REZISTENŢA NONVIOLENTĂ

MANUAL DE INSTRUCŢIUNI PENTRU PĂRINŢI

Co- autori: Uri Weinblatt și Carmelit Avraham-Krehwinkel

Copiii agresivi și auto-distructivi manifestă un repertoriu vast de comportamente care îi pun la grea
încercare pe părinți și educatori: provocările, izbucnirile de furie, acțiunile riscante și auto-
distructive, violențele asupra proprietății, asupra propriei persoane și a altora, fuga de la școală,
abandonul școlar, promiscuitatea sexuală, consumul de droguri, minciunile, tâlhăriile, șantajul sunt
câteva dintre comportamentele care îi derutează și îi marchează chiar și pe cei mai răbdători și
iubitori dintre adulții care au în grija lor copii. Părinții simt adesea că încercările lor de a schimba
comportamentul copilului, chiar și cele călduros recomandate de profesioniști, dau greș sau chiar par
să înrăutățească lucrurile. Datorită confuziei, părinții pot oscila între a ceda și a încerca să-și
recâștige poziția, fiecare dintre aceste acțiuni ducând la o escaladare. În aceste condiții, casa, care ar
trebui să fie un refugiu sigur pentru întreaga familie, ajunge să semene cu un câmp de luptă. Chiar și
cel mai mic dezacord riscă să degenereze într-o izbucnire majoră. Înțelegerea procesului escaladării
se dovedește a fi unul din elementele - cheie pentru a face față unor astfel de situații. Putem distinge
două tipuri de escaladare: (1) ”escaladare reciprocă”, când actele de furie ale copilului și ale
părinților se alimentează reciproc într-un cerc vicios și (2) ”escaladare complementară”, când
amenințările copilului îi fac pe părinți să cedeze, ceea ce duce la intensificarea cerințelor și
amenințărilor din partea copilului și tot așa. Pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, cele două tipuri
de escaladare se intensifică reciproc: astfel, cu cât părinții cedează mai mult în fața copilului, cu atât
devin mai frustrați și mai furioși, acest lucru putând duce, treptat, la o izbucnire incontrolabilă. Pe de
altă parte, cu cât sunt mai puternice izbucnirile ostile reciproce, cu atât părinții devin mai
înspăimântați. Astfel, ei vor ajunge treptat în punctul în care vor fi dispuși să cedeze. Într-o astfel de
atmosferă nu e de mirare că părinții vor fi tot mai puțin capabili să-și exprime dragostea față de
copilul lor sau chiar să o mai simtă. Rezistența non-violentă e un mod de a ieși din această dificultate.

REZISTENŢA NONVIOLENTĂ

Rezistența nonviolentă e menită să vă ajute să puneți capăt comportamentelor distructive ale

copilului fără a genera escaladări. Definim rezistența nonviolentă ca reprezentând o serie de
activități care transmit mesajul ”Nu mai suntem pregătiți să continuăm cu această situație și vom
face tot ce ne stă în putere să o schimbăm − exceptând atacul fizic sau verbal la adresa ta”.
Rezistența nonviolentă e caracterizată de următoarele principii:
1. O poziție fermă cu privire la problematica violenței, a asumării riscurilor și a
comportamentelor antisociale.
2. Evitarea absolută a oricăror forme de atac fizic sau verbal.
Rezistența nonviolentă vă oferă bazele morale și practice care vă vor ajuta să fiți prezenți în viața
copilului și să îi supravegheați acțiunile. Rezistența nonviolentă previne și reduce escaladarea. Scopul
rezistenței nonviolente e acela de a readuce prezența voastră ca părinți în viața copilului. Credem că
o prezență parentală fermă și clară e principalul mijloc de a dezvolta o relație bună cu copiii dvs.
Autoritatea parentală spre care tindem nu e una bazată pe superioritatea fizică a părinților în fața
copiilor, ci pe o prezență determinată a părinților în viața copiilor. Cu cât sunteți mai prezenți, cu
atât cresc șansele ca copilul dvs. să renunțe la tiparele comportamentale distructive, restabilindu-se
dialogul între voi și el.

1
A REZISTA PROVOCĂRILOR ȘI PRINCIPIUL REACŢIEI ÎNTÂRZIATE

Pentru a preveni escaladarea și a stopa luptele inutile de putere, trebuie să evitați confruntările care
nu sunt necesare. Dar copiii care au învățat că pot obține ceea ce vor prin amenințări și violență vor
încerca să vă atragă într-o confruntare. Copiii orientați pe putere știu că pot avea de câștigat dintr-o
confruntare chiar și atunci când nu ”câștigă”: vă fac să vă pierdeți controlul și se folosesc de acest
lucru ca justificare pentru a continua să aibă un comportament agresiv. Comportamentul agresiv al
copiilor se datorează adesea obiceiurilor de escaladare − au învățat că atunci când nu obțin ceea ce
vor, ar putea obține lucrul respectiv comportându-se într-un mod extrem.
Putem presupune faptul că și voi, ca părinți, ați dezvoltat anumite obiceiuri de escaladare. Și
voi aveți limite atunci când sunteți provocați, lucru care nu vă permite să rămâneți calmi într-o
situație de conflict, făcându-vă să vă pierdeți controlul. Chiar și a vorbi prea mult poate duce la o
escaladare. De fapt, părinții, care sunt ușor de atras în conflicte de putere cu copiii lor, tind să
vorbească foarte mult: să argumenteze, să fie moralizatori, să amenințe. Cele mai multe discursuri
parentale de acest fel duc la escaladări.
Copiii ignoră adesea încercările părinților de a le explica, de a-i aduce pe calea cea bună, de a
le aduce argumente. Uneori reacționează la discursul părinților cu dispreț și sarcasm. În astfel de
situații, cu cât vorbiți mai mult, cu atât vă veți simți mai neajutorați. Din acest motiv, amintiți-vă: A
vorbi prea mult e un indicator al neajutorării și va duce la escaladare. O interdicție clară și scurtă e
mai bună decât explicațiile, argumentele și predicile lungi. Amintiți-vă și faptul că amenințările
(”dacă…, atunci”) duc la contra - amenințări. Prin urmare, învățați să rezistați în fața provocărilor, să
evitați confruntările și să vă abțineți de la a face morală, a argumenta, a amenința și a țipa.
Un mod eficace de a evita o confruntare inutilă și de a preveni escaladarea e acela de a urma
principiul reacției întârziate: e greșită concepția potrivit căreia trebuie să răspundeți imediat fiecărei
cerințe, plângeri, acuzații sau provocări venite din partea copilului. Poate fi mult mai bine să
reacționați cu întârziere. Astfel, vă oferiți timp pentru a vă planifica răspunsul. Când aveți dubii, e
mai bine să nu spuneți nimic și să nu reacționați. Tăcerea vă ajută să câștigați timp și ”slăbește
arsenalul” copilului agresiv.
Tăcerea nu înseamnă supunere. Dacă vreți, vă puteți prefața tăcerea cu câteva cuvinte, cum ar
fi: ”nu-mi place asta și mă voi gândi la acest lucru”. Această afirmație trebuie făcută pe un ton
normal, ca o constatare a unui fapt, fără a sugera vreo amenințare. După ce veți reacționa de câteva
ori în acest fel, copilul va înțelege că tăcerea voastră nu înseamnă că subiectul e închis. Tăcerea fără
supunere e mult mai eficientă decât orice predică sau argumentare. Tăcerea voastră va clarifica
faptul că nu mai sunteți dispuși să cedați invitațiilor spre conflict venite din partea copilului. Tăcerea
constructivă nu implică izolare din partea voastră. Stați în tăcere, dar rămâneți prezenți ca părinți.
Când simțiți că răbdarea vă e greu pusă la încercare, repetați în gând: ”nu te lăsa provocat, nu te lăsa
provocat, nu te lăsa provocat”.
Aceste practici vă vor ajuta să vă îmbunătățiți capacitatea de a suporta și de a rezista
atacurilor. Având această atitudine, atacurile copilului vor slăbi în intensitate. După cum vom vedea
în continuare, această capacitate va fi susținută prin anumiți pași practici meniți să vă protejeze pe
voi ca părinți, familia voastră și chiar pe copil de comportamentele lui extreme. Dezvoltarea acestei
atitudini vă va ajuta să faceți față celor două stări emoționale care, de obicei, vă fac să cedați sau să
ripostați: disperarea și mânia. Disperarea vă face să încercați să cumpărați liniștea și pacea cu orice
preț; mânia vă face să-i răspundeți copilului cu aceeași monedă. În contrast, dispoziția nonviolentă
de a suporta și de a rezista atacurilor vă va permite să persistați cu rezistența nonviolentă și să
evitați să cedați sau să ripostați.

