Curs Contabilitate

Conf. Univ. Dr. Mihaela Minu

Curs 2 Entitatea raportoare și raportarea financiară

1. Entitatea raportoare
2. Legătura dintre scopul realizării unei afaceri și principiul entității
3. Obiectivul raportării financiare
4. Responsabilitatea raportării financiare
5. Contabilitatea în era digitală
6. Ce sunt şi care sunt situaţiile financiare?

1.Entitatea raportoare

Entitatea este o organizație care regrupează resurse materiale, financiare și umane pe care le
utilizează pentru realizarea unor obiective financiare (obținere de profit) și/sau nonfinanciare
(realizarea de activități sociale, culturale și de altă natură, care nu vizează obținerea de profit).
În literatura economică, pentru entitățile care urmăresc obținerea de profit, putem întâlni termeni
precum întreprindere, firmă, companie, societate comercială etc. Pentru organizațiile fără scop
patrimonial (nonprofit), în funcție de obiectivele urmărite și aspectele juridice, putem întâlni termeni
precum instituție publică, asociații, fundații, partide politice, instituții de cult, sindicate etc.
In acest curs legăturile dintre entitatea raportoare și contabilitate vor fi dezvoltate din perspectiva
entităților care au ca obiectiv desfășurarea unor activități economice și obținerea de profit.
Entitățile raportoare pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după tipul entității:
 regii autonome;
 societăți comerciale;
 societăți cooperatiste;
 instituții publice;
 asociații, fundații;
 sindicate;
 partide politice;
 unități de cult;
 persoane fizice care desfășoară activități producătoare de venit.
b) după obiectivul urmărit:
 entități cu scop patrimonial – scopul desfășurării obiectului de activitate este de a obține
profit;
  entități fără scop patrimonial (nonprofit) – realizarea obiectului de activitate nu urmărește
obținerea unui profit.
c) după forma de organizare juridică – organizațiile cu scop patrimonial se clasifică în:
c.1) persoane juridice, care la rândul lor, pot fi:

(1) regii autonome

(2) societăți comerciale

Societățile comerciale pot fi, potrivit legii:

