CUPRINS

1. Delimitări conceptuale.......................................................................................5
1.1. Noţiunea de grup...............................................................................................5
1.2. Dinamica grupului.............................................................................................8
1.3. Conceptul de activitate de grup.......................................................................10

2. Evoluţia preocupărilor privind activitatea grupurilor..................................11

3. Relaţiile, structurile şi psihologia de grup......................................................13

3.1. Relaţiile de grup..............................................................................................13
3.2. Structurile de grup...........................................................................................14
3.3. Conducerea grupurilor.......................................................................................1
3.3.1. Transfer şi cotransfer în munca de grup.......................................................19
3.3.2. Principii etice pentru conducătorii de grup...................................................22
3.4. Situaţia şi natura grupului...............................................................................25
3.5. Probleme comportamentale cu membri de grup dificili..................................26

4. Caracteristicile principalelor tipuri de grupuri.............................................30

4.1. Grupul de sprijin terapeutic.............................................................................32
4.2. Tipuri de grupuri utilizate în Asistenţa socială................................................35

5. Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale...................................................45

5.1. Necesitatea cunoaşterii şi activării grupurilor sociale......................................45
5.2. Metode şi tehnci de cunoaştere a grupurilor....................................................47
5.2.1. Autobiografia grupurilor..............................................................................48
5.2.2. Observaţia sistematică a grupurilor..............................................................52
5.2.3. Tehnica sociometrică....................................................................................61
5.2.4. Profilul psihosocial al grupurilor..................................................................67
5.2.5. Utilitatea metodelor de cunoaştere a grupurilor sociale................................71
5.3. Metode şi tehnici de activare a grupurilor.......................................................73

6. Intervenţie şi schimbare în grupurile sociale.................................................85

6.1. Intervenţia pentru sensibilizarea psihosocială a membrilor.............................88
6.2. Intervenţia pentru ameliorarea structurilor socioafective ale grupurilor..........90
6.3. Intervenţia pentru schimbarea atitudinilor şi opiniilor membrilor...................92
6.4. Intervenţie şi manipulare...............................................................................103

7. Asistenţa socială de grup: planificare, organizare şi implementare...........106

7.1. Scopul muncii cu grupul...............................................................................107
7.2. Rolul asistentului social în munca cu grupul.................................................109
7.3. Principii generale acceptate în munca cu grupurile.......................................110
7.4. Consideraţii practice pentru formarea unui grup...........................................112
7.4.1. Realizarea unei propuneri pentru formarea grupului..................................117
7.4.2. Anunţarea grupului şi recrutarea membrilor...............................................118
7.4.3. Întâlnirile individuale preliminare..............................................................121
7.4.4. Evaluarea şi selecţia membrilor..................................................................122
7.4.5. Elemente practice în formarea grupului......................................................123
7.4.6. Modalităţi de luare a deciziilor...................................................................124
7.4.7. Grup funcţinal versus grup nefuncţional....................................................125
7.4.8. Scopuri personale şi scopuri de grup..........................................................126

8. Grupurile în situaţii particulare...................................................................129

8.1. Grupurile în situaţii de criză..........................................................................129
8.2. Grupul educaţional în realizarea managementului stresului..........................134
8.3. Grupurile pentru cazurile de violenţă domestică...........................................136

9. Lucrul în echipă.............................................................................................138

10. Rezolvarea de probleme în cadrul grupurilor...........................................140

Bibliografie.........................................................................................................142
 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Noţiunea de grup

Psihosociologia operează cu noţiunea de grup înţelegând prin aceasta un ansamblu
uman care prezintă două caracterisitic esenţiale, şi anume: interacţiunea şi structura.
Interacţiunea rezultă din influenţa reciprocă a membrilor grupului manifestată prin
comportamentul interpersonal. Un individ, prin acţiunile sale, stimulează
comportamentul altui individ care, prin răspunsul său, îl stimulează din nou pe
primul. Există deci o intercondiţionare a indivizilor din grup prin intermediul
acţiunilor de stimulare şi răspuns, răspunsuri care, la rândul lor, devin stimuli
pentru alte acţiuni. Noţiunea de structură a grupului completează şi dă conţinut
noţiunii de interacţiune. Interacţiunile pot fi inegale ca număr.
De exemplu există situaţii colective caracterizate prin interacţiuni ale persoanelor, dar
ele sunt pasagere şi se dizolvă în scurt timp. Cu totul altfel se prezintă situaţia în
cazurile în care interacţiunea are loc în interiorul unei structuri bine definite şi
circumscrise într-un cadru social stabil şi organizat, cum este familia, interacţiunea
realizează ceea ce psihosociologia numeste situaţie de grup. În interesul grupului
interacţiunea este regelementată şi chiar determinată de structura acestuia. Trebuie să
amintim şi situaţia mai rară în care o situaţie colectivă obişnuită se transformă într-o
situaţie de grup. Trecerea dintr-o stare în alta corespunde structurii la care se ajunge
la un moment dat. Multitudinea de relaţii şi structuri determină o varietate de grupuri,
clasificate după mai multe criterii. Această teorie ne permite să distingem grupul ca
un ansamblu concret, de grupul ca un ansamblu abstract. Un model de ansamblu
abstract este categoria statistică care include persoane pe baza unui singur criteriu
(persoane ce locuiesc pe aceeaşi stradă). Caracterul ambiguu al conceptelor a făcut
necesară o taxonomie mai riguroasă, delimitând 5 câmpuri de interes: indivizii,
grupurile restrânse, masele, formaţiunile sociale (grupuri sociale, colectivităţi,
organisme) şi societăţile globale.
Din punct de vedere sociologic, grupul reprezintă “un ansamblu de fiinţe care sunt
efectiv unite printr-o legătură socială”. Când sociologul vorbeşte de grup, el înţelege
“o formaţiune socială” (o reţea de indivizi care au în comun modele culturale, ce
contribuie la stabilirea unor procese de uniformizare, de redistribuire a statutelor,
poziţiilor şi rolurilor în acel grup) printre care distinge: grupurile sociale,
colectivităţile şi organizaţiile:
a) grupul social este acea formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sunt uniţi
prin relaţii şi interacţionează conform unor regului, împărtăşind sentimentul de a
constitui o entitate, astfel încât membrii s-ar putea recunoaşte ca atare; este constituit
din indivizi a căror reţea se organizează prin complementaritate; obiectivul lui
manifest constă în faptul că răspunde la o nevoie obiectivă/subiectivă a membrilor;
b) Conceptul de colectivitate se aplică mediilor în care interacţiunea lipseşte, în
general, dar membri împărtăşesc anumite norme/principii (exemplu: etniile, statul,
biserica);
c) Organizaţiile sunt formaţiuni sociale pe care indivizii le-au fondat în mod
deliberat, în cadrul cărora ei îşi amenajează mijloacele de decizie, de execuţie şi de
control, în vederea unui obiectiv specific, ce determină sensul general al
interacţiunilor între persoanele asociate în urmărirea acestui obiectiv.
În plan societal, întâlnim societatea globală care cuprinde totalitatea oamenilor de pe
un teritoriu dat, şi în care reperăm formaţiunile sociale enumerate.
DE LAMATER formulează o definiţie comprehensivă, enumerativă a grupului,
plecând de la proprietăţi precum: interacţiunea interindividuală, percepţia celorlalţi
membri, dezvoltarea legăturilor afective, dezvoltarea interdependenţei etc.
Alţi autori, definesc grupul plecând de la persoanele care interacţionează,
influenţându-se reciproc.
Analiza critică făcută asupra diferitelor definiţii date grupului a evidenţiat o serie de
caracteristici ale grupului restrâns:
a. o unitate de timp şi de loc, un “aici şi acum” denumită “umăr la umăr”;
b. o semnificaţie, o raţiune de a fi şi de a rămâne împreună;
c. o soartă relativ comună: participanţii vor împărtăşi experienţele şi efectele lor
(grup experienţial);
d. posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi: grupuri
"faţă în faţă”;
e. o “entitativitate” percepută de membri şi persoanele exterioare grupului;
f. posibilitatea instaurării unui proces interactiv efectiv: membrii să poată comunica
între ei (fie şi nonverbal) şi să se influenţeze reciproc;
g. o durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituţionalizare să fie
declanşat: s-ar putea dezvolta o structură (în sens de pattern relativ stabil de
relaţii) exprimată prin funcţii, roluri, norme, facilitând pe termen lung
integrarea şi identificarea membrilor.
Pentru a defini grupul trebuie să evidenţiem câteva expresii sub care el apare:
- grupul, ca mediu existenţial al indivizilor, ca spaţiu în care aceştia îşi
desfăşoară activitatea, întreţin relaţii, cooperează, se ajută/se confruntă
între ei, se centrează pe realizarea scopurilor comune/împiedică finalizarea
lor, sunt satisfăcuţi/nemulţumiţi, stresaţi, se implică activ, responsabil în
activităţile de grup/pasiv şi formal, sunt animaţi şi impulsionaţi spre
activitate de motive de ordin social/meschine, individualist-utilitariste;
- grupul, ca nivel specific de organizare al realităţii sociale, care nu se
reduce la suma membrilor săi, nu este echivalent cu indivizii luaţi separat,
cu contribuţia şi eforturile lor personale însumate, ci al cărui specific
derivă din interacţiunea puternică şi autentică dintre toţi membrii săi, în
virtutea căreia se realizează orientarea acestora pe îndeplinirea scopurilor
ca şi ierarhizarea şi structurarea statutelor şi rolurilor sociale; accentul cade
nu pe adunarea spontană a unor persoane la un loc, ci pe sistemul de
interacţiuni, pe structura stabilă a acestuia, pe durabilitatea îndelungată a
normelor comportamentale;
- grupul, ca mijloc de socializare, formare a personalităţii umane, ca mediu
educativ şi educogen, în care se plămădesc personalitatea şi relaţiile dintre
membrii componenţi, în care are loc clarificarea concepţiilor şi atitudinilor
 despre sine, despre alţii şi despre grup, în care se cristalizează conştiinţa de
grup a participanţilor, în care omul se formează ca personalitate;
- grupul ca factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane, cu
influenţe pozitive şi negative asupra acestora, ca facilitator al inserţiei
sociale a acestuia; grupul îşi pune pecetea asupra personalităţii şi
performanţelor umane, o propulsează în sistemul de prestigiu al realităţii
sociale sau o devalorizează; el invită, incită, sugerează sau presează, obligă
spre acţiune, amplifică şi multiplică sau scade şi minimalizează forţele şi
responsabilităţile membrilor săi, determină sau amână şi suspendă acţiunile
membrilor componenţi, facilitează sau inhibă comportamentul
participanţilor;
- grupul ca centru activ, dinamic, evolutiv, nu doar al devenirii umane, ci şi
al autodevenirii, al schimbării şi transformării sale permanente; grupul nu
este imobil şi imuabil, ci, dimpotrivă, apare, se dezvoltă, evoluează, se
transformă, se dispersează, moare, are o istorie proprie, în funcţie de care
se configurează prezentul şi viitorul lui; mobilitatea în timp a grupurilor
sociale duce la schimbarea funcţiilor şi fizionomiei lor psihosociale;
- grupul ca produs al istoriei şi al împrejurărilor, dar şi ca generator de
istorie şi de împrejurări, situaţii, evenimente sociale, fapt care evidenţiază
rolul său atât la nivel macrosocial, într-o perspectivă mai îndepărtată el
fiind cel care hotărăşte liniile directoare ale istoriei (dacă este vorba de un
grup mare: clasa socială, popor, naţiune), cât şi pentru viaţa cotidiană a
individului (dacă este vorba de un grup mic: de învăţătură, de muncă, de
distracţie, de prieteni etc.).
Aceste laturi evidenţiază două aspecte importante:
A. Mai întâi, este conturată relaţia dialectică, de interacţiune şi interdependenţă,
care există între grup şi personalitatea membrilor lui. Factorii sociali au un rol
important în formarea personalităţii individului, personalitatea fiind atât expresia
grupurilor prin care a trecut individul de-a lungul existenţei sale: un individ este
conformist pentru că conformist a fost grupul din care a făcut parte, cât şi cauza
generatoare a unor fenomene de grup, a interacţiunii sociale, care poate duce nu doar
la constituirea unor climate diferite de grup, dar chiar la trecerea grupului dintr-un
stadiu de dezvoltare în altul: un individ, prin statutul şi puterea sa, poate înfiinţa,
anihila sau desfiinţa un grup. Dialectica relaţiei dintre grup şi personalitate se
exprimă între aceste două entităţi: calitatea personalităţii depinde de calitatea
grupului, a realţiilor şi climatelor din cadrul lui. Relaţia sus amintită arată că
personalitatea, ca urmare a intereacţiunii sociale, intervine activ în crearea,
stăpânirea, dirijarea şi depăşirea situaţiilor de grup. Apare deci necesitatea
interpretării nuanţate a locului şi rolului grupului şi personalităţii umane în dinamica
vieţii sociale.
B. în al doilea rând, se sugerează necesitatea organizării unor acţiuni speciale de
cunoaştere a acestuia în vederea ameliorării funcţionalităţii şi a sporirii eficienţei
sale. Iată doar trei argumente, care susţin o asemenea necesitate:
- dacă grupul nu poate fi redus la suma mebrilor săi, reducţie care nu este nici
reală nici posibilă, înseamnă că simpla cunoaştere separată a fiecărui membru
 component nu este suficientă şi relevantă pentru a cunoaşte grupul în întregul
său şi că, dimpotrivă, este necesară investigarea şi cunoaşterea directă a însăşi
acestei totalităţi care este grupul;
- dacă grupul dispune de importante influenţe pozitive/negative asupra
comportamentului relaţional şi performanţial al omului, cunoaşterea acestora,
în vederea facilitării intrării în acţiune a celor pozitive, se impune de la sine;
- dacă grupul dispune de o dinamică extraordinară, lăsarea ei la voia întâmplării
ar putea duce grupul pe căi greşite, spre ineficienţă; dirijarea dinamicii
grupului nu se poate realiza fără o cunoaştere adecvată a legilor şi factorilor
dinamici.
Grupul restrâns (limitat, mic) nu este caracterizat prin istoricitate şi stabilitate,
proprii grupului social. Termenul “restrâns” înseamnă atât un număr mic de
persoane componente, cât şi referirea la grupurile circumscrise în spaţiu şi timp, aici
şi acum, ai căror membri au posibilitatea unei percepţii reciproce şi a unei interacţiuni
directe. Grupurile sociale primare pot să se identifice cu grupurile restrânse şi
analizate ca atare. Grupul restrâns este definit ca “un ansamblu de persoane în număr
mai mare sau egal cu cinci, efectiv adunate în acelaşi timp într-un acelaşi loc, având
posibilitatea să se perceapă, să comunice şi să interacţioneze la nivelul interpersonal
şi intragrupal, în mod direct şi reciproc, împărtâşind o oarecare experienţă, suficient
de semnificativă şi de durabilă pentru a începe, eventual, un proces instituant şi
pentru a realiza o anumită entitativitate”. Odată cu creşterea numărului de membrii,
creşte tendinţa de fracţionare şi repliere în triade şi indiferenţa faţă de un număr tot
mai mare de membri ai grupului. Un număr mic facilitează formarea unor legături
afective şi centrarea pe relaţiile interpersonale.

1.2. Dinamica grupului

Termenul de dinamică provine din limba greacă şi înseamnă forţă. Astfel, noţiunea
de dinamică de grup ar reflecta forţele care acţionează în interiorul unui grup de la
apariţia lor, la modificări ce apar pe parcurs şi la consecinţele pe care le au.
Noţiunea îi aparţine lui K. LEWIN şi desemnează acele conduite ale grupului legate
de sistemul de forţe care acţionează în interiorul lui. Având în vedere că grupul nu se
reduce la suma părţilor sale, atunci când se acţionează asupra unui element al
grupului, se poate modifica structura ansamblului, lucru ce se întâmplă şi în cazul
grupurilor reale sau celor constituite artificial.
KURT LEWIN a studiat sistematic şi experimental dinamica grupului, structura şi
procesele care se petrec în grup şi care influenţează relaţia acestora cu exteriorul.
În ultimele decenii studiile asupra dinamicii grupului s-au orientat în două direcţii:
A. asupra ansamblului fenomenului psihosocial care are loc în grupul mic;
B. asupra ansamblului de metode care permit acţiunea grupului asupra membrilor săi
şi asupra organizaţiei sociale.
Potrivit primei direcţii, fenomenele psihosociale din grupul mic, se referă la:
a. relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul său înconjurător;
b. inflenţa exercitată de grup asupra membrilor săi;
c. viaţa activă a grupului şi evoluţia sa în diferite circumstanţe;
 d. factorul de coeziune şi disociaţie.
A doua direcţie are în vedere studiul procesului de schimbare a atitudinilor,
sentimentelor şi comportamentyelor sociale care sunt influenţate de grupul mic,
utilizând metodele de grup pentru tratarea unor tulburări de personalitate, grupul
restrâns fiind susceptibil să devină un agent de schimbare socială în ansamblul unei
colectivităţi.
Cercetătorii au conceput termenul de “dinamica grupurilor” desemnând fie munca
animatorului de grup, care se ocupă de “rezolvarea conflictelor sociale”, fie acele
tehnici de grup care constituie aşa-numitele mijloace de aplicare (a experienţelor de
grup efectuate în laborator) sau instrumente de formare, de terapie, de animaţie, de
intervenţie, care au în comun sprijinirea pe un grup.
În funcţie de caracteristicile sale, grupul poate asigura ascendenţa indivizilor de care
are nevoie şi se poate organiza în jurul unui şef. Acest proces poate fi înţeles în
termeni de dinamica de grup, care poate fi analizată după următoarea schemă:
- fiecare individ doreşte să-şi satisfacă nevoile persoanle, să-şi rezolve tensiuni de
natură interumană şi să-şi păstreze echilibrul;
- cea mai mare parte a trebuinţelor se pot satisface numai în raport cu alţi indivizi
sau grupuri de indivizi;
- pentru fiecare individ, faptul de a întrebuinţa, în scopul satisfacerii nevoilor sale,
relaţiile cu ceilalţi reprezintă un proces activ.
Există o corelaţie strânsă între nevoia de satisfacere a trebuinţelor şi multiplicitatea şi
varietatea relaţiilor interpersonale pe care le stabilesc indivizii.
După PETERSON există trei aspecte ale vieţii grupului, iar funcţiile lor şi
interrelaţiile trebuie să fie înţelese de toţi membrii, dacă grupul vrea să acţioneze
eficient:
- primul aspect se referă la faptul că grupul trebuie să aiba o sarcină sau problemă
comună de rezolvat care să ducă la un produs finit;
- al doilea aspect vizează nevoile personale pe care membrii le aduc în grup (de
exemplu: nevoile de existenţă, recunoaştere, participare, suport cer grupului
rezolvări şi soluţii);
- al treilea aspect se referă la faptul că nevoile pot fi satisfăcute numai în
contextul unor interacţiuni între membrii.
Aceste trei dimensiuni, comportamentul grupului, sarcinile comune şi nevoile
speciale creează situaţii speciale de la un individ la altul.
Deficienţa conducerii grupului depinde de integrarea satisfacerii acestor dimensiuni şi
de înţelegerea experienţei lor.

1.3. Conceptul de activitate de grup

Grupul, ca o comuniune de individualităţi, trebuie format în aşa fel încât să aibă

calităţile şi forţa de a sprijini dezvoltarea şi manifestarea fiecărei persoane, în strânsă
legătură cu interesele lui. Prin activitate de/în grup se înţelege modalitatea de
organizare a activităţii, care foloseşte grupul ca mijloc al influenţei exercitate de
grup, ca factor al influenţării comportamentului membrilor în raport cu obiectivele
urmărite. Grupele de activitate pot fi: omogene, eterogene sau de nivel, în funcţie de
caracteristicile membrilor.
Pentru a se evita echivocurile, termenul de activitate de/ în grup trebuie bine precizat,
întrucât în literatura de specialitate este folosit în diferite ipostaze:
A. Astfel, activitatea pe grupe desemnează forma de organizare a activităţii în care
membrii grupului lucrează individual, după posibilităţile şi capacităţile fiecăruia,
având de rezolvat sarcini diferenţiate şi prin care se transmit cunoştinţe şi se
formează abilităţi, membrii grupului primind sarcini de îndeplinit potrivit nivelului
lor intelectual şi capacităţilor lor personale;
B. Activitatea de/în grup, presupune înfăptuirea unei sarcini comune de către toţi
membrii grupului, prin colaborare şi participare activă.
În ciuda contribuiţiei semnificative la practica de asistenţă socială, există o
discrepanţă între accentul pus pe grupuri şi realitatea efectivă din teren. O parte a
dificultăţilor întâmpinate rezidă în modul de structurare a practicii şi în nivelul relativ
al abordării specializate în cazul interveţiei la nivel individual, de grup sau comunitar
în asistenţa socială românească. în munca de teren trebuie să existe din partea
asistentului social o iniţiativă bine definită, timpul, energia şi încrederea necesară
pentru ca activitatea şi menţinerea motivaţiei proprii şi a asistatului să merite efortul
depus. Mult prea des, unul sau altul dintre aceste ingrediente lipsesc şi cu toate că în
aparenţă personalul specializat pentru munca de grup este în număr foarte mic,
majoritatea asistenţilor sociali, ajung să conducă cel puţin un grup în timpul
activităţii lor profesionale.
 2. EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR PRIVIND
ACTIVITATEA GRUPURILOR
De multă vreme, serviciul social şi-a definit obiectul activităţii ca fiind: arta de a
ajuta oamenii să se ajute ei înşişi. Specialiştii în dinamica grupului au ajuns la
concluzia că transformarea grupurilor sociale duce la transformarea persoanelor care
le alcătuiesc. În acest sens, lucrătorii sociali şi animatorii activităţilor de recreere au
fost cei dintâi care şi-au dat seama că grupurile pot fi animate şi activităţile lor
dirijate în aşa fel încât membrii lor să provoace din proprie iniţiativă unele schimbări
dorite, mai ales schimbări de atitudini.
În 1928, şcolile de serviciu social de la Western Reserve University, Cleveland, au
elaborat un program intitulat “Social Grup Work”. Acest serviciu social al grupurilor
a suferit influenţa metodelor active de educaţie inaugurate de JOHN DEWEY:
studenţii erau confruntaţi cu grupuri sociale reale de care trebuiau să se ocupe,
plecând de la ideea că animarea este un proces ce tinde să implice un grup/o
comunitate într-o actiune colectivă.
Principalul reprezentant al teoriei privind grupul social a fost KURT LEWIN, iar
discipolul său, R. LIPPITT a studiat munca socială axată asupra tinerilor prin
participarea/conducerea unui grup de copii dintr-o zonă defavorabilă, apoi studenţii
făceau schimburi de experienţe în scopul îmbunătăţirii stilului de conducere a
grupului, discuţiile purtate în aceste şedinţe fiind axate pe “metode de grup”,
considerate mijloace, mai degrabă, decât scop.
Potrivit teoriei privind comportamentul grupal, grupul este considerat o totalitate
dinamică, un câmp de forţe în interiorul căruia se produc fenomene, diferite de cele
din psihologia individuală. Sarcina dată subiecţilor este un pretext pentru a face
grupul să funcţioneze. Astfel, K. LEWIN inventează training group-ul (1946) şi
elaborează concepte privitoare la rolul grupului:
- mai întâi, grupul îşi poate construi o “mentalitate de grup”, în raport cu
scopurile conştiente ale indivizilor care îl constituie;
- legat de acest concept este definit cel de “context grupal”, analog inconştientului
pentru contextul individual, în care persoanele reunindu-se, realizează un fond
comun în care varsă contribuţii inconştiente, dar selective, ce sfârşesc într-o
cultură de grup.
Orice societate, deci şi grupul, este un câmp de forţe în care se produc atrageri şi
respingeri. Ele pun în joc mecanisme psihologice ca sugestia, imitaţia, competiţia,
ansamblul mecanismelor constituind presiunea socială. La rândul ei aceasta este sursa
modificărilor individuale ce se manifestă în atitudini, conduite şi chiar percepţii. Nu
este vorba de o constrângere exterioară, ci mai precis de percepţia subtilă care
determină individul să-şi modifice comportamentul într-un mod mai mult sau mai
puţin conştient pentru a se pune de acord cu grupul în care trăieşte. Persoana trebuie
să accepte legile grupului, deci indivizii contestatori riscă să fie respinşi ceea ce
echivalează cu o moarte socială.
Nevoia de socializare constituie una dintre primele nevoi ale individului uman.
Primul mediu social a fost constituit de grupul uman care reprezintă cadrul de
afirmare, de securitate şi de asociere al fiinţei umane. Toate disciplinele umaniste
(filozofia, psihanaliza, medicina, sociologia) au încercat să dea definiţii şi să-şi
exprime conceptele proprii despre grupurile umane prin diferite teorii pe care le-au
promovat. Sociologii au fost primii care au cercetat ansamblurile umane, având ca
principal obiectiv al cercetării societatea, în dezvoltarea ei, iar sociologia germană de
la sfârşitul secolului al XIX-lea a pus bazele analizei grupurilor.
Există teorii care stabilesc opoziţia dintre noţiunea de societate şi cea de comunitate:
în societate raporturile interindividuale se bazează pe contract iar în comunitate ele
sunt fondate pe solidaritatea naturală, comunitate de sânge (rudele), comunitate de loc
(vecini), comunitate de spirit (prietenie), de afectivitate, tradiţie, ataşament la valori.
LE PLAY şi apoi E.DURKHEIM au arătat, în lucrările lor, importanţa unor grupări
restrânse ca suport pentru individ în acţiunea de integrare a acestuia în societate.
La începutul secolului XX, sociologul COOLEY (S.U.A.) cotinuă cercetările şi pune
bazele conceptului de grup primar considerat o entitate de mică dimensiune ce
implică relaţia directă de tipul “faţă în faţă” precum şi sentimentul puternic de
apartenenţă.
Societate modernă se caracterizează prin promovarea organizaţiilor. Indivizii
încadraţi într-o formă de activitate îşi petrec peste 1/3 din timpul lor în cadrul unor
grupuri (grupa de grădiniţă, clasa de elevi, echipa/colectivul de muncă etc.) găsind în
interiorul acestora mijloacele de a-şi satisface nevoile persoanle şi posibilităţile de a
se integra într-un model formal de conduită. Individul şi grupul/organizaţia constituie
un cuplu în care partenerii îşi reformulează noi cerinţe unul faţă de celălalt.
În anii '70 s-au conturat câteva criterii comune în abordarea organizaţiilor, respectiv a
grupurilor:
a. sistemul de reguli şi norme alcătuit în vederea atingerii unui scop;
b. locul ocupat în structurile ierarhice funcţionale.
Până la lucrările lui MAX WEBER asupra birocraţiei organizaţiilor, preocupările
sociologilor şi psihologilor asupra grupurilor/organizaţiilor au fost restrânse. Abia în
ultimele decenii ale secolului XX s-au conturat două tendinţe de abordare:
a. cea clasică care pune accentul pe lanţul de comandă, specializarea funcţiilor şi raza
de control, a căror adepţi se referă mai mult la partea de structură proiectând tipuri de
organizaţii (grupuri formale) fără să ţină seama de personalitatea umană, ci s-au bazat
pe indivizi ca modele standard;
b. cea modernă, care acordă mai multă atenţie aspectelor de formare prin grup şi
interesului pentru nevoile personale ale memebrilor.
Însă, principalii fondatori ai psihologiei moderne a grupului K.LEWIN, SHERIF,
TAJFEL, au studiat atât procesele “intragrupale” cât şi cele “intergrupale”.
 3. RELAŢIILE, STRUCTURILE ŞI
PSIHOLOGIA DE GRUP

3.1. Relaţiile de grup

În cadrul grupurilor sociale există şi funcţionează o mare varietate de relaţii
interumane, clasificate după diferite criterii, cel mai semnificativ fiind cel al
conţinutului lor psihologic.
Astfel, conţinuturile psihologice cognitive (oamenii se văd, se aud, elaborează păreri,
impresii sau convingeri unii despre alţii, se cunosc mai mult sau mai puţin adecvat
între ei), comunicaţionale (comunică unii cu alţii, fac schimb de cunoştinţe şi
informaţii) şi cele afectiv-simpatetice (de preferinţă sau de respingere, de simpatie sau
de antipatie) dau naştere la principalele categorii de relaţii interumane întâlnite
frecvent în dinamica grupurilor sociale.

A. Relaţiile cognitive sau de cunoaştere dintre membrii grupurilor vizează colectarea

de informaţii despre parteneri, interpretarea lor cât mai corectă în vederea cunoaşterii
acestora. Cu cât intercunoaşterea dintre membrii unui grup este mai bună, mai
autentică, cu atât probabilitatea funcţionării fireşti, normale a grupului este mai mare.
în caz contrar, relaţiile dintre oameni se dereglează, apar transferuri nedorite, imagini
false, ce conduc la intrarea în acţiune a unor iluzii perceptive, cum ar fi: indulgenţa
exagerată, inerţia percepţiei, atribuirea sau proiecţia, stereotipia etc.
B. Relaţiile comunicaţionale dintre membrii grupurilor sociale sunt atât de
importante, încât unii autori nu s-au sfiit să le considere ca reprezentând unul dintre
elementele cheie în înţelegerea şi definirea relaţiilor interumane în general, a
grupurilor şi chiar a societăţii. Ele sunt importante atât prin influenţele sau “funcţiile”
pozitive pe care le au în grupurile sociale (permit îndeplinirea sarcinilor colective
grupului; favorizează coeziunea şi unitatea acestuia; valorizează grupul, facând
cunoscută prezenţa lui, originalitatea, importanţa şi afirmarea de sine a grupului; dau
posibilitatea rezolvării problemelor interpersonale şi de grup etc.), cât şi prin
influenţele şi “funcţiile” negative (diferite perturbări ale comunicării, precum
blocajul, bruiajul, filtrarea şi distorsiunea informaţiilor), care duc la apariţia unor
grave disfuncţinalităţi şi chiar prejudicii morale şi materiale în cadrul grupurilor
sociale).
C. Relaţiile afectiv-simpatetice, de preferinţă/respingere, simpatie/antipatie dintre
membrii grupurilor, dau naştere la atmosfere calde, umane, apropiate sau, dimpotrivă,
la atmosfere afective tensional-conflictuale, care pot stimula, perturba sau inhiba
starea generală de spirit a membrilor grupurilor, ca şi randamentul activităţii lor.

3.2. Structurile de grup

Diferitele tipuri de relaţii de grup, multiplicate şi realizate la nivelul întregului grup,
dau naştere la structurile cognitive, comunicaţionale şi preferenţiale ale grupului
mic, cu efecte evidente asupra dinamicii generale a grupurilor. Termenul de structură
se referă la organizarea internă sau modul de funcţionare a grupului. Aceasta
presupune înţelegerea felului în care sunt reglementate relatiile interpersonale în
grup.
A. MICU propune un model mai explicit al grupului mic, înţelegând prin el un
ansamblu relativ stabil de modele interdependente ale poziţiei diferitelor elemente ale
grupului în cadrul unor activităţi de realizare a sarcinilor propuse. Din această
perspectivă s-ar distinge 4 tipuri de structuri şi anume:
a. Structura dată de modelul rolurilor pe care le au membrii grupului în acţiune;
b. Structura puterii, care reflectă ierarhia poziţiilor, adică autoritatea pe care o au
membrii şi relaţiile ce se stabilesc între poziţiile pe care le deţin;
c. Structura comunicaţiei atunci când se realizează o comunicare între membri în
plan orizontal sau în plan vertical;
d. Structura afectiv axiologică ce se referă la relaţiile de simpatie şi apreciere dintre
membrii grupului.
Din acţiunea preponderentă a unora dintre aceste structuri de grup, ca şi din acţiunea
corelată şi concomitentă a tuturor, rezultă alte tipuri de structuri integrative ale
grupului mic. Dacă la cele de mai sus adăugăm şi faptul că fiecare tip de relaţie sau
de structură psihologică interumană dă naştere, în funcţionalitatea concretă, la diferite
tipuri de psihologii sau climate de grup, vom înţelege şi mai bine importanţa planului
psihosocial în viaţa grupurilor umane.

Astfel, grupul va fi eficient numai în măsura în care îşi va găsi sau îi va fi conferită o
structură şi o psihologie operaţional-acţională optimă, în măsura în care vom reuşi
să stăpânim şi să dirijăm corespunzător propria sa dinamică. Acest lucru înseamnă că
grupul sau organizatorii lui trebuie ajutaţi să sesizeze, să descifreze şi să înţeleagă
propria lor existenţă şi devenire. Astfel, cunoaşterea şi autocunoaşterea grupurilor,
activarea acestora, formarea şi direcţionarea lor adecvată, alături de alte măsuri de
ordin psihosocial şi social, sporesc gradul de eficienţă socială şi umană a grupurilor,
gradul lor de implicare în rezolvarea problemelor cu care se confruntă atât ele cât şi
societatea în general.
STOEZEL susţine ideea potrivit căreia trebuie să se facă distincţie între două tipuri
de structuri: structura prescrisă, reprezentând un organism oficial şi juridic, care este
o structură de autoritate funcţională, dar care nu epuizează totalitatea relaţiilor dintre
unităţile grupului şi structura afectivă, rezultată din relaţiile de simpatie/antipatie/
indiferenţă dintre membrii grupului. Structura unui grup reprezintă de fapt un model
comportamental care este adaptat în mod continuu nivelului de cerinţe şi care
presupune actualizarea particulară a unei scheme de funcţionare în strânsă legatură cu
natura grupului.
Grupurile care sunt foarte structurate au tendinţa de a acţiona într-o manieră directă
şi deschisă şi se orientează în direcţia unei comunicări facile care adesea poate deveni
superficială. în acest grup nu se face o diferenţiere în ce priveşte gradul de autoritate
şi de putere. în cazul grupurilor mai puţin structurate membrii grupului se interesează
mai mult de procesele care au loc decât de sarcina propusă, deschiderea spre discuţii
fiind mare. Cercetările au stabilit două criterii după care putem aprecia dacă o sumă
de indivizi constituie sau nu un grup structurat:
- oricare membru al grupului trebuie să cuprindă, în câmpul său psihiologic,
ansamblul celorlalţi membri percepuţi în calitate de grup;
- membrii grupului trebuie să fie uniţi între ei printr-un sistem de interacţiuni
dinamice.
Multe grupuri se compun dintr-o serie de subgrupuri: omogene, având tendinţa de a
se delimita precis sau neomogene, fără a prezenta caracteristici speciale. între
subgrupele unui grup pot să existe relaţii orizontale sau verticale făcându-se astfel
distincţia între grupuri situate la acelaşi nivel de putere şi status şi grupuri aflate în
relaţii ierarhice implicând relaţii de putere şi statusuri diferite de sub/supraordonare.

3.3. Conducerea grupurilor

Termenul de conducere desemnează o sinteză a teoriilor şi practicilor legate de
influenţă şi putere în societatea organizată. Astfel, în accepţiunea sa generală, el
reprezintă o funcţie bazată pe procedeul de influenţare pozitivă a unui individ sau
grup uman de către un alt individ. în orice grup uman există fenomene/poziţii de
conducere şi există lideri. S-a convenit astfel, ca poziţia socială încărcată cu putere şi
prestigii, ce conferă posibilitatea de influenţare interumană, să desemneze domeniul
conducerii, iar indivizii care ocupă această poziţie să se numească lideri.
În general, conducerea grupului este dependentă de poziţia pe care fiecare membru al
grupului o ocupă în reţeaua ierarhică a comunicării. Indivizii care primesc un număr
mare de comunicaţii au mai multe şanse de a ocupa poziţia de conducere faţă de cei
care primesc un număr mai mic de comunicaţii şi care vor avea dificultăţi în stabilirea
poziţiei proprii în interiorul grupului. Din punct de vedere al modului de accedere la
poziţia de lider, putem vorbi de lider formal sau desemnat şi de lider informal.
Indiferent dacă conduce directiv şi personal sau dacă prezenţa lui este de natură
nondirectivă, de consiliere, preocuparea principală a liderului în grupurile mici este
legată îndeosebi de armonizarea relaţiilor dintre indivizii ce alcătuiesc grupul. Cu cât
poziţia conducătorului coboară mai mult pe scara ierarhică, de la vârf la baza
piramidei, cu atât relaţiile devin mai personale, interacţiunile dintre membri se
manifestă mai intens în viaţa grupului şi apoi în relaţiile interpersonale cu aspect
dinamic în executarea acţiunii.
Primele cercetări asupra fenomenului conducerii au avut ca obiect aşa numitele
personalităţi, adică indivizii înzestraţi natural cu calităţi deosebite care îi fac să fie
remarcaţi imediat într-o mulţime (Platon, Aristotel).
Psihanaliza a avut şi ea partea ei de contribuţie la întreţinerea acestei concepţii
coborând-o însă la nivelul relaţiilor obişnuite. Ea consideră că fiecare copil vede în
tatăl său atributele omului care poate face totul şi că fiecare individ şi-a început viaţa
socială sub conducerea unei persoane considerate ca ştiind totul. Aceste păreri au
cotribuit la proiectarea, în persoana liderului, a unor daruri şi calităţi deosebite.
Au existat diverse încercări de teoretizare a fenomenului conducerii:
 - teoria “caracterului” susţine că trebuie să “te naşti” cu darul de a fi lider;
- o altă teorie ia drept criteriu referenţial “poziţia”, definind liderul după
rolul formal/poziţia ocupată în grup;
- potrivit gradului de implicare al liderului în luarea deciziilor au fost
delimitate trei “stiluri” de conducere: autoritar, democratic şi laissez-faire,
descrise de K.LEWIN, LIPPIT şi WHITE;
- teoria“contingenţei” face legătura între stilul de conducere şi variabilele
situaţionale (diferite situaţii duc la utilizarea unor stiluri diferite de
conducere);
- teoria “rolurilor de menţinere” are în vedere atmosfera generală a grupului,
(modul de relaţionare a membrilor) şi a “rolurilor de sarcină” din cadrul
grupului, care are în vedere realizarea scopurilor (Zastrow, 1989):
A. Roluri de menţinere: încurajarea participării; armonizare şi compromis;
eliberarea tensiunii din cadrul grupului; facilitarea comunicării; evaluarea climatului
emoţional; observarea dinamicii grupului; stabilirea de standarde; ascultarea activă;
construirea încrederii grupului; rezolvarea de probleme personale.
B. Roluri de sarcină: oferirea/solicitarea de informaţii şi opinii; stabilirea
“tonului” începerea discuţiei; sumarizarea; cordonarea; diagnosticarea; stimularea
grupului; testarea realităţii; evaluarea.
Grupul are nevoie de ambele roluri de conducere. Aceste roluri se succed permanent,
asigurând echilibrul necesar atingerii scopurilor lui.

Exemplu: Să ne gândim la un grup care tocmai a început să lucreze la o sarcină nouă. Imediat va
apare un lider orientat pe sarcină, nu neapărat liderul formal, care deţine mai multe informaţii,
cunoştinţe, abilităţi în domeniul respectiv. Ceilalţi membri de grup vor fi bucuroşi că cineva are
idei, “că ştie”, că poate să ajute la rezolvarea sarcinii şi se raliază “conducerii” respectivului
membru. Acest lider începe să devină după un timp, oarecum “agresiv”, ceilalţi încep să înţeleagă
mai bine, au idei şi vor să contribuie şi ei. Nu sunt însă lăsaţi să o facă şi apare starea de
tensiune. Atmosfera generală a grupului se deteriorează şi grupul nu se mai poate concentra
asupra sarcinii de realizat. Este acum nevoie de intervenţia unui nou lider, de această dată
orientat pe menţinere, care aplanează starea de ostilitate, neînţelegerile etc. în acest moment,
grupul este din nou dispus să lucreze asupra sarcinii, dar este nevoie de un lider care să preia
conducerea. Astfel, ciclu se repetă până la rezolvarea sarcinii. în grupurile cu un lider formal,
acesta poate să preia, de obicei, ambele roluri.

Un lucru esenţial pentru grupurile de asistaţi ai Asistenţei sociale este acela că se

poate transmite mesajul că fiecare dintre membri, la un moment dat, va fi sau va
deveni un lider al grupului, cu condiţia să posede abilităţile necesare unui lider de
grup. Acestea sunt:

Tabel 1. Abilităţile necesare liderului de grup

ABILITĂŢI DESCRIERE OBIECTIVE

Ascultarea Concentrarea atenţiei asupra aspectelor încurajarea încrederii;
activă verbale şi nonverbale ale comunicării, Explorarea problemei asistatului;
fără a face evaluări/judecăţi de valoare. Dezvăluirea sinelului asistatului.
Parafrazarea Reformularea cu alte cuvinte apropiate a A determina dacă liderul a înţeles corect
celor spuse de asistat, pentru a clarifica cele spuse de asistat;
înţelesul acestora. A oferi sprijin şi clarificare.
Clarificarea Determinarea esenţei mesajului la nivel de A ajuta asistaţii să rezolve conflictele,
gândire; gândurile sau
Simplificarea celor spuse de asistat sentimentele confuze;
prin concentrarea mesajului în câteva idei. A ajunge la o înţelegere profundă a celor
comunicate.
Sumarizarea Adunarea celor mai importante A evita fragmentarea şi a oferi direcţionare
elemente ale unei interacţiuni sau a unei sesiuni;
întregii sesiuni. A oferi continuitate şi profunzime.
Chestionarea Punerea de întrebări deschise care A putea continua discuţia;
conduc la explorarea propriului A afla informaţii;
comportament, la aflarea a “ce” şi A stimula gândirea;
“cum”. A creşte claritatea şi concentrarea;
A oferi ocazia unei noi autoexplorări.
Interpretarea Oferirea unor posibile explicaţii pentru încurajarea unei autoexplorări mai
anumite comportamente, sentimente, profunde;
gânduri. A oferi noi perspective pentru
explorarea şi înţelegerea
comportamentului cuiva.
Confruntarea Provocarea participanţilor să A încuraja o autoexplorarea onestă;
examineze discrepanţele dintre A promova utilizarea întregului potenţial;
propriile cuvinte, mesaje nonverbale şi A creşte conştientizarea contradicţiilor
acţiuni şi comunicarea verbală; personale.
Indicarea informaţiilor sau a mesajelor
conflictuale.
Reflectarea Comunicarea înţelegerii conţinutului A lăsa membri să cunoască faptul că sunt
sentimentelor sentimentelor. auziţi şi că sunt înţeleşi dincolo de nivelul
cuvintelor.
Sprijinirea încurajarea şi întărirea asistatului. A crea o atmosferă care să încurajeze
membri să continue comportamentele
dezirabile.
A oferi ajutor atunci când asistaţii sunt
confruntaţi cu situaţii dificile;
A crea sentimentul de încredere.
Empatizarea Identificarea cu clienţii prin asumarea A întări încrederea în relaţia de asistenţă
cadrelor lor de referinţă. socială;
A comunica înţelegere;
A încuraja nivele mai adânci de explorare
de sine.
Facilitarea Deschiderea unor canale de comunicaţie A promova o comunicare efectivă între
directe şi clare în cadrul grupului; membri;
Sprijinirea membrilor pentru a-şi asuma A ajuta membri să-şi atingă propriile
responsabilităţi pentru direcţia în care se scopuri în cadrul grupului.
îndreaptă grupul.
Iniţierea întreprinderea de acţiuni în vederea A preveni deriva grupului;
participării grupului la introduce unor noi A susţine progresul grupului.
direcţii în cadrul lui.
Stabilirea de Planificarea unor scopuri specifice pentru A oferi direcţia activităţilor grupului;
scopuri procesul de grup şi sprijinirea A ajuta membri să-şi selecteze şi să-şi
 participanţilor în a-şi defini scoputi utile clarifice scopurile.
şi concrete.
Evaluarea Evaluarea continuă a procesului A promova o conştiinţă de sine profundă şi
individual şi de grup şi a dinamicii de o înţelegere a direcţiei în care se îndreaptă
grup. grupul.
Oferirea de Exprimarea unor reacţii concrete şi A oferi o perspectivă externă asupra
feed-back oneste, bazate pe observarea percepţiei sociale a unei persoane;
comportamentului membrilor. A creşte conştiinţa de sine a asistatului.
Sugestionarea Oferirea de sfaturi şi informaţii, direcţii şi A ajuta membri să dezvolte cursuri
idei pentru comportamentele viitoare. alternative de acţiune şi gândire.
Protejarea Apărarea membrilor de riscuri psihologice A atenţiona membri de posibile riscuri ale
non-necesare în cadrul grupului. participării la grup;
A reduce aceste riscuri.
Dezvăluirea Relevarea propriilor reacţii la A facilita nivelurile mai adânci de
sinelui evenimentele prezente în cadrul comunicare în cadrul grupului;
grupului. A crea sentimentul de încredere;
A modela căi de a te face cunoscut
celorlalţi.
Modelarea Demonstrarea comportamentelor A oferi exemple de comportamente
dezirabile prin intermediul acţiunilor. dezirabile;
A inspira membri pentru a-şi
dezvolta întregul potenţial.
Tăcerea Reţinerea de la comunicarea verbală şi A permite reflectarea şi asimilarea;
nonverbală. A întări concentrarea;
A integra material cu intensitate
emoţională;
A ajuta grupul să-şi folosească propriile
resurse.
Blocarea Intervenţia de stopare a A proteja membri;
comportamentelor contraproductive în A creşte fluiditatea procesului de grup.
cadrul grupului.
Terminarea Pregătirea grupului pentru terminarea unui A pregăti membri să asimileze, integreze şi
grup sau a unei sesiuni. să aplice în viaţa de zi cu zi a celor
învăţate în cadrul grupului.

Se poate spune despre un individ că are rolul de lider într-un grup atunci când
influenţează ceilalţi membri, orientându-i spre rezolvarea sarcinilor de grup.
Deoarece fiecare membru al grupului îi influenţează pe ceilalţi, putem spune că toţi
membrii se identifică în acel moment cu liderul grupului. Există însă o diferenţă între
un lider desemnat (un preşedinte, un director etc.) şi o persoană care, la un moment
dat, preia şi funcţii de conducere.
Un lider desemnat are anumite responsabilităţi (trebuie să fixeze întâlnirile, să
conducă discuţiile), în timp ce comportamentul ocazional de lider presupune
influenţarea membrilor la un moment dat.
Cea mai recentă teorie susţine că, în realitate, liderul există în funcţie de nevoile unui
grup de oameni şi de natura situaţiei în cadrul căreia acest grup acţionează. Deci, nu
calităţile personale, în primul rând, ci natura grupului şi situaţia concretă determină
apariţia unui lider.
Psihologia socială face distincţia între liderul desemnat, liderul formal şi cel care îşi
asumă la un moment dat, în cadrul grupului, rolul de lider, adică liderul informal.
Modelul tranzacţional, susţinut de A. NECULAU, discută problematica liderului în
termeni de cerere şi ofertă, punând accentul pe interacţiunea lider - grup. Spre
deosebire de modelul tradiţional, care vedea influenţa unidirecţională, de la
conducători la grup, cel tranzacţional porneşte de la premisa că această influenţare
este reciprocă. Grupul propune cerinţe, aşteptări faţă de lider şi contribuţiile sale iar
acesta vine la rândul lui cu o ofertă personală de însuşiri şi acţiuni. Astfel , între lider
şi grup se instituie o relaţie dinamică, un proces de influenţare reciprocă în care
fiecare dă şi fiecare primeşte.
Concluzia la care s-a ajuns este aceea că cea mai eficientă metodă de selectare a
liderilor de grup se referă la alegerea acelei persoane care are abilităţile şi motivaţia
necesară pentru sprijinirea grupului în atingerea scopurilor sale.

3.3.1. Transfer şi cotransfer în munca de grup

Pentru lideri este esenţial să fie conştienţi de dinamica lor interioară atunci când
conduc un grup şi să recunoască faptul că problemele lor personale nerezolvate se pot
trasforma în probleme comportamentale ale membrilor. Participanţii au o anumită
imagine despre lider şi aceasta include cu siguranţă şi aşteptări care nu sunt în
concordanţă cu realitatea. Pentru a înţelege acest fenomen este necesar să definim
termenii de transfer şi de cotransfer.
Transferul constă în ansamblul sentimentelor şi trăirilor pe care asistaţii le
proiectează asupra terapeutului/liderului. Aceste sentimente au de-a face cu relaţii
pe care asistaţii le-au trăit în trecut şi, atunci când ele sunt atribuite liderului, nu au
un caracter realist.
Cotransferul se referă la trăiri şi sentimente care sunt generate în mintea
terapeutului de către asistaţi, sentimente care privesc conflicte nerezolvate în relaţii
de viaţă trecute.
Indiferent de importanţa acordată fenomenului de transfer, un lider ar trebui să fie
conştient de sentimentele şi aşteptările pe care membri grupului le au de la el. Astfel,
asistaţii pot să perceapă (cel puţin în fazele iniţiale) liderul în câteva moduri diferite
(Corey şi Corey, 1992):
A. Expertul. Fiecare participant la un grup vine cu anumite aşteptări, scopuri
personale etc. Ei vin în grup pentru că sunt în căutare de ajutor şi de direcţionare.
Speranţa lor este că terapeutul îi va “vindeca”, că le va oferi o “reţetă a fericirii” sau
că ceea ce ei nu cred că vor putea obţine singuri. Plini de umilinţă, respect şi speranţă
ei cred în lider şi aşteaptă ca el să le arate calea de urmat, ca încrederea în forţele
proprii să crească, să nu se mai teamă, să se autocunoască mai bine, să devină mai
asertivi, să fie mai curajoşi etc. Dacă aceste aşteptări nu vor fi satisfăcute, ei vor avea
tendinţa să-l respingă pe lider pe motiv că nu-şi “face treaba”. Deci, liderul poate fi
perceput ca un expert, ca persoana care are la îndemână ceea ce este necesar pentru ca
problemele membrilor să fie rezolvate. Adevărul este departe de aceste aşteptări;
B. Autoritarul. Liderul are o poziţie de autoritate iar pentru membrii de grup,
persoane vulnerabile, persoane cu probleme nu este deloc neobişnuit ca în timpul
fazelor iniţiale de grup să îşi manifeste sentimentele de intimidare, de opresiune pe
care le au în prezenţa liderului, pe care îl resimt ca pe o figură autoritară. Ei spun că
se simt judecaţi, inferiori şi nesemnificativi în prezenţa liderului şi că nu sunt în stare
să se ridice la nivelul acestuia. Psihologic vorbind, aceşti membri “îşi aduc părinţii”
în grup. Ceea ce simt ei faţă de lider este asemănător cu ceea ce simt faţă de părinţii
lor. Prin ridicarea liderului la o poziţie superioară, ei îşi diminuează considerabil
importanţa şi stima de sine. Astfel, membrii pot să abandoneze poziţiile caracterizate
de asertivitate, putere personală şi nu pot să-l preţuiască, să-l respecte sau să-l placă
pe lider din cauza resentimentelor şi al temerilor relativ la “autoritatea” acestuia;
C. Suprapersoana. Deseori, asistaţii îl văd pe lider ca pe o superfiinţă, ceea ce îi
face să devină miraţi când descoperă faptul că liderul lor nu este o fiinţă perfectă. Ei
au anumite proiecţii mentale asupra “perfecţiunii” liderului şi nu pot concepe că
liderii pot avea probleme, că ar putea avea o căsnicie imperfectă sau că nu au un
răspuns la toate suferinţele umane. Poate că ceea ce ei au nevoie să creadă este că pot
spera să devină o fiinţă perfectă, aşa cum îl văd la un moment dat pe lider;
D. Prietenul. Unii asistaţi detestă aspectele profesionale ale relaţiei terapeut /client,
alţii au sentimente de gelozie pentru că trebuie să “împartă” liderul “lor” cu alţi
clienţi iar alţii spun că structurile formale (întâlniri, evaluări etc.) afectează
spontaneitatea pe care şi-ar dori-o. Ar putea fi adevărat că un lider poate fi atât
terapeut cât şi prieten, o persoană căreia îi pasă şi care se implică în relaţia cu
membrii grupului. Dacă asistaţii se bazează mult pe prietenie în relaţia terapeutică, ei
ar putea să eşueze în încercarea de a stabili relaţii de prietenie în afara grupului şi a
relaţiei cu terapeutul. încercarea de a-l face pe lider prieten este similară cu încercarea
de a găsi un părinte. Asistaţii speră că liderul va avea “în mod special” grijă de ei, că
vor fi aprobaţi şi iubiţi fără condiţii, că prietenia este chiar dorită de lider;
E. Iubitul. Deseori membrii încearcă să transforme relaţia terapeutică într-o poveste
romantică. Ei vor încerca, în moduri felurite, să-l atragă şi să-l seducă pe lider,
crezând că, dacă vor reuşi să atragă în mod special atenţia liderului, vor avea un loc
privilegiat în grup. Vor fi însă dezamăgiţi, pentru că se află în căutarea acelei iubiri
pe care nu au primit-o în trecut sau care nu o primesc în prezent de la ceilalţi. De
aceea, indiferent de experienţa pe care o au în relaţia cu liderul, aşteptările lor nu vor
fi satisfăcute. Desigur, comportamentul lor seducător generează deseori fenomene de
cotransfer, pe care liderul va trebui să le controleze. Este cu totul lipsit de etică
începerea unei relaţii romantice a liderului cu unul dintre membrii grupului. Aceasta
generează fenomene de cotransfer pe care liderul va trebui să le controleze. Controlul
acestor proiecţii priveşte aceste situaţii, indiferent dacă liderul este văzut ca expert, ca
figură autoritară, ca suprapersoană, ca prieten sau ca iubit. Numai dacă liderul NU
este suficient de conştient de propriile motivaţii şi conflicte nerezolvate, există
probabilitatea ca relaţia să devină antiterapeutică.
Pentru a face faţă fenomenului de transfer liderul trebuie să urmeze câteva linii
directoare.
În primul rând, trebuie ca sentimentele să fie exprimate în mod deschis în grup. Dacă
toţi membri îl văd pe lider ca pe un expert rece, distant, aceasta ar putea însemna
chiar faptul că liderul se prezintă pe el însuşi în acest fel şi nu ne aflăm într-o situaţie
de transfer. Odată ce au fost relevate sentimentele faţă de lider, acestea pot fi
explorate la fel ca orice altă problemă. Cea mai bună cale pe care un membru,
confruntat cu o problemă emoţională de autoritate, o poate aborda este aceea de a-l
confrunta pe lider, care prezintă autoritatea, şi de a examina sentimentele de
intimidare pe care le trăieşte în prezenţa acestuia. Aceasta se poate realiza prin
discutarea acestor sentimente. în plus, liderul ar putea să-şi asume rolul de tată sau o
altă figură cu autoritate. Rolurile vor putea fi inversate, astfel că membrul ar putea
deveni la rândul lui tată. Aceasta ar putea însemna un feed-back pozitiv, participantul
respectiv putând să vadă modul în care este privit de către lider. De asemenea, în
timp ce membrul îşi continuă rolul autoritar, liderul sau un alt membru ar putea lua o
atitudine asertivă. în acest fel, se poate oferi un răspuns alternativ autorităţii.
O altă abordare a acestei probleme ar putea fi cea gestaltistă, a “scaunului gol” în care
membrul grupului joacă ambele roluri, cel de subordonat şi cel de şef. Acestea sunt
doar câteva căi în care problemele de transfer pot fi abordate. Esenţial este ca
sentimentele să fie recunoscute şi exprimate şi ca ele să facă obiectul unei abordări
terapeutice.
O problemă mai delicată este cea a cotransferului asupra unuia dintre membri
grupului. Astfel, unii oameni sunt atraşi de funcţia de conducător de grup deoarece îşi
imaginează că în postura de persoană care ajută pe alţii, vor fi respectaţi, admiraţi,
necesari, priviţi ca nişte experţi şi chiar iubiţi. Poate că ei nu au trăit niciodată
acceptarea şi siguranţa pe care o trăiesc în timp ce “îi ajută pe alţii”. Aceşti lideri se
folosesc de grup pentru a-şi satisface nevoi care altfel ar rămâne nesatisfăcute.
O altă problemă este cea a puterii şi se referă la faptul că membri de grup, prin
supralicitarea persoanei liderului, a puterii sale, renunţă la cea mai mare parte a
puterii lor în favoarea liderului. Un lider interesat, în primul rând, de binele asistaţilor
nu îi va încuraja pe aceştia să rămână într-o poziţie de inferioritate. Un lider nesigur,
care depinde de poziţia de subordonat a asistaţilor, va tinde să menţină asistaţii într-o
poziţie lipsită de putere. Aceasta nu înseamnă că nu este potrivit ca liderii să-şi
satisfacă unele nevoi de realizare de sine prin munca depusă în cadrul grupurilor. De
fapt, liderii care nu reuşesc să-şi satisfacă nevoile se află în pericol de a-şi pierde
entuziasmul. Important este faptul că liderii nu trebuie să-şi “exploateze” asistaţii ca
şi cale de a-şi satisface trebuinţele prorii. Aceasta se întâmplă atunci când liderii pun
pe primul loc propriile nevoi sau când eşuează în a fi sensibili la nevoile membrilor.
Iniţierea schimburilor între membrii grupului este determinată de capacitatea de
percepţie socială din partea liderului. Consimţământul grupului la iniţiativele
liderului este o condiţie esenţială a eficienţei relaţiilor dintre grup şi conducător.
Deci, motivaţia liderului şi natura grupului trebuie să fie în concordanţă.