2
ANUNŢUL

Odată ce ați optat pentru rezistența nonviolentă, e important să-i transmiteți intențiile copilului în
cel mai clar mod cu putință. Trebuie să-i spuneți copilului că nu mai puteți accepta comportamentul
lui actual și că nu veți mai rămâne singuri, ci ați decis să le spuneți celor din jur despre cum stau
lucrurile și să le cereți ajutorul. Această politică de a ”da cărțile pe față” vă va oferi un avantaj moral
și practic. Astfel, dacă copilul vă acuză că l-ați ”trădat” în fața altora, veți ști că v-ați clarificat anterior
poziția în această privință. Acest lucru vă va ajuta să simțiți că aveți o justificare, în ciuda acuzațiilor
care vi se aduc.
Anunțul simbolizează un punct de cotitură pentru întreaga familie. Din acest moment, v-ați
luat un angajament: față de voi înșivă, față de soț/soție, față de cei care vă ajută și față de copilul
vostru.

Forma anunțului și momentul pentru anunț

Anunțul va fi făcut într-un moment de relativă liniște și va fi transmis pe un ton clar și
neamenințător. E de preferat ca anunțul să fie făcut de părintele care, până la momentul respectiv, a
afișat o atitudine mai indulgentă față de copil. Acest lucru transmite faptul că părinții sunt pe aceeași
lungime de undă și că ceva a început deja să se schimbe. E de asemenea o idee bună ca mesajul să
fie citit de pe o pagină scrisă anterior. Astfel, dacă copilul refuză să asculte, pagina pe care e scris
anunțul poate să-i fie înmânată acestuia. Citirea de pe o foaie scrisă conferă anunțului o validitate
formală, ceea ce nu e deloc în detrimentul efectului dorit.
Dacă vă e teamă că copilul va reacționa violent, invitați o a treia persoană (prieten sau rudă)
să fie de față. Acest lucru va reduce riscul unei reacții agresive.
Dacă la momentul respectiv nu există comunicare între voi și copil, aduceți o a treia persoană
în rolul de mediator. Această persoană îi va comunica copilului anunțul în numele dvs.

Reacția copilului față de anunț

E foarte probabil ca copilul să reacționeze cu indiferență, dispreț sau agresivitate față de anunț.
Trebuie să răspundeți cu o tăcere fermă față de oricare din aceste reacții. Atitudinea de a răspunde
provocărilor printr-o tăcere fermă va caracteriza multe din momentele când va trebui să faceți față
provocărilor copilului dvs. de acum înainte.

Conținutul anunțului
Decideți-vă asupra unui număr mic de comportamente inacceptabile pe care doriți să le includeți în
anunț. Utilizați un limbaj care face referire la fapte, nu la judecăți de valoare. De exemplu, în loc de
”Nu mai acceptăm abuzul tău crud”, spuneți mai bine ”Nu mai acceptăm să le lovești pe mama și pe
sora ta!”

Formatul sugerat
”Violența ne-a facut viața insuportabilă. Nu putem și nu vrem să mai trăim în felul acesta. Vom face
tot ce ne stă în putință să schimbăm această situație − exceptând atacul fizic sau verbal la adresa ta.
În acest scop, ne-am decis cu privire la următoarele aspecte:
Vom fi prezenți în viața ta în mod constant.
Nu vom mai rămâne singuri cu această problemă, ci vom apela la prieteni și rude; le vom spune în
mod deschis ce se întâmplă și le vom cere ajutorul și sprijinul.
Ne vom opune cu vehemență următoarelor comportamente: ———.
Orice ar fi, nu avem intenția să te subjugăm sau să dobândim control asupra ta. Acest mesaj nu e o
amenințare, ci o expresie a datoriei noastre supreme de părinți și ființe umane. ”

3
PUNEREA ÎN SCENĂ

Una dintre cele mai simple și mai clare manifestări ale rezistenței nonviolente este punerea în scenă.
Această activitate vă permite să vă manifestați prezența parentală fără a vă pierde controlul sau a
ajunge la escaladări. Scopul punerii în scenă este acela de a-i transmite copilului că nu-i veți mai
accepta actele distructive. Intrați în camera copilului într-un moment care este convenabil pentru
dvs., când copilul este în cameră. Nu faceți acest lucru imediat după o manifestare a
comportamentului agresiv al copilului, ci câteva ore mai târziu sau chiar a doua zi. Această amânare
ajută la prevenirea escaladării (”Bate fierul cât e rece”). Închideți ușa după voi și așezați-vă într-un
mod care împiedică ieșirea copilului din cameră (de exemplu, tatăl stă în fața ușii). După ce vă
așezați, spuneți-i copilului: ”Nu suntem dispuși să îți mai acceptăm acest comportament (descrieți în
mod specific comportamentul inacceptabil). Suntem aici pentru a găsi un mod de a rezolva
problema. Vom sta și vom aștepta până ne vei sugera o soluție.” Apoi stați în tăcere și așteptați
sugestii. Dacă acestea apar, considerați-le pozitive. Dacă copilul vă răspunde cu acuzații (”Fratele
meu e de vină!”), cerințe (Dacă-mi cumpărați un televizor, mă opresc!) sau amenințări (”Atunci voi
fugi de acasă”), nu vă lăsați atrași într-o ceartă, doar continuați să stați în tăcere. Puteți face o
remarcă cu privire la faptul că ceea ce a spus copilul nu reprezintă o soluție, dar evitați prin orice
mijloc să fiți atrași într-o discuție. Orice dialog implică un grad ridicat de risc pentru o escaladare.
Evitați să recurgeți la învinovățiri, predici, amenințări sau țipete. Asteptați răbdători și nu vă lăsați
provocați la o dispută fizică sau verbală. Timpul, tăcerea și faptul că rămâneți în cameră transmit
mesajul prezenței parentale.
Dacă copilul face orice sugestie pozitivă (chiar și una mică), adresați-i într-o manieră pozitivă
câteva întrebări clarificatoare și apoi ieșiți din cameră, spunând că veți acorda o șansă punerii în
practică a sugestiilor lui. Evitați să puneți întrebări într-o manieră care reflectă suspiciunea dvs. cu
privire la ceea ce a propus copilul. Evitați să amenințați că vă veți întoarce și vă veți așeza în camera
lui dacă ceea ce a propus el nu se materializează. Dacă copilul a făcut deja această sugestie într-o
punere în scenă anterioară, îi puteți răspunde: ”Ai făcut deja această propunere și nu a fost de folos.
Acum avem nevoie de o sugestie care să meargă mai bine”. Dacă copilul nu face nicio sugestie, stați
în cameră timp de o oră, apoi plecați fără să amenințați sau să-l avertizați cu privire la faptul că vă
veți întoarce. Când plecați puteți spune :”Încă nu am găsit o soluție.”
De reținut:
1. Trebuie să vă planificați dinainte cel mai potrivit moment pentru punerea în scenă (trebuie
să aveți o oră liberă).
2. Trebuie să indicați în mod specific ceea ce vreți, de exemplu, ”Nu mai suntem dispuși să
acceptăm faptul că-ți lovești sora, îi dai porecle și o ridiculizezi”. Scopurile vagi sau prea
generale nu sunt utile.
3. Dacă anticipați că e posibil ca copilul să răspundă cu violență fizică, e recomandat să invitați
una sau două persoane care să fie prezente în casă (prieteni sau rude), dar nu în cameră.
Într-un astfel de caz, i se va spune copilului: ”Întrucât ne-a fost teamă că ai putea fi violent, l-
am chemat pe X ca să ne fie martor.”
4. Dacă copilul reacționează violent în ciuda prezenței martorilor în afara camerei, îi veți invita
în cameră. O mulțime de cazuri au ilustrat faptul că prezența unei terțe persoane stopează
aproape invariabil violența.
5. După ce punerea în scenă se termină, fiecare își continuă rutina zilnică, fără a se vorbi despre
punerea în scenă sau despre schimbarea dorită.
Copilul vostru nu va fi foarte fericit pentru că ați intrat în camera lui. În continuare vă prezentăm
câteva din reacțiile comune ale copiilor și moduri de a le face față în spiritul rezistenței nonviolente:
Încearcă să vă facă să ieșiți din cameră. Copilul poate încerca să vă facă să ieșiți din cameră
începând, de exemplu, să țipe la voi. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face e să nu spuneți nimic. A
rămâne în tăcere nu e un semn de slăbiciune. Dimpotrivă, inițiativa e acum în mâinile dvs., iar a sta