2.1) societăți de persoane:
-societăți în nume colectiv (S.N.C.);
-societăți în comandită simplă (S.C.S).
2.2) societăți de capitaluri:
-societăți în comandită pe acțiuni (S.C.A);
-societăți pe acțiuni (S.A.).
2.3) societăți de persoane și capitaluri:
-societăți cu răspundere limitată (S.R.L.).
c2) persoane fizice autorizate (P.F.A.).
d) după mărime, întreprinderile cu scop patrimonial se clasifică în:
 entități mari;
 entități mijlocii;
 entități mici;
 microîntreprinderi.
Criteriile de mărime sunt date de numărul de angajați, cifra de afaceri, total active și sunt prevăzute
în Directiva europeană 34/2013 a Parlamentului European și a Consiliului, preluată și adaptată în
legislația națională.
e) după tipul de proprietate:
 entități publice → exploatează capitaluri (fonduri) publice (proprietate de stat);
 entități private → investitorii sunt reprezentați de una sau mai multe persoane (fizice sau
juridice) particulare → proprietate privată;
 entități mixte – create atât prin contribuția investitorilor particulari, cât și din fonduri publice.
f) după originea capitalului investit:
 entități cu capital străin;
 entități cu capital autohton.
Din necesități privind raportarea financiară, entitatea raportoare este entitate care trebuie să
pregătească și să prezinte situațiile financiare.
Ea poate fi:
 o singură entitate (de exemplu, o societate cu răspundere limitată);
 o parte dintr-o entitate (de exemplu, subunități fără personalitate juridică);
 mai mult decât o singură entitate (de exemplu, un grup de societăți format din societatea mamă
și filialele sale).
Această tipologie a entităților, după diferite criterii, are repercusiuni asupra modului de organizare și
conducere a contabilității.
2. Legătura dintre scopul realizării unei afaceri și principiul entității
De regulă, o afacere se desfășoară prin intermediul unei entități care realizează activități economice
în scopul obținerii de profit de către antreprenori. În literatura economică, termenii echivalenți sunt
proprietari, investitori, întreprinzători, asociați. Din punct de vedere juridic, cele mai întâlnite forme
de societăți comerciale sunt societățile pe acțiuni (S.A.) și societățile cu răspundere limitată (S.R.L).
O societate comercială se înființează prin asocierea unor persoane fizice sau juridice care pun la
dispoziția entității în cauză niște resurse economice, cu scopul gestionării lor eficiente în vederea
obținerii de profit. Astfel de resurse economice aduse de investitori (asociați) pot fi reprezentate,
spre exemplu, de terenuri, clădiri, echipamente tehnologice, mijloace de transport, stocuri de
mărfuri, sume în conturile de la bănci etc.
Investitorii care înființează societatea comercială în cauză devin proprietarii acesteia. Ei primesc în
schimbul resurselor economice puse la dispoziția entității titluri de proprietate reprezentate, după
caz, de acțiuni (de exemplu, în cazul S.A.) sau părți sociale (de exemplu, în cazul S.R.L.). Aceste titluri
de proprietate atestă că investitorii (asociați sau acționari, după caz) sunt proprietarii societății
comerciale și nu proprietarii resurselor puse de ei la dispoziția entității, cu ocazia înființării.
Societatea comercială înființată dobândește personalitate juridică proprie. Cu alte cuvinte, entitatea
constituită dobîndește calitatea de persoană juridică, având propriile sale drepturi și obligații.
Aceste drepturi și obligații nu trebuie confunde cu drepturile și obligațiile investitorilor. Odată
înființată, resursele aduse de investitori devin proprietatea societății comerciale și încetează să mai
fie în proprietatea acestora.
Principiul entității impune delimitarea câmpului de observare al contabilității, la nivelul fiecărei
organizații, și separarea drepturilor și obligațiilor de cele ale proprietarilor acesteia, pe de o parte, și
de cele ale altor organizații, pe de altă parte.
Înființarea unei societăți comerciale se face în conformitate cu prevederile Legii societăților
comerciale nr 31/1990, actualizată.
Societatea comercială înființată, în funcție de talia (mărimea) ei și de complexitatea activităților
desfășurate, având în vedere modelul de afaceri (producție industrială, comerț, prestări de servicii,
agricultură etc), pe care îl realizează, va fi condusă de unul sau mai mulți administratori/manageri.

Managerii au obligația de a asigura gestiunea eficientă și rațională a resurselor entității în așa fel
încât aceasta să genereze un profit care să asigure atât satisfacerea intereselor investitorilor cât și a
celorlalte părți care au un interes în acea afacere.
O afacere de succes este aceea care creează valoare atât pentru acționari (shareholders) cât și
pentru celelalte părți interesate (stakeholders). Practic, acesta este scopul înființării unei afaceri:
crearea de valoare pentru investitori, dar și pentru celelalte părți interesate.

3. Obiectivul raportării financiare

Obiectivul raportării financiare este de a oferi informații financiare cu privire la entitatea
raportoare care să fie utile diverșilor utilizatori în deciziile pe care aceștia le iau.
Utilitatea informațiilor este asigurată dacă acestea îndeplinesc anumite caracteristici calitative cum
ar fi relevanța și reprezentarea fidelă (exactă), precum și dacă sunt comparabile, verificabile,
oportune și inteligibile.
Cine sunt utilizatorii informațiilor financiare?

Utilizatori primari:
 investitorii actuali și potențiali;
 împrumutătorii de fonduri (creditorii financiari).