De aici rezultă două ipoteze de tratare a potenţialului interrelaţiei lider-grup:

a. Eficienţa în comportamentul liderului depinde de comportamentul grupului şi că
aceste două entităţi nu pot fi luate separat;
b. Dacă comportamentul liderului modifică, mai mult sau mai puţin,
comportamentul grupului, acesta, la rândul lui, este constrâns la anumite
scheme comportamentale, determinate de natura grupului însuşi.
Aceste ipoteze se verifica de obicei prin două posibile acţiuni:
a. Dacă grupul este heterogen, practicând relaţii distante şi nefamiliare, atunci
interacţiunile sunt reduse şi eficienţa grupului este scăzută. în acest caz, grupul
manifestă rezistenţă faţă de lider, rezistenţă ce poate fi individuală (fiecare se opune).
b. Dacă grupul este unit, omogen şi intim capacitatea sa interacţională creşte şi
eficenţa se măreşte. în acest caz avem două situaţii:
- acord mutual, dependenţă, ascultare, neînsoţită de un climat tensional;
- interdependenţa între membri rezultată din conştientizarea faptul că grupul -
poate rezolva problemele fără o autoritate de tip presiune.
Ambele situaţii crează o stare conflictuală care va duce la încercări de schimbare a
situaţiei. Abordarea relaţiilor dintre lider şi grup pune problema cercetării
caracteristicile grupului pentru a cunoaşte conduita liderului în funcţie de acestea.
Liderul trebuie să devină progresiv capabil să-şi asume responsabilitatea asupra
dinamicii interne. Un grup terapeutic bun îşi descopera singur abilităţile. Numai când
sunt îndeplinite aceste condiţii vorbim de terapie de grup sau grup terapeutic.

3.3.2. Principii etice pentru conducătorii de grup

Pentru eficienţa activităţii, liderii de grup trebuie:

a. Să reflecte asupra identităţii şi nevoilor proprii, asupra stilului de comportament
şi impactului acestor factori asupra participanţilor la grup, să conştientiizeze
rolul şi funcţiile deţinute în grup şi să le comunice grupului;
b. Să aibă idee asupra tipului de grup pe care îl construiesc, adică să poată formula
scopul realizării grupului şi caracteristicile membrilor lui;
c. Să găsească mijloace de selectare, care să le permită să facă diferenţa între
membrii potenţiali potriviţi şi cei nepotriviţi;
d. Să se asigure de faptul că în cazul în care un membru potenţial se află în cursul
unei forme de psihoterapie sau de consiliere să ceară acordul psihoterapeutului
sau consilierului respectiv;
e. Să evite angajarea într-un proiect care le depăşeşte prgătirea şi experienţa. Ei ar
trebui să declare în scris calificarea pe care o au privind un anumit tip de grup,
declaraţie care să ajungă la fiecare membru al grupului. O situaţie în care un
profesionist şi un student aflat în practică vor conduce împreună un grup,
aceasta trebuie să fie făcută foarte clar membrilor de grup. Acest tip de echipă
are valoare în măsura în care diferenţele de experienţă dintre cei doi co-lideri
nu sunt ascunse. Eeste esenţial în acest caz ca cei doi co-lideri să se întâlnească
cu regularitate şi să discute orice problemă care apare în cursul activităţii;
f. Să clarifice, încă de la început, care va fi tema esenţială a grupului. De exemplu,
unele grupuri au o centrare educaţională şi vor avea o abordare didactică a
problemelor. Alte grupuri au o centrare terapeutică şi aceasta implică o
abordare emoţional/experienţială. Unele grupuri au o centrare asupra
dezvoltării personale, cu scopul de a pune în valoare potenţialităţile
individuale, iar alte grupuri au o centrare pe remedierea deficienţelor
funcţionale şi vor avea deci în vedere tratarea simptomelor şi pattern-urilor
comportamentale disfuncţionale. Participanţii vor trebui deci să conştientizeze
centrarea esenţială a grupului în care vor intra;
g. Să respecte dreptul membrilor de a decide ce anume să împărtăşească grupului şi
la ce activităţi să participe, să fie sensibili la orice formă de presiune de grup
 care ar putea viola dreptul la autodeterminare al unui individ, precum şi la ceea
ce ar putea determina, în mod incorect, imaginea de sine a individului;
h. Să spună viitorilor membri ai grupului, că se aşteaptă de la ei să dezvolte
obiective personale de atins, să dezvăluie anumite aspecte personale, să
experimenteze comportamente interpersonale noi, să-şi examineze stilul de
lucru interpersonal privind impactul asupra celorlalţi, să-şi exprime gânduri şi
sentimente, să asculte cu atenţie ce spun ceilalţi şi să încerce să vadă lumea cu
ochii acestora, să arate respect pentru ceilalţi, să ofere sprijin, să se angajeze
în confruntare cu alţii, drept cale de dezvoltare a unei relaţii oneste şi să
dorească să aplice, în afara grupului, noile comportamente învăţate;
i. Să-i facă pe viitorii membri ai grupului conştienţi de tipurile de tehnici care se vor
folosi, tipurile de exerciţii la care li se va cere participarea şi regulile de bază
care vor guverna activităţile de grup;
j. Să găsească şi să fie în stare să formuleze verbal motivele pentru desfăşurarea
unui anumit exerciţiu şi să nu se angajeze în realizarea unor exerciţii pe care nu
le stăpânesc ci să fi experimentat, ca membri de grup, tehnicile folosite;
k. Să îmbine, în orice activitate, teoriei cu practica, să se informeze asupra
rezultatelor unor cercetări în domeniu şi să folosească aceste informaţii în
scopul îmbunătăţirii eficienţei grupului; să fie la curent cu diferite orientări
teoretice, care să devină bază pentru construirea unui stil propriu de conducere
a grupurilor; să aibă o idee clară asupra felului în care funcţionează un grup şi
să stăpânească metode ce provin din diferitele abordări teoretice;
l. Să evite să “exploateze” membrii grupului; există o tendinţă din partea unor
membri de grup de a idealiza liderul şi să-şi diminueze astfel propria putere în
grup. Liderii care acţionează în manieră etică nu vor trebui să folosească în
avantajul lor această tendinţă şi să manipuleze grupul. Nu va trebui nici ca
membri să ajungă dependenţi din cauza unei durate prea mari de lucru a
grupului. Din cauza nevoilor financiare unii lideri continuă să menţină membri
în grup mai mult decât este optimul terapeutic;
m. Să facă cunoscut membrilor, atât în momentul intrării în grup cât şi în cursul
activităţii, riscul fizic şi psihologic implicat de participarea la grup;
n. Să fie deschişi faţă de grup, atunci când este potrivit, în ceea ce priveşte propriile
valori; să evite să-şi impună aceste valori asistaţilor, să respecte capacitatea
asistaţilor de a gândi pentru ei înşişi şi să se asigure de respectul reciproc în
grup. Sunt dese cazurile în care membri de grup încearcă să-şi impună propriile
valori asupra celorlalţi în încercarea de a fi de ajutor şi a le spune altora ce să
facă;
o. Să fie atenţi la simptome de slăbire psihologică a membrilor, ceea ce ar putea
indica necesitatea unei întreruperi a participării la grup. Ei vor trebui să se
asigure de legătura cu cei care vor oferi asistenţă psihologică;
p. Să permită şi să încurajeze participanţii să pună în discuţie propria funcţionare în
cadrul grupului şi propria reacţie la experienţa de grup. Ar trebui să se
stabilească la sfârşitul fiecărei şedinţe un timp în care participanţii să-şi
exprime gândurile şi sentimentele legate de sesiunea respectivă;
q. Să pregătească membrii pentru a întâmpina răspunsuri negative, care ar putea să
survină în încercarea de a transpune ceea ce s-a învăţat în grup în viaţa de zi cu
zi. Astfel de probleme pot deveni materiale folositoare de exprimat în grup iar
membri pot învăţa căi specifice de rezolvare a problemelor;
r. să programeze sesiuni de revedere a activităţii desfăşurate, astfel încât membri să
poată vedea progresul realizat de ei şi de ceilalţi, iar liderul să poată să
urmărească impactul experienţei de grup asupra membrilor. Pentru unii
membri ar fi de folos sesiuni individuale de lucru după terminarea activităţii
grupului, care să fie focalizate pe continuarea dezvoltării experienţei avute;
s. Liderii au responsabilitatea profesională de a-şi găsi metode de evaluare a
eficacităţii procedurilor folosite. Menţinerea unor înregistrări riguroase este o
cale de supunere a procedurilor aplicate la o analiză de eficienţă, cel puţin la un
nivel informal, când liderii se află într-o poziţie mai bună de a face evaluări
asupra propriului stil de conducere a grupului.
Trebuie subliniată importanţa confidenţialităţii înainte de începere, în timpul
desfăşurării sesiunilor atunci când este cazul, precum şi înainte de terminarea
activităţii grupului. Limitele confidenţialităţii trebuie să fie discutate la începutul
grupului; Aceste principii nu trebuie să-i facă pe lideri să evite asumarea unor riscuri
ci ei trebuie să se întrebe mereu CE vor face şi CUM vor face. Luarea unor decizii
etice este un proces continuu şi nu este o problemă de căutare a unor răspunsuri gata
făcute, imune la orice discutare şi la orice revizuire.

3.4. Situaţia şi natura grupului

Situaţia în care se găseşte la un moment dat grupul are o importanţă la fel de mare ca
şi natura grupului. Aceasta poate fi abordată fie prin similarităţile dintre un număr de
grupuri pentru a estima aproximativ persoanele care pot deveni lideri, fie prin
caracteristicile unice ale unui grup, care determină cine ar putea fi lider în anume
situaţie particulară. Acest aspect sugerează că aproape fiecare membru al grupului
poate deveni lider în circumstanţe care-i permit să-şi îndeplinească funcţiile cerute.
Situaţii diferite vor da posibilitatea de ascendenţă unor persoane diferite.
După LIPPITT există două tipuri de forţe care pot infleunţa ascendenţa unor
persoane spre poziţia de conducator: eforturile personale şi forţele interioare care pot
să-i proiecteze pe unii indivizi în poziţia de conducere. Numai combinarea acestor doi
factori duce la eficienţă şi numai observarea individului în acţiune poate arăta
ponderea unuia sau altuia dintre factori.
Termenul de situaţie desemnează 4 categorii de determinanţi ai comportamentului
liderului:
a. structura relaţiilor interpersonale în cadrul grupului;
b. caracteristicile grupului (dimensiuni, închis/deschis etc.);
c. caracteristicile culturale în care exista grupul şi din care au provenit membrii;
d. condiţiile fizice şi sarcinile cu care este confruntat grupul.
Mediul din care provin membrii grupului şi mediul în care grupul acţionează îşi pune
amprenta asupra comportamentului individual. Mentalităţile, atitudinile, modurile de
acţiune determină comportamentul indivizilor într-o împrejurare sau alta.
Dinamica interacţiunilor în grup, mai ales când grupul se confruntă cu situaţii noi,
este influenţată de caracteristicile mediului şi de ambianţa (natura grupului) din care
membrii provin, pe baza cărora s-au stabilit 10 categorii pentru a descrie grupul,
referitoare la:
- mărimea/numărul membrilor grupului;
- aderenţa/gradul în care grupul funcţionează ca o unitate;
- omogenitatea/gradul în care membrii grupului se aseamănă ca vârstă, sex,
pregatire etc.;
- flexibilitatea/gradul în care grupul stabileşte reguli, regulamente şi
proceduri;
- stabilitatea/gradul cu care grupul suferă schimbări sau reorganizări;
- permeabilitatea/gradul în care grupul rezistă admiterii unor noi membrii;
- polarizarea/modul în care grupul îşi concentrează eforturile spre o singură
ţintă definitivă;
- autonomia/gradul în care grupul operează independent de alte grupuri;
- intimitatea/măsura în care membrii grupului sunt familiarizaţi între ei;
- controlul/gradul în care grupul restrânge libertatea de acţiune şi
comportament al membriilor săi.
Grupuri sociale în nevoie neacoperite sau slab acoperite de asistenţa socială sunt:
a. Familiile cu mulţi copii şi cu venituri foarte mici/lipsite de locuinţă sau cu
condiţii precare de locuit. în mod special familiile monoparentale;
b. Copii şi femei abuzate, victime ale violenţei în familiile lor, chiar alungaţi din
locuinţe; copii cu neparticipare şcolară sau abandon în ciclul obligatoriu; copii
abandonaţi în stradă, folosiţi pentru cerşit sau chiar antrenaţi în acte criminale;
c. Persoane, în special tineri, expuse riscului delincvenţei, victime, dar şi
infractori;
d. Tineri care părăsesc casele de copii la vârsta de 18 ani;
e. Persoane fără locuinţă;
f. Copiii străzii, a căror situaţie, pe ansamblu, în ciuda unor încercări notabile,
este în proces de înrăutăţire;
g. Populaţia de rromi, care se confruntă cu probleme extrem de grave;
h. Victime ale unor catastrofe naturale;
i. Vârstnici cu pensii mici, incapabili a-şi acoperi cheltuielile minime de
îngrijire medicală şi tot mai adesea nici cele de întreţinere;
j. şomeri pe termen lung, mai ales în zone defavorizate economic.
În Occident, sunt foarte mult dezvoltate grupurile de tip terapeutic, având o
diversitate extrem de mare. După 1989 a avut loc o deschidere mare faţă de acest tip
de activităţi, luând fiinţă foarte multe asociaţii şi grupuri voluntare. Modelul
occidental pare să dea rezultate bune şi la noi: au apărut Centre de zi pentru persoane
cu handicap al căror program se bazează pe activităţi de grup, au luat fiinţă şi au
început să lucreze asociaţii de tipul Alcoolicii Anonimi etc. Cu siguranţă că acest tip
de activităţi va lua amploare şi trebuie să existe persoane cu pregătire de specialitate,
capabile să organizeze şi să conducă astfel de grupuri. Acest lucru este deja realizat
prin Secţiile de Asistenţă socială şi de Psihologie şi probabil că “liderii” de grup vor
deveni în curând un grup profesional foarte important în domeniul psihoterapiei.

3.5. Probleme comportamentale cu membri de grup dificili

Prin însăşi apartenenţa la grup, individul este supus influenţelor, normelor şi

modelelor de comportament care sunt specifice acestuia. Oamenii, trăind într-o reţea
de dependenţe interpersonale de alţi oameni cu care au relaţii de muncă, profesionale,
ierarhice, familiale etc., sunt prinşi într-o fină reţea de dependenţă faţă de ei înşişi,
faţă de calităţile şi mai ales de defectele lor, de temperamentul şi caracterul lor.
Ultimul tip de dependenţă justifică reacţiile celorlalţi faţă de noi: ca oameni
depindem direct şi indirect de oameni, de aprecierea lor, de opiniile lor bune/rele,
favorabile/nefavorabile. întregul sistem normativ-valoric al fiecărui grup solicită
comportamente dezirabile, aşteptate, previzibile deci, rezultate din interacţiunea
partenerilor sociali, fără de care ar fi pur şi simplu imposibilă funcţionarea grupului.
În grup există comportamente specifice, dar nu trebuie să ajungem să caracterizăm
fiecare membru ca “monopolist” etc. Etichetarea unui participant reprezintă un eşec
în ceea ce priveşte luarea în considerare a ceea ce este persoana dincolo de
comportament. Este foarte important pentru asistentul social să vadă, dincolo de
comportamentul manifest al unui anumit membru, o “persoană”. Cele mai frecvente
comportamente problematice în cadrul unui grup şi modelele de abordare a acestora
sunt (Corey şi Corey, 1992):
A. Lipsa de participare şi tăcerea sunt două din formele cele mai întâlnite
moduri de comportament problematic. Astfel de membri nu interacţionează verbal cu
grupul ceea ce poate constitui o problemă atât pentru membrul respectiv cât şi pentru
întreg grupul. Dacă nu se întreprinde ceva, aceste persoane vor continua să fie neluate
în seamă iar grupul va pierde probabil din această neparticipare. Atunci când sunt
confruntaţi relativ la acest comportament, mulţi dintre membri respectivi vor susţine
faptul că lipsa de participare verbală nu este un semn al implicării lor reale. Ei pot
susţine că învaţă prin a-i asculta pe ceilalţi şi a se identifica cu problemele acestora.
Este important ca membrii tăcuţi să fie invitaţi să participe la discuţii şi să nu fie
atacaţi pentru comportamentul lor. De asemenea, liderul trebuie să evite cu grijă
încercarea constantă de a mobiliza pe cel tăcut, deoarece astfel repectivul membru
este “eliberat” de responsabilitatea de a iniţia interacţiunea. Semnificaţia tăcerii
trebuie explorată în cadrul grupului, cu participarea tuturor membrilor. Dacă anumiţi
membri continuă să rămână extrem de tăcuţi şi retraşi şi au în mod consecvent un
efect negativ asupra grupului, liderul poate să-l întâlnească în particular, să discute
motivele comportamentului şi utilitatea sau nu a rămânerii în grup.
B. Comportamentul monopolist. Monopolistul este o persoană cu un înalt grad
de autocentrare, care se identifică în mod continuu cu alţii şi care acaparează
discuţiile şi activităţile grupului. în fazele de început ale grupului, participanţii pot fi
satisfăcuţi de faptul că cineva iniţiază acţiunea, discuţia, dar vor obosi să audă tot
timpul aceeaşi persoană. Pe măsură ce grupul continuă, membri vor fi tot mai puţin
toleranţi faţă de monopolist şi pot apărea stări conflictuale. Comportamentul
monopolist trebuie discutat în cadrul grupului într-o manieră constructivă;
monopolistul poate fi invitat să examineze consecinţele unui astfel de comportament
în cadrul grupului. Feed-back-ul membrilor este esenţial. Dacă grupul nu reuşeşte să
ia iniţiativa, liderul ar putea să intervină, spunând de exemplu: “Mă întreb oare de ce
atât de mulţi dintre voi păreţi a dori să-l lăsaţi pe X să ia atât de mult timp
grupului?” în nici un caz monopolistul nu trebuie “redus la tăcere”, ci trebuie ca
acest comportament să fie examinat în cadrul grupului.
C. Povestitori. Deseori, se întâmplă ca membri să înţeleagă greşit sensul
“dezvăluirilor” personale. în astfel de cazuri, dezvăluirile personale devin lungi şi
plicticoase povestiri despre propria viaţa trecută şi prezentă. Liderul trebuie să fie
capabil să facă distincţia clară între pseudo-dezvăluiri, declaraţii despre sine, despre
alţii şi despre situaţii de viaţă şi adevăratele dezvăluiri personale, în care sunt descrise
sentimente şi gânduri ale persoanei în cauză.
D. întegrarea/chestionarea reprezintă o formă de relaţionare cu ceilalţi bazată pe
întrebări repetate care vin de obicei în momente nepotrivite. Acest mod de relaţionare
nu este constructiv pentru grup iar persoanele în cauză trebuie să ajungă să înţeleagă
faptul că este vorba de o cale de ascundere, de a rămâne în siguranţă şi necunoscut de
către grup. Chestionarea duce, în multe cazuri, la pierderea intensităţii sentimentelor
trăite de cel chestionat. Pentru evitarea acestor situaţii, liderul poate să intervină prin
clarificarea motivelor pentru care a fost adresată o anumită întrebare.
E. Comportamentul ostil. Ostilitatea este deseori întâlnită în cadrul grupurilor şi
ea apare sub o largă varietate de forme, cel mai adesea, în mod indirect. Ostilitatea ia,
de cele mai multe ori, forma unor remarci caustice, glume, sarcasm sau tactici de
tipul “loveşte şi fugi”. Ea se poate manifesta prin absenţa de la sesiuni, întârzieri,
reacţii de plictiseală, exprimarea detaşării, părăsirea grupului, politeţea exagerată etc.
Dar, sub orice formă ar apărea, ea poate avea un efect devastator asupra grupului.
Foarte uşor se poate cădea în extrema utilizării ostilităţii ca răspuns la ostilitate şi, de
aceea, liderul grupului are o mare responsabilitate. El trebuie să creeze condiţiile
pentru exprimarea liberă şi fără ostilitate a membrilor de grup, prin “mesajele de tip
EU”, în care se prezintă efectele pe care un anumit comportament îl are asupra unui
sau unor membri de grup. Aceste mesaje au trei părţi principale: prezentarea specifică
a comportamentului vizat, prezentarea efectelor acestui comportament asupra persoanei şi
schimbările dorite.
De exemplu: “Atunci când mi-ai spus că..., m-am simţit, .... Aş vrea ca....”
Comportamentul ostil ascunde de multe ori o vulnerabilitate a individului sau teama
de intimitate cu ceilalţi. Este foarte important ca sentimentele de ostilitate să fie
discutate deschis în cadrul grupului.
F. Dependenţa se poate manifesta printr-o multitudine de comportamente în cadrul
grupului cum ar fi, de exemplu, exprimarea părerii că “nimeni nu poate trăi singur”,
prin aşteptarea permanentă a unor răspunsuri din partea celorlalţi, prin prezentarea
individuală ca finnd “fără speranţă” etc. O formă de dependenţă foarte des întâlnită
este stilul de interacţiune “Da, dar...”.

Exemplu: Persoana cere ajutor, grupul îi oferă feed-back, subliniază opţiuni neluate în seamă până
atunci. Fără însă a analiza aceste opţiuni cel în cauză răspunde cu “Da”, dar...” şi găseşte pentru
fiecare argumente infailibile pentru imposibilitatea succesului. Uneori se întâmplă ca această
dependenţă să fie menţinută chiar de către liderul grupului. Este vorba de un comportament cu totul
neconstructiv şi lipsit de etică, prin care liderul încearcă de fapt să-şi rezolve propriile probleme de
stimă de sine, putere şi influenţă etc. Este important ca acest comportament să fie recunoscut şi
rezolvat. în astfel de cazuri co-liderul trebuie să devină un element crucial.

G. Superioritatea. Comportamentul superior apare sub forma unui ton moralizator,

a oferirii de sfaturi condescendente, prin mesaje de tipul “eu nu am nici un fel de
probleme în momentul de faţă...”. Comportamentul superior tinde să aibă acelaşi
efect asupra grupului ca şi comportamentul ostil. Este clar faptul că nici un membru
de grup nu va vrea să-şi prezinte problemele în faţă cuiva care este “perfect”. Liderul
are datoria să examineze împreună cu grupul astfel de comportamente şi efectul lor
asupra membrilor.

H. Comportamentul seducător. COREY descrie patru forme de “seducţie”:

• Seducţia tăcută: care implică încercarea unuia dintre membri de a-i face pe
ceilalţi să-l includă şi să-l mobilizeze; credinţa unui astfel de membru este că
“dacă celorlalţi le pasă de mine, ei vor trebui să facă primul pas....”;
• Seducţia activă: implică încercarea de a realiza intimitatea instantanee, de a avea
acceptarea celorlalţi fără condiţii, fără nici un fel de justificare;
• Fragilitatea: cei în cauză pretind de obicei că sunt atât de fragili încât ar suferi
foarte mult dacă s-ar întâmpla să fie atacaţi sau confruntaţi cu situaţii delicate;
• Seducţia sexuală: este o formă de comportament în care un anumit membru
devine provocator, din punct de vedere sexual, dar se retrage imediat şi devine
foarte supărat în momentul în care i se răspunde la fel.

I. Intelectualizarea. Atunci când membrii discută la un nivel foarte detaşat,

probleme sau teme cu implicaţii emoţionale, se poate spune că ne aflăm în cazul
intelectualizării. Deseori, acest comportament este o reacţie la exprimarea
sentimentelor. Este important ca liderul să-i facă pe cei în cauză conştienţi de
semnificaţia comportamentului lor şi să-i direcţioneze spre exprimarea sentimentelor
asociate cu situaţiile descrise şi analizele la nivel intelectual.

J. Socializarea în afara grupului. Membrii grupului, pe măsură ce ajung să se

cunoască mai bine, vor începe să desfăşoare activităţi comune în afara grupului.
Coeziunea grupului poate să crească în aceste cazuri. O astfel de socializare poate să
devină neconstructivă pentru grup atunci când ascunde forme de rezistenţă. Este
vorba de situaţia în care, de exemplu, se discută în afara grupului lucruri care privesc
grupul şi se evită discutarea acestor lucruri în locul cel mai potrivit pentru asta, adică
în cadrul sesiunilor. Socializarea poate să ia forma unor “bisericuţe”, “clici”, a unor
relaţii romantice între membri grupului etc. Atunci când socializarea în afara grupului
aduce prejudicii grupului este necesar ca liderul să examineze deschis problema şi să
ceară membrilor să răspundă la întrebarea dacă sunt sau nu preocupaţi de realizarea
unui grup care să funcţioneze eficient.
Există multe alte comportamente care ar putea fi analizate. Esenţial este ca atunci
când apar comportamente care prejudiciază grupul, acestea să fie examinate deschis
în cadrul grupului, liderul având un rol central în toate aceste eforturi.
 4. CARACTERISTICILE PRINCIPALELOR
TIPURI DE GRUPURI
Grupurile sunt foarte variate şi este dificil să se stabilească o clasificare maxim
acceptată. Există încercări de clasificare bazate pe o varietate de criterii fară a se
ajunge la o clasificare acceptată de către toţi autorii. Unii autori propun o serie de
criterii, ca de exemplu: de conţinut (familia, biserica etc.), de mărime, de
participanţi, de durată (temporare, permanente), ajungând la 49 de tipuri de grupuri.
Majoritatea dintre ei apelează la criterii privind mărimea şi natura grupului.
Mărimea grupului este însă un criteriu exterior tehnic de clasificare utilizat pentru
motive de ordin teoretic şi experimental. Pentru ca un grup să poată fi considerat ca
făcând parte din grupul psihologic trebuie să existe între membrii lui raporturi
interpersonale, iar dimensiunile să permită identificarea celuilalt (care nu se poate
face dacă grupul este foarte numeros) şi raporturi interindividuale facile şi utile.
Alţi autori folosesc criterii psihosociale care ţin de natura grupului.
În funcţie de raporturile pe care grupul le stabileşte au fost identificate patru criterii
fundamentale:
a. cu o organizare socială: grupuri instituţionale şi grupuri spontane;
b. cu normele admise: grupuri formale şi grupuri informale;
c. cu scopuri colective: grupuri de bază şi grupuri de lucru;
d. cu un proiect ştiinţific: grup de laborator şi grup natural.
Pe baza acestor criterii s-a încercat o evaluare a tipurilor de grupuri, astfel:
- grupul de muncă este instituţional, formal, de lucru şi artificial constituit;
- grupul-clasa de elevi este instituţional, formal, de lucru şi artificial constituit;
- şcoala este un grup artificial, informal, de lucru şi natural.
A. Caracteristic grupurilor formale este că indivizii nu reacţionează faţă de ceilalţi
membri în termeni personali de simpatie/antipatie ci în funcţie de rolul îndeplinit şi
de locul în ierarhie, comportamentul fiind determinat de statutul oficial şi de
prescripţiile regulamentare.
B. Grupurile informale au ca element esenţial informaţia:
a. dezvoltarea spontană a relaţiei fondate pe simpatie şi solidaritate;
b. dezvoltarea unor norme de comportament admisibil;
c. consolidarea unor norme prin alegerea unui lider de către memebrii grupului.
C. în funcţie de apartenenţă şi contact:
a. Grupul de apartenenţă, în care modul de manifestere al apartenenţei este esenţial,
la care individul este fie prin aspiraţie, fie prin participare afectivă (grupuri
etnice,culturale,rasiale,religioase);
b. Grupul de referinţă, de la care individul împrumută valori şi norme, îndeplinind o
funcţie comparativă când individul se situează în grup prin comparaţie cu
ceilalţi;
c. Grupul de contact sau “faţă în faţă”, care poate fi: accidental (exemplu indivizii
dintr-un compartiment de tren), voluntar (când se răspunde unor intervenţii
specifice) sau artificial (supuse unor reguli condiţionale).
ANZIEN şI MARTIN(1969) identifică 5 tipuri de grupuri: mulţimea, banda,
gruparea, grupurile primare şi grupurile secundare caracterizându-le astfel:
a) Mulţimea ca şi structură şi grad de organizare internă este foarte slabă; ca şi durată
de la câteva minute la câteva zile; ca număr de indivizi este mare; relaţia între
indivizi se bazează pe contagiune emoţională; ca efect asupra normelor are loc o
începere a credinţelor latente, conştientizarea scopurilor este slabă; iar ca acţiune se
întâlneşte şi apariţia acţiunilor paroxiste;
b) Banda: structură - slabă; durată - de la câteva ore la câteva luni; număr de indivizi
- mic; relaţiile dintre indivizi - au loc cercetări asemănătoare; efect - întărirea
credinţelor şi normelor; conştientizarea scopurilor - mijlocie; acţiuni comune -
spontaneitate, dar puţin important pentru grup;
c) Gruparea: structurare - mijlocie; durata - de la mai multe săptămâni la mai multe
luni; număr de indivizi - poate fi mic, mijlociu sau mare; relaţii umane superficiale -
se menţin credinţele şi normele; conştientizarea scopurilor este slabă sau mijlocie;
acţiuni - rezistenţă pasivă sau activă, limitate;
d) Grupul primar/restrâns: structurare ridicată; durează de la 3 zile la 10 ani; număr
mic de indivizi; relaţiile umane bogate; are loc o schimbare a credinţelor şi normelor;
conştiinţa scopurilor ridicată; acţuni comune foarte bogate, bazate pe spontaneitate şi
puncte de vedere comune, fiind susceptibil să devină agent de schimbare socială în
ansamblul colectivităţii;
e) Grupul secundar sau organizaţia: structurare foarte ridicată; durează de la câteva
luni la mai multe decenii; număr de indivizi - este mijlociu sau mare; relaţiile dintre
indivizi - relaţii fundamentate; introduce presiuni asupra credinţelor şi normelor;
conştiinţa scopurilor - ridicată; în activităţi comune au importanţă obişnuinţele şi
planificarea.
Din caracterizarea celor 5 tipuri se relvă faptul că relaţiile interindividuale sunt strâns
dependente de capacitatea de interiorizare şi aplicare a normelor. Astfel, grupul
reprezintă:
- o legătură naturală firească între oameni, apărută ca urmare a vecinătăţii de
pământ, a rudeniei de sânge şi a îndeletnicirilor comune;
- un cult al firescului şi nevoilor puţine;
- o transmitere orală a tradiţiilor cunoaşterii şi a rânduielilor purtării;
existenţa unei ordini, a perpetuării veşnice, a schimburilor puţine.
În asistenţa socială interesează grupul primar a cărui caracteristici sunt:
a. urmăreşte în comun aceleaşi scopuri în mod activ şi cu o oarecare
permanenţă;
b. dezvoltă relaţii afective intense de simpatie/amtipatie între membri;
c. unirea morală a membrilor duce la sentimenete de solidaritate şi
interdependenţă;
d. realizează uşor diferenţierea rolurilor, constituirea de norme, reguli şi
credinţe comune, propri grupului;
e. stabilitatea unui echilibru intern şi a unui sistem de relaţii cu mediul extern.

COOLEY descrie 4 tipuri de grupuri primare universale ce au existat în societate

caracterizate printr-o asociere intimă faţă în faţă şi prin cooperare:
 a. familia este primul grup primar din istoria civilizaţiei umane;
b. grupul de joc al copiilor, caracterizat prin promovarea spontaneităţii şi
cooperării;
c. grupul de vecinătate, cu rol în exprimarea vieţii afective în mediul rural;
d. comunitatea de bătrâni formată din indivizi care se cunosc din copilărie şi care
se bazează pe intimitate şi fuzionarea personalităţii cum ar fi clublurile.
În cadrul grupurilor restrânse, se disting (în funcţie de numărul de membrii): grupul
mic, grupul larg şi grupul vast.
Din punct de vedere al componenţei membrilor, grupurile se împart în: grupuri
etnice, grupuri culturale, grupuri rasiale şi grupuri religioase.
Din punct de vedere al accesului la grup există grupuri deschise şi grupuri închise
(nu acceptă noi membrii chiar dacă unul din participanţii săi pleacă din grup).
Pentru ca grupul să funcţioneze este necesar minimum 3 membri, iar pentru ca grupul
să fie reprezentativ este nevoie de 5 membri. Aceasta este forma cea mai adecvată
pentru terapia intensivă şi contextul ideal de cercetare în domeniul psihoterapiei
individuale şi de grup.
Grupurile închise se utilizează în cazul tulburărilor sexuale sau terapii cu cei care au
fost abuzaţi sexual iar grupurile deschise sunt mai utile ca formă, dar nu au aceeaşi
eficienţă. Ele au fost utilizate în special în experienţa şi pregatirea preoperaţională a
bolnavilor. Pot fi utilizate şi în cazul subiecţilor care au fost în terapie intensivă o
mare perioadă de timp.

4.1. Grupul de sprijin/terapeutic

Grupul terapeutic reprezintă o formă particulară a grupurilor umane care are ca
obiectiv sănătatea fizică, psihică şi spirituală a membrilor săi. Este organizat în scop
strict terapeutic, iar numărul memebrilor variază în funcţie scopul propus (10-12
membri). Indivizii nu se cunosc între ei şi nu depind unii de alţii în viaţa particulară.
în raport cu structura şi scopul principal s-au conturat 3 categorii principale:
A. Grupurile de activitate - a căror acţiuni sunt considerate mijloace de obţinere a
unui efect terapeutic asupra membrilor, fiind organizate cu scopul favorizării sănătăţii
fizice şi psihice a membrilor. Grupul este convins că activitatea lui are importanţă
fundamentală pentru atingerea scopului şi toate celelalte activităţi, care se petrec în
afara grupului sunt lipsite de importanţă. Teoria aceasta respectă ideea că efectul
principal asupra membrilor grupului se dezvoltă din interacţiunile interpersonale şi
prin dinamica de grup. în această categorie sunt cuprinse grupurile religioase, de
cultură fizică, de activităţi recreative şi educaţionale. Există teorii care resping ideea
că efectul activităţii principale a grupurilui se datorează interacţiunii.
B. Grupul de discuţie - nu are acţiune psihoterapeutică individuală (nu există o
acţiune terapeutică individualizată). El are un număr determinat de membri, care
discută probleme profesionale sau de evaluare a unor situaţii. Astfel de grupuri sunt:
grupul de orientare, de autoexperienţă, grup de consiliere. Ca un aspect particular
aici sunt cuprinse aşa numitele grupuri BALINT în care psihoterapeutul reuneşte
persoanele care participă în mod voluntar şi a căror structură şi biografie nu sunt
cunoscute de ceilalţi, persoane care de regulă doresc să discute şi să dezbată în comun
probleme specifice, profesionale şi educative (exemplu: grupurile parentale,
pedagogice). în grupul de abilităţi, activităţile ocupaţionale sunt considerate
mijloace de obţinere a unor efecte terapeutice asupra membrilor săi. Aceste tipuri de
grupuri permit membrilor săi o mai bună înţelegere a muncii şi activităţii lor; să-şi
corecteze activitatea; să înveţe noi conduite pentru a răspunde mai bine nevoilor
proprii. Efectul terapeutic are o notă particulară în sensul că sentimentele de
ineficienţă şi culpabilitate sunt atenuate şi permit instalarea încrederii şi stimei de
sine şi faţă de ceilalţi. Psihoterapeutul se abţine de la intervenţie în plan profesional
mulţumindu-se cu o activitate de susţinere. Ca mărime grupul trebuie să aibă între
12-20 membri.
C. Grupul terapeutic propriu-zis este organizat în scop terapeutic, în mod
deliberat. O ocupaţie manifestă a grupului este orientată într-un sens practic spre
rezolvarea problemelor existente. Aceasta constituie o sarcină comună a grupului şi
manifestă o importanţă deosebită pentru coeziunea membrilor. Elementul terapeutic
esenţial este participarea activă la activităţile de grup. Rezultatele participării sunt
dependente de efectul bun sau rău al relaţiilor interpersonale ce se stabilesc în grup.
Acest grup poate fi axat pe orice fel de activitate: muzică, dans, teatru, discuţii. în
cadrul lui sunt organizate tehnici specifice anumitor forme terapeutice cum ar fi:
ergoterapie, artterapie, meloterapie etc.:
a) grupurile de ergoterapie: rolul terapeutic îl are activitatea, stimulând fiecare
membru pentru activitatea si controlul activităţii interpersonale. în acest fel
activitatea acestui tip de grup se poate constitui şi poate funcţiona;
b) grupurile de artterapie - sunt organizate în jurul activităţilor artistice, cu sens
functional precis, ce constituie punctul de pornire asupra organizării şi dinamicii
grupului. Activităţile artistice individuale din perioada de început sunt orientate pe
parcurs spre un scop colectiv şi vizează integrarea membrilor, în vederea unei trăiri
emotionale comune. Pe parcurs se structurează şi devin evidente elementele dinamicii
grupului asupra cărora terapeutul şi grupul pot acţiona în mod eficient;
c) atelierele terapeutice - sunt forme ale activităţii de grup în cadrul cărora activităţile
sunt orientate la început individual, pentru ca apoi să devină colective. grupul vizează
în acest caz readaptarea la realitate prin intermediul contractelor dintre terapeut şi
memebrii grupului;
d) cluburile terapeutice - sunt grupuri de activităţi recreative, care folosesc tehnici de
stimulare a unui colectiv mic de persoane. Scopul lor este reinserţia membrilor într-
un grup de activitate;
e) grupurile de discuţii terapeutice - sunt formate din membri care participă voluntar
cum ar fi: alcoolicii, perverşii sexuali, persoanele cu conflicte sociale, mame cu copii
bolnavi etc. Numărul memebrilor este cuprins între 10-15 persoane. Aceştia pot fi de
acelaşi sex sau de ambele sexe. Ei se cunosc în general între ei şi întreţin relaţii şi în
afara grupului. Grupul este condus de 1-4 terapeuţi. Acesta are o atitudine directă,
activă şi sugestivă. El trebuie să fie preocupat la început de faptul de a veni în
îmtâmpinarea dorinţelor membrilor grupului. Grupul permite instituirea unei relaţii
de genul profesor-elev, superior-subordonat, relaţii care trebuie controlate în vederea
dozării aspectului transferenţial. Ocupaţia manifestată este discuţia orientată într-un
sens practic. Ea constituie sarcina comună a membrilor grupului dar pe lângă aceasta,
în grup apar şi o serie de alte aspecte: dinamica grupului. Din punct de vedere
terapeutic ocupaţia manifestă are o importanţă secundară. Elementul terapeutic
esenţial este participarea activă, iar rezultatele participării sunt dependente de efetul
bun/rău al relaţiei interpersonale ce se stabileşte în grup. Ocupaţia grupului prezintă
interes numai în măsura în care se reflectă asupra dinamicii participării.

Grupurile terapeutice au apărut din necesitatea practică determinată de numărul mare

al pacienţilor şi au rol marcat în procesul de ameliorare şi vindecare.
În timp ce psihanaliza tinde să atingă nivelul biologic, ALLPPORT şi MASLOW
vorbesc despre faptul că realizarea trebuinţelor umane celor mai înalte este blocată
în lumea occidentală de o refulare a indivizilor, a fiinţelor umane, adică omul devine
instrument. Există o lipsă de atenţie, de respect faţă de ceilalţi, o dată ce ceea ce este
generalizat duce la o unificare şi dincolo de aceasta se generează apariţia tuturor
fenomenelor de psihopatologie. C.ROGERS a imaginat două metode de terapie de
grup, care ilustrează modalitatea de aplicare concretă a acestei metode directive (care
sunt o reprezentare de idei.): “E” grup/grup de întâlnire şi “T” grup/grup de
antrenament (training).
a. GRUPUL DE îNTÂLNIRE presupune participarea unui grup limitat de persoane
(10), rolul administrativ de grup-psihoterapeut, fiind acela de a permite participanţilor
să se “întâlnească”, să depăşească barierele incomunicabilităţii umane, incapacităţii
de a permite contacte, de a elabora contacte, să permită celorlalţi să-şi dezvolte
capacitatea. Participanţii la un astfel de grup sunt învăţaţi sau li se permite să se
cunoască, respectiv să experimenteze acea idee a posibilităţii unei comunicări
autentice, lipsite de rigiditatea relaţiilor sociale obişnuite. ROGERS arată că există
tendinţa să se considere că această terapie se poate realiza în mediu artificial în câteva
ore pe săptămână. Important este inducerea acelui sentiment că situaţia respectivă nu
este fatală şi definitivă. O astfel de tehnică/ şedinţă schimbă starea unui individ în
mod indirect, individul se interesează de această întâlnire, cât şi direct: se
ameliorează starea pacienţilor respectivi, putând dura pe o perioadă mai lungă/scurtă
de timp.
b. GRUPUL DE ANTRENAMENT presupune antrenarea aceluiaşi număr de
participanţi cărora li se permite să experimenteze şi deci să înveţe că percepţia ce o au
despre alţii este falsă, că dezinteresul altora faţă de ei este doar presupus şi nu real, că
este posibil ca relaţia bazată pe respect reciproc să apară în contexte naturale,
spontane, dacă cineva face primul pas. Acestea sunt exemple de metode nondirective
în care indivizii sunt învăţaţi cum să trăiască fără să li se impună.