4
în tăcere înseamnă că refuzați să răspundeți provocărilor copilului. În cazul în care copilul încearcă să
vă scoată efectiv pe ușă afară, protejați-vă fără a riposta fizic. Amintiți-vă să invitați o terță persoană
care să fie prezentă în casă pe durata punerii în scenă dacă vă e teamă de o reacție violentă din
partea copilului. Dacă nu e de față o a treia persoană și nu vă puteți proteja fără a riposta fizic, e
recomandat să stopați punerea în scenă, știind că o puteți relua mai târziu în prezența unui martor. E
important să fiți pregătiți să puneți punct oricărei activități care conduce la violență. Aceasta nu e o
dovadă de supunere, ci o retragere tactică care vă va permite să vă întoarceți când veți fi mai bine
pregătiți.
Pune condiții. Copilul poate pune condiții, pentru a-și corecta comportamentul, cum ar fi: ”Voi face
ceea ce vreți dacă îmi cumpărați asta și asta.” Răspundeți-i că nu puteți accepta această condiție. Nu
oferiți nicio explicație pentru refuzul dvs., pentru că acest lucru vă va atrage într-o dispută. După
acest răspuns scurt, reluați-vă poziția de a sta în tăcere.
Vă ignoră. Prin această reacție, copilul încearcă să vă demonstreze că ceea ce faceți dvs. nu are nici
un efect asupra lui. El poate, de exemplu, să dea drumul la televizor sau să se joace la calculator. În
acest caz, opriți televizorul/ calculatorul. Dacă le pornește din nou, nu le mai opriți (pentru că acest
lucru ar duce la o escaladare recursivă), dar stați în cameră până când trece o oră. Data viitoare,
înainte de a intra în camera copilului, opriți aparatura electrică sau luați mouse-ul de la calculator pe
durata punerii în scenă. Copilul ar putea de asemenea să se întindă și să se prefacă că doarme. Dacă
se întâmplă asta, continuați să stați în cameră. Timpul trece foarte greu când copilul se preface că
doarme! Chiar dacă adoarme într-adevăr, rămâneți în cameră. Faptul că copilul adoarme cu voi în
cameră poate fi un prim indicator al faptului că relația se schimbă.
Țipă pentru a obține atenție din afară. Scopul acestui comportament e acela de a vă face să vă fie
jenă în fața vecinilor. Dacă această posibilitate vă creează un sentiment de anxietate, preveniți-i
înainte pe vecini, explicându-le ce intenționați să faceți. Poate fi util să le dați vecinilor o copie a
acestor instrucțiuni.
Încearcă să vă implice într-o dispută. În acest fel, copilul încearcă să vă readucă în rolul dvs. obișnuit,
cel de persoane care vorbesc mult. Un mod de a face asta e pretinzând că nu înțelege ce vreți de la
el. Dincolo de un răspuns foarte scurt, orice tentativă a voastră de a-i da explicații va diminua
eficiența punerii în scenă.
Face o sugestie. Acceptați orice sugestie pozitivă făcută de copil, chiar și simpla promisiune că va
face tot ce-i stă în putință. Odată sugestia făcută, părăsiți camera fără a pune condiții sau a lansa
avertismente. Nu trebuie să vă faceți griji în privința faptului că copilul v-a ”păcălit” doar ca să
părăsiți camera deoarece, dacă problema rămâne, vă puteți întoarce oricând în cameră pentru o
nouă punere în scenă. Data viitoare, desigur, copilul trebuie să facă o sugestie nouă și mai bună
pentru a încheia punerea în scenă. Trebuie să țineți minte că copiii își schimbă adesea
comportamentul fără să fi făcut anterior vreo promisiune; mulți dintre ei ar considera o astfel de
promisiune ca o dovadă de supunere. Ei vor prefera să-și schimbe comportamentul fără a fi nevoiți
să vă ofere o astfel de dovadă. Amintiți-vă, scopul punerii în scenă nu e acela de a câștiga, ci cel de a
manifesta prezența parentală. Factorul funcțional e prezența voastră, nu sugestia făcută de copil.
Punerea în scenă începe un proces de schimbare pentru voi și pentru copil. Copilul va începe să se
adapteze noii situații. Cât despre voi, faptul că reușiți să intrați în camera copilului și să stați acolo
fără să fiți atrași într-o dispută sau fără să se ajungă la o escaladare, vă va da o nouă perspectivă cu
privire la abilitățile voastre. Mulți părinți spun că punerea în scenă le-a redat sentimentul că există.
Prin punerea în scenă, locul vostru pe harta familiei începe să se schimbe.
Încă un lucru pe care să vi-l amintiți: scopul punerii în scenă nu este acela de a-l face pe copil să se
poarte frumos pe durata acestei intervenții. Astfel, chiar dacă copilul reacționează zgomotos în
timpul punerii în scenă, asta nu înseamnă că intervenția a fost ineficientă. Vor fi necesare puneri în
scenă adiționale doar dacă comportamentul problemă rămâne neschimbat după prima punere în
scenă.

