoanelor fizice - privitã ca instrument principal de
politicã economicã20 - se aflã sub control guvernamental.

23
 Impozitele corporatiste - cum este impozitul pe profit - pot
fi instrumentate ca impozite locale21, dar aplicarea lui genereazã
costuri relativ mari, iar firmele sunt tentate sã adopte tehnici de
evitare a impozitãrii veniturilor lor, deoarece diversele facilitãţi
acordate de diferite state oferã aceastã oportunitate.

De exemplu:
- prin cotã mai coborâtã pentru productia exportatã;
- stimularea ocupãrii forţei de muncã prin deduceri din
baza de impozitare etc.
Impozitele şi taxele referitoare la comerţul exterior,
inclusiv exonerãri privind baza sau cota de impozitare trebuie sã
fie de competenţa exclusivã a autoritãţii centrale, altfel s-ar putea
produce disfuncţionalitãţi majore, care sã favorizeze zonele de
ieşire din ţarã, în defavoarea celorlalte;
Taxa pe valoarea adãugatã este un impozit complet
nepotrivit pentru utilizarea ca instrument fiscal la nivel local,
principalele cauze fiind:
- însuşi mecanismul taxei pe valoarea adãugatã, cu
sistemul sãu de deductibilitate a taxei plãtite în amonte. Dacã ar fi
de competenţa administraţiei locale, aceasta ar putea impune cote
şi tehnici de determinare a bazei de impozitare care sã le permitã
rambursãri de TVA mai mari, în defavoarea consumatorului final -
care se poate afla în altã zonã geograficã - sau a altor agenţi
economici aflaţi pe circuitul produsului;
- chiar dacã reglementãrile privind TVA ar fi uniforme în
toatã ţara, nici partajarea încasãrilor nu este recomandabilã,
deoarece aproape toate ţãrile practicã cota 0% (sau scutirea cu
deductibilitate) a vânzãrilor la export, ceea ce ar dezavantaja
colectivitãţile locale prin care se realizeazã exportul.

Transferurile între nivelurile de putere sunt o soluţie de compromis rezultatã

din dezbaterile dintre autoritatea de a colecta venituri - fiscale şi nefiscale - şi
responsabilitatea efectuãrii cheltuielilor.
Transferurile permit autoritãţii centrale sã menţinã controlul asupra
resurselor financiare de bazã, dar garanteazã, în acelaşi timp, un anumit nivel al
veniturilor. Sistemul ce utilizeazã granturi 22 reprezintã o primã etapã cãtre
descentralizarea fiscalã necesarã pentru finanţarea serviciilor publice descentralizate.
Cu toate acestea, gradul de autonomie pe care granturile îl asigurã
autoritãtilor locale prin posibilitatea de a decide, fãrã restricţionãri, asupra cheltuielilor
bugetare din bugetul propriu depinde în mãsurã foarte importantã de structura
sistemului de granturi.

20
Potrivit teoriei intervenţioniste a lui J.M.Keynes.
21
În Statele Unite, 41 de state din totalul celor 50 aplicã impozitul pe corporaţii ca
impozit la nivel de stat federal.
22
Grant - alocaţie sub formã de transfer sau subvenţie care reprezintã, de regulã, o
finanţarea nerambursabilã de la stat sau de la persoane publice sau private, acordatã
unor firme, instituţii publice sau private, autoritãţi guvernamentale sau
neguvernamentale pentru realizarea unor activitãţi sau obiective de investiţii.

24
 Taxonomia23 sistemelor de granturi (sau sistemelor de distribuţie) prezintã
douã aspecte:

Taxonomia - metodele prin care se dimensioneazã suma totalã a

sistemelor granturilor.
de granturi În ţãrile în curs de dezvoltare se utilizeazã trei tipuri de
abordãri:
trecerea cãtre bugetele locale a unei sume specificate din veniturile
fiscale ale bugetului central (sumã defalcatã);
hotãrâri votate de Parlament privind alocare unor sume pentru
finanţarea unor anumite acţiuni conjuncturale desfãşurate de
autoritãţile locale (hotãrâri ad-hoc);
sume pentru finanţarea cheltuielilor care au fost deja aprobate.
algoritmul de determinare a distribuţiei granturilor între colectivitãţile
locale.
Dupã ce suma globalã a granturilor a fost stabilitã, alocarea
acesteia între colectivitãţile locale poate fi realizatã în patru feluri:
prin returnarea sumei defalcate colectivitãţii de unde aceasta a fost
colectatã (folosind un principiu de derivare). Un exemplu concludent
este utilizarea veniturilor fiscale din impozitul pe venitul persoanelor
fizice, care se partajeazã între bugetul de stat şi bugetele locale;
utilizând o formulã de distribuire, având la bazã criterii şi ponderi ale
acestora stabilite legal. În ţara noastrã, aceastã metodã este
utilizatã pentru echilibrarea financiarã a bugetelor unitãţilor
administrativ - teritoariale;
ad-hoc;
prin acoperirea cheltuielilor aprobate, care sunt trecute în
responsabilitatea autoritãtilor publice locale prin descentralizare şi
finanţarea direcţionatã.

În ceea ce priveşte metoda propriu-zisã de partajare a impozitului între

bugetul central şi bugetele locale, aceasta constã în împãrţirea veniturilelor publice
colectate din acel impozit într-o proporţie bine stabilitã între cele douã autoritãţi.
Într-un astfel de sistem, autoritatea localã nu poate exercita nici un control
asupra cotei sau asietei impozitului respectiv. Din acest punct de vedere, se poate
afirma cã acest tip de alocare este, în fapt, un transfer interguvernamental şi nu se
comportã ca un venit propriu al bugetului local.
Motivele pentru utilizarea unui astfel de sistem pot fi de mai multe categorii:

De ce se - la nivel central se urmãreşte începerea unui program

utilizeazã viabil de descentralizare fiscalã, care, însã, sã poatã genera
partajarea venituri suficiente comunitãţilor locale, în condiţiile în care
venitului fiscal acestea sunt lipsite de experienţa colectãrii taxelor şi
impozitelor;
- autoritãţile centrale doresc sã pãstreze un control extins
asupra fiscalitãţii, considerând cã aceasta reprezintã unul dintre
cele mai importante instrumente macroeconomice pentru
dezvoltaea de ansamblu a economiei naţionale.

23
Taxonomia - clasificare, tipologie a unei structuri de entitãţi.

25
 Metoda de partajare a impozitelor, utilizatã in majoritatea ţãrilor cu economie
concurenţialã prezintã o serie de avantaje, dar şi dezavantaje, care impun o observare
atentã a gestionãrii veniturilor şi a relaţiilor dintre autoritãţile centrale şi cele locale.

Avantaje şi Dintre avantaje, cele mai importante constau în:

dezavantaje ale - simplitatea administrãrii impozitelor colectate
partajãrii centralizat prin Trezoreria statului;
impozitelor - posibilitatea de exercitare a unui control permanent
din partea autoritãţilor centrale asupra echilibrului bugetului
general consolidat şi de utilizare a respectivului impozit ca
instrument de stimulare macroeconomicã.
Între dezavantaje, sunt de menţionat:
- pot exista autoritãţi locale care sã nu dispunã de
capacitatea administrativã şi financiarã pentru a realiza
venituri proprii în sumã suficientã, ceea ce implicã
necesitatea gândirii şi adaptãrii unor formule de reducere a
discrepanţelor dintre diferitele zone geografice;
- utilizarea unor cote de împãrţire a veniturilor din
încasãrile unui impozit nu asigurã un nivel stabil al veniturilor
bugetelor locale, acesta depinzând de reglementãrile privind
impozitul respectiv, precum şi de evoluţiile macroeconomice;
- cum în fiecare an, prin legea bugetului de stat, se
pot schimba cotele de partajare a impozitului, aceasta va
conduce la negocierea partajãrii şi la solicitãri diverse, care
pot sã diminueze predictibilitatea procesului bugetar.

În majoritatea economiilor contemporane se manifestã creşteri ale veniturilor

şi cheltuielilor bugetelor locale, tendinţã întalnitã în toata perioada postbelicã
Dintre factorii care contribuie la creşterea cheltuielilor şi, implicit, a veniturilor
bugetelor locale sunt de mentionat:

Factori de creştere - creşterea numãrului populaţiei, în special în mediul

a veniturilor şi urban, care pune în faţa autoritãţilor publice numeroase
cheltuielilor locale probleme de ordine şi securitate, probleme de natura
protecţiei sociale, de ocrotire a sãnãtaţii şi de asigurare a
spaţiilor de locuit, transporturi, iluminat, gospodãrie
comunalã ş.a.;
- activitatea economicã a statului din întreprinderi şi
instituţii ce se subordoneazã autoritãţilor publice din
comunitãţile locale, face ca o parte importantã a cheltuielilor
bugetului local sã se îndrepte spre întreţinerea, funcţionarea
şi dezvoltarea acestora;
- finanţarea de servicii publice şi semipublice de
interes local, în expansiune.
2.4. DESCENTRALIZAREA FINANCIARÃ PE PLAN MONDIAL.
În ceea ce priveşte administraţia publicã, atât în mediile politice, cât şi în cele
academice din ţãrile dezvoltate, în tranziţie sau în curs de dezvoltare, se manifestã un
interes sporit pentru descentralizarea serviciilor publice şi macroeconomia
administraţiei locale. In centrul dezbaterilor şi a reformelor instituţionale realizate în
ultimii ani ai secolului trecut, au stat urmãtoarele aspecte:

26
Aspecte ale - majoritatea serviciilor publice trebuie oferitã de
descentralizãrii administraţia publicã localã deoarece beneficiile pot fi
serviciilor publice pe adresate direct, cu costuri reduse;
plan mondial - guvernul central trebuie sã ofere numai serviciile
exclusiv naţionale (apãrare, politicã externã;
- administraţia localã trebuie sã asigure numai acele
servicii pe care piaţa nu reuşeşte sã le ofere fiecãrui
cetãţean şi pentru care acesta plãteşte printr-un nivel scãzut
al impozitelor şi taxelor locale;
- corelarea directã a descentralizãrii cu dezvoltarea
economicã;
- economiile de scarã în opoziţie cu descentralizarea;
tendinţa de asociere a administraţiilor locale, ca metodã de
creştere a eficienţei serviciilor publice;
- o reprezentare politicã mai apropiatã de preferinţele
reale ale comunitãţii.

Tendinţele principale pe plan european şi mondial în domeniul

managementului serviciilor publice şi al finanţãrii autoritãţilor publice locale şi
regionale se referã la:

Tendinţe în - optimizarea raporturilor dintre administraţia centralã

management şi şi cea localã / regionalã;
finanţare localã - reforma instituţionalã şi/sau restructurarea serviciilor
publice la nivel local, incluzând privatizarea acestora, acolo
unde este posibil şi eficient;
- trecerea la finanţarea pe proiect a investiţiilor, pe
mãsurã ce din ce în ce mai mulţi întreprinzãtori privaţi se
specializeazã în realizarea de servicii publice;
- facilitarea accesului administraţiei publice
locale/regionale la piaţa financiarã, corelatã cu dezvoltarea
pieţelor financiare naţionale;
- îmbunãtãţirea procedurilor juridice, administrative şi
economice în vederea rezolvãrii stãrii de lichidare judiciarã în
care se pot afla unele administraţii locale / regionale;
- acţiuni de îmbunãtãţire a abilitãţilor manageriale ale
autoritãţilor publice locale prin instruirea personalului
acestora în domenii variate de activitate, precum şi a
procedurilor contabile şi tehnicile de audit intern etc.

În ţãrile avansate din punct de vedere economic, în special în Uniunea

Europeanã, dezvoltarea locala şi regionalã se sprijinã din ce în ce mai mult pe metode
moderne de finanţare, urmãrind, în acest sens, modelul american. Aceste metode
apeleazã atât la creditul bancar, solicitat bãncilor comerciale şi, pentru proiecte de
anvergurã, la bãncile de investiţii, cât şi, într-o proporţie din ce în ce mai mare, la piaţa
de capital, prin emisiuni de obligaţiuni municipale.
In Uniunea Europeanã24, autoritãţile publice locale şi regionale germane
care deţin primul loc, cu 49% din piaţa europeanã a obligaţiunilor municipale, urmate
de Elveţia cu 26%, Spania cu 9%, Franţa cu 6% ş.a.

24
IMF, Government Finance Statistics Yearbook, 1999

27
 Dupã anul 1990, ţãrile Europei Centrale şi de Est au apelat, de ademenea,
la piaţa de capital, cele mai avansate fiind Cehia, Polonia şi Ungaria.
Dezvoltarea economicã şi civicã a comunitãţilor locale se bazeazã în primul
rând pe sistemul finanţelor publice locale, care trebuie sã îndeplineascã anumite
condiţii pentru ca managementul întreprins de autoritãţile unitãţilor administrativ-
teritoriale şi funcţionarea colectivitãţilor sã se ridice la standardele unei societãţi
civilizate. Între aceste condiţii sunt:

Condiţii ca - sistemul finanţelor publice locale trebuie sã fie

sistemul finanţelor simplu de administrat, corespunzãtor abilitãţilor manageriale
publice locale sã limitate ale multora din autoritãţile locale şi sã permitã
fie eficient minimizarea costurilor de funcţionare;
- sã se coreleze, ca program şi funcţionalitate, cu
programul guvernamental de stabilizare macroeconomicã;
- sã asigure echilibrarea resurselor financiare cu
obligaţiile autoritãţilor locale;
- sã asigure autonomia financiarã şi de gestiune a
Autorităţilor locale;
- sã confere autoritãţilor locale libertatatea de decizie
în ceea ce priveste cheltuielile din fondurile publice locale,
ceea ce implicã o creştere a responsabilitãţii acestora;
- sã prevadã un sistem de transferuri financiare de la
autoritatea centralã la autoritãţile locale transparent, pe
criterii obiective stabilite de lege şi non-negociabile.

2.4.1. Carta europeanã a autonomiei locale, adoptatã la Strasbourg la 15

octombrie 1985
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face
obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale, întocmită şi adoptatã de Consiliul
Europei în anul 1985 şi ratificatã în ţara noastrã prin Legea nr.199 din 1997.
Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează
independenţa publică, administrativă şi financiară a autorităţilor locale.
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Carte,
- considerând cã scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai
strânsã între membrii sãi, pentru a ocroti şi pentru a promova idealurile şi principiile
care reprezintã patrimoniul lor comun,
- considerând cã unul dintre mijloacele prin care se atinge acest scop este
încheierea de acorduri în domeniul administrativ,
- considerând cã autoritãţile administraţiei publice locale reprezintã unul dintre
principalele fundamente ale oricãrui regim democratic,
- considerând cã dreptul cetãţenilor de a participa la rezolvarea treburilor
publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale
Consiliului Europei,
- convinse cã, la nivel local, acest drept poate fi exercitat în modul cel mai
direct, convinse cã existenţa autoritãţilor administraţiei publice locale împuternicite cu
responsabilitãţi efective permite o administraţie, în acelaşi timp, eficientã şi apropiatã
de cetãţeni,
- conştiente de faptul cã apãrarea şi întãrirea autonomiei locale în diferitele
ţãri ale Europei reprezintã o contribuţie importantã la edificarea unei Europe fondate
pe principiile democraţiei şi ale descentralizãrii puterii,

28
 - afirmând cã aceasta presupune existenţa de autoritãţi ale administraţiei
publice locale înzestrate cu organe decizionale, constituite democratic şi beneficiind
de o largã autonomie în ceea ce priveşte competenţele, modalitãţile de a le exercita şi
mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii lor,
au convenit asupra unor mãsuri comune, care sã ducã la îmbunãtãţirea
administrativ-teritorialã a ţãrilor semnatare, precum şi la eficientizarea cheltuielilor
publice.

Principiile - Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii

generale din economice naţionale, la resurse proprii adecvate, în vederea
Cartea exercitării atribuţiilor lor;
Europeană a - Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să
Autonomiei fie proporţionale cu responsabilităţile stabilite pentru ele prin
Locale lege;
- Parte din resursele finaciare ale colectivităţilor locale
trebuie să provină din impozite şi taxe locale;
- Protecţia colectivităţilor locale deficitare din punct de
vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare
care să implice echilibrarea bugetelor locale;
- Consultarea colectivităţilor locale asupra modalităţilor
prin care le vor fi alocate resursele redistribuite din alte bugete şi
fonduri publice;
- Acordarea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere
libertăţii fundamentale a autorităţilor locale de a-şi stabili politici
proprii în domeniul lor de competenţă;
- La finanţarea propriilor obiective de investiţii ,
colectivităţile locale trebuie să aibă acces la piaţa naţională de
capital.

Carta este deschisã spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei.
Ea va fi supusã ratificãrii, acceptãrii sau aprobãrii. Instrumentele de ratificare, de
acceptare sau de aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
Orice stat poate, în momentul semnãrii sau în momentul depunerii
instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, sã desemneze
teritoriul sau teritoriile cu privire la care se va aplica respectiva Cartã.
Prin autonomie localã se înţelege dreptul şi capacitatea efectivã ale
autoritãţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii,
în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantã a treburilor publice.
Acest drept se exercitã de consilii sau adunãri, compuse din membri aleşi prin
vot liber, secret, egal, direct şi universal, care pot dispune de organe executive şi
deliberative care rãspund în faţa lor. Aceastã dispoziţie nu aduce atingere, în nici un
fel, posibilitãţii de a recurge la adunãri cetãţeneşti, referendum sau orice altã formã de
participare directã a cetãţenilor, acolo unde aceasta este permisã de lege.
Competenţele de bazã ale autoritãţilor administraţiei publice locale sunt
prevãzute de Constituţie sau de lege. Totuşi aceastã dispoziţie nu împiedicã atribuirea
unor competenţe autoritãţilor administraţiei publice locale, în scopuri specifice şi în
conformitate cu legea.
Autoritãţilor administraţiei publice locale le este recunoscutã, în cadrul legii,
capacitatea deplinã de a-şi exercita iniţiativa în toate domeniile ce nu sunt excluse din
cadrul competenţelor lor sau care nu sunt atribuite unei alte autoritãţi.
Exerciţiul responsabilitãţilor publice trebuie, de manierã generalã, sã revinã,
de preferinţã, acelor autoritãţi care sunt cele mai apropiate de cetãţeni. La atribuirea

29
unei responsabilitãţi cãtre o altã autoritate trebuie sã se ţinã seama de amploarea şi
de natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficienţã şi economie.
Competenţele atribuite autoritãţilor administraţiei publice locale trebuie sã fie,
în mod normal, depline şi exclusive. Ele nu pot fi puse în cauzã sau limitate de cãtre o
altã autoritate centralã sau regionalã, decât în cazurile prevãzute de lege.
În cazul delegãrii competenţelor de cãtre o autoritate centralã sau regionalã,
autoritãţile administraţiei publice locale trebuie sã beneficieze, pe cât posibil, de
libertatea de a adapta acţiunea lor la condiţiile locale.
Autoritãţile administraţiei publice locale trebuie sã fie consultate, pe cât
posibil, în timp util şi în mod adecvat, în cursul procesului de planificare şi de luare a
deciziilor pentru toate chestiunile care le privesc în mod direct.
Principiile de autonomie localã prevãzute în Cartã se aplicã tuturor categoriilor
de autoritãţi ale administraţiei publice locale, care existã pe teritoriul pãrţii
contractante. Orice parte contractantã poate, în momentul depunerii instrumentului de
ratificare, de acceptare sau de aprobare, sã indice categoriile la care înţelege sã
limiteze câmpul de aplicare sau pe care înţelege sã le excludã din câmpul de aplicare
a prezentei Carte. Ea poate, de asemenea, sã includã alte categorii de autoritãţi ale
administraţiei publice locale sau regionale în câmpul de aplicare a Cartei, pe calea
notificãrii ulterioare cãtre secretarul general al Consiliului Europei.

30
 CAPITOLUL III

SURSE DE FINANŢARE A SERVICIILOR PUBLICE DESCENTRALIZATE

3.1. GESTIUNEA FINANCIARÃ A SERVICIILOR PUBLICE DESCENTRALIZATE

Autoritãţile unitãţilor administrativ-teritoriale sunt însãrcinate cu elaborarea
şi aplicarea politicilor economice şi sociale la nivelul comunitãţilor care le-au ales.
aceste responsabilitãţi se concretizeazã în organizarea şi funcţionarea instituţiilor ce
produc şi distribuie servicii publice locale, instituţii care se numesc, generic, chiar
servicii publice locale.
La nivelul comunitãţilor locale, principalele servicii publice gestionate de
administraţia publicã localã sunt:

Categorii de - servicii publice de gospodãrie comunalã, incluzând aici

servicii publice colectarea şi transportul deşeurilor menajere, alimentarea cu
locale apã şi canalizarea, amenajarea strãzilor etc.;
- construcţia şi funcţionarea şcolilor pentru învãţãmântul
obligatoriu de stat;
- asistenţa şi protecţia socialã, care se referã la ajutorul
social pentru persoane cu venituri insuficiente, pentru
handicapaţi, copii şi bãtrâni etc.;
- ordinea publicã;
- activitãţi în domeniul culturii, tineretului şi sportului ş.a.

Gestiunea economicã şi financiarã a serviciilor publice locale este în

responsabilitatea administraţiilor colectivitãţilor locale, conducãtorii acestor
administraţii fiind aleşi de colectivitate, în conformitate cu legile ţãrii respective.
Aceştia, împreunã cu aparatul funcţionãresc al primãriilor realizeazã
operaţiunile necesare gestiunii.
Forma de organizare şi finanţare a gestiunii serviciilor publice locale este de
mai multe tipuri, iar autoritãţile publice locale pot utiliza concomitent douã sau mai
multe dintre aceste tipuri, în funcţie de specificul serviciului, partenerii de acţiune,
abilitãţile manageriale proprii, precum şi de cadrul legislativ general. Astfel, gestiunea
economicã a serviciilor publice, adicã realizarea propriu-zisã şi distribuirea acestora
cãtre persoanele eligibile poate fi25:

Tipuri de - în regie proprie, când administraţia publicã localã

gestiune a organizeazã o instituţie, fãrã personalitate juridicã distinctã faţã
serviciilor publice de autoritatea publicã, care va presta serviciul public.
locale Gestiunea în regie proprie poate fi :
- directã, când realizarea serviciului public este
finanţatã de cãtre administraţia publicã;
- indirectã, în cazul serviciilor cu caracter industrial sau
comercial, când agentul economic funcţioneazã pe baza
autonomiei financiare, acoperindu-şi cheltuielile din venituri
proprii (preţuri sau tarife), nu de la bugetul local.
- printr-o instituţie specializatã, indiferent dacã
25
A. Parlagi, C. Iftimoaie - Servicii publice locale, Editura Economica, Bucureşti 2001

31
 aceasta este publicã sau privatã. Într-o astfel de situaţie,
legislaţia în vigoare impune respectarea transparenţei în
procesul de încredinţare a gestionãrii serviciului public.
- Gestionarea serviciului public prin încredinţare se poate
desfãşura în mai multe moduri:
- în temeiul unui contract de locaţie. Locaţia de
gestiune este un contract administrativ prin care o persoanã
publicã încredinţeazã unei persoane private exploatarea unui
bun din domeniul public, plãtind pentru aceasta o sumã
forfetarã, pe bazã de comision calculat asupra asupra facturii;
- prin înputernicirea datã de autoritatea publicã, adicã
prin delegare directã, dar numai în condiţiile legii;
- prin concesionare. Prin contractul de concesiune,
autoritatea publicã localã, numitã cedent transmite
administrarea serviciului public unui agent economic, numit
concesionar, pe o perioadã determinatã, acesta trebuind sã
desfãşoare o activitate rentabilã ş sã plãteascã o redevenţã.

Ca definiţie generalã şi din punct de vedere al principiilor de elaborare,

bugetul reprezintã26:

Cum se - un act legislativ, respectiv un act juridic prin care sunt

defineşte bugetul prevãzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale
autoritãţii publice care este responsabilã cu bugetul;
- un document contabil de previziune, care cuprinde
ansamblul conturilor ce descriu, pe o perioadã de un an, toate
resursele şi toate destinaţiile permanente ale fondurilor publice
la dispoziţia autoritãţii publice responsabile;
- un document contabil administrativ ce se referã la
totalitatea conturilor ce cuprind creditele bugetare, clasificate
fie pe categorii de instituţii sau organizaţii publice, fie pe
funcţiunile îndeplinite de autoritatea publicã.

Ca instrument de gestiune şi supraveghere utilizat de autoritatea publicã

localã, bugetul, spre deosebire de inregistrãrile contabile tradiţionale - care sunt
retrospective - este un proiect ce prognozeazã veniturile şi cheltuielile pentru
urmãtorul an, folosit ca metodã de a controla tranzacţiile economice şi, în
contrapartidã, pe cele financiare, precum şi ca instrument de management şi
planificare. Planificarea finanţãrii activitãţilor şi obiectivele fiecãrui serviciu fac parte
din bugetul public al autoritãţii publice respective.
Ca mod de elaborare şi funcţionare, precum şi ca scop primordial, se
deosebesc trei tipuri de bugete27:
Tipuri de bugete - buget pe categorii de venituri şi cheltuieli;
- buget bazat pe performanţe;
- buget pe programe.

26
Banque de France, Ministère de l'Economie et des Finances de France -
Dictionnaire économique de l'anglais et du français, Paris, 1997
27
Fundaţia Parteneri pentru Dezvoltarea Localã - Manual de instruire în domeniul
finanţelor publice locale, Ediţia a II-a: Managementul schimbãrii, Bucureşti, septembrie
2000.

32
 Trebuie precizat cã în practicã, bugetul autoritãţilor publice este, în cele mai
multe cazuri, o combinaţie între douã sau chiar trei dintre tipurile prezentate.
Orice buget cuprinde un capitol de venituri şi unul de cheltuieli, dar modul de
prezentare şi funcţionare - înţelegând prin aceasta felul în care sunt realizate
operaţiunile de colectare a veniturilor, pe de o parte şi de efectuare a cheltuielilor
publice, concomitent cu supravegherea conformitãţii cu legea bugetarã şi controlul
eficienţei cheltuirii fondurilor publice, pe de altã parte - fiind diferit de la un tip la
celãlalt de buget, astfel:
- bugetul pe categorii de venituri şi cheltuieli este orientat spre controlul
colectãrii veniturilor şi efectuãrii cheltuielilor, aferente aşa numitelor "servicii votate";
bugetul bazat pe perfomanţe urmãreşte eficienţa utilizãrii banului public, scop în care
sunt construiţi indicatori specifici care sã exprime, calitativ şi cantitativ, modul în care a
fost realizat un serviciu public programat prin buget;
- bugetul pe programme este prin excelenţã un instrument de planificare a
unor obiective sau acţiuni ce sunt considerate de importanţã deosebitã pentru
comunitatea respectivã. În funcţie de specificul activitãţii planificate, bugetul pe
programme va fi elaborat cu un orizont de timp de un an sau mai mulţi ani, cu
precizarea obiectivelor pentru fiecare etapã şi a scadenţelor. Acest tip de buget, cu un
conţinut asemãnãtor unui plan de afaceri din domeniul societãţilor private, va urmãri
realizarea indicatorilor de performanţã şi eficienţã programaţi, precum şi impactul
asupra îmbunãtãţirii vieţii social - economice a comunitãţii respective.