4.2. Tipuri de grupuri utilizate în Asistenţa socială

De-a lungul timpului asistenţa socială şi-a dezvoltat, pornind de la metodele oferite
de psihologie şi psihiatrie, metode proprii de intervenţie la nivel individual, familial,
de grup şi comunitar. Dacă în SUA grupurile se folosesc în asistenţa socială din
secolul XIX, la noi în ţară abia după anul 1990 a existat o preocupare consistentă în
dezvoltarea acestui tip de metodă.
În practica asistenţei sociale grupurile pot fi folosite cu scopul de a ajuta persoanele
să dezvolte noi modalităţi de relaţionare sau să le întărească şi să le îmbunătăţească
pe cele deja dobândite. Grupul facilitează oportunitatea de a da şi a primi ajutor de
la ceilalţi membrii, o mai bună comunicare, deprinderea unui comportament asertiv
etc. acestea pun în contact oameni diferiţi, cu valori diferite aducând şi un beneficiu
la nivel informaţional şi oferă, deci, modele cognitive şi comportamentale noi,
inclusiv noi modalităţi de rezolvare de probleme.
În grup oamenii pot să-şi dezvolte şi să îşi exerseze capacitatea de a asculta, de a
lucra în echipă, de a lua decizii individuale şi colective etc. Pe lângă aceste avantaje,
grupul contribuie la economia de timp şi bani în procesul de asistare şi dă
posibilitatea unor întâlniri de 1-2 ore/grup faţă de maxim o oră în intervenţiile
individuale. Acest avantaj însă, este ultimul care trebuie luat în considerare atunci
când decidem modalitatea de intervenţie. De asemenea, când se hotărăşte modalitatea
de lucru cu clienţii este important să se ţină seama de natura problemelor asistaţilor şi
de starea lor de sănătate mintală, respectiv de tipul de tulburare pe care pot să-l
prezinte. Asistenţii sociali pot fi lideri ai unor grupuri precum cele de suport,
grupurile educaţionale, recreaţionale, grupurile de ajutor reciproc etc. făcând parte
dintr-o echipă interdisciplinară ce coordonează activitatea.
A. GRUPUL DE TERAPIE se organizează cu scopul rezolvării unor probleme de
natură emoţională sau comportamentală fiind de mai lungă durată decât alte tipuri de
grupuri. Persoanele participă la acest grup cu scopul de a diminua simptomele sau
problemele cum ar fi depresia, dificultăţi de natură sexuală, anxietatea, tulburări
psihosomatice etc. acordând atenţie atât elementelor din suconştient, cât şi
restructurărilor de personalitate.
B. GRUPUL DE CONSILIERE se focalizează asupra unei probleme specifice care
poate să fie de natură educaţională, socială, legată de profesie, carieră sau probleme
personale ale membrilor de familie cum ar fi relaţia părinte-copil. El are atât scopuri
de prevenire cât şi de intervenţie adică, de rezolvare de probleme şi presupune un
proces de interacţiune interpersonală punând accentul pe gânduri, sentimente,
comportamente de la nivelul conştientului.
Grupul de consiliere diferă faţă de grupul de terapie prin aceea că acest tip de grup
face apel la problemele de la nivelul conştientului şi nu la cele de la nivelul
subconştientului şi nu la cele de la nivelul subconştientului. El este orientat înspre
rezolvarea unor probleme specifice, în cadrul lui fiind stabilită realizarea unor sarcini
pe termen scurt, şi nu înspre tratamentul unor tulburări severe de natură psihologică
sau comportamentală. Adesea tema pe care se focalizează grupul este determinată
chiar de către membrii grupului care sunt de obicei persoane ce nu necesită,
restructurări importante de personalitate şi ale căror probleme sunt, de exemplu,
găsirea unor modalităţi mai eficiente de diminuare a stresului datorat trecerii printr-o
situaţie de criză. Astfel de grup este orientat atât spre autodezvoltare, maturizare şi
descoperirea resurselor interne cât şi spre ajutorarea membrilor grupului pentru a face
faţă în mod constructiv problemelor ce împiedică funcţionarea lor la parametrii
acceptabili. Grupul oferă oportunitatea unei autoobservări veritabile.
C. GRUPUL DE DEZVOLTARE PERSONALă oferă posibilitatea persoanelor ce
se menţin în limita normalului de a-şi dezvolta capacităţile de relaţionare cu alţii.
Acest tip de grup este mai degrabă orientat înspre dezvoltarea personală, spre
rezolvarea de probleme ce apar ca urmare a trecerii prin diferite etape ale vieţii, decât
pe terapia unor tulburări psihice, emoţionale. Scopul acestor grupuri este de a oferi
suport persoanelor astfel încât ele să reuşească pe parcurs să facă autoevaluări care să-
i ajute să găsească noi modalităţi de rezolvare de probleme, să fie deci capabili să-şi
modifice într-o manieră constructivă modalitatea de gândire şi acţiune. Participanţii
pot să profite pentru dezvoltarea personală de pe urma feed-back-urilor oferite de
ceilalţi membrii ai grupului. Ele sunt considerate ca fiind grupuri deschise în care
participanţii pot da direcţia de dezvoltare ulterioară a grupului, prin folcalizarea pe
probleme specifice care intră în sfera lor de interes. în general aceste grupuri se
focalizează pe scopuri precum:
a. să ajute persoanele să dezvolte atitudini pozitive şi abilităţi de relaţionare;
b. să faciliteze schimbarea;
c. să ajute membrii grupului să transfere abilităţile dezvoltate în cadrul grupului la
nivelul relaţiilor din afara acestuia.
D. GRUPURILE DE FORMARE SAU DE ANTRENAMENT. Nu este greu să
observăm în viaţa cotidiană că sunt unii oameni care nu pot sau nu ştiu cum să
comunice, cum să stabilească şi să întreţină relaţii cu alţii, când şi cum să intervină în
cadrul grupului; alţii nu se cunosc suficient de bine, nu-şi pot aprecia posibilităţile de
care dispun; în sfârşit, unii oameni se tem de a-şi exprima deschis sentimentele şi
atitudinile reale, de a se comporta aşa cum ar dori, conform structurii lor de
personalitate şi, ca urmare, ei se închid în sine, precum melcul în cochilia sa, îşi pun
o mască sau o platoşă de fier greu de răspuns, se implică superficial sau chiar deloc în
planul vieţii sociale. Cum i-am putea ajuta pe aceşti oameni săse cunoască mai bine
pe ei însişi, pe alţii şi chiar grupul din care fac parte? Cum i-am putea ajuta să
sesizeze şi să înveţe care sunt comportamentele sociale cele mai adecvate în cadrul
grupului? Cum am putea determina creşterea colaborării dintre ei? Cum am putea
facilita inserţia mai rapidă şi mai organică a individului în grup şi în societate?
Nenumăraţi cercetători consideră că formula muncii în grup ar răspunde suficient de
bine tuturor acestor întrebări. Ca urmare, s-a încercat găsirea unot tipuri şi forme
variate de grupuri care să realizeze dezideratele formării psihosociale a omului. Noi
ne vom referi, cu titlu exemplificativ, doar la trei dintre acestea şi anume: T-Group-
ul, grupul de întâlnire, grupul de lucru.
a. T-group-ul (Training-Group, grupul de învăţare sau de formare, în engleză;
grupul de bază sau de diagnostic, în franceză) s-a constituit treptat, prin încercări şi
tatonări succesive, din dorinţa cercetătorilor de a înţelege mai bine ce se petrece în
grup, care este dinamica lui, cum se realizează o comunicare autentică între membrii
acestuia.
Grupurile “T” sau grupurile laborator (antrenament/training), numite şi
educaţionale, au ca scop dezvoltarea abilităţilor necesare pentru buna funcţionare a
indivizilor în cadrul unui serviciu social/organizaţi/agent economic etc. în acest tip
de grupuri se deprind modalităţi de ajustare (coping) la stres în condiţii de laborator
în care unele variabile sunt controlate, unde datele obişnuite pot fi analizate iar
modalităţile eficiente de ajustare sunt încurajate şi dezvoltate. Fiind grupuri orientate
pe sarcină se dezvoltă modalităţi eficiente de rezolvare de probleme dând prioritate
proceselor de grup mai degrabă decât dezvoltării personale.
Obiectivele T-Group-ului au fost formulate încă de K.Lewin: de a oferi
participanţilor posibilitatea de a trăi exeprienţe existenţiale în interiorul grupului,
singurul cadru în care relaţiile dintre oameni se pot stabili pe o bază interpersonală;
de a le da acestora posibilitatea unor experienţe de grup centrate asupra comunicării
şi exigenţelor ei de autenticitate; de a le oferi experienţe de grup în cursul cărora
raporturile de “autoritate” evoluează permanent, până la a deveni autonome. T-
Group-ul nu are o structură internă, o autoritate recunoscută sau o anume sarcină de
îndeplinit; el nu este un grup de muncă centrat pe realizarea a ceva anume, nici un
grup de discuţie centrat pe analiza, dezbaterea unei teme, pe soluţionarea ei.
Dimpotrivă, în el trebuie să existe un climat de libertate şi spontaneitate în
exprimarea expresiilor, în comunicarea de la om la om. T-Group-ul este, după cum
consideră unii autori, o invenţie pedagogică, deoarece presupune constituirea unui
grup care este, concomitent, atât subiect cât şi obiect de experienţă, fiecare participant
formându-se pe sine, învăţând să diagnosticheze funcţionarea grupurilor mici in vivo,
în chiar grupul din care face parte, în sfârşit, achziţionând capacitatea de a se
autoanaliza. Obiectivul pedagogic revoluţionar al unui asemenea grup este de “a-i
învăţa pe membrii grupului să înveţe”. Ca tehnică, T-Group-ul constă în următoarele:
- constituirea unor grupuri mici, formate din 10-12 persoane, de preferinţă
care nu se cunosc încă între ele, de sexe, vârste, pregătiri şi profesiuni
diferite;
- înmânarea unor consemne acestora, în care sunt notate pe scurt câteva
instrucţiuni în legătură cu ceea ce vor avea de făcut.
De exemplu: “Analizaţi tot ce se petrece «aici şi acum» în grupul vostru, adică în situaţia în
care vă găsiţi. Schimburile dintre voi vor fi verbale. Toţi sunteţi egali în drepturi. Nu trebuie
să discutaţi altceva decât ceea ce se petrece «aici şi acum». şedinţa vadura 1 h 15'.
Observatorii nu participă la discuţiile voastre, ei au alte sarcini”.
- instruirea observatorilor în legătură cu activitatea lor (de a redacta un
“proces-verbal” sau un “raport de observaţie”, în care să consemneze tot
ceea ce se petrece în grup); dispunerea lor în formă de cerc în jurul
membrilor din cadrul grupului de discuţie;
- analiza referatelor observatorilor după terminarea şedinţelor de discuţie;
- analiza referatelor observatorilor după terminarea şedinţelor de discuţie în
grup.
Practicarea unei asemenea tehnici se soldează cu o serie de efecte pozitive atât asupra
membrilor grupului de discuţie, cât şi asupra observatorilor. Primii pot învăţa o serie
de lucruri în legătură cu: ei înşişi (care sunt comportamentele lor personale în grup şi
care este impactul lor asupraaltora); alţii (în ce constau comportamentele altora în
grup şi care sunt efectele lor asupra grupului); grupurile sociale (cum funcţionează
grupurile, care sunt condiţiile în care ele pot funcţiona cel mai bine); procesele de
formare (cum pot învăţa pornind de la experienţa personală, cum pot “învăţa să
învăţ”). La rândul lor, observatorii îşi pot dezvolta capacitatea de a sesiza fenomenele
autentice de dinamică a grupurilor sociale.
În vederea educării acestei capacităţi se poate proceda în două feluri:
- Discutarea în comun a rapoartelor individuale redactate în urma observării aceluiaşi
grup compararea lor;
- împărţirea conţinutului rapoartelor de observaţie în unităţi informaţionale
semnificative, care mai apoi sunt valorizate astfel:
- observaţii false sau falsificate de implicarea afectivă a observatorului în conţinut
(aprecieri şi evaluări pro sau contra unui participant, iritări personale etc.);
- observaţii obiective, tip reportaj, fără nici o implicaţie afectivă, care ratează însă
semnificaţia psihosocială a ceea ce se întâmplă în grup;
- observaţii veritabile asupra dinamicii de grup;
- observaţii care deformează realitatea ca urmare a “interpretării” ei subiective de
către observator.
Pe măsură ce în rapoartele de observaţiei creşte numărul observaţiilor autentice cu
privire la dinamica de grup şi scade cel a celorlalte categorii putem considera că s-a
format capacitatea dea observa.
T-Group-ul are largi aplicaţii în diverse domenii, cum ar fi:
- procesul instructiv-educativ bazat pe considerarea grupului ca mediu sau ca mijloc
de formare;
- conducerea reuniunilor (simpozioane, mese rotunde, întâlniri şi şedinţe), în care un
rol important revine animatorilor acestora;
- terapia de grup, care reeducă, în principal, capacitatea de a comunica cu alţii grav
afectată, ca şi cea de relaţionare interumană, sursă importantă a dezadaptărilor.
Nu trebuie să pierdem din vedere şi unele limite ale T-Group-ului, care este în mare
măsură un grup experimental, deci artificial, în el nefiind reproduse încă de la început
contextul şi condiţiile reale din cadrul grupurilor sociale (statute, roluri, sisteme de
relaţii, norme sociale etc.), ce influenţează în mare măsură comportamentul direct.
Experienţa existenţială trăită în T-Group nu se potriveşte, cel mai adeseori, cu
experienţele reale ale oamenilor; de aceea şi posibilitatea transferării ei în contextele
sociale este limitată. în ciuda acestor limite, T-Group-ul continuă să rămână unul
dintre instrumentele valoroase de antrenare a oamenilor la viaţa de grup, de implicare
activă în ea şi mai ales în propriul său proces de formare psihosocială.
b. GRUPUL DE ÎNTÂLNIRE sau grupul intensiv constituie, după părerea lui Carl
Rogers, inţiatorul lui, cea mai importantă invenţie socială a secolului nostru, cu o
expansiune extrem de rapidă, puternică şi fecundă. El s-a născut aproximativ în
acelaşi timp cu T-Group-ul, prin 1946 - 1947, la Universitatea di Chicago, unde
Rogers şi colegii săi organizau programe scurte de formare intensivă a unor consilieri
în relaţiiumane. Cu acest prilej, cursanţii se întâlneau de mai multe ori pentrua
comunica între eicu scopul realizării unei mai bune cunoaşteri atât a lor,cât şi a altora,
pentru a-şi conştientiza atitudinile ce ar putea deveni frustrante în viitoarele lor relaţii
de consiliere. Grupul era orientat asupra cuoaşterii şi intercunoaşterii autentice,
asupra dezvoltării şi ameliorării comunicării şi relaţiilor interpersonale, deci atât
asupra dezvoltării personale, cât şi asupra terapiei, toate acestea vizând, în final,
formarea adecvată pentru relaţii umane. în urma acestor antrenamente rezultatele
obţinute au fost bune, şi astfel grupul de întâlnire şi-a început glorioasa dar şi
controversata sa carieră. Spre deosebire de T-Gruop, centrat pe dezvoltarea capacităţii
de comunicare în grup, pe înţelegerea a ceea ce se petrece în grup, a funcţionalităţii
lui, membrii grupului trebuind să descifreze natura interrelaţiilor şi procesele de
evoluţie a grupului, grupul de întâlnire este centrat pe dezvoltarea personală, pe
înţelegerea sine-lui şi a altuia, pe înţelegerea propriilor comportamente desfăşurate în
grup, a efectelor acestora asupra altora, pe dezvoltarea capacităţii de exteriorizare
autentică a sentimentelor. Grupul de întâlnire îl pune pe individ faţă în faţă cu
propriile lui sentimente, îi facilitează întâlnirea cu sine prin intermediul altora.
Participanţii la un asemenea grup sunt invitaţi de către animatorul grupului (sau
“facilitatorul” grupului, după cum îl denumeşte Rogers) să-şi exprime deschis,
sincer, spontan, într-un climat psihologic de totală securitate şi libertate, toate
sentimentele pe care le-a trăit sau le trăieşte, să se dezvăluie în faţa celorlalţi, să-şi
analizeze reciproc, cu înţelegere şi încredere, sentimentele şi comportamentele
descrise sau manifestate în grup, să acţioneze aşa cum sunt în realitate,nu aşa cum
sunt împinşi să se comporte în cadrele formale ale relaţiilor sociale, să se comporte,
deci, aşa cum doresc, cum sunt, conform eu-lui lor profund, autentic. Desigur că
membrilor grupului, la început, o asemenea cerinţă li se pare a fi greu, dacă nu chiar
imposibil de realizat. Pe măsură însă ce întâlnirile se derulează, temerile şi frica de
ridicol a indivizilor cedează, în locul lor apărând tendinţa şi dorinţa de dezvăluire
către ceilalţi, de acceptare a lor aşa cum sunt în realitate, nu aşa cum ar dori să fie sau
lasă să se înţeleagă că sunt, dorinţa expresă de a învăţa de la alţii şi chiar cea de a-şi
schimba atitudinile, concepţiile, comportamentelor proprii.
Rogers prezintă fazele şi procesele prin care trece un asemenea grup de
întâlnire:
I. Confuzia iniţială, apărută ca urmare a anunţului făcut de animatorul grupului privitor la
ceea ce se urmăreşte, la faptul că grupul are o liberatate deplină, că el însuşi nu reprezintă de
fapt un conducător sau o autoritate a grupului, şi manifestată prin tăceri jenante, conversaţie
de salon, schimburi politicoase şi superficiale de informaţii, sentimente de frustrare, teama
de ceea ce va urma;
II. Rezistenţa faţă de autoexplorare şi detănuire personală, manifestată prin teama, uneori
mărturisită cu voce tare, de a se dezvălui, de consecinţele unui asemenea act, prin
neîncrederea în grup; când unii membri ai grupului îşi exprimă unele atitudini şi sentimente
personale se instalează în grup o derută generală, apar sentimente ambivalente;
III. Descrierea sentimentelor trecute apare ca o modalitate de ieşire din impas, de evaziune
spre trecut, spr ceea ce s-a întâmplat “acolo” şi “atunci”, “altădată”, trecutul fiind mai puţin
presant psihologic mai uşor de justificat chiar prin faptul că “a trecut”;
IV. Exprimarea sentimentelor negative reprezintă prima manifestare a unor sentimente
autentice ce se exprimă în grup, de regulă fie cu unii dintre membrii grupului care tac, nu se
implică încă în discuţie, fie faţă de animatorul grupului care nu-i ajută suficient să iasă din
impas;
V. Exprimarea şi explorarea unor materiale ce au semnificaţii personale se realizează pe
măsură ce în grup apare un climat de încredere, reciprocă, indivizii dându-şi seama că pot
exprima fără frică, fără urmări grave unele aspecte mai profunde despre ei: unul vorbeşte
despre izolarea sa penibilă, despre faptul că nu are nici un prieten, deşi deţine funcţii de
conducere; altul despre sentimentul de vinovăţie pe care îl trăieşte pentru un fapt întâmplat
mai demult, deşi el nu a fost implicat direct; altul despre relaţiile proaste cu soţia etc.;
începe să se producă “voiajul” sau “căşlătoria” către “centrul” fiecăruia.
VI. Exprimarea sentimentelor interpersonale prezente în grup (“îmi amintiţi de mama mea,
cu care viaţa nu era deloc uşoară”; “încă de la început am simţit faţă de dv. o antipatie
puternică”; “îmi place căldura şi surâsul dv.”), atitudini ce vor fi aprofundate mai apoi ca
urmare a climatului de încredere ce se instalează treptat în grup;
VII. Dezvoltarea capacităţii terapeutice a grupului, concretizată în manifestarea naturală şi
spontană a capacităţii de a-i ajuta pe alţii, de a trata într-o manieră eficace necazurile şi
suferinţa altora;
VIII. Acceptarea de sine şi începutul schimbării se exprimă prin recunoaşterea deschisă a
unor aspecte ascunse, profunde; persoanele se află în curs de a se înţelege reciproc, de a se
accepta aşa cum sunt în realitate; se dezvăluie, încetul cu încetul, eu-l fiecăruia.
IX. Faţada se fisurează, adică cochilia care ascunde adevărata personalitate a omului se
sparge, invidul acceptă sau este forţat de grup să se dzvăluie aşa cum este, să fie el însuşi;
X. Oglinda socială sau feed-back-ul constă în faptul că individul îşi dă seama de felul în
care este perceput, interpretat, valorizat de către ceilalţi membri ai grupului;
XI. Relaţia de ajutor în afara şedinţelor, stabilită cu cei care ar dori să se dezvăluie dar nu
pot încă, cu cei care sunt preocupaţi de probleme foarte personale, cu cei care suferă profund
de descoperirile penibile făcute în legătură cu ei;
XII. întâlnirea esenţială, concretizată în contactele strânse, directe, autentice între
participanţi, în dezvoltarea sentimentului de înţelegere a altora, în manifestarea unor stări
empatice;
XIII. Expresia sentimentelor pozitive şi de apropiere, de căldură, prietenie sau chiar iubire
faţă de unii dintre participanţi, apariţia unui veritabil spirit de grup;
XIV. Schimbarea comportamentului în grup constă în modificarea gesturilor, a modului de a
vorbi, de a gândi, de a se comporta a participanţilor în grup, dar şi în afara lui, după
terminarea şedinţelor.
Experienţa trăită într-un asemenea grup de întâlnire se termină cu efecte pozitive:
- schimbări la nivel individ (în concepţia despre el însuşi, care devine mai reală; în
capacitatea de exteriorizare, înţelegere şi acceptare a lui şi a altora, care capătă
flexibilitate şi fineţe; în realizarea unei mari concordanţe între intenţiile lui,
comportamentele manifestate şi interpretarea acestora de către alţii; în cunoaşterea
propriilor sale disponibilităţi; în alegerea unor noi modalităţi comportamentale în
viaţa cotidiană, profesională, spirituală);
- schimbări în relaţiile dintre indivizi (cresc capacităţile de comunicare, de
sociabilitate, adaptare la diferite situaţii interpersonale; se amplifică aria şi
profunzimea acestor relaţii; se refac cuplurile maritale, părinţii îşi înţeleg mai bine
copiii, profesorii stabilesc relaţii mai personale cu elevii lor);
- schimbări organizaţionale (se renunţă la unele canale şi reţele de comunicare şi se
înlocuiesc cu altele mai eficiente, organizarea foarte “administrativă” este înlocuită cu
o organizare mai “umană”; se schimbă stilurile de conducere).
Grupurile de întâlnire au avut o audienţă şi o răspândire extrem de mare în cultura şi
civilizaţia americană atât în planul practic, al vieţii sociale (Rogers povesteşte că
peste 8000 de persoane au participat la grupurile de întâlnire din timpul weekend-
urilor, cu ocazia punerii la punct a unui program de formare a animatorilor de grup,
iar în cursul anului 1970 peste 750000 de persoane doreau să participe la asemenea
grupuri), cât şi în planul cercetării ştiinţifice.
Expansiunea mare a grupurilor de întâlnire în cele mai diverse domenii (industrie,
învăţământ, familie, administraţie etc.) are ca explicaţie (cf.Rogers): dezumanizarea
crescândă a civilizaţiei americane, în care omul aproape că nu contează, el nefiind
decât un “nume” sau un “număr” în serviciul securităţii sociale; caracterul impersonal
al relaţiilor dintre oameni regăsit în toate instituţiile; fuga către experienţe ce nu pot fi
trăite în mediul profesional, în şcoală, în universităţi, în familie, la care am mai putea
adăuga: individualismul şi egoismul societăţii americane; prezenţa relaţiilor de
exploatare; accentuarea competiţiei şi concurenţei, procese în care omul vede în
celălalt un rival etc., sunt tot atâţia factori care au favorizat dezvoltarea mişcării
grupurilor de întâlnire. Dar, aceste grupuri nu sunt specifice numai societăţii
americane sau capitaliste. O serie de fenomene, cum ar fi: înstrăinarea produsă de
ritmul trepidant al vieţii moderne, solitudinea generală de unele disfuncţionalităţi
apărute în procesul construcţiei sociale, trebuinţa oamenilor de a întreţine relaţii
autentice şi profunde, de a-şi manifesta deschis, fără reticenţe sentimentele sunt mai
generale, într-un fel proprii fiinţei umane, de aceea folosirea grupurilor de întâlnire şi
în alte tipuri de societăţi nu poate fi decât bine venită.
c. Grupurile structurate se concentrează pe teme specifice fiind mult folosite în
serviciile de asistenţă socială la nivelul agenţiilor, şcolilor etc. Tema abordată variază
în funcţie de interesele membrilor grupului( exemplu:managementul stresului,
dezvoltarea unui tip de comportament asertiv, copii cu părinţi alcoolici, dezvoltarea
unor abilităţi de interrelaţionare, sprijinirea victimelor oricărei forme de abuz etc.),
scopul fiind acela de a mări gradul de conştientizare asupra unor tipuri de probleme şi
de a oferi modalităţi eficiente de rezolvare a acestora. şedinţele au o frecvenţă de o
întâlnire pe săptămână timp de 4-15 săptămâni şi pot dura între două ore şi 30-45 de
minute, în funcţie de specificul membrilor (persoanele care nu-şi pot menţine atenţia
asupra unei sarcini de lucru timp îndelungat/copii).
E. GRUPURILE DE AJUTOR RECIPROC/DE SPRIJIN (suport) servesc
anumite categorii de populaţie, acestea neavând nevoie de un lider profesionist.
Aceste grupuri, compuse din persoane care au interese comune, oferă membrilor
sprijin, fapt ce diminuează stresul psihologic şi încurajează spre realizarea de
schimbări necesare în viaţa lor. Grupul de ajutor reciproc pune accentul, mai mult
decât alte tipuri de grupuri, pe asemănarea problemelor de viaţă ale membrilor săi.
Membrii grupului îşi împărtăşesc experienţa, învaţă din aceasta şi din sugestiile
oferite de ceilalţi legate de modul de rezolvare a problemelor fiecăruia. De asemenea
situaţia de a nu fi singura persoană preocupată de o anumită problemă de viaţă,
încurajează membrii grupului şi le dă speranţa unei rezolvări în viitor a problemelor cu care
au venit în grup.
Ca exemple de grup de acest tip sunt: “Alcoolicii Anonimi” (care s-a dezvoltat şi la noi în ţară),
“Părinţii Anonimi” etc. Aceste grupuri sunt conduse de lideri care se luptă cu acelaşi gen de
probleme ca şi membrii grupului, fiind consultaţi şi specialiştii.
Pentru a vorbi de psihoterapie de grup este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
 Comunicarea verbală să devină o asociaţie liberă a grupului în sensul că
discuţiile să se desfăşoare liber şi fără cenzură. în felul acesta discuţia
devine identică cu asociaţia liberă de idei din psihanailiză.
 Materialul produs de grup reprezentat prin mesaje, acţiuni şi
interacţiuni între membrii trebuie să fie analizat şi interpretat de către
grup. Operaţiunea terapeutică este reprezentată nu numai de procesul
 dianmicii de grup ci şi de analiza şi interpretarea de către grup a acestor
procese. Obiectivul discuţiei (mesajul verbal) este tratat atât pentru
conţinutul său manifest cât şi pentru semnificaţia sa latentă, pentru
conţinutul său inconştient.
 Dirijarea dinamcii procesului de grup şi atitudinea liderului diferă în
psihoterapia de grup faţă de celelalte grupuri terapeutice.
Factorii care intervin în formarea unui grup bun şi eficient, care să permită
ameliorarea situaţiei sunt:
a. capacitatea animatorului/terapeutului de a influenţa direct/indirect fiecare
membru, în scopul participării lui active la problema grupului;
b. capacitatea animatorului de a favoriza, dezvolta şi restabili un climat de toleranţă
mutuală (câmp psihosocial) favorabil discuţiilor şi rezolvării conflictelor care
pot să apară între memebrii grupului. în acest fel creşte capacitatea grupului de
a-şi cunoaşte dificultăţile interne şi de a accepta responsabilitatea asupra lor;
c. transferarea, pe parcursul activităţii, a funcţiilor animatorului asupra grupului
care trebuie să devină progresiv capabil să-şi asume responsabilitatea asupra
dinamicii sale interne. Un grup terapeutic bun îşi descoperă singur abilităţile şi
defectele. Factorul terapeutic determinant în acest grup este însăşi grupul şi
dinamica sa.
Psihoterapia de grup nu este o metodă universală de tratament şi nu este lipsită de
riscuri. Eficacitatea ei depinde de selecţia, pregătirea membrilor şi de calităţile şi
vocaţia terapeutului:
A. În selectarea membrilor grupului trebuie avute în vedere criterii privind:
a. Gradul de motivare a subiectului (intensitatea dorinţei de participare), el putându-
se prezenta din proprie initiativă, sub presiunea familiei sau la sugestia unor
persoane competente (asistent social, psiholog, medic etc.);
b. Posibilitatea de comunicarea verbală să fie intactă. Subiectul pentru a beneficia şi
participa la psihoterapia de grup trebuie să înţeleagă şi să se poată exprima în
limbajul grupului şi al terapeutului. Tulburări de exprimare precum bâlbâiala
sunt o contra indicaţie relativă sau pot participa la grupuri speciale;
c. Capacitatea intelectuală să fie nealterată, insuficienţa dezvoltării cognitive sau
deteriorarea fiind contraidicate;
d. Capacitatea subiectului de a tolera psihic şi somatic (nevoia de spaţiu vital)
situaţia de grup şi regulile grupului cu momente de tensiune şi destindere;
e. Condiţiile rezidenţiale, profesionale şi familiale să permită membriilor
participarea la grup un timp mai îndelungat;
f. Vârsta - în grup trebuie să fie subiecţi tineri cât şi adulţi. Pentru grupuri
heterogene, în general, se selecţionează membrii care să asigure reprezentarea
mai multor genuri;
g. Sexul subiecţilor - este indicat să se facă grupuri heterogene. în grupuri omogene
ca sex există tendinţa de a se discuta strict problemele specifice sexului
respectiv. De aceea un grup heterogen reprezintă mai adecvat societatea în
esenţă;
h. Criteriile diagnostice sunt deosebit de importante.
La fiecare caz atât aspectul clinic (evoluţia bolii, calitatea şi durata remisiunilor) cât
şi aspectele legate de structura personalităţii sunt importante pentru rezolvarea
problemelor relaţiilor interpersonale şi reinserţia socio-profesională a individului.
Psihoterapia de grup este indicată:
a. în tulburări neurotice primare, cele obsesive şi fobice;
b. în tulburări psihopatice (dizarmonie a stucturii de personalitate) cu
modificări de caracter uşoare care nu au consecinţă asupra vieţii de relaţie;
c. în tulburările Borderline (la limita între nevroză şi psihoză);
d. în psihozele remise fără defecte majore;
e. în alcoolemii şi toxicomanii se fac grupuri omogene ca diagnostic;
f. în tulburările sexuale se fac grupuri omogene şi închise;
g. în tulburări funcţionale ale copilului indiferent dacă sunt de natură
nevrotică sau comportamentală se poate începe terapia de grup de la 7-8
ani.
Contraindicaţii: Nu se indică terapia de grup pentru un grup alcătuit numai din
isterici (simptomele sunt imaginare).

B. Pregătirea prealabilă a membrilor pentru grup. ROTTER şi BERNE

stabilesc nişte criterii de pregătire prealabilă a membrilor.
a. Informarea subiectului asupra principalelor aspecte ale psihoterapiei de grup;
b. identificarea experienţei subiectului care poate deveni ulterior motiv de discuţie,
analiză şi interpretare;
c. dezvoltarea capacităţii de introspecţie şi interpretare a subiectului care să-i
faciliteze acestuia o racordare a influentelor ce le deţine cu experienţa de viaţă
şi afectivă.
Pregătirea se face individual, pe parcursul a 2-3 şedinţe în cursul cărora terapeutul
trebuie să aibă o atitudine activă. Subiectul îşi exprimă temerile şi rezervele faţă de
psihoterapia de grup. Deseori apare frica de a se confesa faţă de străini, de a-şi etala
public problemele sau teama de a se divulga aspectele spuse în grup altor persoane.

C. Terapeutul trebuie să aibă o bună formaţie teoretică (psihologică şi

psihosociologică) pentru a putea tolera transferul negativ fără a fi lezat. Prin
atitudinea sa directivă şi nondirectivă el încurajează transferul pozitiv periclitând
refularea conflictelor existente. Psihoterapeutul trebuie să dozeze gratificaţiile şi
frustările folositoare grupului ca si colaborator. El returnează grupului întrebările care
i se pun direct făcându-i pe membrii grupului în acest sens să-şi rezolve problemele
existente. Procesul dinamic astfel folosit are un efect terapeutic ce se traduce prin
diminuarea anxietăţii, revalorizarea personalităţii, corecţia tendinţelor negative prin
confruntarea cu realitatea. Liderul trebuie să aibă grijă să amelioreze relaţiile
personale în grup şi să fie corectate relaţiile eronate. Numai printr-o competenţă
profesională dobândită şi recunoscută asistentul social poate desfăşura activitate de
terapeut sau ca terapeut într-un grup terapuetic. Aceasta nu înseamnă că asistentul
social îşi pierde rolul investigator şi coordonator. El trebuie să fie informat despre
serviciile care lucrează cu grupurile terapeutice, de sprijin şi despre tipurile de terapii
folosite de care poate beneficia asistatul. După coroborarea informaţiilor, atât privind
grupul de sprijin cât şi profilul asistatului, asistentul social elaborează şi realizează
acţiuni de consiliere prin care asistatul este informat despre reţeau grupurilor de
sprijin şi despre beneficiilor acestora.
 5. CUNOAŞTEREA ŞI ACTIVAREA GRUPURILOR SOCIALE

5.1. Necesitatea cunoaşterii şi activării grupurilor sociale

Deşi în ultimii ani au apărut în ţară şi în străinătate mai multe studii, cărţi, manuale,
tratate, dicţionare de psihologie socială, acestea abordează cu precădere problemele
metodologiei specifice a cercetărilor de teren, fără a oferi date şi strategii de aplicare
a unora dintre metodele folosite. Iată de ce prezentul curs oferă nu numai informaţii
generale despre metodele de cunoaştere şi influenţare a grupurilor sociale, ci şi
conţinutul operaţional propriu-zis al acestor metode, ca şi algoritmii concreţi de
utilizare a lor, sperând ca în aces fel să ofere tuturor celor care coordonează sau
conduc diferite colective umane un instrument ştiinţific de investigare şi acţiune
practică. Când vorbim de cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale avem în vedere
doar cunoaşterea şi activarea psihologică şi mai ales psihosocială în legătură cu care
se ridică două probelme: ce înţelegem prin cunoaştere şi activare psihologică şi
psihosocială a grupului; o asemenea cunoaştere şi activare sunt posibile?
La prima întrebare/problemă am putea răspunde făcând apel la informaţiile cu privire
la cunoaşterea şi activarea psihologică a individului.
ION HOLBAN (1972) arăta că a cunoaşte un individ din punct de vedere psihologic
înseamnă a înţelege, a identifica motivaţiile acţiunilor lui, a stabili legături între
formele concrete ale conduitei şi trăsăturile lui de personalitate, a face ordine între
date, a stabili o ierarhie între acestea, a lăsa deoparte ceea ce este semnificativ sau
comun, a reţine cea ce are importanţă deosebită, a descifra, în ultimă instanţă,
formula individuală a fiecăruia dintre noi, a ne ridica deci spre general şi
caractersistic. Toate aceste particularităţi ale cunoaşterii psihologice pot fi întâlnite nu
numai atunci când avem de a face cu un individ, ci şi cu un grup social. Totuşi,
schimbarea obiectului de studiu, de investigare, atrage după sine atât complicarea
actului cunoaşterii, cât şi complicarea instrumentelor folosite în acest scop. Este de la
sine înţeles că grupul dispune de un grad de complexitate mult mai mare decât
individul, fie şi pentru faptul că el este compus din mai multe asemenea
individualităţi, aflate într-o permanentă schimbare şi devenire. Dacă la „dinamica
individuală” a trăirilor psihice adăugăm şi „dianmica grupului” ca atare, a
atitudinilor şi opiniilor colective, produsă de modificarea montajelor individuale în
urma interrelaţionării, ca şi de necesitatea atingerii unor scopuri comune, vom
înţelege mai bine de ce cunoaşterea grupului este mult mai complexă şi dificilă decât
cunoaşterea individului. Ea necesită un efort de înţelegere şi pătrunderea a ceea ce
este asemănător (comun) trăirilor psihice, atitudinilor, opiniilor şi comportamentelor
membrilor unui grup şi a ceea ce diferă de la un grup al altul în funcţie de natura,
scopurile şi caracteristicile lui calitative, în vederea descifrării formulei specifice
fiecărui grup.
Corespunzător cu activarea psihologică a individului, care presupune
intensificarea ponderii acţiunilor propri în procesul formării, învăţării, executării
activităţilor, prin activarea psihologică şi psihosocială a grupului înţelegem
antrenarea şi mobilizarea tuturor membrilor grupului în vederea participării la
realizarea obiectivelor acestuia, implicarea activă şi directă a lor în viaţa de grup.
Dacă în cazul activării unui individ ne bazăm pe resursele sale psihologice personale
(pe capacităţile sale motivaţional-acţionale, pe trăsăturile lui de personalitate etc.), în
cazul activării grupurilor sociale accentul cade pe însuşi grupul social, pe forţele sale
interne, el apărând ca mijloc de influenţare, formare şi schimbare. Deşi cunoaşterea şi
activarea grupului sunt mai dificile decât cea a unui individ, ele sunt totuşi posibile.
Aplicarea unui set de metode adecvate facilitează colectarea, interpretarea şi
prelucrarea rezultatelor obţinute, ca şi formularea unor concluzii menite a contribui
la optimizarea activităţii grupului. Fără a fi o cunoaştere completă, deoarece trăirile
psihice ale membrilor grupului sunt într-o permanentă devenire, şi însuşi grupul
evoluează de al un stadiu la altul, cunoaşterea psihologică a grupului păstrează
caracterul de predictibilitate, ceea ce îi acordă un caracter ştiinţific, o face capabilă de
a fi utilă în asigurarea funcţionalităţii optime a grupului. Cunoaşterea psihologică şi
psihosocială a grupului este subordonată utilizării ei în vederea obţinerii evoluţiei şi
progresului grupurilor sociale, a armoniei dintre membrii acestora, a creşterii
eficienţei lor. Nu este suficient să cunosc faptul că într-un grup există relaţii
interpersonale negative, de antipatie, o atmosferă şi un climat psihosocial
nefavorabile, un moral scăzut etc., că în altul s-a ajuns la un stadiu de stagnare, de
lâncezeală, de automulţumire, care impiedică grupul să obţină noi succese pentru a
se autodepăşi.
Dimpotrivă, cunoaşterea concretă, corectă şi adecvată a grupului trebuie să ne
conducă spre acţiune, spre intervenţia în grup pentru ameliorarea activităţii lui, pentru
antrenarea membrilor în rezolvarea propriilor lor probleme, ştiut find că participarea
tuturor membrilor, şi nu doar a câtorva dintre ei, îndeosebi a coordonatorilor şi
conducătorilor grupului, la realizarea tuturor secvenţelor activităţii, începând cu
adoptarea scopurilor, cu luarea deciziilor şi terminând cu îndeplinirea lor constituie
condiţia sine qua non a existenţei grupului şi a sporirii eficienţei sael sociale şi
umane. Astfel, cunoaşterea caracteristicilor şi problemelor grupului reprezintă o
premisă necesară pentru intervenţia psihosocială în structura grupului, în dinamica şi
comportamentul său ca grup. Cu cât se cunoaşte mai bine potenţialul grupului şi al
fiecărui membru în parte, cu atât se va putea pregăti mai temeinic acţiunea de
intervenţie în grup, desfăşurată gradat, pentru a preîntâmpina fenomenele de
rezistenţă din partea grupului supus intervenţiei şi schimbării. Cunoaşterea, activarea
şi intervenţia în grupurile sociale apar ca o necesitate obiectivă în vederea optimizării
funcţionalităţii lor. Ele conduc spre realizarea unei triple finalităţi:
a. praxiologică, prin contribuţia adusă la sporirea eficienţei, a randamentului
şi productivităţii grupurilor sociale;
b. organizatorică, din perspectiva teoriei organizării atât a structurilor
organizaţionale, cât şi a fenomenelor psihologice;
c. diagnostică şi prognostică, înscriindu-se pe de o parte pe linia uşurării
înţelegerii, explicării şi interpretării stărilor actuale ale grupului, iar pe de
altă parte pe cea a anticipării dinamicii lui viitoare.

5.2. Metode şi tehnci de cunoaştere a grupurilor

Dacă în cazul studierii personalităţii individului una dintre problemele care se ridică
în faţa cercetătorilor este aceea de a alege metodele cele mai potrivite de investigaţie,
dată fiind multitudinea şi varietatea lor, nu acelaşi lucru s-ar putea soune şi despre
investigarea grupului. Problema cu care se confruntă cercetătorii este alta: lipsa sau
insuficienţa metodelor de investigaţie a grupului. Deşi contribuţiilor de ordin
teoretico-metodologic aduse în legătură cu caracterizarea grupurilor sociale sunt
foarte ample, cele referitoare la inventarul metodelor de cunoaştere a grupului sunt
mai limitate. în afara câtorva tehnici şi metode de cercetare care au tins spre
investigarea directă a grupului, cele mai multe dintre ele sunt adaptări ale unor
metode folosite în investigaţia de tip psihoindividual.
Problema găsirii unor metode proprii de cercetare a grupurilor sociale în vederea
cunoaşterii lor rămâne în continuare deschisă. în aceste condiţii, apelul la literatura de
specialitate dedicată analizării conţinutului, structurii şi dianmicii personalităţii, ca şi
a metodelor folosite în cunoaşterea ei, nu poate fi decât binevenită, oferind
nenumărate sugestii fie pentru adaptarea unor tehnici în vederea realizării noilor
obiective, fie pentru elaborarea unor metode şi tehnici noi. Pentru a studia grupurile
s-a recurs la modele experimentale sau la observaţia pe teren.
Metodele experimentale constau în a crea în mod artificial situaţii, a izola anumite
variabile şi a analiza influenţele mutuale dintre ele. în funcţie de obiectivele
cercetării, artificialitatea grupului experimental este mai mult sau mai puţin mic.
Observaţia directă se poate efectua fie integrându-ne efectiv în grupul pe care vrem
să-l studiem şi raportând experienţele trăite, fie integrând membrii grupului în cazul
unor întâlniri individuale sau folosind chestionare standardizate sau teste
sociometrice.
În general, metodele experimentale sunt utilizate de psihologi, iar cele de observaţie
pe teren de către sociologi. Sociologii reproşează psihologilor că lucrează asupra unor
ficţiuni, iar psihologii reproşează sociologilor că adoptă un demers al cercetărilor care
nu este capabil niciodată de o verificare riguroasă.
În ultimii ani se consideră că aceste opoziţii sunt sterile şi se propune ca observaţia să
se facă înaintea şi după terminarea unui experiment. Observaţia de dinaintea
experimentului trebuie să sesizeze toate aspectele semnificative ale unui grup şi să
formuleze ipoteze. Plecând de la elementele stabilite astfel se pot construi studii
experimentale iar observaţia postexperiment, realizată pe teren, trebuie să valideze
concluziile obţinute cu ocazia cercetării experimentale.
Metodele şi tehnicile de cunoaştere a grupurilor sociale au fost elaborate fie direct în
psihologia socială, fie împrumutate de la alte ştiinţe învecinate şi adaptate la ea.
Selectarea acestora s-a făcut după gradul lor de accesibilitate în studierea grupului şi
mai ales după nevoile practice ale cunoaşterii grupurilor sociale în vederea
ameliorării activităţii lor.

5.2.1. Autobiografia grupurilor

Această metodă ne-a fost sugerată de M.A. Bany şi L.V. Johnson. Cei doi autori,
referindu-se la grupurile clasă, consideră că profesorul, în loc să-i solicite pe elevi să-
şi întocmească propria lor biografie, ar putea să le ceară să-şi amintească momentele
mai importante din evoluţia grupului lor, întâmplările şi situaţiile pe care le-au trăit,
felul cum au influenţat ele atât comportamentul individual al fiecăruia, cât şi pe cel al
întregului grup. în felul acesta s-ar putea obţine o caracterizare a grupului făcută
chiar de membrii acestuia, de pe poziţia lor de membri componenţi ai grupului, deci o
autobiografie a grupului. O asemenea metodă poate fi utilizată în orice grup de tip
social, poate cu mai mult folos în grupurile formate din adulţi. Ea ar putea furniza
numeroase date despre grup aşa cum este el văzut de membri săi, despre fenomenele
care au avut loc aşa cum au fost ele trăite şi resimţite efectiv de fiecare dintre
membrii componenţi. Autobigrafia grupului ar putea avea nu numai o importantă
valoare diagnostică (evidenţiind situaţia de fapt), dar şi prognostică (deoarece ar
permite anticiparea evoluţiei viitoare a grupului).
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestei metode să ne referim la rezultatele
unei cercetări concrete. Am cerut membrilor unor grupe de studenţi ce se aflau la
sfârşitul primului semestru al anului II, deci după un an şi jumătate de activitate
comună, să întocmească biografia grupurilor lor, insistând asupra principalelor
momente din evoluţia acestora. Iată câteva fragmente din aceste biografii:
“Prima întâlnire cu o parte a colegilor mei, care nu a însemnat prea mult pentru
devenirea grupului, am avut-o în practica din vara anului 2003. Pentru început
relaţiile dintre noi se reduceau la aspecte pur exterioare. Te simţeai singur şi-l
simţeai la fel şi pe cel de alături. Deşi conştientizam fiecare dintre noi starea asta,
nimeni nu făcea nimic pentru a o depăşi. şi totuşi, pe măsură ce timpul trecea,
primele relaţii au început să se înfiripe,. Să apară primele <bisericuţe>, chiar
<tabere>. Mi s-a părut a fi un mare pas înainte: trecerea de la a fi singur, la a fi cu
unul sau doi colegi, uneori chiar cu mai mulţi.”
„Primul contact mai îndelungat între colegi, practica comasată de la Horea, când
eram împreună tot timpul, de dimineaţă până a doua zi de dimineaţă, ne-a dat
posibilitatea să ne cunoaştem foarte bine unii pe alţii, a făcut să apară şi primele
articulaţii interioare ale grupului, care deşi <cartilaginoase> la început, diforme şi
mobile, cu timpul au ajuns destul de stabile şi au apătur acele <noduri de simpatii>
care au avut şi ele un mare rol în evoluţia ulterioară a grupului, deşi în perioada de
început erau exclusiviste şi <năzuroase>. Aceste relaţii s-au ruinat şi tocit foarte
repede după începerea cursurilor, când eforturile individuale au creat o altă imagine
despre fiecare în parte şi despre toţi la un loc, iar vechea imagine a fost dusă de
vântul noii vârste a grupului”.
„În anul universitar trecut am început o slabă colaborare, nu atât în planul
pregătirii profesionale sau al activităţii extraşcolare, cât în cel al prestigiului în
ochii profesorilor şi ai celeilalte grupe, care era cotată mai bine, fiind mai
muncitoare, mai conştiincioasă, mai..., mai... Era aceasta adevărat? Eu fac parte
dintre cei care neagă acest lucru. Această grupă, în mod artificial <adversară>,
beneficia de un mic grup de oameni mai îndrăzneţi, care interveneau des şi zgomotos
în seminarii, indiferent de calitatea intervenţiei lor. Primul moment când grupa
noastră a dat semne de oarecare coeziune a fost atunci când <propaganda> pusă în
slujba diferenţierii artificiale între grupe a culminat cu afişarea la avizierul
facultăţii a unui articol anonim, plin de afirmaţii gratuite în acest sens. Cine era
autorul? Mister total! Grupa cealaltă şi-a declinat cu vehemenţă orice răspundere.
în grupa noastră indignarea a luat loc indiferenţei, mânia - apatiei. Pe linia acestor
<mişcări de mase>, nemulţumiţi şi de slăbiciunea şefului de grupă, s-a ridicat S.T.,
care într-o pauză a elaborat un articol de răspuns, în care a desfinţat rând pe rând
fiecare afirmaţie a articolului anonim. Din voinţa tuturor, S.T. a fost <uns> şef de
grupă. Articolul de răspuns şi discuţiile iscate pe marginea lui au dat o grea lovitură
propagandei pentru diferenţierea artificială a grupelor, actul respectiv find aprobat
(e drept, cam cu jumătate de gură) chiar şi de profesorii H.N. şi N.M., care erau
<coautori> la propaganda amintită. Odată evenimetele acestea trecute şi atmosfera
în an oarecum ameliorată, grupa noastră a trecut la modul său de viaţă <clasic>:
indiferenţă, individualism, apatie. Defecţiunile în unitatea grupei s-au vădit şi la
alegerile de an, când S.T., care candidase la şefia anului, nu a fost ales tocmai
pentru că voturile grupei lui au fost puţine”.
Cele trei fragmente redate conţin, în afara descrierii momentelor mai importante din
constituirea grupului ca grup, şi foarte multe informaţii sugestive referitoare la o serie
de fenomene cu caracter psihosocial, cum ar fi: deschiderea membrilor colectivităţii
studenţeşti spre relaţii, dinamica lor, contextele care le favorizează sau le limitează;
efortul de intercunoaştere; rivalităţi apărute în interiorul grupului datorate unor
criterii extragrup; rivalităţi între grupuri provocate artificial şi nu dintr-o necesitate
internă resimţită de membrii grupului; solidarizarea membrilor grupului în faţa unor
opinii defavorabile despre grup; transformarea liderului informal în lider formal;
manifestarea voinţei colective, a unor atitudini, opinii şi comportamente colective;
apariţia unor resentimente ale grupului faţă de propriul său lider; evoluţia coeziunii
grupului, cu tatonările ei fireşti la început, cu creşteri spectaculoase în perioadele de
practică, cu scăderea ei marcată de începerea cursurilor, cu apariţia unor momente de
revitalizare a ei, care, odată consumate, readuc grupul în situaţia iniţială. Cunoaşterea
unor asemenea fenomene din evoluţia grupului este cu atât mai necesară cu cât ele au
semnificaţii majore pentru trecutul, prezentul şi viitorul grupului.
La fel de valoroase sunt şi părerile exprimate sau aprecierile făcute de membrii
grupului cu privire la starea actuală sau viitoare a grupului, la unele particularităţi şi
caracteristici ale lui, ca şi referitor la membrii grupului. Iată câteva asemenea
aprecieri, care ar trebui să dea de gândit celor care se ocupă de educarea grupurilor:
„Individualismul este trăsătura dominantă a grupului nostru. Fiecare îşi rezolvă
problemele care îl interesează, chiar şi în dauna celorlalţi, de mai multe ori destul
de vizibil şi urât. Nici în viitor unitatea grupului nu are cum să se realizeze; cred
chiar că se va dezbina şi destrăma şi mai mult.”
„În anul II fiind, nu se resimte chiar o anumită destrămare continuă a lui. şi culmea,
aproape nimeni nu face nimic. Ar trebui să apelăm la un titlu generic:<Salvaţi
grupul nostru> . Trebuie însărciant cineva cu aşa ceva? Nu! E ridicol. Este necesar
să conştientizăm mai mult şi să trăim într-un coelctiv, să punem mai mult suflet
pentru ambianţa colectivului,să mai renunţăm la egoismul din noi”.
„Nimeni nu ne-ar crede dacă am spune că noi n-am făcut niciodată o excursie
împreună, n-am mers la un film, la un spectacol de teatru împreună sau n-am
organizat o seară de dans unde să ne întâlnim cu toţii, să vorbim şi despre altceva
decât despre seminarii şi examene”
„Foarte rar grupa se comportă ca un singur om; daor atunci când suntem constrânşi
din afară să acţionăm uniţi”.
„Parcă în practică suntem mai uniţi decât la cursuri”.
„în grupa noastră ar fi câţiva studenţi cu iniţiativă şi care pun suflet în ceea ce fac,
care încearcă să schimbe întrucâtva atmosfera grupei. S.M. este o fată bună şi o
colegă bună; ea încearcă să facă singură câte ceva şi abia dacă reuşeşte să facă
strictul necesar. S.T. este un băiat cu iniţiativă, care a reauşit să se apropie de mulţi
colegi. înainte de a fi ales secretar de an, mulţi nu aveau încredere în el şi spuneau:
<o să şi-o ia în cap, mai bine să nu-l alegem>. Abia acum şi-au dat seama că s-au
înşelat. Există în grupă şi oameni cărora nu le pasă decât de ei, care sfidează colegi,
ei fiind <prea deştepţi>. îmi este greu să dau exemple concrete, nu pentru că m-aş
teme, ci pentru că mi-e jenă pentru ei. Este vorba de S.E., C.N., P.A. Ceilalţi colegi
sunt ori indiferenţi ori fără iniţiativă, acceptând în continuare aceeaşi stare de
lucruri”.
Fără îndoială că multe dintre aceste aprecieri izvorăsc din experienţa anterioară de
viaţă a fiecăruia, din gradul lui de implicare în activităţile grupului, chiar dintr-o serie
de trăsături şi însuşiri de personalitate, fapt care face ca unul şi acelaşi fenomen să fie
reflectat într-o manieră uneori foarte personală, ca anumite laturi ale lui să fei
supraapreciate în timp ce altele subapreciate. Important este însă să luăm în
considerare elementele constante, care, într-o formă sau alta, apar în toate
autobiografiile redactate de membrii grupului - cele care exprimă aspiraţiile şi
doleanţele acestora, neîmplinirile şi regretele lor. Asemenea elemente atrag atenţia
asupra reuşitelor sau „punctelor tari”ale grupului, cât şi asupra nereuşitelor
„punctelor nevralgice” existente în grup. Luarea în considerare, în procesul educativ,
atât a unora cât şi a celorlalte permite selectarea şi adecvarea mai bună a metodelor de
intervenţie în grup în vederea amplificării şi generalizării aspectelor pozitive, a
dinimuării sau chair eliminării din grup a aspectelor negative.
Deşi autobiografia grupului este prin excelenţă o metodă liberă/nondirectivă, în
sensul că subiecţii o construiesc aşa cum cred ei de cuviinţă, pornind de la câteva
indicaţii generale, ea ar putea fi şi dirijată astfel încât să permită nu doar obţinerea
unor informaţii cât mai numeroase despre grup, care nu sunt utile la un anumit
moment dat. în acest sens, ar putea fi stabilite câteva repere care să-i orienteze, să-i
ghideze pe membri grupului în construirea autobigrafiei grupului. Un asemenea ghid
l-ar putea constitui, de exemplu, următorul:
a. date referitoare la compoziţia grupului (număr de membri, vârstă, sex, pregătire
profesională, mediu de provenienţă al fiecăruia dintre membrii grupului), din
care să reiasă omogenitatea sau eterogenitatea grupului.
b. indicarea momentelor mai semnificative din evoluţia grupului (cele de început, de
consolidare, de eventuale zdruncinări sau chiar de destrămări ale grupului);
c. particularităţile interacţiunii şi comunicării dintre membrii grupului (limitată,
îngustă sau foarte largă, extinsă; cu caracter reciproc sau unilateral; reţelele şi
 structurile de comunicare folosite mai des în cadrul grupului, influenţa şi
eficacitatea comunicării; forme de perturbare a comunicării);
d. scopurile membrilor grupului şi ale grupului ca întreg (scopuri tranzitive sau
intranzitive, de sarcină sau de menţinere, socioafective, individuale sau de
grup; complexitatea, precizia şi forţa lor; acceptarea şi angajarea membrilor
grupului în îndeplinirea acestora);
e. particularităţile normelor de grup (valoarea lor, dacă sunt bune sau rele, preferate
sau nepreferate de membrii grupului; gradul de acceptare şi aprobare a lor de
către grup; fenomene mai importante provocate de respectarea sau
nerespectarea lor - conformism sau nonconformism, satisfacţie sau
insatisfacţie, devianţe etc.);
f. principalele fenomene de grup ce au avut loc sau sunt anticipate a avea loc în
viitorul imediat sau îndepărtat al grupului (solidarizarea membrilor; coeziune şi
consens; împărţirea grupului în mai multe subgrupuri; tensiuni; conflicte;
frustrare etc.; reacţiile generate de ele, toleranţă, acceptare şi adaptare; ostilitate
şi agresivitate; pasivitate, apatie, retragere, contagiune, evaziune etc.);
g. conducerea grupului, stilul de conducere practicat de conducătorii grupului (dacă
grupul are lideri formali sau informali, deveniţi prin voinţa sa formali; efectele
asupra activităţii din grup a stilului de conducere al liderului grupului);
h. structura grupului (sistemul de statute şi roluri ale membrilor grupului;
interacţiunea şi ierarhizarea lor; fenomene de „echilibrare” sau de „conflicte de
rol”; prezenţa structurilor centralizate sau descentralizate în cadrul grupului;
relaţiile grupului cu alte grupuri);
i. proprietăţi ale grupului care îi acordă o personalitate, o „sintalitate” - după cum
se exprimă Cattel-proprie, distinctă (grup cooperator sau refractar la cooperare,
individualist; grup centrat pe realizarea obiectivelor sau precoupat mai ales de
satisfacerea nevoilor afective ale membrilor grupului; grup unitar sau dezbinat
etc.).
Aceste repere pot servi ca repere-ghid în elaborarea şi redactarea autobiografiei
grupului sau pot fi utilizate în decodificarea, clasificarea şi interpretarea
psihosocială a informaţiilor cuprinse în autobiografiile grupurilor, care contribuie la
formarea unei imagini unitare şi concrete asupra unui grup dat, asupra dinamicii şi
evoluţiei acestuia, unităţile ei informaţionale putând fi transformate în date ştiinţifice.