Alți utilizatori:
 alți creditori;
 furnizorii, clienții;
 salariații și sindicatele;
 autoritatea fiscală;
 autorități centrale, locale, regionale, internaționale;
 alți utilizatori.
Cei mai interesați de informațiile financiare sunt investitorii (asociații/acționarii). Entitatea înființată
le aparține și, prin urmare, performanța ei le va afecta în mod direct averea. Dacă entitatea obține
performanță atunci ei vor deveni mai bogați, iar dacă entitatea pierde din performanță sau nu mai
obține performanță atunci ei vor fi mai săraci. Deci, primii care au pretenții asupra entității sunt
investitorii.
Există însă și alte părți care au pretenții asupra entității, numite generic alte părți interesate
(stakeholders).
O entitate nu poate să își realizeze scopul pentru care a fost înființată de una singură. Ea intră în
relații contractuale cu:
- finanțatorii (bănci, societăți de leasing etc), de la care procură fonduri pentru finanțarea
activităților desfășurate;
- salariații și sindicatele, care reprezintă resursa umană fără de care entitatea nu și-ar atinge
obiectivele economice și nu și-ar justifica existența din punct de vedere social;
- furnizorii, de la care procură materii prime, mărfuri, echipamente, servicii și alte resurse necesare
realizării activităților desfășurate;
- clienții, cărora le vinde produse, lucrări, servicii și de la care procură numerar necesar asigurării
continuității afacerii etc.;
Din aceste relații rezultă drepturi și obligații pentru entitate.
De asemenea, entitatea are drepturi și obligații față de autoritățile fiscale (va trebui să plătească
impozite și taxe sau să recupereze, în anumite situații astfel de sume) precum și față de alte
autorități locale, centrale, regionale sau internaționale.
Între aceste părți interesate (stakeholders) și entitatea în cauză se creează relații durabile (de
regulă).
Nu toate resursele economice pe care le gestionează o entitate provin de la proprietarii acesteia
(asociați sau acționari). O parte importantă provine de la diverși creditori.
Cu alte cuvinte, entitatea procură resurse economice pe datorie (de exemplu, un stoc de marfă
cumpărat de la furnizor și care va fi achitat în 90 de zile după data achiziției sau un credit bancar
primit și care se va rambursa peste 5 ani etc.).

4. Responsabilitatea raportării financiare

Managerii sunt pe o poziție de asimetrie informațională, ei fiind responsabili cu organizarea și
conducerea sistemului informațional-contabil la nivelul entității pe care o reprezintă și, totodată,
sunt utilizatori privilegiați de informații financiare.
Raportarea financiară este locul în care se întâlnește cererea cu oferta de informații financiare.
Responsabilitatea managerilor, în ceea ce privește raportarea financiară, constă în:
- organizarea și conducerea contabilitatea entității;
- stabilirea politicilor contabile utilizate de entitate;
- elaborarea și prezentarea situațiilor financiare.
Politicile contabile reprezintă convențiile, principiile, bazele, regulile si practicile specifice aplicate de
o entitate la întocmirea și prezentarea situațiilor financiare.
Conform legii contabilității, art. 10 (1):
Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului
de credite (în cazul instituțiilor publice) sau altei persoane care are obligația gestionării entității
respective.
Producătorii de informații contabile sunt reprezentați de profesioniștii contabili (experți contabili,
contabili autorizați, directori economici, directori financiari, economiști cu studii medii sau
superioare).
Pentru entitățile din România, potrivit legii, contabilitatea se realizează fie în compartimente proprii
conduse de directorul economic, contabilul-șef sau de altă persoană împuternicită să îndeplinească
această funcție sau poate fi realizată pe de terți, membrii ai CECCAR (Corpului Experților Contabili și
Contabililor Autorizați din România.) pe bază de contracte de prestări de servicii.
Documentele justificative și documentele contabile, se constituie într-o „memorie scrisă a
tranzacțiilor unei firme”1 care vor putea juca rolul de probă în justiție în cazul litigiilor cu terții.
Informațiile din situațiile financiare sunt verificate și certificate de către auditorii financiari.
Auditorii financiari au rolul de a verifica și certifica, aplicând standardele internaționale de audit, în
ce măsură informațiile contabile sunt întocmite în conformitate cu cadrul de raportare aplicabil,
emițând un raport de audit în acest sens.
Se consideră că, în urma auditului, utilizatorii obțin o asigurare rezonabilă cu privire la calitatea
informațiilor raportate și crește gradul de încredere față de entitate.
Analiștii financiari sunt acei profesioniști care interpretează și analizează informațiile publicate de
entități și pe care le valorifică în domeniul gestiunii și diagnosticului financiar. Ei pot fi prezenți în
calitate de consultanți, experți, alături de oricare din utilizatorii anterior prezentați, pentru a-i ajuta
să-și fundamenteze deciziile.
5. Contabilitatea în era digitală
Contabilitatea, în era digitală, trebuie să se adapteze la noile tehnologii și la noile cerințe și să devină
un veritabil sistem de modelare și asistare a deciziei din orice organizație, jucând un rol central în
raportarea financiară, în administrarea sustenabilă a resurselor și creșterea performanței financiare
și non-financiare. Altfel, riscă să fie percepută ca un sistem ermetic, rigid, preocupat să răspundă mai
degrabă aspectelor de formă decât de fond și să fie atașată mai mult de obligațiile legale de
raportare (contabile și fiscale) decât de oferirea de informații de calitate în administrarea afacerilor
și în asistarea diverselor decizii legate de o organizație.