Deosebirile esenţiale dintre cele trei tipuri de bugete pot fi sintetizate astfel:
- bugetul pe categorii de venituri şi cheltuieli pune în evidenţã, din punct de
vedere al înregistrãrii contabile, sumele ce se estimeazã a fi colectate, coroborat cu
sumele ce vor fi cheltuite pentru finanţarea serviciilor publice gestionate de
administraţia publicã localã în slujba comunitãţii respective, în timp ce bugetele pe
performanţã şi cele pe programe urmãresc, în primul rând, sã finanţeze cu eficienţã
activitãţile de dezvoltare a aceleiaşi comunitãţi;
- bugetul bazat pe performanţã este axat pe planificarea şi monitorizarea
cheltuirii banului public, alãturi de o înbunãtãţire a realizãrii resurselor financiare - fie
acestea venituri fiscale proprii, fie transferuri sau subvenţii de la alte autoritãţi publice,
surse împrumutate sau alte venituri;
- deşi urmãreşte, de asemenea, ca programele finanţate sã fie eficiente din
punct de vedere al gestiunii financiare, bugetul pe programe pune accent pe impactul
pe care activitãţile sau obiectivele finanţate prin programele respective îl are asupra
colectivitãţii. Acest impact este prevãzut prin indicatori economico - sociali definiţi în
program, ca mãsurã a beneficiilor pe care le aduce pentru colectivitate.

Folosirea, în procesul bugetar, a unei combinaţii între cele trei tipuri de bugete
are o serie de avantaje importante.

Avantajele elaborãrii - prezintã de o manierã transparentã datele

unui buget cu financiare privind constituirea şi utilizarea fondurilor
caracteristici din cele publice;
trei tipuri de bugete - realizeazã o structurare a cheltuielilor publice în
funcţie de prioritãţi, ţinând seama de resursele
economice şi financiare ale colectivitãţii;
- oferã posibilitatea unei eficientizãri a
managementului serviciilor publice, precum şi
expunerea publicã a acestei eficientizãri.

33
 Pentru a realiza aceste deziderate, bugetele publice - atât ale administraţiei
publice centrale, cât şi ale administraţiilor publice locale, deoarece acestea trebuie
corelate - vor fi elaborate pe un orizont de timp mai mare de un an.
Proiectul de buget va urmãri, astfel, desfãşurarea operaţionalã detaliatã a
serviciilor publice pe durata anului de plan, iar pentru anii urmãtori - de obicei, pentru
o perioadã de trei ani - un program de dezvoltare a acestor servicii, incluzând
extinderea, modernizarea şi îmbunãtãţirea calitativã.
3.2. VENITURILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE
Sursele de finanţare a administraţiilor publice locale pot fi grupate în patru
mari categorii28:

Resursele - preţurile şi tarifele percepute beneficiarilor, care sunt utilizate

financiare ale pentru acoperirea cheltuielilor curente de finanţarea aserviciilor
administraţiei publice respective şi rareori pentru investiţii. Când preţurile sau
publice locale tarifele nu acoperã în întregime cheltuielile aferente realizarii
serviciilor publice, sunt utilizate fonduri constituite din impozite şi taxe
locale, precum şi granturi.
În numeroase ţãri se aplicã facturarea serviciilor locale, în
general a celor economice, peste nivelul costurilor de utilizare,
deoarece aleşii locali sunt continuu în cãutarea de surse financiare
care sã fie substituite impozitelor;
- impozitele şi taxele locale sunt considerate venituri fiscale
proprii şi sunt colectate în conformitate cu legislaţia şi reglementãrile
specifice. Impozitele şi taxele locale, aplicate pentru a obţine ca
administraţiile publice locale sã dispunã de venituri proprii, cu atât mai
necesare cu cât preţurile de utilizare a serviciilor publice nu acoperã
finanţarea cheltuielilor pentru producerea şi furnizarea acestora.
Impozitele şi taxele locale finanţeazã rareori cheltuielile de investiţii;
- granturi, adicã transferuri şi subvenţii, cu un grad mai mare
sau mai mic de direcţionare29.
Prin grant se înţelege plata efectuatã de autoritãţile centrale
sau locale cãtre persoane fizice sau juridice fãrã posibilitatea
recuperãrii sumelor respective şi fãrã contrapartidã în bunuri sau
servicii.
Granturile destinate participãrii la finanţarea proiectelor de
investiţii constituie granturi de capital.
Granturile acordate întreprinderilor pentru a le permite sã-şi
vândã produsele sau sã-şi furnizeze serviciile la preţuri şi/sau tarife
mai mici decât costurile sau decât preţurile/tarifele stabilite pe piaţã,
indiferent dacã sunt realizate în sector public sau privat, constituie
alocãri pentru echilibrare (subvenţii).
Granturile curente de la bugetul central cãtre bugetele
locale sunt credite bugetare votate de Parlament pentru finanţarea
autoritãţilor administratiei publice locale. Acestea sunt de douã feluri:
granturi pentru a completa resursele financiare ale colectivitãţilor
locale şi care nu primesc o destinaţie specialã;

28
Council of Europe - Local finance in Europe, Local and regional authorities in
Europe, no.61.
29
Banque de France, Ministère de l'Economie et des Finances de France -
Dictionnaire économique de l'anglais et du français, Paris, 1997

34
 - granturi cu destinaţie specialã, direcţionate sã finanţeze
numai anumite servicii publice (noi sau descentralizate).
- alocarea de sume fixe. Când preţurile sau tarifele percepute
beneficiarilor de bunuri sau servicii publice nu pot finanţa cheltuielile
de funcţionare a serviciilor publice furnizate de autoritatea publicã
localã, iar veniturile fiscale proprii sunt insuficiente, din celelalte
bugete şi fonduri publice se acordã transferuri, care pot prezinte
forme diverse:
- transferuri provenite de la stat, aceasta fiind autoritatea
care colecteazã impozitele, o parte a veniturilor pe care statul le
colecteazã prin fiscalitate fiind apoi distribuitã cãtre colectivitãţile
locale. Din punct de vedere al responsabilitãţilor şi puterii de decizie
ce se atribuie administraţiilor publice locale, transferurile pot fi:
* condiţionate, când sumele sunt direcţionate cãtre
anumite activitãţi sau beneficiari cu reguli de eligibilitate bine
precizate de autoritatea publicã centralã, autoritatea publicã localã
neputând sã le utilizeze dupã cum doreşte;
* necondiţionate, în care caz fiecare autoritate
publicã, ceea ce îi conferã un grad sporit de autonomie managerialã,
dar pentru o funcţionare bunã a administraţiei sunt necesare anumite
principii pentru a determina repartizarea sumelor pe diferite activitãţi;
împãrţirea încasãrilor dintr-un impozit între autoritatea centralã şi
autoritãţile locale (divizarea sau defalcarea unui impozit).
În acest sens, pentru impozitul respectiv existã un sistem
unitar de determinare pentru întreg teritoriul ţãrii, respectiv
reglementãri privind cota şi asieta acestuia şi colectare, prin aceasta
înţelegând administraţia fiscalã responsabilã.
Utilizarea sumelor colectate din impozite şi taxe este
reglementatã de reguli clare, prevãzute în legi specifice, precum şi în
legea bugetarã anualã.
În cazul impozitului partajat, aceste fonduri se împart între
autoritatea publicã centralã şi autoritãţile publice locale, precizându-
se fie sumele - în unitãţi monetare - alocate prin lege bugetelor locale,
fie cote procentuale din încasarea din impozitul respectiv, destinate
colectivitãţilor locale.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice este utilizat, în
general, prin partajare între nivelurile de autoritate publicã, deoarece
aşezarea şi încasarea acestuia sunt strâns legate de locul unde
oamenii locuiesc sau îşi deswfãşiarã activitatea.
Impozitele locale, aşezate pe aceeaşi bazã de impozitare ca
şi impozitele centrale, dar ale cãror cote sunt fixate atât la nivel local,
cât şi la cel central prin coordonarea celor douã niveluri de autoritate;
Impozitele locale aşezate pe baze de impozitare separate.
Acestea sunt impozitele şi taxele locale propriu-zise şi sunt
stabilite astfel încât sã fie cât mai apropiate de specificul comunitãţii.
În ţãrile cu economie concurenţialã şi care urmãresc o
accentuare a descentralizãrii serviciilor publice, impozitele locale cele
mai frecvent utilizate sunt aplicate asupra proprietãţii funciare -
terenuri şi clãdiri, proprietate privatã a agenţilor economici persoane
fizice şi juridice, precum şi cele care vizeazã activitãţi cu specific
local: impozit pe spectacole, impozite pe mijloacle de transport ş.a.
- împrumuturile, care sunt destinate cu precãdere sã

35
 finanţeze investiţiile şi numai rareori acoperã cheltuielile curente. De
asemenea, finanţarea cheltuielilor de capital poate fi realizatã din
granturi acordate cu aceastã destinaţie de la alte bugete şi fonduri
publice.
În ţãrile cu economie dezvoltatã şi tradiţie în administraţie
descentralizatã, o mare parte a echipamentelor colective puse în
funcţiune de autoritãţile publice locale sunt finanţate prin împrumuturi
pe termen lung. De asemenea, colectivitãţile locale emit adesea
împrumuturi obligatare30 pe piaţa internã şi chiar externã.
Totodatã, colectivitãţilor locale li se admite finanţarea
deficitului bugetar prin împrumut, cu o ratã de dobânzii egalã cu cea
practicatã de piaţã la momentul respectiv, precum şi în condiţii de
acoperire de risc.
Referitor la împrumutul contractat de autoritatea publicã
localã, apelarea la credit bancar trebuie realizatã cu prudenţã:
- din raţiuni de echilibru a pieţei creditului - fiind autoritate
publicã, deci cu un grad de risc mai scãzut, bãncile comerciale pot fi
înclinate sã acorde preferenţial credit administraţiilor publice locale,
diminuând corespunzãtor volumul creditului destinat agenţilor
economici privaţi, ceea ce ar putea impieta asupra dezvoltãrii
economice a acestora şi, prin ei, asupra dezvoltãrii economice
globale a ţãrii. Fenomenul se numeşte "crowding-out" sau "efect de
evicţiune"31, ţãrile reuşind sã-l evite prin reglementãri legale prevãzute
special în acest scop;
- pentru a nu se confrunta cu o supraîndatorare a autoritãţii
publice locale, care poate avea consecinţe grave în planul stabilitãţii
financiare a comunitãţii locale.
De asemenea, banca centralã a statului intervine rareori ca
împrumutãtor a administraţiilor publice locale - ca şi, în egalã mãsurã,
a administraţiei publice centrale - deoarece rolul sãu de
supraveghetor al inflaţiei şi al pieţei monetare în ansamblul ei, îi
impune o poziţie echidistantã şi neutrã faţã de interesele agenţilor
economici cu care intrã în relaţii financiare.

3.3. AUTONOMIA FINANCIARÃ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

În statele de tip unitar, aşa cum este şi România, sistemul bugetar este format
dintr-un ansamblu coerent de bugete şi fonduri publice, care îndeplinesc, pe lângã
rolul lor financiar de acoperire a cheltuielilor publice aferente realizării serviciilor
publice votate şi rolul de principal instrument de politicã macroeconomicã.

30
Împrumut obligatar - împrumut contractat de către o persoană juridică (Statul,
societăţi comerciale industriale sau financiare) prin emisiune de titluri (bond în
engleză) pe care le pot achiziţiona persoanele fizice sau juridice rezidente sau
nerezidente (subscriitori), potrivit legii din respectiva ţară. (Y.Bernard et J-C Colli -
Vocabulaire économique et financier, avec les terminologies anglaise, allemande et
espagnole, Editions du Seuil, Paris, 1989).
31
Efect de evicţiune (crowding out în engleză) caracterizează situaţia când împrumutul
public determină creşterea ratei dobânzii pe piaţa financiară, în defavoarea sectorului
privat.

36
 Sistemul de bugete cuprinde bugetul public naţional şi un numãr de fonduri
speciale - destinate finanţãrii unor activitãţi specifice. Bugetul public naţional este
format din bugetul administraţiei publice centrale, cel mai frecvent numit bugetul de
stat, din bugetele administraţiilor publice locale şi bugetul asigurãrilor sociale de stat.
Pentru ca autonomia administraţiilor publice locale sã fie deplinã, trebuie sã se
refere atât la independenţa managerialã, cât şi la autonomia financiarã a acestora,
care se manifestã, în primul rând, prin posibilitatea acoperirii cheltuielilor comunitãţii
locale cu resurse proprii.
De altfel, Carta Europeanã defineşte autonomia localã ca “dreptul şi
capacitatea efectiva a colectivitatii locale de a rezolva şi gestiona, în cadrul legii, sub
proprie raspundere şi în favoarea populaţiei lor, o parte importanta a treburilor
publice”.
Existã o multitudine de sisteme de organizare administrativã a comunitãţilor
locale, iar criteriile pentru stabilirea unei clasificãri a regimurilor de organizare localã
sunt foarte variate. Din punct de vedere al dreptului administrativ, se cunosc trei
sisteme de organizare localã:
- sistemul autonomiei complete, care presupune libertatea deplinã a
comunitãţilor locale de a-şi administra singure activitatea, inclusiv în ceea ce priveşte
finanţarea, fãrã nici un fel de control al puterii centrale;
sistemul autonomiei limitate, în care organizaţiile locale rezolvã singure problemele
principale, autoritatea centralã exercitându-şi controlul numai asupra unor aspecte
prevãzute expres în leg;
- sistemul tutelei, potrivit cãruia autoritatea centralã are competenţa generalã
în rezolvarea problemelor de interes local. Autoritãţile publice locale au drept de
decizie numai asupra actelor de micã însemnãtate, iar aspectele majore referitoare la
gestiunea managerialã şi financiarã a serviciilor publice locale sunt supuse aprobãrii
autoritãţilor centrale.
În ceea ce priveşte autonomia financiarã, în practicã este realizatã numai în
parte, deoarece autoritãţile publice locale nu sunt abilitate sã colecteze toate veniturile
publice ce sunt prelevate de pe teritoriul respectiv, astfel încât este necesar ca
bugetele locale sã primeascã transferuri de la administraţia centralã.
Transferurile bugetare de la administraţia publicã centralã la administraţiile
publice locale pot servi unei game largi de scopuri:
- finanţeazã deficitului fiscal, acoperind parte din diferenţa ce apare între
cheltuielile proprii, impuse de îndeplinirea sarcinilor obligatorii ale autoritãţilor locale şi
veniturilor proprii pe care acestea le pot colecta;
- egalizează veniturile autoritãţilor publice locale, ceea ce înseamnã reducerea
disparitãţilor dintre resursele administraţiilor publice locale mai bogate şi a celor mai
sãrace, pentru a garanta astfel tuturor cetãţenilor accesul la un nivel minim de servicii
vitale;
- contribuie la acoperirea externalitãţilor negative - când activitatea dintr-o
colectivitate are un efect defavorabil asupra colectivitãţilor învecinate, precum şi la
compensarea celor pozitive, când o anumitã administraţie localã furnizeazã servicii de
care beneficiazã şi alte zone, situate dincolo de frontierele sale administrative şi
fiscale (de exemplu un spital de interes regional etc.);
permite autoritãţii publice centrale sã-şi realizeze obiectivele de dezvoltare
macroeconomicã prin implemetarea politicii bugetare, îndreptate spre atingerea unor
ţinte specifice.
Existenţa unui volum important de transferuri ca sursã de venituri pentru
bugetele locale implicã, însã, o serie de aspecte nefavorabile, atat pentru autoritãţile
publice locale, cât şi pentru administraţia publicã centralã:

37
 - riscuri de naturã managerialã. Astfel, deşi recurgerea la venituri
provenind din transferuri poate reduce necesitatea ca autoritãţile locale sã ia mãsuri
nepopulare, precum impunerea de noi taxe, creşterea tarifelor la serviciile publice
locale etc., aceasta poate determina, în acelaşi timp, o sporire a gradului de
intervenţie a administraţiei publice centrale şi o pierdere semnificativã a autonomiei
decizionale;
- riscuri de naturã economicã. Un sistem de transferuri care nu ţine seama
de potentialul economic al colectivitãţii poate sã determine autoritãţile publice locale
sã-şi reducã eforturile de a colecta şi redistribui resursele publice locale cu o mai mare
eficienţã. În consecinţã, administraţia publicã centralã ar putea sã fie nevoitã, potrivit
criteriului echitãţii în ceea ce priveşte nivelul de viaţã asigurat fiecãrui cetãţean al ţãrii,
sã majoreze transferurile pânã la un nivel cu mult peste cel normal, deturnând astfel
resursele bugetare de la alte destinaţii potenţial mai productive.
Trebuie subliniate, de asemenea, diferenţele dintre transferurile
consolidabile şi cele neconsolidabile:
- în cadrul bugetului public naţional, precum şi în cadrul bugetului general
consolidat, se realizeazã transferuri. Astfel, din veniturile constituite la nivelul unui
buget - în general cel de stat - se transferã sume pentru finanţarea unor activitãţi sau
servicii, care sunt în responsabilitatea unor autorităţi altele decât Guvernul central - de
exemplu din bugete unitãţilor administrativ-teritoriale sau din bugetul asigurãrilor
sociale de stat. Aceste sume reprezintã cheltuieli pentru cel dintâi buget şi venituri
pentru celelalte, ceea ce înseamnã cã, la realizarea unei consolidãri (agregãri ale
bugetelor şi fondurile publice) vor trebui eliminate;
- existã însã transferuri adresate direct beneficiarilor de servicii publice,
sume ce nu se întorc în sistemul bugetar - decât, cel mult, de o manierã indirectã, prin
intermediul creşterii cererii interne, dar în ciclul urmãtor al activitãţii economice.
Respectivele sume sunt transferuri neconsolidate.
Prin subvenţie acordatã de o autoritate publicã se înţelege, în general, o
cheltuialã acordatã cu titlu definitiv unei persoane publice sau private în vederea
acoperirii financiare, în totalitate sau în parte, a unei obligaţii a acestei persoane sau
pentru a încuraja realizarea unei anumite activitãţi. Noţiunea se referã în special la
transferurile efectuate de o colectivitate publicã cãtre alte colectivitãţi publice, instituţii
sociale sau întreprinderi.
Suvenţiile, ca şi transferurile de naturã indirectã - facilitãţi fiscale, tarife
preferenţiale ş.a. - fac obiectul unor reglementãri speciale, deoarece pot afecta libera
concurenţã.
De aceea, în legislaţia ţãrilor semnatare a Cartei Europene a Autonomiei
Locale se precizeazã cã subvenţiile de care pot beneficia colectivitãţile locale trebuie
sã fie alocate unei activitãţi de dezvoltare, de obicei unui proiect de investiţii în zona
respectivã, de exemplu pentru dezvoltarea reţelei rutiere. Subvenţiile pot finanţa
acţiuni de mare amploare sau un serviciu concret, de micã amplitudine şi, de obicei,
sunt direcţionate strict pentru realizarea respectivei acţiuni, ceea ce înseamnã cã
puterea de decizie a autoritãţilor publice locale care beneficiazã de subvenţie este, în
majoritatea cazurilor, limitatã.
Ca regulã generalã, subvenţiile trebuie sã fie condiţionate sau sã
constituie o contrapartidã, pentru cã stimuleazã efortul fiscal al colectivitãţilor şi
descurajeazã cheltuielile inutile. Subvenţiile trebuie sã fie cât mai transparente, fiind
supuse controlului autoritãţii publice şi sunt acordate numai în concordanţã cu
legislaţia în vigoare.
O altă regulã cu caracter general, înscrisă în orice lege a finanţelor publice,
fie centrale, fie locale, prevede că în buget - central sau local - nu se prevede
realizarea unui serviciu public fãrã a exista sursa de finanţare a acestuia.

38
 Dacã autoritatea publicã centralã trece în responsabilitatea administraţiilor
publice locale un serviciu public sau dacã se are în vedere finanţarea unui serviciu
public nou de la bugetele locale, se asigurã fondurile necesare atât din veniturile
proprii ale colectivitãţii beneficiare, cât şi prin acordarea de subvenţii şi transferuri sau,
ca metodã preferatã în ţãrile democratice cu economie bazatã pe relaţii concurenţiale,
prin sume defalcate din unele venituri ale bugetului central. În acest sens, trebuie
menţionat cã volumul sumelor defalcate este considerabil mai mare decât cel al
subvenţiilor, deoarece aceste sume permit, pe lângã finanţarea unor servicii
descentralizate şi corectarea dezechilibrelor verticale şi orizontale.
Autonomia localã financiarã presupune, de asemenea, şi costuri,
determinate de rolul, mai mare sau mai mic, pe care autoritatea publicã centralã şi-l
asumã în gestionarea şi finanţarea serviciilor publice descentralizate, astfel:
- autoritatea centralã joacã un rol substanţial în formarea resurselor
autoritãţilor locale, ceea ce diminueazã riscurile cu care autoritãţile publice locale pot
sã se confrunte în implementarea şi colectarea impozitelor şi taxelor;
- autoritãţile publice locale îşi asumã managementul resurselor financiare
proprii, incluzând aici toate consecinţele financiare şi politice ale autonomiei, precum
riscul de a se confrunta cu nemulţumirea publicului şi pierderea sprijinului alegãtorilor.
Pentru a reduce cât mai mult inconvenientele generate de ingerinţa
autoritãţii centrale în gestionarea treburilor publice locale este necesarã diminuarea
transferurilor şi subvenţiilor şi creşterea volumului resurselor financiare proprii sau
asimilate, ceea ce ar garanta o autonomie realã a autoritãţilor publice locale, atât din
punct de vedere financiar, cât şi decizional. Pentru aceasta trebuie îndeplinite mai
multe condiţii, cum sunt:
- adoptarea unui cadru legislativ adecvat, care sã delimiteze strict atribuţiile
şi rãspunderile autoritãţilor publice de pe diferitele niveluri de administraţie;
- mediul economic sã fie dezvoltat corespunzãtor, astfel încât colectivitãţile
locale sã poatã beneficia de servicii publice similare cantitativ şi calitativ pe întreaga
suprafaţã a ţãrii;
- sã existe, la toate nivelurile administrative publice, personal cu pregãtire
profesionalã adecvatã pentru preluarea şi gestionarea serviciilor publice
descentralizate ş.a.

39
 CAPITOLUL IV

EXPERIENŢA ŢĂRILOR DEZVOLTATE ŞI ÎN TRANZIŢIE ÎN GESTIONAREA

SERVICIILOR PUBLICE DESCENTRALIZATE

RAPORTUL DINTRE BUGETUL CENTRAL ŞI CELE LOCALE

Pentru a aprecia locul bugetelor locale în sistemele bugetare din România şi

alte ţări, prezintă importanţă ponderile pe care le au veniturile şi cheltuielile locale în
totalul veniturilor şi cheltuielilor din bugetele generale consolidate 32, precum şi
structura acestora, realizată pe diverse criterii, ce pun în evidenţă gradul de
autonomie financiară şi de gestiune a autoritãţilor publice locale, precum şi rolul
funcţional al acestora.
Statele organizate federal, precum S.U.A., Canada, Germania, Elveţia au o
structură în trei paliere distincte: federaţia, statele (provincii, landuri, cantoane)
membre ale federaţiei şi comunităţile locale, administrate autonom.
Un caz special il constituie S.U.A., unde bugetele statelor membre ale
federatiei sunt complet separate de bugetul federal, activitatea financiara a statelor
membre nefiind supusa controlului acestuia.
Astfel, statele membre au dreptul sa introduca impozite directe sau indirecte şi
sa le modifice pe cele existente, fara acordul organelor tutelare. În S.U.A. procedura
de elaborare şi aprobare a bugetelor locale este specifica fiecarui stat.
Pentru fiecare comitat, municipalitate şi oraş se întocmesc bugete locale, în
condiţiile existenţei unui buget al statului, respectiv şi unui buget al federaţiei. Din
informaţiile statistice financiare 33, ponderea comunităţilor locale a reprezentat 26,9%,
iar în totalul cheltuielilor publice comunităţile locale au deţinut 41,7%.
Informaţiile cuprinse în tabelele 4.1. - 4.7. provin din "OECD 34's National
Accounts" (Conturile Naţionale pentru ţările OECD), iar ţările sunt grupate în două
categorii distincte: Tãri dezvoltate din Uniunea Europeană şi ţări aderente din Europa
Centrală şi de Est.

32
Bugetul general consolidat reprezintă instrumentul în care îşi găsesc reflectarea
toate resursele financiare publice şi cheltuielile publice. Acesta constituie ansamblul
bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public şi
anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, care
costituie împreună bugetul public naţional, bugetele fondurilor speciale
(extrabugetare), bugetul trezoreriei statului, bugetele altor instituţii publice cu caracter
autonom.
33
Government Finance Statistics Yearbook 1999.
34
OECD (Organisation for Economic Cooperation and Development), înfiinţată în anul
1961 cu scopul de a promova cooperarea în rândul ţărilor membre industrializate, în
domeniul politicilor economice şi sociale. Principalele obiective ale OECD sunt:
- să asiste ţările membre la formularea politicilor de realizare a unei dezvoltări
economice accelerate, cu menţinerea stabilităţii financiare;
- să contribuie la creşterea comerţului global pe baze multilaterale;
- să stimuleze ajutorul acordat de ţările membre ţărilor în curs de dezvoltare.
(*** - Oxford University Press - A Concise Dictionary of Business, New York, 1990.

40
 În tabele 4.1. şi 4.2., se observă că între cele două grupuri există asemănări
şi deosebiri semnificative:

Asemănări - cheltuielile publice destinate domeniilor apărării naţionale,

combustibili şi energie, agricultură, silvicultură şi pescuit, industrie
minieră, industrie prelucrătoare, construcţii şi industrie energetică
sunt neglijabile la nivel local.
În ceea ce priveşte apărarea naţională, este evident că
aceasta este de interes naţional sau chiar supranaţional, fiind
vorba de ţări membre sau în curs de aderare la Uniunea
Europeanã.
Pentru celelalte domenii, care reprezintă părţi importante
din politica industrială a fiecărei ţări, argumentul esenţial este că
majoritatea politicilor macroeconomice au tendinţa de a fi
elaborate şi implementate la nivel central.
Totodată, la nivel subnaţional (local sau chiar regional) este
greu de găsit instrumente economico - financiare pentru aplicarea
politicilor macroeconomice - de exemplu, autoritãţile publice locale
nu pot utiliza politica monetară sau politica cursului de schimb, iar
o politică de nivel naţional produce, în orice condiţii, efecte asupra
tuturor - sau majorităţii - comunităţilor subnaţionale.
- între celelalte categorii de domenii cărora le sunt destinate
cheltuielile publice locale, se observă că serviciile publice
generale (în această categorie intrând, la nivel local, cheltuielile
cu administraţia, ordinea şi securitatea publice, gospodăria
comunală ş.a.) şi educaţia prezintă ceamai mare parte de servicii
descentralizate - atât ca administrare, cât şi ca finanţare;
- activităţi cum sunt cele privind odihna, programele
culturale, sportul etc. sunt, în general, de competenţa autoritãţilor
publice locale, deoarece au un efect limitat asupra zonelor
învecinate care le produc.