5
ÎNTRERUPEREA CERCULUI SECRETELOR: IMPLICAREA SUSŢINĂTORILOR, A MEDIATORILOR, A
OPINIEI PUBLICE

Implicarea altora în ceea ce se întâmplă acasă reprezintă un factor major pentru a face față
comportamentelor extreme ale copilului prin rezistența nonviolentă. Tendința de a ține secrete e
una din caracteristicile de bază ale familiilor unde există violență domestică. Experiența arată că
atâta timp cât se mențin secretele, violența continuă. Mulți părinți simt nevoia de a ține ascunse
problemele pentru a proteja numele familiei și pentru a evita stigmatizarea copilului. Acest lucru
poate întrerupe legăturile familiei cu toate sursele de sprijin, lăsând-o neprotejată și izolată.
Amintiți-vă: A dezvălui secretele și a solicita sprijin din afară reprezintă primul pas în stoparea
violenței.
Nu e o decizie ușoară aceea de a ne întoarce spre prieteni și rude și a le dezvălui secretele
noastre. S-ar putea să fiți nevoiți să depășiți inhibiții serioase pentru a putea face acest pas. Oricum,
când veți găsi curajul de a face acest lucru, veți vedea că oamenii reacționează pozitiv la solicitarea
dvs. și copilul dvs. va reacționa față de sprijinul pe care-l primiți. Va crește atât sentimentul dvs. cu
privire la propria valoare, cât și siguranța familiei dvs. Oamenii pe care îi implicați pot ajuta în moduri
diferite: fiind pentru dvs. o sursă de confirmare și încurajare, supunându-l pe copilul violent presiunii
opiniei publice, oferind ajutor practic sau preluând rolul de mediatori.
Cereți-le celor pe care îi implicați să-l contacteze pe copilul dvs. fie personal, fie telefonic,
printr-o scrisoare, e-mail sau fax. E util să le dați o copie a acestor instrucțiuni. Cereți-le să-i spună
copilului dvs. că comportamentul lui extrem e total inacceptabil. În cazurile în care apare violența
(asupra voastră, a rudelor, a bunurilor), ei îi vor spune copilului că actele lui pot fi definite ca
”violență domestică” și reprezintă infracțiuni. Ei îi vor transmite că sunt hotărâți să vă ajute să puneți
capăt violenței.
Aceste începuturi de tratative îl vor ajuta pe copil să înțeleagă că ceea ce face el nu mai ține de
sfera privată, că oamenii știu de situația de acasă și sunt gata să vă ajute. Nu uitați de puterea pe
care o are utilizarea cuvântului scris. Dacă aveți rude sau prieteni care locuiesc departe și de care
copilul e atașat, telefoanele, faxurile, scrisorile de la ei pot avea un impact puternic. Prin aceste
mijloace, copilul va înțelege că nu mai sunteți singuri. În multe cazuri, acest lucru e suficient pentru a
diminua semnificativ violența. Includerea de terțe părți din afara familiei deschide noi oportunități.
Una dintre ele e medierea. În majoritatea cazurilor, există printre prieteni sau rude o persoană care
poate comunica bine cu copilul. Această persoană poate sugera anumite compromisuri care, dacă ar
veni direct dinspre dvs., ar avea toate șansele să fie respinse. Mediatorul îl poate convinge pe copil
să renunțe la anumite poziții extreme (de exemplu, să se întoarcă acasă după ce a plecat în semn de
protest). Mediatorul contribuie de asemenea la diminuarea izolării copilului în noua situație. Mai
ales în timpul unei crize (de exemplu, copilul se închide în el, întrerupe orice legătură sau fuge de
acasă), implicarea unui mediator e un mijloc esențial pentru a diminua riscurile unei escaladări. Într-
o altă secțiune vom întâlni un alt grup de persoane care pot acționa ca mediatori: prietenii copilului
și părinții acestora.

RUNDA TELEFONICĂ

Runda telefonică e un mod de manifestare a prezenței parentale și a rezistenței nonviolente atunci

când copilul vine acasă la ore târzii, refuză să vă spună unde își petrece timpul sau fuge de acasă.
Runda telefonică constă în contactarea sistematică a unei liste întregi cuprinzând persoanele cu care
e conectat copilul. Procedura are anumite obiective:
1. manifestarea prezenței parentale și reafirmarea dreptului dvs. de a vă supraveghea copilul
2. găsirea copilului
3. exercitarea unei presiuni colective asupra copilului, de a se întoarce acasă și
4. întoarcerea copilului acasă

6
După cum puteți observa din ordinea în care sunt așezate obiectivele, întoarcerea copilului acasă nu
reprezintă scopul principal. Scopul cel mai important e acela de a vă a reafirma dreptul și abilitatea
de a fi prezent și de a vă supraveghea copilul. Runda telefonică atinge acest scop chiar dacă nu
reușiți să aflați unde e copilul, deoarece, prin acestă intervenție, veți lăsa urme în multe din zonele
vieții lui (fiecare apel telefonic transmite mesajul: ”Suntem aici!”). Prin urmare, chiar dacă copilul nu
se întoarce imediat acasă, voi ați reușit să vă manifestați prezența parentală, să manifestați
rezistență nonviolentă față de dispariția copilului și să vă extindeți rețeaua de sprijin.
Runda telefonică clarifică faptul că ați decis să întrerupeți cercul secretelor și să ieșiți din
izolare. Intrând în contact cu oameni diferiți și manifestându-vă grija parentală, veți face publice
obiectivul și natura nonviolentă a luptei dvs. Nu fiți surprinși dacă alți părinți aflați într-o situație
similară vor fi cu adevărat interesați.

Colectarea informațiilor
Începeți prin a afla cât mai multe numere de telefon și adrese ale prietenilor și cunoștințelor
copilului, a locurilor de distracție pe care le frecventează. Puteți face acest lucru uitându-vă pe listele
de la școală, cerându-le prietenilor copilului numărul de telefon sau, în cazul când sunteți îngrijorați
că e implicat în activități ilegale, obținând numerele de telefon stocate în mobilul copilului. Vă puteți
întreba pe bună dreptate dacă aceste proceduri nu sunt excesiv de invazive. În acest caz, ghidați-vă
după următoarea regulă de bază: în ce măsură simțiți că copilul e în pericol? Cu cât mai mare e
pericolul, cu atât vă puteți simți mai îndreptățiți să încălcați intimitatea copilului.

Efectuarea apelurilor
Runda telefonică constă în a suna sistematic la numerele de telefon ale oamenilor și locurilor de pe
lista voastră. E important să sunați la cât mai multe numere de pe listă și nu doar la numerele care
corespund locurilor unde credeți că e copilul, întrucât nu doriți doar să îl localizați, ci și să transmiteți
mesajul prezenței parentale. Apelarea directă pe mobilul copilului nu prea ajută. Dimpotrivă,
limitându-vă la un astfel de apel direct, e ca și cum ați declara că nu sunteți încă pregătiți pentru a
rezista. Dacă ora e târzie, nu e recomandat să porniți runda la această oră. O puteți amâna până
seara următoare. Dacă copilul protestează că e deja acasă și că nu există motive pentru a-l face de
rușine sunându-i pe prietenii lui, puteți să-i răspundeți că nu sunteți pregătit să rămâneți în situația
de a nu ști unde a fost în seara precedentă.

Vorbitul cu prietenii copilului

Prezentați-vă, spuneți că copilul vostru nu a venit acasă, că sunteți foarte îngrijorați și că îl căutați.
Întrebați dacă prietenul l-a văzut la școală, dacă știe ce planuri avea sau are vreo idee despre unde s-
ar putea afla. Cereți-i prietenului să-i spună copilului dvs. că sunteți îngrijorați și îl căutați. Întrebați-l
dacă poate încerca să-l convingă să vă contacteze. Dacă vi se pare că prietenul e dispus să vă ajute,
poate fi util să stabiliți o întâlnire cu el. Rețeaua dvs. de sprijin va include atunci câțiva din prietenii
copilului dvs. Acești prieteni pot prelua rolul de mediatori, pot ajuta la reducerea escaladărilor în
anumite conjuncturi cruciale. Chiar dacă prietenul nu pare cooperativ, există șanse destul de mari ca
el să-i spună copilului vostru că ați sunat, chiar și doar pentru plăcerea de a-l lua peste picior. Scopul
dvs. nu e acesta, ci manifestarea prezenței dvs. În mesajul prietenului către copilul dvs., ați lăsat
semnul clar: ”Am fost aici!” La sfârșitul conversației cu prietenul, cereți-i să-l cheme la telefon pe
unul din părinții lui.

Vorbitul cu părinții prietenilor

Prezentați-vă, întrebați dacă l-au văzut recent pe copilul dvs. și cereți-le să nu-i permită copilului dvs.
să stea peste noapte în casa lor fără permisiunea dvs. expresă. Uneori, veți vedea că părinții
prietenului reacționează într-o manieră caldă și interesată. În acest caz, merită să aranjați o întâlnire

7
cu ei. Rețelele parentale create în acest mod au un potențial extraordinar. Acești părinți pot uneori
juca rolul de mediatori. Sunt de folos în special în obținerea de informații, în cazul în care copilul dvs.
fuge de acasă. Asta deoarece ei se pot adresa propriului lor copil spunându-i: ”Nu e o glumă!
Prietenul tău a fugit de acasă! Trebuie să mă ajuți să-i ajut pe părinții lui să îl găsească!” Copiii
abordați în acest mod adesea cooperează.

Vorbitul cu proprietarii locurilor de divertisment și cu angajații lor

Le puteți cere să încerce să-l localizeze pe copilul dvs. în clădirea lor și să-i spună că îl căutați. Există
șansa ca în decursul rundei telefonice să aflați unde e copilul. Acest lucru deschide opțiunea pentru o
altă intervenție: urmărirea.