1
N. Feleagă, I. Ionașcu (1998), Tratat de contabilitate financiară, vol. I, p. 56.
Într-o lume globalizată și tehnologizată, dinamică și expusă unor riscuri multiple, în care performanță
financiară este apreciată prin capacitatea unor resurse tot mai imateriale și financiare de a genera în
viitor fluxuri de încasări, iar principalul obiectiv al unei companii este maximizarea averii
investitorilor, evoluția contabilității, în secolul XXI, este condiționată de găsirea celor mai inteligente,
relevante, oportune și adaptate soluții de modelare, reflectare și prezentare a realităților economice
la noile modele și condiții de afaceri și de tehnologie.
Printre principalele provocări și probleme la care specialiștii din acest domeniu caută răspunsuri,
reținem:
 reconsiderarea metodei și tehnicii partidei duble;
 rediscutarea și redefinirea unor concepte contabile;
 posibilitatea operării cu mai multe baze de evaluare pentru măsurarea aceluiași element;
 pluralism contabil în clasificarea și prezentarea informațiilor în rapoartele financiare;
 găsirea unor soluții inovative cu privire la organizarea și integrarea sistemului informațional
contabil pentru a modela activitățile, procesele, operațiile, tranzacțiile, evenimentele dintr-o
entitate;
 deschidere și interes către diversificarea ofertei informaționale, prin utilizarea sistemelor de
raportare de tip XBLR (Extensible Business Language Reporting) și către raportarea integrată
etc.

6.Ce sunt şi care sunt situaţiile financiare?

Situațiile financiare sunt un ansamblu de rapoarte financiare (documente contabile de sinteză), care
se întocmesc și se fac publice periodic, pentru a oferi informații utile în vederea luării deciziilor de
către cei interesați de entitate.

Un set complet de situații financiare cuprinde:

 Situația poziției financiare (bilanț);
 Contul de profit și pierderi/ Situația rezultatului global
 Situația fluxurilor de trezorerie;
 Situația variației capitalurilor proprii;
 Note la situațiile financiare (politici contabile și note explicative).

Informațiile prezentate în situațiile financiare sunt foarte variate, dar analizate în ansamblu trebuie să
ofere o imagine fidelă, clară și completă cu privire la situația financiară, performanțele și evoluția
situației financiare a entității.

Situația poziției financiare (Bilanțul) este o situație financiară, un raport în expresie valorică care se
întocmește anual sau ori de câte ori este nevoie (semestrial, în caz de fuziune, lichidare etc.) de către
entitate, prezentând activele entității, datoriile și capitalurile proprii ale acesteia.
Bilanțul este un document care prezintă situația financiară a întreprinderii, fiind orientat spre o
analiză de tip solvabilitate – lichiditate. Lichiditatea este capacitatea entității de a-și onora datoriile pe
termen scurt. Solvabilitatea este capacitatea acesteia de a onora datoriile pe termen lung.
Tranzacțiile și evenimentele care au loc într-o perioadă modifică activele și datoriile entității
raportoare, și implicit capitalurile proprii. Acestea din urmă pot fi impactate fie la nivelul
performanței financiare, fie la nivelul instrumentelor de capital emise (tranzacții cu investitorii).
Elaborarea bilanțului contabil are la bază tehnica partidei duble care se formalizează în egalitatea
fundamentală:
ACTIVE – DATORII = CAPITALURI PROPII
sau
ACTIVE = DATORII + CAPITALURI PROPRII

Contul de profit și pierdere sau contul de rezultate este o situație financiară, un raport
(obligatoriu), care măsoară performanțele activităților desfășurate de entitate într-o perioadă
(exercițiul financiar), punând în evidență veniturile realizate și cheltuielile angajate în acea perioadă.