Deosebiri - în ceea ce priveşte celelalte domenii de activitate, există

deosebiri importante atât între cele două grupe de ţări, cât şi între
ţările din fiecare grupă în parte.
Astfel, considerând media pe fiecare grupă în parte, un
volum mare de cheltuieli publice locale este destinat asistenţei şi
securităţii sociale în ţările Uniunii Europene şi mult mai mic în
acele ţãri în tranziţie care au probleme cu redistribuirea
descentralizată a fondurilor publice.
- în sectoare ca sănătatea, locuinţele şi urbanismul,
ordinea şi siguranţa publică a ţărilor, indiferent dacă sunt membre
cu drepturi depline sau numai aderente la Uniunea Europeanã
prezintă deosebiri mari, în funcţie de experienţa proprie şi tradiţia
în aceste sfere de activitate.
Pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitate,
datele cuprinse în tabelele 4.1. şi 4.2. trebuie însoţite de
completări şi explicaţii. Astfel, în situaţia Republicii Cehia,
autoritãţile publice locale sunt responsabile cu patrimoniul şcolilor,
dar salariile profesorilor şi manualele gratuite pentru elevi sunt
finanţate de la bugetul central.
În domeniul sănătăţii, majoritatea ţărilor au adoptat

41
tehnica finanţării printr-o instituţie centrală, creată special cu acest
obiectiv, dar există excepţii, atât în rândul ţãrilor în tranziţie
(Bulgaria şi Ungaria), cât şi între ţările europene dezvoltate
(Danemarca şi Spania).
În ceea ce priveşte sectorul locuinţe - urbanism, acesta
reprezintă o pondere însemnată în totalul cheltuielilor publice
locale, cu câteva excepţii notabile în ţãrile în tranziţie (Bulgaria,
Ungaria şi Lituania) şi în ţări europene dezvoltate (Danemarca şi
Marea Britanie).
Ponderea cheltuielilor publice locale în Produsul Intern
Brut arată, pentru fiecare ţară în parte, gradul de descentralizare
administrativă şi, în mare parte, financiară, a serviciilor publice.
Această pondere este determinată, în cele mai multe cazuri, de
nivelul dezvoltării economice, dar şi de priorităţile la nivel naţional
stabilite în fiecare ţară.
De asemenea, trebuie remarcat că, faţă de informaţiile
cuprinse în tabel, descentralizarea serviciilor publice a evoluat
considerabil. De exemplu, în România, învăţământul
preuniversitar de stat a trecut în gestiunea autoritãţiilor publice
locale, asitenţa şi securitatea socială realizate prin bugetele locale
s-a amplificat etc.

42
Tabelul 4.1. Ponderea cheltuielilor bugetelor locale în total cheltuieli bugetare

şi

şi
publice

siguranţã

Asistenţã şi securitate

Agriculturã, silviculturã,

minierã,

Alte servicii economice

Combustibil şi energie
Culturã, odihnã, sport
Locuinţe şi urbanism
Apãrarea naţionalã

telecomunicaţii
prelucrãtoare,

Alte funcţiuni
Transporturi
şi

energeticã
construcţii
Sãnãtate
generale

Educaţie

Industrie
publicã

pescuit
sociale
Ordine
Sevicii

Total
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Bulgaria (2000) 8.0 0.8 0.0 33.4 22.0 16.8 9.0 3.0 0.0 0.5 0.0 4.7 1.2 0.5 100.0
Cehia (1999) 13.5 0.1 2.5 10.0 1.1 9.3 31.7 6.8 0.0 0.6 0.2 17.7 0.6 5.7 100.0
Estonia (1999) 13.5 0.0 0.3 40.8 1.2 12.5 10.4 9.0 1.0 0.1 0.0 5.5 1.7 3.8 100.0
Ungaria (1999) 14.3 0.1 1.2 32.6 18.6 16.1 8.6 4.6 0.0 0.7 0.1 1.2 1.0 0.8 100.0
Letonia (1999) 13.0 0.0 1.6 49.5 1.1 8.7 10.4 5.6 0.1 0.1 0.0 4.5 0.2 5.1 100.0
Lituania (1999) 4.6 0.0 0.8 56.3 0.5 16.1 7.9 4.9 3.1 0.0 0.0 3.4 0.0 2.2 100.0
Polonia (1999) 8.8 0.0 5.1 33.9 2.5 10.9 22.8 5.1 0.0 2.2 0.6 7.1 0.3 0.6 100.0
România (2000) 15.6 0.0 2.0 7.9 0.2 13.4 23.8 7.7 0.0 0.7 0.0 23.3 0.8 4.6 100.0
Slovacia (2000) 22.8 0.0 2.8 0.2 0.6 1.8 38.1 8.6 0.0 3.4 0.2 13.0 3.9 4.4 100.0
Slovenia (2000) 14.3 0.3 1.9 24.1 1.7 3.9 23.7 10.0 0.0 2.5 0.0 11.3 6.0 0.3 100.0
Media 12.8 0.1 1.8 28.9 5.0 11.0 18.6 6.5 0.4 1.1 0.1 9.2 1.6 2.9 100.0
Danemarca (2001) 4.0 0.0 0.3 13.4 16.5 56.7 0.8 2.8 0.0 0.0 0.0 0.0 5.0 0.0 100.0
Franţa (1993) 10.7 0.0 2.3 19.7 2.3 17.7 24.1 7.7 4.2 0.0 0.0 3.6 0.0 7.9 100.0
Olanda (1997) 9.4 0.0 3.4 17.9 2.6 22.6 20.0 5.8 0.5 0.0 0.5 6.7 0.0 10.6 100.0
Spania (1997) 6.9 0.0 4.2 18.3 20.5 5.1 10.7 5.6 0.1 3.5 1.0 7.2 2.7 14.2 100.0
Marea Britanie 4.0 0.0 12. 28.7 0.0 32.5 5.4 3.1 0.0 0.1 0.0 4.9 1.0 8.0 100.0
(1998) 3

43
Media 7.0 0.0 4.5 19.6 8.4 26.9 12.2 5.0 1.0 0.7 0.3 4.5 1.7 8.1 100.0

44
Table 4.2. Ponderea cheltuielilor bugetelor locale în Produsul Intern Brut

prelucrãtoare, construcţii şi

Total cheltuieli publice în Pib

silviculturã,

minierã,

Transporturi şi telecomunicaţii
Asistenţã şi securitate sociale
Ordine şi siguranţã publicã
Sevicii publice generale

Alte servicii economice

Combustibil şi energie
Culturã, odihnã, sport
Locuinţe şi urbanism
Apãrarea naţionalã

Alte funcţiuni
Agriculturã,

energeticã
Sãnãtate
Educaţie

Industrie
pescuit

Total

(%)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Bulgaria (2000) 0.6 0.1 0.0 2.3 1.5 1.2 0.6 0.2 0.0 0.0 0.0 0.3 0.1 0.0 7.0 40.0
Cehia (1999) 1.1 0.0 0.2 0.8 0.1 0.7 2.5 0.5 0.0 0.0 0.0 1.4 0.0 0.5 7.9 43.0
Estonia (1999) 1.0 0.0 0.0 2.9 0.1 0.9 0.7 0.6 0.1 0.0 0.0 0.4 0.1 0.3 7.1 36.2
Ungaria (1999) 1.5 0.0 0.1 3.4 1.9 1.7 0.9 0.5 0.0 0.1 0.0 0.1 0.1 0.2 10.4 44.0
Letonia (1999) 1.2 0.0 0.2 4.7 0.1 0.8 1.0 0.5 0.0 0.0 0.0 0.4 0.0 0.5 9.5 41.4
Lituania (1999) 0.3 0.0 0.1 3.5 0.0 1.0 0.5 0.3 0.2 0.0 0.0 0.2 0.0 0.1 6.3 32.1
Polonia (1999) 1.1 0.0 0.6 4.1 0.3 1.3 2.8 0.6 0.0 0.3 0.1 0.9 0.0 0.1 12.1 43.6
România (2000) 0.5 0.0 0.1 0.3 0.0 0.5 0.8 0.3 0.0 0.0 0.0 0.8 0.0 0.2 3.4 33.5
Slovacia (2000) 0.6 0.0 0.1 0.0 0.0 0.0 1.0 0.2 0.0 0.1 0.0 0.4 0.1 0.1 2.7 41.8

45
 prelucrãtoare, construcţii şi

Total cheltuieli publice în Pib

silviculturã,

minierã,

Transporturi şi telecomunicaţii
Asistenţã şi securitate sociale
Ordine şi siguranţã publicã
Sevicii publice generale

Alte servicii economice

Combustibil şi energie
Culturã, odihnã, sport
Locuinţe şi urbanism
Apãrarea naţionalã

Alte funcţiuni
Agriculturã,

energeticã
Sãnãtate
Educaţie

Industrie
pescuit

Total

(%)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Slovenia (2000) 0.8 0.0 0.1 1.3 0.1 0.2 1.3 0.5 0.0 0.1 0.0 0.6 0.3 0.0 5.3 44.1
Media 0.9 0.0 0.1 2.3 0.4 0.8 1.2 0.4 0.0 0.1 0.0 0.5 0.1 0.2 7.2 40.0
Danemarca (2001) 1.2 0.0 0.1 4.1 5.0 17.3 0.2 0.9 0.0 0.0 0.0 0.0 1.5 0.0 30.5 53.2
Franţa (1993) 1.1 0.0 0.2 2.0 0.2 1.8 2.4 0.8 0.4 0.0 0.0 0.4 0.0 0.8 10.0 46.2
Olanda (1997) 1.3 0.0 0.5 2.4 0.3 3.0 2.7 0.8 0.1 0.0 0.1 0.9 0.0 1.4 13.3 45.9
Spania (1997) 1.1 0.0 0.7 3.0 3.4 0.8 1.8 0.9 0.0 0.6 0.2 1.2 0.4 2.4 16.6 41.2
Marea Britanie 36.9
0.4 0.0 1.3 3.0 0.0 3.4 0.6 0.3 0.0 0.0 0.0 0.5 0.1 0.8 10.5
(1998)
Media 1.0 0.0 0.6 2.9 1.8 5.3 1.5 0.7 0.1 0.1 0.1 0.6 0.4 1.1 16.2 44.7

46
 Gradul de descentralizare a serviciilor publice se analizează prin ponderea
totalului cheltuielilor publice locale în Produsul Intern Brut şi, corelat cu acesta,
descentralizarea financiară este pusă în evidenţă de volumul total al resurselor
financiare ale autoritãţilor publice locale şi ponderea acestor resurse în Produsul
Intern Brut (tabelul 4.3.)

Table 4.3.Ponderea venituri lor şi cheltuielilor bugetelor locale

Total venituri Total venituri Total cheltuieli

ale bugetelor ale bugetelor ale bugetelor
locale locale locale
(% In total (% în PIB) (% în PIB)
venituri
publice)
Bulgaria (2000) 16.9 7.3 7.0
Cehia (1999) 20.8 8.6 7.9
Estonia (1999) 22.1 7.8 7.1
Ungaria (1999) 26.7 11.1 10.4
Letonia (1999) 26.0 10.8 9.5
Lituania (1999) 22.8 7.3 6.3
Polonia (1999) 28.8 12.0 12.1
România (2000) 12.9 4.4 3.4
Slovacia (2000) 5.6 2.4 2.7
Slovenia (2000) 12.4 5.3 5.3
Media ţãrilor în 19.5 7.6 7.2
tranziţie
Belgia (1998) 33.2 16.6 n.a.
Danemarca (venituri 43.8 30.7 30.5
1999 ;cheltuieli 2001)
Franţã (venituri 18.7 10.0 10.0
1997;cheltuieli 1993)
Italia (1999) 22.1 12.0 n.a.
Olanda (1997) 23.2 13.0 13.3
Spania (1997) 18.2 15.7 16.6
Suedia (1999) 30.6 21.1 n.a.
Marea Britanie (1998) 21.4 9.9 10.5
Media ţãrilor membre 26.4 16.1 16.2

Astfel, între ţãrile în tranziţie, Polonia, Ungaria şi Letonia se află în cel mai
avansat stadiu de descentralizare, în timp ce dintre ţările europene dezvoltate se
remarcă Danemarca, Belgia şi Suedia.
Structura veniturilor publice locale pe categorii de venituri pune în evidenţă
autonomia financiară şi, implicit, puterea de a lua decizii, de care se bucură autoritãţile
publice locale din ţările analizate (tabelul 4.4.).
Veniturile publice de care dispun autoritãţile publice locale pot fi grupate în trei
mari categorii:

Categorii de - venituri fiscale, incluzând şi veniturile din contribuţii

venituri publice sociale, alături de impozitele şi taxele aferente veniturilor şi
locale averii, consumului etc.;
- venituri nefiscale, care se referă la vărsămintele

47
 din profitul net al instituţiilor publice subordonate
autoritãţilor publice locale şi la alte venituri publice, altele
decât impozitele şi taxele, cum sunt preţurile şi tarifele
utilităţilor ş.a.;
- granturile, ce includ orice fonduri primite de la alte
niveluri administrative, cu titlu nerambursabil.

Table 4.4. Structurarea veniturilor bugetelor locale pe cele trei grupe principale

Prezentarea ţãrilor în ordinea descrescãtoare a volumului cheltuielilor descentralizate

Total Venituri fiscale Venituri

cheltuieli (% în total nefiscale Granturi
bugete venituri) (% în total (% în total
locale venituri) venituri)
(% of PIB)
Danemarca (cheltuieli 30.5 51.4 8.2 40.4
2001;venituri 1999)
Spania (1997) 16.6 37.1 8.9 54.0
Olanda (1997) 13.3 9.6 14.4 76.0
Polonia (1999) 12.1 24.5 24.2 51.3
Marea Britanie (1998) 10.5 14.0 13.3 72.6
Ungaria (1999) 10.4 33.0 17.0 50.0
Franţa (1997) 10.0 47.0 19.0 34.0
Media 14.8 30.9 15.0 54.0
Letonia (1999) 9.5 56.0 20.4 23.6
Cehia (1999) 7.9 47.7 36.3 16.0
Estonia (1999) 7.1 68.4 9.1 22.5
Bulgaria (2000) 7.0 46.3 13.8 39.9
Lituania (1999) 6.3 91.0 4.8 4.1
Slovenia (2000) 5.3 58.5 18.1 23.3
România (2000) 3.4 69.7 13.8 16.5
Slovacia (2000) 2.7 67.1 20.9 12.0
Media 6.2 63.1 17.2 19.7

Veniturile fiscale ale autoritãţilor publice locale îmbracă o multitudine de

forme, taxonomia acestora fiind prezentată în tabelul 4.5.

Analiza structurii - care sunt categoriile de venituri publice cele mai

veniturilor publice locale
(tabelul 4.5.) pune în
evidenţă:
utilizate la nivel local;
- cât este de important gradul de autonomie
financiară a autoritãţilor publice locale, conferit de
fiscalitatea locală;
- ce tipuri de granturi sunt folosite pentru
finanţarea autoritãţilor publice locale;
- cum se analizează autonomia financiară şi de
gestiune a autoritãţilor publice locale.

Veniturile publice de care dispun autoritãţile publice locale pot fi grupate în trei
mari categorii:

48
 Categorii de venituri
publice locale
- venituri fiscale, incluzând şi veniturile din contribuţii
sociale, alături de impozitele şi taxele aferente veniturilor
şi averii, consumului etc.;
- venituri nefiscale, care se referă la vărsămintele
din profitul net al instituţiilor publice subordonate
autoritãţilor publice locale şi la alte venituri publice, altele
decât impozitele şi taxele, cum sunt preţurile şi tarifele
utilităţilor ş.a.;
- granturile, ce includ orice fonduri primite de la alte
niveluri administrative, cu titlu nerambursabil.

Table 4.5. Structura veniturilor fiscale

venit, profit şi

şi

şi
pe

din

de

pe

pe

pe

Total impozite
Alte impozite
proprietate
Contribuţii
asistenţã

asimilate
Impozite

Impozite

Impozite
câştiguri

Impozit
socialã

servicii
capital

bunuri
salarii

Bulgaria 28.3 0.0 60.6 10.3 0.0 0.8 100.0

(2000)
Cehiac 89.4 0.0 0.0 5.6 4.9 0.1 100.0
Estonia 90.7 0.0 0.0 8.6 0.7 0.0 100.0
Ungaria 45.0 0.0 0.3 13.9 0.0 40.8 100.0
Letonia 77.4 0.0 0.0 21.0 1.6 0.0 100.0
Lituania 91.3 0.0 0.0 8.7 0.0 0.0 100.0
Polonia 56.7 0.0 0.0 39.6 3.6 0.1 100.0
România 77.8 0.0 0.0 16.5 2.4 3.3 100.0
(2000)
Slovacia 59.9 0.0 0.0 28.2 11.8 0.1 100.0
(2000)
Slovenia 72.2 0.0 0.0 20.2 7.6 0.0 100.0
(2000)
Media 68.9 0.0 6.1 17.3 3.3 4.5 100.0
Belgia: 55.2 0.0 0.0 6.2 38.6 0.0 100.0
stat 84.2 0.3 0.0 0.0 15.5 0.0 100.0
local
Danemar 93.3 0.0 0.0 6.6 0.1 0.0 100.0
ca
Franţa 0.0 0.0 4.4 51.6 10.5 33.5 100.0
Italia 7.7 0.0 0.0 21.7 26.0 44.6 100.0
Olanda 0.0 0.0 0.0 62.5 37.5 0.0 100.0
Spania 26.4 0.0 0.0 35.5 35.1 3.0 100.0
Suedia 100.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 100.0
Marea 0.0 0.0 0.0 99.7 0.0 0.3 100.0
Britanie
Mediaa 37.1 0.0 0.6 35.1 17.0 10.2 100.0

Se constată că în toate ţările analizate - cu o excepţie puţin semnificativă la

nivelul autoritãţilor publice locale din Belgia - contribuţiile de asistenţă socială nu
reprezintă o resursă financiară la dispoziţia bugetor locale.

49
 Ponderea cea mai importantă în totalul veniturilor fiscale în toate statele
analizate o reprezintă impozitul pe venitul persoanelor fizice, profitul corporaţiilor şi
câştigurile din capital - cu excepţia Bulgariei, în care veniturile publice locale din
fiscalitate sunt constituite în proporţie de peste 60% din impozitarea forţei de muncă.
Impozitele şi taxele pe consumul de bunuri şi servicii (adică impozite şi taxe
indirecte) sunt puţin folosite la nivel local, în mare parte deoarece, dacă autoritãţile
publice locale ar încerca să crească veniturile provenite din aceste impozite şi taxe,
cumpărătorii ar prefera să-şi facă cumpărăturile în localităţile învecinate.

Impozitele pe - cel mai important aspect constă în faptul că baza de

proprietate prezintă impozitare nu poate să migreze pe teritoriul altor comunităţi;
unele avantaje dacă baza de impozitare este relativ stabilă şi predictibilă;
sunt percepute la - există restricţionări referitoare la posibilitatea de plată
nivel local, astfel: a contribuabililor, ceea ce limitează nivelul de impozitare a
plătitorilor persoane fizice, veniturile din impozitul pe
proprietate sunt percepute în funcţie de situaţia materială a
deţinătorilor;
- încasările fiscale provenite din impozitarea veniturilor
(câştigurilor) contribuabililor sunt strict corelate cu abilitatea
acestora de a plăti, impozitele pe venit fiind considerate de
cea mai mare importanţă dacă o ţară doreşte ca autoritãţile
publice locale să dispună de resurse financiare proprii
considerabile, raportate la Produsul Intern Brut.

Trebuie remarcată ponderea granturilor în totalul veniturilor autoritãţilor

publice locale, care arată în ce măsură bugetele locale sunt dependente de venituri
primite de la alte niveluri administrative. Acest aspect poate fi analizat în funcţie de
mai mulţi factori şi prezintă o serie de consecinţe:

Factori şi - dezvoltarea economică a ţării, care determină inclusiv

consecinţe ale un anumit grad de descentralizare administrativă;
utilizării - pregătirea factorilor responsabilila nivel local în ceea ce
granturilor priveşte managementul afacerilor publice şi abilităţile
profesionale care să-i ajute să-şi exercite puterea de decizie
asupra veniturilor şi cheltuielilor publice;
- dacă volumul granturilor este marept finanţarea unui
obiectiv, autoritatea publică ce hotărăşte transferul sau
subvenţia va stabili, în acelaşi timp, şi direcţionarea fondurilor,
lăsând în mică măsură putere decizională autoritãţilor publice
locale. Astfel, acestea nu vor putea aloca veniturile de care
dispun în funcţie de priorităţile comunităţilor respective, iar
populaţia comunităţii nu va percepe preţul real al serviciului
public local în cauză - adică îl va considera mai puţin costisitor -
şi îşi va exprima dorinţa, cu ocazia votării bugetului local, de a
mări volumul serviciului public.

Ca pondere în totalul veniturilor bugetelor locale, granturile reprezintă a doua

sursă financiară. În cadrul acestora, cea mai importantă diferenţiere ce trebuie făcută
este între granturile cu caracter general şi granturile specifice.
Granturile generale sunt fondurile primite de la administraţia centrală de
autoritãţile publice locale, fonduri ce pot fi utilizate la nivelul comunităţilor locale ca şi

50
cum ar fi venituri proprii, singura distincţie fiind între utilizarea curentă sau pentru
dezvoltare, sub forma cheltuielilor de capital.
Orice alt tip de grant este caracterizat ca specific, autoritatea publică locală
care beneficiază de sumă fiind obligată să o cheltuiască în funcţie de destinaţia
indicată de donor.
Potrivit informaţiilor statistice prezentate în tabele, aproximativ o treime din
totalul granturilor primite de autoritãţile publice locale din ţările Uniunii Europene şi a
ţărilor aderente sunt granturi cu caracter general, în timp ce celelalte două treimi sunt
acordate de autoritatea centrală sub forma granturilor specifice, în condiţii mult mai
restrictive.
Între granturile specifice, o categorie aparte este reprezentată de granturile
condiţionale, depinzând de natura costurilor cu care operează autoritãţile publice
locale beneficiare, respectiv costuri standard - corespunzătoare costurilor practicate
pe piaţă - sau costuri reale, realizate la nivelul comunităţii.
De asemenea, în cadrul granturilor generale se pot distinge mai multe
categorii, în funcţie de modul de distribuţie. Astfel, cea mai mare parte dintre granturile
generale sunt alocate în conformitate cu un criteriu obiectiv sau o formulă bazată pe
mai multe criterii, cărora li s-a acordat o pondere în totalul grantului în cauză. Unele
dintre aceste criterii cuprind limitări referitoare la efortul propriu al autoritãţilor publice
locale de a colecta impozite şi taxe.
A doua categorie de granturi generale sunt acelea pe care autoritatea
centrală le alocă bugetor locale fără nici o condiţionare, autoritãţile publice locale
având puterea de decizie totală asupra sumelor primite.
Autonomia financiară - care face ca autoritãţile publice locale să dispună de o
autonomia reală - este asigurată, în mod esenţial, precum şi de posibilitatea de
decizie, fără intervenţia autoritãţit centrale asupra sistemului de impozite şi taxe
locale.
Tabelul 4.7. prezintă drepturile şi responsabilităţile administrative ale
autoritãţilor publice locale, alături de obligaţiile autoritãţii centrale de a furniza fonduri
către bugetele locale, în conformitate cu reglementările în vigoare:

Drepturi şi - autoritãţile publice locale pot stabili atât cota, cât

responsabilităţi ale şi asieta impozitelor, ceea ce defineşte o descentralizare
autoritãţilor publice avansată;
locale - autoritãţile publice locale hotărăsc, în
conformitate cu legea, numai cota sau numai asieta,
autonomia sa financiară şi, implicit, puterea sa de
decizie în privinţa politicii fiscale fiind diminuate;
- în ceea ce priveşte veniturile fiscale partajate,
gradul de autonomie financiară variază foarte mult, în
funcţie de reglementările ce se aplică în fiecare ţară.
Astfel, în statul în care partajarea poate fi
stabilită şi / sau modificată prin lege, dar numai cu
acordul autoritãţilor publice locale, acestea dispun de o
autonomie sporită faţă de ţările în care partajarea este
hotărâtă numai de autoritatea centrală.

Din tabelul 4.7. se observă că în statele europene dezvoltate, autoritãţile

publice locale beneficiază de o autonomie financiară mult mai consistentă decât în
ţãrile în tranziţie, deoarece dispun de posibilitatea de a stabili singure fie cota de
impozitare, fie şi cota şi asieta.

51
 Spre deosebire de ţările din Uniunea Europeanã, ţãrile în tranziţie păstrează
un grad de autoritate la nivel central mult mai accentuat, parte din cauza dificultăţilor
pe care le întâmpină în restructurarea economică şi administrativă, parte din cauza
capacităţilor manageriale, încă limitate, în domeniul fiscal la nivelul comunităţilor
locale.