5.2.2. Observaţia sistematică a grupurilor

Observaţia este una dintre metodele cel mai des utilizate în cercetările de tip
psihosocial, dat fiind faptul că este realtiv uşor de organizat şi aplicat, paote fi rapid
adaptată şi folosită în cele mai diverse situaţii din evoluţia grupurilor, permite
folosirea unor forme variate şi suple, în dependenţă nu numai de obiectivul
investigaţiei, dar şi de natura grupului, dispune de nenumărate valenţe pozitive şi
avantaje. Ea presupune urmărirea şi consemnarea manifestărilor de comportament
(individual sau psihosocial, interacţional) în diferite situaţii sociale, ca şi analiza
particularităţilor psihologice ale individului sau ale grupului.
Una dintre multiplele tehnici ale observaţiei sistematice este cea care foloseşte, în
calitate de “revelatori” ai fenomenelor psihosociale din cadrul grupurilor, o serie de
categorii comunicaţional-informaţionale.Ea a fost imaginată şi pusă la punct de
psihosociologul american ROBERT F. BALES care încearcă să răspundă la întrebări
precum: Ce se întâmplă în grup la nivelul microinteracţiunilor dintre membri?; Cine
cu cine comunică?; Ce comunică?; Care este sensul şi valoarea celor comunicate?;
Cum participă fiecare membru din grup, şi mai ales în întregul său?; Cum debutează
şi cum evoluează comunicarea?
Observând amănunţit comportamentul interacţional al membrilor diferitelor tipuri de
grupuri, BALES constată că aceştia schimbă mesaje între ei, îşi spun părerea, fac
propuneri, aduc soluţii sau informaţii suplimentare, evaluează cele spuse de un altul,
glumesc, se destind sau, sunt taciturni, îşi manifestă neîncrederea, sunt brutali, se
jignesc, împiedică grupul să ajungă la vreo soluţie etc. Această varietate de
comportamente ar putea fi restrânsă sau lărgită, dând naştere unor categorii
intereacţionale/unor comportamente tipice, manifestate în procesul comunicării:
Categoria 1 - manifestarea solidarităţii conţine toate comportamentele care exprimă
solidaritatea deschisă, adresarea unor cuvinte agreabile grupului sau unui membru
carea abia a venit, invitarea lui să ia loc, să se facă comod, să se simtă bine,
felicitarea, compătimirea, ajutorarea, concilierea membrilor grupului.
Categoria 2 - manifestarea destinderii conţine acte ce vizează diminuarea sau
înlăturarea tensiunilor din grup, manifestarea bucuriei, voioşiei, uşurării, plăcerii,
emiterea de glume, lipsite însă de ironie la adresa membrilor, în general, reacţiile de
bucurie şi mulţumire atât la propunerile grupului, cât şi la glumele făcute.
Categoria 3 - aprobarea pasivă exprimă acordul dat de un membru la cele ce se
dsicută, la soluţiile la care s-a ajuns la un moment dat, fără a fi însă însoţite de
tendinţa acestuia de a se afirma, de a se pune în valoare: este un fel de acord pasiv,
exprimat printr-un simplu „Da”, „Sunt de acord”, „Am aceeaşi părere”, „Consimt”.
Categoria 4 - emiterea de sugestii conţine sugestiile aduse de un membru al grupului,
care respectă autonomia celorlalţi interlocutori şi care vrea să orienteze discuţiile, să
le scoată din impas, să la facă să avanseze, dar fără a-şi impune punctul de vedere,
fără a deprecia sau pune în inferioritate alte persoane sau late puncte de vedere emise
de grup.
Categoria 5 - emiterea de opinii cuprinde actele care exprimă o opinie, o dorinţă, o
valoare, pe cele care analizează, interpretează şi evaşluează sarcinile sau contribuţiile
aduse de alţii; exprimările de tipul: „Cred că ai dreptate”, „Eşti de acord pentru că
aceasta te favorizează”, „După părerea mea, ar trebui să medităm mai mult asupra
acestei chestiuni”.
Categoria 6 - emiterea de informaţii se referă la actele prin care se aduc informaţii
noi sau suplimentare, care să faciliteze înţelegerea, la cele prin intermediul cărora se
explică, se repetă, se confirmă; cuprinde acte care sunt neutre din punct de vedere
afectiv, interacţiuni care nu sunt imperative, dar care se vor a fi obiective, cu caracter
mai laes constatativ; expresii de tipul: „Vreau să te informez că ...”, „Trebuie să ştii
că ...”, „Au trecut deja trei sferturi de oră de când discutăm şi nu am ajuns la nici un
rezultat”.
Categoria 7 - solicitarea de informaţii cuprinde actele care solicită aducerea în grup a
unor informaţii noi sau suplimentare menite a facilita înţelegerea, pe cele care cer
clarificări, confirmări,; exprimă, de regulă, un deficit de informare şi de cunoaştere,
este neutră din punct de vedre afectiv, nu cuprinde evaluări; formulări de tipul:
„Cum?”, „Ce vrei să spui cu asta?”, „Ce-ai mai aflat în legătură cu ... ?” se
subordonează acestei categorii.
Categoria 8 - solicitarea de opinii se referă la actele prin care se cere membrilor
grupului să-şi expună părerea lor, propria lor opinie, să facă aprecieri, evaluări ,
judecăţi de valoare. „Ce gândeşti despre asta?”, „Ce părere ai despre această
soluţie?”, „Cum apreciezi modul lui de a se exprima?”, „Nu înţeleg de ce reacţionezii
aşa; ai putea să-mi spui? ”.
Categoria 9 - solicitarea de sugestii presupune solicitarea formulării unor direcţii de
acţiune, fixarea unor scopuri noi: „Ce crezi că ar trebui făcut?”, „Ce v-aţi propus?”,
„Ce-aţi propune pentru a ieşi din impas?”, pentru ca aceste formulări să poată fi
introduse în această categorie nu trebuie să conţină o tentă emoţională prea evidentă
(în caz contrar, ele sunt clasificate în categoriile 11 sau 12, în funcţie de intensitatea
trăirilor afective generale).
Categoria 10 - dezaprobarea pasivă cuprinde actele de dezacord pasiv ale unor
membri ai grupului faţă de soluţiile avansate; ei rămân surzi, reci, îmbufnaţi, nu vor
să se angajeze, rămân indiferenţi, privesc aiurea, zâmbesc ironic; formulările „Nu
sunt de acord”, „Argumentul dumneavoastră nu mă cinvinge”, dacă nu sunt spuse cu
furie, ci placid, cu indiferenţă, se încadrează în această categorie (dacă însă opoziţia
este puternic colorată afectiv se încadrează în categoria 12).
Categoria 11 - manifestarea tensiunii conţine actele care induc tensiune în grup,
cresc anxietatea, frustrarea, sentimentele de vină, dau naştere la atmosfere grupale
greu de suport; subiectul se acuză, se umileşte, acţionează cu exces de scrupule
cedează în favoarea altuia, exagerează unele atitudini pentru a demonstra că el este
umilit, neînţeles, ignorat; cuprinde expresii de tipul: „întotdeauna m-aţi batjocorit”,
„Ascultaţi-l pe el că-i mai deştept decât mine”, „Sunt vinovat, întotdeauna eu am fost
vinovatul”, „eşti incapabil” etc.
Categoria 12- manifestarea antagonismului presupune prezenţa opziţiei nete,
deschise, dezacordul activ, violent, afirmarea se sine prin înjosirea altora, tendinţa de
a comanda şi dirija fără a se sinchisi de pesonalitatea altora, ironia sarcastică,
aroganţa, furia, mânia, bârfa, ameninţarea, blamarea sunt tot atâtea fenomene care
sunt exprimate sau cuprinse în această categorie.
Utilizând cele 12 categorii în procesul observaţional, şi mai apoi valorificând
informaţiile recoltate, putem desprinde multe aspecte cu privire la dinamica generală
şi particulară a grupurilor sociale. Astfel, BALES, studiind grupuri sociale diverse
ca natură şi structură, în situaţii foarte diferite, a constatat că, deşi procesul
interacţional desfăşurat între membrii acestora dispune de particularităţi specifice,
există totuşi o schemă general-funcţională de derulare a lui.
De obicei, grupul trece, în evoluţia sa, prin următoarele faze: debutează asupra
dificultăţilor/problemelor ce urmează a fi rezolvate; continuă cu răspunsul la aceste
dificultăţi şi se încheie fie cu reacţii afective/pozitive, de satisfacţie sau negative, de
insatisfacţie, în funcţie de natura şi valoarea răspunsurilor date.
Cele 12 categorii ale lui Bales permit realizarea unei analize amănunţite a procesului
comunicaţional-interacţional, furnizând informaţii de genul următor: cine sunt
subiecţii comunicării; cine cu cine comunică în mod concret; conţinutul comunicării
(informaţii, opinii, sugestii), sensul de acţiune al participanţilor (emitere sau
solicitare de..); cantitatea celor comunicate (câte interacţiuni a emis şi primit fiecare
participant); modul de implicare în sarcină (instrumental sau socioafectiv; pozitiv sau
negativ), care ajută la caracterizare grupul în ansamblul său. Aşadar, ele reprezintă
intrumente utile, care nu numai că ordonează şi facilitează realizarea observaţiei
fenomenelor psihosociale, dar dau sens şi semnificaţie acestor fenomene, le
valorizează, permiţând, în final, interpretarea lor. Categoriile joacă rolul unor
„revelatori” ai acestor fenomene. Pentru ca observarea derulării interacţiunii dintre
membrii să se realizeze optim este necesară respectarea următoarelor condiţii:
Plasarea observatorului în grup într-o astfel de poziţie încât aceasta să-i permită
perceperea fie din faţă, fie din profil a tuturor membrilor grupului. Observatorul
trebuie să înrrgistreze nu doar expresiile verbale ale participanţilor, ci şi expresiile
nonverbale (mimica şi pantomima); de aceea, el trebuie să dispună de posibilitatea de
a vedea pe fiecare membru al grupului. Pentru a se evita instalearea stărilor de
stânjeneală la membrii grupului la idea că sunt observaţi, s-ar putea organiza o
observare mascată, cu observatorul „ascuns” sau „invizibil”. Cel mai bun procedeu
este însă cel al observatorului „uitat”, deci a folosirii în calitate de observator a unei
persoane atât familiară grupului, încât acesteai nu i se mai acordă o atenţie deosebită.
Crearea tuturor condiţiilor care să permită observatorului cunoaşterea tuturor
membrilor grupului în vederea identificării rapide a fiecăruia în procesul
interacţional. Acest lucru poate fi asigurat fie printr-o cunoaştere anticipată a
membrilor de către observator, fie prin plasarea în dreptul fiecărei persone din grup a
unui cartonaş pe care este scris numele/un număr de identificare a participantului.
Exersarea observatorului în încadrarea adecvată, corectă a fiecărui act
interacţional în categoria corespunzătoare. Un asemenea fapt este cu atât mai
necesar, cu cât, aşa după cum s-a desprins chiar din caracterizarea categoriilor, nu
există doar categorii unidimensionale, adică o interacţiune poate fi încadrată fie în
una, fie în alta dintre cele 12 categorii, fie chiar în 2 sau 3 categorii deodată. De
exemplu, expresia: „Nu sunt de acord cu toţi ceilalţi că grupul s-ar afla în stare să
decidă” este unidimensională şi trebuie introdusă în categori 12. Dacă un alt
participant spune „Eu nu sunt de acord cu dumneavoastră; eu cred că înainte de a
aborda acest aspect ar trebui să ne referim chiar la organizarea grupului”, expresia
este net bipolară, în sensul că prima parte se încadrează în categoria 12, iar partea a
doua în categoria 4. Dacă aceeaşi persoană continuă: „Cine ar putea aduce unele
contribuţii în acest sens?”, interacţiunea sa se încadrează în categoria 9. Dacă într-un
moment de impas, de stagnare, un participant spune: „Trebuie să facem ceva, nu?”,
aceasta reprezintă un „atac” la adresa grupului (categoria 12), dar şi o solicitare de
sugestii (categoria 9).
Pentru ca observatorul să poată plasa cu uşurinţă o interacţiune într-o categorie sau
alta trebuie să cunoască foarte bine conţinutul categoriilor. În acest sens, simpla
descriere sau caracterizare a categoriilor este insuficientă. Mult mai necesară este
definirea lor riguroasă, chiar operaţionalizarea lor dacă este posibil, stabilirea a cât
mai multe varinate, tipuri de situaţii de gup, care arutea fi subsumate în mod real (şi
nu doar ipotetic) fiecărei categorii. Anne Ancelin-Schutzenberger s-a preocupat de
definirea celor 12 categorii. Iată, spre exemplu o serie de caracteristici care se
subsumează primei categorii (manifestarea solidarităţii). Ea cuprinde toate unităţile
de interacţiune, verbale sau nonverbale, care exprimă:
- solidaritatea activă, afecţiunea, prietenia, curtoazia, bunăvoinţa, plăcerea
regăsirii şi reunirii, atracţia, asocierea;
- valorizarea, aprobarea, încurajarea, susţinerea, întărirea, menţinerea
statutului altuia, felicitarea, sfătuirea, elogierea, omagierea, idolatrizarea;
- ajutorul oferit de subiect, propriile sale servicii, acceptarea sarcinii,
supunerea la o decizie a grupului, apărarea cauzei altuia;
- dorinţa de a calma pe altul, de a atenua jignirile aduse, de a controla şi
proteja, dorinţa de a concilia opoziţiile, de a modera, de a căuta
cooperarea.
Cu cât observatorul cunoaşte dinainte aceste caracteristici ale fiecărei categorii, şi
este exersat în mânuirea lor, cu atât operează mai uşor cu ele în situaţia concretă de
observare. Pentru a exersa în manipularea categoriilor, el poate proceda în mai multe
feluri: să stăpânească, prin lectură şi repetare, caracteristicile fiecărei categorii; să
observe cât mai multe grupuri umane; să-şi compare rezultatele observaţiilor sale cu
cele ale altui observator, care a asistat în acelaşi timp cu el la şedinţa grupului.
Abilitarea observatorului în mânuirea cu uşurinţă a unor instrumente ajutătoare în
vedrea observării în cât mai bune condiţii a discuţiilor în cadrul grupului. Este vorba
de stăpânirea tehnicii de codificare a discuţiilor şi de cea a completării unor foi de
întabelare a observaţiilor efectuate.
Astfel, prima tehnică se aplică în funcţie de codurile prestabilite: se convine, spre
exemplu, ca subiecţii din grup să fie notaţi cu numerele de la 1 la .... n, grupul cu 0
(zero); categoria cu numărul ei pus între paranteze. Codificarea de tipul (7)2-1 se
citeşte: subiectul 2 solicită informaţii subiectului 1; codificarea (3)1-0 se citeşte:
subiectul 1 oferă o serie de sugestii grupului.
Cea de-a doua tehnică se utillizează mai ales cu scopul de a vedea care este
contribuţia fiecărui membru din grup la dicuţii şi presupune completarea unei foi de
întabelare. O asemenea foaie a fost concepută de Bales. Dacă subiectul A, cere o
informaţie corespunzătoare categoriei 7, se va pune un semn în dreptul categoriei 7;
dacă el cere o sugetie grupului, atunci semnul se va plasa în dreptul categoriei 9 la
rubrica „grup”. Utilizând această tehnică, relativ simplă, observsatorul îşi uşurează
mult munca, reuşind să surprindă şi să contabilizeze multe interacţiuni din cadrul
grupului.
Greutatea nu constă atât în folosirea acetor tehnici, care se desprind şi se
automatizează uşor, cât mai ales în înţelegerea exactă a ceea ce se petrece în grup, în
judecata sensului interacţiunilor şi în plasarea lor corectă, în categoria cea mai
indicată. în timpul desfăşurării şedinţei grupului, observatorul nu este simplu robot,
un automat care notează prezenţa sau absenţa unor fenomene, ci o persoană activă,
care înţelege, interpretează, evaluează, decide. Dacă observatorul reuşeşte să se
formeze pe direcţia stăpânirii riguraose a acestor aspecte, celelalte, care se referă la
utilizarea unor tehnici, se vor realiza aproape de la sine. Fără o analiză profundă, ne
dăm seama că tehnica porpusă de Bales are o semnificaţie majoră pe direcţia
cunoaşterii grupurilor umane, mai ales a dinamicii şi evoluţiei lor. Ea dă posibilitatea
cunoaşterii în amănunt a ceea ce se întâmplă în grup, a „microcosmosului” grupului
respectiv. Utilitatea ei se conturează în câteva planuri, şi anume:
A. Permite stabilirea profilului comunicaţional-participativ al grupului, întocmirea
portretului sau fizionomiei pshiosociale a grupului investigat. Dacă am nota pe
abscisă cele 12 categorii iar pe ordonată numărul (cantitatea) de interacţiuni emise în
cadrul grupului corespunzător fiecărei categorii, am putea trasa profilul grupului, care
ne-ar putea furniza nenumărate informaţii. S-ar contura, spre exemplu, câteva tipuri
mai importante de grupuri.
Prima categorie ar constitui-o cele în care oamenii sunt preocupaţi de rezolvarea
problemelor, neavând timp şi poate nici disponibilităţi pentru manifestărilr afective
inutile, care după părerea unora mai mult încurcă decât facilitează luarea deciziei; cea
de-a doua categorie este mai nuanţată, aici intrând grupurile în care oamenii lucrează
în vederea rezolvării sarcinii însă într-o atmosferă afectivă plăcută, pozitivă,
tonifiantă, stimulatoare sau, dimpotrivă, în una tensională, conflictuală sau într-una
care solicită în egală măsură atât trăirile efective pozitive., cât şi pe cele negative într-
o succesiune rapidă; a treia categorie cuprinde grupurile în care oamenii râd, glumesc,
sunt veseli, bine dispuşi sau, dimpotrivă, se ceartă, se hărţuie unii pe alţii, se
suspectează, îşi fac reproşuri, creează tensiuni, dar fără a fi preocupaţi de rezolvarea
sarcinii; în sfârşit, în cea de-a patra categorie se includ grupurile în care trăirile
afective sau negative invadează şi acaparează toate preocupările membrilor grupului,
aceştia namaiavând nici timpul, dar nici forţa necesară pentru a se mai ocupa şi de
rezolvarea sarcinilor. Fiecare dintre aceste situaţii evidenţiază grupuri inegale din
punct de vedere al eficienţei şi productivităţii lor. Cele centrate pe rezolvarea sarcinii
sunt superioare celor centrate pe preocupări socio-afective.
În interiorul clasificării ce cuprinde grupurile centrate pe sarcină vom întâlni însă
situaţii foarte diferite.
De exemplu, este mai plauzibil ca performanţe mai bune să se obţină în grupurile
centrate pe sarcină dar acompaniate de o atmosferă socio-afectivă plăcută decât în
cele în care aceasta este tensionată. şi chiar dacă în cadrul acestora din urmă se obţin
adeseori rezultate bune, ele sunt obţinute cu preţul unui „consum uman” mult prea
mare. Profilul grupului este deci nu numai un instrument de cunoaştere a ceea ce se
întâmplă în grup, dar şi un important sprijin pe direcţia anticipării eficienţei sau
noneficienţei grupului.
B. Permite stabilirea profilului comunicaţional-interacţional al fiecărui membru din
grup. în analiza unui grup ne interesează să cunoaştem nu doar cum se comportă
grupul în întregul său, ci şi care este contribuţia concretă a fiecăruia dintre membrii
săi la rezolvarea problemelor ce se ridică, cunoscut fiind faptul că de multe ori unii şi
aceeaşi membri sunt activi, participativi, în timp ce alţii rămân pasivi. Pe de altă
parte, sunt unii membri ai grupului care deşi participă foarte mult, intervenţiile lor se
înscriu mai ales în zona negativă, ei fiind cei care, de regulă, cer multe informaţii, nu
sunt satisfăcuţi, nu sunt de acord, creează dificultăţi. Important este să ştim nu doar
că într-o şedinţă oarecare au luat cuvântul 8 persoane, ci şi care au fost contribuţiile
lor concrete, adică: au pus doar întrebări sau au făcut propuneri constructive?; au
contribuit prin intervenţia lor la lămurirea unor probleme sau au creat tensiuni
inutile? Un asemenea lucru îl putem afla construind profilul comunicaţional-
interacţional a fiecărui membru din grup, după aceeaşi tehnică ca şi cel al direcţiei.
Realizând aceasta, putem interveni pe direcţia antrenării tuturor membrilor la
rezovarea constructivă a sarcinilor grupului.
C. Permite stabilirea locului şi rolului fiecărui individ în cadrul grupului. Pentru
aceasta este însă necesar să efectuâm următoarele două operaţii: înscrierea într-o
matrice cu dublă intrare a numărului total de interacţiuni emise şi receptate de
fiecare dintre membrii grupului atât în situaţia în care ei se adresează unii altora,
cât şi în aceea în care ei se adresează grupului; calcularea a ceea ce Bales numeşte
„taxa de participare” a fiecărui membru la activitatea grupului, care nu este altceva
decât raportul dintre suma interacţiunilor emise de un membru al grupului şi
numnărul total de emisiuni prezente în grup. Bales şi colaboratorii săi au întocmit
matrice cuprinzând numărul de interacţiuni emise şi receptate într-un grup de 6
persoane în decursul a 18 reuniuni. Citirea matricei este simplă.
De exemplu, subiectul A a emis 12 unităţi comunicaţionale către B, 9 către C, 5 către D etc. şi 56
către întreg grupul, deci un total de 82 de interacţiuni.
Pe orizontală apar emisiunile subiecţilor, pe veritcală apare ceea ce au receptat ei.
Dacă am clasifica subiecţii în ordinea descrescândă a numărului de interacţiuni emise
şi receptate de ei am putea constata o serie de fenomene interesante, cum ar fi:
a) cei care emit mult primesc mult, în timp ce cei care emit puţin primesc la
fel de puţin, fapt care duce la împărţirea grupului în două subgrupuri, şi
anume:
- subgruoul celor activi, care participă, îşi aduc contribuţia la desfăşurarea
dicuţiilor;
- subgrupul celor non sau puţin participativi, care stau în expectativă sau,
poate, sunt excluşi de la comunicare;
b) se conturează clar şi diferenţa de statut sociometric al membrilor grupului,
subiectul A apărând în calitate de lider al acestui grup, el fiind cel care
comunică cel mai mult cu ceilalţi;
c) se pare că grupul dispune de o structură centralizată de comunicare, liderul
grupului fiind cel ce colectează (sau poate monopolizează) şi filtrează cea mai
mare parte a comunicaţiilor.
Deşi matricea intercomunicaţională din cadrul unui grup oferă posibilitatea unor
analize cantitative, ea rămâne sugestivă şi pentru unele fenomene psihosociale
calitative, care pot fi deduse din interpretarea şi aprecierea datelor respective.
Din cele prezentate mai sus se desprinde faptul că tehnica observaţiei sistematice a
grupurilor pe baza categoriilor comunicaţional-interacţionale este deosebit de
productivă din perspectiva necesităţilor de cunoaştere a grupurilor. Ea este cu atât
mai semnificativă, cu cât furnizează date nu doar despre profilul întreg, ci şi despre
fiecare memebru al său, nu doar informaţii general-globale despre grup, dar şi
informaţii foarte amănunţite, chiar până la nivel de detaliu şi poate fi aplicată pe orice
fel de grup social, dar nu în orice moment al evoluţiei sale, nu în orice situaţie în care
se află grupul. Pentru aplicarea acestei tehnici sunt indicate situaţiile în care grupul
analizează, dezbate, deliberează, decide, rezolvă probleme, deci în aşa-numitele
grupuri de discuţie sau de decizie.
Asupra unui grup de copii care hotăresc să se joace împreună, unui grup de şcolari
sau de studenţi care au de pregătit o creaţie care are de dezbătut o importantă
problemă ştiinţifică etc. poate fi utilizată cu mult succes tehnica prezentată. în
cercetările psihosociale concrete efectuate la noi în ţară ea a fost aplicată în studierea
activităţii adunărilor generale ale oamenilor muncii.
Cele 12 categorii ale lui Bales rerpezintă nu doar un instrument de cercetare a
comunicării dintre membrii unui grup, a interacţiunii dintre ei, ci, pur şi simplu,
categorii paticipaţionale cu ajutorul cărora am putea măsura gradul de participare şi
angajare al membrilor unui grup, ca şi al grupului în întregul său, în rezolvarea
sarcinilor, în atingerea scopurilor propuse. Eforturile depuse în aplicarea acestei
tehnici, raportat la ceea ce poate furniza, se justifică prin utilitatea ei în cunoaşterea
grupurilor sociale.
Ce este important de observat la un grup. în toate interacţiunile umane există două
elemente esenţiale: conţinuturi şi procese.
A. Conţinutul priveşte sarcina de realizat. în cazul unui grup conţinutul
interacţiunilor este dat de problema/sarcina sau scopul de realizat. S-a constatat o
tendinţă de concentrare a atenţiei asupra conţinutului interacţiunilor, în detrimentul
proceselor de grup.
B. Procesul de interacţiune are în vedere ceea ce se întâmplă între participanţii la
interacţiune şi aceasta în timpul desfăşurării activităţilor respective. Dinamica sau
procesul de grup se va referi deci la morală, sentimente, atmosferă, influenţă,
participare, stiluri de influenţă, lupta pentru putere, conflict, competiţie, cooperare
etc. în cele mai multe interacţiuni, foarte puţină atenţie este acordată proceselor de
grup, dinamicii, şi aceasta chiar şi atunci când aceasta este o cauză majoră a
ineficienţei activităţii de grup. Atenţia, sensibilitatea la procesele de grup vă oferă
posibilitatea de a diagnostica la timp problemele grupului şi de a le putea face faţă.
De vreme ce aceste procese sunt prezente în toate grupurile, cunoaşterea lor va putea
îmbunătăţi calitatea şi cantitatea participării în grup, deci eficienţa grupului.
Iată în continuarea câteva elemente care vă vor ajuta să realizaţi o analiză a
comportamentului unui grup şi să luaţi decizii corecte.
Ne putem imagina grupul ca fiind un imens “iceberg”. Aşa cum se poate observa din
reprezentarea grafică următoare, conţinutul reprezintă doar ceea ce se găseşte la
“suprafaţa apei”. Procesele de grup, au o importanţă extrem de mare şi ele trebuie să
facă obiectul focalizării asistentului social.Astfel acesta va trebui să observe:
A. Participarea verbală, ca prim indicator al implicării membrilor.
TEMĂ: Căutaţi diferenţele existente în cantitatea de implicare verbală a membrilor.
1. Care sunt membri care au o participare însemnată?
2. Care sunt membri care participă mai puţin?
3. Se pot remarca anumite schimbări în participare, cum ar fi de exemplu: cei care vorbeau mult devin
deodată tăcuţi sau invers. Se pot remarca motivele unui astfel de comportament?
4. Cum sunt trataţi subiecţii tăcuţi? Cum este interpretată tăcerea lor? Acceptare? Dezaprobare?
Dezinteres? Teamă? etc.
5. Cine vorbeşte cu cine? Puteţi găsi motive pentru aceasta?
6. Cine menţine discuţia în grup? De ce?

B. Influenţa. În cadrul unui grup, unii membri pot vorbi foarte puţin şi totuşi pot să
capteze atenţia întregului grup. Alţii, dimpotrivă, pot vorbi foarte mult şi să nu fie
ascultaţi de ceilalţi.
1. Care dintre membrii grupului are o influenţă mai mare?
2. Care dintre membrii grupului nu par să aibă influenţă? Există semne de schimbare a influenţei?
Cine se află în această situaţie?
3. Se constată rivalităţi în grup? Există o luptă pentru putere? Care este efectul acestei lupte asupra
celorlalţi membrii ai grupului?

C. Stiluri de influenţă
a. AUTOCRATIC
încearcă cineva să-şi impună dorinţele sau valorile asupra altor membri sau încearcă să-i forţeze,
să-i sprijine? Cine face evaluări sau judecăţi de valoare asupra altor membri? Cine blochează
activitatea în momentul în care pare să nu urmărească cursul dorit de el? Cine încearcă să forţeze
"organizarea” grupului?
b. ÎMPĂCIUITOR
Cine sprijină plin de voluntarism deciziile luate de ceilalţi membri ai grupului? Cine încearcă în mod
consecvent să evite conflictele sau sentimentele neplăcute? Există cineva care poartă în mod special
respectuos faţă de alţi membri, oferindu-se oarecum puterea în grup? Se pot remarca membri care
evită oferirea unui feed-back negativ?
c. LAISSEZ FAIRE
Există membrii care atrag atenţia printr-o aparentă lipsă de implicare în grup? Există membri care
se alătură deciziilor de grup, fără însă a-şi exprima acordul sau dezacordul? Cine apare ca retras şi
neimplicat? Cine nu participă la iniţierea activităţii, participă mecanic sau doar când i se adresează
întrebări directe?
d. DEMOCRATIC
Cine încearcă să includă în luarea deciziilor pe toţi membri grupului? Cine exprimă în mod deschis
şi direct opinii şi sentimente fără însă a-i evalua sau judeca pe ceilalţi? în momentele de tensiune,
cine încearcă să rezolve problema apărută şi să aplaneze conflictul?
D. Proceduri de luare a deciziilor
În grup se iau de multe ori deciz ii fără a lua în considerare efectele acestor decizii asupra
altor membri. Unii încearcă să-şi impună propriile decizii, în timp ce alţii doresc ca toţi
membri să participe la luarea deciziilor.
1. Cine se “autoautorizează” cu luarea deciziilor fără a lua în considerare pe ceilalţi membrii ai
grupului? Ce efect are acest lucru asupra celorlalţi?
2. Grupul trece de la o temă la alta? Ce temă iese rapid din discuţie? Există motive pentru aceasta?
3. Grupul trece de la o temă la alta? Ce temă iese rapid din discuţie? Există motive pentru aceasta?
4. Cine sprijină sugestiile sau deciziile altora? Există cazuri în care doi membri se aliază şi ăşi
impun deciziile? Cum afectează această situaţie grupul?
5. Există o majoritate care forţează luarea unei decizii dincolo de opoziţia restului grupului? Se cere
cumva votul majoritar?
6. Există încercări de a aduce pe toţi la un consens? Care este efectul acestor încercări?
7. Există cineva care contribuie fără a primi nici un fel de feed-back sau recunoaştere? Care este
efectul acestui comportament asupra lui?

E. Funcţiile de sarcină
1. Există sau nu persoane care cer sau fac sugestii în vederea alegerii celei mai bune căi de “atac” a
problemei?
2. încearcă cineva să facă o sumarizare a ceea ce a fost discutat sau s-a petrecut în grup?
3. Cine încearcă să menţină grupul concentrat pe problema discutată? Cine previne abordarea
tangenţială sau “săritul” de la o problemă la alta?

F. Funcţiile de menţinere
Menţinerea funcţionării grupului este foarte importantă, relaţi ile armonioase şi o
atmosferă de lucru degajată fiind un deziderat necesar eficienţei grupului.
1. Cine sprijină pe ceilalţi să intre în discuţie?
2. Cine întrerupe vorbirea celorlalţi?
3. Cât de bine sunt difuzate ideile în grup? Sunt membri preocupaţi de cu totul altceva sua care nu
ascultă? Sunt încercări de a sprijini alţi membri ai grupului de a-şi clarifica ideile?
4. în ce mod sunt respinse anumite idei? Cum reacţionează membri atunci când nu li se acceptă
ideile emise? Sunt încercări de sprijinire a celor cărora nu li se acceptă ideile?

G. Atmosfera de grup. Atmosfera de grup poate fi uşor evaluată ca impresie

generală asupra activităţii grupului. Putem distinge caracteristicile atmosferei de grup
prin găsirea cuvintelor care descriu impresia generală a membrilor grupului.
1. Cine pare să prefere o atmosferă caldă, prietenească? în acest sens, există încercări de eliminare
a conflictelor sau a sentimentelor negative?
2. Cine pare să prefere o atmosferă conflictuală, de neînţelegere? Există membricare par să-i
provoace sau să-i supere pe ceilalţi?
3. Dau membri grupului semne de interes, de implicare? Există o atmosferă de lucru, de satisfacţie,
de discuţie liberă?

H. Participarea membrilor. Un element de importanţă majoră este gradul de

acceptare şi de coeziune al grupului.
1. Există subgrupuri (“outsaider”)?
2. Există “outsaider-ri”? Cum sunt ei trataţi?
3. Se constată “intrări” sau “ieşiri” din grup? Ex: legănatul înainte şi înapoi al scaunului sau
mutarea acestuia. Care sunt condiţiile în care se petrec acestea?
I. Sentimente. În timpul oricărei interacţiuni de grup, sentimentele îşi fac simţită
prezenţa. Aceste sentimente, chiar dacă nu sunt discutate întotdeauna, pot fi
discriminate prin tonul vocii, expresia facială, gesturi şi alte for me nonverbale.
1. Ce fel de sentimente puteţi observa la membri grupului? (mânie, iritare, frustare, căldura,
afecţiune, înţelegere, plictiseală ect.).
2. Puteţi observa încercări de blocare a exprimării sentimentelor, în mod particular a celor negative?
Cum se realizează aceasta? Cine încearcă aceasta în mod consecvent?

J. Norme. Orice grup dezvoltă standarde de comportament. Aceste norme exprimă în

general credinţele şi dorinţele majorităţii membrilor în legătură cu ce este permis şi
ce nu este permis în grup. Aceste norme pot fi clare, explicite, sau operând la un nivel de
conştientizare inferior tuturor membrilor grupului. Unele norme facilitează procesele de
grup iar altele încetinesc aceste procese.
1. Există subiecte discuţie evitare de către grup? (sex, religie, sentimente, comportamentul liderului
etc.). Cine pare să alimenteze aceasta? Cum anume?
2. Membri grupului sunt politicoşi şi deschişi cu ceilalţi? Sunt exprimate doar sentimente pozitive?
Sunt acceptate uşor opiniile celorlalţi? Ce se întâmplă în caz de dezacord?
3. Puteţi identifica norme care operează în ceea ce priveşte participarea (exemplu: dacă eu îmi
prezint problemele şi tu va trebui să faci la fel?).
5.2.3. Tehnica sociometrică

Tehnica sociometrică, iniţiată de psihosociologul american de origine română (s-a

născut la Bucureşti în 1892) J.L.MORENO,are o largă răspândire în investigarea şi
cunoaşterea relaţiilor interpersonale dintre oameni, în deosebibi a celor afectiv-
simpatetice, de preferinţă sau de respingere. Relaţiile afectiv-simpatetice dintre
membrii unui grup sunt mult mai importante decât s-ar părea la prima vedere . Ele
acţionează ca un catalizator, ca un factor ce dinamizează permanent comportamentul
membrilor grupurilor, introducând direcţii diverse şi uneori imprevizibile de evoluţie
a acestuia. Comportamentele cotidiene ale partenerilor dintr-un grup, informaţiile
suplimentare căpătate despre unul sau altul dinte membrii grupului, părerile personale
ale unui membru din grup despre un altul făcute publice sau împărtăşite în taină
altcuiva nu ne lasă indiferenţi din punct de vedere afectiv. Dimpotrivă,ele confirmă
sau infirmă propriile noastre păreri, ne răscolesc profund, ne determină să ne
schimbăm atitudinea faţă de unii membri din cadrul grupului, în sensul că unele
simpatii sau antipatii se adâncesc, în timp ce altele îşi modifică conţinutul, se
convertesc în opusul lor. în aceste condiţii, cunoşterea relaţiilor afectv-simpatetice
dintre membrii grupurilor sociale capătă o deosebită semnificaţie. Deşi s-ar prea că
un asemenea fapt este greu de realizat, el este totuşi posibil. Tehnica sociometrică
propusă de Moreno încearcă să realizeze tocmai “măsurarea” relaţiilor interpersonale
afectiv-simpatetice dintre oameni şi stabilirea rolului lor în dinamica şi evoluţia
grupurilor sociale mici. Concepută ca un ansamblu de subtehnici sau procedee
articulate între ele (testul sociometric, sociomatricea, sociograma, indici sciometrici),
aplicrea acestei tehnici necesită respectarea unor rigori metodologice şi capacitatea de
a descifra fenomenele relative.
A. Testul sociometric încearcă relaţiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului.
El conţine întrebări de tipul: “Dacă s-ar face schimbări în bănci, cu cine ţi-ar place
să stai în bancă?”; “Cu cine nu ţi-ar place?”; “Dacă echipa ta de muncă s-ar
restructura, cu cine ţi-ar place să lucrezi în continuare ca membri ai echipei?”etc. în
perioada de pregătire a testului, cel care urmează să-l aplice trebuie să formuleze în
aşa fel instructajul (cele ce vor fi spuse subiecţilor), încât acesta să cuprindă:
- motivarea aplicării testului („am vrea ca în trimestrul următor să schimbăm
aşezarea în bănci”; „vom încerca să restructurăm grupul nostru de muncă şi
ne interesează preferinţele voastre în legătură cu componenţa noi echipe
care va fi formată”);
- asigurarea caracterului confidenţial al testului („răspunsurile date nu vor fi
aduse la cunoştinţa şefilor voştri; dealtfel, nici numele fiecăruia dintre voi
nu ne interesează, ci numai răspunsurile”);
- determinarea situaţiei de alegere, care, la rândul ei, trebuie să cuprindă:
conţinutul activităţii subiecţilor („va trebui să indicaţi pe cine anume
rpeferaţi, pe cine nu preferaţi”), limitarea ariei preferenţiale „alegeţi doar
colegii din clasa - din echipa voastră” sau „puteţi alege şi alte persoane, din
echipa - voastră” sau „puteţi alege şi persoane din afara grupului, deci şi
din alte clase - din alte echipe de muncă”);
 - precizarea criteriului testului („aşezarea în bănci”, „redactarea unui referat”,
„petrecerea timpului liber” etc.);
- limitarea sau nelimitarea numărului răspunsurilor („alegeţi doar trei dintre
colegii voştri”; „alegeţi câţi vreţi, fiecare după cum crede de cuviinţă”);
- ordinea de preferinţă („pe cel care îl doriţi cel mai mult îl treceţi pe primul
loc, pe un altul pe locul doi, şi aşa mai departe”).
În faza aplicării testului se atrage atenţia subiecţilor asupra următoarelor aspecte: să
nu comunice între ei; să răspundă la toate întrebările; să răspundă prin nominalizări,
nu prin formulări generale, de tipul: „cu toţi”, „cu nici unul”, „nu este cazul”; să-i ia
în considerare pe toţi membrii grupului chiar dacăvreunul dintre ie nu este prezent în
momentul aplicării testului; să fie sinceri în răspunsuri. în funcţie de obiectivul
cercetării, întrebările din testul sociometric pot fi extinse şi la domeniul percepţiei
relaţiilor, fiind formulate în felul următor: „Pe tine crezi că te-a preferat ... că nu te-a
preferat”; „Pe colegul preferat de tine cine crezi că l-a mai preferat„. întrebările testuli
sociometric pot fi însoţite şi de cerinţa motivării răspunsurilor date („De ce tocmai pe
el îl preferi?”; „De ce nu-l preferi?”).
B. Sociomatricea este un tabel cu dublă intrare, în care se trec toţi membrii grupului
investigat, cu alegerile sau respingerile emise şi primite de fiecare. Pe orizontală, în
dreptul fiecătui subiect, figurează alegerile sau respingerile făcute, iar pe verticală
alegerile şi respingerile primite de fiecare subiect de la toţi ceilalţi membri ai
grupului. însumarea datelor de pe orizontală ne va indica gradul de expansivitate
afectivă a fiecărui subiect, în timp ce cele de pe verticală - locul ocupat de individ în
cadrul grupului, deci statutul său sociometric.
C. Sociograma reprezintă redarea grafică a relaţiilor afectiv-simpatetice dintre
membrii grupului. Abia acum putem şti dacă relaţiile de alegere sau de respingere
sunt reciproce (împărtăşite) sau doar unilalaterale, dacă preferinţele sunt întâmpinate
de respingeri. De asemenea, tot acum von afla şi şi felul cum se structurează relaţiile
dintre membrii grupului. Sociograma poate fi individuală (redă situaţia relaţiilor
afective daor a unui singur individ din cadrul grupului) şi colectivă (redă situaţia
relaţiilor dintre absolut toţi membrii grupului). Aceasta din urmă poate fi de două
feluri: sociograma colectivă în spaţiul funcţional al grupului (a în considerare
aşezarea sapţială a membrilor grupului în virtutea realţiilor funcţionale dintre aceştia,
deci a relaţiilor necesitate de specificul sarcinii de muncă); socigrama colectivă liberă
(porneşte de la valoarea psihosocială a fiecărui membru în grup).
D. Indicii sociometrici se calculează pornind fie de la datele înscrise în sociomatrici,
fie de la cele ce sunt figurate în sociogramă. Pe baza lor putem afla informaţii din
cadrul grupului, poziţia ocupată în grup (statutul sociometric al individului);
expansivitatea sa afectivă (câte alegeri face în cadrul grupului); gradul în care
preferinţele unui subiect sunt cunoscute de ceilalţi membri ai grupului (transparenţa
relaţiilor); gradul în care un subiect ghiceşte exact toate alegerile emise de toţi
ceilalţi membri ai grupului (transpătrunderea relaţiilor); disonanţa sociometrică
(relaţia dintre valoarea alegerii sociometrice şi valoarea percepţiei socimetrice) etc.
Indicii sciometrici dau posibilitatea efectuării atât a unor evaluări cantitative, cât şi a
unora calitative cu previre la relaţiile membrilor grupului, la felul cum se structurează
acestea, la rolul lor în dinamica grupului.
Indicele de statut sociometric al membrilor grupului este foarte defirenţiat, fiind dependent
de numărul de alegeri primite la fiecare (înscris în josul sociomatricei). Formula ei este:
I= alegeri primite de X
N-1
În care: N = numărul membrilor din grup

Dacă am lua în considerare doar numărul alegerilor primite, am constata că toţi subiecţii
din cadrul grupului au statute sociometrice pozitive, mai puţin subiectul care nu este ales de
nimeni. în realitate, în grup sunt emise atât alegeri cât şi respingeri, fapt care contribuie la
diferenţierea poziţiilor membrilor grupului în plan psihosocial. Este necesar, de aceea, să
calculăm un alt indice sociometric, mai sensibil decât primul. Acesta este indicele de statut
preferenţial al unui membru, care ia în considerare atât alegerile cât şi respingerile primite
de fiecare subiect. Formula lui este următoare:

Obsevăm din sociomatrice că valorile acestui indice sunt faorte diferenţiate: la uniii
subiecţi pozitive, la alţii negative, iar la alţii egale cu zero. Aceste valori ne furnizează
informaţii cu privire la locul, poziţia ocupată de fiecare individ în cadrul grupului. Astfel,
cei cu valori negative sunt respinşi, cei cu valori zero sunt indiferenţi sau izolaţi, iar cei cu
valori pozitive, în funcţie de mărimea acestora, populari sau foarte populari.
Pentru a stabili natura relaţiilor dintre membrii grupului este necesar ca în continuare să
întocmim sociograma colectivă a grupului. Cea mai răspândită formă de prezentare grafică
a ei o constituie aşa-numita sociogramă „ţintă”, bazată pe mai multe cercuri concentrice,
ce conţin în interiorul lor membrii grupului. În acest moment intervine însă o dificultate, şi
anume: câte cercuri concentrice ar trebui să aibă sociograma? Procedând empiric, am
putea lua în considerare numărul cel mai mare de alegeri al unui subiect din grup, la care
am adăuga numărul cel mai mare de rspingeri, totalul lor indicând numărul de cercuri
concentrice. în felul acesta însă numărul cercurilor concentrice s-ar putea să fie foarte
mare, fiecare subiect fiind plasat pe câte un cerc concentric. De aceea, este necesar să
delimităm numărul acestora prin gruparea subiecţilor în funcţie de câteva criterii, printre
care mai importante sunt: indicele de statut preferenţial. Pe baza datelor înscrise în tabelul
centralizator ştim că socigrama ce urmează a fi contruită va dispune de cinci cercuri
concentrice: primul cerc, cel din mijloc, va avea valoarea +3, şi va conţine subiecţii foarte
populari din grup; cel de-al doilea va avea valoarea +2, şi va conţine subiecţii populari; cel
de-al treilea cerc va avea valoarea +1, şi va conţine subiecţii acceptaţi; cercul al patrulea
va avea valoarea o (zero) şi va conţine subiecţii indiferenţi; cercul al cincilea, ultimul, va
avea valoarea -1, şi va conţine subiecţii respinşi. Pornind de la datele înscrise în
sociomatrice şi sociograme, putem evidenţia o mulţime de aspecte în legătură cu structura
preferenţială a grupului respectiv. Analiza se poate întreprinde la câteva niveluri distincte.
La nivel individual, luând în considerare fie statutul sociometric, fie statutul preferenţial,
am putea deduce poziţia ocupată de fiecare membru în cadrul grupului. în primul rând, se
detaşesază două poziţii extreme: membri care au statute preferenţiale în întregime pozitive,
deci numai cu alegeri, şi membri cu statute preferenţiale în întregime negative, numai cu
respingeri. La ceilalţi subiecţi valoarea pozitivă sau negativă a statutelor derivă din aşa-
zisele statute mixte, care conţin, în poziţii diferite, atât alegeri cât şi respingeri. în sfârşit o
ultimă categorie de subiecţi o reprezintă cei care au statutul preferenţial zero, adică un
număr egal de alegei şi respingeri. Valoarea acestor statute în planul relaţiilor preferenţiale
este diferită. Cele pozitive indică gradele diferenţiate de integrare a membrilor grupului în
reţeaua sa sociometrică, de la simpla acceptare la popularitate şi până la poziţia de lider
informal al grupului; statutele negative pun în evidenţă faptul că cei ce le deţin sunt
respinşi, neagreaţi; statutele cu valoare zero redau faptul că subiecţii resprectivi sunt
indiferenţi sau izolaţi, într-un fel la periferia relaţiilor afectiv-simpatetice şi fără valoare în
funcţionalitatea lor. Astfel, pot fi identificate statute preferenţiale pozitive, negative şi nule
(zero), fapt care evidenţiază situaţia în care se află nu numai unii indivizi, ci chiar grupul în
întregul său.
La nivel interpersonal analiza ne evidenţiază tipurile de relaţii care există între membrii
grupului şi dacă preferinţele sau respingerile sunt reciproce sau unilaterale, felul cum se
repartizează ele între membrii grupului, situaţia lor în fruncţie de sexul membrilor din grup:
Mai întâi, se poate face o analiză globală pur cantitativă. Exemplu: dacă în grup au fost
emise 39 de alegeri şi 37 de respigeri, deci un total de 76 de preferinţe pozitive şi negative,
dintre acestea, 12 pot fi preferinţe reciproce, 15 preferinţe unilaterale, 6 preferinţe
reciproce şi 25 respingeri unilaterale. Inventarierea nemărului de alegeri şi respingeri din
grup poate fi semnificativă pe direcţia furnăzări unor informaţii cu privire la gradul de
implicare a persoanelor în reţeaua sociometrică, dar şi cu preivire la situaţia mai generală
a grupului. Densitatea preferinţelor sau respingerilor reciproce dintr-un grup reprezintă un
criteriu revelator al unităţii membrilor grupului sau, dimpotrivă, al dezbinării lor. Exemplu:
dacă în grup predominante sunt preferinţele reciproce, înseamnă că membrii lui sunt
suficient de bine relaţionaţi pozitivi unii cu alţii.
Pentru planul interpresonal mult mai semnificativă este însă analiza calitativă. Cum se
relaţionează subiecţii populari, acceptaţi, respinşi sau izolaţi unii cu alţii? Urmărind cu
atenţie preferenţialele şi respingerile reciproce din sociograma colectivă liberă a grupului,
am putea desprinde câteva aspecte semnificative, şi anume: subiecţii cu statute preferenţiale
pozitive se comportă diferit, în sensul că unii preferă să se asocieze cu subiecţi care dispun
de statute la fel de mari sau chiar mai mari decât ei, în timp ce alţii preferă să se asocieze
cu subiecţi ce depind de statute preferenţiale negative sau nule; subiecţii cu statute
preferenţiale negative fie că se resping reciproc, fie că tind să-i prefere pe cei cu statute
pozitive sau cei ce dispun de statute zero, obţinând de fiecare dată şi acordul acestora;
subiecţii cu statute preferenţiale nule manifestă comportamente foarte diferenţiate: tind să
prefere pe cei cu statute pozitive, obţinând adeziunea lor; se preferă între ei; se resping între
ei. Se degajă chiar o regulă mai generală: de obicei, comportamentul interpersonal al celor
cu statute preferenţiale pozitive se dihotomizează, dând naştere la doi poli opuşi (unii se
preferă între ei, alţii preferă pe cei cu poziţii opuse faţă de a lor), în timp ce cei cu statute
preferenţiale şi nule fie că se preferă sau se resping reciproc, fie că tind să migreze spre cei
cu statute preferenţiale ridicate. Relaţionarea interpersonală dintre membrii grupului
evidenţiază şi „puterea” de influenţă a acestora. Planul relaţional poate, deci, „adânci”
anumite situaţii (poate face o poziţie critică să devină şi mai critică; una bună să devină şi
mai bună) sau, dimpotrivă, poate realtiviza luate situaţii (ceea ce este aparent bun,
favorabil, s-ar putea să fie în realitate mai puţin favorabil tocmai datorită relaţiilor dintre
persoanele ce intră în interacţiune şi poziţiile ocupate de ele în structura sociometrică a
grupului).
La nivel grupal analizând, felul cum se înlănţuie şi se organizează relaţiile dintre mebrii
grupului, am putea obţine unele informaţii preţioase cu privire la structurile socio-afective
sau preferenţiale prezente în grup.
Folosind un limbaj geometric, Moreno evidenţiază existenţa în cadul grupurilor mici
a următoarelor structuri preferenţiale: atracţia reciprocă; respingerea reciprocă;
perechea incompatibilă (A preferă pe B, în timp ce B respinge pe A); lanţul de
respingeri; lanţul de atracţii; triunghiul de respingeri; triunghiul de atracţii;
pătratul de respingeri; pătratul de atracţii; cercul de atracţii; steaua atracţiilor (un
subiect plasat în centrul preferenţilor celorlalţi); steaua respingerilor (respingerea
aceluiaşi individ de mai mulţi); steaua atracţiilor cu respingere interioară (centrul
stelei respinge pe majoritatea celor atraşi de el).
Toate aceste tipuri de structuri preferenţiale, ce apar şi funcţionează în cadrul
grupului mic, au o mare semnificaţie pentru atmosfera generală socio-afectivă a
grupului, ca şi pentru randamentul lui. Spre exemplu, dacă densitatea atracţiilor
reciproce este mai mare putem presupune că în grup există o atmosferă socio-
afectivă, tonifiantă, un mare grup de înţelegere întremembrii grupului, fapt care se va
răsfrânge favorabil şi asupra randamentului activităţii.
Prezenţa în grup a unor structuri preferenţiale de tip triunghi, pătrat, cerc ne-ar putea
sugera subdividerea grupului şi constituirea unor subgrupuri (clici, găşti sau
„bisericuţe”, cum sunt ele denumite în limbajul cotidian). în sfârşit, steaua atracţiilor
sau respingerilor ne pune în lumină, pe de o parte liderul informal al grupului, iar pe
de altă parte subiectul respins de către grup. Analiza structurilor preferenţiale ale
grupului mic poate confirma sau infirma părerile organizatorilor şi conducătorilor
acestor grupuri, poate sugera chiar unele modalităţi de intervenţie în grup în vederea
ameliorării atmosferei socio-afective.
Indicele de coeziune al grupului şi subgrupurilor rezultă din totalitatea forţelor
atractive şi repulsive din cadrul grupului, forţe care, la rândul lor, depind de o
multitudine de factori, cum ar fi: natura şi mărimea grupului, scopurile lui, specificul
activităţilor desfăşurate, motivaţia membrilor componenţi etc. Cel mai adesea în
determinarea coeziunii s-a pornit de la considerarea preferinţelor pozitive. în
literatura de specialitate nu există încă un mod unanim în privinţa găsirii unei
formule optime de măsurare a coeziunii grupurilor, deşi mulţi autori au adus
contribuţii interesante în această privinţă. Astfel, unii autori au arătat că cu cât
densitatea acestora este mai mare, cu atât ele se structurează mai profund în
triunghiuri, cercuri, stele, cu atât coeziunea grupului va fi mai mare. Alţi autori sunt
de părere că cu cât distribuţia alegerilor şi respingerilor este mai uniformă, cu atât
gradul de coeziune sau de integrare al grupului este mai mare, în timp ce centrarea
alegerilor şi respingerilor pe un număr mic de membri din grup corespunde unei slabe
coeziuni; ei consideră, de aceea, că distribuţia statutelor preferenţiale ale subiecţilor
ar putea constitui una dintre modalităţile eficiente de măsurare a coeziunii grupului.
Cei trei indici sociometrici la care ne-am referit sunt de mare ajutor în analiza
relaţiilor preferenţiale din cadrul grupurilor mici. Ei pot furniza informaţii preţioase
nu doar despre ceea ce se întâmplă în grup, despre starea sa, dar pot sugera şi căile de
intervenţie în grup în vederea optimizării funcţionalităţii lui.
Sociometria a adus nenumărate şi importante contribuţii la studiul relaţiilor
interpersonale din cadrul grupurilor mici, pe care JEAN MAISONNEUVE le împarte
în contribuţii intrinseci (legate de posibilităţile interpretative ale realţiilor la nivel
individual, interpersonal şi grupal) şi contribuţii extrinseci mai largi, chiar la nivelul
sociologic, al relaţiilor dintre oameni, în funcţie de o serie de parametri, cum ar fi:
vârsta, sexul, nivelul economic, profesiunea, factori personali etc.). Fără a pierde din
vedre aceste contribuţii majore ale sociometriei, nu trebuie să uităm că ea are şi o
serie de limite.
Astfel, în cercetarea sociometrică nu putem fi siguri întotdeauna de omogenitatea şi
sinceritatea răspunsurilor (unele sunt spontane, altele generale sau induse de însăşi
situaţia de aplicare a testului); nu ştim cu exactitate dacă avem de-a face cu realţii
care relevă afinităţi sentimentale sau cu caracter funcţional; nu avem posibilitatea
efectuării studiului global al formelor şi funcţiilor grupului ca atare, ci mai mult
posibilitatea inventarierii afinităţilor, a constelaţiei acestora, din care facem deducţii
cu privire la întregul grup.
Conştient de aceste limite ale sociomatriei, Moreno a propus utilizarea şi a altor
tehnici, adiacente, care să completeze viziunea cercetătorului asupra reaţiilor
intepersonale.
Spre exemplu, observarea conduitelor reale, notarea frecvenţei contactelor
interpersonale, cercetarea structurilor de comunicare din grup, a structurilor de
organizare a grupului în timpul rezolvării sarcinilor de muncă etc., ar putea constitui
astfel de tehnici.