Măsurarea și analiza performanței financiare a entității raportoare se fundamentează pe convenția

contabilității de angajamente, pe principiul independenței exercițiului și pe recunoașterea elementelor
de venituri și de cheltuieli. Pe baza informațiilor privind performanța financiară dintr-o perioadă,
utilizatorii pot constata dacă resursele suplimentare degajate sunt efectul activității desfășurate de
entitate sau dacă au provenit din tranzacții pe care le-a efectuat cu acționarii sau creditorii. Acest tip
de informații sunt utile pentru a evalua capacitatea trecută și cea viitoare a entității de a degaja
avantaje economice sub forma intrărilor nete de numerar.
Rezultatul exercițiului = Venituri – Cheltuieli
(Profitul sau pierderea exercițiului)

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă fluxurile de încasări și fluxurile de plăți, generate de

activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare care au avut loc în cursul unei perioade. Această
situație financiară explică evoluția trezoreriei (lichidităților) entității și permite evaluarea lichidității
sau a solvabilității entității și o interpretare a performanței financiare prin prisma acestor fluxuri.
Altfel spus, informațiile privind fluxurile de trezorerie îi ajută pe utilizatori să evalueze capacitatea
entității de a genera în viitor încasări și plăți de numerar.

Situația capitalurilor proprii este situația financiară care prezintă evoluția capitalurilor proprii în
cursul perioadei (exercițiului financiar) ca urmare a modificării resurselor sau obligațiilor entității
raportoare, detaliind elementele de capitaluri proprii, creșterea sau reducerea acestora pe seama
tranzacțiilor cu proprietarii sau ca urmare a câștigurilor și pierderilor care nu au fost recunoscute în
rezultat, ci au fost imputate direct acestor elemente.
Note la situațiile financiare regrupează trei mari categorii de informații cu privire la:
 politicile contabile, principiile, metodele și tratamentele contabile aplicate pentru întocmirea
situațiilor financiare;
 detalierea și analiza unora din informațiile care au fost prezentate succint în cele patru situații
financiare anterioare;
 prezentarea unor informații adiționale financiare si non-financiare.
O schemă a acestor situații financiare pune în evidență legăturile dintre aceste rapoarte și gradul de
complementaritate la nivelul informațiilor difuzate.
 Schemă – Componența unui set de situații financiare și legăturile dintre diferitele rapoarte

1 SITUAȚIA POZIȚIEI
FINANCIARE -BILANŢ

ACTIVE
3
SITUAŢIA FLUXURILOR DE
Lichidităţi TREZORERIE

DATORII
Trezorerie la începutul perioadei
+ Fluxuri de încasare
– Fluxuri de plăţi
SITUAŢIA VARIAŢIEI CAPITALURI = Trezorerie la sfârşitul perioadei
4 CAPITALURILOR PROPRII PROPRII
2
Rez ultat
CONTUL DE PROFIT
ŞI PIERDERE
Elemente de capitaluri proprii la începutul
perioadei
+ Venituri

-Cheltuieli

+creşteri ale elementelor de capitaluri

proprii în timpul perioadei 5 NOTE REZULTAT

- metode, principii şi tratamente contabile;

- prezentarea unor informaţii detaliate din sit.1,2,3,4;

- reduceri ale elementelor de capitaluri
proprii în timpul perioade - informaţii adiţionale, neprezentate în situaţiile 1,2,3,4;

Situațiile 1,2,3,4, prezintă informaţii de natură

= elemente de capitaluri proprii la sfârşitul financiară;
perioadei Situația 5, prezintă informaţii de natură financiară şi
nefinanciară.