52
 Table 4.6. Structura veniturilor lbugetelor locale pe surse de venit şi ca pondere în PIB

Ţara / Anul Structura veniturilor bugetelor locale (%) Ponderea veniturilor Ponderea veniturilor
bugetelor locale în total bugetelor locale în PIB
venituri ale bugetului (venituri fiscale)
Venituri fiscale Venituri nefiscale Granturi general consolidat

1998 1999 2000 1998 1999 2000 1998 1999 2000 1998 1999 2000 1998 1999 2000
Bulgaria 52.3 47.2 46.3 10.3 13.3 13.8 37.4 39.4 39.9 18.4 18.6 16.9 7.6 7.9 7.3
(4.0) (3.7) (3.4)
România 51.7 70.2 69.7 13.4 14.9 13.8 34.9 14.9 16.5 11.9 11.7 12.9 3.9 4.4 4.4
(2.0) (3.0) (3.1)
Slovacia 67.3 69.0 67.1 23.8 21.4 20.9 9.0 9.7 12.0 5.7 5.0 5.6 2.5 2.3 2.4
(1.5) (1.4) (1.4)
Slovenia 57.8 59.9 58.5 20.5 17.5 18.1 21.6 22.5 23.3 11.9 11.9 12.4 5.1 5.2 5.3
(3.0) (3.1) (3.1)
Ţãri OECD. 51.3 n.a. n.a. 16.9 n.a. n.a. 31.9 n.a. n.a. 12.9 n.a. n.a. 12.1 n.a. n.a.
Medie ponderatã (tax) (5.0)
a statelor de tip
unitar

53
Table 4.7. Importanţa veniturilor fiscale în bugetele locale, faţã de bugetul central

fiscale
Venituri fiscale partajate

venituri
locale ca % în

stabileşte
cota şi baza de

stabileşte

stabileşte

cota, cât şi baza

impozitare
AC stabileşte atât
determi-nate de

cu

AC ca parte din
pot fi modificate

stabilite

modificate

sunt stabilite de
prin lege şi pot
administrativ

acordul APL
numai baza
numai cota
impozitare
Venituri
Nivelul

numai

buget

Total
APL

APL

APL

APL

sunt
total

de
fi
(a) (b) (c) (d1 (d2) (d3) (d4) (e)
)
Bulgaria (2000) Local 10.0 - - - - - 39.0 61.0 - 100.0
Cehia (1999) Local 11.1 2.7 5.6 - - - 91.7 - - 100.0
Estonia (1999) Local 16.2 - 9.2 - - - 90.8 - - 100.0
Ungaria (1999) Local 10.4 49.2 - - - - - 50.8 100.0
Letonia (1999) Local 17.1 - - - - - - - 100.0 100.0
Lituania (1999) Local 22.0 - - - - - - - 100.0 100.0
Polonia (1999) Local 8.3 - 41.9 0.6 - - 57.6 - - 100.0
România Local 10.5 - 6.0 0.6 - - - 75.0 18.4 100.0
(2000)
Slovacia Local 4.0 7.0 28.2 - - - - 64.8 - 100.0
(2000)
Slovenia Local 7.9 16.7 0.6 0.4 - - 82.3 - - 100.0
(2000)
Media - 11.8 7.6 9.2 0.2 0.0 0.0 36.1 25.2 21.8 100.0
Belgia (1995) Local 6.0 13.0 84.0 - - - 2.0 1.0 - 100.0
Comune 13.0 - 3.0 - - 97.0 - - - 100.0
Regiona 10.0 8.0 92.0 - - - - - - 100.0

54
 APL stabileşte cota şi
Venituri fiscale locale
ca % în total venituri

APL stabileşte numai

APL stabileşte numai

cota, cât şi baza de

pentru
AC stabileşte atât
Nivelul administrativ

baza de impozitare
Venituri fiscale partajate

determi-nate de

cu

AC ca parte din
pot fi modificate

stabilite

modificate

sunt stabilite de
prin lege şi pot
acordul APL

impozitare
fiscale

numai

buget

Total
baza
cota

APL

sunt

fi
(a) (b) (c) (d1 (d2) (d3) (d4) (e)
)
l
Danemarca Municip 22.0 - 96.0 - - - 4.0 - - 100.0
(1995) alitãţi
Judeţe 9.0 - 93.0 - - - - - 7.0 100.0
Olanda (1995) Municip 1.0 - 100.0 - - - - - - 100.0
alitãţi
Polder 1.0 - 100.0 - - - - - - 100.0
Spania (1995) Local 9.0 33.0 51.0 - - 16.0 - - - 100.0
Regiuni 5.0 15.0 7.0 - - 78.0 - - - 100.0
Suedia (1995) Municip 22.0 4.0 96.0 - - - - - - 100.0
alitãţi
Judeţe 11.0 - 100.0 - - - - - - 100.0
Marea Britanie Local 4.0 - 100.0 - - - - - - 100.0
(1995)
Medie - 9.4 6.1 76.8 0.0 0.0 15.9 0.5 0.1 0.6 100.0

55
 CAPITOLUL V

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV - TERITORIALÃ ÎN ROMÂNIA

5.1. EVOLUŢIA ORGANIZÃRII ADMINISTRATIV-TERITORIALE ŞI A FINANŢÃRII

LOCALE ÎN ŢARA NOASTRÃ

Deşi primele forme de organizare a comunităţilor locale şi, implicit, de

finanţare a funcţiunilor realizate de acestea sunt mult mai vechi, abia prin
Regulamentul Organic (1848) s-au stabilit principiile organizãrii finanţelor locale în
Moldova şi Muntenia. Astfel, resursele financiare ale autoritãţile publice locale constau
în perceperea de cote adiţionale la unele impozite directe şi accize asupra tutunului şi
băutrurilor. Conturile Trezoreriei publice a comunităţilor locale - oraşe şi sate - numită
"cutia", erau creditate din aceste cote:
- la "cutia" oraşelor se încasa o zecime din capitaţie 35, patentă36 şi accize;
la "cutia" satelor se încasa o zecime din capitaţie şi un impozit asupra veniturilor
persoanelor căsătorite;
- pentru cele două capitale - Bucureşti şi Iaşi - se percepeau supraimpozitele
asupra încasărilor din exportul de seu, asupra importului de vinuri străine, tutun
provenit din Imperiul Otoman;
- ulterior, în ambele state au fost constituite alte fonduri locale, de exemplu
"fondul şcoalelor săteşti" şi "fondul drumurilor", ca support pentru învăţământul primar,
devenit obligatoriu şi pentru dezvoltarea reţelei de drumuri.
În România, bazele organizării moderne au fost puse de “Legile pentru
înfiinţarea consiliilor judeţene şi de organizare comunală” din 1864, promulgate de
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Legislaţia administrativă adoptată în timpul domnitorului Cuza a constituit un
mare pas înainte prin principiile de organizare a administraţiei locale, legile având
menirea să pregătească calea unei autonomii locale mai largi şi să dea expresia
democratică organismelor locale.
Legea de organizare administrativă din anul 1864 precizează că unităţile
administrativ teritoriale sunt comunele şi judeţele, comunele fiind împărţite în comune
urbane şi comune rurale.
Un moment crucial pentru evoluţia administraţiei publice locale îl constituie
apariţia Legii comunale care statuează, pentru prima oară în istoria Ţărilor Române,
judeţul şi comuna ca persoană juridică, consiliul comunal îndeplinind funcţiunea organ
deliberativ, iar primarul de organ executiv. Cu toate cã se acorda mai multã autonomie
oraselor şi comunelor, atributele organelor locale se exercitau sub tutela organelor
centrale. Unele dezbateri mai importante din consiliul comunal, între care se încadrau
şi cele privind adoptarea bugetului erau aprobate de Ministrul de Interne.

35
Capitaţie era un impozit sub formă de cote fixe, perceput în Evul Mediu, pe fiecare
cap de locuitor
(*** - Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 2000)
36
Patenta era un impozit anual plătit de negustori şi de liberii profesionişti (idem).

56
 Constitutia adoptată în anul 1866 acorda mai multã autonomie comunelor şi
judeţelor, ca urmare a descentralizãrii administrative, dar după această dată a avut loc
o îngrãdire a autonomiei locale.
Ion Ionescu de la Brad are meritul de a fi printre cei dintâi economişti români
care au subliniat importanţa finanţelor locale pentru mobilizarea resurselor necesare
unitãţilor administrativ - teritoriale. Cheltuielilor locale - menţiona el - se aflã în strînsã
legãturã cu atribuţiile administraţieicare trebuie să asigure colectivitãţii utilităţile şi
securitatea necesare.
Legea din anul 1871 a avut o importanţă majoră asupra finanţării serviciilor
publice la nivelul oraşelor şi comunelor din Principatele Unite, deoarece preciza taxele
şi contribuţiile comunale - ca obiect impozabil, asietă şi nivel maxim al cotei posibil de
aplicat de către consiliul local în comunitatea respectivă.
Impozitele şi taxele locale erau foarte variate, atât din punct de vedere al
bazei şi cotei de impozitare, cât şi ca obiect şi implicaţii, ceea ce făcea ca
administrarea lor să fie greoaie şi să necesite costuri importante.
Localităţile urbane aveau posibilitatea sã perceapã 35 taxe de consumatie şi
32 alte taxe , iar cele rurale 7 taxe de consumatie şi alte 10 taxe şi contributii.
Legea din 1871 a fost modificatã în 1893 cînd s-au instituit noi impozite şi taxe
comunale , s-a lãrgit aria produselor pentru care se percepeau accize , sporind astfel
sarcinile fiscale . O nouã lege adoptatã în 1894 îngrãdea autonomia localã a
comunelor urbane , stabilind obligatia ca cea mai mare parte a deliberãrilor consiliilor
comunale sã fie aprobate de organele centrale .
Autoritãţia publică locală care reglementa atât finanţarea serviciilor realizate
în folosul comunităţii, cât şi fiscalitatea aplicabilă locuitorilor respectivei comunităţi
avea dreptul să instituie bariere vamale comunale, ceea ce afecta considerabil buna
desfăşurare a comerţului şi, implicit, a relaţiilor economice. Mai mult, accizele erau
aşezate şi asupra produselor de primă necesitate, iar cheltuielile pentru stabilirea şi
încasarea accizelor erau ridicate, determinînd reducerea randamentului lor.
Legea din anul 1903 înlătura aceste neajunsuri, desfiinţând barierele vamale
dintre administraţiile publice locale şi reformulând taxele asupra produselor de larg
consum. Totodată, era creat un fond public al comunităţilor locale, administrat de
Ministerul Finanţelor şi alimentat cu o zecime din contribuţiile directe şi din cote
adiţionale în proporţie de 1/20 din cote normală de impozitare a celorlalte impozite.
Destinaţiile cheltuielilor realizate din acest fond erau bugetele locale ale oraşelor şi
satelor - oraşele primeau o sumă în limita încasărilor medii din accize pe ultimii cinci
ani, iar satele cu 50% peste nivelul încasărilor din accize în anul 1901.
De asemenea, comunele aveau posibilitatea sã stabileascã impozite şi taxe
proprii: 33 de taxe şi contributii şi un impozit financiar de 4 % asupra venitului net al
proprietãtilor clãdite şi asupra terenurilor virane, precum şi taxe pentru tãierea vitelor
destinate consumului, pentru vînzarea vitelor, pentru spectacole, constructii şi reparatii
ş.a.
Reformele economice şi administrative introduse după primul război mondial
au vizat şi comunităţile locale, atât din punct de vedere al organizării, cât şi al finanţării
serviciilor publice locale. Astfel, în anul 1921, a fost modificată legea privind
contribuţiile (înţelegând impozitele) directe, desfiintându-se impozitul asupra clãdirilor ,
locurilor virane şi pe spectacole.
În anul 1923 a fost adoptată o lege privind maximul taxelor şi contributiilor
comunale, care prevedea şi dreptul comunelor de a înfiinţa taxe pentru folosinţa
temporarã a bunurilor din domeniul public.

57
 Principalele resurse financiare ale autoritãţilor publice locale relevã o crestere
a veniturilor acestora, atât nominală, cât şi ca pondere în total venituri publice.

Evoluţia veniturilor administraţiilor locale în perioada 1924 - 1928.

- milioane lei -
% venituri bugete
Comune Comune
Anul Judeţe Total locale în total
urbane rurale
venituri bugetare
1924 852 2318 1342 4512 14
1925 1078 2617 1462 5152 12.1
1926 1688 3817 3477 8929 17.5
1927 1023 4092 3103 8219 11.6
1928 2370 4752 3141 10219 21.6

În anul 1929 a fost adopată o nouă lege de organizare a administraţiei

publice locale, prin care, odată cu legea anuaă a bugetului de stat, se acordau atribuţii
largi comisiilor comunale privitoare la stabilirea contribuţiilor, a taxelor şi a prestaţiilor
în naturã. Veniturile autoritãţilor publice locale se formau din impozite, taxe asupra
serviciilor prestate locuitorilor, venituri din folosirea drumurilor, din închirieri, amenzi şi
venituri accidentale sau extraordinare, cotizaţii şi prestãri în naturã, excedente
bugetare anuale, sume din vînzarea imobilelor ş.a.
Referitor la legea din anul 1929, Virgil Madgearu 37 aprecia că, deşi
introducea multe elemente pozitive, legea de organizare a administraţiei publice locale
menţinea un sistem de venituri format din cote aditionale la impozitele de stat şi
venituri de importanţă secundară, nereuşind să creeze pentru autoritãţile publice
locale un volum de resurse suficient de stabil.
În anul 1933, legea pentru organizarea finanţelor locale a fost înlocuită cu
una nouă, în care resursele financiare ale autoritãţilor publice locale erau constituite
din impozite şi taxe centrale, din impozite şi taxe comunale aşezate asupra
persoanelor fizice şi din acţiuni economice, precum şi venituri extraordinare. De
asemenea, erau stabilite categoriile de cheltuieli publice ce trebuiau suportate de
administraţiile publice judeţene şi ale municipiilor, oraşelor şi comunelor. Tot prin
această lege s-a introdus controlul preventiv în administraţia comunalã şi judeţeanã
pentru a asigura gospodãrirea fondurilor publice.

Veniturile bugetelor locale în perioada 1929 - 1940 au prezentat, mai întâi, o

creştere, pentru ca apoi să manifeste o tendinţă constantă de scădere.

milioane lei -
Perioada Judeţe Comune Comune Total venituri

37
Virgil Madgearu (1887 - 1940), profesor definitiv la Catedra de Economie naţională a
Academiei de Ştiinţe Economice, doctor al Universităţii din Leipzig a facut parte din
grupul oamenilor de ştiinţă care au reactivat, în anii 1911-1912, problema organizării
învăţământului economic superior în România, ridicând valoarea acestuia la nivel
european.

58
 urbane rurale
1929 - 1930 2964 5332 3833 12129
1934 - 1935 2360 3877 3188 3420
1935 - 1936 2261 4472 2551 9284
1936 - 1937 1756 4190 2474 8430
1937 - 1938 1756 4286 2983 9025
1938 - 1939 1519 3786 2644 7949
1939 - 1940 2448 4260 3783 10481

Din analiza evoluţiei veniturilor bugetelor locale în acea perioadã rezultã

accentuarea fiscalitãţii în economie. Finanţarea serviciilor publice locale s-a realizat în
mare parte prin aplicarea de cote adiţionale la unle impozite generale. Astfel, impozitul
agricol a fost mărit cu o cotă de 5% pentru bugetele judeţene şi de 3% pentru cele
comunale, iar impozitul comercial cu 2%, respectiv 3%. În anul 1929 s-au introdus
cote adiţionale şi pentru drumuri, iar în anul 1934 pentru apărare naţională şi sănătate.
Constituţia şi Legea din anul 1938 au limitat autonomia locală în sensul că
administraţia locală era condusă autoritar, conducerea efectivă aparţinând rezidentului
regelui şi primarului.
Nivelul redus al unor venituri fiscale şi, în general, a tuturor resurselor
autoritãţilor publice locale au contribuit la menţinerea oraselor şi satelor într-o stare
necorespunzătoare din punct de vedere edilitar.
În timpul celui de-al doilea război mondial şi până în anul 1949, veniturile
bugetelor locale au fost utilizate nu numai pentru finanţarea servciilor publice locale, ci
şi pentru finanţarea unor acţiuni de înlãturare a urmãrilor rãzboiului.
Pierderea de facto a autonomiei locale are loc în perioada 1944-1989, în care aşa
numitul “centralism democratic” a determinat subordonarea directă a organelor locale
ale administraţiei de stat, Consiliului de Miniştri şi aparatului central al fostului Partid
Comunist.
În anul 1949, noul regim comunist a realizat, alături de reforma economică
şi administrativă adecvată unei economii de comandă şi reforma sistemului bugetar.
Bugetul statului era format din bugetul republican şi bugetele locale, respectiv
bugetele judeţelor şi al municipiului Bucureşti, bugetele municipiilor, oraşelor şi
comunelor.
După Revoluţia din decembrie 1989, când s-a hotărât abandonarea
economiei de comandă şi construirea unei economii bazată pe relaţii concurenţiale, a
fost iniţiat cadrul legislativ al privatizării, organizarea activităţii economice pe baza
liberei iniţiative şi atragerii capitalului străin.
Constituţia României, adoptată în luna decembrie 1991, prevedea că în
România, care este un stat democratic unitar, administraţia publică locală trebuie sa
se bazeze pe principiile descentralizarii şi autonomiei locale. Autoritãţile publice locale
sunt compuse dintr-un organ legislativ, reprezentat de consiliul municipal sau judeţean
şi un organ executiv, respectiv primarul sau preşedintele consiliului judeţean.
Ca urmare a modificării legislaţiei în perioada de tranziţie a economiei
româneşti către o economie de piaţă funcţionale (Legea fondului funciar nr. 18/1991,
Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, Legile nr. 33 şi 34/1991 în domeniul
bancar, Legea impozitelor şi taxelor locale nr. 27/1994, precum şi a prevederilor legilor
anuale de adopare a bugetului de stat), structura veniturilor bugetare locale s-a
modificat de la un an la altul.

59
 În acest sens, pentru a spori baza de venituri a bugetelor locale, în anul
1994 a fost elaborată Legea impozitelor şi taxelor locale, prin care se stabileau, pe de
o parte, obligaţiile contribuabililor - persoane fizice şi juridice ce aveau locuinţa sau
domiciliul pe raza localităţii respective şi / sau realizau venituri în respectiva localitate -
faţă de autoritãţile publice locale şi, pe de altă parte, se crea baza autonomiei
financiare reale a autorităţilor locale faţă de cele centrale.
Pe mãsura dezoltãrii economice şi sociale, autoritatea publică a cunoscut o
serie de transformãri sub aspectul conţinutului, formei şi structurii sale, iar
colectivităţile din unităţile teritoriale distincte şi-au organizat administraţii proprii.
Avînd în vedere fondurile bãneşti care se constituie şi se utilizeazã în sfera finanţelor
locale, se delimiteazã mai multe categorii de relaţii financiare şi anume:
- bugetele locale, cere constituie veriga principalã în ansamblul finanţelor
locale;
- finanţele unor instituţii şi întreprinderi de interes local care funcţioneazã pe
principiul autofinanţãrii;
- fondurile constituite prin acte normative emise special de Guvern pentru
finanţarea unor lucrãri de natura construcţiilor de locuinţe, îndeosebi pentru cetãţenii
cu venituri mici sau tinerii cãsãtoriţi.
5.2. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV - TERITOARIALÃ A ROMÂNIEI ÎN
PREZENT

5.2.1. Sectorul public central şi local

In cadrul Contabilitãţii Naţionale, administraţia este definitã ca organismul
ce produce bunuri şi servicii necomerciale, respectiv furnizate gratuit sau la un preţ
mai mic decât costul lor de producere. Pentru a delimita câmpul de acţiune al
intervenţiei autoritãţilor publice, se pot defini douã criterii de clasificare:
- mai întâi, urmând logica economicã, se pot distinge activitãţile comerciale
de cele necomerciale. Producerea acestora din urmã genereazã un cost monetar, dar
cel care beneficiazã de ele nu le suportã - în sensul de platã - direct sau integral.
Astfel de bunuri şi servicii sunt puse la dispoziţia populaţiei de cãtre o administraţie -
publicã sau privatã - care dispune de finanţare, în general de tip fiscal;
- în al doilea rând, se face distincţia instituţionalã între sectorul public şi cel
privat. Este considerat public orice organism 38) ce depinde de oricare dintre eşaloanele
reprezentãrii naţionale.
In sistemul Conturilor Naţionale întocmit în România de Comisia Naţionalã
pentru Statisticã, construit pe structura sistemelor instituţionale, administraţia publicã,
definitã în categoria conturilor naţionale nefinanciare, cuprinde unitãţile instituţionale a
cãror funcţie principalã este de a produce servicii nedestinate pieţei pentru
colectivitate şi de a efectua operaţii de redistribuire a veniturilor publice. Resursele lor

38)
In democraţiile moderne de tip liberal, poporul este depozitarul suveranitãţii, pe care
o transmite, pe calea votului electoral, diverselor instanţe. Acestea, de la Parlament
pânã la consiliul local comunal, sunt purtãtoarele legimitãţii care le permite controlul
executiv asupra activitãţilor economico-sociale în domeniul sau zona teritorialã care
intrã în sfera de exercitare a atribuţiilor lor. tot ce nu intrã în aceastã sferã ţine de
sectorul privat, dar problema trebuie analizatã foarte nuanţat, deoarece existã - şi nu
puţine, în special în ceea ce priveşte asistenţa şi protecţia socialã în ţãrile capitaliste
dezvoltate - asociaţii particulare a cãror finanţare este asiguratã parţial sau aproape
total prin subvenţii publice.

60
provin din prelevãri sau vãrsãminte obligatorii efectuate de unitãţi aparţinând altor
sectoare economice39).
Organizarea politicã a naţiunii se referã numai la autoritatea Statului central
şi fixeazã, totodatã, rolul nivelurilor intermediare. Corespondenţa economicã a
structurii politice face distincţia dintre administraţiile publice centrale şi cele locale.
Pentru a îndeplini acest demers, trebuie sã se ţinã seama de organizarea politicã a
fiecãrei ţãri în parte. In acest sens, dacã Statul prezintã o structurã federalã - cum sunt
Statele Unite ale Americii, Germania, dar şi Elveţia, cu cantoanele sale - nivelurile
locale ale puterii politice, administrative şi, implicit, fiscale, au câmp de acţiune Intins
şi dispun de o largã autonomie faţã de puterile centrale. Ele dispun de bugete
specifice importante şi de largi puteri legislative şi de reglementare.
În statele unitare - cum este cazul României - deşi autoritatea organismelor
publice este statuatã prin Constituţie, descentralizarea, res[pectând legea
fundamentalã a ţãrii, legifereazã 40) cã “Administraţia publicã în unitãţile administrativ-
teritoriale se întemeiazã pe principiile autonomiei locale, descentralizãrii serviciilor
publice, eligibilitãţii autoritãţilor administraţiei publice locale, legalitãţii şi consultãrii
cetãţenilor în problemele locale de interes deosebit”. In acest sens, criteriile
Administraţia publică locală constituie un subsector al sectorului
administraţiilor publice, alături de administraţia publică centrală şi administraţia
securităţii sociale (protecţiei sociale) şi grupează comunităţile locale şi organisme
diverse ale administraţiei locale.
Comunităţile locale cuprind administraţiile teritoriale (judeţe) şi locale
(municipii, oraşe, comune), precum şi unele organisme comunitare şi regii, servicii de
exploatare publică (de exemplu transportul urban, în comun, de călători, furnizare de
energie termică pentru populaţie, alimentare cu apă, canalizare ş.a).
De asemenea, în acest subsector sunt incluse şi reunirea administrativă a
mai multor departamente sau comunităţi locale (oraşe, comune) în vederea executării
anumitor lucrări sau furnizării unor servicii publice41.
Este important de subliniat că, potrivit Constituţiei României şi legii organice
de organizare a administraţiilor publice locale, respectiv Legea nr.215/2001, serviciile
publice locale sunt altele decât cele coordonate de prefect, ca reprezentant al
Guvernului în plan local. Astfel, prefectul coordonează, în principal, serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile
administrativ-teritoriale.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, puterea executivă se
regăseşte în plan local în persoana prefectului, ca reprezentant al Guvernului în
activitatea autorităţilor administraţiei publice alese în unităţile administrativ-teritoriale
(consiliile judeţene, consiliile locale şi primarii), precum şi în serviciile de specialitate
ale ministerelor sau ale altor autorităţi centrale organizate din unităţile administrativ-

39)
Comisia Naţionalã pentru Statisticã şi Banca Naţionalã a României: “Conturile
Naţionale 1992 - 1993” - Lexic - Principalele definiţii ale Sistemului Conturilor
Naţionale.
40)
Legea nr.69 / 1991 privind administraţia publicã localã, republicatã în temeiul art.III
din Legea nr.24 / 1996.
41
De altfel, în Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale şi în legea finanţelor
publice locale, respectiv în Legea nr.189/1998, valabilă până la 31 decembrie 2003,
precum şi în Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003, care o înlocuieşte după 1
ianuarie 2004, se stipulează expres că autoritãţile publice locale pot constitui asociaţii
în vederea furnizării în comun de servicii publice pentru comunităţile respective,
precum şi pentru realizarea de lucrări de investiţii în folosul colectivităţilor.

61
teritoriale; aceste “servicii publice de specialitate” sunt organizate în judeţe şi se află
în subordinea directă a ministerului de resort, sunt conduse de persoane numite în
funcţii de ministerul de resort, cu avizul prefectului.
Legea administraţiei publice locale, nr.215/2001, care a înlocuit Legea
nr.69/1991, reprezintă pentru colectivităţile locale legea de bază a organizării şi
funcţionării acestora. Potrivit acestei legi prin “colectivitate locală” se înţelege
totalitatea cetăţenilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă, comunele,
oraşele şi judeţele fiind considerate persoane juridice.
Principiile constituţionale care stau la baza constituirii şi funcţionării
administraţiei publice locale se referă la:
- eligibilitatea autorităţilor;
- autonomia locală;
- descentralizarea serviciilor publice.
Reformele în domeniul administraţiei publice locale trebuie să se încadreze în
procesul general de reformă a administraţiei publice în perspectiva aderării României
la Uniunea Europeană, cum ar fi: regimul concesiunilor; dezvoltarea regională şi
zonele defavorizate; proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia; realizarea unor
servicii publice profesionale şi neutre din punct de vedere politic, comparabile cu cele
din ţările membre ale Uniunii Europene.

62
 CAPITOLUL VI

CADRUL LEGAL AL FINANTARII

SERVICIILOR PUBLICE DESCENTRALIZATE IN ROMANIA

Prima lege a finanţelor publice locale adoptată după Revoluţia din decembrie
1989 (Legea nr.189/1998) a reprezentat un moment de referinţă pentru realizarea
unei autonomii financiare reale a autorităţilor publice locale. Pe măsura avansării in
procesul de reformă a societăţii româneşti, a fost necesară adaptarea cadrului legal şi
funcţional la noile caracteristici instituţionale, inclusiv cele referitoare la alinierea la
standardele europene în vederea integrării în Uniunea Europeană.
În acest sens, Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003 privind
finanţele publice locale, care înlocuieşte Legea nr.189/1998 stabileşte principiile,
cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea
fondurilor publice locale, precum şi responsabilitatile Autorităţilor administratiei publice
locale şi ale instituţiilor publice implicate in domeniul finantelor publice locale:
- bugetelor locale ale comunelor, oraselor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti;
- bugetelor instituţiilor publice, finantate integral sau partial din bugetele locale,
dupa caz;
- bugetelor instituţiilor publice, finantate integral din venituri proprii;
- bugetului imprumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata
dobanzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigura din bugetele locale şi
care provin din: imprumuturi externe contractate de stat şi subimprumutate
Autorităţilor administratiei publice locale si/sau agentilor economici şi serviciilor publice
din subordinea acestora; imprumuturi externe contractate de Autorităţile administratiei
publice locale şi garantate de stat; imprumuturi externe si/sau interne contractate sau
garantate de Autorităţile administratiei publice locale;
- bugetului fondurilor externe nerambursabile.
6.1. PRINCIPII ŞI REGULI BUGETARE
Elaborarea şi funcţionarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor şi
municipiilor se desfăşoară în conformitate cu principii şi reguli general aplicate în
administraţia ţărilor democratice cu economie bazată pe libera concurenţă.

Principii Principiul universalităţii.

bugetare Veniturile şi cheltuielile se includ în buget in totalitate,
iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli
bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au
stabilite destinaţii distincte.

Principiul publicităţii
Procesul bugetar42 este deschis şi transparent, acesta

42
Procesul bugetar reprezintă etapele consecutive de elaborare, aprobare, executare,
control şi raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului anual de

63
 realizându-se prin:
- publicarea în presa locală sau afişarea la sediul
autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de
buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;
- dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu
prilejul aprobării acestuia;
- prezentarea contului anual de execuţie a bugetului
local în şedinţă publică.

Principiul unităţii
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur
document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi
monitorizarea fondurilor publice locale. Se interzic reţinerea şi
utilizarea de venituri în regim extrabugetar şi constituirea de
fonduri publice locale în afara bugetelor locale.

Principiul unităţii monetare

Toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă
naţională.

Principiul anualităţii
Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în
condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde
exerciţiului bugetar.Toate operaţiunile de încasări şi plăţi
efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin
exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.

Principiul specializării bugetare

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă
în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de
cheltuieli grupate după natura economică şi destinaţia acestora.

Principiul echilibrului
Cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile
bugetului respectiv.

Reguli Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile

bugetare încasate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi
sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în
legile bugetare anuale.
Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu
poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există
baza legală pentru respectiva cheltuială.
Nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi
angajată, ordonanţată şi plătita dacă nu este aprobată potrivit
legii şi nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.
După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte
normative cu implicaţii asupra acestora, dar cu precizarea

execuţie a acestuia.

64
 surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării
cheltuielilor bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-
au aprobat bugetele locale respective.