5.2.4. Profilul psihosocial al grupurilor

Profilul psihologic este nu atât o metodă de investigare şi determinare a unui conţinut

psihologic oarecare, ci mai ales o metodă de reprezentare grafică a rezultatelor unor
măsurători făcute prin utilizarea diverselor probe, fie pe un subiect fie pe un eşantion
de subiecţi. De obicei se măsoară, prin teste sau prin alte modalităţi determinatorii,
nivelul de dezvoltare al diferitelor capacităţi psihice globale ale individului, cum ar
fi: gândirea, memoria, atenţia, imaginaţia, afectivitatea, motricitatea, temperamentul,
aptitudinile, caracterul, sau al laturilor, elementelor componente specifice fiecărora
dintre aceste capacităţi şi funcţii psihice.
De exemplu, în legătură cu gândirea pot fi determinate următoarele ei însuşiri: ritmul,
flexibilitatea, rapiditatea, creativitatea; în legătură cu atenţia unele însuşiri ca:
stabilitatea, concentrarea, volumul, distribuţia, mobilitatea; legat de memorie am
putea determina: rapiditatea întipăririi, trăinicia păstrării, exactitatea, promptitudinea
şi completitudinea reactualizării datelor memorate etc.
Informaţiile obţinute, convertite într-o unitate de măsură (în centile, de pildă) sunt
dispuse vertical şi apoi reunite printr-o linie care desemnează o siluetă comparabilă
cu profilul unui om, de unde şi numele de “profil psihologic” care i-a fost dat.
Deci, profilul psihologic are menirea de a vizualiza perfomanţele obţinute de un
individ la un set de probe, dând astfel posibilitatea realizării unor analize d tip
comparativ fie între rezultatele obţinutede unul şi acelaşi individ, fie de indivizi
diferiţi. Se pot astfel detecta punctele slabe ale unei persoane, care necesită intervenţii
educative şi formative pe direcţia remedierii şi ameliorării lor, cât şi punctele forte ale
acesteia, ce reprezintă adevărate elemente de sprijin în vederea desfăşurării unor
comportamente eficiente. Profilul psihologic are avantajul de a oferi dintr-o dată o
imagine globală, de ansamblu, clară şi foarte precisă asupra nivelului de dezvoltare a
diferitelor funcţii psihice ale individului.
Dar, nu numai caracteristicile psihologice ale unui individ pot fi vizualizate,
reprezentate grafic, sub forma unui profil. Diversele caracteristici ale grupului ca
unitate globală, integrală, ar putea fi redate sub forma profilului. Cu alte cuvinte, am
putea converti acest instrument de vizualizare a trăsăturilor psihoindividuale într-un
instrument care să redea grafic şi trăsăturile psihosociale ale unui grup. Pentru a putea
realiza însă convertirea de care aminteam, este necesar să luăm în considerare câteva
aspecte esenţiale:
În primul rând, este necesară stabilirea acelor particularităţi ale grupului care
urmează a fi mai întâi măsurate şi apoi vizualizate sub forma profilului . în
finalizarea acestei cerinţe consultarea oricărui manual sau tratat de psihologie socială
este de mare folos. Aproape că nu există lucrare publicată în acest domeniu care să nu
se refere direct sau indirect la “proprietăţile grupurilor mici”. Dintre acestea putem
reţine mai multe sau mai puţine, în funcţie de ceea ce ne interesează să cunoaştem
depre grup. Dacă intenţia noastră este de a afla informaţii cât mai numeroase şi cât
mai complete despre un grup, atunci vom face apel la majoritatea sau chiar la toate
proprietăţile grupurilor mici descrise în manuale. Dacă dimpotrivă, trebuie să
caracterizăm grupul doar pe direcţia proprietăţilor lui esenţiale, atunci vom selecta
câteva dintre ele. în urma consultării unor tratate şi manuale de psihologie socială am
reţinut 16 proprietăţi ale grupurilor mici, care ni s-au părut a fi esenţiale pentru acestea, şi
anume:
1. Consensul (existenţa atitudinilor asemănătoare îngrup);
2. Conformismul (respectarea normelor de grup);
3. Autoorganizarea (capacitatea grupului de a se organiza singur);
4. Coeziunea (unitatea grupului);
5. Eficienţa (îndeplinirea obiectivelor);
6. Autonomia (independenţa în raport cu alte grupuri);
7. Controlul (grupul ca mijloc de control al acţiunilor membrilor săi);
8. Stratificarea (ierarhizarea statutelor);
9. Permeabilitatea (cooptarea altor membri şi acceptarea lor);
10.Flexibilitatea (capacitatea de a manifesta comportamente variate, opusă rigidităţii
şi
stereotipiei);
11. Omogeneitatea (similaritatea psihologică şi socială a membrilor);
12. Tonul hedonic (plăcerea apartenenţei le grup);
13. Intimitatea (gradul de apropiere psihologică între membri);
14. Forţa (tăria, puterea grupului);
15. Participarea (acţionarea pentru grup);
16. Stabilitatea (persistenţa în timp a grupului).

În al doilea rând, se impune “transformarea” acestor proprietăţi ale grupurilor mici

în întrebări care vor figura în chestionarul ce se va adresa membrilor grupului. în
acest sens vom face apel la conţinutul principal, esenţial al proprietăţilor pe care le
vizăm, care va deveni dealtfel însăşi conţinutul întrebării.
Spre exemplu, dacă ştim că prin consens denumim acea proprietate a grupului mic
care desemnează prezenţa la membrii grupului a unor atitudini şi comportamente
asemănătoare, atunci această particularitate va constitui conţinutul întrebării ce se
formulează. Se recomandă ca fiecare întrebare să fie clară concisă, strict delimitată, să
conţină cuvinte uzuale, pe înâelesul tuturor, să permită elaborarea unor conduite de
răspuns adecvate. Redăm o suită de întrebări, corespunzătoare celor 16 proprietăţi reţinute,
care ar putea figura într-un chestionar de evaluare în vederea stabilirii profilului grupului:
1. în ce măsură există atitudini şi comportamente asemănătoare la membrii grupului
dv. ?
2. în ce măsură membrii grupului dv. manifestă conduite de supunere, acceptare,
aderenţă şi traducere în fapt a prescripţiilor normelor de grup ?
3. în ce măsură grupul dv. poate să se autoregleze, să se organizeze şi să se conducă
prin sine însuşi, fără intervenţii din afară ?
4. în ce măsură membrii grupului dv. sunt uniţi, acţionează unitar ?
5. în ce măsură membrii grupului dv. îşi realizează scopurile şi sarcinile propuse ?
6. în ce măsură grupul dv. funcţionează independent de un alt grup ?
7. în ce măsură grupul dv. controlează conduita şi acţiunile membrilor săi ?
8. în ce măsură în grupul dv. statutele şi rolurile membrilor sunt strict delimitate şi
ierarhizate ?
9. în ce măsură admite grupul dv. cooptarea sau pătrunderea în grup a unor noi
membri?
10. în ce măsură permite grupul dv. manifestarea unor idei sau comportamente
diferite, variate ?
11. în ce măsură se caracterizează grupul dv. prin asemnănarea caracteristicilor
sociale şi psihologice a membrilor săi ?
12. în ce măsură membrii grupului dv. se simt bine, satisfăcuţi, fericiţi în cadrul
grupului, simt plăcerea de a fi în grup ?
13. în ce măsură membrii grupului dv. sunt apropiaţi între ei ?
14. în ce măsură grupul este considerat ca având un sens pentru membrii săi ?
15. în ce măsură membrii grupului acţionează, muncesc pentru grup ?
16. în ce măsură grupul dv. se caracterizează prin constanţă, stabilitate şi
durabilitate în timp ?

În al treilea rând, este necesară stabilirea unităţii de măsură a proprietăţilor

respective. La nivelul grupului mic măsurăm caracteristicile sau proprietăţile grupului
ca atare şi nu putem utiliza centilele ca unitate de măsură. Mai indicată este folosirea
unei scări de atitudini tip Lickert cu cinci intervale valorizate (ca şi în modalitatea de
determinare a personalităţii interpersonale la care ne-am referit mai înainte), care dau
posibilitatea stabilirii nu numai a prezenţei sau absenţei unei proprietăţi, ci şi măsura
(sau gradul) în care această proprietate caracterizează grupul cetcetat. Stabilirea
proprietăţilor psihosociale ale unui grup şi redarea într-un profil de grup presupune
parcurgerea următoarelor etape:
a) Pregătirea grupului în vederea aplicării chestionarului, care poate fi o pregătire
de conţinut sau pur tehnică, organizatorică. Prima implică explicarea unor termeni
mai dificili care vor fi întâlniţi în chestionarul ce va fi aplicat.
De exemplu, în chestionarl întrebările conţin o serie de termeni - atitudini, norme de
grup, autoreglare, statute ierarhizate, similaritatea caracteristicilor psihologice şi
sociale ale membrilor grupului - care se cer a fi comentaţi încă înainte de aplicarea
chestionarului pentru a nu crea dificultăţi pe parcurs.
În acest sens, s-ar putea organiza o scurtă discuţie cu membrii grupului despre un
grup în general, despre unele dintre caracteristicile lui etc.
Cel de-al doilea tip de pregătire, tehnică sau organizatorică, presupune repartizarea
foilor de răspuns fiecărui subiect în parte (adică chestionarul care conţine în partea
stângă întrebările, iar în dreptul lor, în dreapta, scara de atitudine), dacă cel ce
investighează grupul dispune de asemenea formulare şi mai ales în cantitatee
suficientă, sau instruirea subiecţilor pentru a da răspunsul la fiecare întrebare dictată,
prin notarea în dreptul numărului întrebării a numărului de puncte acordat. (Pentru a
ţine minte punctajul se recomandă ca el să fie scris de fiecare subiect pe foaia de
răspuns). Subiecţii pot nota doar atât: 1-2; 2-4; 3-3 ceea ce înseamnă că la întrebarea
1 s-au acordat 2 puncte (caracteristica respectivă fiind prezentă doar în mică măsură),
la întrebarea a 2-a s-au acordat 4 puncte (caracteristica respectivă find întâlnită într-o
mare măsură), la întrebarea a 3-a s-au acordat 3 puncte (caracteristica respectivă fiind
prezentă doar într-o oarecare măsură în grup) etc.
b. Aplicarea chestionarului, care presupune fie lucrul individual al subiecţilor, fie
dictarea fiecărei întrebări de către cel ce cercetează grupul şi notarea răspunsului de
către subiecţi.
c. Construirea profilului psihosocial al grupului. Pentru aceasta, pe verticală sunt
notate cele 16 proprietăţi ale grupului, iar pe orizontală cele cinci unităţi de măsură
folosite. în dreptul fiecărei proprietăţi se trec mediile rezultate de la toţi membrii
grupului.
De exemplu, într-un grup de 10 membri s-au obţinut următoarele rezultate la prima
caracteristică: 5 au acordat 5 puncte, 3 au acordat 4 puncte iar 2 au acordat 3 puncte.
Media se calculează astfel: (5x5) + (3x4) + (2x3) : 10 = 4,30. Se va trasa apoi un
semn, la întrebarea 1 sau caracteristica 1, în dreptul acestei unităţi (medii obţinute).
Se procedează la fel cu toate celelalte proprietăţi. Unind cele 16 semne, vom obţine
profilul psihosocial al grupului investigat. Un asemenea profil, rezultat din măsurarea
proprietăţilor de grup la două grupuri de sportivi ce practicau jocuri colective
(baschet şi volei).
Stabilirea profilului psihosocial al grupului este de mare utilitate pentru cunoaşterea
şi caracterizarea generală sau, dimpotrivă, mai detaliată a grupurilor mici. El poate
furniza informaţii preţioase pe următoarele direcţii:
- indică orientarea generală, pozitivă sau negativă, a proprietăţilor
grupurilor sociale. Dacă, spre exemplu, membrii grupului arată că cele 16
proprietăţi sunt prezente într-o maresau chiar într-o foarte mare măsură în
grupul lor, aceasta înseamnă că avem de-a face cu un grup bine organizat şi
structurat, cu funcţionalitate optimă, deci eficient; dimpotrivă, dacă
majoritatea celor 16 proprietăţi sunt indicate ca fiind prezente doar în mică
sau în foarte mică măsură, aceasta înseamnă că grupul este organizat,
tensional, conflictual, neeficient;
- indică măsura sau gradul în care fiecare proprietate este dezvoltată în
grup, fapt care ne poate orienta mai direct în ceea ce priveşte sesizarea atât
a valorii grupului respectiv, cât şi a mijloacelor şi modalităţilor de
interveţie în grup. Spre exemplu, dacă coeziunea, ca proprietate esenţială a
grupului, este deficitară, înseamnă că va trebui să intervenim tocmai pe
 direcţia creşterii ei, sau, oricum, mai mult în acest sens decât în legătură cu
o altă proprietate;
- indică atât cauzele probabile ale unei situaţii din grup, cât şi unele efecte
ce s-ar putea obţine: o coeziune slabă într-un grup s-ar putea explica prin
lipsa de consens a membrilor, prin nonconformism, prin insuficienta
participare a membrilor grupului la viaţa grupului, la realizarea scopurilor
sale, şi ar putea conduce la scăderea sau anularea eficienţei grupului, la
instabilitatea lui. Analiza corelată a proprietăţilor grupului poate evidenţia,
aşadar, prezenţa multor relaţii cauzale între ele N-ar fi exclus să întâlnim şi
o predominanţă a unor proprietăţi, în diferite tipuri de grupuri sociale,
tocmai în funcţie de specificul lor, de natura activităţilor şi sarcinilor pe
care le au de îndeplinit.
Profilul psihosocial al grupului se dovedeşte a fi un instrument adecvat şi productiv
de cunoaştere a grupului, de sesizare a caracteristiclor lui generale şi particulare, de
anticipare a funcţionalităţii lui viitoare.

5.2.6. Utilitatea metodelor de cunoaştere a grupurilor sociale

În condiţiile vieţii actuale, relaţiile dintre oameni capătă o pondere fără precedent.
Munca modernă productivă, ştiinţifică este din ce în ce mai mult pregătită,
desfăşurată şi finalizată în grup. Stilul de conducere al grupurilor şi mai ales stilul de
viaţă al acestora se schimbă permanent. Activitatea şi decizia în grup iau tot mai
pregnant un caracter colegial. Oameni manifestă din ce în ce mai mult nevoia de
căldură şi înţelegere umană, de atitudini de receptivitate şi disponibilitate din partea
altora, de acceptarea, prietenia şi dragostea lor, nevoi care nu pot fi satisfăcute
corespunzător decât în cadrul grupurilor sociale. Interpsihologia şi psihologia de grup
se impun nu doar din raţiuni ştiinţifice, ci şi pentru raţiuni de eficacitate socială. Dar,
pentru ca o asemenea psihologie interumană şi de grup să fie cât mai eficientă, să
poată fi dirijată adecvat şi optimizată ori de câte ori este cazul, este necesar ca
organizatorii şi conducătorii grupurilor sociale s-o cunoască, să deţină informaţii
despre caractristicile grupului, despre funcţionalitatea şi dinamica lor. Sesizarea
tensiunilor şi complicităţilor dintre copii de către un părinte, stabilirea “temperaturii”
clasei de elevi de către un profesor, determinarea moralului trupei sale de către un
ofiţer, prepararea deciziilor, negocierilor sau tranzacţiilor de către un conducător de
întreprindere, rezolvarea de către personalul muncitor sau de către conducătorii
acestuia a unor conflicte, a unor stări de anxietate sau frustrare ivite în cadrul
grupurilor de muncă, de discuţie, de decizie nu pt fi realizate fără investigarea
competentă a grupurilor sociale respective în vederea cunoaşterii lor autentice.
Metodele prezentate vizează realizarea tocmai a unui asmenea obiectiv.
Nenumărate situaţii din viaţa socială cer cu necesitate aplicarea metodelor de
cunoaştere a grupurilor:
A. începerea activităţii cu un grup oarecare impune deţinerea unor informaţii despre
el. Când un asistent social îşi încep activitatea cu o grupă de asistaţi ştie câte ceva
despre cei cu care urmează să lucreze, despre performanţele lor anterioare despre
unele trăsături de personalitate. De aceea, pentru a-şi satisface fie şi parţial o
asemenea nevoie, ei cer diverse informaţii de la asistaţi, pentru a-şi putea forma o
imagine de ansamblu. Numai că informaţiile solicitate sunt cel mai adeseori cu
caracter individual, ele vizând particularităţi şi caracteristici psihoindividuale, ale
fiecăruia dintre membri, şi mai puţin sau chiar deloc cu caracter psihosocial, adică
vizând grupul ca atare.
Fiecare dintre caracteristicile psihoindividuale luate în sine s-ar putea să fie bune,
pozitive, interesante, demne de apreciat. Grupul le-ar putea contracara sau pur şi
simplu înhiba. Iată de ce asistentul social trebuie să culeagă informaţii despre grupul
luat ca entitate de-sine-stătătoare. Când ia contact pentru prima dată cu un grup de
oameni pe care urmează să-l conducă, el poate căpăta relativ uşor informaţii despre
competenţele fiecăruia dintre membrii grupului. El trebuie să ştie însă că aceasta se
manifestă diferenţiat tocmai în funcţie de contextele grupale, de particularităţile
grupului în care lucrează indivizii daţi. Există grupuri şi climate de grup care pot
pune în valoare competenţa cuiva dar şi care o pot înhiba şi anula.
în toate aceste situaţii metoda autobiografiei grupului ca şi cea a profilului
psihosocial al grupului pot fi de mare ajutor. Ele pot furniza date pe baza cărora este
posibilă stabilirea portretului sau fizionomiei psihosociale a grupului aşa cum s-au
constituit ele până la un anumit moment dat. Deţinând asemenea informaţii,
asistentul social care urmează să lucreze cu un anumit grup de oameni îşi va cumpăni
mai bine acţiunile întreprinse, propriile lui comportamente, îşi va selecta şi adapta
mai adecvat mijloacele de intervenţie în grup.
Autobiografia şi profilul grupului se dovedesc a fi instrumente utile deoarece
furnizează nu numai perspectivele individuale asupra unor fenomene din grup, felul
cum s-au reflectat şi filtrat ele prin particularităţile fiecărui membru al grupului, dar şi
fenomenele din grup care au avut loc, care au suscitat interesul membrilor, care i-au
influenţat în bine sau în rău. Cunoscând portretul psihocial al unui grup, punctele lui
tari sau nevralgice, cei ce lucrează cu grupurile sociale şi-ar putea organiza mai bine
propria lor activitate, ar putea asigura mai bine condiţiile în care aceasta se
desfăşoară, astfel încât ea să deţină cât mai multe influenţe educative.
B. Utilizarea unora sau altora dintre metodele de cunoaştere a grupurilor sociale este
evidentă şi în alte tipuri de situaţii sociale. Una dintre acestea este şi cea care
presupune aprecierea gradului de participare a oamenilor sau chiar a grupului ca
întreg la activitate. într-o şedinţă de grup ne interesează conţinutul şi calitatea celor
discutate, numărul participanţilor la discuţii, felul cum s-au implicat ei în rezolvarea
problemelor ridicate etc. Toate aceste aspecte pot fi cunoscute prin utilizarea metodei
observaţiei sistematice pe baza categoriilor interacţionale elaborate de Bales. Ca
urmare a aplicării acestei metode vom şti cu precizie cine cu cine a comunicat, cât a
comunicat, ce a comunicat. Vom obţine, aşadar, atât informaţii de ordin cantitativ
(numărul propunerilor, sugestiilor, opiniilor formulate), cât şi de ordin calitativ
(implicarea membrilor grupului pe direcţia rezolvării sarcinilor sau implicarea lor
doar în plan afectiv, îndeosebi pe direcţia împiedicării rezolvării problemelor).
Totodată, vom cunoaşte şi gradul de implicare a întregului grup, fapt care permite
aprecierea eficienţei lui actuale, dar şi viitoare. Dacă un grup se implică mai ales pe
direcţia categoriilor negative este greu de presupus că el este sau va fi eficient în
viitor. Deşi metoda la care ne referim are o mare utilitate în situaţiile de apreciere a
gradului de implicare în activitate, nu trebuie să pierdem din vedere şi unele limite
care îi sunt specifice. Ea este binevenită în toate situaţiile care presupun discuţii în
grup. Dar nu întotdeauna între declaraţiile făcute, între vorbele spuse şi
comportamentul concret există o strânsă corespondenţă. Sunt şi cazuri de mimare, de
false declaraţii, de implicare în vorbe neacoperite de fapte. De aceea, este necesar ca
datele obţinute prin aplicarea acestei metode să fie corelate cu informaţiile obţinute şi
prin aplicarea altor metode şi tehnici, observaţia comportamentului concret la locul
de muncă fiind esenţială în acest sens.
C. Nenumărate sunt în viaţa socială şi situaţiile care presupun aprecierea eficienţei
grupului în funcţie de relaţiile dintre membrii acestuia, de atmosfera creată şi
existentă în grup. într-un bloc de locuinţe (pe un palier), într-o familie, într-un grup
de muncă etc. există şi funcţionează o multitudine de relaţii între oameni, are loc
confruntarea lor, fapt care duce fie la construirea, dezvoltarea şi întărirea
constelaţiilor amicale, la consolidarea afinităţilor, fie la dezlânarea sau chiar
destrtămarea lor. în funcţie de prezenţa sau de absenţa unor asemenea procese poate fi
apreciată însăşi evoluţia şi eficienţa grupului. Moreno, studiind grupurile de muncă
dintr-o spălătorie, a constatat că existenţa unor relaţii preferenţiale negative între două
lucrătoare afecta nu doar întregul plan relaţional al grupului, ci şi randamentul,
productivitatea muncii. De aceea, sondarea şi cunoaşterea acestor relaţii devine
esenţială. în acest scop, tehnica sociometrică este de un real folos.
D. Situaţiile de selecţie sau promovare a oamenilor, ca şi cele de formare sau de
reconstrucţie a grupurilor sociale sunt la fel de des întâlnite în viaţa cotidiană. Fără
îndoială că în selecţia cadrelor sunt luate în considerare o serie de criterii obiective
(vârsta, vechimea în muncă, rezultatele obţinute, competenţa profesională etc. dacă
este vorba de promovare; particularităţile sarcinii de muncă aşa-numitele “relaţii
funcţionale” dacă este vorba de formarea sau recosntrucţia grupurilor de muncă) dar
n-ar trebui neglijate criteriile de ordin psihologic şi psihosocial, deci cele legate de
trăsăturile de personalitate, de relaţiile din cadrul grupurilor, de psihologia şi
atmosfera de grup.
Stabilirea tipului de personalitate interpersonală poate fi, de aceea, de mare folos în
acest sens. Unele dintre aceste tipuri sunt mai indicate, altele mai puţin indicate
pentru funcţiile de conducere, în timp ce altele sunt pur şi simplu contraindicate.
Tipul de personalitate interpersonală nu trebuie să fie indiferent nici în constituirea
grupurilorde muncă, de creaţie, de rezolvare a unor probleme, fie că este vorba de
constituirea lor temporară, pentru durate mai mici, fie de constituirea lor temporară,
pentru durate mai mici, fie de constituirea lor pentru perioade mai îndelungate.
Cunoaşterea anticipată a caracteristicilor de personalitate ne-ar putea scuti de
surprizele unor eşecuri viitoare.
Rolul aplicării metodelor de cunoaştere a grupurilor sociale este acela de a ajuta
organizatorul unor asemenea grupuri în a culege cât mai multe informaţii despre
grupurile sociale, de a înţelege relaţiilor umane, caracteristicile şi funcţionalitatea
grupului, dinamica lui, conduitele de grup şi îndeosebi efectele acestora asupra
planului relaţional al grupului, adică atât asupra randamentului activtăţii, cât şi asupra
ţesăturii relaţiilor dintre oameni.
Acest efort se soldează cu un plus de cunoaştere şi cu lărgirea posibilităţilor de
intervenţie în grup în vederea obţinerii unor schimbări sau ameliorări a ceea ce nu
este orientat pozitiv, nu funcţionează normal.

5.3. Metode şi tehnici de activare a grupurilor

Una dintre caracteristicile esenţiale ale grupurilor sociale o constituie interacţiunea
membrilor acestora, fapt care asigură mişcarea, evoluţia, progresul, altfel spus,
dinamica grupurilor. Cu cât într-un grup social interacţiunea dintre membri va fi mai
frecventă, mai bogată în conţinut şi plină de semnificaţii sociale, cu atât grupul va
cunoaşte o dinamică mai accentuată. Desigur însă că nu este vorba de interacţiunea în
sine, în gol, a membrilor grupului, ci de interacţiunea clar finalizată, deci de
interacţiunea orientată şi centrată pe realizarea scopurilor grupurilor. Cu cât membrii
grupului social vor fi mai activi, cu cât se vor implica mai direct, conştient şi
responsabil în viaţa de grup, cu cât activitatea grupului va fi mai eficientă.
Cum am putea însă determina mebrii grupurilor sociale să ia parte activă şi
nemijlocită la viaţa de grup, la discutarea şi dezbaterea în comun a problemelor ivite,
la soluţionarea colectivă a acestora? Cu alte cuvinte, cum am putea spori gradul de
activare şi participare a membrilor grupurilor sociale la viaţa de grup şi, într-un plan
mai larg, la însăşi viaţa socială?
Metodele şi tehnicile de activare a membrilor grupurilor în vederea creşterii
participării lor eficiente fiind numeroase, am selectat câteva, pe care le-am repartizat
în trei categorii: metode de stimulare a analizei problemelor grupurilor sociale în
vederea cunoaşterii lor, a înţelegerii autentice a ceea ce se petrece în grupuri, chiar a
legităţilor de funcţionare a grupurilor sociale; metode de stimulare a discuţiilor în
grupuri, a dezbaterii celor mai diverse, actuale sau stringente probleme cu care se
confruntă grupurile la un anumit moment dat; metode de stimulare a creativităţii
grupurilor, a implicării productive a membrilor în rezolvarea sarcinilor şi scopurilor
pe care le au.
A. Metoda cazului sau studiu de caz. Născută în jurul anului 1908 metoda
cazului a cunoscut o largă răspândire şi utilizare sistematică de la acea dată şi până
astăzi, în cele mai diverse domenii. ”Harvard Business School” posedă o casetotecă
de 26000 de cazuri - mai ales din domeniul dreptului şi legislaţiei - folosită în
pregătirea studenţilor în vederea formării la aceştia a unei viziuni concrete asupra
vieţii economice, pentru a lega cunoştinţele teoretice de cele practice şi mai ales
pentru a le face utilizabile în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale
(administraţie, contabilitate, personal, tehnică, producţie, vânzări, relaţii umane etc.).
La ora actuală aproape că nu există un program de formare şi perfecţionare a cadrelor
de conducere, seminar în învăţământul superior (juridic, economic, medical, tehnic,
psihologic), cursuri de reciclare sau postuniversitare care să nu folosească pe scară
largă în pregătirea cursanţilor metoda cazului.
În literatura de specialitate, abundentă în ultima vreme în lucrări pe această temă, se
tratează nu doar despre implicaţiile practice şi teoretice ale metodei cazului, dar se
prezintă şi nenumărate exemple sau chiar culegeri de cazuri în diferite domenii.
Ideea utilizării cazului, ca material de analiză şi reflexie în cadrul procesului învăţării,
îşi are originea atât în practica învăţământului unde se dau exemple, se fac
concretizări, cât şi în unele teorii ale pedagogiei şi psihologiei sociale (în teoria
dinamicii grupului, formulată de Kurt Lewin).
Metoda cazului este prin excelenţă o metodă activă pentru că antrenează spiritul
fiecărui participant, dar şi o metodă de grup, pentru că se bazează pe interacţiunea
membrilor grupului în vederea rezolvării cazului respectiv.
“Caz” poate deveni orice situaţie concretă, trecută sau prezentă, în care este vorba de
contexte, detalii reale, personaje, fapte şi evenimente, opinii şi atitudini înlănţuite
între ele astfel încât să dea naştere la o problemă ce se cere a fi analizată, înţeleasă,
diagnosticată sau rezolvată. Astfel, pot constitui tipuri de cazuri:
- diversele incidente semnificative din viaţa unui individ sau grup care deschid o
problemă (conflictul dintre conducătorul grupului şi un alt membru al acestuia, care
dă naştere la o situaţie dramatică, generalizată, ce afectează nu doar moralul grupului
dar şi productivitatea muncii sale);
- derularea şi acumularea unor evenimente în decursul timpului (măsurile luate de un
părinte în vederea educării sau reeducării propriului său copil care duc totuşi la eşec);
- situaţiile tensionale dramatice sau chiar limită, în care se află un individ sau un
grup la un anumit moment dat (un accident mortal produs din vina unui membru al
grupului, o probuşire a unor galerii dintr-o mină care a surprins un grup de oameni,
rămaşi multă vreme sub pământ, dar salvaţi în cele din urmă etc.);
- anumite momente de suspans profesional din viaţa grupurilor (situaţiile de
promovarea, gratificarea sau pedepsirea unor membri ai grupului, reconstrucţia sau
chiar desfiinţarea unor grupuri sociale etc.).
Dar nu orice situaţie ar putea constitui un caz. ROGER MUCCHIELLI consideră că
un caz bun trebuie să îndeplinească câteva condiţii care să exprime validitatea
cazului:
- să fie autentic, adică situaţia să fie concretă, luată din realitate, din viaţa
profesională, familială, socială, economică etc., aşa cum s-a petrecut ea, cu toate
detaliile; situaţiile abstracte, imaginare sau care comportă detalii imaginare, sub
pretextul că ar fi tipice, conduc la eşec;
- să presupună urgenţa intervenţiei, adică să fie realmente o situaţie-problemă, un
incident cu caracter dramatic, care să necesite analiză, diagnostic sau rezolvare,
deoarece cele care sunt comune, banale, idnifirente nu suscită interesul, nu pot fi
analizate;
- să fie centrat pe preocupările subiecţilor, adică să conţină probleme ale mediului de
viaţă sau profesional bine cunoscute subiecţilor, în legătură cu care ei să deţină
informaţii şi mijloace de acţiune; în caz contrar, discutarea unor situaţii depărtate sau
străine de preocupările celor care participă la studiul cazului nu favorizează
activismul discuţiei şi nu duce la efecte formative;
- să fie complet, total, adică să conţină absolut toate informaţiile de care este nevoie
pentru rezolvarea lui; aşa-zisele cazuri proiective, care lasă la libera alegere a
participanţilor anumite aspecte, evenimente, particularităţi ce nu sunt date, nu
contribuie la angajarea subiecţilor sau se soldează cu multiplicarea perspectivelor de
analiză, fapt care duce la soluţionarea inadecvată a cazului.
Studiul unuia sau mai multor cazuri în cadrul microgrupurilor, fie naturale fie special
constituite în acest scop, tinde spre realizarea următoarele obiective:
• comprehensiunea sau înţelegerea cazului, a caracteristiclor lui generale şi
particulare, a semnificaţiei elementelor, contextelor, întâmplărilor şi personajelor lui.
Este cunoscut faptul că situaţiile umane, indiferent de locul unde se petrec, sunt
foarte complexe, deoarece conţin diferite tipuri de elemente: psihologice, sociologice,
morale, tehnice, psihosociale, organizaţionale, formale sau inforale etc. Toate acestea
nu se prezintă izolat, ci integrate într-o configuraţie specifică, ce nu întotdeauna poate
fi uşor descifrată şi înţeleasă. La acest fapt se adaugă şi un altul: intervenţia unor
stereotipii, obişnuinţe, clişee în perceperea şi interpretarea situaţiilor.
De exemplu, deşi întreprinderile industriale sunt atât sisteme tehnice cât şi sisteme
sociale, umane, un inginer sau un tehnician va fi tentat să absolutizeze rolul
elementelor sistemului tehnic, în timp ce un specialist în ştiinţele şi relaţiile umane
rolul elementelor sistemului socio-uman. Iată de ce prezentarea şi analizarea unor
cazuri complexe, care să-i sensibilizeze pe primii la semnificaţia elementelor
sistemului socio-uman iar pe ceilalţi la cea a elementelor sistemului tehnic pentru a
înţelege unitatea, interdependenţa lor, nu poate fi decât utilă, binevenită.
• diagnosticarea cazului,adică identificarea, determinarea şi definitivarea lui concretă
în vederea stabilirii unor măsuri de intervenţie pe direcţia ameliorării sau rezolvării
situaţiei repective (este el un grup în formare sau deja format, cu început de coeziune
sau cu coeziune mare, se află într-o stare de constanţă, de echilibru sau de schimbare
şi transformare, se caracterizează prin consensul membrilor sau prin divergenţa lor,
este eficient sau ineficient? etc.). Simpla informare sau cunoaştere a datelor cazului
nu este suficientă pentru a putea diagnostica prezenţa sau absenţa anumitor fenomene.
Dimpotrivă, este necesar să descoperim mai întâi faptele semnificative/cheie ale
cazului, cu privire la situaţie, personaje, ambianţa în care se desfăşoară activitatea şi
apoi să relaţionăm aceste fapte între ele pentru a determina ceea ce este semnificativ,
pentru a detaşa esenţialul de neesenţial, necesarul de întâmplător. Anumite
caracteristici de personalitate ale personajelor (tendinţa spre dominare sau supunere,
conformism sau nonconformism, sociabilitate sau izolare etc.) şi ale contextelor
socioculturale ale acestora (de tip tradiţional sau modern, deschis sau nu spre înoire şi
schimbare,valori, norme statute şi roluri, atitudini), corelate între ele, ar putea
evidenţia specificul situaţiei, logica ei internă, semnificaţiile comporta-mentelor
interpersonale şi de grup, pe baza cărora am putea pune un diagnostic sau altul. Altfel
datele şi informaţiile culese rămân goale şi neeficiente. Studiu de caz ajută aşadar la
formarea capacităţii de diagnostic a membrilor grupurilor.
• alegerea, optarea pentru o alternativăsau alta de acţiune, de rezolvare a cazului
deci intervenţia deciziei. în viaţa personală sau în cea a grupurilor sociale intervin
suficient de multe momente când este necesară optarea pentru o variantă de acţiune
din mai multe posibile; cu cât problema este mai complexă, cu cât detaliile pe care le
avem la dispoziţie sunt mai numeroase, cu atât decizia este îngreunată. Optarea
pentru o anumită variantă acţională su rezolutivă presupune nu doar înţelegerea sau
diagnosticarea cu exactitate a situaţiei respective, ci şi judecarea şi evaluarea
aspectelor pozitive şi negative ale fiecărei alternative şi mai ales anticiparea
consecinţelor fiecărei alternative şi mai ales anticiparea consecinţelor aplicării ei.
Studiul diferitelor cazuri contibuie mult la formarea capacităţii de decizie a
membrilor grupurilor.
• conceptualizarea cazului, adică extragerea unor concluzii generale, a unor
învăţăminte sau teze cu caracter de mare generalitate, care pot fi utilizate în
explicarea sau în rezolvarea şi a altor situaţii, a altor cazuri, mai mult sau mai puţin
asemănătoare cu cel discutat, întâlnite î viaţa curentă, cotidiană, cât şi în înţelegerea
mai exactă a dinamicii şi evoluţiei generale a grupurilor. Aceste obiective pot fi
prezente şi realizate toate sau doar unele dintre ele în analiza fiecărui caz.
De exemplu, sunt programe de formare a cadrelor de conducere în care prin studiu de
caz se urmăreşte doar dezvoltarea capacităţii de înţelegere a situaţiilor umane, de
sensibilizare pentru problematica psihosocială a grupului, în timp ce altele se
centrează asupra formării şi dezvoltării capacităţii de decizie a cursanţilor. în aceste
condiţii, chiar derularea desfăşurării şedinţelor de studiu a cazului diferă.
Studiul de caz clasic, centrat pe înţelegere şi diagnosticare, realizat în grupuri mici
de 5-6 sau 10-12 persoane, presupune parcurgerea mai multor faze.
Faza 1: Prezentarea cazului scris, înregistrat sau filmat. Cazul scris are avantajul că
poate sta sub ochii participantului tot timpul, el putând să-l parcurgă în ritmul său
propriu sau să revină asupra unor aspecte mai puţin înţelese; caul înregistrat dă
posibilitatea perceperii vocii personajelor, a intensităţii, intonaţiilor ei, a pauzelor, a
ezitărilor etc.; cazul filmat permite perceperea atât vizuală cât şi auditivă completă a
situaţiei respective.
Faza 2: Suscitarea de către animatorul discuţiei a opiniilor, impresiilor, judecăţilor
din partea participanţilor. Aceasta se face prin fraza: “Voi aţi luat cunoştinţă cu
cazul; ce credeţi despre el, ce părere aveţi despre personaje, cum l-am putea rezolva?”
Prima opinie dată de un membru al grupului este reformulată de animatorul discuţiei,
apoi se solicită alte opinii. Este faza în care participanţii, fără o analiză detaliată a
elementelor cazului, se grăbesc să formuleze soluţiile, săşi exprime părerea asupra
diferitelor laturi ale cazului. Cum însă elementele cazului sunt foarte numeroase şi
complexe, fiecare le interpretează prin propria sa subiectivitate şi experienţă de viaţă,
ceea ce face ca părerile exprimate să difere mult unele de altele, adeseori fiind chiar
contradictorii. în această fază rolul animatorului este de a conştientiza membrilor
grupului multitudinea punctelor de vedere, caracterul lor foarte personal şi adeseori
ireconciliabil, datorat complexităţii reale a problemei şi mai ales neconsiderării
tuturor aspectelor ei.
Faza 3: Revenirea la faptele şi la informaţiile disponibile pentru analiza lor propriu-
zisă. “Propun să revenim la faptele pe care le cunoaştem şi să studiem semnificaţia
lor”, anunţă animatorul discuţiei.
La întrebarea: “Ce ştim despre grupul respectiv?”, participanţii au tendinţa de a
repeta datele cazului aşa cum le-au fost furnizate. Este necesar însă ca ele să fie
conceptualizate şi categorisite.
De exemplu, despre un grup trebuie să se precizeze: natura lui, mărimea,
particularităţile socio-demografice şi socio-profesionale ale membrilor grupului
(vârstă, sex, pregătire profesională, vechime în muncă etc.), caracteristicile activităţii
pe care o realizează (natura muncii, conţinutul, caracterul, condiţiile, finalitatea ei),
organizarea formală, administrativă a grupului, organizarea lui informală (sistemul de
norme, atitudini şi relaţii prezente în grup).
Totodată, se stabilesc semnificaţiile acestor informaţii şi se formulează ipoteze în
legătură cu influenţa probabilă a unora dintre aceste caracteristiciasupra planului
relaţional şi productiv al grupului, asupra coeziunii lui etc.
De exemplu, eterogenitatea particularităţilor socio-demografice ale membrilor
grupului (vârstă, sex, pregătire profesională diferite) influenţează pozitiv sau negativ
dinamica grupului; faptul că o persoană din grup are o anumită poziţie în structura
formală a grupului, că este mai dotată decât celelalte, că lucrează în condiţii de
muncă diferite de ale celorlalte persoane din grup va influenţa performanţele sale în
muncă sau poziţia în structura informală a grupului?
Ipotezele formulate sunt reţinute şi urmează a fi verificate sau infirmate, rând pe rând,
în analiza propriu-zisă a cazului. Se procedează în felul acesta până la epuizarea
tuturor informaţiilor de care dispunem şi până la stabilirea diagnosticului.
Faza 4: Extragerea unor concluzii generale, cu valabilitate şi în alte situaţii de viaţă.
“Cu ocazia analizei făcute, am putea desprinde câteva principii mai generale, care ar
putea fi utile şi în alte situaţii” - anunţă animatorul discuţiei.
De exemplu, constatarea că o structură formală bazată pe organizarea în formaţii
distincte de mencă a membrilor grupului antrenează după sine subdividerea grupului
în două subgrupuri informale ar putea atenţiona asupra funcţionalităţii viitoare şi a
altor grupuri, ar putea sugera chiar măsurile ce pot fi luate pentru evitarea apariţiei
fenomenului subgrupării.
în 1961, F. PIGORS, propun o nouă formulă de studiu în grup a unui caz, dintr-o
perspectivă centrată asupra deciziei. Este vorba de metoda “incidentului critic”, a
cărei derulare cuprinde următoarele faze:
Faza 1: Distribuirea membrilor grupului a textului incidentului critic brut. Acesta nu
este altceva decât descrierea contextului, a condiţiilor şi protagoniştilor unei situaţii
critice, dramatice, care se termină cu formularea: “Dacă ar fi trebuit să arbitraţi
acest conflict, cum aţi fi procedat?”; “Dacă aţi fi fost în locul (se trece numele
personajului din text), ce aţi fi făcut?”; “Date fiind condiţiile şi circumstanţele
arătate, ce decizie credeţi că trebuie luată?”. Toate aceste formulării implică profund
pe fiecare participant în analiza cazului.
Faza 2: Formularea de întrebări de către membrii grupului. Se solicită informaţii
suplimentare (când, cine, unde, cum, de ce?). specific pentru “incidentul critic” este
şi faptul că el cuprinde date sumare, unele informaţii fiind intenţionat lăsate deoparte,
pentru a se vedea în ce măsură fiecare participant se raportează la ele. Animatorul
discuţiei deţine dosarul complet al cazului şi, în funcţie de solitările care i se
adresează, furnizează informaţii scrise sau orale.
Faza 3: Organizarea discuţiilor în vederea deliberării. Animatorul discuţiei se
comportă ca în fazele 2 şi 3 ale metodei clasice de studiere a cazului. El are grijă să
sublinieze de fiecare dată argumentele pro şi contra. Această fază se încheie cu
notarea pe o foaie de hărtie (de către fiecare participant) a deciziei sale personale, care
este înmânată mai apoi conducătorului discuţiei. Acesta acordă o mică pauză
participanţilor la discuţiei, timp în care clasează răspunsurile date în funcţie de tipul
de decizie luat sau de soluţiile date, constituind aşa-numitele “grupuri nominative”
grupul celor care au optat pentru o alta sau chiar pentru decizia opusă):
Faza 4: Subgruparea participanţilor în funcţie de tipul de decizie dat, stabilirea unui
conducător al acestor subgrupuri, organizarea în cadrul lor o unor scurte dezbateri în
vederea stabilirii argumentelor care justifică decizia luată. Fiecare conducător de
subgrup prezintă în faţa întregului grup argumentele care susţin decizia propusă de
subgrupul său. Soluţiile sau deciziile sunt notate pe o tablă.
Faza 5: Discuţia generală cu toţi cu membrii grupului în vederea stabilirii soluţiei
(deciziei) optime, eficace.
Faza 6: Conceptualizarea. Se realizează la fel ca în faza 4 din metoda clasică a
studiului de caz. “Ce am putea învaţă din discuţia acestui caz?” - sunt întrebaţi
membrii grupului. Discuţiile sunt orientate în funcţie de patru direcţii:
- “priveşte în urmă”, asupra condiţiilor şi contextului în care s-a produs
incidentul;
- “priveşte dedesupt”, asupra principiilor operaţionale ce pot fi generalizate;
- “priveşte în jur”, asupra tuturor situaţiilor analoage;
- “priveşte înainte” asupra necesităţii modificării atitudinilor noastre
personale dacă vrem să rezolvăm astfel de cazuri într-o manieră eficientă.
Practicarea în cadrul grupurilor sociale a metodei cazului sau studiului de caz ridică o
serie de probleme legate de:
- selectarea cazului (de regulă sunt selectate prin interviuri, studiul dosarelor
referitoare la incidente sau accidente tehnice, greşeli, litigii, probleme de
reorganizare, analiza scrisorilor, sesizărilor, autobiografiilor, confesiunilor,
observarea unor situaţii etc.);
- redactarea cazului (să fie vie, sobră, situaţia să aibă un caracter dramatic, să
cuprindă dificultăţi gradate);
- numărul de şedinţe în care urmează a fi discutat cazul (se stabileşte în funcţie de
scopul proprus: dacă este vorba de un program de formare, de instruire prelungită,
atunci vor fi programate mai multe şedinţe; dacă studiul de caz vizează doar
asimilarea, întărirea sau exemplificarea unor cunoştinţe predate la curs, numărul de
şedinţe poate fi mai mic);
- compoziţia grupului care discută cazul (cu cât grupul are o compoziţie mai
eterogenă - vârstă, sex, pregătire diferită - cu atât se creează posibilitatea unor discuţii
mai aprinse; dacă grupul este omogen, membrii lui vor fi “prizonierii” propriilor lor
stereotipuri, fapt care duce la obţinerea aproape imediată a acordului unanim);
- condiţiile materiale (spaţiu suficient, tablă, cartonaşe pecare să fie scrise numele
participanţilor dacă aceştia nu se cunosc, ora convenabilă de întâlnire etc.);
- condiţiile psihologice (asigurarea condiţiilor de confort psihologic pentru membrii
grupului).
Pentru a se asigura reuşita discutării unui caz este necesar ca organizatorii să fie
precupaţi dinainte de rezolvarea tuturor acestor probleme. Practicarea metodei
cazului, fie în grupurile de instruire, fie în cele de formare psihosocială, favorizează
însuşirea unor noi cunoştinţe sau concretizare şi întărirea celor pe care membrii
grupului le deţin deja, permite implicarea directă şi activă în dezbateri, îi obişnuieşte
pe membrii grupului să analizeze, să pună un diagnostic, să ia o decizie, să se asculte
reciproc, să se facă înţeleşi, să-şi argumenteze punctele de vedere, să-şi formuleze
concis şi corect părerile, dezvoltă şi ascute spiritul critic fundamentat, ca şi
capacitatea de a gândi şi a se exprima corect şi într-o manieră personală.
Prin toate acestea, metoda cazului este de un real folos nu numai în procesele de
formare, dar şi în analiza propriilor probleme ale grupurilor sociale. O situaţie mai
dificilă apărută la un moment dat într-un grup poate fi considerată un “caz”, analiza ei
după rigorile impuse de metoda cazului conducând la conştientizarea cauzelor care au
determinat-o şi, implicit, la formularea unor măsuri de soluţionare, de depăşire a ei.