URMĂRIREA

Urmărirea este o activitate parentală al cărei scop este restabilirea contactului, în situația în care
copilul încearcă să scape de supravegherea părinților sau fuge de acasă. Urmărirea e pusă în mișcare
atât pentru a preveni consecințele negative ale unor activități dubioase care au loc în afara
supravegherii parentale, cât și pentru a contracara procesul de izolare inițiat de copilul dvs. Astfel, în
locul unei reacții de escaladare a procesului de izolare, ca răspuns la încercarea copilului de a
întrerupe contactul (de exemplu, închizând ușa casei sau încetând să mai vorbiți cu copilul),
urmărirea demonstrează determinarea părinților de a menține contactul și de a rămâne prezenți.
Ca și în cazul altor măsuri de rezistență nonviolentă, copilul va încerca să pună punct acțiunii
părinților. Aceste reacții sunt în principal de două feluri: o încercare de a crea conflict și o încercare
de a adânci izolarea. Pentru a contracara aceste reacții, țineți-vă aproape de decizia de a rezista
tuturor provocărilor și încercați din răsputeri să mențineți contactul și supravegherea. Repetați-vă
într-una: ”Nu ne vom lăsa provocați și nu vom capitula!”
Urmărirea poate fi un răspuns adecvat în următoarele situații:
1. Copilul fuge de acasă. Copiii care fug de acasă încearcă de obicei să se refugieze la un prieten
sau la o rudă. Alternativ, se pot alătura unui grup de tineri care trăiesc la marginea societății.
Deși fuga de acasă e un act extrem, copilul nu va fi probabil surprins de venirea dvs.; el știe
că puteți reacționa neobișnuit la un eveniment neobișnuit.
2. Copilul nu vine noaptea acasă la ora stabilită sau dispare pentru un interval mai mare de
timp pe durata zilei. Spre deosebire de fuga de acasă, care e un eveniment ieșit din comun și
indică o anumită situație furtunoasă, întoarcerile târzii și disparițiile pe timpul zilei tind să fie
manifestări de rutină. Copiii consideră aceste dispariții ca fiind ”un drept al lor”, o
perspectivă reîntărită de incapacitatea prelungită a părinților de a-i împiedica. Astfel, deși
disparițiile zilnice ale copiilor sunt mai puțin extreme decât fuga de acasă, e posibil ca copiii
să fie șocați de sosirea părinților și să reacționeze mai puternic.
3. Copilul are un anturaj neadecvat. Anturajul neadecvat e un indicator aproape sigur pentru
decădere. Timpul petrecut de copil într-o astfel de companie, fără a fi supravegheat, poate
să-l expună pe acesta riscului consumului de droguri, chiulului de la școală sau implicării în
activități infracționale.
Vă prezentăm în continuare câteva principii după care să vă ghidați atunci când îl găsiți pe copil.
1. Cereți-i să vină acasă cu dvs. precizând că nu îl veți pedepsi.
2. Evitați disputele. Dacă e posibil, nu vorbiți în timpul când rămâneți cu copilul în locul unde a
fugit.
3. Evitați orice acțiune care ar putea conduce la escaladare (de exemplu, să-l luați pe copil cu
forța și să-l puneți în mașină).
4. Urmăriți-l pe copil cât de mult posibil.

8
Amintiți-vă: succesul intervenției nu constă în întoarcerea copilului acasă, ci în demonstrarea
prezenței parentale și în reafirmarea deciziei dvs. de a supraveghea acțiunile copilului.

Urmărirea atunci când copilul e în casa unui prieten

Sunați la sonerie și spuneți că ați venit să vă luați copilul acasă. Spuneți că nu aveți intenția să-l
pedepsiți pe copil, dar că doriți ca el să se întoarcă acasă cu dvs. Dacă primiți un răspuns evaziv, sau
dacă copilul refuză să vină la ușă, spuneți că îl veți aștepta. Îi puteți cere prietenului copilului sau
părinților acestuia permisiunea de a aștepta înăuntru. Dacă nu sunteți invitați înăuntru, sunați la ușă
din 10 în 10 minute și cereți-i copilului să vină acasă cu dvs.

Urmărirea atunci când copilul e la un colț de stradă, la o petrecere sau într-un club
Apropiați-vă de copil și spuneți-i că vreți să vină acasă cu dvs. și că nu va fi pedepsit. Dacă fuge (o
reacție tipică) nu fugiți după el. În schimb, profitați de ocazia de a interacționa cu prietenii lui.
Prezentați-vă, cereți-le numele și numărul de telefon (copiii vă vor oferi adesea numărul de telefon
dacă le spuneți că e doar pentru situații urgente) și explicați-le de ce sunteți îngrijorați pentru copilul
dvs. Dacă simțiți că e irelevant să faceți asta, întrucât e vorba chiar de ”anturajul neadecvat” în care
se învârte copilul dvs., amintiți-vă că acești copii nu sunt toți la fel. Unii dintre ei nu sunt în totalitate
”anturaj neadecvat” și pot fi de mare ajutor în anumite circumstanțe. Dacă copiii vă spun că nu e
cazul să fiți îngrijorați, pentru că toți fac același lucru și nu se întâmplă nimic rău, puteți răspunde:
”Îmi cunosc bine copilul și știu că nu are prea mult autocontrol. Poate că voi aveți mai mult
autocontrol decât copilul meu”. În mod surprinzător, majoritatea copiilor vor fi de acord cu această
observație (majoritatea consideră că au mai mult autocontrol decât ceilalți). Sau, dacă copilul dvs. e
mai tânăr decât ceilalți, ați putea spune: ”Poate voi sunteți mai maturi. Fiica mea are doar 14 ani!”
Această conversație poate antrena câțiva susținători neașteptați pentru cauza dvs. Unii dintre acești
copii pot juca un rol extrem de important ca mediatori. În unele din cazurile de care ne-am ocupat,
prietenii care au fost implicați în acest fel au contribuit la întoarcerea acasă a copilului fugar.

Urmărirea atunci când copilul a fugit de acasă și s-a alăturat unui grup periferic/ marginal de tineri
În aceste cazuri, trebuie să fiți pregătiți să-l urmăriți pe copil o perioadă mai lungă de timp. În unul
din cazurile de care ne-am ocupat, părinții au stat trei zile în apropierea plajei unde locuiau tinerii
până când fiica lor (care era deja plecată de acasă de o lună) a decis să meargă cu ei acasă.
În toate situațiile similare cu cea de mai sus, poate fi util să luați cu voi un prieten sau o rudă.
Urmăririle necesită mult curaj și veți avea nevoie de tot sprijinul pe care îl puteți primi. Prezența unei
terțe părți de partea dvs. poate fi de asemenea semnificativă pentru reducerea riscului escaladării
(comportamentul copilului nu va fi atât de extrem dacă veți avea pe cineva cu voi). O terță persoană
poate de asemenea să medieze situația: e mai probabil ca copilul să accepte o propunere venită din
partea acelei persoane, decât una care vine de la dvs.