6.2. COMPETENŢE ŞI RESPONSABILITĂŢI ALE AUTORITÃŢILOR PUBLICE

LOCALE
Autorităţile administraţiei publice locale sunt de două categorii:
- autorităţi cu caracter deliberativ, respectiv consiliile locale pentru comune,
oraşe şi municipii şi consiliile judeţene;
- autorităţi cu caracter executiv, adică primarii pentru comune, oraşe şi
municipii şi preşedinţii consiliilor judeţene la nivelul consiliilor judeţene.
Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali, ordonatori
secundari şi ordonatori terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt
preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii
celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate precizând limitele
şi condiţiile delegării.
Conducătorii instituţiilor publice 43 cu personalitate juridică, cărora li se alocă
fonduri din bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite.
În ceea ce priveşte responsabilităţile ordonatorilor de credite, acestea diferă
dacă sunt principali sau secundari şi terţiari. Astfel, ordonatorii principali de credite
analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi
prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau
terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate
pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt
ordonatori terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate
numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din
bugetele proprii aprobate.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele
bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict
legate de activitatea instituţiilor publice respective.
De asemenea, controlul financiar preventiv propriu şi auditul public intern se
exercită asupra tuturor operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul
public şi privat şi sunt exercitate conform reglementărilor legale în domeniu.
Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor din fonduri publice se
aprobă de ordonatorul de credite, iar plata acestora se efectuează de către contabil,
numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv propriu.
Formarea şi utilizarea fondurilor publice locale şi contul de execuţie a
bugetelor locale sunt supuse controlului Curţii de Conturi.
Bugetele locale şi celelalte bugete ale instituţiilor publice de subordonare
locală se aproba astfel:

43
Instituţii publice - denumire generică ce include comunele, oraşele, municipiile,
sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile
publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de
finanţare a activităţii acestora.

65
 - bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele
fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale, judeţene şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti;
- bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele
locale, de către consiliile locale, în funcţie de subordonarea acestora;
- bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, inclusiv
rectificarea acestora, de către conducerea instituţiei, cu avizul conform al
ordonatorului principal de credite.
Pe parcursul exerciţiului bugetar consiliile locale, judeţene şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti pot aproba rectificarea bugetelor locale în termen de
30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum
şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.

6.3. STRUCTURA VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR BUGETELOR LOCALE

Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale se grupează pe baza clasificaţiei
bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.
Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, pe surse de
provenienţă, iar cheltuielile, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi
alineate şi paragrafe, în conformitate cu destinaţia aprobată.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu
creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor, programele de investiţii
fiind aprobate ca anexe la bugetele locale.
Fondurile externe nerambursabile şi împrumuturile interne şi externe se
cuprind în anexe la bugetele locale şi se aprobă odata cu acestea.
Veniturile bugetelor locale sunt prevăzute în anexa 44 la prezentul capitol.

6.4. VENITURILE BUGETELOR LOCALE

6.4.1. Venituri proprii

Veniturile proprii ale bugetelor locale şi înstituţiilor publice subordonate
acestora cuprind impozitele şi taxele locale, sumele încasate din vânzarea sau
concesionarea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al autoritãţilor
publice locale, fonduri publice rezultate în urma acţiunilor economice a serviciilor
publice de interes local.
Impozitele şi taxele locale se aprobă de consiliile locale, judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti în limitele şi în condiţiile legii.
Sumele încasate din vânzarea ca atare sau din valorificarea materialelor
rezultate în urma demolării, dezmembrării ori dezafectării a unor mijloace fixe sau din
vânzarea unor bunuri materiale care aparţin instituţiilor publice, finanţate integral din
bugetele locale, constituie venituri ale bugetelor locale şi se varsă la acestea.
Sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri
aparţinând domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale constituie
venituri ale bugetelor locale.

În conformitate cu anexele 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.45/2003

44

privind finanţele publice locale.

66
 Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate se fac venit la bugetul
local, în funcţie de subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în
condiţiile legii.
Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al
unităţilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale.
Pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul
persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti aprobă taxe speciale.
Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual, iar veniturile obţinute din
acestea se utilizează integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru
înfiinţarea serviciilor publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de
întreţinere şi funcţionare ale acestor servicii.
Prin regulamentul aprobat de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti se stabilesc condiţiile şi sectoarele de activitate în care se pot
institui taxele speciale, modul de organizare şi funcţionare a serviciilor publice pentru
care se propun taxele respective, modalităţile de consultare şi de obţinere a acordului
persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor respective.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care
se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Taxele speciale, instituite potrivit prevederilor prezentului articol, se
încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind utilizate în
scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar contul de execuţie al acestora se aprobă de
consiliul local, judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Serviciile publice de interes local care desfăşoară activităţi de natura
economică au obligaţia calculării, înregistrării şi recuperării uzurii fizice şi morale a
mijloacelor fixe aferente acestor activităţi, prin tarif sau preţ.
Sumele reprezentând amortizarea calculată pentru aceste mijloace fixe se
colectează într-un cont distinct, deschis la unităţile trezoreriei statului, în afara
bugetului, se utilizează pentru realizarea de investiţii în domeniul respectiv şi se
evidenţiază distinct în programul de investiţii, ca sursă de finanţare a acestora.

6.4.2. Sume şi cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
Pentru finanţarea cheltuielilor publice, precum şi pentru echilibrarea bugetelor
locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea bugetului de stat se aprobă
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale, se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii
în care s-a încasat acest impozit, o cotă de 36% la bugetele locale ale comunelor,
oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea plătitorii de
impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 17% într-un cont distinct, deschis pe
seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţului.
În execuţie, cota de 17% se alocă de către direcţiile de specialitate din
aparatul propriu al consiliilor judeţene, în termen de 5 zile lucrătoare de la încasare,
pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului,
proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în acest scop în bugetele respective.
Cota de 63% din impozitul pe venit, pentru municipiul Bucureşti, se repartizează, în
termen de 5 zile, astfel: 18% la bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,
36,5% la bugetul propriu al municipiului Bucureşti şi 8,5% într-un cont distinct, deschis

67
pe seama Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru echilibrarea bugetelor
locale ale sectoarelor şi municipiului Bucureşti.
În execuţie, cota de 8,5% se alocă de către direcţia de specialitate din
aparatul propriu al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în termen de 5 zile
lucrătoare de la încasare, pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor şi
municipiului Bucureşti, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în bugetele
respective.
În situaţii deosebite, prin legea bugetului de stat, cotele defalcate din
impozitul pe venit pot fi majorate.
Operaţiunile de virare a cotelor cuvenite din impozitul pe venit se efectuează
de Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, destinate echilibrării
bugetelor locale, vor fi repartizate pe judeţe, în funcţie de anumite criterii, care pentru
bugetul pe anul 2004 sunt:
- capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit încasat pe
locuitor, în proporţie de 70% din sumele defalcate;
- suprafaţa judeţului, în proporţie de 30% din sumele defalcate.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru
echilibrarea bugetelor locale, aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota
de 17% din impozitul pe venit, se alocă o cotă de 25% bugetului propriu al judeţului,
iar diferenţa se repartizează pe comune, oraşe şi municipii prin hotărâre a consiliului
judeţean, după consultarea primarilor şi cu asistenţa tehnica de specialitate a direcţiei
generale a finanţelor publice, în funcţie de următoarele criterii:
- capacitatea financiară calculată în baza impozitului pe venit încasat pe
locuitor, în proporţie de 30%;
- suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale, în proporţie de 30%;
- populaţia unităţii administrativ-teritoriale, în proportie de 25%;
- alte criterii stabilite prin hotărâre a consiliului judeţean, în proporţie de
15%, care să asigure cu prioritate susţinerea programelor cu finanţare externă, care
necesită cofinanţare locală.
Pentru municipiul Bucureşti, din cota de 8,5% din impozitul pe venit se
alocă o cotă de 25% pentru bugetul propriu al municipiului Bucureşti, iar diferenţa se
repartizează pe sectoarele municipiului Bucureşti, prin hotărâre a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti, după consultarea primarilor de sector şi cu asistenţa tehnică
de specialitate a direcţiei generale a finanţelor publice, în funcţie de aceleaşi criterii ca
mai sus.

6.4.3. Transferuri consolidabile pentru bugetele locale

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru
investiţii finanţate din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul şi
se aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.
Din bugetul de stat, prin bugetele unor ordonatori principali de credite ai
acestuia (ministere, agenţii), precum şi din alte bugete se pot acorda transferuri către
bugetele locale pentru finanţarea unor programe de dezvoltare sau sociale, de interes
naţional, judeţean sau local.

68
6.4.4. Cadrul legislativ şi reglementar actual privind impozitele şi taxele locale
Prevederile Legii nr.27/1994 privind impozitele şi taxele locale, lege ce a
constituit prima etapă importantă pentru realizarea unei autonomii financiare eficiente
a administraţiilor publice locale au trebuit să fie adaptate noilor condiţii de dezvoltare
economico - socială şi de integrare în Uniunea Europeanã. În acest sens, Ordonanţa
Guvernului nr.36/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr.522/2002, precum şi
Hotãrârea Guvernului nr.1278/2002 privind normele metodologice de aplicare a
Ordonanţei Guvernului nr.36/2002 au definit cadrul legal reglementar în ceea ce
priveşte fiscalitatea aplicată la nivelul comunităţilor locale în prezent.
Astfel, în conformitate cu legislatia în vigoare, respectiv cu Ordonanţa
Guvernului nr.36/2002, principalele impozite şi taxe locale sunt:
- impozitul pe clădiri;
- impozitul şi taxa pe teren;
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
- taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
- impozitul pe spectacole;
- taxa hotelieră;
- alte taxe locale.

Impozitul pe Impozitul pe clădiri este anual şi se datorează de către

clădiri contribuabili pentru clădirile aflate în proprietatea lor, indiferent
de locul unde sunt situate şi de destinaţia acestora.
Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor fizice, se calculează
prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul
rural asupra valorii impozabile a clădirii.
În cazul contribuabililor menţionaţi la alin. (1), care deţin
mai multe clădiri cu destinaţia de locuinţă, impozitul pe clădiri se
majorează astfel:
- cu 15% pentru prima clădire, în afara celei de la
adresa de domiciliu;
- cu 50% pentru cea de a doua clădire, în afara celei
de la adresa de domiciliu;
- cu 75% pentru cea de a treia clădire, în afara celei de
la adresa de domiciliu;
- cu 100% pentru cea de a patra clădire şi următoarele,
în afara celei de la adresa de domiciliu.
Impozitul pe clădiri, în cazul contribuabililor persoane
juridice, se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile
locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1,5% asupra valorii de
inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea acestora.
Dacă persoanele juridice nu au efectuat nici o
reevaluare a clădirilor începând cu anul 1998 până la data intrării
în vigoare a prezentei ordonanţe, cota impozitului pe clădiri este
între 3% şi 5,0%, aplicată la valoarea de inventar a clădirii,
înregistrată în contabilitatea acestora.

Impozitul şi Contribuabilii care deţin în proprietate terenuri situate în

taxa pe teren municipii, oraşe şi comune, în intravilanul sau în extravilanul
localităţilor datorează impozit pe teren.

69
 Impozitul pe teren se stabileşte anual, în sumă fixă pe
metru pătrat de teren, în mod diferenţiat, în intravilanul
localităţilor, pe ranguri de localităţi şi zone, iar în extravilanul
localităţilor, pe ranguri de localităţi şi categorii de folosinţă a
terenurilor, pe zone.
În cazurile în care terenurile situate în intravilanul
localităţilor sunt înregistrate în registrul agricol la altă categorie
de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii, acestea se vor
supune impozitului pe teren.
Încadrarea terenurilor pe zone şi pe categorii de
folosinţă, în intravilan şi extravilan, se face de către consiliile
locale, în funcţie de poziţia terenurilor faţă de centrul localităţii,
de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice fiecărei
unităţi administrativ-teritoriale, conform documentaţiilor de
amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole,
evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor
evidenţe agricole ori cadastrale.
Pentru terenurile proprietate publică şi privată a
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale aflate în
administrarea sau în folosinţa regiilor autonome, societăţilor
comerciale, societăţi şi a altor persoane juridice, utilizate în alte
scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură, acestea
datorează taxa pe teren.
Pentru terenurile ocupate de drumuri şi căi ferate
contribuabilii respectivi datorează şi taxa pe teren ce se
stabileşte anual, în lei/km, diferenţiată astfel:
- pentru drumuri 20.000 lei/km;
- pentru căi ferate normale 39.000 lei/km;
- pentru căi ferate înguste 20.000 lei/km.
Taxa se datorează numai pentru liniile ferate şi
drumurile până la accesul în incinta unităţii.

Taxa asupra Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracţiune

mijloacelor de mecanică, care aparţin contribuabililor, se stabileşte în funcţie de
transport capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cm3 sau
fracţiune din aceasta.
Resursele băneşti provenite din taxa asupra mijloacelor
de transport se vor utiliza în exclusivitate pentru lucrări de
întreţinere, modernizare, reabilitare şi construcţie a drumurilor de
interes local şi judeţean şi constituie venit în proporţie de 55% la
bugetul local şi, respectiv, de 45% la bugetul judeţean. Pentru
municipiul Bucureşti taxa constituie venit în proporţie de 55% la
bugetele sectoarelor şi, respectiv, de 45% la bugetul municipiului
Bucureşti.
Pentru remorci, semiremorci şi rulote taxele anuale se
stabilesc în funcţie de capacitatea acestora.
Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă, care
aparţin contribuabililor, se stabileşte anual, pentru fiecare mijloc
de transport.
Instituţiile publice, precum şi persoanele juridice care
au ca profil de activitate transportul de călători în comun în regim

70
 urban şi suburban sunt scutite de plata taxei asupra mijloacelor
de transport.

Taxe pentru Pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor

eliberarea contribuabilii datorează taxe diferenţiate.
certificatelor, Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se
avizelor şi calculează pe baza valorii declarate de solicitant în cererea
autoriza-ţiilor pentru eliberarea autorizaţiei de construire.
Taxele se plătesc prealabil eliberării sau vizării, după
caz, a certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor.
Taxele datorate de către preşedinţii consiliilor judeţene,
cu avizul primarilor comunelor, constituie venit în proporţie de
50% la bugetul local şi de 50% la bugetul judeţean.
Pentru municipiul Bucureşti taxele datorate pentru
eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de
construire se fac venit la bugetul municipiului Bucureşti sau ale
sectoarelor acestuia, după caz, potrivit atribuţiilor stabilite prin
lege primarului general, respectiv primarilor de sectoare.

Taxa pentru Contribuabilii care beneficiază sub diverse forme de

folosirea serviciul de reclamă şi publicitate sunt obligaţi să încheie
mijloacelor de contracte în acest sens şi datorează bugetelor locale o taxă de
reclamă şi reclamă şi publicitate care poate fi cuprinsă între 1% şi 3% din
publicitate valoarea contractului, exclusiv taxa pe valoarea adăugată
aferentă.
Pentru folosirea mijloacelor de publicitate prin afişaj,
panouri sau alte asemenea mijloace publicitare beneficiarii
datorează o taxă care poate fi cuprinsă între 65.000 lei/an/m2 şi
130.000 lei/an/m2 sau fracţiune de m2.
Pentru firmele instalate la locul exercitării activităţii taxa
anuală se stabileşte în funcţie de dimensiunea acestora şi poate
fi cuprinsă între 121.000 lei/an/m2 şi 194.000 lei/an/m2 sau
fracţiune de m2.
Cota procentuală şi cuantumul taxei prevăzut în sumă
fixă se stabilesc de către consiliile locale în a căror rază
teritorială se realizează publicitatea, în limitele prevăzute mai
sus.

Impozitul pe Contribuabilii care organizează manifestări artistice,

spectacole competiţii sportive, activităţi artistice şi distractive de videotecă şi
discotecă, denumite în continuare spectacole, datorează impozit
pe spectacole, calculat în cote procentuale asupra încasărilor din
vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor sau în sumă fixă
pe metru pătrat, în funcţie de suprafaţa incintei unde se
desfăşoară spectacolul, mai puţin valoarea timbrelor instituite,
potrivit legii.
Instituţiile publice nu datorează impozitul pe
spectacole.
Pentru manifestările artistice şi competiţiile sportive
impozitul pe spectacole se stabileşte asupra încasărilor din
vânzarea abonamentelor şi a biletelor de intrare, prin aplicarea

71
 următoarelor cote:
2% pentru manifestările artistice de teatru, de operă, de
operetă, de filarmonică, cinematografice, muzicale, de circ,
precum şi pentru competiţiile sportive interne şi internaţionale;
5% pentru manifestările artistice de genul: festivaluri,
concursuri, cenacluri, serate, recitaluri sau alte asemenea
manifestări artistice ori distractive care au un caracter ocazional.
Pentru activităţile artistice şi distractive de videotecă şi
discotecă impozitul pe spectacole se stabileşte în funcţie de
suprafaţa incintei în care se desfăşoară spectacolul, după cum
urmează:
în cazul videotecilor, de la 500 lei/m2/zi la 1.000
lei/m2/zi;
în cazul discotecilor, de la 1.000 lei/m2/zi la 2.000
lei/m2/zi.
Cuantumul taxei se stabileşte de către consiliile locale
în a căror rază teritorială se realizează activităţile artistice şi
distractive, în limitele prevăzute mai sus.

Taxa hotelieră Pentru şederea în municipii, oraşe sau comune

consiliile locale pot hotărî instituirea taxei hoteliere datorate de
persoanele fizice în vârstă de peste 18 ani.
Taxa se determină pe baza cotei stabilite de consiliile
locale între 0,5% şi 5%, în mod diferenţiat, în funcţie de categoria
unităţii de cazare, la tarifele practicate de aceasta.
Pentru şederea în staţiunile turistice, declarate conform
legii, taxa se determină pe baza cotei stabilite de consiliile locale
între 0,5% şi 5%, în funcţie de categoria unităţii de cazare, la
tarifele practicate de aceasta pentru o noapte de cazare,
indiferent de durata sejurului.

Alte taxe În exercitarea atribuţiilor ce le revin în administrarea

locale domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale,
consiliile locale sau judeţene, după caz, pot institui taxe zilnice
cuprinse între 1.000 lei şi 100.000 lei pentru utilizarea temporară
a locurilor publice şi vizitarea muzeelor, caselor memoriale,
monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologice.
Consiliile locale pot institui taxe zilnice pentru
deţinerea în proprietate sau în folosinţă, după caz, de utilaje
destinate să funcţioneze în scopul obţinerii de venit. Categoriile
de utilaje se stabilesc de către consiliile locale.
Consiliile locale pot institui taxe pentru vehiculele
lente (cum sunt autocositoarele, autogrederele, autostivuitoarele
etc.), în sumă fixă, pentru fiecare vehicul, ce pot fi cuprinse între
26.000 lei/an şi 260.000 lei/an.

72
6.4.5. Fondul de rezervă bugetară
In bugetele locale se înscrie fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în cotă de
până la 5% din totalul cheltuielilor. Acesta se utilizează la propunerea ordonatorilor
principali de credite, pe bază de hotărâri ale consiliilor respective, pentru finanţarea
unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în cursul exerciţiului bugetar, pentru
înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, precum şi pentru acordarea unor
ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale în situaţii de extremă dificultate.
Fondul de rezervă bugetară poate fi majorat, în cursul anului, cu aprobarea
consiliului local, judeţean şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, din
disponibilităţile de credite bugetare care nu mai sunt necesare până la sfârşitul anului.

6.4.6. Execuţia bugetelor locale

Creditele bugetare45 aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar.
Cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite
bugetare.
Virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei
bugetare şi de la un program la altul se aprobă de consiliul local, judeţean şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, pe baza justificărilor corespunzatoare ale
ordonatorilor principali de credite şi se pot efectua numai înainte de angajarea
cheltuielilor.
Virările de credite bugetare în cadrul aceluiaşi capitol bugetar, inclusiv între
programele aceluiaşi capitol sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite,
pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate şi se
pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor.
Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri
şi necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii
clasificaţiei bugetare, precum şi a programului, de la care se disponibilizează şi,
respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare şi a programului, la care se
suplimentează prevederile bugetare.
Virările de credite bugetare se pot efectua începand cu trimestrul al III-lea
al anului bugetar.
Creditele bugetare aprobate prin bugetele locale pot fi folosite prin
deschideri de credite efectuate de către ordonatorii principali de credite ai acestora, în
limita sumelor aprobate, potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea dispoziţiilor
legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective.
Deschiderile de credite bugetare pentru transferurile consolidabile de la
bugetul de stat sau de la alte bugete către bugetele locale, în cadrul limitelor
prevăzute în bugetele respective, se efectuează de către Ministerul Finanţelor Publice
prin direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de
credite ai bugetelor locale, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare, cu
respectarea destinaţiei sau de către ceilalţi ordonatori principali de credite.

45
Credit bugetar - suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care
se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele
contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni
multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru
celelalte acţiuni (Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003)

73
 Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente
justificative, care să confirme angajamentele contractuale sau din convenţii, primirea
bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor
drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii.
Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile se derulează
conform acordurilor încheiate cu partenerii externi.
Fondurile externe nerambursabile vor fi încasate într-un cont distinct în
afara bugetului local şi vor fi cheltuite numai în limita disponibilităţilor din acest cont şi
în scopul în care au fost acordate.
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele
faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată.
Execuţia bugetară la oraşe, municipii, sectoarele municipiului Bucureşti,
judeţe şi municipiul Bucureşti se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor
care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de
contabil.
Operaţiunile specifice angajării46, lichidării47 şi ordonanţării48 cheltuielilor sunt
în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor
compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil
în limita fondurilor disponibile.
Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative.
Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor
şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate.
Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare aprobate, se face numai pe
bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale şi numai după
ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea
menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau din alte
cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate şi de a propune consiliilor locale,
judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti anularea creditelor respective.
Cu creditele bugetare anulate se majorează fondul de rezervă bugetară la
dispoziţia consiliului local, judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după
efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de

46
Angajament bugetar - orice act prin care o autoritate competentă potrivit legii
afectează fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare
aprobate.
Angajament legal - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic
din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice.
(Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003 privind finanţele publice locale)
47
Lichidarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifica
existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se
verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative
care să ateste operaţiunile respective.
(Ibidem)
48
Ordonanţarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă
că livrarile de bunuri şi servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că
plata poate fi realizată.
(Ibidem)

74
stat, precum şi a transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete, se
utilizează, în ordine, pentru:
- rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri aferente acestora;
- constituirea fondului de rulment.
Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobândă, se
păstrează într-un cont distinct, deschis pe seama fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale, la unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, în afara bugetului local şi pot fi
utilizate, temporar, pentru acoperirea golurilor de casă provenite din decalaje între
veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru acoperirea definitivă a
eventualului deficit bugetar rezultat la finele exerciţiului bugetar.
Fondul de rulment poate fi utilizat şi pentru finanţarea unor investiţii din
competenţa autorităţilor administraţiei publice locale sau pentru dezvoltarea serviciilor
publice locale în interesul colectivităţii.
Utilizarea fondului de rulment şi contul de executie al acestuia se aprobă
de consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în afara
bugetului local.

6.4.7. Surse financiare împrumutate

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot
aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen
scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi
pentru refinanţarea datoriei publice locale.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti
hotărăsc, la propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau
garantarea de împrumuturi interne şi externe, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul membrilor ce le compun.
Îimprumuturile interne se contractează fără garanţia statului, cu condiţia
informării prealabile a Ministerului Finanţelor Publice.
Împrumuturile externe se contractează direct sau se vor garanta de către autorităţile
administraţiei publice locale numai cu avizul comisiei de autorizare a acestor
împrumuturi, ale cărei componenţă şi funcţionare se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Autorităţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi
externe contractate sau garantate de stat.
Datoria publica locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie
rambursată, conform acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale unităţii
administrativ-teritoriale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt:
- titluri de valoare;
- împrumuturi de la societăţile comerciale bancare sau de la alte instituţii de
credit.
Emiterea şi lansarea titlurilor de valoare se pot face direct de către
autorităţile administraţiei publice locale sau prin intermediul unor agenţii ori al altor
instituţii specializate.
Valoarea totală a datoriei contractate de autoritatea administraţiei publice
locale va fi înscrisă în registrul de evidenţă a datoriei publice locale al acestei autorităţi

75
şi se raportează anual prin situaţiile financiare, registrul de evidenţă a datoriei
publice49 locale incluzând informaţii care specifică suma totală a datoriilor autorităţilor
administraţiei publice locale, precum şi detalierea datoriilor şi alte informaţii stabilite
prin norme metodologice privind registrul de evidenţă a datoriei publice locale, emise
de Ministerul Finanţelor Publice.
Valoarea totală a garanţiilor emise de autoritatea administraţiei publice
locale se înscrie în registrul garanţiilor locale al acestei autorităţi şi se raportează
anual prin situaţiile financiare, registrul garanţiilor 50 locale cuprinzând informaţii care
specifică suma totală a garanţiilor emise de autoritatea administraţiei publice locale,
precum şi detalierea garanţiilor şi alte informaţii stabilite prin norme metodologice
privind registrul de evidenţă a garanţiilor locale, emise de Ministerul Finanţelor
Publice.
Orice obligaţie de plată aferentă datoriei publice locale, exprimată în altă
monedă decât cea naţională este calculată în moneda naţională, utilizându-se cursul
de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României pentru ultima zi din
perioada la care se face raportarea.
Serviciul datoriei publice51 locale nu reprezintă obligaţii sau răspunderi ale Guvernului
şi acesta va fi plătit din bugetele locale şi din împrumuturi pentru refinanţarea datoriei
publice locale.
Împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi
cele contractate de agenţii economici şi serviciile publice din subordinea acestora pot
fi garantate de către acestea prin veniturile proprii.
Autorităţilor administratiei publice locale li se interzice accesul la
împrumuturi sau să garanteze orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale
reprezentând ratele scadente la împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile
şi comisioanele aferente acestora, inclusiv ale împrumutului care urmează să fie
contractat şi/sau garantat în anul respectiv, depăşeşte limita de 20% din totalul
veniturilor proprii, cu excepţia cazurilor aprobate prin legi speciale.
Aceste condiţiile se aplică inclusiv pentru datoriile anuale care decurg din
împrumuturile contractate şi/sau garantate de stat pentru autorităţile administraţiei
publice locale.
În scopul calculării acestei limite, pentru împrumuturile contractate şi/sau
garantate, cu o rată variabilă a dobânzii, se va efectua calculul folosindu-se rata
dobânzii valabilă la data întocmirii documentaţiei, iar pentru împrumuturile acordate în
valută vor fi luate în calcul la valoarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca
Naţională a României la data efectuării calculului.

49
Registrul datoriei publice locale - documentul care evidenţiază situaţia datoriei
publice locale contractate direct, în ordine cronologică şi care are două componente:
subregistrul datoriei publice interne locale şi subregistrul datoriei publice externe
locale.
50
Registrul garanţiilor locale - documentul care evidenţiază situaţia garanţiilor locale
acordate de autorităţile administraţiei publice locale, în ordine cronologică si care are
două componente: subregistrul garanţiilor interne locale şi subregistrul garanţiilor
externe locale.
51
Serviciul datoriei publice locale - obligaţia de plată a administraţiilor publice locale în
contul datoriei publice locale, calculată pentru o anumită dată (scadenţă) sau pentru o
anumită perioadă.
Serviciul datoriei publice locale cuprinde ratele de capital aferente datoriei contractate
direct sau garantate de autoritãţile publice locale şi costurile aferente acestora,
respectiv dobânzi, comisioane, speze.