B. Jocul de rol. Cel puţin două împrejurăridin viaţa socială reală implică cu
necesitate apelul la jocul de rol, ca instrument de sondare nu doar a capacităţii de
transpunere a unui individ în “pilea” unor personaje diverse, dar şi a celei de
relaţionare interumană.
Prima derivă din acea că deşi numărul virtual al rolurilor pecare le-am putea juca este
foarte mare, practic nelimitat, numărul rolurilor pe care jucăm efectiv este mai
restrâns, practic limitat. De multe ori omul ar vrea să fie ceea ce nu este, să joace
roluri care nu-i aparţin, cel puţin până la un anumit moment dat. Această tendinţă este
prezentă într-un foarte mare grad la copil, jocurile lui “de-a doctotul”, “de-a şcoala”,
“de-a mama sau tata” etc. fiind expresia directă a unei asemenea tendinţe, dar se
întâlneşte destul de des şi la adulţi, concretizată în aspiraţiile şi dorinţele acestora
către comportamente, atitudini şi “personaje” care nu le aparţin. Jocul de rol dă
posibilitatea intrării mai devreme, mai repede în posesia diferitelor roluri sociale, ca
şi pe cea a satisfacerii dorinţelor adulţilor de a se comporta într-un anumit fel,
determinat.
Cea de-a doua împrejurare constă în aceea că uneori, datorită lipsei unor informaţii
corespunzătoare despre anumite roluri, apare, fie temporar, ori tendinţa de blamare
sau de subapreciere, ori cea de exagerare, de suprapreciere a semnificaţiilor rolurilor
sociale. De obicei, suapreciem sau chiar blamăm rolurile care se plasează foarte jos
pe scara ierarhică a rolurilor sociale promovate de o societate şi supraapreciem
rolurile care sunt prea depărtate faţă de posibilităţile de care dispunem. Alteori, omul
îndeplineşte cu mare rigurozitate anumite prescripţii ale propriului său rol, devine
prizonierul lor şi, ca urmare, incapabil să înţeleagă şi să traducă în comportamentul
său şi alte prescripţii ale aceluiaşi rol social. Un profesor care se comportă rigid,
dogmatic, autoritar, rece, distant, nu va putea înţelege, cu atât mai puţin accepta, alte
prescripţii ale rolului de profesor, cum ar fi: flexibilitatea, căldura comportamentului,
apropierea şi cooperarea relaţională etc. Jocul de rol ar putea facilita înţelegerea
corectă şi a altor roluri sociale decât cele pe care le deţinem. De asemenea, el ne-ar
putea scoate din “chingile” prescripţiilor rolului interpretat adeseori greşit sau
unilateral, dându-se posibilitatea să achiziţionăm noi modalitţi comportamentale.
Ca tehnică de investigare, jocul de rol îşi are obârşia în psihodrama inventată de J. L.
Moreno în 1921 şi reprezintă o formă de utilizare a ei. Spre deosebire însă de
psihodramă, unde subiectul îşi joacă propriul său rol, propria sa experienţă
existenţială, descărcându-se de emoţii şi tensiuni interne, conştientizând
comportamentele sale nevrotice, cauzele şi expresiile lor, în jocul de rol subiectul
joacă un rol străin sau foarte diferit de experienţa sa existenţială, cu scopul de a
învăţa un rol social necunoscut încă, de a conştientiza dificultăţile unor situaţii
sociale sau pentru a-şi dezvolta gradul său de spontaneitate şi adaptabilitate socială.
“Jocul de rol - scrie Moreno - este personificarea unei forme de existenţă străine cu
ajutorul jocului...Este o formă particulară de joc....El constă în a pune
indivizii(actorii) în diverse situaţii, în roluri străine de eul lor şi de viaţa lor
particulară”.
Moreno analizează jocul de rol sub două aspecte: ca metodă experimentală, de
diagnostic, de apreciere cantitativă şi calitativă a comportamentelor desfăşurate în
raport cu o cultură dată, relevând gradul de diferenţiere la care a ajuns o cultură
determinată la un individ şi interpretarea dată de el culturii respective; ca metodă
terapeutică, tinzând spre ameliorarea relaţiilor dintre oameni, spre schimbarea
formulei sociometrice a unui individ în urma jucării rolurilor, spre creşterea gradului
de adaptabilitate la viaţa socială a grupului.
Mai apoi jocul de rol îşi dezvăluie şi alte virtuţi, îndeosebi ca metodă de formare
psihologică sau psihosocială a membrilor grupurilor, cu largi aplicaţii în cele mai
diverse domenii ale vieţii sociale (industriale, comerciale, pedagogice etc.) şi cu
finalităţi de ordin educativ (sensibilizarea şi pregătirea oamenilor pentru viaţa de
grup, educarea lor pe direcţia înţelegerii altora, facilitarea contactelor interpersonale
etc.).
Jocul de rol se poate desfăşura atât în varianta individuală, cât şi în varianta de grup.
în primul caz, individul este pus să interpreteze succesiv o multitudine de roluri
determinate (medic, profesor, judecător, ziarist, strungar, fotbalist etc.) sau unul şi
acelaşi rol însă în situaţii foarte diferite (de exemplu, rolul de şcolar în clasă, în
situaţii de predare, de verificare orală, de examen scris etc. şi în afara clasei, în
situaţia unui concurs sau serbări şcolare, a unei excursii, la o petrecere, în tranvai, pe
stradă etc.). În cel de-al doilea caz, mai mulţi indivizi care nu se cunosc între ei sunt
plasaţi într-o situaţie care urmează să-i pună în relaţie unii cu alţii sau mai multor
indivizi li se rpartizează roluri distincte, ce trebuie jucate într-o situaţie dată. Jocul de
rol desfăşurat în grup se caracterizează printr-o strutură complexă şi presupune
parcurgerea mai multor etape:
I. încălzirea sau dezgheţarea grupului în vederea acceptării jocului de rol şi a
angajării în el. încă înainte de a lansa ideea jocului de rol, conţinutul său, animatorul
grupului trebuie să trezească interesul participanţilor pentru noua formă de activitate
ce urmează a fi desfăşurată şi să capete acordul lor. Pentru aceasta este bine ca el să le
vorbească membrilor grupului cu căldură despre avantajele unei asemenea metode, să
anticipeze eventualele situaţii hazlii care s-ar naşte în procesul de jucare a unor roluri,
să trezească dorinţa fiecărui membru al grupului pentru a juca un rol. Dacă grupul nu
răspunde pozitiv la aceste solicitări, dacă rămâne pasiv, indiferent, se renunţă la
aplicarea jocului de rol şi se utilizează o altă metodă dorită şi acceptată de grup.
II. Delimitarea situaţiei şi a personajelor situaţiei problematice. Este momentul în
care se prezintă grupului acele date sau informaţii pe care trebuie să le deţină toţi
membrii, adică: locul unde se derulează acţiunea, cadrul cu particularităţile sale de
ordin fizic şi psihologic, momentul acţiunii, condiţiile semnificative de bază ale
situaţiei, personajele acţiunii cu caracteristicile lor privind statutul, rolurile presupuse
de situaţie, tipurile de raporturi sociale dintre ele. Se prezintă, de fapt, “cazul” ce
urmează a fi rezolvat ca urmare a interacţiunii personajelor în procesul jucării
rolurilor.
III. Organizarea grupului în vederea desfăşurării jocului de rol. Animatorul poate
proceda în maniere diverse în legătură cu alegerea actorilor: fie că îi desemnează, fie
că aşteaptă ca aceştia să se angajeze voluntar. Ceilalţi membri ai grupului joacă roul
de observatori a ceea ce urmează să se întâmple. Odată stabiliţi actorii şi observatorii,
animatorul distribuie fiecărui actor câte o foaie de hârtie pe care sunt notate
consemnele particulare ale rolului ce trebuie jucat şi îi roagă pe aceştia să părăsească
încăperea. Apoi este introdus primul actor, cu care se poartă o mică conversaţie în
faţa observatorilor asupra datelor rolului său; după ce acesta părăseşte încăperea este
introdus al doilea actor pentru a se discuta asupra roului său; se procedează la fel cu
toţi ceilalţi. (în tot acest timp actorii nu au voie să comunice între ei). Imediat ce
această operaţiune a fost terminată, actorii sunt introduşi în sală, iau loc la o masă în
formă de semicerc, cu faţa spre observatori, în dreptul unui cartonaş pecare scrie
numele fiecăruia din situaţia pe care o au de interpretat, pentru a şti fiecare cui se
adresează. Jocul începe.
IV. Derularea jocului de rol. Durata jocului poate fi variabilă, în funcţie atât de
conţinutul cazului ce trebuie rezolvat, cât şi a posibilităţilor de improvizaţie ale
actorilor. Dacă în această fază un actor nu poate intra în rol, se blochează, acuză
caracterul artificial al jocului, el este înlocuit cu un alt actor ales din rândul
observatorilor.
V. Analiza jocului de rol. Presupune parcurgerea a două momente importante:
A. cel al intervievării actorilor în legătură cu ceea ce s-a petrecut în ei şi pentru ei în
timpul jocului de rol şi a observatorilor în legătură cu ce au observat şi ce au gândit
în timpul desfăşurării jocului de rol;
B. cel al analizei propriu-zise a jocului de rol, a cea ce s-a întâmplat în grup pe tot
parcursul desfăşurării interacţiunii dintre actori.
Această analiză trebuie să evidenţieze câteva momente mai importante în legătură cu:
- dinamica de grup (cum a debutat interacţiunea, care au fost momentele mai dificile,
greu de depăşit, cum au fost ele depăşite, ce relaţii s-au stabilit între membrii
grupului de actori etc.);
- rolurile jucate (originalitatea şi eficienţa improvizării rolului, conştientizarea
semnificaţiilor diferite date de fiecare personaj atât situaţiei cât şi atitudinilor
partenerilor lor, evidenţierea altor maniere posibile de interpretare a rolului, stabilirea
elementelor tipice pentru fiecare rol în parte etc.);
- eficienţa interacţiunii dintre membrii grupului de actori (dacă grupul a ajuns la o
soluţie eficientă sau măcar acceptabilă).
Analiza este făcută îndeosebi de acea parte a membrilor grupului care au jucat rolul
de observatori, însă cu sprijinul actorilor, care îşi pot dezvălui cu această ocazie
intenţiile unor comportamente sau justificarea lor. în felul acesta nu numai că se
asigură o participare activă la discuţii a tuturor membrilor grupului, chiar o mare
efervescenţă în grup, dar şi învăţarea activă a diferitelor comportamente de grup
eficiente, sesizarea unor fenomene de grup cărora nu li se acordase o prea mare
importanţă până atunci.
Totodată, fenomenele psihosociale apărute în cadrul grupului, cum ar fi fenomenele
influenţei, dependenţei, puterii, conducerii, sociabilităţii, creativităţii etc. sunt
urmărite “pe viu”, fapt care permite înţelegerea şi reţinerea lor mai facilă. în urma
unei asemenea analize se pot propune măsuri de optimizare a funcţionalităţii
grupului, ca şi diferite variante de soluţii la cazul dat, chiar şi altele decât cele găsite
de grupul de actori.
Jocul de rol se poate desfăşura în cadrul grupului sub mai multe forme, în funcţie de
felul cum se prezintă rolul:
a. Jocul bazat pe rol prescris, dat prin scenariu. Materialul unui asemenea joc de rol
poate fi constituit din două părţi: o primă parte care redă în puţine cuvinte esenţa
situaţiei problematice, deci “cazul” respectiv, şi cea de a doua parte, scenariul
propriu-zis, care redă discuţia dintre două sau mai multe persoane în legătură cu
situaţia creată. Doi membri ai grupului “interpretează” (de fapt citesc) rolurile. După
lectura scenariului, ceilalţi membri ai grupului sunt rugaţi să se identifice cu
personajele, să se pună în locul lor sau în situaţia lor şi să găsească o rezolvare cât
mai grabnică. în continuare, grupul discută până când ajunge la o soluţie.
b. Jocul bazat pe rol improvizat, creat de cel ce joacă rolul , pornind de la câteva
informaţii vagi furnizate fiecărui membru ce urmează a juca un rol despre personajul
ce trebuie interpretat. Se recomandă actorilor să improvizeze în funcţie de
consemnele înmânate, de evoluţia globală a situaţiei, iar dacă ar apare evenimente
necuprinse în instrucţiuni să se comporte aşa cum ar face-o în viaţa obişnuită într-un
caz analog. “Improvizarea”rolului este mult mai complexă decât simpla lui lecturare
dintr-un scenariu, ea presupunând un grad mai mare de spontaneitate din partea
interpretului. Ceea ce se întâmplă în timpul derulării jocului de rol devine un “caz”,
care face mai apoi obiectul discuţiilor ulterioare.
c. Joc bazat pe rol mixt, cu treceri de la joc bazat pe scenariu, la joc bazat pe
improvizaţie. Jocul de rol prezentat mai înainte, care făcea apel la scenariu într-o
primă etapă a sa, ar putea fi continuat cu improvizarea rolurilor. Poate fi urmărit
modul de improvizare a acestor roluri şi mai ales soluţiile la care se ajunge în final.
d. Joc bazat pe inversarea rolurilor. în această formă a jocului de rol “eu” devin “tu”,
iar “tu” devi “eu”, tatăl devine fiu, iar fiul devine tată. Moreno dă un exemplu
sugestiv în acest sens: un copil care are tendinţa de a se opune la tot şi la toate. în
această situaţie mama preia rolul copilului şi spune mereu: “nu”, iar copilul, preluând
rolul mamei întreabă curios: “De ce spui tu mereu «nu»?”. se constată că aceste
comportamente de opoziţie sistematică a copilului s-au corectat în urma inversării
rolurilor. Graţie inversării rolurilor copiii îi pot înţelege mai uşor pe adulţi, se
diminuează dependenţa lor faţă de părinţ, creşte sesnibilitatea lor pentru viaţa
interioară a altora, devin mai inventivi, achiziţionează obişnuinţa precoce de utilizare
a relaţiilor interpersonale.
Jocul de rol, cu toate formele şi variantele sale, şi-a câştigat foarte curând un loc
important în rândul metodelor de formare psihosocială şi de creştere a eficienţei
diferitelor tipuri de activităţi umane.
În activităţile educative, jocul de rol se foloseşte pentru facilitarea socializării,
ameliorarea comportamentelor non-sociale, familiarizarea cu diferite tipuri de relaţii
sociale, tratamentul stărilor de anxietate, frustrare etc.
Astfel, jocul de rol “contribuie la adaptarea reciprocă a membrilor grupului şi la
ameliorarea climatului social al acestuia, reintegrând în continuare comportamente
sau sentimente perturbatoare” şi-şi dovedeşte utilitatea atât ca metodă de activare a
grupului, cât şi ca metodă de conştientizare şi studiere a problematicii acestuia. El
poate fi utilizat ca atare, singur sau integral altor metode (studiului de caz sau
diferitelor tipuri de discuţii în grup). Acel “pune-te în locul meu” sau “ce-ai face
dacă” ar trebui să-i tulbure mai profund, să-i determine spre a lua considerare şi alte
modalităţi comportamentale, şi alte perspective psihologice şi interpersonale decât
cele care le sunt propri fiecăruia în parte, orientându-i şi deschizându-i, astfel, spre
implicarea activă şi diferenţiată în viaţa grupurilor şi a societăţii.
 6. INTERVENŢIE ŞI SCHIMBARE ÎN
GRUPURILE SOCIALE
În viaţa grupurilor sociale nu există doar momente de constanţă, de bună funcţionare
sau de evoluţie progresivă, ci şi momente de disfuncţionalitate, de stagnare sau chiar
deregres; nu doar stări sau situaţii de echilibrare a potenţialelor şi forţelor grupurilor,
ci şi de tulburare sau de rupere a echilibrului. Când aceste fenomene negative ating
un nivel critic la membrii grupului, fiind puternic conştientizate, intervenţia în
vederea depăşirii lor, a rechilibrării, ameliorării şi optimizării funcţionalităţii
grupurilor este resimţită ca o necesitate. Numai că o asemenea intervenţie ridică
nenumărate probleme: Cine să intervină? Cu ce finalitate? Când? Cum? în ce
condiţii? Cu ce mijloace?
Intervenţia în grupurile sociale, dat fiind faptul că se aplică asupra oamenilor, a
relaţiilor dintre ei, asupra sistemelor de valori, norme, atitudini şi opinii ale acestora,
implică nu doar probleme de ordin metodologic specifice oricărui tip de intervenţie,
ci şi importante probleme de ordin etic, deoantologic. Mai mult, dat fiind faptul că
sistemul de valori al membrilor grupurilor sociale condensează influenţa
nenumăraţilor factori economici, politici şi socioculturali asupra oamenilor, a
concepţiilor filozofice, a mentalităţilor, prejudecăţilor şi tradiţiilor acestora,
intervenţia psihosocială implică şi realizarea unor opţiuni explicite sau implicite de
ordin filozofic, moral, social. Ea nu este deci neutră în raport cu specificul şi
necesităţile unui anumit sistem social ci, dimpotrivă, este maximal determinată şi
influenţată de acestea. Intervenţia în grupurile sociale apare, pe de altă parte, ca fiind
un autentic fenomen psihosocial, cu o excepţională dinamică, cuprinzând faze de
pregătire, introducere în grup, desfăşurare, finalizare, cu procese de reacţie şi contra-
reacţie , cu capacitatea de a se transfera, de a prinde viaţă sau de a se singulariza şi
muri. Iată de ce cunoaşterea particularităţilor unui asemenea important fenomen
trebuie să suscite interesul organizatorilor şi conducătorilor grupurilor sociale. Nu
întâmplător problematica intervenţiei psihosociale a captat tot mai asiduu interesul
cercetătorilor. Există, fără îndoială nenumărate tipuri de intervenţie psihosocială în
cadrul grupurilor şi organizaţiilor sociale. Nu problema în sine a clasificării acestora
ne interesează, ci aceea a stabilirii câtorva forme cu finalitate psihosocială diferită.
Dintre acestea, mai semnificative ni se par a fi următoarele:
A. Intervenţia pentru a cunoaşte, a ne informa, a şti prin ce se caracterizează şi mai
ales ce se întâmplă în cadrul grupurilor. Deşi ea este în principal în beneficiul celui
care intervine în grup, nu trebuie să pierdem din vedere şi efectele asupra celor care
suportă intervenţia. Aceştia îşi pot pune o sumedie de întrebări: De ce tocmai pe noi
ne-a ales? De ce ne întreabă acest lucru? Cu ce scop? Eu cu ce mă aleg dacă răspund?
etc. O asemenea formă de intervenţie în grup trebuie pregătită şi gândită cu mult
discernământ. Există o serie de restricţii ce se impun a fi luate şi respectate în
legătură cu aplicarea oricăreia dintre metodele de cunoaştere a grupurilor sociale. De
exemplu, este mai puţin indicat ca în testul sociometric să se folosească formula
directă “pe cine respingi?”, şi mult mai indicată utilizarea unei formule indirecte,
cum ar fi: “ cu cine nu ţi-ar place?”, “cu cine îţi place mai puţin să..?”. Orice
intervenţie de acest tip produce în grup o serie de modificări asupra persoanelor
supuse ei. Acestea pot reflecta asupra unor chestiuni ignorate sau minimalizate
înainte de intervenţie, pot conştientiza relaţii nesesizate înainte, îşi pot restructura
comportamentul ca urmare a relaţiei cu experimentatorul şi mai ales a problematicii
vehiculată de el.
B. Intervenţia pentru a sensibiliza membrii grupurilor sociale în raport cu un
anumit gen de problematică insuficient considerată sau pentru a le creşte gradul de
“sensibilitate”, altfel spus, de receptivitate faţă de o anumită problematică. Este un
gen de intervenţie care îşi propune să “deschidă” spiritul membrilor grupurilor, să-i
facă doritori şi receptivi faţă de problemele sau aspectele pe care le cunosc mai puţin,
cu care sunt insuficient familiarizaţi, să-i scoată din propria lor carapace sau
închistare, determinându-i să se apropie de potenţialul lor maxim. De obicei,
sensibilizarea se face pentru alte domenii decât cele care corespund pregătirii de bază
a membrilor grupurilor. Pe măsură ce membrii grupurilor sociale, îndeosebi
organizatorii şi conducătorii acestora, sunt sensibilizaţi în legătură cu o serie de
aspecte pe care nu le cunoşteau şi mai ales cu semnificaţia lor pentru buna
desfăşurare a activităţii, pentru creşterea eficienţei grupurilor şi organizaţiilor sociale,
vor tinde să-şi modifice comportamentul, să şi-l ajusteze şi adapteze cât mai bine
celor aflate sau învăţate.
C. Intervenţia pentru a forma vizează transmiterea de cunoştinţe, procedee mentale
de prelucrare a acestora, achiziţia unor priceperi şi deprinderi menite a antrena
modificări intelectuale globale şi profunde, afective, de personalitate, crescând, în
final, capacităţile de adaptare la solicitările vieţii sociale. “Se poate defini formarea
(pregătirea), în sensul cel mai general, ca o transformare a individului (acumularea
de cunoştinţe, adoptarea unor atitudini sau deprinderea unor manifestări)
determinată de transmiterea unor conţinuturi noi de idei, a unor noi principii de
judecată sau a unor noi moduri de acţiune”. Aşadar, specific formării este
dezvoltarea unor capacităţi noi, neexistente înainatea intervenţiei de acest tip. Ea se
referă la pregătirea iniţială sau de bază a membrilor grupurilor (cu ocazia parcurgerii
diferitelor forme de învăţământ), dar şi la pregătirea ulterioară, determinată de
trecerea dintr-un domeniu de activitate în altul, de progresul social şi tehnic, de
nevoia de dezvoltare personală reimţită de om sau de cea de promovare. Există mai
multe feluri de formare: lentă, dirijată şi manipulată (după procesualitatea şi
intenţionalitatea ei); de lungă sau de scurtă durată (după durata ei); bazată pe program
standard sau pe programe adaptate trebuinţelor participanţilor (după desfăşurarea ei);
profesională sau psihosocială (după conţinutul şi finalitatea ei); impusă - când
organizatorii aleg şi propun programe pe care le consideră ei bune pentru cei care se
formează - şi liberă - când cei care urmează a fi formaţi sunt puşi în situaţia de a
percepe ei înşişi necesităţile formării (după gradul de implicare personală în alegerea
programului de formare); în interiorul sau în exteriorul unităţilor sociale din care fac
parte indivizii (după locul de realizare) etc. Indiferent însă de felul sau forma în care
se face, orie intervenţie de formare se soldează cu creşterea nivelului intelectual, cu
îmbunătăţirea capacităţilor de adaptare a indivizilor, a celor de control asupra
propriului lor comportament şi asupra comportamentului altora.
D. Intervenţia pentru a perfecţiona vizează îmbunătăţirea sau dezvoltarea,
amplificarea capacităţilor existente la indivizi, lărgirea cunoştinţelor şi a modalităţilor
lor comportamentale, remedierea unorlacune în domeniul cunoştinţelor, concepţiilor,
comportamentului. Spre deosebire de formare, care presupune achiziţionarea a ceva
nou, perfecţionarea porneşte de la ceea ce există pentru a-l şlefui, îmbogăţi, remodela,
constituind, din această perspectivă, o continuare a formării, o ridicare la un nivel
calitativ nou, superior a acesteia.
E. Intervenţia pentru a schimba vizează înlăturarea sau înlocuirea a ceva ce există
deja format, însă prost, necorespunzător format. Când un elev şi-a însuşit în mod
greşit o serie de cunoştinţe sau procedee mintale este necesară intervenţia pentru
corectarea lor, pentru înlocuirea lor cu cele corespunzătoare; când într-un grup există
atitudini nefavorabile referitoare la activitate, şefi, organizaţie, care se dovedesc a fi o
piedică în calea progresului, intervenţia pentru schimbarea acestora se instituie ca o
necesitate. Schimbarea psihosocială implică modificări psihologice mult mai
profunde şi adeseori mai greu de realizat decât toate celelalte; ea antrenează întreaga
personalitate şi cu deosebire “concentratele” relaţionale ale acesteia. Formele de
intervenţie la care ne-am referit cunosc o extrem de mare relaţionare reciprocă. Ele
pot fi: faze sau momente ce se înlănţuie într-un proces mai îndelungat (sensibilizarea
poate fi, de exemplu, o fază iniţială a formării, la fel cum cunoaşterea este o fază
iniţială pentru toate celelalte); premise sau condiţii, bune sau rele, unele în raport cu
altele (formarea este o premisă a perfecţionării); continuării fireşti sau reveniri la
etape depăşite (schimbarea este o re-formare). Adeseori, din această cauză, în
literatura de specialitate nici nu se mai insistă asupra diferenţierii lor, preferându-se
termenul general de formare. Totuşi, o asemenea diferenţiere există şi poate fi
constatată mai ales în conţinutul, metodele şi finalitatea intervenţiei.
Intervenţia îndeplineşte două categorii de funcţii: primare şi secundare. Primele se
înscriu pe trei axe:
- pentru conducerea întreprinderii, organizaţiei, instituţiei este un instrument de
conducere pentru reorganizare, de pregătire a schimbărilor, a reflexiilor prospective,
de a ajuta la definirea obiectivelor şi priorităţilor;
- pentru indivizii izolaţi de funcţionarea sistemului birocratic, este un instrument de
legătură, o ocazie de a reflecta şi de a trăi împreună, de a se întâlni, de a lega şi
reînoda relaţii;
- pentru sistemul socio-tehnic, care constituie toată organizaţia, este un instrument de
cercetare şi dezvoltare a cestuia, o unealtă care permite integrarea schimbării,
expresia şi recuperarea devianţelor latente.
Funcţiile secundare, derivate din primele, sunt: răspunde aşteptărilor sau trebuinţelor
conştiente ale organizaţiei şi indivizilor; dezvoltă aşteptări şi trebuinţe inconştiente
menite a învinge rezistenţa la dezvoltare; creează trebuinţe noi, surse ale eventualului
progres viitor.

6.1. Intervenţia pentru sensibilizarea psihosocială

a membrilor grupurilor sociale
Sensibilizarea sau educarea sensibilităţii membrilor grupurilor şi organizaţiilor
sociale se întemeiază pe o legitate mai generală descoperită în psihologie. Astfel, este
cunoscut faptul că pentru a apare o senzaţie, fenomen psihic elementar, stimulul care
acţionează asupra organelor noastre de simţ trebuie să dispună de o anumită cantitate
de intensitate. Dacă însă individul deţine o experienţă anterioară de nenumărate ori şi
mai ales în condiţii variate cu acesta, va reuşi să-l perceapă la fel de bine chiar dacă
stimulul are o intensitate mai mică sau chiar dacă el acţionează în condiţii
nefavorabile. O persoană care a lucrat multă vreme în condiţii naturale dificile (ceaţă,
fum, zgomot etc.) Va sesiza mai uşor un stimul vizual sau auditiv decât o alta care nu
a lucrat niciodată în astfel de condiţii. Experienţa anterioară bogată, amplă, acţiunea
multiplă ci obiectele ne sesnibilizează, adică ne creşte pragul de receptivitate, ne
permite elaborarea unor reacţii rapide şi adecvate în raport cu stimulii care acţionează
asupra noastră. A sensibiliza un om, a-i educa senzitivitatea înseamnă, de aceea, a
acţiona în aşa fel asupra lui, încât să se obţină, în final, creşterea gradului de
receptivitate şi acuitate faţă de unele aspecte ale realităţii obiective înconjurătoare sau
ale celei interumane, interpsihologice ignorate înainte sau insuficient luate în
considerare. De asemenea, a sensibiliza un om înseamnă a-i favoriza descoperirea şi
achiziţionarea unor noi cunoştinţe, implicaţii, semnificaţii menite a-i intensifica şi
motiva activitatea ulterioară de căutare independentă a unor noi cunoştinţe de acelaşi
fel şi mai ales de aplicare a lor în practică.
Cei mai mulţi dintre oameni (exceptându-i, poate, pe cei care au parcurs unele cursuri
de ştiinţe umane: psihologie, sociologie, pedagogie etciă etc. sunt mai puţin
sesnibilizaţi pentru problemele umane, pentru latura interrelaţională, psihosocială. Un
inginer cunoaşte multe lucruri despre necesităţile şi nevoile sistemului tehnic şi mai
puţine despre cele ale oamenilor; el ştie ce semnificaţie are proiectarea corectă a unei
maşini,dar nu şi semnificaţia pe care o are proiectarea grupurilor umane, a relaţiilor
dintre acestea; el cunoaşte bine complexitatea tehnică a maşinilor şi instalaţiilor
tehnice, dar nu şi complexitatea cognitivă, afectiv-vocaţională a omului; el cunoaşte
posibilităţile şi limitele tehnice ale unei maşini, dar nu are suficiente cunoştinţe
despre posibilităţile şi limitele psihofizilogice ale omului; el nu ştie suficient de
multe lucruri despre semnificaţia propriului său comportament, stil de conducere în
raport cu oamenii (Ce stil este mai bun?, Ce anume a contribuit la cristalizarea unui
stil de conducere?, Poate fi el schimbat?, Care dintre stilurile de conducere sunt
dezirabile din punct de vedere social?, Care stil dezirabil este eficient în condiţiile
date? etc.). Tocmai de aceea, sensibilizarea psihosocială a oamenilor, îndeosebi a
organizatorilor şi conducătorilor grupurilor sociale, are o mare importanţă. Ea vizează
în principal realizarea următoarelor obiective: îmbunătăţirea capacităţii de cunoaştere
a oamenilor şi de autocunoaştere, deci creşterea gradului de înţelegere şi apreciere a
propriului comportament şi a comportamentului altora, a nevoilor şi sentimentelor,
proprii, dar şi a nevoilor şi sentimentelor altora; favorizarea sesizării semnificaţiei
relaţiilor dintre oameni, cu deosebire a celor de ordin psihologic; dezvoltarea
priceperii de a comunica, d a se implica în grup, de a rezolva probleme; amplificarea
posibilităţilor de mântuire a unor metode colective de muncă şi conducere în vederea
creşterii eficienţei activităţii.
Educarea sensibilităţii membrilor grupurilor sociale, a organizatorilor şi
conducătorilor acestora se face, de obicei, în “sesiuni” sau “stagii” de sensibilizare
organizate fie în afara unităţii din care aceştia fac parte, fie în interiorul unităţii
respective. Programele de sensibilizare cuprind o alternanţă de expuneri pe diferite
teme referitoare la relaţiile umane, dezbateri în grup, analize de caz, jocuri de rol etc.,
prin toate acestea urmărindu-se conştientizarea unor probleme mai puţin luate în
considerare, dar cu mare importanţă în realizarea eficienţei activităţii. O persoană
“sensibilizată” pentru relaţii umane va tinde să acorde o mai mare semnificaţie unor
probleme psihosociale, va percepe, înţelege şi rezolva mai bine şi mai repede
dificultăţile de ordin interrelaţional decât o alta, a cărei senzitivitate nu a fost educată
în acest sens.
De exemplu, pentru educarea sensibilităţii psihosociale a studenţi, acestora li se prezentau
de către o întreprindere o serie de situaţii şi cazuri dificile cu care aceasta se confrunta, în
legătură cu care se solicitau soluţii concrete şi aplicabile. în vederea rezolvării situaţiilor
respective, studenţii, grupaţi în echipe mici, după preferinţe aveau acces în întreprindere,
culegeau date, intrau în legătură directă cu cei implicaţi, îşi susţineau soluţiile propruse în
faţa conducerii întreprinderii. Se viza acordarea posibilităţii studenţilor de a lucra într-un
cadru esenţialmente concret, obişnuirea lor de a-şi desfăşura activitatea în grupuri mici
autonome, punerea lor în contact cu realitatea umană a întreprinderii, sensibilizarea lor
pentru aspecte umane ale conducerii, pentru consecinţele umane şi economice ale deciziilor
luate. Faptul că pentru prima dată în decursul studiilor lor studenţii au avut de a face cu o
învăţare care nu a fost exclusiv cognitivă, ci bazată pe implicarea lor personală în sistemul
social al întreprinderii, pe stabilirea unor contacte directe cu oamenii, pe descoperirea
relaţiilor care există între aceştia a contribuit mult la sensibilizarea lor pentru aspectele
umane ale conducerii.
Avantajele şi efectele pozitive ale sensibilizării nu trebuie absolutizate. în ţările
capitaliste, îndeosebi în întreprinderi, sensibilizarea este pusă aproape în exclusivitate
în slujba creşterii profiturilor, sperându-se ca în urma aplicării ei să fie rezolvate şi o
serie de fenomene sociale deosebit de grave, cum ar fi: concurenţa, luptele interne
dintre grupuri, intrigile tendinţa de înăbuşire a luptei de opinii privind principiile şi
metodele de conducere etc., fenomene care ţin de resorturile intime ale societăţii
capitaliste (sistemul de relaţii, proprietate, exploatare etc.). Din această perspectivă,
obiectivele şi finalitatea socială şi psihosocială a sesnibilizării ni se par a fi mai
pregnant în acord cu principiile societăţilor de tip socalist, în care amelorarea reală a
vieţii oamenilor constituie unul dintre scopurile lor fundamentale, creşterea gradului
de sensibilitate al organizatorilor şi conducătorilor grupurilor sociale faţă de
problematica relaţional interumană instituindu-se într-o premisă a rzolvării ei
autentice.

6.2. Intervenţia pentru amelioararea structurilor

socioafective ale grupurilor sociale
În literatura de specialitate există nenumărae exemple care arată nu numai căile şi
mijloacele ce pot fi utilizate în vederea ameliorării structurilor socioafective ale
grupurilor, dar şi efectele în plan productiv şi relaţional al unor asemenea ameliorări.
Astfel, reorganizarea întregului grup pe baza criteriilor psihosociale; eliminarea din
grup a persoanelor conflictuale, a celor care se dovedesc a fi surse permanente de
tensiuni şi dezbinări afective între membrii grupului şi înlocuirea lorcu persoane ce
fac parte din alte grupuri; rotarea interioară a subgrupurilor între ele atunci când
munca este organizată pe subgrupuri; trecerea unui membru al unui subgrup într-un
alt subgrup, pentru a facilita chiar spaţial “apropierea” sau “distanţarea” afectivă, sunt
căi ce pot fi folosite în scopul ameliorării relaţiilor socioafective dintr membrii
grupurilor, soldate cu creştere productivităţii muncii, a moralului şi cooperării
lucrătorilor, cu scăderea absenteismului, a fluctuaţiei şi mobilităţii profesionale, cu
creşterea satisfacţiei în muncă.
Pentru a înţelege valenţele pozitive ale unor asemenea măsuri ameliorative vom face
apel la exemplul concret al grupului constituit din 13 persoane, plasate la trei mese
pentru a-şi desfăşura activitatea. Sondarea relaţiilor socioafective dintre membrii
acestui grup (a preferinţelor şi respingerilor dintre ei) a scos la iveală existenţa unor
fenomene nu chiar atât de plăcute, şi anume: prezenţa în grup a unui număr de 4
persoane cu statute sociometrice negative; existenţa unor relaţii de respingere
reciprocă între diverşii membri ai grupului; valori relativ scăzute la indicii de putere
şi stbilitate preferenţială şi mai ales la cel de coeziune a grupului şi subgrupurilor. O
asemenea structură socioafectivă a grupului nu poate rămâne fără efect asupra
randamentului muncii, deoarece se ştie, din experienţa cotidiană, că adeseori
tensiunile şi conflictele afective mocnesc surd sau erup violent, produc resentimente,
încordează, stânjenesc, creează alte dominante psihice decât cele cerute de activitatea
de muncă, ca urmare slăbesc atenţia, scad puterea de concentrare a gândirii
individului, afectează, cu un cuvânt, eficienţa muncii sale. Pentru ameliorarea
funcţionalităţii acestor structuri, deci pentru a obţine structuri socioafective
predominant pozitive, tonifiante în raport cu munca trebuie apelat la modalităţile de
intervenţie în grup, care sunt, după cum am văzut, numeroase, două dintre ele ne
atrag însă atenţia. Este vorba de înlăturarea din grup a persoanelor care se dovedesc a
fi centrul relaţiilor conflictuale, a respingerilor dintre membrii grupului, şi de
schimbare a unor membri dintr-un subgrup în altul. Să ne oprim asupra lor.
Prima modalitate de înlăturarea şi înlocuirea persoanelor tensionate şi conflictuale
din grup implică întâi depistarea unor asemenea persoane care colectează foarte multe
dintre respingerile emise de membrii grupului. El nu primeşte nici o preferinţă, în
schimb primeşte respingeri, fapt care face ca indicele lui de statut preferenţial să fie
nu numai scăzut, dar şi negativ. Se poate, de asemenea, observa din sociomatrice că
subiectul este respins de toţi membri primului subgrup, de unii dintre membrii celui
de-al doilea subgrup şi de unul dintre membrii propriului său subgrup. într-o
asemenea situaţie, poziţia subiectului în cadrul acestui subgrup este sau devine din ce
în ce mai critică, atât pentru el însuşi cât şi pentru grupul în întregul său. Scoaterea
lui din cadrul grupului s-ar solda cu îmbunătăţirea simţitoare a structurii socioafective
a întregului grup, dar şi a subgrupului în care el este inclus.
Astfel, la nivelul întregului grup, indicele de putere preferenţială al grupului ar
creşte; la fel cel de stabilitate preferenţială şi cel de coeziune grupală. îmbunătăţirea
structurii socioafective a grupului va fi în măsură să schimbe atmosfera grupului, în
cele din urmă, la creşterea randamentului muncii. Scoaterea unui membru şi
înlocuirea lui cu un altul, dintr-un alt grup, implică şi o serie de riscuri, cum ar fi:
- riscul pierderii de timp necesar profesionalizării persoanei care este adusă în
grup pentru a face faţă noilor sarcini de muncă, îndeosebi când locul de
muncă cere o altă pregătire decât cea deţinută anterior, fapt care face ca cel
puţin temporar productivitatea muncii grupului să scadă;
- riscul “noului venit”, care aduce cu sine alte comportamente, alte
mentalităţi, tradiţii şi atitudini decât cele ale grupului în care pătrunde, fapt
care ar putea duce la subdividerea grupului (unii îl apără, îl susţin, alţii îl
critică, îl resping) sau la forme violente de respingere în bloc a acestuia;
- riscul compromiterii persoanei care este mutată dintr-un grup în altul, ceea
ce s-ar răsfrânge negativ asupra persoanei în cauză, asupra moralului său, a
satisfacţiei în muncă etc.;
- riscul afectării şi perturbării relaţiilor socioafective şi ale altui grup, adică
ale celui în care persoana confictuală este mutată.
Din aceste considerente măsura la care ne referim trebuie utilizată cu grijă, în cazuri
extreme, grave, când mutarea dintr-un grup în altul apare ca o necesitate. Pentru
societatea noastră, care este preocupată de om, de fericirea sa, mult mai indicate sunt
măsurile de ordin educativ, care să ducă la ameliorarea planului relaţional-afectiv.
Cea de-a doua modalitate de îmbunătăţire a structurilor socioafective - rotarea
interioară a membrilor de la un grup la altul - ar putea fi mult mai productivă decât
prima, evitând unele dintre riscurile presupuse de aceasta. în vederea traducerii ei în
fapt este necesar să parcurgem câteva faze:
- Determinarea punctelor nevralgice, a poziţiilor critice în cadrul fiecărui subgrup .
Dacă am analiza cu atenţie cele trei microsociograme prezentate în Figura nr.8, am
constata cu uşurinţă că asemenea poziţii critice au subiecţii 2 şi 5 în cadrul primului
subgrup (2 fiind respins iar 5 total izolat), subiectul 9 în cadrul celui de-al doilea
subgrup (el fiind respins de toţi ceilalţi membri ai subgrupului respectiv), subiecţii 11
şi 12 din cadrul celui de-al treilea subgrup (fără nici o preferinţă, în schimb cu câte o
respingere). Mutarea acestor subiecţi din subgrupurile lor de apartenenţă în
subgrupurile învecinate ar schimba radical situaţia. Dacă, spre exemplu, din primul
subgrup ar pleca subiecţii 2 şi 5, ar dispare orice relaţie de respingere, îmbunătăţindu-
se simţitor în felul aceta şi poziţia subiecţilor 3 şi 4 în reţeaua socioafectivă a
subgrupului. Unde am putea însă să-i mutăm pe aceşti subiecţi? Pentru a răspunde la
această întrebare trebuie să efectuăm o nouă operaţie.
- Stabilirea locului unde subiecţii cu poziţii dificile, critice s-ar simţi mai bine. Va
trebui să vedem care sunt ceilalţi membri ai grupului cu care subiecţii cu poziţii
critice în subgrupul lor întreţin relaţii socioafective pozitive. Datele cuprinse în
sociomatrice şi în sociograma colectivă liberă ne sunt de mare folos în acest sens,
însă insuficiente. De aceea, este necesară construirea unei noi sociograme în spaţiul
funcţional al grupului. Pornind de la această sociogramă, putem observa că subiectul
2 din primul subgrup este în relaţii de preferinţă reciprocă cu subiectul13 din cel de-al
treilea grup; subiectul 5, tot din primul subgrup, întreţine relaţii de reciprocitate
afectivă pozitivă cu subiecţii 7 şi 8 din cel de-al doilea subgrup; subiectul 9 din
aldoilea subgrup se află în relaţii preferenţiale reciproce cu subiecţii 10,11 şi13 din
cel de-al treilea subgrup; subiectul 11 din al treilea subgrup este în relaţie de
reciprocitate preferenţială cu subiectul 3 din primul subgrup, poziţia subiectului 12
rîmâne în continuare dificilă, deoarece două dintre preferinţele lui sunt întâmpinate
de respingeri, iar una dintre ele rămâne fără nici un ecou. Toate aceste date ne-ar
putea sugera unde anume i-am putea muta pe subiecţii ce deţin poziţii critice în
propriile lor subgrupuri.
- Elaborarea variantelor de rotare interioară membrilor de la un subgrup la altul.
Raţiunea psihologică a unei asemenea rotări constă în “apropierea” individului cu o
poziţie dificilă într-un subgrup de acei indivizi din alte subgrupuri în compania cărora
else simte bine şi, concomitent, “îndepărarea” lui (chiar spaţială) de aceia cu care se
află în relaţii de respingere afectivă. îndepărtarea din câmpul vizual a persoanei cu
care te afli în conflict trece adeseori conflictul afectiv pe plan secund, conştiinţa
individului fiind mai mult preocupată de persoana preferată. Calcularea indicilor
sociometrici de putere şi stabilitate preferenţială, ca şi a celui de coeziune al
subgrupurilor noi formate. Aceasta arată care anume dintre variate dispune de valenţe
pozitive mai numeroase.
- Aprecierea calităţii variantelor propuse şi reţinerea celei mai bune pentru a fi
introdusă în practică. Se poate remarca faptul că aproape toate variantele duc la
îmbunătăţirea simţitoare a structurilor socioafective, concretizată în pozitivarea
valorilor unor indici, ca şi în creşterea constantă a valorilor majorităţii indicilor. De
aceea, fiecare dintre ele ar putea fi reţinută în vederea aplicării practice.
O nouă testare sociometrică, efectuată după o perioadă mai îndelungată de lucru în
noua “formulă”, va fi în măsură să confirme sau să infirme presupoziţiile făcute.
Rotarea interioară a membrilor grupului de la un subgrup la altul este un exemplu de
intervenţie, care prin optimizarea structurilor socioafective ale grupului, ale
atmosferei afective a cestuia, deci prin mijloace psihologice şi nu materiale, tehnice,
financiare sau administrative poate duce la creşterea randamentului activităţii de
muncă.