GREVA PRELUNGITĂ A ”BRAŢELOR ÎNCRUCIȘATE”

Spre deosebire de punerea în scenă, greva prelungită a ”brațelor încrucișate” durează câteva zile (de
obicei trei), se realizează în prezența unui număr cât mai mare de susținători și are loc în întreaga
casă.
Se recomandă recurgerea la o grevă prelungită în urma unui eveniment acut, de exemplu când
copilul e adus înapoi după ce a fugit de acasă, își lovește părinții pentru prima dată sau e prins în
activități ilegale de către poliție.
”Greva brațelor încrucișate” e structurată ca un rit de trecere, cu alte cuvinte, e un eveniment
care indică faptul că viața e la un punct de cotitură și situația după ceremonie va fi diferită de cea de

9
dinainte. Ritul e un eveniment cu o semnificație practică și simbolică. După grevă, părinții, rudele și
prietenii simt și reacționează adesea diferit față de comportamentele negative ale copilului.
Pregătirea pentru greva ”brațelor încrucișate” include:
1. Să vă eliberați de orice alte obligații, angajamente (inclusiv serviciu).
2. Să obțineți participarea unui număr cât mai mare de prieteni, rude și persoane care se cunosc
cu copilul (de exemplu, profesori, lideri ai grupărilorde tineret, prieteni de-ai copilului și
părinții acestora, prieteni de-ai dvs. și rude).
O formă posibilă pentru o astfel de invitație ar putea fi: ”Apelăm la ajutorul dvs. în legătură cu un
lucru neplăcut care a avut loc în această săptămână (dați o descriere detaliată a evenimentului
întâmplat). În urma acestui eveniment, vom sta acasă timp de trei zile și invităm prieteni, rude și
persoane cărora le pasă de copilul nostru, să vină să ne viziteze și să ne ajute să găsim o soluție.
Participarea voastră e extrem de importantă pentru noi! ” Dacă unii dintre cei invitați își manifestă
îndoielile cu privire la grevă, puteți spune: ”Facem asta deoarece ne este teamă să nu ne pierdem
copilul. Încercăm să venim cu idei și să primim ajutor înainte de a fi prea târziu!” Prin participarea
lor, cei care vin devin martori și ajută la validarea evenimentului, reîntărind astfel mesajul că
lucrurile nu pot continua așa. Oaspeții pot de asemenea să contribuie cu sugestii practice și să ajute
prin mediere. Unii dintre invitați pot fi întrebați dacă ar dori să ofere un sprijin practic (de exemplu,
cu temele, cu identificarea unui loc de muncă pentru un tânăr sau cu oferirea unui sprijin
emoțional). E o idee bună ca prietenii sau rudele să aducă mâncare pentru familie sau să gătească
pentru familie. Aducerea și pregătirea mâncării reprezintă o modalitate de bază în exprimarea
sprijinului. Cei care nu pot veni pot fi rugați să-și exprime susținerea vorbind cu părinții și copilul la
telefon sau trimițându-i copilului un fax. În acest mod se pot implica și rudele și prietenii care
locuiesc departe.
3. Pregătirea casei: luarea cheii de la ușa camerei copilului, mâncare pregătită pentru trei zile,
aranjamente pentru primirea oaspeților, planuri pentru a împiedica fuga copilului de acasă.
Un element crucial al grevei ”brațelor încrucișate” îl reprezintă maxima expunere publică.
Evenimentul extrem care a condus la această grevă justifică breșa de mare răsunet produsă în
deprinderile înrădăcinate de a păstra secrete. Această breșă reprezintă o schimbare majoră a
condițiilor de viață și contribuie astfel la eficiența grevei ca rit de trecere. Întreruperea secretelor va
avea un impact puternic nu doar asupra copiilor, ci și asupra voastră.
Evenimentul e inițiat atunci când copilul și câțiva susținători (doi sau trei) sunt prezenți. Ar fi
bine să fie prezent și un prieten al copilului. Prezența prietenului ajută la minimizarea polarizării care
s-ar putea dezvolta în cazul în care în casă ar fi doar persoane pe care copilul le identifică cu dvs.
Evenimentul începe cu anunțul dvs.: ”Am decis să ținem o grevă a ”brațelor încrucișate” pentru trei
zile, pentru a găsi o soluție la situația creată de nefericitul eveniment petrecut săptămâna aceasta
(descrieți ce s-a întâmplat). Pe durata acestor zile vom fi cu toții acasă și vom fi vizitați de diferiți
oameni care vor veni să ne ajute. Nu vom lucra și nu vom ieși. Tu (copilul) vei sta acasă cu noi. Nu vei
fi certat sau pedepsit. Nu suntem interesați în a te pedepsi. Nu acesta e scopul nostru. Scopul nostru
e de a găsi o modalitate prin care familia noastră să iasă din această situație dificilă.” Dacă acest
mesaj nu poate fi transmis direct, cereți unui mediator să îl transmită copilului.
Ca și în cazul punerii în scenă, va trebui să împiedicați tentativa copilului de a ieși din casă
așezându-vă în fața ușii. Dacă copilul reușește să iasă, greva continuă incluzând o rundă telefonică
intensă. Dacă copilul e localizat, se poate realiza o tranziție a urmăririi (de către unul din părinți
însoțit de cel puțin unul dintre susținători). În cazul unei familii monoparentale, e de preferat ca cel
puțin unul dintre susținători să rămână acasă și să stea cu vizitatorii. Dacă copilul refuză să vorbească
cu familia sau cu vizitatorii, greva continuă conform planificării: oaspeții salută copilul când ajung și
își iau rămas bun de la acesta când pleacă și îi lasă acestuia mesaje scrise. E o idee bună ca oaspeții
să-i lase copilului cadouri mici, simbolice (felicitări, flori, bomboane). Să nu existe nicio tentativă de a
contacta copilul împotriva voinței acestuia. Dacă copilul vă acuză de constrângere, violență, umilire
sau trădare, răspundeți-i (personal sau prin intermediul mediatorilor): ”Nu avem intenția să te

10
umilim. De asemenea, nu avem nici un interes să te subjugăm. Acționăm în acest mod deoarece nu
putem continua să trăim cu situația care a fost creată.” Vizitatorii își vor exprima susținerea în
legătură cu anunțul făcut de părinți într-un mod cât mai simplu și mai concis. Dacă copilul e pregătit
să interacționeze doar cu câțiva oameni sau cu o singură persoană, aceștia vor acționa ca mediatori.
Mediatorul va încerca să construiască o punte peste prăpastia existentă între copil și părinți, fără a
ține partea cuiva. Orice sugestie venită din partea mediatorului va fi discutată cu susținătorii dvs. și,
dacă copilul e de acord, va fi discutată de copil cu orice persoană în care acesta are încredere.
La finalul evenimentului, no vor exista niciun fel de amenințări sau avertizări. Evenimentul va fi
rezumat în scris, iar concluziile trimise tuturor participanților. Rezumatul nu e un contract pe care
copilul trebuie să îl semneze, ci o descriere a unui rit de trecere. Vizitatorilor li se cere să continue să
sune familia și copilul în zilele și săptămânile de după grevă. Ar fi o greșeală să credem că după un
eveniment așa de important cum e o grevă a ”brațelor încrucișate” va trebui să reacționăm într-un
mod exagerat de fiecare dată când copilul se comportă inadecvat. Ca reacție la astfel de incidente,
urmați pașii uzuali ai rezistenței nonviolente. Oricum, greva ”brațelor încrucișate” vă va permite
acum să urmați acești pași într-un mod mai consecvent și cu un sprijin mai susținut.

”REFUZUL ORDINELOR”

”Refuzul ordinelor” e o acțiune din sfera rezistenței nonviolente în care dvs. (1) încetați să
desfășurați acele activități pe care vă simțeați forțați să le îndepliniți și (2) vă întoarceți la
desfășurarea acelor activități despre care simțeați că vă sunt interzise. ”Refuzul ordinelor” are
anumite obiective:
1. evidențierea obiceiurilor dvs. de supunere automată
2. conștientizarea multelor servicii pe care vă simțiți obligați să le furnizați și
3. mai multă libertate pentru dvs.
În timp ce punerile în scenă, rundele telefonice și greva ”brațelor încrucișate” sunt menite să
furnizeze răspunsuri adecvate pentru situații neobișnuite, ”refuzul ordinelor” furnizează un răspuns
pentru situații de rutină (cum ar fi, de exemplu, să îl duceți pe copil peste tot sau să serviți masa
exact în momentul și exact în modul în care vi se cere). ”Refuzul ordinelor” are menirea de perturba
o stare de fapt care devenise greu de suportat.
Putem presupune că această stare de fapt s-a dezvoltat de-a lungul anilor, într-un proces
gradual și aproape imperceptibil. Încetul cu încetul, ați ”învățat” să acționați în concordanță cu
fiecare capriciu al copilului. În acest proces, libertatea dvs. s-a diminuat în timp ce puterea copilului a
crescut fără încetare.
Cu cât mai mult vă supuneți dorințelor lui, cu atât mai puțin e dispus copilul să țină cont de ale
dvs. Când începeți să ”refuzați ordinele”, veți descoperi că această stare a lucrurilor nu poate exista
fără consimțământul dvs. Veți deveni conștient că consimțământul dvs. nu e oferit în mod liber, ci e
rezultatul acțiunilor coercitive ale copilului și al amenințărilor implicite și explicite. Obiectivul dvs. în
”refuzul ordinelor” e nu să îl pedepsiți pe copil, ci să puneți capăt propriului comportament submisiv
și să vă recuperați vocea personală și parentală.
”Refuzul ordinelor” poate fi realizat pe două planuri.
1. Refuzul serviciilor: stoparea tuturor serviciilor care nu sunt necesare, care sunt obținute cu
forța sau considerate de la sine înțelese
2. Dărâmarea tabuurilor: angajarea în activități pe care le evitați până acum datorită
interdicțiilor din partea copilului.