76
 Ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate
de unităţile administrativ-teritoriale se prevăd în bugetul local se pot contracta noi
împrumuturi pentru achitarea ratelor scadente.
Garantarea de către autorităţile administraţiei publice locale a împrumuturilor
contractate de agenţii economici şi serviciile publice de subordonare locală generează
riscuri financiare, pentru acoperirea cărora autoritãţile publice locale constituie un fond
de risc, în afara bugetului local.
Acest fond de risc se păstrează în conturi separate deschise la unităţile
teritoriale ale trezoreriei statului şi se constituie distinct pentru garanţii locale la
împrumuturi interne şi, respectiv, pentru garanţii la împrumuturi externe, din: sumele
încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate;
dobânzile acordate de unităţile trezoreriei statului la disponibilităţile fondului; dobânzi
şi penalităţi de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare, aplicate
pentru neplata în termen de către beneficiarii împrumuturilor garantate a
comisioanelor şi, respectiv, a ratelor scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente şi,
în completare, din bugetul local. În cazul în care se efectuează plăţi din fondul de risc
aferente unor scadenţe neonorate de garantat, veniturile fondului de risc se
reîntregesc cu sumele recuperate de la acesta.
Nivelul comisionului de risc pe care beneficiarii de garanţii trebuie să-l
achite bugetelor locale se determină de ordonatorul principal de credite şi se aprobă
de consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Acest
comision se aplică asupra valorii împrumutului garantat.
Sumele aflate în fondul de risc la sfârşitul anului se regularizează cu
bugetul local în limita sumelor primite de la acest buget, iar diferenţa se reportează în
anul următor cu aceeaşi destinaţie.
În situaţia în care, pe parcursul execuţiei, apar goluri temporare de casă ca
urmare a decalajului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului local, acestea pot fi
acoperite prin împrumuturi fără dobândă acordate de Ministerul Finanţelor Publice din
disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului, numai după utilizarea
fondului de rulment, valoarea totală a împrumutului care poate fi angajat de autorităţile
administraţiei publice locale fiind supusă următoarelor limite:
- nu va depaşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata
anului bugetar în care se face împrumutul;
- autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai mari
decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar.
Dacă autoritãţile publice locale nu au restituit împrumutul ce le-a fost
acordat din disponibilităţile contului curent al trezoreriei statului până la 31 decembrie,
direcţiile generale ale finanţelor publice sunt autorizate să execute contul unităţii
administrativ-teritoriale în cauză.
6.5. Resursele financiare ale instituţiilor publice de subordonare locală
Instituţiile publice de subordonare locală îşi finanţează cheltuielile curente şi
de capital, în funcţie de statutul juridic, astfel:
- integral din bugetul local;
- din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul local;
- integral din veniturile proprii.
Instituţiile publice locale care sunt finanţate integral din bugetul local, varsă
veniturile realizate la acest buget.

77
 Instituţiile publice locale care se finanţează integral sau parţial din veniturile
proprii încasează, administrează, utilizează şi contabilizează aceaste venituri proprii,
care provin din prestări de servicii, chirii, manifestări culturale şi sportive, concursuri
artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din
activităţi proprii sau anexe şi altele.
Instituţiile publice mai pot folosi pentru desfăşurarea activităţii lor bunuri
materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub forma de
donaţii şi sponsorizări.
În situaţia instituţiilor publice finanţate integral de la bugetul local, fondurile
băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice sunt vărsate direct la bugetul local din
care se finanţează acestea. Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile
bugetului local, iar fondurile se vor utiliza cu respectarea destinaţiilor stabilite de
transmiţător.
În situaţia instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri
proprii, fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice vor majora bugetele
de venituri şi cheltuieli ale acestora. Aceste instituţii au obligaţia de a prezenta, în
anexa la contul de execuţie bugetară trimestrială şi anuală, situaţia privind sumele
primite şi utilizate în aceste condiţii şi cu care a fost majorat bugetul de venituri şi
cheltuieli.
Bunurile materiale primite de instituţiile publice primite de la persoanele
fizice sau juridice sub formă de donaţii sau sponsorizări se înregistrează în
contabilitatea acestora.
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate
parţial din venituri proprii se regularizează la sfârşitul anului cu bugetele locale din
care sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acestea.
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice care sunt
finanţate integral din venituri proprii, rămân la dispoziţia acestora, urmând a fi folosite
în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot
hotârâ ca excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice
subordonate, finanţate integral din venituri proprii, să se preia ca venit la bugetul local,
după deducerea sumelor încasate anticipat şi a obligaţiilor de plată.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucuresti pot
aproba înfiinţarea de activităţi integral finanţate din venituri proprii pe lângă unele
instituţii publice, finanţate integral din bugetele locale, stabilind totodată domeniul de
activitate, categoriile de venituri, natura cheltuielilor, sistemul de organizare şi
funcţionare a acestor activităţi.
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale
activităţilor finanţate integral din venituri proprii se reportează în anul urmator cu
aceeaşi destinaţie sau se preiau ca venit la bugetul local, potrivit hotărârii consiliului
local, judeţean şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de
credite, a unor instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din
venituri proprii, acestea nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor
temeinic fundamentate, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti pot aproba împrumuturi fără dobândă din bugetul local, pe bază de
convenţie, iar împrumuturile acordate vor fi rambursate integral în termen de un an de
la data acordării.

78
 În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica
dobânzile şi penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele
bugetare.

79
ANEXA

Anexa 1
cuprinzând lista impozitelor, taxelor şi a altor venituri ale bugetelor locale

Nr.crt. Denumirea veniturilor

CAPITOLUL I. Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor

A. VENITURI PROPRII
1. Impozitul pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub
autoritatea consiliilor judeţene
2. Impozite şi taxe de la populaţie:
- Taxe asupra mijloacelor de transport detinuţe de persoane fizice
3. Alte impozite directe:
a) Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane
juridice
b) Alte încasari din impozite directe
4. Alte impozite indirecte:
- Taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare
5. Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor
judeţene
6. Vărsăminte de la instituţiile publice:
a) Venituri din încasarea contravalorii lucrărilor de combatere a
dăunatorilor şi bolilor în sectorul vegetal - servicii publice de
protecţie a plantelor
b) Alte venituri de la instituţiile publice
7. Diverse venituri:
a) Venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi
despăgubiri
b) Venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate, potrivit dispoziţiilor
legale
c) Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară locală a anilor
precedenţi
d) Impozit pe venitul din concesionarea bunurilor societăţilor
comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar
majoritar, precum şi regiilor autonome
e) Venituri din concesiuni şi închirieri
f) Încasări din valorificarea bunurilor confiscate, potrivit legii
g) Venituri din închirierea şi concesionarea unor bunuri ale
spitalelor
h) Încasări din alte surse
8. Venituri din valorificarea unor bunuri:
a) Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice
b) Venituri din privatizare
c) Venituri din vânzarea unor bunuri ale spitalelor
d) Venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat
9. Cote defalcate din impozitul pe venit
B. SUME DEFALCATE DIN UNELE VENITURI ALE BUGETULUI DE STAT
C. SUBVENŢII PRIMITE DE LA BUGETUL DE STAT ŞI DE LA ALTE BUGETE

80
Nr.crt. Denumirea veniturilor
D. DONAŢII ŞI SPONSORIZĂRI

CAPITOLUL II - Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor,

oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti
A. VENITURI PROPRII
1. Impozitul pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub
autoritatea consiliilor locale
2. Impozite şi taxe de la populaţie:
a) Impozitul pe cladiri de la persoane fizice
b) Taxe asupra mijloacelor de transport detinute de persoane fizice
c) Impozitul pe terenuri de la persoane fizice
d) Alte impozite şi taxe de la populaţie
3. Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat
4. Impozitul pe cladiri şi terenuri de la persoane juridice:
a) Impozitul pe cladiri de la persoane juridice
b) Impozitul pe terenuri de la persoane juridice
5. Alte impozite directe:
a) Taxa asupra mijloacelor de transport detinute de persoane
juridice
b) Impozitul pe terenul agricol
c) Alte în casari din impozite directe
6. Impozitul pe spectacole
7. Alte impozite indirecte:
a) Taxe şi tarife pentru eliberarea de licente şi autorizatii de
funcţionare
b) Taxe judiciare de timbru
c) Taxe de timbru pentru activitatea notariala
d) Taxe extrajudiciare de timbru
e) Alte în casari din impozite indirecte
8. Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea consiliilor
locale
9. Vărsăminte de la instituţiile publice:
a) Alte venituri privind circulatia pe drumurile publice
b) Venituri din în casarea contravalorii lucrarilor de combatere a
daunatorilor şi bolilor în sectorul vegetal - servicii publice de
protectie a plantelor (pentru bugetul Consiliului General al
Municipiului Bucureşti)
c) Veniturile punctelor de în samantari artificiale
d) Veniturile circumscriptiilor sanitar-veterinare
e) Contributia lunara a parintilor sau sustinatorilor legali pentru în
tretinerea copiilor în crese
f) Vărsăminte din disponibilitatile instituţiilor publice şi activitatilor
autofinanţate
g) Contributii datorate de persoanele beneficiare ale serviciilor
cantinelor de ajutor social
h) Taxe din activitati cadastrale şi agricultura
i) Alte venituri de la instituţiile publice
10. Diverse venituri:
a) Venituri din recuperarea cheltuielilor de judecata, imputatii şi

81
 Nr.crt. Denumirea veniturilor
despagubiri
b) Venituri din amenzi şi alte sanctiuni aplicate, potrivit dispozitiilor
legale
c) Restituiri de fonduri din finanţarea bugetara locala a anilor
precedenti
d) Impozit pe venitul din concesionarea bunurilor societăţilor
comerciale sau companiilor nationale la care statul este actionar
majoritar, precum şi regiilor autonome
e) Venituri din concesiuni şi în chirieri
f) Penalitati pentru nedepunerea sau depunerea cu în tarziere a
declaratiei de impozite şi taxe
g) Incasari din valorificarea bunurilor confiscate, potrivit legii
h) Venituri realizate din administrarea sau valorificarea bunurilor
fostelor cooperative agricole de productie
i) Venituri din în chirierea şi concesionarea unor bunuri ale
spitalelor
j) Incasari din alte surse
11. Venituri din valorificarea unor bunuri:
a) Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice
b) Venituri din vânzarea locuintelor construite din fondurile statului
c) Venituri din privatizare
d) Venituri din vânzarea unor bunuri ale spitalelor
e) Venituri din vânzarea unor bunuri apartinand domeniului privat
12. Cote defalcate din impozitul pe venit
B. SUME DEFALCATE DIN UNELE VENITURI ALE BUGETULUI DE STAT
C. SUBVENTII PRIMITE DE LA BUGETUL DE STAT SI DE LA ALTE BUGETE
D. DONATII SI SPONSORIZARI

Lista impozitelor locale, taxelor şi a altor venituri ale bugetelor locale

poate fi actualizata ca urmare a perfectionarii legislatiei fiscale, precum şi prin legile
bugetare anuale, în concordanta cu programele de crestere a autonomiei financiare a
unitatilor administrativ-teritoriale şi de descentralizare a serviciilor publice.

Anexa 2
cuprinzând lista cheltuielilor care se prevad în bugetele locale

Nr.crt. Denumirea cheltuielilor

CAPITOLUL I Cheltuielile care se prevad în bugetele proprii ale judeţelor

1. Autorităţi executive
2. Învăţământ:
a) Învăţământ primar şi gimnazial
b) Învăţământ special
3. Sanatate:
- Alte instituţii şi acţiuni sanitare
4. Cultura, religie şi acţiuni privind activitatea sportiva şi de tineret:
a) Biblioteci publice judeţene
b) Muzee
c) Teatre şi instituţii profesioniste de spectacole şi concerte
d) Scoli populare de arta

82
Nr.crt. Denumirea cheltuielilor
e) Centre de conservare şi de valorificare a traditiei şi creatiei
populare
f) Culte religioase
g) Activitatea sportiva
h) Alte instituţii şi acţiuni privind cultura, religia şi activitatea
sportiva şi de tineret
5. Asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare şi indemnizatii:
a) Asistenta sociala în caz de invaliditati
b) Sustinerea sistemului de protectie a drepturilor copilului
c) Servicii publice specializate pentru protectia copilului
d) Drepturile asistentului personal pentru copii şi adulti cu
handicap grav
e) Alte acţiuni privind asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare
şi indemnizatii
6. Servicii şi dezvoltare publica şi locuinte:
a) Alimentari cu apa, statii de epurare pentru ape uzate,
colectoare, statii de pompare
b) Retele, centrale şi puncte termice
c) Canalizare
d) Amenajari hidrotehnice de interes local, în intravilan
e) Alte acţiuni privind servicii, dezvoltare publica şi locuinte
7. Agricultura şi şi lvicultura:
a) Combaterea daunatorilor şi bolilor în sectorul vegetal -
servicii publice de protectie a plantelor
b) Centre judeţene şi locale de consultanta agricola
8. Transporturi şi comunicatii:
a) Aviatie civila
b) Drumuri şi poduri
c) Alte cheltuieli în domeniul transporturilor şi comunicatiilor
9. Alte acţiuni economice:
a) Prevenire şi combatere inundatii şi gheturi
b) Sustinerea programelor de dezvoltare regionala
10. Alte acţiuni:
a) Centre militare
b) Protectie civila
c) Alte cheltuieli
11. Fond pentru garantarea imprumuturilor externe, dobanzilor şi comisioanelor
aferente:
a) Fond pentru garantarea imprumuturilor externe, dobanzilor
şi comisioanelor aferente contractate/garantate de stat
b) Fond pentru garantarea imprumuturilor externe, dobanzilor
şi comisioanelor aferente contractate/garantate de Autorităţile
administratiei publice locale
12. Dobanzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli:
a) Dobanzi aferente datoriei publice locale interne
b) Dobanzi aferente datoriei publice locale externe
c) Cheltuieli ocazionate de emisiunea şi plasarea titlurilor de
valoare în condiţi ile legii d) Diferente de curs aferente datoriei
publice locale externe
13. Plati de dobanzi:

83
Nr.crt. Denumirea cheltuielilor
a) Dobanda datorata trezoreriei statului în cadrul planului de
redresare
b) Dobanzi şi comisioane la imprumuturi externe contractate
de stat
14. Rambursari imprumuturi:
a) Rambursare imprumuturi acordate din trezoreria statului
b) Rambursarea imprumuturilor interne pentru investitii
c) Rambursarea imprumuturilor externe pentru investitii
d) Rambursarea imprumuturilor externe contractate de stat
15. Fondul de rezerva bugetara:
- Fondul de rezerva bugetara la dispozitia consiliilor judeţene

CAPITOLUL II Cheltuielile care se prevad în bugetele proprii ale comunelor,

oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti
1. Autorităţi executive
2. Învăţământ:
a) Învăţământ preşcolar
b) Învăţământ primar şi gimnazial
c) Învăţământ liceal
d) Învăţământ profesional
e) Învăţământ postliceal
f) Învăţământ special (pentru bugetele sectoarelor municipiului
Bucureşti)
g) Internate, camine şi cantine pentru elevi (alocaţii de la
bugetele locale în completarea veniturilor proprii)
3. Sănătate:
a) Creşe
b) Alte instituţii şi acţiuni sanitare
4. Cultura, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret:
a) Biblioteci publice comunale, oraşeneşti, municipale
b) Muzee
c) Teatre şi instituţii profesioniste de spectacole şi concerte
d) Şcoli populare de artă
e) Case de cultură
f) Cămine culturale
g) Culte religioase
h) Activitatea sportiva
i) Activitatea de tineret
j) Alte instituţii şi acţiuni privind cultura, religia şi activitatea
sportiva şi de tineret
5. Asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare şi indemnizatii:
a) Centre de în grijire şi asistenta
b) Centre-pilot de recuperare şi reabilitare pentru minori cu
handicap
c) Centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu
handicap
d) Centre de integrare prin terapie ocupationala
e) Centre de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrica
f) Cantine de ajutor social

84
Nr.crt. Denumirea cheltuielilor
g) Ajutor social
h) Sustinerea sistemului de protectie a drepturilor copilului
i) Servicii publice specializate pentru protectia copilului (pentru
bugetul Consiliului General al Municipiului Bucureşti)
j) Camine pentru persoane varstnice
k) Drepturile asistentului personal pentru copii şi adulti cu
handicap grav
l) Alte acţiuni privind asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare
şi indemnizatii
6. Servicii şi dezvoltare publica şi locuinte:
a) Intretinerea şi repararea strazilor
b) Iluminat
c) Salubritate
d) Intretinere gradini publice, parcuri, zone verzi, baze sportive
şi de agrement
e) Locuinte
f) Alimentari cu apa, statii de epurare pentru ape uzate,
colectoare, statii de pompare
g) Retele, centrale şi puncte termice
h) Canalizare
i) Amenajari hidrotehnice de interes local, în intravilan
j) Introducere de gaze naturale în localitati
k) Electrificari rurale
l) Alte acţiuni privind servicii, dezvoltare publica şi locuinte
7. Agricultura şi şi lvicultura:
a) Combaterea daunatorilor şi bolilor în sectorul vegetal -
servicii publice de protectie a plantelor (pentru bugetul
Consiliului General al Municipiului Bucureşti)
b) Puncte de în samantari artificiale
c) Circumscriptii sanitar-veterinare (exclusiv epizootii)
d) Centre judeţene şi locale de consultanta agricola
8. Transporturi şi comunicatii:
a) Drumuri şi poduri
b) Transportul în comun
c) Alte cheltuieli în domeniul transporturilor şi comunicatiilor
9. Alte acţiuni economice:
a) Prevenire şi combatere inundatii şi gheturi
b) Sustinerea programelor de dezvoltare regionala
c) Alte cheltuieli pentru acţiuni economice
10. Alte acţiuni:
a) Centre militare
b) Protectie civila
c) Fondul Roman de Dezvoltare Sociala
d) Alte cheltuieli
11. Fond pentru garantarea imprumuturilor externe, dobanzilor şi comisioanelor
aferente:
a) Fond pentru garantarea imprumuturilor externe, dobanzilor
şi comisioanelor aferente contractate/garantate de stat
b) Fond pentru garantarea imprumuturilor externe, dobanzilor
şi comisioanelor aferente contractate/garantate de Autorităţile

85
 Nr.crt. Denumirea cheltuielilor
administratiei publice locale
12. Transferuri catre alte bugete:
Dobanzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli:
13. Dobanzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli:
a) Dobanzi aferente datoriei publice locale interne
b) Dobanzi aferente datoriei publice locale externe
c) Cheltuieli ocazionate de emisiunea şi plasarea titlurilor de
valoare în condiţi ile legii
d) Diferente de curs aferente datoriei publice locale externe
14. Plati de dobanzi:
a) Dobanda datorata trezoreriei statului în cadrul planului de
redresare
b) Dobanzi şi comisioane la imprumuturi externe contractate
de stat
15. Rambursari imprumuturi acordate:
a) Rambursare imprumuturi acordate din trezoreria statului
b) Rambursarea imprumuturilor interne pentru investitii
c) Rambursarea imprumuturilor externe pentru investitii
d) Rambursarea imprumuturilor externe contractate de stat
16. Fondul de rezerva bugetara:
- Fondul de rezerva bugetara la dispozitia consiliilor locale

Lista cheltuielilor care se prevad în bugetele locale poate fi actualizata ca urmare a

perfectionarii legislatiei, precum şi prin legile bugetare anuale, în concordanta cu
programele de crestere a autonomiei financiare a unitatilor administrativ-teritoriale şi
de descentralizare a serviciilor publice.

86
 CAPITOLUL VII

STADIUL ACTUAL AL FINANŢĂRII SERVICIILOR PUBLICE DESCENTRALIZATE

ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, reforma administraţiei publice constituie în prezent o

prioritate pentru dezvoltarea economică şi socială, constituind, totodată, o condiţie în
vederea integrării în Uniunea Europeană.
Descentralizarea serviciilor publice şi, implicit, descentralizarea financiară
presupun ca administraţiile locale să dispună de capacitatea managerială pentru a
prelua responsabilităţile atât în gestionarea serviciilor publice, cât şi în finanţarea
corespunzătoare a acestora.
7.1. CADRUL LEGAL AL ORGANIZĂRII ŞI FUNCŢIONĂRII AUTORITÃŢILOR
PUBLICE LOCALE ÎN PREZENT
Legea organică ce statuează organizarea şi funcţionarea autorităţilor
publice locale în prezent, respectiv Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale
precizează că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează
şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor
publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi
în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile
legii.
Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile
judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile
judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe
baza şi în limitele prevăzute de lege şi priveşte organizarea, funcţionarea,
competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin
comunei, oraşului sau judeţului.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune nici un
fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de
descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără
asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor
responsabilităţi.
Resursele financiare ale autorităţilor publice locale trebuie să fie
proporţionale cu competenţele şi cu responsabilităţile prevăzute de lege.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în
comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi
deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în
condiţiile prevăzute de Legea privind alegerile locale.

87
 Aleşii locali sunt primarul, consilierii locali şi consilierii judeţeni. În asigurarea
liberului exerciţiu al mandatului lor aceştia îndeplinesc o funcţie de autoritate publică,
beneficiind de dispoziţiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
În scopul asigurării autonomiei locale autorităţile administraţiei publice
locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să
aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în
condiţiile legii.
În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, autoritatea centrală numeşte câte
un prefect, ca reprezentant al Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile
administrativ-teritoriale.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu votul
majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.. Hotărârile privind
contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii, administrarea domeniului public şi
privat al comunei sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană,
regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea
urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea
sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu organizaţii neguvernamentale, cu
persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din
numărul consilierilor în funcţie.
Serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează
de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor
locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care
dispune.
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită
la nivel judeţean, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin
domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în
administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie
închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea
bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean. Vânzarea,
concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică. Consiliile locale şi consiliile
judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile
proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără
scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori
serviciilor publice.

7.2. SERVICIILE PUBLICE DE DEZVOLTARE LOCALĂ

Serviciile publice de dezvoltare locală cuprind o gamă largă de servicii:
- serviciile publice de gospodărie comunală şi transport urban, care se
referă la:
- furnizarea apei potabile;
- canalizarea;
- transportul de călători;
- managementul deşeurilor.
- transporturi şi comunicaţii, ce cuprind;

88
 - construcţiile, reparaţiile, întreţinerile de drumuri şi străzi;
- aeroporturile.
- locuinţele, care se referă la:
- construcţiile de locuinţe;
- proiectarea şi execuţia în funcţie de riscul seismic.
- investiţiile pentru dezvoltarea serviciilor de dezvoltare locală, ce au
ca obiect:
- reabilitarea reţelelor de alimentare cu apă;
- staţiile de epurare ape uzate;
- reabiltarea reţeleleor de gaz;
- elaborarea proiectelor de utilităţi generale şi alte proiecte etc.

7.2.1. Serviciile publice de gospodărire comunală şi transport urban

7.2.1.1. Administrarea şi finanţarea serviciilor publice de gospodărie comunală şi

transport urban sunt reglementate prin Legea nr.326/2001.

Serviciile de gospodãrie comunalã sunt un exemplu tipic de servicii publice

finanţate prin tarifele percepute beneficiarilor. Acest mecanism de acoperire a
cheltuielilor de funcţionare a serviciilor publice se referã, în principal, la activitatea
curentã, deoarece din sumele colectate din tarifarea serviciilor respectivepot fi rareori
alocate fonduri pentru extinderea reţelei şi modernizare, adicã pentru cheltuieli de
capital. În aceastã situaţie, intervine autoritatea publicã - localã sau chiar centralã -
care contribuie cu fonduri pentru finanţarea investiţiilor în domeniul gospodãriei
comunale.
Cadrul juridic unitar privind înfiinţarea, organizarea, monitorizarea şi controlul
funcţionării serviciilor publice de gospodărie comunală în judeţe, oraşe şi comune este
reglementat în prezent prin Legea nr.326/2001 a serviciilor publice de gospodãrie
comunalã.
Serviciile publice de gospodărie comunală reprezintă ansamblul activităţilor şi
acţiunilor de utilitate şi de interes local, desfăşurate sub autoritatea administraţiei
publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care se
asigură:
- alimentarea cu apă;
- canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale;salubrizarea localităţilor;
- alimentarea cu energie termică produsă centralizat;alimentarea cu gaze
naturale;
- alimentarea cu energie electrică;
- transportul public local;
- administrarea fondului locativ public;
- administrarea domeniului public şi altele, ce pot fi înfiinţate prin hotărâre a
consiliului judeţean, respectiv prin hotărâre a consiliului local, în funcţie de necesitãţi.
Domeniile menţionate sunt reglementate prin legi speciale sau prin hotărâri ale
Guvernului.
Serviciile publice de gospodărie comunală se realizează prin intermediul
unui ansamblu de construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente funcţionale şi dotări
specifice, denumite sisteme publice de gospodărie comunală şi care fac parte
integrantă din infrastructura edilitară a localităţilor. Acestea, inclusiv terenurile
aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau
potrivit legii, domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

89
 Serviciile publice de gospodărie comunală se organizează şi se
administrează cu respectarea următoarelor principii:
- principiul dezvoltării durabile;
- principiul autonomiei locale;
- principiul descentralizării serviciilor publice;
- principiul responsabilităţii şi legalităţii;
- principiul participării şi consultării cetăţenilor;
- principiul asocierii intercomunale şi parteneriatului;
- principiul corelării cerinţelor cu resursele;
- principiul protecţiei şi conservării mediului natural şi construit;
- principiul administrării eficiente a bunurilor din proprietatea publică a
unităţilor administrativ-teritoriale;
- principiul asigurării mediului concurenţial;
- principiul liberului acces la informaţii privind aceste servicii publice.

Finanţarea şi realizarea investiţiilor aferente sistemelor publice de

gospodărie comunală se fac cu respectarea legislaţiei în vigoare privind iniţierea,
fundamentarea, promovarea şi aprobarea investiţiilor publice, în temeiul următoarelor
principii:
- promovarea rentabilităţii şi eficienţei economice şi manageriale prin
păstrarea unei părţi a veniturilor realizate din aceste activităţi la nivelul comunităţilor
locale;
- întărirea autonomiei fiscale locale pentru crearea mijloacelor financiare
necesare în vederea funcţionării utilităţilor publice;
promovarea creării pieţelor locale de capital;
- întărirea autonomiei locale privind contractarea şi garantarea unor
împrumuturi necesare pentru finanţarea utilităţilor publice.
Finanţarea cheltuielilor curente de capital ale sistemelor publice locale de
gospodărie comunală se asigură din bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor
furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală, prin încasarea de la
utilizatori a sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate şi prin
instituirea unor taxe speciale, potrivit legii, iar în completare, din alocaţii bugetare
acordate de Guvern sau, după caz, din bugetele locale.
Organizarea, conducerea, administrarea, gestionarea, coordonarea şi
controlul funcţionării serviciilor publice de gospodărie comunală sunt atribute ale
autorităţilor administraţiei publice locale. Gestiunea serviciilor publice de gospodărie
comunală se poate organiza ca gestiune directă sau ca gestiune indirectă sau
gestiune delegată.
Alegerea formei de gestiune a serviciilor publice de gospodărie comunală
se face prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale, în funcţie de natura
serviciului, de interesele actuale şi de perspectivă ale unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi de mărimea şi complexitatea sistemelor publice de gospodărie comunală.
În cadrul gestiunii directe autorităţile administraţiei publice locale îşi asumă nemijlocit
toate sarcinile şi responsabilităţile privind organizarea, conducerea, administrarea şi
gestionarea serviciilor publice de gospodărie comunală.
Gestiunea directă se realizează prin compartimente specializate organizate
în cadrul aparatului propriu al consiliului local. Desfăşurarea activităţilor specifice
fiecărui serviciu public de gospodărie comunală, organizat şi exploatat în sistemul
gestiunii directe, se face pe baza unui regulament de organizare şi funcţionare, care
este elaborat de compartimentul specializat şi aprobat de consiliul local.