6.3. Intervenţia pentru schimbarea atitudinilor

şi opiniilor membrilor grupurilor

Atitudinile sunt formaţiuni sau structuri psihice relativ stabile, un fel de blocuri,
aliaje sau mixturi psihice în care se întâlnesc, se intersectează şi mai ales se
sintetizează toate laturile vieţii psihice (cognitive, afective, volitive, motivaţionale
etc.) Pentru a condiţiona şi determina comportamentul individului, poziţia sa faţă de
oameni, realitate, împrejurări, evenimente, situaţii. Ele reprezintă dispoziţii latente
ale individului de a răspunde sau acţiona într-o manieră sau alta la o stimulare a
mediului natural sau social, ce preced percepţia, acţiunea, judecata, fiind de aceea, o
pre-percepţie, pre-acţiune, pre-judecată. Hilgard preferă să le denumească “variabile
ascunse”, care pot fi reactualizate numai dacă luăm în considerare comportamentul
concret al individului. Prin faptul că atitudinile “reprezintă un principiu unificator al
raporturilor noastre cu lumea, cu mediul nostru, cu alţii”, ele îndeplinesc un rol
extrem de important atât în cadrul psihologiei individuale, cât şi în cadrul psihologiei
colective. De aceea, numeroşi autori au stăruit asupra “funcţiilor” lor.
Unii dintre ei arată că atitudinile, odată formate, determină sensul faptelor (unul şi
acelaşi fapt este interpretat diferit, favorabil sau nefavorabil, tocmai în funcţie de
conţinutul şi specificul atitudinii), contribuie la organizarea faptelor (introduce în ele
date pe care în mod obiectiv nu le conţin, justifică faptele), selectează faptele (le
reţine pe cele care sunt în acord cu ele).
P. Fraisse indică rolul sensibilizator al atitudinilor (una şi aceeaşi atitudine produce
efecte diferite în funcţie de aşteptarea noastră, care ne face mai mult sau mai puţin
sensibili la stimularea respectivă) şi rolul lor deformator (dacă atitudinea este în
dezacord cu stimulul, atunci acesta va fi perceput eronat).
D. Katz se referă câteva dintre funcţiile importante ale atitudinilor, cum ar fi:
- funcţia de ajustare - prin atitudinile şi opiniile de care altora, ele exprimând nu doar
un proces de integrare şi diferenţiere personală, ci şi o luare în considerare a opiniilor
altora;
- funcţia de apărare - atitudinile constituie pentru individ sau grup adevărate
mecanisme de protecţie, prin care aceştia se apără de ei înşişi sau de alţii, în sesnul că
prin atitudini pot să-şi justifice propriile slăbiciuni, pot ignora sau deforma realitatea
pentru a se apăra de alţii;
- funcţia de expresie - prin ele individul se exprimă, se exteriorizează, îşi face
cunoscute valorile, fapt care îi produce, de regulă, satisfacţii;
- funcţia de cunoaştere şi de caracterizare - individul cunoaşte nu direct, ci prin
intermediul atitudinilor, fapt care facilitează înţelegerea lumii, introducerea unor
distincţii, precizări, clarificări, trieri ale faptelor sau ale relaţiilor înconjurătoare. Iată
deci că atitudinile au o foarte importantă valoare reglatorie în raport cu propriul
nostru comportament individual, interpersonal sau de grup.
Nu întotdeauna însă atitudinile sunt corespunzătoare, pozitive, tonifiante, facilitatoare
şi susţinătoare ale comportamentului. Există suficient de multe ocazii şi suficient de
mulţi factori care contribuie la formarea şi consolidarea unor atitudini negative,
nefavorabile, cu rol frenator şi dezorganizator al vieţii sociale. Apar atitudini negative
faţă de organizaţiile sociale, de conducătorii lor, de succesele obţinute, de procesele
înnoitoare care au contribuit la progresul grupului şi organizaţiei, care, odată
manifestate, sădesc neîncredere, suspiciuni în oameni, îi îndeamnă spre
comportamente nonconformiste, chiar reprobabile din punct de vedere social. De
aceea, în acest caz, problema ameliorării unor asemenea atitudini sau chiar
schimbarea lor capătă o mare semnificaţie.
Atât ameliorarea cât şi schimbarea atitudinilor nefavorabile este însă un proces
complex şi complicat totodată, presupunând îndemânare, pricepere şi mai ales ştiinţă.
Această operaţie realizată la întâmplare, fără măsurarea unora dintre caracteristicile
esenţiale ale atitudinilor (orientare, întindere, intensitate, coerenţă etc.) fără sondarea
prealabilă a cauzelor care au favorizat apariţia lor ar putea fi mai periculoasă decât
dacă nu s-ar interveni deloc. S-ar putea, astfel, ca atitudinile “zgândărite” şi
conştientizate prin ancheta de opinie să fie din nou surescitate ca urmare a unei
intervenţii nedibace şi, în consecinţă, întărite, stabilizate.
Printre problemele pe care coordonatorii şi conducătorii grupurilor sociale ar trebui să
şi le pună, ar fi: Care sunt factorii de care depinde ameliorarea sau schimbarea
atitudinilor? O atitudine poate fi schimbată în oricare alta? Schimbarea atitudinilor
se realizează brusc sau lent? Ce metode şi mijloace s-ar putea utiliza în vederea
schimbării atitudinilor?
O primă problemă este aceea a condiţiilor, a factorilor care permit sau nu
schimbarea atitudinilor. Se precizează faptul că o atitudine nu poate fi schimbată în
oricare alta, schimbarea nu se realizează independent de factorii care au condiţionat
şi întreţinut formarea ei, că schimbarea ei depinde nu doar de schimbarea cauzelor
generatoare, ci şi de gradul de organizare la care a ajuns, de locul ocupat în sistemul
atitudinilor individului, de forţa pe care o capătă ele în procesul funcţional concret.
Fără o interpretare complexă a atitudinilor, încercarea de schimbare s-ar putea
împotmoli, s-ar putea opri la jumătatea drumului, solda cu eşecuri. Care sunt însă
factorii de care depind ameliorarea şi schimbarea atitudinilor?
Un prim factor care condiţionează schimbarea atitudinilor l-ar putea constitui gradul
lor de organizare, structurare, profunzime. Atitudinile nu se constituie şi nu
funcţionează nediferenţiat în personalitatea individului, ci, dimpotrivă, unele dintre
ele sunt mai profunde, mai intim legate de particularităţile fiecărui individ, altele, din
contra, sunt mai puţin profunde, mai superficiale şi fluctuante, legate mai puţin de
trăsăturile de personalitate şi mai mult de particularităţile situaţiei în care apar.
Semnificativă din acest punct de vedere ni se pare a fi clasificarea făcută atitudinilor
de către H. Eysenck, care a distins patru grade de profunzime în structurarea
atitudinilor. Astfel:
- la un nivel foarte jos avem de a face cu declaraţii izolate, hazardate, care nu
reprezintă întotdeauna punctul de vedere exact al individului asupra unor probleme,
ele putând ţine de starea lui de moment fuziologică sau psihologică;
- la un nivel avem de-a face cu aceeaşi declaraţie însă repetată, exprimată de mai
multe ori, ceea ce denotă că ea este altceva decât o fantezie pasageră şi că poate
deveni stabilă;
- la un alt nivel întâlnim declaraţii distincte între ele, dar cu o mare corelaţie
interioară;
- la un ultim nivel întâlnim declaraţii atât de legate între ele, încât formează un
cocept de ordin superior (militarism, naţionalism, antisemitism etc.).
Primele două niveluri sunt mai mult opinii decât veritabile atitudini, în timp ce
celelalte două constituie atitudini sociale primare. Dar şi într-un caz şi în altul
Eysenck pune un accent deosebit pe factorii individuali, care au condus spre formarea
acestor atitudini, referindu-se practic la atitudini individuale ce sunt structurate şi
funcţionează la cele patru niveluri.
Ultimele două categorii de atitudini sunt mai vulnerabile la schimbare, lăsându-se
mai uşor manevrate. Desigur că şi ele au diverse grade de profunzime. Astfel, atât
unele cât şi altele pot fi provocate de factori cărora le-am putea spune într-adevăr
situaţionali, mai mult întâmplători, pasageri, ce apar cu totul neintenţionat, dar şi de
factori situaţionali ce dispun de o anumită stabilitate, constanţă şi consistenţă. Ele
apar fie ca reacţii verbale efemere, spuse şi repede uitate, dar şi ca reacţii verbale mai
stabile, repetate, legate de alte atitudini şi comportamente. Dar schimbarea primelor
este mai uşoară decât a acestora din urmă.
Repetarea situaţiilor care le dau naştere duce la întărirea lor interioară, la căpătarea
unui anumit grad de profunzime ce se supune mai greu intervenţiilor. Alături de
aceste atitudini, precum atitudinilor individuale generate de factori situaţionali,
organizaţionali, putem desprinde şi categoria atitudinilor colective, grupale. Aceste
atitudini sunt legate de particularităţile situaţiei în care se lucrează de situaţia actuală
a grupurilor.
Dintre cele trei categorii de atitudini: individuale, generate de factori individuali,
individuale generate de factori situaţionali şi colective - fără îndoială că prima
categorie se schimbă mai greu, originea ei găsindu-se în străfundurile motivaţionale
ale individului, în experienţa sa individuală de viaţă. Când atitudinile membrilor unui
grup, fie ele indviduale, fie de grup, sunt determinate de condiţii comune de
existenţă, deci de aceiaşi factori organizaţionali, este inutil să încercăm schimbarea
individuală a atitudinilor membrilor grupului, mult mai eficace fiind, în acest caz,
acţiunea asupra întregului grup, considerarea lui ca un tot, ca un întreg. Din moment
ce atitudinile sunt colective, generate de situaţia în care se află grupul, este neeficient
să ne raportăm pe rând la fiecare individ în parte. Dimpotrivă, atacul frontal asupra
întregului grup este mult mai nimerit. Se câştigă astfel timp, iar schimbarea obţinută,
prin faptul că a fost acceptată de toţi membrii grupului, este mai durabilă. într-un
cadru organizaţional dat, psihologul se întâlneşte mai ales cu atitudinile individuale
generate de factori organizaţionali şi cu atitudinile de grup, de aceea atenţia sa trebuie
orientată şi centrată asupra acestor categorii, şi mai puţin asupra celor strict
individuale. Dar nici acestea din urmă nu trebuie subestimate, deoarece nu de puţine
ori la crearea unui climat sau cadru organizaţional adecvat sau inadecvat contribuie
nu organizaţia însăşi, ci unul sau altul dintre membrii ei în virtutea atitudinilor lor
individuale.
Un alt factor de care depinde schimbarea atitudinilor, asemănător într-un fel cu cel
dinainte, se referă nu atât la profunzimea atitudinilor, cât la intensitatea şi existenţa
lor. Nu toate atitudinile sunt la fel de intense, nu toate sunt legate între ele. Dar, de
cele mai multe ori, puternice, intense sunt tocmai cele cărora individul le acordă o
sesmnificaţie deosebită, cele care sunt legate organic de altele, cele la care se vor
raporta unele noi, care sunt în curs de formare, în sfârşit, cele acceptate de individ.
ROGER MUCCHIELLI arată că dinamica schimbării atitudinilor ar putea fi mai bine
înţeleasă dacă am lua în considerare diversele zone ale atitudinilor şi opiniilor care le
diferenţiază între ele. El consideră că un număr oarecare de opinii ale individului sunt
organizate şi sistematizate formând între ele un ansamblu, un sistem de opinii,
credinţe sau atitudini “cheie”, la care eu-l aderă complet, rolul lor fiind acela de a
servi drept “filtru” pentru noile atitudini care se vor forma. Spre deosebire de această
zonă a atitudinilor şi opiniilor, pe care am denumit-o centrală, şi căreia individul îi
acordă o mare importanţă întâlnim o alta, unde opiniile şi atitudinile sunt izolate,
ocazionale, fluctuante. Acestei zone, pe care am denumit-o periferică, individul îi
acordă o mai mică importanţă. La aceste două zone, încadrate în ceea ce Mucchielli
denumeşte “schema B”. Astfel, există o zonă de acceptare a opiniilor, faptelor,
informaţiilor, care este foarte largă la indivizii cu opinii slabe sau moderate şi foarte
îngustă la cei cu opinii extremiste, sectare, fanatice, şi o zonă de respingere, separată
de precedenta printr-o zonă neutră, în funcţie de care toate opiniile sunt respinse şi
care la indivizii cu opinii slabe este foarte îngustă, în timp ce la cei extremişti sau
sectari ea este foarte întinsă. Semnificaţia acestei clasificări ni se pare a fi evidentă.
Ea precizează faptul că opiniile şi atitudinile din zona periferică vor putea fi
schimbate mai uşor decât cele din zona centrală. De asemenea, se sugerează că ideile
şi informaţiile noi care ajung la subiect în vederea obţinerii schimbării vor fi în
funcţie de lărgimea sau îngustimea zonei de acceptare sau respingere. O schimbare se
poate obţine mai uşor, probabil, la indivizii a căror zonă de acceptare este mai mare şi
cea de respingere mai mică, decât la cei a căror zonă de acceptare este foarte îngustă,
în timp ce cea de respingere este foarte largă. Schema propusă de Mucchielli este
interesantă din punct de vedere teoretic, explicativ; ea este însă greu de transpus în
practică, deci de operaţionalizat. Cum determinăm în practică cu precizie cele 4 zone?
- iată o întrebare la care răspunsul este suficient de dificil de dat. Totuşi, unele
indicaţii obţinute prin ancheta de opinie sau prin cunoaşterea concretă a
comportamentului celor investigaţi ne-ar putea fi de mare folos în acest sens.
De exemplu, dacă un individ manifestă un comportament de permanentă opoziţie,
este deci negativist, la acesta este uşor să ne dăm seama că zona de acceptare este
foarte îngustă, iar cea de respingere mai largă. De asemenea, dacă un altul manifestă
deschidere spre informaţii, este receptiv, va fi clar că la el zona de acceptare are o
sferă mai mare decât cea de respingere. în realitate întâlnim însă mai puţine cazuri
extreme şi mai multe “medii” sau “mijlocii”, de aceea este greu să stabilim exact
întinderea acestor zone. Dacă la aceasta adăugăm şi insuficienta sesnibilitate a
instrumentelor de anchetare, ne vom da seama de faptul că de multe ori plutim în
incertitudine. Această descrierea necesită atenţia cercetătorilor în scopul descoperirii
instrumentelor sau modalităţilor metodice prin care să poată descoperi cu uşurinţă
cele 4 zone.
Un alt factor de care depinde schimbarea atitudinilor îl constituie structura
psihologică internă a acestora, interacţiunea funcţională a elementelor cognitive,
afective, voliţionale, motivaţionale ale atitudinilor, poziţia ocupată şi rolul jucat de
ele în diferitele momente şi situaţii interacţionale.
Atitudinile se formează în raport cu un anumit obiect, indiferent dacă acesta este un
obiect fizic, o persoană, un grup, o normă, o valoare. Dar pentru a se putea forma,
atitudinile trebuie să cuprindă un număr minim de informaţii despre obiectul
respectiv. Tocmai cantitatea de informaţii de care dispune individul la un moment
dar despre un obiect oarecare poate condiţiona schimbarea atitudinii sale.
Cercetările au arătat că cu cât cunoştinţele dintr-un domeniu oarecare sunt mai puţine,
mai necesare, cu atât posibilitatea de a schimba atitudinea fondată pe ele este mai
mare. Nu întâmplător copiii care dispun de informaţii reduse despre obiecte, persoane
etc. îşi schimbă foarte des şi rapid atitudinile. şi în cadrul organizaţional fenomenul
este perfect valabil. S-a evidenţiat astfel faptul că indivizii care nu dispun de
informaţii suficiente despre organizaţie şi scopurile ei au, de regulă, atitudini
nefavorabile despre ea, pe care şi le schimbă însă de îndată ce capătă informaţiile
respective. Nu întotdeauna însă prezenţa la un individ sau grup a unor informaţii
limitate despre obiect este un indiciu asupra schimbării rapide a atitudinilor. Dacă
acest factor este interpretat în sine, lucrurile stau într-adevăr aşa; dacă el este cuplat
însă cu alţii vom asista la efecte inverse. De obicei, când atitudinile sunt formate pe
baza unor informaţii limitate despre un obiect, probabilitatea ca ele să fie fundate mai
ales afectiv este mai mare. în acest caz, cu cât sunt mai departe de realitate, cu atât
devin mai greu de schimbat. De asemenea, nu cantitatea de informaţii în sine este
hotărâtoare, ci şi valoarea, semnificaţia ei. S-ar putea ca un individ sau grupsă
dispună de cunoştinţe puţine despre un obiect, dar esenţiale, clare, în timp ce un altul
poate dispune de multe cunoştinţe, dar confuze, încâlcite, neesenţiale. Când va fi mai
uşoară schimbarea atitudinilor? Pornind doar de la un singur parametru - cantitateade
cunoştinţe - vom fi tentaţi să spunem că în primul caz, luând însă în considerare
ambii parametrii - cantitatea de cunoştinţe şi valoarea lor - în mod sigur că în cel de-
al doilea caz schimbarea va fi mai uşoară. într-adevăr, un complex neorganizat poate
fi mai uşor atacat şi dislocat decât un altul mai bine structurat şi valorizat.
O deosebită importanţă în schimbarea atitudinilor o au apoi şi particularităţile noilor
informaţii pe care le recepţionează individul. Dacă el va recepta informaţii care se
potrivesc vechilor atitudini, aceasta va favoriza întărirea, stabilizarea şi nicidecum
schimbarea lor; dacă, dimpotrivă, individul receptează informaţii contrare atitudinilor
sale, deci informaţii care îi contrazic mai mult sau mai puţin atitudinea, fie în sens
pozitiv fie negativ, probabilitatea schimbării atitudinilor creşte mult. De exemplu,
dacă un grup are o atitudine favorabilă despre şeful său şi la un moment dat capătă o
serie de informaţii negative despre comportamentul şefului în raport cu grupul, el va
tinde spre revizuirea atitudinilor, spre schimbarea lor.dacă grupul are o atitudine
nefavorabilă despre şef şi află că acesta sprijină grupul şi membrii lui în orice situaţie
din afara grupului, va apare tendinţade ameliorare a atitudinilor negative faţă de
acesta, poate chiar schibarea lor într-unele pozitive. Particularitatea la care ne referim
poate fi utilizată şi ca mijloc de acţiune, ca procedeu tehnic în procesul schimbării
atitudinilor. Furnizarea de informaţii contrare celor pe care le furnizează atitudinile
contibuie la zdruncinareavechii atitudini şi la transformarea ei într-una nouă.
Planul afectiv este mai mult implicat în procesul schimbării atitudinilor. Faptul
acesta l-am văzut din cele prezentate mai sus. Reiese clar că cu cât atitudinile sunt
mai puţin tranşante, mai labile din punct de vedere afectiv, cu atât vor fi schimbate
mai uşor, şi invers, cu cât ele sunt mai intim şi mai adânc înfipte în afectivitatea
individului, deci cu cât sunt mai marcante şi extreme, cu atât posibilitatea schimbării
lor este mai mică. Una este să avem de-a face în cadrul organizaţiilor cu opinii
fundate pe simple emoţii (curente sau chiar complexe, cum sunt dispoziţiile), şi alta
cu opinii fundate pe stările afective superioare, cum sunt sentimentele şi pasiunile,
stabile şi generalizate la nivelul întregii personalităţi. Dacă într-o stare de spirit
oarecare, bazată pe dispoziţii emoţionale, un individ se poate înfuria, într-o altă stare
de spirit el poate şterge cu buretele tot ce a spus sau a făcut. Nu acelaşi lucru s
întâmplă atunci când opiniile exprimate au la bază stările afective superioare.
Schimbarea lor este cu atât mai dificil de realizat, cu cât la acestnivel întâlnim o
“logică afectivă”, care, deşi raţionalizată, se supune mai greu argumentelor raţionale.
Planul afectiv are implicaţii şi asupra celui motivaţional. Obiectele atitudinilor
noastre sunt mai apropiate sau mai îndepărtate de scopurile, trebuinţele, motivaţiile
momentane sau de durată care ne animă. Unele obiecte ale atitudinilor individului sau
grupului sunt mai apropiate de sfera noastră motivaţională, pătrund mai uşor în
universul nostru psihic, se leagă trainic şi profund de anumite trebuinţe, în timp ce
altele se plasează undeva la periferia stărilor noastre motivaţionale sau au o slabă
legătură cu ele. De aceea, schimbarea atitudinilor va depinde şi de această centralitate
sau periferialitate psihică a obiectului atitudinilor. Dacă la Mucchielli vorbeam de
caracterul central sau periferic al unor atitudini în raport cu altele, de data aceastaeste
vorba de caracterul central sau periferic al obiectului atitudinilor, de rezonanţa lui în
psihicul nostru, de legăturile multiple ce se stabilesc între ele şi alte trăiri psihice.
Astfel, de regulă, obiectul psihic central înmagazinează în el o mare cantitate de
informaţii adecvate, structurate, informaţii care sunt valorizate, apreciate, legate deci
de planul afectiv şi motivaţional, în fine, informaţii care conţin în ele disponibilităţi
suficiente spre acţiune. Desigur că schimbarea atitudinilor referitoare la aceste obiecte
central-psihice se realizează mai greoi decât în cazul obiectelor periferic-psihice.
Toate acestea demonstrează faptul că schimbarea atitudinilor nu este deloc uşoară, la
îndemâna oricui şi mai ales că ea nu poate fi realizată fără cunoştinţe de specialitate
precise.
O a doua problemă este cea a procedeelor, a tehnicilor ce pot fi utilizate în vederea
schimbării atitudinilor. Din multitudinea acestora le vom prezenta, cu titlu
exemplificativ, pe cele mai des întâlnite în practică.
Prima dintre ele o constituie aşa-numita metodă a schimbării situaţiei sau a
semnificaţiilor ei. Atitudinile se formează în strânsă dependenţă de situaţii, de
particularităţile lor. Dacă situaţia va fi pozitivă, gratificantă, va permite constituirea
unor opinii favorabile; dacă însă situaţia va fi negativă, cu elemente care nu satisfac
nici măcar parţial diversele tipuri de trebuinţe ale individului sau grupului, atunci ea
va favoriza apariţia la membrii grupurilor sociale a unor atitudini negative,
nefavorabile. în acest din urmă caz, tehnica cea mai sigură de schimbare a atitudinilor
nefavorabile este cea a schimbării situaţiei, a particularităţilor ei. Modificând cauza
vom obţine şi modificarea efectului. De exemplu, dacă într-un grup de muncă
membrii lui au atitudini nefavorabile faţă de liderul grupului, dat fiind faptul că în
nenumărate ocazii acesta s-a dovedit a fi incompetent, schimbarea liderului,
înlocuirea lui cu un altul competent sau recalificarea lui (dacă este vorba doar despre
incompetenţa profesională, nu şi psihosocială) va fi singura cale de schimbare a
atitudinilor negative existente în grup. Dacă într-un grup de muncă există
insatisfacţii, nemulţumiri, moral scăzut datorită unor condiţii grele de muncă, se
generează atitudini negative faţă de întreprindere, iar ameliorarea condiţiilor muncii
ar putea fi însoţită de schimbarea atitudinilor. Dacă într-un grup un individ/mai mulţi
îşi formează atitudini inegative faţă de grup, dată fiind predominanţa relaţiilor
neprincipiale, conflictuale dintre membrii lui, atunci rezolvarea principală a acestor
relaţii de tip conflictual ar putea duce şi la schimbarea atitudinilor. Deşi relaţia dintre
particularităţile situaţiei şi schimbarea atitudinilor nu este simplă, schimbarea
situaţiei ducând automat la schimbarea atitudinilor, se consideră că ea rămâne cea
mai sigură tehnică de schimbare a atitudinilor. Schimbând situaţia, prin eliminarea
aspectelor negative, forţăm individul/grupul să se adapteze noilor condiţii, să-şi
schimbe vechile atitudini.
Alteori, atitudinile negative se datorează nu atât unor particularităţi obiective ale
situaţiei, cât mai ales perceperii ei imcomplete, înţelegerii limitate de către individ
sau grup a unor fenomene ce se desfăşoară în situaţie. în astfel de cazuri, individul
sau grupul acordă o anumită semnificaţie situaţiei, diverselor ei caracteristici,
semnificaţii care nu corespund total sau parţial realităţii. De aceea, una dintre
tehnicile de schimbare care poate fi folosită cu succes în asemenea cazuri este cea a
schimbării semnificaţiei situaţiei, faptelor, acordate acestora de către individ. Dacă,
spre exemplu, individul îşi formează o atitudine negativă faţă de întreprindere bazată
pe insuficienta ei cunoaştere, a scopurilor, a sarcinilor ce-i stau în faţă sau pe
interpretarea eronată a cestora, simpla favorizare a întâlnirii individului cu informaţii
referitoare la trecutul, prezentul şi viitorul întreprinderii poate contribui la schimbarea
atitudinilor sale. Noile informaţii, odată pătrunse în conştiinţa individului, îi permit
acestuia să-şi reevalueze anumite păreri, să-şi descopere unele erori, cu alte cuvinte, îl
pun în situaţia de a elabora un efort de reinterpretare, reajustare. Utilă în acest sens
poate fi nu numai furnizarea unor informaţii despre fapte necunoscute.
Din aceste exemple reiese faptul că insuficienta cunoaştere a faptelor este una dintre
cauzele importante ale formării atitudinilor negative, de aceeaasigurarea informării
exacte a membrilor grupurilor sociale asupra problemelor organizaţiei este absolut
necesară. Numai că această informare nu trebuie s se facă la întâmplare, ci pe cât
posibil ţinându-se seama de unele indicaţii de ordin psihologic.
Una este, de exemplu, ca un individ refractar la viaţa de grup să afle întâmplător că
grupul său sau unitatea sa a primit o distincţie şi alta este ca această informaţie s-o
capete într-un cadru festiv, organizat, sărbătoresc, capabil a-i crea stări emoţionale.
Noua informaţie “căzută” pe un fond emoţional puternic poate contribui mai mult la
schimbarea semnificaţiilor acordate până atunci vieţii de grup.
Sugestia este o altă tehnică de schimbare a atitudinilor, care presupune multă
acurateţe şi fineţe în aplicarea ei. Natura psihologică a sugestiei este departe de a fi pe
deplin lămurită, ea apărând a fi confundată, de multe ori, fie cu imitaţia, fie cu
hipnoza. W. Stern consideră că sugestia necesită un oarecare grad de interpretare din
partea individului, în timp ce F. H. Allport o consideră ca fiind iraţională. Cert este
însă faptul că sugestia ar putea fi interpretată ca reprezentând o formă a comunicării
interpersonale sau intergrupale cu valenţe formative şi transformative în plan
comportamental. Unele dintre particularităţile sugestiei ar putea fi utilizate şi în
procesul schimbării atitudinilor. Ea se caracterizează şi prin faptul că în actul
interpersonal este posibilă datorită încrederii nelimitate pe care un partener o are în
altul, iar la nivel grupal, prin încrederea nelimitată în opinia grupului, a majorităţii
membrilor grupului. Aceasta este aşa-numita “sugestie de prestigiu”, care depinde de
raporturile interpersonale. Astfel, în schimbarea atitudinilor negative ale unor
indivizi/grupuri se folosesc, ca instrumente de transformare, persoanele/grupurile în
care se are încredere nelimitată.
O idee expusă de aceste persoane, un anumit comportament manifestat de ele pot fi
mult mai eficiente decât alte tehnici de schimbare. Utilizarea deliberată a “sugestiei
de prestigiu” ca tehnică de schimbare trebuie să se facă însă cu grijă, pentru că sunt
posibile şi o serie de erori. Astfel, ea devine periculoasă atunci când opinia unui
individ competent înt-un domeniu dat este considerată ca fiind valabilă şi în alte
domenii, pentru care ele nu mai are însă competenţa necesară. Asistăm, în acest caz,
la o iradiere nepermisă a prestigiului, care ar putea deveni dăunătoare. în folosirea
sugestiei, ca tehnică de schimbare, trebuie să se ţină seama şi de faptul că unele
trăsături caracteriale favorizează sugestia, iar altele nu. Cohen desprinde două
categorii de oameni: unii care dispun de autoaprecierii slabe, şi de aceea sunt
permeabili la influenţele externe; alţii care dispun de autoaprecieri forte, şi apar ca
fiind mai puţin permeabil la influenţele externe. Totuşi, şi unii şi alţii pot fi
influenţaţi, însă prin mijloace diferite. Astfel, după unii autori, primii sunt
influenţabili prin tot ceea ce este anxiogen (ameninţare, teroare, prejudecăţi, predicţii
pesimiste), în timp ce ceilalţi, prin tot ceea ce este dinamogen (entuziasm, speranţă,
proiecte optimiste). Dacă aceste două tipuri de influenţe vin din partea persoanelor
sau grupurilor cu prestigiu în ochii celor care suportă influenţa, este evident că
transformarea atitudinilor lor negative se va realiza şi mai uşor. Sugestia este deci o
formă de comunicare unidirecţională, în care nu se emit presiuni pe direcţia
schimbării comportamentului, deşi acestea se obţin relativ uşor. Ea se realizează prin
utilizarea stărilor afective în care se află subiecţii, deci prin apelul la latura
dinamogenă a personalităţii.
Persuasiunea este o altă tehnică de schimbare a atitudinilor, de data aceasta bilateral
direcţionată, implicând conştientizarea ambilor parteneri şi utilizarea unor argumente
logice, a demonstraţiilor raţionale. Este vorba deci de schimbarea atitudini negative
prin demonstrarea logică a neconcordanţei lor cu realitatea, a ineficienţei lor etc. în
realizarea concretă a persuasiunii o importanţă deosebită o au câteva elemente:
- Particularităţile celor care intră în interacţiune. Din acest punct de vedere putem
avea o interacţiune de la persoană sau de la grup la grup. în ambele cazuri însă una
dintre părţi (agentul persuasiv) este cea care acţinează pe direcţia schimbării, în timp
ce cealaltă trebuie să se schimbe. Efectele persuasiunii vor fi, fără îndoială, în funcţie
de unele particularităţi ale agentului persuasiv. Contează, astfel, prestigiul lui, statutul
ocupat în grup sau în organizaţie, încrederea care i se acordă, acceptarea sau nu a
autorităţii lui etc. Dacă agentul persuasiv este un grup, atunci se iau în considerare:
poziţia lui în raport cu grupul asupra căruia se acţionează (supraordonată), apropierea
sau depărtarea lui de conducerea organizaţiei, rezultatele obţinute de grupul respectiv
în activitatea sa, relaţiile dintre membrii grupului şi cele dintre el, ca grup, şi alte
grupuri etc. Persuasiunea nu se realizează independent de particularităţile agentului
care suportă influenţa. Dacă avem de-a face cu o persoană, atunci va trebui să
cunoaştem unele atribute psihosociale ale ei (statutul, rolul, nivelul de aspiraţii), dar
mai ales unele atribute psihoindividuale (trăsături de caracter, aptitudini, atitudini,
temperament, motivaţii etc.). dacă agentul care suportă influenţa este un grup, este
bine să deţinem date despre particularităţile obiective ale grupului (mărimea lui - într-
un fel se vorbeşte la un grup de 10 persoane, în alt fel la altul de 100 de persoane;
stadiul şi felul relaţiilor dintre membrii grupului; compoziţia; circumstanţele generale
şi speciale în care are loc întâlnirea), dar şi date despre viaţa psihică sau psihosocială
a grupului (modul de a gândi, acţiona, comunica al grupului, tradiţiile şi obiceiurile
lui, normele de grup, sistemele de valori, aşteptările, gradul de coeziune sau de
tensiune grupală). Fără cunoaşterea acestor date persuasiunea s-ar putea solda cu
eşec.
- Natura şi conţinutul mesajului transmis, prin intermediul căruia se intenţionează
schimbarea atitudinii. Din acest punct de vedere, foarte necesară este asigurarea
credibilităţii informaţiilor transmise. MUCCHIELLI consideră că informaţiile sunt
credibile atunci când:
a. se mulează, se încadrează în credinţele, aşteptările persoanelor sau grupurilor;
b. aduc cu ele probe (obiecte, fotografii, scrisori, filme);
c. se referă la un domeniu total necunoscut auditoriului;
d. au o funcţie de “explicare logică” faţă de un fapt sau grup de fapte problematice.
Mesajul trebuie astfel ales, încât să fie pertinent în raport cu zona centrală sau cu cea
de acceptare a opiniilor. “Nimerirea” lui în zona de respingere este bine să fie, pe cât
posibil, evitată. Mesajul conţine însă şi o organizare internă, el fiind compus din mai
multe argumente şi contraargumente. De aceea, o importanţă deosebită în procesul
persuasiv o are şi ceea ce se numeşte de obicei strategia de argumentare. Acest
aspect a fost mult cercetat în literatura de specialitate. Se discută astfel despre
importanţa ordinii de prezentare a argumentelor în diverse tipuri de situaţii. în
legătură cu aceasta se pot pune o serie de întrebări: Care argumente sunt mai
puternice şi influenţează schimbarea atitudinilor, cele prezentate la început sau la
sfârşit? Prezentarea argumentelor tari sau slabe este bine să se facăla început sau la
sfârşit? Când este mai eficientă prezentarea unilaterală (fără argumente adverse) şi
când cea multilaterală (conţinând şi argumente adverse)?
Referitor la primul aspect s-au formulat două legi opuse. Astfel, se formulează legea
de prioritate potrivit căreia ideea prezentată prima este mai avantajoasă şi determină
mai repede schimbarea atitudinilor, în timp ce conform legii de recenţă, teza ultimă
are un mai mare rol în schimbarea atitudinilor. Cercetările efectuate au arătat că
aceste efecte nu se obţin independent de particularităţile situaţiei. De exemplu, când
problema tratată este familiară auditoriului şi când acesta este conştient de intenţia de
a i se influenţa opiniile şi atitudinile, atunci probabilitatea că opinia să se schimbe în
direcţia primeia dintre cele două teze opuse este mai mare. Dimpotrivă, când
auditoriului nu este familiarizat cu o problemă, când el nu bănuie intenţia de a i se
influenţa opiniile, schimbarea acestora va avea loc în direcţia ultimei teze expuse.
Uneori, efectul legii de prioritate poate fi contracarat prin simpla avertizare a
auditoriului de a nu se lăsa condus după primele impresii. şi răspunsul la cea de-a
doua întrebare formulată este în funcţie de particularităţile situaţiei. Gradarea
(trecerea de la argumentele slabe la cele puternice) este superioară atunci când
auditoriul este interesat, atent, motivat, în timp ce antigradarea (trecerea de la
argumentele forte la cele slabe) este superioară doar atunci când auditoriul este mai
puţin interesat şi motivat.
Prezentarea doar a argumentelor “pro” (fără cele adverse) s-a dovedit a fi mai
eficientă la subiecţii mai puţin inteligenţi sau foarte frustraţi, în timp ce prezentarea
ambelor categorii şi argumente (“pro” şi “contra”) este mai eficientă la cei mai
evoluaţi.
Desigur că toate aceste informaţii sunt sugestive pentru organizarea procesului
persuasiv în vederea schimbării atitudinilor. Este bine însă ca, în timpul desfăşurării
lui, intenţia agentului persuasiv să nu fie descoperită. Oamenii par a fi mai receptivi,
mai sensibili la argumentele care aparent nu le sunt adresate (apare în acest caz aşa-
numitul efect placebo), decât atunci când sunt influenţaţi, împinşi spre un anumit
omportament. Descoperirea intenţiei agentului persuasiv de către cei care suportă
influenţa îi face, adeseori, să manifeste un comportament exact opus celui dorit şi
aşteptat de agentul persuasiv (acesta fiind aşa-numitul efect bumerang). Procesul de
schimbare a atitudinilor are valoare numai în raport cu finalităţile urmărite, cu ceea
ce trebuie pus în locul atitudinilor înlăturate. Semnificaţia lui creşte cu atât mai mult,
cu cât schimbarea atitudinilor trebuie să fie începutul sau premisa formării unor noi
atitudini pozitive, favorabile, care să influenţeze în bine funcţionalitatea concretă a
vieţii productive şi relaţionale a grupurilor şi organizaţiilor sociale.
În stabilirea şi aplicarea programelor de intervenţie în grupurile sociale trebuie
considerate următoarele probleme:
a. Facilitarea istalării şi acţionării normale a proceselor formative, ştiut fiind că
există o advărată dinamică socială a formării, concretizată într-o serie de conflicte ce
pot apărea (conflictul dintre cei formaţi şi cei care formează; conflicte generatede
programele de formare; conflicte apărute ca urmare a tendinţelor formatorilor de a
îndoctrina sau manipula oamenii; conflicte între generaţiile supuse formării), dar şi o
dinamică personală, psihoindividuală a formării, concretizată într-o multitudine de
faze ce sunt parcurse de cel supus formării (faza de “dezgheţ”, faza modificării
propriu-zise; faza de “reîngheţ”, adică de integrare în personalitate a noii atitudini
achiziţionate);
b. Alegerea celui mai bun mod de intervenţie în grup, ştiut fiind faptul că într-un fel
se intervine într-un grup care se află într-o stare de dezechilibru dar dispune de
mijloace şi de soluţii pentru refacerea echilibrului şi în alt fel într-un grup aflat în
stare de dezechilibru dar care nu dispune încă de câteva tipuri de soluţii pentru
refacerea lui. în acest din urmă caz, există trei tendinţe de intervenţie în grup:
tendinţa ortopedică, care are ca scop reajustarea, rectificarea, schimbarea metodic
planificată; tendinţa de tip demiurgic, mai aventuroasă şi mai ambiţioasă decât prima,
se concentrează voluntar asupra perioadei de dezechilibru vizând accentuarea ei,
afectarea proceselor relaţionale, favorizarea a tot ceea ce este împotriva organizaţiei,
exacerbarea momentelor de critică, accentul câzând pe spontaneitate, inspiraţie şi
improvizaţie; tendinţa de tip maieutic, centrată pe facilitarea transreglării, adică a
dezvoltării persoanelor şi grupurilor privind elucidarea raporturilor lor în cursul
situaţiilor în care se confruntă (tensiuni, dileme, constrângeri instituţionale), prin
explicarea conflictelor dintre dorinţe şi interzicerea lor; cel ce intervine nu este
neutru, ci contribuie la elucidarea cazului, a sensului de evoluţie, recurge la operaţiile
disponibile pentru a întări dinamica grupului, aduce informaţii, susţine, interpretează,
apreciază; rolul lui este mai mult de clinician, terapeut, consultant sau de socio-
analist, după cum îl denumea ElliotJacques cu mai mulţi ani în urmă;
c. Evitarea riscurilor formării, ştiut fiind faptul că nu orice formare este bună sau se
soldează cu efecte pozitive. Două riscuri sunt mai importante şi mai frecvente: riscul
de sterilitate (când formarea reprezintă aproape un scop în sine, când ea abuzează de
formule rigide şi standardizate care nu se potrivesc şi nu răspund necesităţilor reale);
riscul de nocivitate (când intervenţia nu este suficient de bine pregătită, când se
introduce prematur, când nu există încă posibilitatea de a controla tensiunile latente
reactivate);
d. Urmărirea a ceea ce se întâmplă după întoarcerea la formare sau perfecţionare,
ştiut fiind faptul că o atitudine binevoitoare, încurajatoare ar putea facilita transferul
şi transpunerea în practică a celor învăţate, în timp ce atitudinile de ignorare sau de
persiflare ar rata obiectivele formării, ar duce la apariţia uno tensiuni între cel format
şi ceilalţi.
Cunoaşterea, cât şi găsirea celor mai bune mijloace de preîntâmpinare a apariţiei
unora dintre dificultăţile semnalate sau de ameliorare a lor, odată apărute, sunt
absolut necesare.

6.4. Intervenţie şi manipulare

În ultimul timp problema dirijării şi controlării comportamentului uman în vederea
realizării unor obiective dinainte stabilite se pune din ce în ce mai asiduu. Observarea
grupurilor şi organizaţiilor sociale, ca şi cercetările întreprinse în acest sens au condus
spre conturarea câtorva idei valoroase. Se consideră, astfel, că individul şi grupurile
umane au nu numai dreptul, dar şi datoria de a participa la construirea propriului lor
comportament; schimbarea comportamentului poate fi făcută nu oricum, la
întâmplare, ci în mod controlabil şi sistematic, a refuza un control asupra persoanei
umane şi asupra grupurilor sociale înseamnă a lăsa dezvoltarea acestora în voia unor
părţiale mediului social şi nonsocial, înseamnă, cu alte cuvinte, a lăsa persoana şi
grupul la dispoziţia unor “controlori” fortuiţi; omul şi grupul nu trebuie eliberaţi de
control, ci trebuie analizate şi schimbate tipurile de control lacae sunt supuşi.
Asemenea teze sunt corecte şi seducătoare la prima vedere. Ele nu sunt însă
întotdeauna interpretate cu discernământ, nu li se acordă acelaşi conţinut şi aceeaşi
finalitate socială, fapt care permite săse ajungă la teorii aproape total opuse.
Pornind de la aceleaşi idei, alţi autori ajung la susţinerea necesităţii controlabilităţii
ascunse, mascate a comportamentului uman, la manipularea sau manevrarea
acestuia. A manipula înseamnă a ascunde ceva partenerilor pe care dacă aceştia l-ar
cunoaşte ar simţi, gândi, acţiona diferit: a nu atrage atenţia, a nu informa asupra unor
aspecte, a reduce în mod deliberat câmpul de investigaţie şi explorare. Manipularea
este un “proces care se desfăşoară uneori dincolo de limitele interacţiunii conştiente
ale părţilor aflate în interacţiune”. Manipularea este, de fapt, o înşelare a oamenilor şi
grupurilor sociale, o sacrificare a tendinţelor şi năzuinţelor nobile ale oamenilor în
vederea realizării unor scopuri personale, meschine, o realizare cu orice preţ, pe orice
cale, prin orice mijloace a intenţiilor şi planurilor ascunse celorlalţi. Nu întâmplător
cărţile de căpătâi ale susţinătorilor acestei teorii sunt cele ale lui Nicollo Machiaveli
(“Principele”, “Discursurile”), deviza manipulatorului fiind “scopul scuză
mijloacele”. Doctrina manipulării a fost denumită, de aceea, machiavelism.
Pentru a sesiza mai bine specificul acestui tip de intervenţie în plan interpersonal, dar
şi social, intervenţia pentru a manipula, să ne referim foarte pe scurt la câteva direcţii
de cercetare. Printre problemele care au suscitat cea mai mare atenţie enumerăm:
- particularităţile de personalitate ale celor care excită controlul asupra celorlalţi (ale
manipulatorului), printre care esenţiale s-au dovedit a fi: lipsa de afecţiune în relaţiile
interpersonale, oamenii trebuind să fie consideraţi mai mult ca obiecte ce pot fi
manipulate decât ca indivizi cu care există relaţii empatice; lipsa de consideraţie faţă
de morala convenţională, în relaţia cu alţii manipulatorul având o perspectivă utilitară
şi nu morală; scăzută angajare ideologică mai ales faţăde scopurile pe termen lung;
- tipologia manipulatorilor: coincidenţa mai multora dintre caracteristicile de mai sus
la una şi aceeaşi persoană, ca şi tendinţa şi capacitatea crescute de manipulare a
acesteia;
- corelaţia dintre machiavelism şi diferite particularităţi şi capacităţi psihologice: s-
au descoperit corelaţii negative între machiavelism şi abilităţile intelectuale,
preferinţele politice şi ideologice şi corelaţii pozitive între machiavelism şi ostilitate;
- mijloacele de manipulare folosite atât la nivel personal, cât şi la nivel interpersonal
şi grupal. Foarte cunoscute sunt cele pe care Mucchielli le prezintă sub titlul de
“tehnici de schimbare forţată” (tehnici de “spălare a creierului”, de informare
tendenţioasă,campanii de informare duse până la intoxicare psihică), iar Gouguelin
sub denumirea de “niveluri ale manipulării”: nivelul definirii scopurilor
(nespecificarea şi trunchierea lor); nivelul informării (voluntar parţială); nivelul
stabilirii planului de muncă (tendenţios); nivelul reuniunii participanţilor (se profită
de lipsa unui participant, se reduce la tăcere un altul); nivelul conducătorului
reuniunii (care face interpretări despre care el ştie că sunt false), nivelul deciziei (nu
se expun toate consecinţele) etc.;
- extinderea manipulării de la nivel interpersonal şi grupal la nivelul întregii
societăţi prin intermediul mijloacelor de mass-media. Robert Cirino expune într-o
lucrare a sa nenumărate asemenea procedee: influenţare la sursa ştirilor (încă înainte
ca acestea să ajungă pe masa crainicului); influenţare prin selectarea ştirilor; prin
omiterea lor; prin plasarea ştirilor; prin plasarea “coincidentală” a ştirilor; influenţe
implantate prin titluri; prin alegerea cuvintelor; prin imaginile create de ştiri; prin
selecţia fotografiilor; prin explicaţiile care însoţesc forografiile etc.
Teoria manipulării interpersonale şi sociale bazată pe principii machiavelice este
specifică societăţii capitaliste, relaţiilor contradictorii şi conflictuale ale acesteia.
Fiind vorba de societatea împărţită în clase antagoniste, nu este greu să ne dăm seama
că manipularea şi manevrarea oamenilor şi grupurilor sociale capătă un pronunţat
caracter de clasă, fiind net în favoarea celor care deţin puterea economică şi politică.
Ea este o expresie vie a ideologiei şi moralei capitaliste, elaborată în spiritul şi în
sprijinul acestora. Ea vizează obţinerea unor efecte pozitive prin orice fel de mijloace,
prin sacrificarea fiinţei umane, prin minciună, ostilitate. Intervenţia pentru a manipula
este stăină societăţii socialiste, bazată pe alte tipuri de relaţii, pe altă ideologie. Fără a
respinge necesitatea dirijării şi controlării dinamicii interioare a grupurilor şi
organizaţiilor sociale, considerăm că intervenţia în grup trebuie făcută cu grijă, cu
tact, prin prisma opţiunilor filozofice, morale, sociale, ale finalităţilor societăţii
socialiste, prin considerarea oamenilor ca parteneri egali în procesul schimbării, care
îşi conştientizează singuri propriile lor probleme, scopuri şi mai ales mijloace
necesare rezolvării lor. Oamenii sunt subiecţi activi şi conştienţi, implicaţi direct, cu
întreaga lor personalitate, în propriul lor proces de formare, perfecţionare şi
schimbare. Noua condiţie socială a oamenlor le conferă acestora un nou loc, un nou
rol în procesul continuu al formării şi dezvoltării lor personale şi sociale.
 7. ASISTENŢA SOCIALĂ DE GRUP
PLANIFICARE, ORGANIZARE ŞI IMPLEMENTARE
Asistenţa socială de grup este o “metodă esenţială de lucru în asistenţa socială, prin
care se urmăreşte sprijinirea indivizilor pentru a-şi îmbunătăţi funcţionarea socială,
pentru a face faţă mai bine problemelor personale, familiale şi comunitare, prin
intermediul experienţelor de grup”(Brawn, 1992). Din această definiţie putem
extrage câteva idei esenţiale: în primul rând munca de grup este o metodă de bază în
asistenţa socială; prin intermediul ei indivizii pot primi acel sprijin care să le
îmbunătăţească funcţionarea socială; este o metodă direcţionată spre scopuri bine
definite; este o metodă preocupată de modul în care individul face faţă problemelor la
nivel individual, familial şi comunitar.
Pe de altă parte, grupul este o arenă în care indivizii ajung să se ajute unul pe celălalt;
este o arenă în care “individul” şi “grupul” sunt asistaţii asistentului social; este o
arenă în care individul şi “grupul” învaţă să influenţeze şi chiar să rezolve probleme
de ordin personal, grupal, organizaţional şi comunitar. într-un anumit fel, asistenţa
socială de grup se apropie de asistenţa socială comunitară. Diferenţa între cele două
tipuri de asistenţă fiind mărimea grupului cu care se lucrează - mică în cazul grupului
şi mare în cazul comunităţii.
Deşi considerată ca fiind falsă premisa că munca de grup este o opţiune ieftină, a
trebuit să treacă mult timp până când să existe recunoaşterea oficială a faptului că un
grup nu este în mod obişnuit realizabil fără o planificare riguroasă şi fără luarea în
considerare a resurselor necesare, care se pot dovedi de multe ori ca depăşind
aşteptările.
Pentru a constitui un grup sunt necesare respectarea următoarelor condiţii:
a. Fondul cultural să fie aporximativ similar pentru a exista un acord asupra a ceea
ce este conduită normală şi de dorit, asupra a ceea ce e bun, sănătos, normal;
b. Indivizii şi terapeuţii să vorbească acelaşi limbaj în sens literar şi metaforic
pentru a stabili comunicare eficace între ei;
c. Membrii grupului să aibă motive pentru a se supune tratamentului prin acestă
metoda;
d. Terapeutul să dispună de cunoştinţe şi metode care să-i permită accesul la
procesele inconştiente;
e. Relaţiile care se dezvoltă pe bază emoţională să poată fi acceptate şi exprimate în
situaţii particulare pe care le prezintă terapia de grup.
Asistenţa socială de grup este o metodă care poate să ofere satisfacţii, atât
lucrătorului cât şi asistatului, ea având certe avantaje (Brawn, 1992):
• Majoritatea experienţelor umane se desfăşoară în cadrul grupurilor, ceea ce face
din grup un mediu “natural” de lucru pentru asistentul social;
• Grupurile de oameni care au nevoi similare pot deveni o sursă de sprijin reciproc
şi de rezolvare a problemelor;
• Atitudinile, sentimentele şi comportamentele pot fi schimbate prin intermediul
situaţiilor de grup;
• în cadrul unui grup, fiecare membru poate fi o sursă de ajutor pentru ceilalţi;
• Un grup poate fi o sursă de “exerciţiu democratic”;
• Munca de grup poate fi mai economicoasă în privinţa timpului şi a efortului depus
de asistentul social.
în munca de asistenţă socială cu grupurile există şi dezavantaje (Brawn, 1992):
• confidenţialitatea, element esenţial al relaţiei de asistenţă socială, este mai greu de
păstrat în comparaţie cu munca individuală;
• Organizarea, planificarea şi implementarea grupului necesită o muncă foarte
complexă;
• Resursele necesare pentru realizarea grupului sunt mai mari;
• Individul primeşte mult mai puţină atenţie din partea asistentului social decât în
cazul muncii individuale etc.
Indiferent de prezenţa acestor dezavantaje şi avantaje, munca cu grupurile trebuie să
fie un instrument esenţial al asistentului social. Chiar dacă în România, la acest
moment, munca de grup nu este foarte bine reprezentată, chiar dacă există
prejudecata că doar psihologii, psihiatrii sau orice alţi profesionişti au dreptul sau pot
sau sunt capabili să desfăşoare muncă de grup, asistenţii sociali trebuie să cunoască şi
să aplice în practica lor principiile de lucru specifice grupului, ţinând în mint
permanent faptul că interesul primordial este oferirea unui serviciu de calitate
asistaţilor cu care vin în contact.

7.1. Scopul muncii cu grupurile

Asistenţa socială acţionează într-o largă varietate de organizaţii/instituţii/agenţii:
servicii şi asigurări sociale, psihiatrice, medicale, unităţi productive, şcoli, unităţi
corecţionale etc. fiind definită ca ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
profesionale, servicii de specializate de protejare şi sprijinire a indivizilor,
grupurilor şi comunităţilor care din diverse motive, nu au posibilitatea de a realiza
prin mijloace şi eforturi proprii un nivel normal/decent de viaţă. Scopul urmărit prin
activităţile de asistenţă socială este restabilirea capacităţii de funcţionare normală a
persoanelor individuale, grupurilor şi comunităţilor.
Ca ramură a Asistenţei sociale, asistenţa socială de grup este:
o metodă de lucru cu indivizii/persoanele - prin intermediul grupurilor, în vederea
atingerii unor scopuri sociale dezirabile şi se bazează pe cunoaşterea nevoilor
de interrelaţionare şi interdependenţă ale indivizilor.
o metodă de reducere sau eliminare a blocajelor în cadrul interacţiunii sociale şi
de atingere astfel - a unor scopuri sociale, care ar putea contribui la
îmbunătăţirea practicii de asistenţă socială.
De-a lungul timpului Asistenţa socială şi-a dezvoltat, pornind de la metodele oferite
de psihologie, psihiatrie, sociologie, psihologie socială etc. metode proprii de
intervenţie la nivel: individual, de grup/familial, comunitar.
Astfel, în S.U.A. grupurile se folosesc în Asistenţa socială încă din sec. al XIX-lea.
La noi în ţară, abia după 1990 a existat o preocupare considerabilă în dezvoltarea
acestei metode.
La nivel instituţional există deja un cadru de lucru pentru activităţi de grup: spaţiu,
specialişti şi evident clienţi dintre ceicare beneficiază de serviciile istituţiei
respective. Acest lucru face relativ uşor ca grupuri selectate artificial să fie puse
împreună de către personalul specializat, care să conducă activitatea astfel pregătită.
Ca metodă, are la bază ideea potrivit căreia un grup nu este în mod obişnuit realizabil
fără o planificare riguroasă şi fără luarea în considerare a resurselor necesare care pot
de multe ori depăşi aşteptările.
În practica asistenţei sociale, grupurile pot fi folosite cu scopul de:
- a ajuta persoanele să dezvolte noi modalităţi de relaţionare sau să la întărească şi să
le îmbunătăţească pe cele deja existente (dobândite).
- a facilita: - oportunitatea de a da şi a primi ajutor de la ceilalţi membrii;
- o mai bună comunicare;
- deprinderea unui comportament asertiv etc.
- a pune în contact oameni diferiţi, cu valori diferite, aducând şi un beneficiu la nivel
informaţional şi oferă, deci, modele cognitive şi comportamente noi, inclusiv noi
modalităţi de rezolvare de probleme.
- în grup - oamenii pot să-şi dezvolte şi să-şi exerseze capacitatea de a asculta, de a
lucra în echipă, de a lua decizii individuale şi colective etc.
- a contribui la economia de timp şi bani în procesul de asistare, dând posibilitatea
unor întâlniri de 1-2 ore/grup (faţă de maxim 1 oră în intervenţiile individuale). Dar,
acest avantaj trebuie luat în considerare doar în cele din urmă - când decidem
modalitatea de intervenţie.
Când hotărâm modalitatea de lucru cu asistaţii, trebuie să ţinem seama de:
- natura problemelor lor;
- de starea de sănătate mintală a asistaţilor;
- de tipul de tulburare pe care-l prezintă fiecare asistat.
Asistenţii sociali pot fi lideri ai unor grupuri precum: grupurile de suport, grupurile
educaţionale, recreaţionale, de ajutor reciproc etc. De asemenea asistenţii sociali pot
participa la conducerea grupurilor făcând parte dintr-o echipă
interdisciplinară/pluridisciplinară care coordonează activitatea.
Grupurile reprezintă sisteme de ajutor mutual (reciproc - neimpus) din următoarele
motive:
a) împărtăşirea experienţelor individuale: membrii grupului au experienţe de viaţă
diferite, de-a lungul cărora au acumulat cunostinţe, puncte de vedere, valori, care pot
să fie folositoare celorlalţi membrii.
b) în cadrul grupului are loc/se desfăşoară un proces dialectic care se referă:
- la un schimb important de idei în momentul în care fiecare persoană îşi spune
părerea legată de o anumită problemă în discuţie;
- prin expunerea ideii în grup, persoana o supune unei analize critice în urma căreia
poate să-şi întărească acea convinger, să o modifice sau să renunţe la ea.
Confruntarea de idei are rol important, diferenţele inter-indivizi nefiind ascunse ci
discutate, procesul fiind unul de învăţare.
c) în grup pot fi discutate teme considerate tabu. Astfel, în faza de început, grupul
recreează, la nivel micro, societatea, cu normele, cultura, regulile şi tabuurile pe care
membrii la întâlnesc în viaţa obişnuită. Au loc discuţii directe despre probleme
intime, precum cele legate de sex, nevoia de autoritate/dependenţă care sunt
considerate de mulţi tabu. Procesul de ajutor mutual implică şi intrarea în acea arie a
subiectelor tabu. Membrii, mai puţin deschişi pot asista la modul în care alţi membrii
încep să abordeze acest gen de discuţii. Cei ce-şi asumă riscul începerii discuţiei îi
antrenează de obicei şi pe ceilalţi, astfel încât toţi vor beneficia de pe urma discutării
acestor subiecte.
d) Fenomenul “toţi în aceeaşi barcă”, se referă la sprijinul pe care îl găsesc membrii
grupului când descoperă că alţi membrii ai grupului au probleme, experienţe,
sentimente similare cu ale lor. Conştientizarea asemănării probelemlor, reprezintă
cel mai important suport, pe care îl oferă grupul. Nu este acelaşi lucru când, asistentul
social încearcă să-l asigure pe acesta că sunt multe persoane cu probleme similare,
faţă de ocazia de a auzi nemijlocit mărturisirea celorlalţi membrii dintr-un grup legată
de probleme asemănătoare.
e) Ajutorul reciproc apare atunci când, "cultura" grupului dă posibilitatea membrilor
să-şi exprime deschis ideile, sentimentele, înţelegerea empatică faţă de alţi membrii,
oferind astfel sprijin mutual. Empatia joacă un rol important atât pentru cel care
primeşte cât şi pentru cel care oferă. Pe măsură ce membrii grupului reuşesc să
accepte şi să înţeleagă sentimentele celorlalţi, reuşesc să le clarifice pe cele proprii şi
astfel să le accepte mai uşor.
f) Cerinţe reciproce: acestea se dezvoltă în grup tot în cadrul procesului de ajutor
mutual şi se referă la pretenţiile fiecărui membru faţă de ceilalţi şi a grupului faţă de
fiecare membru în parte. împreună cu procesul de ajutor reciproc facilitează
schimbarea la nivel individual.
g) Rezolvarea de probeleme individuale: respectiv acel proces de ajutor mutual
realizat atunci când membrii grupului ajutând pe unul dintre aceştia sa-şi rezolve
problemele primesc ei înşişi ajutor: reflectează asupra problemei, ascultă alte păreri
etc.
h) Exersarea unor abilităţi, modalităţi de relaţionare, se poate face în mai multă
siguranţă în cadrul grupului: exersarea exprimării unor sentimente considerate greu
de transmis (ex: nemulţumirea pacientului faţa de medicul curant).
i) Fenomenul “puterea e în număr” sau “unde-s doi puterea creşte”, în procesul de
ajutor mutual, membrii grupului sunt întăriţi de suportul acordat de grup, de
sentimentul apartenenţei la acesta, îşi împart sarcinile, fiecare jucând rolul în care se
simte cel mai bine.

7.2. Rolul asistentului social în munca cu grupul

V. MIFTODE consideră că în domeniul Asistenţei sociale “importante/indispensabile
sunt şi procedeele adecvate muncii cu grupul în general, cu toată familia în special
(în cazul unei familii-problemă) sau de exemplu cu bande de delincvenţi”. De aceea
pregătirea metodologică a asistentului social trebuie să fie completă, adică trebuie să
vizeze atât globalitatea socială cu toată seria de fenomene disfuncţionale, cât şi
etajele sau palierele “de profunzime”, cu toată seria de metode şi tehnici de anchetă şi
intervenţie, vizând desigur şi terapia socială (V. Miftode, 1995, pg.148).
Potrivit teoriei participării şi cooperării au fost experimentate o serie de
tehnici/modalităţi de intervenţie bazate pe rolul şi influenţa grupului asupra fiecărui
membru al său, dintre care cel mai des folosite sunt cele de consiliere de grup, grupul
de ajutor/terapeutic. Prin intermediul acestor modalităţi pot fi efectuate: clasificări şi
evaluări corecte ale situaţiei asistaţilor, ierarhizări ale necesităţilor şi priorităţilor,
fiind, de asemenea, sprijiniţi asistaţii să-şi exprime sentimentele şi emoţiile în mod
deschis- exteriorizat. Astfel, în programele speciale elaborate de asistentul social,
modalitatea de intervenţie care utilizează “grupurile de ajutorare” trebuie
direcţionată spre:
a) grupul de ajutorare format din asistaţi/subiecţi;
b) grupul de ajutorare format din persoanele din anturajul asistatului.
Referitor la primul tip de grup se afirmă că întâlnirea asistaţilor în diferite spaţii
special amenajate (cluburi), contribuie la sporirea oportunităţii acestora de a descrie
şi schimba experienţe, datorită contactelor sociale favorizate de grupul din care fac
parte. Este evitată astfel dezvoltarea negativă a sentimentelor de izolare, se
alimentează procesul de stimulare intelectuală şi emoţională prin propunerea de către
asistentul social a diferite subiecte de discuţie. Elementul de continuitate în
activitatea acestor grupuri garantează eficienţa intervenţiei, obţinându-se rezultate
satisfăcătoare prin eforturi materiale reduse. Deşi asistentul social participă la
întâlnirile subiecţilor, acestora li se oferă libertatea de a opta pentru orice gen de
discuţie, prezenţa asistentului social fiind motivată de necesitatea echilibrării psihice
a celor prezenţi, reducerii tensiunilor si sugerării unor soluţii viabile, realizabile,
necostisitoare.
În ceea ce priveşte “grupul de intervenţie” a celor din anturajul asistatului obiectivul
urmărit este de a încuraja schimbul de informaţie şi experienţa dobândită. Asistentul
social trebuie să deţină în acest caz cunoştinţe despre particularităţile fiecărui
participant prin întocmirea unor fişe de observaţie. Aspectul creativ al constituirii şi
activităţii acestui gen de grup are o semnificaţie deosebită. Prin schimburile de opinii,
idei şi soluţii se ajunge în final la variante plauzibile care rareori sunt identificate de
un îngrijitor/persoana de îngrijire - la nivel individual. Nu poate fi neglijat nici
aspectul învăţării deoarece modelele de intervenţie şi tratament discutate la nivel de
grup conţin combinaţii noi ce necesită acumularea performanţei de către “îngrijitor”,
a informaţiei soliciatate de noua variantă de rezolvare a problemei.