Refuzul serviciilor
Începeți prin revizuirea tuturor serviciilor pe care le furnizați și întrebați-vă pe care dintre ele le
oferiți din proprie inițiativă și care sub constrângere. Așa cum veți observa, această trecere în revistă

11
nu e un lucru ușor de realizat, întrucât formele de coerciție pot fi subtile, iar obiceiurile de a vă
supune sunt atât de înrădăcinate, încât să furnizați servicii a devenit ceva natural. Câteva exemple de
servicii pe care părinții aleg să le refuze: ducerea copiilor cu mașina la activitățile de după- amiază, la
casa prietenilor, la locuri de divertisment, lecții private, etc.; cumpărarea de mâncare de la fast-food
sau gătitul sau servirea mesei într-un anume mod; plătitul pentru distracții scumpe sau haine
moderne; plătitul facturilor la telefonul mobil, la serviciile de cablu și internet; oferirea unor sume
mari de bani copilului.
Refuzul oferirii unui serviciu nu e același lucru cu administrarea unei pedepse. Cele două sunt
diferite prin scop și prin procesul de desfășurare, așa cum se observă din mesajul pe care îl transmit:
1. Refuzul nu e conceput ca răspuns la un anumit comportament negativ al copilului, ci e o
consecință a conștientizării de către părinți a faptului că serviciile rezultă în urma coercițiilor.
Când refuzi să oferi un serviciu, nu spune: ”Atâta timp cât te comporți așa, nu voi face asta!”
Spune mai bine: ”Am descoperit că mă simt rău furnizând acest serviciu, așa că am decis să
nu mai fac asta.”
2. Serviciile nu sunt restabilite ca rezultat al ”comportamentului bun” al copilului. Oricum,
părinții sunt liberi să furnizeze din nou câteva dintre servicii dacă sunt convinși că
amenințarea din partea copilului sau sentimentul lor că sunt constrânși a încetat să existe.
3. Pedeapsa e menită să schimbe copilul, în timp ce refuzul serviciilor e menit să-i schimbe pe
părinți (stoparea supunerii lor automate). Desigur, refuzul serviciilor poate duce la
îmbunătățirea comportamentului copilului, dar această realizare e secundară față de
schimbarea în ceea ce privește prezența parentală și stima de sine.

Dărâmarea tabuurilor
Începeți prin a revizui zonele din casă și din viața dvs. în general în care există o interdicție în ceea ce
privește libertatea voastră de acțiune. Câteva interdicții tipice sunt: nu aveți voie să intrați în camera
copilului, vă este interzis să aveți invitați, aveți limitări în ceea ce privește curățenia și aranjarea
casei, nu vă puteți uita la televizor în camera de zi, nu vi se permite să vorbiți liber la telefon, vi se
interzice să puneți întrebări despre școală sau prietenii copilului sau vi se interzice să vă adresați
acestor prieteni. Probabil de-a lungul anilor prietenii și rudele au remarcat deja că acceptați
interdicțiile copiilor fără să clipiți. Poate că merită să dărâmați tocmai tabuu-rile din aceste zone sau
din cele în legătură cu care vă este teamă că ceilalți ar putea observa. După ce decideți asupra căror
interdicții vreți să vă concentrați, obțineți sprijin de la prieteni sau rude sau chiar de la acei oameni
care v-au atras primii atenția asupra problemei.
Vă puteți aștepta ca copilul să răspundă cu amenințări, violență sau acuzații la tentativa dvs.
de a dărâma tabuurile. Reacționați urmând strict principiile rezistenței nonviolente: nu renunțați și
rezistați tuturor provocărilor. Puteți răspunde tentativelor copilului de a vă schimba decizia apelând
la sistemul vostru de sprijin și răspunzând prin orice strategie nonviolentă adecvată (puneri în scenă,
runde telefonice, urmărire, mobilizarea opiniei publice, etc.).
Când începeți ”refuzul ordinelor”, anunțați-vă decizia calm și fără nici o tentă de amenințare și
fără să sugerați ”Eu sunt șeful!” Nu dați explicații care nu sunt necesare, nu vă justificați și nu
argumentați. Toate acestea vor duce la o escaladare.
”Refuzul ordinelor” poate contribui rapid și în mod semnificativ la îmbunătățirea stimei dvs. de
sine. Părinții spun adesea că s-au regăsit. După ce abilitatea dvs. de a ”refuza ordinele” a fost clar
stabilită, puteți reconsidera dacă doriți să reveniți la furnizarea câtorva dintre serviciile întrerupte. E
apoi important să vă întrebați: ”Sunt sigur că nu mă mai simt amenințat sau constrâns?” ”Doresc să
ofer din nou acest serviciu?” ”Mă simt liber să refuz din nou oferirea acestui serviciu dacă doresc sau
dacă circumstanțele se schimbă? ” Toate aceste întrebări trebuie să fie centrate pe dvs., nu pe copil.
Întoarcerea la oferirea de servicii, asemenea refuzului oferirii de servicii, depinde de dvs. și are ca
scop îmbunătățirea sentimentelor dvs. ca părinte și ca ființă umană.