90
 În cazul gestiunii delegate, autorităţile administraţiei publice locale pot
apela, pentru realizarea serviciilor, la unul sau mai mulţi operatori de servicii publice,
cărora le încredinţează - în baza unui contract de delegare a gestiunii - gestiunea
propriu-zisă a serviciilor, precum şi administrarea şi exploatarea sistemelor publice
tehnico-edilitare necesare în vederea realizării acestora.
În conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce le revin potrivit legii,
autorităţile administraţiei publice locale păstrează prerogativele privind adoptarea
politicilor şi strategiilor de dezvoltare a serviciilor, respectiv a programelor de
dezvoltare a sistemelor publice de gospodărie comunală, precum şi dreptul de a
urmări, de a controla şi de a supraveghea:
- modul de respectare şi de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate
de operatorii furnizori/prestatori de servicii publice;
- calitatea serviciilor furnizate/prestate;
- parametrii serviciilor furnizate/prestate;
modul de administrare, exploatare, conservare şi menţinere în funcţiune, dezvoltare
şi/sau modernizare a sistemelor publice din infrastructura edilitar-urbană încredinţată
prin contractul de concesionare;
- modul de formare şi de stabilire a tarifelor pentru serviciile publice.
Desfăşurarea activităţilor specifice fiecărui serviciu public de gospodărie
comunală, organizat şi realizat în sistemul de delegare a gestiunii, se face pe bază de
contract.
Pentru ca serviciile publice de gospodãrie comunalã sã fie uniformizate din
punct de vedere calitativ, precum şi distribuite pe teritoriul naţional în mod echitabil, în
concordanţã cu necesitãţile, se înfiinţează Autoritatea Naţională de Reglementare
pentru serviciile publice de gospodărie comunală, care funcţionează în condiţii de
monopol natural, ca instituţie publică cu personalitate juridică, sub coordonarea
Ministerului Administraţiei şi Internelor. Autoritatea este finanţată din fondurile
extrabugetare obţinute din acordarea licenţelor de atestare/autorizare, precum şi din
alte activităţi prevăzute de lege şi are următoarele atribuţii principale:
- atestarea/autorizarea operatorilor de servicii publice de gospodărie
comunală;
- culegerea de informaţii privind activitatea operatorilor de servicii publice de
gospodărie comunală şi publicarea acestora;
- controlul documentelor şi evidenţelor operatorilor de servicii publice de
gospodărie comunală;
- stabilirea mecanismului de ajustare a tarifelor în condiţiile respectării
contractelor de delegare a gestiunii;
- efectuarea de ajustări de tarife la cererea uneia dintre părţile contractante,
în condiţiile legii;
- soluţionarea conflictelor dintre operatorul şi consumatorul de servicii
publice de gospodărie comunală;
- solicitarea de la operatorii de servicii a programelor de îmbunătăţire a
activităţii, în cazul în care prestaţiile acestora nu corespund parametrilor stabiliţi în
licenţa de operare, respectiv în contractul de delegare a gestiunii;
- retragerea licenţelor de operare, în cazul în care operatorul de servicii
publice de gospodărie comunală refuză să ia măsuri în vederea îmbunătăţirii activităţii.
Autoritatea Naţională de Reglementare îşi exercită prerogativele conferite
prin prezenta lege faţă de toţi operatorii, indiferent de forma în care se desfăşoară
gestiunea serviciului în cadrul comunităţii locale respective.

91
 Persoanele fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor de gospodărie
comunală, precum şi persoanele juridice consumatoare de energie electrică şi
termică, gaze naturale şi combustibili sunt obligate să achite contravaloarea facturilor
reprezentând serviciile prestate, respectiv utilităţile furnizate, în termen de 30 de zile
de la data emiterii facturii.
Întârzierea în achitarea sumelor datorate, după expirarea termenului
prevăzut atrage majorări de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor
faţă de bugetul de stat; valoarea penalităţilor nu va depăşi cuantumul debitului şi se
constituie venit al prestatorului.

7.2.1.2. Sursele de finanţare

Sursele de finanţare ale serviciilor publice de gospodărire comunală şi

transport urban provin atât de la consumatorii acestor servicii, cât şi de la donori
publici şi privaţi, astfel:
- venituri realizate de agenţii economici ce realizează şi/sau distribuie
serviciile publice, care percep preţuri şi/sau tarife pentru serviciile publice pe care le
prestează, prin delegare;
- venituri proprii ale consiliilor locale şi consiliilor judeţene;
cote şi sume de echilibrare din impozitul pe venit de la bugetul de stat pentru bugetele
locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, precum şi pentru bugetul consiliului
judeţean;
- subvenţii de la bugetul de stat.

7.2.2. Servicii publice descentralizate în domeniul transporturilor şi

comunicaţiilor
Cadrul legal privind servicii publice descentralizate în domeniul
transporturilor şi comunicaţiilor îl reprezintă Hotãrârea Guvernului nr. 577/1997,
modificat de Hotãrârea Guvernului nr. nr.211/1999 şi republicat privind pietruirea
drumurilor comunale, alimentarea cu apă a satelor, conectarea satelor la reţeaua de
electrificare şi la reţelele telefonice.
Potrivit prevederilor acestor acte normative, precum şi legislaţiei generale
privind administraţia publică locală şi finanţele publice locale, ministerul de resort
(responsabil cu lucrările publice şi amenajarea teritoriului) coordonează realizarea
programului aprobat privind pietruirea drumurilor comunale, alimentarea cu apă a
satelor, conectarea satelor la reţeaua de electrificare şi la reţelele telefonice şi
fundamentează, împreună cu consiliile judeţene, necesarul anual de fonduri de la
bugetul de stat, în conformitate cu priorităţile prevăzute în program, care se
nominalizează distinct în bugetul ministerului.
După intrarea în vigoare a legii anuale a bugetului de stat, ministerul de
resort repartizează pe judeţe suma prevăzută pentru realizarea programului, pe care o
comunică consiliilor judeţene, defalcată pe cele două subprograme - pietruirea
drumurilor comunale şi alimentarea cu apă a satelor.
După consultarea primarilor, a consiliilor locale şi cu avizul acestora,
consiliile judeţene stabilesc şi transmit ministerului listele cuprinzând obiectivele
încadrate în prevederile programului şi în nivelurile valorice stabilite.
Ministerul analizează şi avizează listele primite de la consiliile judeţene,
după care virează acestora lunar, prin ordin de plată, sumele necesare pentru
realizarea lucrărilor, în limita plafoanelor stabilite, iar consiliile judeţene virează lunar

92
consiliilor locale sumele primite pentru obiectivele nominalizate în listele avizate de
minister.
Consiliile judeţene, cu sprijinul prefecturilor, pe baza prevederilor
programului aprobat şi cu consultarea consiliilor locale implicate, vor asigura:
- elaborarea şi aprobarea, în termen de 30 de zile, într-un concept unitar, a
programului judeţean defalcat pe consilii locale;
- identificarea şi a altor surse de finanţare, care să completeze sumele de la
bugetul de stat;
- fundamentarea necesarului anual de fonduri de la bugetul de stat;
- asistenţa tehnică de specialitate pentru consiliile locale, de către
personalul de specialitate din cadrul consiliului judeţean.
Lucrările de pietruire reprezintă viabilizări ale unor trasee de drumuri
comunale de pământ clasate şi se realizează pe bază de proiecte tehnice aprobate de
consiliul local şi avizate de consiliul judeţean. Podurile noi de pe tronsoanele de
drumuri comunale de pământ se supun reglementărilor specifice investiţiilor şi se
realizează corelat cu lucrările de pietruire.
Alimentările cu apă ale satelor sunt obiective de investiţii şi se realizează
în conformitate cu reglementările în domeniu. Consiliile judeţene şi consiliile locale vor
cuprinde în programele proprii şi obiectivele aflate în pregătire şi execuţie.
Sursele de finanţare pentru pietruirea drumurilor comunale şi pentru
alimentarea cu apă a satelor se constituie din:
- sume de la bugetul de stat, prin bugetul ministerului de resort;
- alocaţii din bugetul local şi alte surse atrase (contribuţia populaţiei,
sponsorizări etc.)."
Telefonizarea satelor şi conectarea la reţeaua telefonică naţională se
realizează de către Societatea Naţională de Telecomunicaţii "Romtelecom" - S.A.,
conform reglementărilor legale în vigoare şi în concordanţă cu obligaţiile stabilite în
licenţa de operare acordată de către autoritatea centrală în domeniu.
Conectarea la reţeaua de electrificare a aşezărilor umane de pe teritoriul
României se realizează de către Ministerul Economiei şi Comerţului, prin Compania
Naţională de Electricitate - S.A., în conformitate cu prevederile în vigoare privind
acţiunea de electrificare a tuturor localităţilor ţării. Iluminatul intravilan se realizează pe
bază de convenţii încheiate între consiliile locale şi Compania Naţională de
Electricitate - S.A., în limita fondurilor disponibile la nivelul fiecărei comune.

7.2.3. Locuinţe şi urbanism

Construirea de locuinţe şi lucrările tehnico-edilitare conexe ansamblurilor
de locuinţe, precum şi realizarea proiectelor pentru consolidarea clădirilor de locuit
încadrate în clasa de risc seismic I, care prezintă pericol public şi executarea acestor
consolidări se realizează în conformitate cu prevederile Hotãrârii Guvernului nr.
483/2003 privind aprobarea programului de acţiuni pe anul 2003 pentru proiectarea şi
execuţia lucrărilor de consolidare la clădiri de locuit multietajate, încadrate prin raport
de expertiză tehnică în clasa I de risc seismic şi care prezintă pericol public, precum şi
prevederile Legii nr.152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.
Sursele de finanţare ale acestor activităţi, care constau în elaborarea şi
realizarea programelor anuale de construcţii de locuinţe, programe care sunt aprobate
anual pe judeţe şi pe secţiuni, prin hotărâri de Guvern, sunt:
- la nivel central, prin alocaţii de la ministerul de resort şi de la Agenţia
Naţională pentru Locuinţe;

93
 - la nivel local, prin alocaţii de la consiliul local şi/sau consiliul judeţean

7.2.4. Lucrările de investiţii în domeniul serviciilor publice de dezvoltare locală

Lucrările de investiţii în domeniul serviciilor publice de dezvoltare locală se
referă la o multitudine de acţiuni, menite să îmbunăţească infrastrustura de utilităţi
publice:
- reabilitări, modernizări, extinderi şi lucrări noi pentru alimentarea cu apă:
- staţii epurare ape uzate; canalizări;
- amenajări hidrotehnice de interes local; lucrări tehnico-edilitare, conexe
ansamblurilor de locuinţe;
- drumuri şi poduri locale, străzi;
- lucrări noi şi în continuare pentru introducerea de gaze naturale în
localităţi;
- continuarea realizării cadastrului de specialitate imobiliar-edilitar de
constituire a băncilor de date;
- elaborarea planurilor urbanistice generale şi a planurilor de amenajare
teritorială;
- nvestiţii în alte domenii de servicii publice de interes local.
- îmbunătăţirea patrimoniul locativ, prin construirea de locuinţe noi şi -
refacerea spaţiilor locative deja existente:
- construirea de locuinţe şi lucrări tehnico-edilitare conexe ansamblurilor de
locuinţe, precum şi proiectarea şi executarea lucrărilor de consolidare la clădiri de
locuit multietajate, încadrate prin raport de expertiză în clasa de risc I seismic şi care
prezintă pericol public, în conformitate cu prevederile Hotărârea Guvernului
nr.483/2003 privind aprobarea programului de acţiuni pe anul 2003 pentru proiectarea
şi execuţia lucrărilor de consolidare la clădiri de locuit şi Legea nr.152/1998 privind
înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, programele anuale de construcţii de
locuinţe sunt aprobate anual pe judeţe şi pe secţiuni, prin Hotărâre de Guvern şi se
finanţează din fonduri cu destinaţie specială, din veniturile proprii ale consiliului local,
consiliului judeţean, din vânzarea şi/sau închirierea locuinţelor.
Descentralizarea financiară a serviciilor publice de dezvoltare locală
urmăreşte asigurarea de către admnistraţia publică locală cea mai apropiată, oricărui
cetăţean, a unor servicii publice de calitate cu costuri minime, oferite de autoritatea
publică locală cea mai apropiată de cetăţeni. În acest sens, obiectivele principale ale
descentralizării financiare a serviciilor publice de dezvoltare locală sunt, în principal:
perfecţionarea legislaţiei privind gestiunea patrimoniului public, managementul
administrativ şi financiar;
- echilibrarea bugetelor locale şi găsirea resurselor financiare stabile pentru
finanţarea serviciilor publice de gospodărie comunală;
- crearea de instrumente financiar – bancare şi ale pieţei de capital utilizate
atât de autorităţile publice locale, cât şi de întreprinderile private, în vederea
dezvoltării utilităţilor publice de gospodărie comunală ;
- coroborat cu acestea, stimularea parteneriatului public – privat pentru
dezvoltarea şi finanţarea serviciilor publice de gospodărie comunală, în vederea
realizării de servicii de calitate, la preţuri / tarife minime etc. 
Pentru atingerea acestor deziderate, se preconizează folosirea bugetelor
pe programme, în care se planifică functionarea şi dezvoltarea serviciilor publice de
gospodărie comunală, fundamentând veniturile şi cheltuielile aferente, prin utilizarea
parametrilor tehnici referitori la aceste servicii, alături de identificarea surselor de

94
finanţare – interne şi externe, împrumuturi, parteneriate public – privat, privat – privat
ş.a.
Totodată, trebuiesc realizate, prezentate şi susţinute proiecete de
fezabilitate pentru investiţii în construirea şi extinderea, cantitativă şi calitativă, a
activelor patrimoniale necesare desfăşurării activităţilor de gospodărie comunală a
municipiilor, oraşelor şi comunelor.
7.3. DESCENTRALIZAREA FINANCIARĂ A SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ
SOCIALĂ

7.3.1. Servicii de asistenţă socială

Activităţile de asistenţă socială52 finanţate prin bugetele locale se referă la :
- protectia persoanelor care înregistrează venituri sub pragul de sărăcie şi
constau în acordarea ajutoarelor sociale în completarea veniturilor nete, pentru
asigurarea venitului minim garantat lunar şi în acordarea ajutoarelor de urgenţă;
- protectia persoanelor cu handicap, prin institutionalizarea acestora în
unităţile de asistenţă socială a persoanelor cu handicap, unde li se asigură locuinţă şi
hrană, îngrijire de sănătate, activităţi de recuperare şi reintegrare socială. Tot în
această categorie de asistenţă socială intră şi cheltuielile cu salarizarea asistenTilor
personali pentru persoanele cu handicap, plata ajutoarelor speciale, plata alocaţiilor
de stat pentru copii cu handicap, plata altor drepturi şi facilităţi pentru persoanele cu
handicap (transport, telefon, taxe postale), acordarea de ajutoare pentru încălzirea
locuinţei, asistenţa socială a persoanelor vârstnice, cantinele de ajutor social ş.a.;
- protectia copilului aflat in dificultate. În această categorie sunt încadraţi
copiii instituţionalizaţi, cei protejaţi în familii în vederea reducerii abandonului, copiii
maltrataţi, neglijaţi sau abuzaţi în propriile familii, copiii cu nevoi speciale şi cei afectaţi
HIV sau bolnavi de SIDA, copiii delicvenţi şi copiii străzii.

7.3.2. Cadrul legal privind activităţile de asistenţă socială finanţate prin bugetele
locale
Realizarea şi finanţarea serviciile publice în domeniul asistenţei sociale
sunt reglementate prin Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială.
Potrivit acestei reglementãri, asistenţa socială, componentă a sistemului de
protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul,
autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea,
limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot
genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.
Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care,
datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au

52
Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi
susţinerea materială a familiilor şi persoanelor în vârstă şi fără venituri, a săracilor,
handicapaţilor, invalizilor, fostilor combatanţi, emigranţilor, refugiaţilor ş.a. (I.Văcărel –
coordonator, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1999).
Sfera de cuprindere a asistenţei sociale este mai mică decât cea a securităţii sociale,
cea din urmă conţinând, pe lângă asistenţa socială, care are ponderea cea mai mare
şi acţiuni de acoperire a riscurilor fizice şi sociale ce pot afecta nivelul de trai al
populaţiei.

95
posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, respectiv ansamblul de cerinţe
indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă.
Asistenţa socială cuprinde drepturile acordate prin prestaţii în bani sau în
natură, precum şi serviciile sociale.
Sistemul naţional de asistenţă socială se întemeiază pe mai multe principii
generale, printre care unul dintre cele mai importante este subsidiaritatea, potrivit
căruia statul intervine atunci când iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut
insuficient nevoile persoanelor.
Prestaţiile sociale în bani sau în natură cuprind: alocaţiile familiale,
ajutoarele sociale şi speciale către familii sau persoane, în funcţie de nevoile şi
veniturile acestora.
Serviciile sociale au drept obiectiv menţinerea, refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie, cronice sau de
urgenţă, în cazul în care persoana sau familia este incapabilă singură să o
soluţioneze.
Sistemului naţional de asistenţă socială este organizat şi funcţioneazã la
nivel central, respectiv Ministerul Muncii, Solidaritãţii Sociale şi Familiei, care
acţioneazã prin direcţiile sale judeţene, precum şi la nivel judeţean şi local.
La nivelul consiliilor judeţene, respectiv al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, se organizează, ca serviciu public, un compartiment de
asistenţă socială care asigură la nivel teritorial aplicarea politicilor de asistenţă socială
în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu handicap, precum şi a oricărei persoane aflate în nevoie.
De asemenea, la nivelul consiliilor locale se organizează, ca serviciu public,
compartimente de asistenţă socială. Consiliile locale comunale angajeazã în aparatul
propriu persoane cu atribuţii de asistenţă socială, printre care, cele mai importante
constau în:
- asigură identificarea problemelor sociale din domeniul asistenţei sociale şi
soluţionarea acestora în condiţiile legii;
- administrează şi gestionează fondurile alocate pentru asistenţă socială;
- organizează şi susţin financiar sistemul de servicii de asistenţă socială;
- organizează servicii sociale, în funcţie de solicitările locale;
- asigură plata subvenţiilor aprobate pentru asociaţiile şi fundaţiile române
cu personalitate juridică, care desfăşoară programe de servicii sociale.
În conformitate cu prevederile Legii nr.705/2001, în prezent, în ţara
noastrã, asistenţa socială se finanţează din bugetele locale şi din bugetul de stat,
precum şi din sume provenite din fonduri extrabugetare, din donaţii, sponsorizări sau
din alte contribuţii din partea unor persoane fizice ori juridice, din ţară şi din
străinătate, din contribuţia plătită de către persoanele beneficiare de servicii sociale,
precum şi din alte surse. Modul de finanţare a fiecãrei categorii de prestãri şi servicii
publice de asistenţã socialã se stabileşte prin legile speciale, corespunzãtoare
prestãrii sau serviciului respectiv, astfel:
- Instituţiile publice de asistenţă socială pot organiza activităţi autofinanţate.
Veniturile obţinute din activităţile de prestãri sau servicii publice sociale se
utilizează pentru acoperirea cheltuielilor activităţilor respective, precum şi pentru
îmbunătăţirea serviciilor acordate de către instituţia publică de asistenţă socială.
Contribuţiile persoanelor beneficiare de servicii sociale se suportă din
veniturile proprii lunare realizate de acestea sau, după caz, prin participarea altor
persoane obligate la întreţinere.

96
 Alături de cadrul general creat de prevederile Legii nr.705/2001, există o
serie de acte normative care urmăresc buna gestionare a acestor activităţi şi, pentru
aceasta, finanţarea corespunzătoare a serviciilor publice de asistenţă socială, astfel:
Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat, inclusiv plata ajutoarelor sociale,
ajutoarelor de urgenţă, ajutoarelor pentru încălzirea locuinţei;
Hotărârea Guvernului nr.1099/2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.416/2001;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.5/2003 privind acordarea ajutoarelor
pentru încălzirea locuinţei şi unele facilităţi acordate populaţiei pentru plata energiei
termice, cu aplicabilitate în anul 2003, iar după 1 ianuarie 2004 va fi înlocuită de
Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.81/2003;
Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstince;
Ordonanţa Guvernului nr.14/2003 privind înfiintarea, organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Nationale pentru Persoanele cu Handicap;
Legea nr.208/1997 privind cantinele de ajutor social etc.
7.4. SERVICII PUBLICE LOCALE ÎN DOMENIILE
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR DE STAT ŞI CULTURII

Într-o societate democratică modernă, creşterea gradului de educaţie

reprezintă o primă prioritate în efectuarea cheltuielilor publice destinate dezvoltării
economice şi sociale.
Pornind de la acest principiu fundamental, reforma în politica de educaţie
cuprinde mai multe aspecte, cel mai important fiind cel referitor la învăţământul
preuniversitar de stat. Astfel, reforma în învăţământul preuniversitar de stat trebuie
desfăşurată pe cel puţin trei paliere:
- abordarea actului didactic din perspectiva gradului de educaţie şi civilizaţie
din ţările democratice dezvoltate;
- perfecţionarea managementului la nivelul întregului sistem de învăţământ,
dar mai ales la nivelul conducătorilor unităţilor şcolare. Acest deziderat poate fi realizat
numai prin responsabilizarea celor cărora li se încredinţează supravegherea
procesului de învăţământ şi gestionarea activităţii din punct de vedere al administrării
şi finanţării. În acest sens, se preconizează transferarea capacitătii decizionale în
învăţământul preuniversitar de stat către conducerea aleasă în mod democratic de
comunitatea locală:
- descentralizarea gestiunii este condiţionată de descentralizarea financiară,
ceea ce înseamnă că responsabilii în domeniu, în special directorii unităţilor şcolare
să aibă dreptul şi obligaţia de a identifica sursele de finanţare, de a fundamenta
necesarul de cheltuieli, în condiţii de transparenţă totală în modul de utilizare a
fondurilor şi de control riguros al legalităţii.
Politicile educaţionale trebuie realizate etapizat, principiile generale
referindu-se la asigurarea dreptului fiecărui cetăţean la un nivel minim de educaţie,
precum şi la creşterea calităţii învăţământului preuniversitar de stat, prin îmbunătăţirea
sistemului de finanţare.
În prezent, s-a experimentat prin proiecte pilot un nou sistem de
management în învăţământul preuniversitar de stat, inclusiv de finanţare, care
urmăreşte, în principal, mai multe aspecte:
- extinderea contribuţiei autorităţilor publice locale la formarea surselor de
finanţare pentru gestionarea activităţii de învăţământ, precum şi pentru dezvoltarea şi
întreţinerea bazei materiale a şcolilor;

97
 - directorilor de unităţi din învăţământul preuniversitar de stat să li se
încredinţeze managementul instituţiilor de învăţământ, aceasta însemnând întocmirea
bugetului de venituri şi cheltuieli, constituirea resurselor financiare şi urmărirea
execuţiei pe tot parcursul exerciţiului bugetar;
- determinarea costurilor medii per elev, pe baza cărora să se poată elabora
fundamentarea cheltuielilor în acest sector prioritar.
Sursele de finanţare a învăţământul preuniversitar de stat au fost, într-o
primă etapă, până în anul 2000, sumele defalcate din impozitul pe salarii, ca apoi,
începând cu anul 2001, să se utilizeze sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată,
alături de veniturile proprii ale unităţilor şcolare şi ale bugetelor locale, precum şi sume
provenite din donaţii şi sponsorizări.
În domeniul culturii, s-au înregistrat paşi importanţi privind
descentralizarea instituţiilor culturale şi responsabilizarea autorităţilor publice locale,
deşi resursele financiare ale acestora afectate culturii sunt reduse, nepermiţându-le să
desfăşoare acţiuni de mai mare anvergură.
O măsură de îmbunătăţire a gestiunii şi finanţării activităţilor şi instituţiilor
culturale care au fosttransferate de la nivel central la nile local ar putea fi parteneriatul
public - privat, în care autorităţile publice locale să conlucreze cu agenţi economici
persoane fizice sau juridice particulare din ţară şi străinătate, pentru realizarea
lucrărilor de restaurare şi conservare a monumentelor istorice.
7.5. DESCENTRALIZAREA FINANCIARĂ ŞI DE GESTIUNE A UNOR ACTIVITĂŢI
DIN ALTE DOMENII
În domeniul agriculturii, începând cu anul 1999, o parte din activitatea de
protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară a fost preluată în gestionare şi finanţare
de consiliile judeţene, sursele de finanţare fiind din veniturile proprii şi veniturile
extrabugetare ale acestora.
Începând cu anul 2001, centrele judeţene şi locale de consultanţă agricolă
au trecut în gestionarea şi finanţarea respectivelor niveluri administrative, pentru
acestea sursele de acoperire a cheltuielilor aferente fiind sumele defalcate cu această
destinaţie din taxa pe valoarea adăugată.
7.6. EVOLUŢIA BUGETELOR LOCALE ŞI A GRADULUI DE AUTONOMIE A
ACESTORA ÎN CADRUL PROCESULUI DE DESCENTRALIZARE în perioada 1991 -
2003
Evoluţia veniturilor bugetelor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor în
perioada de tranziţie către o economie bazată pe relaţii concurenţiale este corelată
atât cu progresele înregistrate în procesul de descentralizare administrativă a
serviciilor publice, cât şi cu realizările de ansamblu ale economiei naţionale. Astfel,
dacă în primii ani ponderea transferurilor şi subvenţiilor de la bugetul de stat către
bugetele locale a depăşit două treimi din totalul veniturilor acestora, în următorii ani,
pe măsura trecerii în responsabilitatea autorităţilor publice locale a unor servicii
publice importante pentru populaţie - de exemplu, unele cheltuieli în domeniul
sănătăţii în perioada 1993 - 1997 - resursele bugetelor locale s-au diversificat.
Tendinţa generală în structura veniturilor autorităţilor publice locale prezintă
o diminuare a ponderii subvenţiilor de la bugetul de stat, concomitent cu creşterea
veniturilor mai întâi din sume şi apoi şi din cote defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat. În acest sens, se observă că începând cu anul 1993, un aport
substanţial la totalul veniturilor bugetelor locale provine din sumele defalcate din
impozitul pe salarii. După apariţia Legii nr.189/1998 a finanţelor publice locale,

98
structura veniturilor bugetelor locale se diversifică şi mai mult, la nivelul anului 1999
totalul prelevărilor de la bugetul de stat ridicându-se la 68%53, din care:
- cote din impozitul pe salarii - 52%
- sume defalcate din impozitul pe salarii - 20%
- venituri cu destinaţie specială - 16%
- subvenţii - 11%.
Procesul de reformă, care a se desfăşoară în toate sectoarele economico -
sociale, inclusiv în domeniul fiscal - bugetar a consemnat adoptarea impozitării
globale a veniturilor persoanelor fizice începând cu anul 2000 54, iar pentru finanţarea
serviciilor publice descentralizate, din impozitul pe venitul global s-au defalcatt cote
către consiliile judeţene pentru echilibrarea bugetelor locale, precum şi sume pentru
subvenţionarea energiei termice livrate populaţiei.
În anul următor, în vederea finanţării a noi servicii publice descentalizate -
cheltuielile de personal din învăţământul preuniversitar de stat, pentru protecţia
copilului şi pentru plata însoţitorilor persoanelor cu handicap, pentru care s-au defalcat
sume din taxa pe valoarea adăugată şi asigurarea venitului minim garantat şi altor
forme de ajutor social, pentru care s-au defalcat sume din impozitul pe venit -
resursele financiare prelevate din bugetul de stat pentru bugetele locale au crescut,
determinând o nouă modificare în structura veniturilor unitãţilor administrativ -
teritoriale.
În anii 2002 şi 2003, cotele defalcate din impozitul pe venit cresc,
destinate echilibrării bugetelor locale şi se lărgeşte gama de servicii publice privind
protecţia socială - de exemplu, intră în sarcina bugetelor locale plata drepturilor
persoanelor cu handicap.

Ponderea veniturilor proprii în bugetele locale ale unităţilor administrativ - teritoriale

- procente -
2000 2001 2002 2003
Total 25.7 16.7 17.38 20.1
Consilii judeţene 11.2 6.7 6.05 6.45
Municipii 35.8 21.32 23.4 24.8
Oraşe 29.8 17.53 19.48 23.23
Comune 21.4 12.71 12.87 17.15
Municipiul Bucureşti 24.1 16.92 18.81 21.84

Ponderea veniturilor proprii în veniturile consiliilor judeţene este foarte mică,

deoarece legislaţia fiscală prevede ca majoritatea impozitelor şi taxelor locale să se
colecteze la nivelul comunităţilor locale.
Se remarcă, de asemenea, ponderea scăzută a veniturilor proprii în totalul
veniturilor bugetelor locale ale comunelor, explicaţia fiind aceea că, la nivelul
respectiv, baza de impozitare a impozitelor şi taxelor locale este redusă.
Dacă se consideră că sursele proprii de finanţare a bugetelor locale sunt
constituite atât din veniturile - fiscale şi nefiscale, din capital - colectate de autorităţile
publice locale, precum şi cotele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat - în

53
Conferinţa “Stadiul descentralizãrii financiare în România”, 10 octombrie 2003,
Bucureşti, organizatã de Uniunea Naţionalã a Consiliilor Judeţene din România şi
Asociaţia Directorilor Economici din Cadrul Consiliilor Judeţene din România.
54
Ordonanţa Guvernului nr.73/1999 privind impozitul pe venitul global.

99
România, în prezent se defalcă din impozitul pe venit - raportul dintre aceste surse
proprii şi totalul veniturilor bugetelor locale s-a prezentat, în anul 2003, astfel:

procente –
2000 2001 2002 2003
Total 63.02 47.00 44.47 46.08
Consilii judeţene 44.92 41.91 41.54 31.54
Municipii 70.99 47.28 45.14 47.42
Oraşe 58.41 39.98 38.50 45.02
Comune 43.90 27.89 26.37 29.23
Municipiul Bucureşti 83.16 78.09 74.10 67.28

Evoluţia surselor de finanţare alocate diferitelor niveluri structurale ale

autorităţilor publice locale este în concordanţă cu evoluţia responsabilităţilor acestor
niveluri. Astfel, la nivelul judeţean, fondurile alocate finanţării serviciilor publice se
diminuează, deoarece responsabilităţile de gestiune ale acestor servicii sunt
transferate autorităţilor publice locale ale municipiilor, oraşelor şi comunelor, coroborat
cu creşterea treptată a finanţării la nivelul acestora.
Volumul - exprimat în termeni reali, respectiv ţinând seama de rata inflaţiei
- şi structura funcţională55 a cheltuielilor publice efectuate din bugetele locale ale
55
Există mai multe criterii de structurare a cheltuielilor publice, dintre care trei sunt cel
utilizate:
- clasificarea administrativă ţine seama de instituţiile (ministere, unităţi
teritoriale etc.) prin intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice şi care
reprezintă în sistemul bugetar, în funcţie de gradul de subordonare, ordonatori
principali, secundari sau terţiari de credite bugetare;.
- clasificarea economică împarte cheltuielile publice în două categorii:
cheltuielile curente (de funcţionare), care reprezintă un consum definitiv de PIB şi care
se reînnoiesc anual, cuprinzând cheltuielile privind serviciile publice sau administrative
(remunerarea acestora) şi cheltuielile de transfer, care pot avea caracter economic
(subvenţii acordate agenţilor economici pentru stimularea producţiei, pentru export,
restructurare etc.) sau caracter social (burse, pensii, ajutoare, alocaţii sociale etc);
- cheltuielile de capital, realizate în scopul investiţiilor publice.
O altă variantă a clasificării economice cuprinde: cheltuielile pentru salarii şi
alte drepturi băneşti de personal; cheltuielile materiale; cheltuielile de transfer;
cheltuielile de investiţii.
- clasificarea potrivit criteriului funcţional se referă la destinaţia sectorială a
cheltuielilor publice:
- cheltuielile pentru servicii publice generale, cuprinzând cheltuielile pentru
aparatul administrativ economic şi financiar; cheltuielile pentru instituţii de ordine
publică şi securitate; cheltuielile pentru justiţie, procuratura, notariat şi pentru alte
instituţii.
- cheltuieli destinate finanţării apărării naţionale, respectiv armatei, cercetării
ştiinţifice şi experienţelor cu dotările de tip armament, participarea la baze şi blocuri
militare pe teritorii străine etc.;
- cheltuielile în domeniul educaţiei, care se referă la finanţarea procesului de
învăţământ din şcolile primare, generale, liceale; universităţi şi colegii, precum şi

100
judeţelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor a prezentat de-a lungul întregii perioade
de tranziţie parcurse până în prezent o tendinţă continuă de creştere şi modificare, ca
urmare a amplificării descentralizării administrativ - teritoriale şi a implementării unor
politici publice cu caracter accentuat de protecţie socială.
Astfel, cheltuielile pentru autorităţi publice 56 la nivel local au marcat o
creştere, ca urmare a activităţii şi responsabilităţilor sporite ce le revin acestora pe
măsura descentralizării serviciilor publice, dar în ultimii ani se constată o scăderii a
ponderii lor în total cheltuieli publice locale, pe de o parte datorită creşterii, în termeni
nominali, a cheltuielilor publice totale, pe de altă parte, ca urmare a eficientizării
activităţii, inclusiv prin dotare cu tehnică de calcul.
O poziţie aparte o prezintă cheltuielile de învăţământ, care au crescut de
la 10% în anul 1995, la peste 30% începând cu anul 2001, deoarece finanţarea
cheltuielilor de personal şi de întreţinere a unităţilor şcolare a trecut din
responsabilitatea autorităţilor centrale în cea a autorităţilor publice locale, în prezent
iniţiindu-se un program complex de transmitere a prerogativelor manageriale la nivelul
directorilor de unităţi de învăţământ preuniversitar de stat.
Asemănător sectorului învăţământ, asistenţa socială a prezentat o
evoluţie ascendentă, programele de protecţie socială cuprinzând activităţi diverse, de
la acordarea de ajutor social - venit minim garantat, ajutor pentru încălzirea locuinţei
ş.a., precum şi măsuri speciale în vederea combaterii excluziunii sociale, sprijinirea
tinerilor pentru a obţine un loc de muncă, o locuinţă etc. - până la activităţi de
asistenţă a persoanelor cu handicap, bătrânilor etc.
O evoluţie inversă, din punct de vedere a finanţării prin cheltuieli publice o
prezintă serviciile de dezvoltare publică, a căror pondere în totalul cheltuielilor publice
locale manifestă o tendinţă constantă de scădere, deoarece numeroase servicii ce fac
parte din această categorie au fost delegate şi concesionate unor societăţi comerciale
private de profil, care prestează respectivele servicii în condiţii de costuri minime şi de
eficienţă concordantă cu standardele impuse de politica generală de atingere a
nivelului din ţările Uniunii Europene.

Structura funcţională a cheltuielilor bugetelor locale pe capitole în anul 2002

procente –
Total Consilii judeţene, Municipii Oraşe Comune

activitatea din institutele de cercetări;

cheltuielile publice în sectorul de sănătate, ce cuprinde spitale şi clinici, unităţi
profilactice, antiepidemice, institute de cercetări ş.a.;
- acţiuni economice, care se referă la aportul statului la finanţarea unor
activităţi realizate în unităţi economice ale statului, în unităţi private subvenţionate,
precum şi subvenţii pentru export, participarea la organisme economice internaţionale
etc.;
- servicii publice de dezvoltare publică, care cuprind serviciile publice de
gospodărie comunală, transporturi şi comunicaţii, locuinţe, alte servicii comunale;
alte cheltuieli, între acestea o pondere importantă ocupând cheltuielile generate de
datoria publică.
(Iulian Văcărel - coordonator, "Finanţe publice", Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 2000)
56
Conferinţa “Stadiul descentralizãrii financiare în România”, 10 octombrie 2003,
Bucureşti, organizatã de Uniunea Naţionalã a Consiliilor Judeţene din România şi
Asociaţia Directorilor Economici din Cadrul Consiliilor Judeţene din România.

101
 inclusiv municipiul
Bucureşti
Autorităţi executive 10 6 7 12 18
Învăţământ 37 8 42 45 47
Cultură 4 11 2 3 2
Asistenţă socială 13 16 9 13 18
Servicii de
dezvoltare 22 22 31 22 8
comunală
Transporturi şi
7 24 3 - 5
comunicaţii
Alte cheltuieli 7 13 6 5 2

Structura economică a cheltuielilor bugelor locale în anul 2002

- procente -
Consilii
judeţene,
Total inclusiv Municipii Oraşe Comune
municipiul
Bucureşti
Cheltuieli de
40 19 38 50 57
personal
Cheltuieli materiale
26 31 28 22 18
şi servicii
Subvenţii 21 33 18 14 17
Cheltuieli de capital 12 16 14 12 8
Alte cheltuieli 1 1 2 2 -

Structura cheltuielilor bugetelor locale ale consiliilor judeţene,

comunelor, oraşelor şi municipiilor pe capitole, respectiv pe sectoare economico -
sociale, arată implicarea autorităţilor publice locale respective în gestionarea serviciilor
publice, în timp ce structura economică pune în evidenţă elementele necesare
calculului cost - beneficiu pentru fiecare destinaţie funcţională în parte.

Ponderea cheltuielilor cu investiţiile în totalul cheltuielilor bugetelor locale

- pondere –
2000 2001 2002 2003
Media pe ţarã 20.1 13.25 12.48 17.01
Judeţe 18.3 15.42 11.53 17.58
Municipii 21.3 13.75 13.02 19.26
Oraşe 19.7 10.76 11.91 16.59
Comune 19.6 8.19 7.59 11.85
Municipiul 20.3 17.84 19.32 26.22
Bucuresti

Evoluţia cheltuielilor bugetelor publice locale pentru investiţii prezintã o

diminuare importantã în anii 2001 şi 2002, ultimul an, 2003, marcând un reviriment pe
toate nivelurile administrative.Intre acestea, în ultimul an, ponderea cea mai putin
importantã o aratã cheltuielile cu investiţiile în comune, întrucât la nivelul acestora se

102
alocã cu prioritate sume pentru acoperirea cheltuielilor operaţionale, adicã de
funcţionare.

103
 Structura veniturilor bugetelor locale în perioada 1991-2003
- procente -
Surse de venituri 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Venituri proprii 29 16 15 16 26 22 18 24 32 24 16 17 19
Venituri cu destinaţie
11 11 5 5 6
specială
Cote defalcate din
34 3
impozitul pe salarii
Cote defalcate din
32 26 21 19
impozitul pe venit
Venituri din capital 6 3 2 2 2 1 1 1 1 1 1
Subvenţii (transferuri) de
71 84 5 5 6 6
la bugetul de stat
Sume defalcate din TVA 31 34 26
Sume defalcate din
impozitul pe venit pentru 10 6 12 12
echilibrare
Alte venituri 2 8
Subvenţii de la bugetul de
46 43 36 37 36 38 7 9 6 1 2
stat
Sume defalcate din
33 38 36 39 44 37 13
impozitul pe salarii
Sume defalcate din
impozitul pe venitul global 5 4 3 4
pentru energia termică
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

104
105
 Structura cheltuielilor bugetelor locale în perioada 1991-2003

- procente -
Activităţi
finanţate de
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
la bugetele
locale
Autorităţi
11 9 8 8 7 7 8 13 14 14 10 10 10
publice
Servicii de
dezvoltare 48 59 46 43 39 38 39 41 40 36 25 23 25
publică
Învăţământ 10 12 10 9 9 8 36 36 34
Tansporturi
şi 32 26 23 24 20 20 20 20 12 12 8 7 7
comunicaţii
Sănătate 15 15 13 12 13 1 0.5 0.5 1
Cheltuieli cu
destinaţie 10 10 6 4 4
specială
Cultură,
6 4 3.5 4 4 3 4.5 5 4 5 3 4 4
religie
Alte
2 1 0.5 1 1 2 0.5 2 2.5 2.5 3 3 3
cheltuieli
Asistenţă
1 1 3 5 6 6 5 9 8 12 9 13 12
socială
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

106
107
 Concluzii

Analiza stadiului prezent de realizare şi finanţare a serviciilor publice locale

relevă o serie de aspecte ce trebuiesc corectate, precum şi aspecte pozitive, a căror
accentuare apropie ţara noastră de standardele Uniunii Europeane.
De primă importanţă se arată necesitatea mobilizării de resurse financiare
suplimentare, în vederea acoperirii în condiţii corespunzătoare a necesităţilor de
servicii publice ale populaţiei.
În corelaţie strânsă cu resursele de financiare, puterea de decizie a
autorităţilor publice locale şi, implicit, autonomia financiară reală de care dispun, sunt
semnificativ mai coborâte decât gradul de autonomie calculat în capitolele anterioare,
deoarece o mare parte dintre granturile destinate bugetelor locale din bugetul de stat
şi alte fonduri publice centrale au destinaţie precizată chiar prin acte normative.
De asemenea, în contextul unui proces accelerat de reformă administrativă,
în care descentralizarea ocupă un loc prioritar, gestiunea resurselor umane ale
respectivelor administraţii reprezintă un punct de maximă importanţă, mentalitatea
funcţionarilor publici, precum şi motivarea lor constituind premisele realizării unor
servicii publice de calitate, cu costuri cât mai coborâte.
Se remarcă, pe de altă parte, că s-au făcut paşi importanţi în realizarea
structurilor organizatorice adecvate descentralizării serviciilor publice, cadrul legal şi
reglementar este, în linii mari, adaptat gestionării acestor servicii, fiind orientat către
dezvoltarea locală şi regională.
De asemenea, serviciile publice descentralizate se bucură de autonomie
patrimonială, iar autorităţile publice locale au acumulat abilităţi manageriale şi de
finanţare a serviciilor publice pe care le au în responsabilitate, prin proiectarea şi
implementarea unor programe de dezvoltare şi exploatare eficientă.
Totodată, trebuie menţionate oportunităţile oferite de noua legislaţie
referitoare la cadrul administrativ şi la finanţare. Astfel, autorităţile publice locale pot
constitui asociaţii în vederea realizării unor servicii publice de amploare mai mare, de
care să beneficieze toate colectivităţile implicate şi, în consecinţă, respectivele
administraţii pot dezvolta startegii pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu politicile
macroeconomice elaborate la nivel central şi ţinând seama de specificitatea socio-
economică a zonei.

În ceea ce priveşte serviciile de asistenţă socială, finanţarea acestora la

nivel local ridică o serie de probleme, legate în special de faptul că instituţiile
respective de ocrotire acordă asistenţă unor persoane care provin din mai multe
localităţi, dar obligaţia de gestionare şi finantare revine numai autorităţii publice locale
pe raza căreia fiinţează instituţia. În această situaţie, consiliul local nu dispune de
resurse financiare suficiente care să acopere toate cheltuielile căminelor de bătrâni
sau unităţilor de asistenţă socială, pentru asigurarea hranei, medicamentelor sau a
utilităţilor - apă, energie electrică, încălzire. Pentru a remedia aceste aspecte, la
conferinţa “Stadiul descentralizării financiare în România”, ţinută la Complexul Lebăda
din Capitală în data de 10 octombrie 2003, participanţii - Uniunea Naţională a
Consiliilor Judeţene din România şi Asociaţia Directorilor Economici din cadrul
Consiliilor Judeţene din România au propus ca finanţarea unităţilor de asistenţă
socială care au asistaţi de pe raza mai multor unităţi administrativ-teritoriale să fie
prevăzută în anexele la proiectul bugetului de stat, repartizându-se judeţelor sume cu

108
destinaţie specificată pentru finanţarea protecţiei sociale pe bază de criterii care să
aibă în vedere toate acţiunile finanţate, inclusiv sumele care în prezent sunt alocate de
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, iar direcţiile de asistenţă
socială de la nivelul judeţelor să preia în subordonare centrele judeţene de asistenţă
socială.

Stadiul actual al învăţământului preuniversitar de stat prezintă

descentralizarea acestor servicii de un interes primordial pentru societate, prin
intermediul realizării cheltuielilor de personal, a acoperirii financiare a burselor, a
obiectelor de inventar şi manualelor şcolare din bugetele locale, în scopul eficientizării
cheltuielii fondurilor publice alocate. În prezent, principala sursă de finanţare a
serviciilor de educaţie din învăţământul preuniversitar de stat o constituie sumele
defalcate din TVA către bugetele locale, cu această destinaţie.
În concluzie, procesul de reformă în învăţământul preuniversitar de stat este
în plina desfăşurare, în stadiul actual politica de personal fiind în responsabilitatea
autorităţilor publice centrale, reprezentate de Ministerul educatiei şi Cercetării, prin
inspectoratele şcolare.
Plata salariilor personalului didactic şi celui auxiliar este efectuată de
institutiile autorităţilor publice locale, la fel cu efectuarea cheltuielilor de funcţionare a
şcolilor.
În schimb, finanţarea dezvoltării patrimoniale, inclusiv a dotărilor cu
echipamente IT este acoperită atât de la autorităţile publice centrale, cât şi de la cele
locale.
Continuarea procesului de reformă a învăţământului preuniversitar de stat
urmăreşte aducerea acestuia la standardele internaţionale. Măsurile preconizate în
acest sens se referă la descentralizarea deciziei manageriale la nivelul conducerii
şcolilor, directorii acestora devenind ordonatori terţiari de credite bugetare, în
subordonarea autorităţilor publice locale.
Direcţiile principale în vederea îmbunătăţirii finanţării învăţământului
preuniversitar de stat urmăresc fundamentarea finanţării cheltuielilor operaţionale
proporţional cu numărul de elevi, pe baza costurilor medii per elev şi al finanţării
complementare pe bază de programe, sursele utilizate în acest scop fiind atât
fondurile alocate de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, cât şi alte surse
alternative de finanţare, atrase prin parteneriat public - privat, donaţii etc.
Procesul de descentralizare a serviciilor publice continuă, începând cu anul
2001 fiind prevăzută trecerea în gestionare şi finanţare a unor activităţi din domeniul
protecţiei civile, pompierilor etc., dar implementarea programelor prevăzute este încă
în curs.

Un aspect important de relevat referitor la autonomia autorităţilor publice

locale este posibilitatea de a lua decizii in ceea ce priveşte realizarea şi distribuirea
serviciilor publice. Dimensiunea acestui deziderat poate fi estimată prin calcularea
gradului de autonomie decizională in repartizarea cheltuielilor, calculat ca raport între
veniturile bugetelor locale fără destinaţie, nedirecţionate de la sursă şi totalul
veniturilor. În cazul acestor venituri, autorităţile publice locale pot decide prioritizarea
cheltuielilor şi, ceea ce este poate de şi mai mare importanţă, pot dezvolta tehnici de
eficientizare a activităţilor pe care le finanţează. Referitor la acest aspect, se remarcă
tendinţa de creştere a ponderii veniturilor nedirecţionate, deci a autonomiei reale în
administraţia publică locală, care a depăşit 50 de procente în anul 2001 şi continuă să
crească.

109
 Coroborat cu puterea decizională este şi capacitatea autorităţilor publice
locale de a estima corect nivelul veniturilor proprii posibil de prelevat de la
comunitatea locală respectivă şi capacitatea de a colecta aceste venituri la nivelul
estimat. În acest sens, se pot menţiona mai mulţi factori ce influenţează decisiv
autonomia de acţiune a conducătorilor locali: abilitatea de previzionare, care
presupune o bună cunoştere a legislaţiei şi mecanismelor fiscale, precum şi
potentialul economic a zonei respective, care determină baza impozabilă pentru
veniturile proprii.

Procesul de reformă administrativă şi, implicit, financiară este unul de lungă

durată, care implică toate sectoarele economiei naţionale şi care poate afecta profund
comportamentul populaţiei şi persoanelor juridice atât la nivel local, cât şi la cel
central. Stadiul descentralizării financiare, care reprezintă o măsură destul de fiabilă a
descentralizării serviciilor publice, poate fi analizat prin observarea ponderii bugetelor
locale ale judeţelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor în totalul cheltuielilor bugetului
general consolidat.

Ponderea cheltuielilor bugetelor locale în totalul cheltuielilor bugetului

general consolidat57
- procente –
Bugetul de stat Bugetele locale
1998 62.9 10.4
1999 59.9 11.4
2000 57.1 11.7
2001 49.6 18.1
2002 48.2 18.8
2003 47.5 20.1

Se constată tendinţa evidentă de creştere a ponderii bugetelor locale ale

judeţelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor în totalul cheltuielilor bugetului general
consolidat, ceea ce înseamnă că, prin procesul de descentralizare a servici publice
locale, au fost transferate în responsabilitatea autorităţilor publice locale o serie de noi
activităţi şi, în conformitate cu legislaţia în domeniul administraţiei, precum şi al
finanţelor publice centrale şi locale, acestora li se vor asigura resursele financiare
adecvate, cu precădere din unel venituri ale bugetului de stat.

57
Bugetul general consolidat este, potrivit definiţiei din Legea nr.500/2002 a finanţelor
publice, ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi
consolidate pentru a forma un întreg

110
 BIBLIOGRAFIE

Bibliografie obligatorie

Niţã Dobrotã, Dicţionar de economie Editura Economicã,

coordonator Bucureşti, 1999
Parlagi A., Iftimoaie Servicii publice locale Editura Economica,
C. Bucureşti 2001
Vãcãrel Iulian Politici fiscale şi bugetare Editura Expert, Bucureşti,
în România 1990 - 2000 2001
Vãcãrel Iulian, Finanţe publice Editura Didacticã şi
coordonator Pedagogicã, Bucureşti,
1999
Vintilã Georgeta, Metode şi tehnici fiscale Editura Rolcris, Bucureşti,
Juravle Vasile 2000
*** Manual de instruire în domeniul Fundaţia Parteneri pentru
finanţelor publice locale, Ediţia a II-a: Dezvoltarea Localã,
Managementul schimbãrii Bucureşti, septembrie
2000
*** Anuarul statistic 1994 - 2004
*** Bulletin anual BNR 1991-1995, 1996-2000, 2001, 2002, 2003, 2004
*** IMF, Government Finance Statistics Yearbook, 1999
*** Legea nr.199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei
locale, adoptatã la Strasbourg la 15 octombrie 1985
*** Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale
*** Legea nr.189/1998 a finanţelor publice locale
*** Ordonanţa de Urgenţã a Guvernului nr.45/2003 a finanţelor publice
locale
*** Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal
*** Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat
*** Legea nr.500/2002 a finanţelor publice
*** Legile anuale ale bugetului de stat
*** Legea nr.313/2004 a datoriei publice

Bibliografie facultativã

Albertini Jean- Les rouages de l'économie Les Editions ouvrières,

Marie nationale Paris, 1988
Bahl, Roy and Urban Public Finance în New York, Oxford
Johannes F.Linn Developing Countries University Press, 1992
Bernard Y. et Vocabulaire économique et Editions du Seuil, Paris,
Colli J-C financier, avec les 1989
terminologies anglaise,
allemande et espagnole
Brezeanu Petre Fiscalitate. Concepte, Editura Economica,
Metode, Practici Bucureşti, 1999
Brezeanu Petre, Finanţe publice şi fiscalitate Editura Fundaţiei
Marinescu Iulian "România de mâine",
Bucureşti, 1998

111
Buşe Georgeta, Dicţionar complet al Informaţia Business
coordonator economiei de piaţã Books, Bucureşti, 1994
Condor Ioan Impozitele, taxele şi Tribuna Economicã,
contribuţiile datorate de Bucureşti, 1998
persoanele juridice
Conway J. Analiza situaţiei financiare The Urban Institute,
Francis pentru a se putea împrumuta USAID, Washington, 1999
Conway J. Procesul de împrumut The Urban Institute,
Francis USAID, Washington, 1999
Conway J. Planul de investiţii de capital The Urban Institute,
Francis USAID, Washington, 1999
Corduneanu Sistemul fiscal în ştiinţa Codecs, Bucureşti, 1998
Carmen finanţelor
Costin Kiriţescu, Bãncile. Micã enciclopedie Editura Expert, Bucureşti,
Emilian 1998
Dobrescu
Heckly Rationalité économique et Librairie générale de droit
Christophe decisions fiscales et de jurisprudence, Paris,
1987
Juravle Vasile, Metode şi tehnici fiscale - Editura Rolcris, Bucureşti,
Tâţu Iulian Aplicaţii şi studii de caz 2000
Laferrérie Les financespubliques Le livre de poche, Editions
Armand Fallois, Paris, 1998
Richard Bird, Descentralization of the Washington, D.C., World
Robert Ebel and Socialist State Bank, 1995
Christine Wallich
Romanik Clare, Impactul descentralizãrii The Urban Institute,
Coman Pena, finanţelor publice locale USAID, Washington, 1999
Dãianu Daniel,
Garzon
Hernando
Tanzi Vito Fiscal Policies in Economics International Monetary
in Trasition Fund, Washington, 1995
Vintilã Georgeta, Metode şi tehnici fiscale Editura Rolcris, Bucureşti,
Juravle Vasile 2003
*** Dictionnaire économique de l'anglais et Banque de France,
du français Ministère de l'Economie et
des Finances de France,
Paris, 1997
*** Local finance in Europe, Local and Council of Europe
regional authorities in Europe, no.61
*** Conférence des ministres européens Les finances locales en
responsables des collectivités locales Europe, Lisboa, 1996
*** A Concise Dictionary of Business Oxford University Press,
New York, 1990
*** Dicţionarul explicativ al limbii române Editura Academiei,
Bucureşti, 2000
*** Conferinţa “Stadiul descentralizãrii financiare în România”, 10
octombrie 2003, Bucureşti, organizatã de Uniunea Naţionalã a
Consiliilor Judeţene din România şi Asociaţia Directorilor Economici din
Cadrul Consiliilor Judeţene din România

112
113