12
GESTURI DE RECONCILIERE

Gesturile de reconciliere vă ajută să vă extindeți relația cu copilul dvs., astfel încât aceasta să nu se
mai limiteze doar la conflict. Cercetările cu privire la escaladare indică faptul că performanța unor
astfel de gesturi reduce agresivitatea reciprocă și îmbunătățește relația. Gesturile de reconciliere nu
sunt un premiu și nu depind de comportamentul copilului. Ele îți permit să-ți manifești dragostea,
concomitent cu menținerea rezistenței nonviolente. Gesturile de reconciliere nu înlocuiesc
rezistența nonviolentă, dar merg în paralel cu ea.
În continuare vă prezentăm câteva tipuri de gesturi de reconciliere:
1. Afirmații, verbale sau scrise, care exprimă stimă și respect față de copil, față de talentele și
calitățile acestuia. Puteți de asemenea să vă exprimați respectul față de determinarea
acestuia și chiar față de spiritul lui de luptător. Nu vă temeți că acest lucru îl va face mai
înverșunat împotriva dvs; dimpotrivă, conferind recunoaștere acestei calități, preveniți în
parte nevoia copilului de a o demonstra.
2. Tratații, cum ar fi mâncarea preferată a copilului sau cadouri simbolice. E important să fiți
pregătiți pentru un refuz din partea copilului. Într-o astfel de situație, limitați-vă să spuneți
că ați pregătit mâncarea pentru el, dar că e liber să o accepte sau nu. Tratațiile nu vor fi
condiționate: copilul decide cum și dacă le acceptă. Tratațiile nu vor fi cadouri scumpe (cum
ar fi o călătorie în străinătate) sau ceva pe care copilul cere ca o condiție pentru a-și
îmbunătăți comportamentul. Repararea unui obiect care aparține copilului și pe care acesta
l-a distrus într-un acces de furie reprezintă un gest cu o semnificație pozitivă deosebită.
Repararea obiectului devine un simbol al dorinței de a repara relația. Nu vă fie teamă că
copilul va crede că sunteți slabi. Scopul dvs. nu e acela de a părea puternici, ci de a vă
demonstra prezența parentală. Tratațiile sunt un mod de a face acest lucru într-o manieră
plăcută.
3. Sugerarea unei activități împărtășite. Puteți sugera o drumeție, vizionarea unui film sau
implicarea într-o altă activitate care îi face acestuia plăcere sau pe care obișnuia să o facă
împreună cu dvs. în trecut. Amintiți-vă că are dreptul de a refuza propunerea dvs. fără ca
acest lucru să se întoarcă împotriva lui.
4. Exprimarea regretului pentru propriile dvs. reacții violente din trecut reprezintă un gen
special de gest de reconciliere. Unii părinți au rezerve în această privință, deoarece le e
teamă că vor fi percepuți ca fiind slabi. Amintiți-vă că gesturile de reconciliere se fac în
paralel cu rezistența nonviolentă. Din acest motiv, un gest de reconciliere nu reprezintă un
simbol al supunerii, ci un gest pozitiv pe care alegeți să îl faceți.
E foarte probabil ca în prima fază copilul să respingă gesturile dvs. de reconciliere. Acest lucru poate
indica pur și simplu că copilul dvs. e obișnuit să respingă fără excepție toate propunerile dvs. sau că-i
este teamă că va părea slab dacă va accepta gestul dvs. Gesturile de reconciliere sunt importante
chiar dacă sunt respinse, întrucât încep să restabilească prezența parentală într-un mod pozitiv.
Continuați deci cu gesturile de reconciliere fără a i le impune însă copilului. În unele cazuri, copilul își
verbalizează respingerea, dar, în tăcere, oferă un indiciu al acceptării. De exemplu, copilul poate
refuza ceea ce mama a gătit pentru el, dar mâncarea respectivă dispare din frigider peste noapte.
”Oficial”, copilul a refuzat, dar mâncarea e deja în stomacul lui, demonstrând productivitatea
inițiativei părinților.

CONCLUZII

Mijloacele rezistenței nonviolente pe care le-am detaliat vă conferă o putere considerabilă. Nu e

vorba de puterea de a supune, ci de cea de a rezista și de a vă recăpăta vocea, ca persoane și ca
părinți. Putem înțelege cel mai bine profunzimea și mărimea acestei puteri dacă ne gândim că ele nu
reprezintă doar o colecție de tehnici, ci o serie de mijloace inter-relaționate care descind dintr-un

13
concept unificat și se reîntăresc reciproc. Astfel, rezistența nonviolentă nu ajunge să devină
automată, pe măsură ce organizați o punere în scenă sau recurgeți la runda telefonică. Efectul
procesului e cumulativ și constă în conexiunile interne dintre metodele, mesajele și atitudinile pe
care le generează. Vă prezentăm în continuare o scurtă listă a câtorva din verigile acestui lanț:
 Vă anunțați decizia de a nu mai trăi în condițiile situației din prezent.
 Rupeți pecetea tăcerii și solicitați sprijin.
 Le cereți celor care vă sprijină să-l anunțe pe copil că știu despre comportamentul lui.
 Organizați puneri în scenă, runde telefonice, urmăriri și ”greve ale brațelor încrucișate” cu un
sprijin adecvat și potrivit necesităților existente.
 Căutați persoane de sprijin în rândul prietenilor copilului și părinților acestora.
 Încurajați implicarea mediatorilor.
 Vă eliberați de obiceiul supunerii automate prin refuzul de a oferi servicii- impuse prin
amenințări- și prin dărâmarea tabuurilor.
 Faceți gesturi de reconciliere.
 Nu cedați.
 Rezistați provocărilor.
Aceste activități se reîntăresc reciproc. Dorința dvs. de a vă dedica sarcinilor vă va clarifica dvs. și
copilului faptul că situația s-a schimbat irevocabil.
Pregărirea sarcinilor presupune dedicare și responsabilitate. Pentru a vă asigura succesul,
trebuie să acordați prioritate maximă rezistenței nonviolente. Din experiența noastră, trebuie să fiți
foarte implicați pentru o perioadă de aproximativ 3 luni. După acest interval de timp, situația din
trecut nu se va mai întoarce. Sentimentul de efort concentrat pe care îl trăiți se va diminua treptat,
întrucât pe durata acestei perioade veți dezvolta noi obiceiuri. Treptat, veți depăși tendința de a
ceda și de a răspunde exagerat provocărilor. Chiar dacă copilul încearcă să revină la abordările pe
care le avea în trecut, nu va mai întâlni aceleași reacții din partea dvs. Aceasta va contribui la o
schimbare mai profundă a atmosferei din casă și a relației dintre dvs. și copil.
Pentru a obține această schimbare, e esențial să nu cădem pradă iluziei rezultatelor imediate.
Părinții care se așteaptă la o schimbare totală a comportamentului copilului după una sau două
puneri în scenă, vor fi dezamăgiți. Le spunem în general părinților că, chiar și după ce au investit 15
ore de expunere concentrată a prezenței parentale (puneri în scenă, runde telefonice, solicitarea
sprijinului din afară, gesturi de reconciliere), încă nu au atins nivelul dorit de implicare. Dar, după
acestă investiție inițială, veți începe să vedeți semne de corectare la copilul dvs. Uneori veți avea
îndoieli cu privire la profunzimea acestor schimbări. Aceste îndoieli sunt justificate și utile: vă
împiedică să vă complaceți. De fapt, adevărata schimbare are loc în interiorul dvs. Dvs. învățați să
acționați, să gândiți, să simțiți diferit! Cu cât deveniți un practician mai experimentat al rezistenței
nonviolente, cu atât va scădea potențialul distructiv al copilului și al propriilor dvs. acțiuni.
În acest proces de stăpânire de sine trebuie să fiți pregătiți pentru reacțiile copilului. Fiți siguri
de faptul că el nu va renunța ușor la puterea cu care era obișnuit. Dimpotrivă, va încerca tot ce-i stă
în putință pentru a vă convinge că eforturile dvs. nu sunt doar inutile, ci și nocive. Va încerca să vă
supună din nou sau să vă provoace reacții incontrolabile. Amintiți-vă că supunerea și confruntările
ostile reprezintă un regres semnificativ. Trebuie să fiți atenți în primul rând la pericolul de a fi
provocați să reacționați violent. Orice izbucnire de acest fel din partea dvs. va necesita o muncă de
corectare îndelungată. Copilul dvs. va recurge cu siguranță la abordări care au funcționat în trecut:
dacă obișnuia să vă sperie cu amenințări groaznice, să vă provoace la argumentări nesfârșite, să vă
facă să vă pierdeți controlul insultându-vă, să vă facă să vă fie milă de el sau să vă facă să vă
îngrijorați la nesfârșit, e foarte probabil că va face asta din nou. Următoarele principii v-ar putea
ajuta să faceți față acestor reacții:
 Reacțiile copilului sunt în mare parte încercări de a vă face să cedați sau să vă pierdeți
controlul. Fiind pregătiți, refuzând să cedați și rezistând provocărilor veți diminua reacțiile

14
 acute ale copilului. Amintiți-vă: dacă nu cedați și nu vă pierdeți controlul, procesul
escaladării rămâne fără combustibil.
 Reacțiile dure trec repede. Gândiți-vă la faptul că copilul nu e capabil să-și mențină
comportamentul extrem perioade lungi de timp; cu cât reacția lui e mai dură, cu atât e mai
scurtă.
 Utilizați sprijinul celorlalți pentru a rezista reacțiilor dure ale copilului. Chemarea persoanelor
de sprijin vă va spori rezistența și vă va ajuta să-i transmiteți copilului mesajul că nu sunteți
singuri și nu aveți de gând să cedați.
Mai presus de toate, amintiți-vă: Prezența parentală și rezistența nonviolentă reprezintă cea mai
bună apărare împotriva actelor violente și auto-distructive ale copilului.

15