7.3. Principii generale acceptate în munca cu grupurile

A. Individul ca focus al schimbării. Acest principiu accentuează faptul că

grupul este util în măsura în care induce schimbări dorite la nivel individual. în acest
scop grupul trebuie să fie foarte bine închegat, să funcţioneze ca un întreg. Pentru
obţinerea unor modificări de o complexitate scăzută este suficient grupul de terapie
de scurtă durată. Autonomia grupului faţă de lider este de o importanţă diferită de la
un grup la altul. De asemenea, utilizarea unui mod democratic de luare a deciziilor
are o importanţă mai mare sau mai mică în funcţie de grup. în asemenea grupuri
interesul nu este însă numai faţă de schimbările individuale, ţelurile personale ci şi
faţă de schimbările de la nivelul grupului, comunităţii etc. Aceste din urmă scopuri se
urmăreşte a fi atinse doar sunt în asentimentul membrilor grupului respectiv.
B. Specificitatea ţelurilor. Principiul acesta se referă la faptul că ţelurile trebuie
exprimate cu claritate. ţelul/scopul constă într-o “specificare a stării sau condiţiei în
care dorim să se afle, să ajungă în cele din urmă asistatul după o terapie eficientă”
şi poate fi aleasă orice arie a comportamentului uman în scopul schimbării, adică
drept ţintă şi care poate să fie legată de conţinuturi cognitive, afective, atitudinale ale
individului. Aceste scopuri sunt fixate de asistentul social şi de către client, fapt care
ocupă aproximativ jumătate din prima şedinţă/întâlnire. De asemenea asistentul social
poate fixa scopuri explicite pentru asistat cu condiţia ca acesta să le accepte şi să se
angajeze în mod serios pentru realizarea lor, sau scopuri intermediare şi de final care
se vor ordona în funcţie de importanţa atingeri lor.
C. Contractul. Existenţa unor scopuri precise, a unei focalizări pe client şi pe
nevoile lui face posibilă şi necesară precizarea unui contract între lucrător şi asistat,
care reprezintă un gen de înţelegere/acord între asistentul social şi membrii grupului
cu privire la problemele de care se vor ocupa şi modul de rezolvare al acestora.
Contractul poate specifica detaliat scopurile grupului şi ale fiecărui individ din cadrul
lui cât şi rezultatul final la care grupul trebuie să ajungă. De asemenea, se poate pune
accentul pe aşteptările reciproce de-a lungul procesului de formare şi dezvoltare a
grupului. Menţionarea coordonatelor spaţio-temporare ale desfăşurării grupului este
de asemenea foarte necesară. Contractul din cadrul grupului ar trebui să fie menţinut
şi respectat, ceea ce nu înseamnă că nu poatefi modificat în cazul în care condiţiile de
desfăşurare a grupului se schimbă în elementele esenţiale. El a apărut pe de-o parte ca
o necesitate practică şi pe de-altă parte ca una etică. Din punct de vedere etic
necesitatea contractului a apărut ca o modalitate de a respecta principiul
autodeterminării clienţilor, ceea ce înseamnă în acest caz că membrii participă la un
grup ce are scopuri cunoscute, înţelese şi acceptate de către aceştia şi folosesc
mijloace pentru care membrii au căzut de acord. De asemenea, este dovedit faptul că
planificarea scrisă a scopurilor face mai evident momentul atingeriilor deci gradul de
mulţumire al asistaţilor poate fi mai mare, la fel şi şansa de a continua munca cu
grupul respectiv.
D. Grupul - cadru al schimbării. O caracteristică a grupurilor orientate înspre
obţinerea de schimbări la nivel individual, comparativ cu alte grupuri, este aceea că
în cazul primelor activitatea grupului poate fi considerată atât o metodă cât şi un
cadru de atingere a scopurilor propuse. Aici liderul de grup foloseşte în mod explicit
presiunea grupului de vârstă, influenţele ce apar între asistaţi, normele de grup pentru
obţinerea şi menţinerea schimbărilor dorite la nivel individual.
E. Intervenţia în mediul social. Scopurile atinse, realizările din cadrul grupului
trebuie menţinute şi în mediul social din care provine asistentul. Pentru aceasta
persoanele de referinţă pentru asistat (familia, grupul de prieteni etc.) trebuie
pregătite să accepte schimbările produse datorită muncii în grup. O altă variantă
utilizată este aceea de a coopta, cointeresa aceste persoane înspre încurajarea
participării la grup a asistatului în cauză, arătându-le beneficiile acesteia. în acest fel
asistentul va fi înconjurat şi de persoane care înţeleg procesul prin care trece şi îl
susţin.
7.4. Consideraţii practice pentru formarea unui grup
Munca cu grupurile necesită o pregătire minuţioasă, efort, imaginaţie, dăruire. Vom
încerca în cele ce urmează să prezentăm o schemă sintetică a procesului de
planificare, organizare şi implementare a unui grup, specifică asistenţei sociale.
Această schemă conţine un număr de 17 întrebări esenţiale pe care orice asistent
social trebuie să şi le pună înainte de a pleca la drum cu un grup de asistaţi.
Răspunsul la aceste întrebări îl va ajuta atât pe asistentul social cu experienţă cât şi pe
cel începător să-şi clarifice toate problemele legate de planificarea şi organizarea
grupului, să prevină apariţia unor probleme grave care să afecteze relaţia de asistenţă
socială.
A. Care este populaţia de persoane cu care voi lucra? Această decizie
depinde, de cele mai multe ori, de localizarea instituţională a asistentului social. El se
poate găsi în situaţia de a fi angajatul unei instuţii de stat sau a unei organizaţii non-
guvernamentale. De aceea, posibilităţile de lucru cu diferite tipuri de grupuri, de
asistaţi, sunt oarecum limitate.
De exemplu, un asistent social care lucrează la “Centrul de sprijin familial şi ocrotire a
copilului” ar putea organiza şi conduce grupuri de părinţi de plasament sau de părinţi
adoptivi. Este mult mai puţin probabil ca acest asistent social să lucreze cu grupuri de
bolnavi psihici.
în general, grupurile umane aflate în legătură cu o anumită organizaţie/agenţie
reprezintă sursa primară de lucru pentru asistentul social din acea agenţie. Nu doar
tipul de organizaţie este un factor limitativ pentru asistentul social ci putem lua în
considerare, în acest sens, interesele speciale ale acestuia pentru un anuit grup de
asistaţi;sau, putem lua în considerare interesul pentru anumite metode specifice de
lucru, cum ar fi consilierea de grup, dobândirea de abilităţi sociale, psihodramă etc.
Nivelul deprinderilor şi tipul de experienţă reprezintă un factor limitativ fiind
recomandat ca asistentul social să nu încerce să-şi depăşească, chiar dacă o face cu
bune intenţii, nivelul abilităţilor, al cunoştinţelor şi experienţei sale.
B. Care sunt beneficiile pe care doresc să le furnizez persoanelor
selectate din cadrul populaţiei ţintă ? Nu se pot lua decizii privind modul de
lucru cu populaţia selectată până ce nu sunt specificate rezultatele care se aşteaptă să
fie obţinute pentru acele persoane (Stock Whitaker, 1992). Ar fi cu neputinţă să
mergem mai departe fără a stabili cu claritate obiectivele de atins. Fiecare grup uman
are nevoi specifice, nevoi pe care le resimte şi/sau nevoi pe care le exprimă; de
asemenea, orice grup uman are nevoi pe care, la un anumit moment, nu le
conştientizează suficient de bine. Asistentul social poate să caute să identifice aceste
nevoi şi realizeze o evaluare iniţială. Această evaluare iniţială reprezintă un punct
iniţial important, un punct de referinţă în raport cu care are loc identificarea unui/unor
obiective de atins şi, implicit la beneficiile aşteptate.
C. Care este calea prin care pot fi obţinute aceste beneficii? Elementul
esenţial al grupurilor este relaţia de comunicare ce se stabileşte între membri
participanţi. De aceea, pentru a putea “beneficia” de activitatea de grup, o persoană
trebuie să fie capabilă să comunice: verbal, nonverbal, să asculte, să înţeleagă şi să se
facă înţeleasă. Lipsa oricăruia dintre elementele menţionate afectează, într-o măsură
mare sau mai mică, capabilitatea de participare a unui membru în cadrul grupului.
Conform acestor criterii, doar un “număr mic de populaţii sunt excluse: persoanele
aflate în stare psihotică, persoanele cu handicap mental sever, cel pentru care
proximitatea fizică în sine prezintă pericol, o ameninţare şi cei care sunt atât de
preocupaţi de starea lor interioară încât au renunţat la lumea exterioară”. Asistentul
social are la dispoziţie o multitudine de metode de lucru, cu avantaje şi dezavantaje,
decizia privind utilizarea unei metode de grup fiind de maximă importanţă. în nici un
caz metodele de grup nu trebuie considerate a fi un “panaceu”, o soluţie unică, ci,
luând în considerare populaţia selecţionată şi beneficiile dorite a fi obţinute,
asistentul social va hotărâ dacă grupul este sau nu mijlocul necesar de lucru, de
atingere a obiectivelor propuse.
D. Voi lucra singur sau cu un co-lider ? în decizia privind lucrul împreună cu
un co-lider trebuie luată în considerare atât dezavantajele cât şi avantajele acestui
model, ţinând cont de populaţie şi obiectivele de atins. Dintre avantaje enumerăm:
• epuizarea fizică şi psihică a liderului poate fi redusă;
• atenţia poate fi îndreptată în acelaşi timp asupra mai multor persoane şi
evenimente din cadrul grupului;
• în cazul absenţei unuia dintre lideri, celălalt poate să-l suplinească;
• cei doi lideri pot să-şi împărtăşească sentimentele, trăirile, gândurile relativ la cele
întâmplate în grup;
• fenomenele de contratransfer (sentimente, gândurile, trăirile generate în mintea
liderului de către asistaţi, lucruri care au de-a face cu conflicte nerezolvate din
trecutul liderului) pot fi mult mai uşor conştientizate şi depăşite.
Dezavantaje (Corey şi Corey, 1992):
• pot apărea probleme în măsura în care cei doi lideri se întâlnesc rar şi nu
comunică suficient;
• poate să apară competiţia şi rivalitatea între lideri;
• pot apărea situaţii în care cei doi nu au încredere reciprocă, nu-şi recunosc unul
altuia competenţa etc.;
• pot apărea “alianţe” între unul dintre lideri şi o parte din membri;
• în cazul dezvoltării unor relaţii intime între cei doi lideri, aceştia pot folosi
sesiunile de lucru pentru a-şi rezolva propriile probleme lăsând grupul pe
planul al doilea.
Având în vedere aceste aspecte considerăm că cei doi lideri, pentru a putea realiza o
echipă, trebuie să se cunoască, să se sprijine, să-şi împărtăşească experienţa,
cunoştinţele, sentimentele, gândurile etc. şi să aibă în vedere interesul primordial al
membrilor grupului.
E. Care este tipul de grup care va aduce cele mai mari beneficii
membrilor potenţiali? Atunci când ne referim la tipul de grup, avem în minte
structura de bază a grupului, adică - grup deschis/închis, durata în timp a grupului,
frecvenţa întâlnirilor etc. şi la caracterul de bază al grupului - “dacă grupul este bazat
pe o anumită temă, activităţi sau exerciţii, sau combinaţii ale acestora”. Asistentul
social, în momentul în care analizează tipul de grup, structura şi caracterul de bază al
acestuia, trebuia să-şi folosească imaginaţia, experienţa, cunoştinţele; este momentul
final al creării unui model iniţial de grup, care, pe măsură ce se va răspunde şi la
întrebările următoare, va deveni mult mai bine definit şi structurat. Este momentul în
care asistentul social va decide dacă acest model iniţial va funcţiona atât pentru
membri cât şi pentru cei care îl conduc - ceea ce înseamnă de fapt viabilitatea internă
a grupului.
F. Care sunt costurile şi beneficiile probabile pentru persoane şi
organizaţii din mediul extern al grupului? Asistentul social trebuie să fie atent
şi sensibil la o mulţime de probleme ce ar putea apărea odată cu un grup nou. De
aceea el trebuie să fie capabil să lucreze “în cadrul unui sistem” integrat atât în
interior cât şi în exterior. în orice agenţie există chestiuni de putere şi realităţi politice
de care trebuie să se ţină seama. Conducătorii agenţiilor sau restul personalului pot
opune o anumită rezistenţă şi, de aceea, asistentul social va trebui să încerce să
“educe”, să arate celor care se opun ideilor sale adevărata valoare a grupurilor,
limitele acestora, costurile şi beneficiile pentru agenţie etc. Costuri şi beneficii vor
exista şi pentru persoane şi organizaţii aflate în legătură cu membri participanţi: ne
gândim la familiile membrilor, la organizaţiile în care lucrează aceştia, la grupul de
prieteni etc. Unind aceste întrebări, asistentul social va hotărâ dacă modelul de grup
creat este viabil sau nu în mediul extern, dacă va supravieţui, se va dezvolta şi nu va
provoca prejudicii nedorite persoanelor şi organizaţiilor aflate în exterior.
G. Care sunt detaliile de planificare suplimentare înainte de startul
grupului?
Deciziile privind detaliile de planificare trebuie să fire “consistente cu deciziile
anterioare privind structura şi caracterul de bază al grupului”. Este vorba de decizii
privind:
• modul de anunţare a grupului;
• modul de recrutare a membrilor;
• procedurile de selecţionare: interviurile iniţiale, evaluare şi alegere a membrilor;
• compoziţia grupului, numărul de membri;
• frecvenţa şi durata întâlnirilor;
• locul întâlnirii;
• durata grupului etc.
Aceste decizii sunt interdependente şi asistentul social va trebui să fie conştient de
importanţa fiecăruia dintre ele.
H. Cum voi urmări şi voi evalua progresul grupului? Monitorizarea şi
evaluarea activităţii grupului este esenţială şi de aceea, asistentul social trebuie să
stabilească tipul de înregistrări ( scrise, audio, video), să-şi construiască instrumente
de evaluare a fiecărei sesiuni, a activităţi pe parcurs şi de final. Criteriile referenţiale
pe care va trebui să le aibă în vedere sunt obiectivele stabilite, adică beneficiile care
se doresc a fi oferite membrilor grupului. Cu toate că există obiective generale,
comune pentru toţi membri, nu trebuie uitat că fiecare dintre membri vine cu
obiective personale stabilite singur sau împreună cu asistentul social. De aceea,
asistentul social trebuie să aibă în vedere monitorizarea şi evaluarea
progresului/regresului făcut de fiecare dintre membri, acestea fiind instrumente care
oferă liderului posibilitatea de a lua cele mai bune decizii, pe tot parcursul activităţii
grupului.
I. Cum anume voi găsi sprijin şi supervizare pentru mine? Cu toate că
activitatea cu grupurile pare a fi o opţiune “provocatoare”, cu mai mult dinamism,
mai economicoasă din punct de vedere a timpului, lucrurile nu stau chiar aşa.
Consumul psihic şi fizic în munca de grup este foarte mare, apar fenomene de
transfer şi contratransfer etc., motiv pentru care asistentul social trebuie să găsească o
modalitate de a fi supervizat. Acet lucru îl poate face un profesionist cu experienţă
sau, în cazul existenţei unui co-lider, cei doi îşi vor putea oferi unul altuia
supervizare.
J. Voi lua decizia de a lucra cu acest grup? Ultimele trei puncte descrise
reprezintă etapa de creare a unui model final de grup, înainte de start. Este momentul
deciziei finale: “voi lua sau nu decizia aceasta?”. După revederea tuturor detaliilor de
planificare de până acum, asistentul social va lua decizia corectă, care ar putea fi NU,
caz în care va trebui aleasă o altă formă de intervenţie sau DA, caz în care se va trece
la celelalte etape ale organizării grupului, care vor fi descrise în continuare.
K. Cum voi alege viitorii membri şi cum voi realiza pregătirea acestora
pentru activitatea de grup? Deja au fost luate o parte din deciziile de
selecţionare a membrilor. Decizia finală privind acceptarea sau nu a unui membru
potenţial o are liderul grupului. Indiferent de modul de anunţare a grupului şi de
modul în care membri potenţiali ajung în contract cu asistentul social, este necesar să
aibă loc un “interviu iniţial”, în care să fie clarificate obiectivele grupului,
compoziţia, procedurile folosite, durata, frecvenţa întâlnirilor, regulile de bază etc.
Este momentul ca potenţialul membru să aibă ocazia să pună întrebări, să-şi clarifice
împreună cu asistentul social toate necunoscutele. Pentru asistentul social, interviul
iniţial este un adevărat examen, deoarece pe această întâlnire se pun bazele unei
colaborări viitoare; în acest sens, asistentul social trebuie să câştige încrederea
posibilului membru şi să se asigure că acel membru este potrivit pentru grup. în cazul
în care se constată imcompatibilitatea persoanei cu tipul de grup proiectat, asistentul
socialtrebuie să ofere o alternativă, contactând acele servicii care le consideră cele
mai potrivite pentru asistat. Este de dorit realizarea unui “contact”, “acord” între
asistentul social şi potenţialul membru, cu menţionarea clară a condiţiilor, drepturilor
şi responsabilităţilor reciproce etc.
L. Cum anume voi deschide grupul ? Există o multitudine de modalităţi de a
realiza deschiderea sau “prima întâlnire” a grupului. Aceasta depinde de tipul de
grup, de obiectiv, de compoziţie, dar şi de capacitatea, experienţa şi imaginaţia
liderului. Diferite moduri de deschidere sunt potrivite pentru grupuri diferite. Prima
sesiune este extrem de importantă şi este bine să ţinem în minte zicala “niciodată nu
ai a doua şansă de a face prima impresie”. Pentru a face faţă cu succes unei astfelde
întâlniri, asistentul social are nevoie de o pregătire ce trebuie menţinută pe tot
parcursul grupului.
M. Cum voi înţelege şi voi răspunde evenimentelor succesive şi voi
judeca consecinţele intervenţiilor mele? Lucrurile care se petrec şi acţiunile
pe care le face asistentul social au un impact diferit pentru persoanele aflate în cadrul
grupului. Un lucru esenţial pe care trebuie să-l facă asistentul social în cadrul
grupului este de a “observa” şi de a încerca să înţeleagă ceea ce se petrece în grup:
observând ce se petrece relativ la indivizi, la grup ca întreg şi ceea ce se petrece în
mintea sa. Asistentul social trebuie să fie atent atât la conţinutul grupului - sarcina
principală a grupului - cât mai ales la procesele ce se desfăşoară în cadrul grupului -
relaţiile ce se stabilesc, modul de comunicare, putere etc. Asistentul social trebuie să
fie atent atât la conţinutul grupului - sarcina principală a gupului - cât mai ales la
procesele ce se desfăşoară în cadrul grupului - relaţiile ce se stabilesc, modul de
comunicare, putere etc. Asistentul social este cel mai în măsură să urmărească
dinamica grupului, jocul dialectic al forţelor contrarii din grup.
Observarea, ascultarea activă, căutarea sensurilor nu este suficientă. De acea este
necesar să avem în minte obiectivele de atins, atât cele individuale cât şi cele de grup.
în cadrul grupului pot apărea o multitudine de situaţii, fiecare cu consecinţe
constructive sau negative pentru grup, dar liderul, asistentul social în ultimă instanţă
trebuie să aibă în vedere permanent menţinerea unui mediu pozitiv, de sprijin, şi
utilizarea evenimentelor succesive în beneficiul membrilor de grup.
N. Structura proiectată funcţionează ? Structura grupului, aşa cum a fost
proiectată, în momentul în care grupul a început să lucreze, poate să-şi deovedească
sau nu viabilitatea.
în special în faza iniţială a grupului, membri “reacţionează la structura pe care liderul
le-a pus-o în faţă şi arată prin comportamentul lor dacă este uşor sau dificil, posibil
sau imposibil de utilizat acea structură. în funcţie de feedback-ul pe care liderul îl
primeşte poate să ia deciziile potivite de ajustare a structurii. Nu este de dorit să se
realizeze schimbări fundamentale în structura grupului, acest lucru demonstrând, în
cazul în care s-ar produce, faptul că planificarea nu s-a ridicat la nivelul cel mai bun,
că au fost uitate anumite elemente etc. Pentru asistentul social, acum este momentul
să răspundă la întrebarea “Este grupul viabil în practică?”, abandonarea grupului şi
planificarea unri alte forme de intervenţie nu mai sunt acum posibile.
O. Grupul generează problemele neprevăzute în mediul extern, de
provenienţă? întotdeauna pot apărea probleme neprevăzute, care ar putea să
afecteze grupul şi ambianţa acestuia. Oricât de bine ar fi planificat,este imposibil să
poată fi acoperite toate problemele ce ar putea apărea, mai ales cele care ţin de
interiorul grupului, ci de mediul exterior acestuia. De exemplu, pot apărea probleme
de ordin administrativ, pot apărea interferenţe nedorite cu alte programe care ţin de
grupuri sociale din care provin membri, familie, prieteni, loc de muncă etc. Aceste
probleme trebuie identificate, analizate, rzolvate, astfel încât activitatea grupului să
fie perturbată cât mai puţin posibil.
P. Când şi cum anume va trebui să se termine grupul? în general, grupurile
au o durată stabilită încă de la începutul planificării şi există foarte puţine grupuri
care se întind pe perioade îndelungate de timp. Oricare ar fi cazul, grupul are nevoie
de o perioadă de pregătire pentru terminare. Această perioadă de pregătire trebuie
concentrată pe exdprimarea sentimentelor legate de separarea viitoare, rezolvarea
chestiunilor rămase fără răspuns, revederea experienţei de grup, primirea şi oferirea
de feedback, translatarea experienţei de grup în viaţa de zi cu zi şi, bineînţeles
evaluarea progresului grupului ca întreg şi a fiecărui membru în parte. Grupul ar
putea să decidă să continue activitatea într-o altă formă, unii membri vor dori sau vor
avea nevoie să aibă întâlniri individuale cu asistentul social, sau pot apărea orice alte
situaţii, pe care asistentul socialtrebuie să le aibă în vedere.
R. Grupul şi-a atins obiectivele stabilite ? Ce anume am învăţat
conducând acest grup? Terminarea grupului nu înseamnă şi terminarea lucrului
pentru asistentul social. Fiecare experienţă de grup aduce ceva nou, probleme mai
uşoare sau mai dificile, momente plăcute şi mai puţin plăcute. Este momentul în care
se poate vedea cu claritate dacă grupul şi-a atins sau nu obiectivele, cum anume, cu
ce costuri, cu ce probleme s-a confruntat pe parcurs, cauza acestora. Realizând o
astfel de analiză, asistentul social poate trage concluziile necesare şi poate să-şi
planifice pe viitor, mai bine activitatea. Fără aceste învăţăminte şi aplicare a lor în
practică, experienţa de grup nu are pentru asistentul socialnici o valoare profesională.
Spaţiul limitat nu ne-a permis să intrăm în amănuntele de planificare a unui grup şi
de aceea, acest material trebuie înţeles şi utilizat ca un cadrul general de lucru cu
grupurile.

7.4.1. Realizarea unei propuneri pentru formarea grupului

Multe idei valoroase nu vor fi niciodată puse în practică deoarece nu sunt prezentate
sub forma unui proiect clar şi convingător. Dacă sunteţi în situaţia de a crea un grup
sub auspiciile unei organizaţii, va trebui probabil să explicaţi care sunt scopurile,
metodele, tipul de grup, etc. Asistentul social se găseşte de multe ori în situaţia de a
decide dacă va lucra sau nu cu un grup şi nu cu indivizi separaţi sau cu comunităţi. în
astfel de cazuri, de posibilă creare a unui grup sub asupiciile unei organizaţii, va
trebui probabil să fie explicate scopurile, metodele, tipul de grup proiectat etc. Pentru
a putea realiza o propunere concretă de formare a unui grup, asistentul social trebuie
să ţină seama de următoarele cinci elemente importante pentru a realiza un proiect /
plan / propunere de formare a unui grup:
A. MOTIVUL formării grupului - clar şi convingător;
B. OBIECTIVELE de atins şi modul de a atinge - sunt acestea specifice, măsurabile
şi posibil de atins ?
C. CONSIDERAţII PRACTICE privind participarea, durata, frecvenţa etc.
Participarea membrilor este clar definită ? Este timpul de întâlnire, frecvenţa şi
durata grupului posibil de realizat practic?
D. PROCEDURILEDE LUCRU - Sunt indicate proceduri specifice care să vină în
întâmpinarea obiectivelor de realizat ? Sunt potrivite, realistice şi practice ?
E. EVALUAREA/Modalităţi de evaluare. Conţine propunerea strategii de evaluare a
atingerii obiectivelor propuse ? Sunt metode de evaluare obiective, relevante şi
practice ?
Dacă doriţi ca propunerea voastră să fie acceptată atât de către supervizorii din cadrul
organizaţiei cât şi de potenţialii membri, este esenţial să vă dezvoltaţi deprinderi de a
lucra în cadrul respectivului sistem. Va trebui să negociaţi cu personalul organizaţiei.
în orice organizaţie, agenţie, clinică, spital, etc. există chestiuni de putere şi realităţi
politice de care trebuie să se ţină seama. Posibilitatea de a întâmpina rezistenţe este
foarte mare. S-ar putea să vi se spună că doar psihologii, psihiatrii, sunt calificaţi
pentru a conduce un grup. Ar putea exista o gelozie din partea unor colegi, în mod
special dacă grupul are succes. Ei ar putea simţi că le “luaţi” clienţii, etc.
Pentru ca propunerea de formare a unui grup să fie acceptată atât de către supervizorii
din cadrul organizaţiei cât şi de potenţiali membri, este esenţial ca asistentul social să
dezvolte deprinderi de a lucra în cadrul respectivului sistem organizaţional.
Asistentul social va trebui să negocieze cu personalul organizaţiei. în orice
organizaţie, agenţie, clinică, spital etc. există chestiuni de putere şi realităţi politice
de care trebuie să se ţină seama. Posibilitatea de a întâmpina rezistenţele este foarte
mare. S-ar putea să se spună că doar psihologii, psihiatrii, sunt calificaţi pentru a
conduce un grup. Ar putea exista o gelozie din partea unor colegi, în mod special
dacă grupul are succes. Puţin sunt conducătorii de instituţii care cunosc metoda de
lucru cu grupurile. De aceea, aceşti conducători trebuie “educaţi” în legătură cu
valoarea şi cu limitările muncii de grup.
Este util să prevedem neclarităţile pe care conducătorii le-ar putea avea în legătură cu
propunerea făcută şi să oferim răspunsuri pertinente (obiective, probleme etice,
probleme procedurale, legale etc.) Toate acestea trebuie să facă obiectivul unei
propuneri scrise, urmată de o prezentare către persoanele avizate să ia o hotărâre.

7.4.2. Anunţarea grupului şi recrutarea membrilor

Presupunând că avem acceptată propunerea de formare a unui grup, următorul pas

este găsirea unei căi practice de anunţare a grupului. Practica arată că un contact
direct este cea mai bună soluţie de recrutare a membrilor. Membri potenţiali ar trebui
să aibă acces la următoarele informaţii:
- obiectivul grupului;
- tehnici şi proceduri folosite;
- calificarea liderului;
- taxe sau alte costuri;
- alte servicii incluse în taxele respective;
- o declaraţie asupra seviciilor care pot fi furnizate;
- riscurile potenţiale ale membrilor;
- modul de folosire a înregistrărilor din timpul sesiunilor;
- modul de distribuire a responsabilităţilor între lider şi participanţi.
în anunţul scris este bine să se ofere o imagine realistă asupra grupului şi să se evite
promisiunile asupra rezultatelor şi întreţinerea unor aşteptări nerealiste. O altă metodă
eficientă de anunţare este informarea colegilor, care ar putea indica/recomanda
asistaţi potenţiali şi chiar ar putea avea întâlnirea preliminară cu aceştia. Exemple de
anunţare a unui grup:

Stimaţi părinţi,

Asociaţia din care faceţi parte urmăreşte protejarea şi ajutorarea handicapaţilor

neuropsihici. Aveţi acum la dispoziţie un Centru de Zi, în care copilul dvs. îşi poate
desfăşura activitatea, în care poate învăţa lucruri noi şi utile. Asociaţia a câştigat o licitaţie
de programe PHARE, prin care se deschid perspective foarte promiţătoare.
Şi totuşi, nu este suficient........Mai este nevoie de ceva.................
Mai este nevoie de un program destinat nu copiilor ci, de această dată, un program destinat
părinţilor acelora care duc pe umeri, zi de zi, o sarcină foarte grea.
Vă aşteptăm
Stimaţi părinţi,

Ştim că uneori vă simţiţi cu totul neputincioşi în faţa problemelor............

Ştim că uneori vă simţiţi “alfel” decât oricare alt părinte...........................
Ştim că aveţi uneori sentimente de frustrare, de mânie, de supărare..........
Ştim că uneori suferiţi foarte mult...............................................................
Ştim că uneori aţi dori ca viaţa dvs. să fie alta............................................
Dar, şTIM şI CREDEM că viaţa dvs. se poate îmbunătăţi, că se poate face ceva în acest
sens........
De aceea, Vă INVITăM să participaţi la noul program destinat dvs. Acest nou program este
organizat în colaborare cu specialişti de la Catedra de Asistenţă Socială din cadrul
universităţii. Foarte curând veţi primi mai multe informaţii despre desfăşurarea acestui
program.
Vă aşteptăm

Acest anunţ a fost urmat la câteva zile de o scrisoare de explicare a proiectului,

după cum urmează:
Stimaţi părinţi,
Cu siguranţă că invitaţia pe care aţi primit-o din partea noastră va pus pe gânduri; nu v-am
oferit atunci informaţii suficiente, dar vă spuneam că le veţi primi foarte curând, ceea ce
facem chiar în momentul de faţă.
Programul pe care dorim să îl începem împreună cu dvs. reprezintă ceva cu totul nou, ceva
care credem că nu s-a mai făcut în ţara noastră. în lumea occidentală sunt foarte mult
dezvoltate grupurile de ajutor reciproc (self-help groups în limba engleză) şi aceste grupuri
oferă participanţilor servicii dintre cele mai diverse, în funcţie de necesităţi, de tipul
problemelor etc.
Grupuri de ajutor reciproc servesc unor nevoi critici ale unei anumite categorii de
populaţie, nevoi care nu sunt satisfăcute prin serviciile sociale de stat sau
nonguvernamentale. Astfel de grupuri, compuse din oameni care împărtăşesc un interes
comun sau o problemă de viaţă comună, oferă membrilor un sistem de sprijin care ajută la
reducerea stresului psihologic şi de asemenea, oferă membrilor impulsul de a începe să
schimbe ceva în viaţă.
Grupurile de ajutor reciproc pun în lumină o identitate comună, bazată pe o situaţie de viaţă
împărtăşită de toţi membri; în astfel de grupuri, membri îşi împărtăşesc experienţe propri,
învaţă unul de la celălalt, oferă sugestii pentru noii membri oferă încurajare şi sprijin
pentru cel care, pentru moment, nu văd nici un fel de speranţa în viitor.
Ideea centrală a acestor grupuri este că omul este expertul în ceea ce priveşte propriile
probleme şi rezolvarea lor depinde în primul rând de ei înşişi. De aceea, aceste grupuri,
chiar dacă sunt începute de specialişti, se aşteaptă ca ulterior să ducă la apariţia unor
lideri, unor conducători din rândul membrilor înşişi. Este ceea ce dorim noi să se întâmple
şi în cazul asociaţiei dvs. Iată în continuare proprunerea noastră:
1. Scopul grupului:
• Organizarea unui grup de ajutor reciproc în cadrul A.P.A.H.N.P.;
• Maximizarea implicării părinţilor în viaţa asociaţiei.
• Oferirea de sprijin direct părinţilor prin intermediul activităţilor de grup.
• De a oferi părinţilor ocazia de a se întâlni, de a discuta şi învăţa lucruri noi.
• Realizarea unei structuri autonome de părinţi, care să preia iniţiativa şi conducerea
grupului şi care să devină promotorul intereselor copiilor cu handicap neuropsihic.
2. Tehnici şi proceduri de grup folosite:
• Discuţiile libere ale membrilor.
• Jocuri de comunicare, cu accent pe dezvoltarea de noi deprinderi.
• Metode de relaxare şi reducere a stresului.
• Proiecţii video.
3. Programul grupului:
• Timp de 10 săptămâni.
• întâlnirile vor avea loc o dată pe săptămână, probabil marţi sau miercuri, la ora 16,30
sau 17,30, în funcţie de programul dorit de părinţi.
• Durata fiecărei întâlniri va fi de aproximativ 90 de minute.
• întâlnirile vor avea loc la Centrul de zi “Sf. Maria”.
• în acest timp vom încerca să asigurăm supravegherea copiilor.
4. Organizarea şi conducerea grupurilor:
• Grupurile vor fi conduse de o echipă formată dintr-un cadru didactic de la Catedra de
Asistenţă Socială.
• Echipa are experienţă în conducerea grupurilor, au pregătire în domeniu şi beneficiază
de sprijinul unor specilişti cu experienţă în domeniu.
• Echipa va avea ca sarcină organizarea întâlnirilor, conducerea discuţiilor şi a
activităţilor grupului, oferirea de sprijin şiasistenţă acolo unde este nevoie etc.
5. Câteva reguli de respectat pentru participanţi:
• Se aşteaptă ca toţi participanţii să participe la întâlnirile grupului.
• Absenţa trebuie să fie anunţată din timp grupului.
• Participarea este voluntară.
• Oricine poate să exprime orice părere, în mod democratic.
• Toţi membri au un statut egal în cadrul grupului.
• Discuţiile de grup vor rămâne confidenţiale.
• Discuţiile de grup vor rămâne confidenţiale.
• Se aşteaptă ca aceste reguli să fie discutate în grup şi să fie adoptate şi alte reguli pe
care le doreşte .
6. Taxe sau alte costuri implicate:
• Participarea la grup este gratuită.
7. Alte servicii:
• Pentru probleme mai serioase se pot oferi servicii de consiliere individuală, îndrumare şi
asistenţă.

După ce veţi citi aceste lucruri veţi avea încă multe întrebări, multe nelămuriri. Pentru a
răspunde tuturor întrebărilor dvs. rugămintea noastră este să ne informaţi despre locul şi
data la care vă putem găsi, fie acasă fie la Centrul de zi (când veniţi după copil). Credem că
o discuţie vă va înlătura multe dintre aceste nelămuriri şi va fi o ocazie de a ne întâlni şi de
a ne cunoaşte înainte de începerea grupului.

7.4.3. întâlnirile individuale preliminare

Sesiunea individuală preliminară este potrivită pentru:

A. Clarificarea aşteptărilor membrilor. Aceasta oferă oarecum un cadrul de
referinţă pentru modul de abordare a grupului de către membri, ce doresc ei de la
 grup şi ce sunt dispuşi să ofere grupului pentru a avea succes. Este momentul
împărtăşirii ideilor asupra grupului, ceea ce doreşte el să fie realizat, responsabilităţile
personale şi ale membrilor, la fel ca şi drepturile respective. Liderii ar trebui să
explice clar ce servicii pot şi nu pot oferi în cadrul structurii respective, de exemplu
consultaţii private consecutive sesiunilor.

B. Stabilirea unor proceduri/reguli de bază care să faciliteze procesele de grup.

Principiile etice ajută mult la stabilirea unui set minim de reguli. De exemplu:
interdicţia de a consuma alcool, protecţia confidenţialităţii, participarea voluntară,
prezenţa la sesiuni etc. C. Explorarea avantajelor muncii de grup:
a. Particpanţii pot să-şi exploreze propriul stil de raportare la ceilalţi şi să înveţe
deprinderi sociale eficiente;
b. Lucrul în grup oferă experimentarea unor noi comportamente;
c. Există o re-creere a lumii de zi cu zi prin contactul cu o largă diversitate de
personalităţi iar feedback-ul primit poate fi mai bogat şi mai divers decât cel oferit în
terapiile individuale;
d. Anumiţi factori de dezvoltare personală sunt mai bine reprezentaţi în grup. De
exemplu: membri au ocazia să înveţe mai mult despre ei înşişi prin prisma
experienţei celorlalţi.
D. Explorarea limitelor muncii de grup:
a. Grupurile nu sunt de tipul “vindecă tot” şi nu reprezintă mijloace exclusive de
modificare dezirabilă a comportamentului oamenilor;
b. Deseori există o presiune subtilă de conformare la regulile grupului;
c. Unii oameni ajung să facă din participarea la grup un scop în sine şi să uite că
grupul este un spaţiu de învăţare a unor comportamente şi să “savureze”
oarecum, fără interiorizare activităţile de grup;
d. Nu toţi oamenii sunt potriviţi pentru munca de grup;
e. Unii oameni folosesc grupul doar pentru nevoia lor de a fi ascultaţi, înţeleşi şi
acceptaţi, fără a încerca însă să schimbe ceva în propria viaţă. Ei consideră
grupul un loc de primire a “recompenselor” pentru că îşi deschid sufletul.
în astfel de întâlniri liderul trebuie să se concentreze asupra următoarelor chestiuni:
motivaţia persoanei, dacă a fost alegerea proprie sau nu, de ce anume acest grup,
gradul de înţelegere a scopului grupului, eventualele contraindicaţii etc. Totodată,
este cea mai bună ocazie de a-l chestiona pe lider în legătură cu diferite aspecte ale
grupului, pentru identificarea temerilor posibilu lui membru în legătură cu metoda de
lucru în grup. Procedeele, conţinutul şi deprinderile necesare asistentul social sunt
următoarele:
Procedee Conţinut Deprinderi
Interviul individual cu toţi Identificarea şi stimularea dorinţei şi Evaluare
membri de grup potenţiali capacităţii potenţialilor membri de a face
parte din grup
Determinarea gradului de Centrarea pe scopul grupului Furnizare de informaţii
potrivire a unui potenţial
membru cu tipul de grup şi cu
scopurile preconizate
Determinarea interesului Identificarea scopurilor membrilor relativ la Solicitarea de
membrilor potenţiali pentru a
deveni membri de grup
Realizarea unui acord mutual
privitor la participarea la grup
scopurile generale ale grupului informaţii, confruntare
Prezentarea procedeelor de grup Clarificare.
Prezentarea stilului lucrătorului şi al Furnizare de informaţii.
respectivului membru. Solicitare de informaţii.
Identificarea nevoilor membrului respectiv Realizarea acordului.
Asumarea unor obligaţii reciproce privind Feed-back.
participarea la grup. Empatie.
Datele esenţiale de identificare a respectivului
membru.

7.4.4. Evaluarea şi selecţia membrilor

Liderul are datoria de a lua decizia finală de a include sau de a exclude anumiţi
membri din grup. în general, grupurile se formează pe baze voluntare, unul dintre
factorii ce trebuie luaţi în considerare este gradul în care candidaţii doresc să facă
anumite schimbări în propria viaţă şi sunt doritori să facă eforturile necesare. De
asemenea, trebuie să cântărim cu grijă cât de mulţi candidaţi doresc să devină
membri, în mod special după ce le-am oferit informaţiile relevante. Uneori, deşi
există dorinţa de a participa la grup, liderii renunţă la a cuprinde anumite persoane.
La o anumită analiză, alegerea unui membru este un proces subiectiv şi există variate
motive pentru excluderea unor persoane. Oricare ar fi rezervele liderului, acestea
trebuie discutate cu candidaţii respectivi. în cazul unei neacceptări, trebuie explicate
motivele şi încurajată persoana să accepte o altă formă de terapie. Selectarea
membrilor trebuie să ţină seama de: vârstă, sistemul de valori, problemele comune
ale membrilor, interesul comun, gradul de inteligenţă, capacitatea de a lucra în
structura grupului, sexul etc.

7.4.5. Elemente practice în formarea grupului

A. Compoziţia grupului depinde de tipul grupului. Soluţia la problema

“heterogenitate versus omogenitate” se găseşte în scopurile particulare ale unui grup.
în general, pentru o anumită populaţie cu anumite nevoi, un grup, omogen este mai
potrivit decât unul heterogen. Similaritatea membrilor poate conduce la un grad mai
înalt de coeziune (alcoolici, bătrâni, părinţi singuri, supraponderali etc.). De multe ori
însă este de dorit o structură heterogenă, care să ofere experienţa unor noi
comportamente, deprinderi interpersonale, feed-back etc., care reproduc de fapt
situaţii de viaţă reală.
B. Mărimea grupului depinde de factori cum sunt: vârsta asistaţilor, experienţa
liderului, tipul de grup, problemele explorate etc. De exemplu, un grup de copii are
3-4 membri, un grup de adolescenţi are 6-8 membri, iar un grup de adulţi 9-12
membri. Numărul de membri trebuie să fie suficient de mare ca să ofere posibilitatea
înteracţiunilor în grup şi suficient de mic pentu ca toţi membri să fie implicaţi şi să
participe.
C. Frecvenţa şi durata întâlnirilor depind de stilul de conducere al liderului şi
de tipul de persoane din grup (de preferat 1-2 întâlniri săptămânal, timp de 90-120
minute).
D. Durata grupului trebuie stabilită şi anunţată încă de la formarea grupului, pentru
ca membri să aibă o idee clară a limitei de timp încare vor lucra (de exemplu pentru
elevi sau studenţi 15 săptămâni, durata unui semestru).
E. Locul de desfăşurare a întâlnirilor. Intimitatea este esenţială, asigurându-se
izolarea de factorii perturbanţi. Este de preferat o cameră fără mult mobilier, care
oferă posibilitatea formării unui cerc, astfel încât membri să se poată vedea reciproc,
să se poată mişca în voie şi să poată stabili un contact fizic.
F. Participarea voluntară şi involuntară. Este de dorit o participare voluntară
dar, există şi cazuri în care membri sunt “desemnaţi” să participe şi când furnizarea
de informaţii despre grup, învăţarea membrilor cum să participe, orientarea
membrilor către procedurile de bază sunt esenţiale. Trebuie să informăm membri că,
deşi ei nu au de ales în ceea ce priveşte participarea, ei vor decide în ceea ce priveşte
modul de a-şi petrece timpul în grup.
G. Grup deschis/Grup închis. Grupurile deschise sunt caracterizate de
modificarea structurii membrilor. Grupul continuă şi, în timp ce unii membri pleacă,
alţii sunt admişi. Grupurile închise au de obicei o limită de timp stabilit iar membri
se aşteaptă să rămână până la sfârşit, fără a mai apărea noi membri. Există avantaje şi
dezavantaje pentru fiecare din cele două tipuri. Din cauza unei mobilităţi prea
ridicate, ar putea exista o lipsă de coeziune, iar o mobilitate moderată ar putea aduce
o stimulare mai intensă a membrilor.
H. Constituirea unor scheme de evaluare. Evaluarea muncii realizate este o
componentă importantă de care trebuie să se ţină seama, şi care trebuie concepută în
funcţie de structura şi obiectivele grupului.

7.4.6. Modalităţi de luare a deciziilor

Pentru ca grupul să fie eficient trebuie să se clarifice modalităţile teoretice de luare a

deciziilor şi modalităţile practice utilizate în desfăşurarea activităţii. Diferite abordări
ale luării deciziilor duc la diverse consecinţe pentu funcţionarea grupului. Un grup
care lucrează eficient este conştient de acest lucru şi alege cea mai bună modalitate de
luare a deciziilor:
a. Consensul de grup presupune că toţi membrii grupului au înţeles decizia propusă
şi sunt pregătiţi să o sprijine;
b. Votul majorităţii simple presupune discutarea alternativelor până când una dintre
acestea întruneşte votul a mai mult de jumătate din membri, respectiv cel puţin
jumătate plus unul. Această metodă este una care consumă mai puţin din resursa de
timp;
c. Votul majorităţii absolute poate fi considerat ca fiind un compromis între votul
majorităţii simple şi consens şi presupune luarea unei decizii în cazul în care aceasta
a întrunit două treimi sau trei pătrimi din voturi;
 d. Deciziile luate prin delegat apar în cazul unor grupuri mari, care nu pot dezbate şi
nu pot lua toate deciziile în plen şi care transferă sarcina luării deciziilor mai puţin
importante unui expert, liderului sau unui număr restrâns de membri.
e. Votul multiplu poate fi utilizat în cazul în care un grup are dispoziţie un număr de
alternative în soluţionarea problemei. în acest caz se poate trece la o serie de balotaje
până când una dintre alternative primeşte numărul necesar de voturi pentru a fi
considerată soluţia problemei.
f. Media opiniilor individuale se referă la situaţia în care liderul adună opiniile
tuturor membrilor grupului şi alege varianta care a întrunit cele mai multe voturi. Cu
alte cuvinte o hotărâre poate fi luată şi în cazul în care decizia finală nu a întrunit
50% din voturi, atâta timp cât celelalte voturi sunt repartizate la o paletă largă de
opţiuni. Această metodă este una care se aplică de obicei în cazul în care trebuie luate
decizii urgente şi nu este timp pentru ca toţi membrii să se reunească şi în consecinţă
pot fi contactaţi în diverse moduri pentru a li se cere părerea (exemplu: contactaţi prin
telefon, fax etc.).

7.4.7. Grup funcţional versus grup nefuncţional

GRUPUL FUNCţIONAL GRUPUL NEFUNCţIONAL

Membri au încredere unii în ceilalţi şi în lideri, Neîncrederea este evidentă.
sau cel puţin îşi exprimă deschis lipsa de Membri se reţin de la exprimarea sentimentelor
încredere. şi a gândurilor adevărate.
Există deschiderea de a-şi asuma riscuri prin
împărtăşirea reacţiilor la evenimentele
petrecute în grup.
Scopurile sunt clare şi specifice şi sunt Scopurile sunt vagi, abstracte şi generale.
determinate de întregul grup. Membri nu au scopuri personale foarte bine
Există deschiderea pentru direcţionarea stabilite sau nu au deloc scopuri personale.
comportamentelor către realizarea scopurilor
grupului.
Majoritatea membrilor au sentimentul de Mulţi dintre membri se simt excluşi sau nu se
includere iar membri excluşi sunt invitaţi să pot identifica cu alţi membri.
participe. Se formează subgrupuri care duc la
Comunicarea între membri este deschisă. fragmentarea grupului mare.
Sentimentele de izolare nu sunt exprimate.
Grupul se concentrează pe “aici” şi “acum” iar Grupul se concentrează pe “acolo şi atunci”.
participanţii discută direct unii cu ceilalţi Membri tind să se concentreze asupra celorlalţi
despre cele întâmplate în grup. şi nu pe asupra lor.
Există rezistenţă relativ la exprimarea directă a
reacţiilor.
Funcţiile de conducere sunt distribuite în grup. Membri se bazează pe iniţiativa liderilor în
Membri se simt liberi să iniţieze acţiuni şi să majoritatea situaţiilor.
exploreze anumite probleme. Există conflicte de putere între membri şi între
membri şi lideri.
Există deschidere pentru împărtăşirea unor Participanţii sunt retraşi, iar problemele
probleme personale mai serioase. împărtăşite rămân la nivelulde suprafaţă.
Membri doresc să devină cunoscuţi pentru
ceilalţi.
Coeziune ridicată. Fragmentare ridicată.
Punte emoţională între membri de grup. Membri sunt distanţi unii faţă de ceilalţi.
Membri se identifică unii cu ceilalţi. Nu sunt încurajaţi să se angajeze în riscante,
Deschidere pentru comportamentul mai noi.
riscante.
Conflictele sunt recunoscute, discutate şi Conflictele sau sentimentele negative sunt
deseori rezolvate. ignorate, negate sau evitate.
Membri acceptă responsabilitatea pentru Membri dau vina unii pe ceilalţi pentru
deciziile ce privesc direcţia grupului în dificultăţile personale şi nu doresc să facă prea
rezolvarea problemelor. mult pentru a schimba situaţia.
Feedback-ul este oferit liber şi acceptat. Feedback-ul este rareori oferit şi este primit cu
defensivitate.
Membri sunt plini de speranţă. Ei simt că Membri se simt lipsiţi de orice speranţă.
schimbările pot avea loc în mod constuctiv, că
pot deveni ceea ce vor să devină.
Confruntarea este acceptată de persoana în Confruntarea are loc într-o manieră ostilă. Se
cauză şi duce la examinarea constructivă a fac judecăţi de valoare.
comportamentului. Cineva devine ţapul ispăşitor.
Comunicarea este directă şi clară. Comunicarea este neclară şi indirectă.
Membri de grup sunt o resursă unii pentru Membri sunt interesaţi doar de ei înşişi.
ceilalţi şi îşi arată interesul reciproc.
Membri se simt puternici şi împărtăşesc Membri sau liderii utilizează puterea şi
această putere unii cu ceilalţi. controlul asupra celorlalţi.
Există o conştientizarea a procesului de grup Există indiferenţă sau o lipsă de conştientizare a
iar membri ştiu lucrurile care fac un grup procesului de grup, iar dinamica de grup este
productiv sau neproductiv. doar rareori discutată.
Diversitatea este încurajată şi există respect Diferenţele culturale sau individuale sunt
pentru diferenţele culturale sau individuale. devalorizate.
Normele de grup sunt dezvoltate prin Normele sunt impuse în marea or majoritate de
cooperarea tuturor membrilor şi a liderului. către lider.
Normele sunt clare şi vin în sprijinul atingerii Claritatea normelor este scăzută.
obiectivelor membrilor.
Sentimentele membrilor sunt exprimate în în cadrul grupului se petrece fenomenul de
cadrul grupului. catharsis, dar se fac puţine eforturi pentru a
Are loc fenomenul de catharsis. Semnificaţia înţelege şi a analiza cele întâmplate.
diferitelor evenimente este discutată.
Membri grupului încearcă în afara sesiunilor de Membri de grup se gândesc foarte puţin la cele
lucru să se gândească şi să pună în aplicare întâmplate în cadrul grupului.
cele învăţate.

7.4.8. Scopuri personale şi scopuri de grup

Scopul este o ţintă către care se îndreaptă un individ sau un grup. Definitivarea
scopurilor este un proces continuu şi nu este realizat o dată pentru totdeauna. De
obicei, scopurile generale ale unui grup sunt prezentate odată cu anunţarea grupului
şi recrutarea membrilor. Scopurile personale fac obiectul contractului sau acordului
care se realizează între lider şi potenţialul membru. în acest contract se vor specifica
clar problemele care vor fi explorate şi comportamentele care se doreşte a fi
schimbate. Stabilirea scopurilor unui grup reprezintă o primă testare a eficacităţii
grupului. Nu este însă suficient să stabilim scopurile, ci ele trebuie îndeplinite. Acest
lucru depinde de modul în care membri aderă la aceste scopuri:
1. Cât de atras este un anumit membru de respectivul grup.
2. Cât de atractive par a fi scopurile grupului.
3. Care este probabilitatea de atingere a scopurilor.
4. Modalităţile de măsurare a progresului grupului.
5. “Recompensa” grupului pentru realizarea scopului.
6. Riscurile implicate, cât de mare este provocarea pentru membri şi pentru lider.
7. Tipurile de interacţiune în grup în vederea atingerii scopurilor.
în atingerea scopurilor este foarte important să ţinem seama de atmosfera de grup.
Putem descrie această atmosferă în diferite moduri, dar cea mai sintetică ar fi cea de
atmosferă competitivă sau de cooperare. Cercetările au arătat cele mai im portante
consecinţe ale atmosferei de grup.
COOPERARE COMPETIţIE
Creativitate ridicată Creativitate scăzută
Coordonarea eforturilor membrilor Slabă coordonare a eforturilor
Diviziunea muncii ridicată Diviziunea muncii scăzută
Coeziunea grupului Slabă coeziune
Implicarea emoţională a membrilor Neimplicare emoţională a membrilor în
în realizările grupului realizările grupului
Dezvoltarea abilităţilor de relaţionare Comunicare defectuoasă, lipsă de încredere şi
interpesonală, bazate pe încredere reciprocă suspiciune între membri
Imagine de sine pozitivă pentru membri Imagine de sine în funcţie de atingerea sau nu a
scopurilor
Atitudine pozitivă a membrilor faţă de grup şi Atitudine negativă a membrilor faţă de grup şi
sarcina acestuia faţă de sarcina acestuia
Acceptarea diferenţelor individuale şi Respingerea diferenţelor individuale şi culturale
culturale
Dezvoltarea abilităţilor de rezolvare de Slabă eficacitate în rezolvarea de probleme
probleme
O atmosferă de cooperare apare când scopurile personale ale membrilor sunt văzute
ca fiind compatibile, identice sau complementare cu cele de grup iar o atmosferă
competitivă apare când scopurile personale ale membrilor sunt văzute ca fiind
incompatibile, diferite, conflictuale sau mutual exclusive (Zastrow, 1989). Există şi
situaţii în care competiţia este de dorit în cadrul unui grup. Pentru asistenţa socială
însă, lucrurile nu stau ca în domeniul sportului şi, în acest sens, asistentul social ca
lider de grup va trebui să găsească echilibru între competiţie şi cooperare, astfel încât
rezultatul să fie în beneficiul membrilor de grup.
Planificarea în asistenţa socială de grup
 8. GRUPURILE ÎN SITUAŢII PARTICULARE

8.1. Grupurile în situaţii de criză

După ROBERT W. ROBERT şi ROBERT H. NEE criza reprezintă o “tulburare în
creştere”. Individul încearcă să-şi menţină echilibrul, iar în momentul când acesta
dispare, se instalează aşa numita “situaţie de criză”. CAPLAN o consideră o
“perturbare situaţională acută” iar L. RAPOPORT o defineşte ca fiind o “tulburare
stabilizată”. O criză nu înseamnă în mod necesar un eveniment tragic sau neobişnuit,
ci poate fi o componentă normală a dezvoltării şi maturizării noastre. în asemenea
momente însă, modalităţile noastre obişnuite de a reacţiona, resursele utilizate, nu
sunt eficiente. Incapacitatea de adaptare derivă fie din faptul că ne confruntăm cu o
situaţie nouă, fie pentru că nu am putut-o anticipa, fie pentru că evenimentele ne-au
depăşit. Dacă un individ este “depăşit” de forţe externe sau interne (intrapsihice) sau
interpersonale, atunci o vreme armonia este pierdută. Un eveniment neprevăzut poate
fi perceput ca o ameninţare, pierdere sau provocare. Ameninţarea poate fi la adresa
nevoilor instinctuale, a integrităţii persoanei sau la adresa nevoilor instinctuale, a
integrităţii persoanei sau la adresa sentimentului de încredere în sine etc. O pierdere
poate fi una reală, legată de o persoană apropiată, sau poate fi un sentiment acut de
singurătate, izolare. O provocare, o încercare reprezintă nu numai o primejdie dar şi o
posibilitate de autorealizare. Sentimentul autodezvoltării însoţit de mulţumire apare
când sunt descoperite noi metode de rezolvare a problemelor sau când individul
descoperă că poate face faţă situaţiei chiar şi fără reajustări cognitive şi
comportamentale. Crizele pot reînvia probleme vechi, nerezolvate în trecut, care se
pot acutiza şi pot da naştere sentimentului de neputinţă, disperare, dar în acelaşi timp
pot însemna o a doua şansă pentru rezolvarea problemei. în situaţiile de criză
individul reacţionează în funcţie de posibilităţile propri de rezolvare a problemei,
încercând să revină la vechiul echilibru, deoarece criza reprezintă o tulburare, un
dezechilibru. După o situaţie de acest gen, individul, familia, grupul, pot să-şi
regăsească vechiul echiibru sau să atingă unul nou ce poate fi calitativ
superior/inferior celui iniţial. Aspecte caracteristice situaţiilor de criză sunt:
• fiecare persoană, grup sau organizaţie trec prin perioadele de criză de-a lungul
existenţei lor;
• cauzele declanşării crizelor pot fi evenimente neobişnuite sau situaţii dificile;
• evenimentele neobişnuite pot fi pevizibile (probleme ale adolescenţei, căsătoria
etc.) sau neprevăzute (decese, incendii, inundaţii etc.);
• perioadele vulnerabile apar când aceste evenimente ieşite din comun duc la
pierderi importante;
• echilibrul persoanelor se referă la capacitatea acestora de a face faţă problemelor;
• când echilibrul este perturbat sunt utilizate metode personale obişnuite de a
rezolva aceste probleme; dacă aceste metode eşuează vor fi încercate noi
metode ;
• tensiunea şi stresul se amplifică pe măsură ce fiecare metodă utilizată eşuează;
• pe fondul acestor probleme nerezolvate poate apărea un factor declanşator care să
precipite lucrurile;
• acest factor determină apariţia unei stări de criză în desfăşurare;
• factorul declanşator poate fi prezentat de către asistat drept “problema”, “punctul
de bază” al situaţiei de criză dar el nu reprezintă în fapt decât o secvenţă a
acesteia; în realitate criza este determinată de o acumulare de stări emoţionale
asociate, legate de anumite evenimente aparent minore;
• evenimentele stresante pot fi văzute în trei ipostaze: ameninţare, pierdere sau
încercare/provocare.
• cu cât problemele din trecut au fost cu succes rezolvate, cu atât sunt mai la
îndemână diverse soluţii viabile de rezolvare de probleme şi cu atât este mai
puţin probabilă apariţia unei stări de criză; nerezolvarea cu succes a
problemelor din trecut scade şansa rezolvării problemelor actuale şi deci
posibilitatea instalării crizei este mai mare;
• toate crizele îşi găsesc o modalitate de soluţionare în 6-8 săptămâni;
• persoanele aflate în situaţii de criză sunt mai deschise la sugestii, deci mai
cooperante;
• persoanele care au trecut cu succes peste o perioadă de criză învaţă noi metode de
rezolvare de probleme care le măresc capacitatea de a face faţă problemelor
viitoare.

Cercetările arată că persoanele care au reuşit să facă faţă unor situaţii de criză
anterioare şi să le rezolve într-un mod satisfăcător, vor trece mai uşor peste o situaţie
asemnănătoare ulterioară, decât cei ce nu au reuşit să le rezolve mulţumitor pe cele
dinainte.
Intervenţia în criză a fost definită ca fiind “o acţiune menită să întrerupă
derularea unei serii de evenimente care ar duce la perturbări în funcţionarea
normală a persoanei” şi este menită a îmbunătăţi capacitatea individului de a face
faţă problemelor de viaţă.
Abordarea cognitivă a intervenţiei în criză făcută de N. Golan pune accentul pe
explorarea istoriei crizei şi a originilor ei emoţionale. CAPLAN şI LINDERMANN
au utilizat frecvent intervenţia în criză în rezovarea problemelor de sănătate mentală,
ca o modalitate de intervenţie a asistenţei sociale pentru evitarea unor căderi psihice a
persoanelor. Atunci când apare o problemă/o situaţie de criză, există mai multe
modalităţi de confruntare cu aceasta:
a. rezolvarea cu succes a problemei;
b. redefinirea problemei şi stabilirea altor scopuri pe care individul este capabil să le
atingă şi care să compenseze pierderile;
c. renunţarea la anumite realizări şi resemnarea.
Dacă problema nu este rezolvată prin una dintre aceste trei căi se pot instala situaţii
de criză. Intervenţia în criză poate fi considerată drept un tip de terapie de scurtă
durată, de susţinere a eului prin care se urmăreşte conservarea eului sau
refacerea/restructurarea acestuia, acest lucru fiind una din diferenţele dintre
intervenţia în criză şi alte terapii: în timp ce intervenţia în criză încearcă să conserve
sau să refacă eul, celelalte terapii încearcă, mai degrabă, dezvoltarea acestuia.
Tehicile intervenţiei în criză, apărute în domeniul psihiatriei, au fost în timp preluate
în Asistenţa socială, care a văzut utilitatea acestora în cazul unor situaţii de distres
profund. Scopurile intervenţiei în criză sunt utmătoarele:
• contracararea efectelor situaţiilor de criză;
• estomparea manifestărilor perturbatoare ale stărilor emoţionale negative;
• reducerea asistatului la o stare de normalitate, de echilibru.
Unul din numeroasele domenii în care a fost utilizată intervenţia în criză este şi cel al
consilierii în cazul unor pierderi grave, cum ar fi, de exemplu, decesul unei persoane
apropiate. în acest caz, intervenţia în criză are rolul de a ajuta asistatul să-şi reajusteze
mediul, cu alte cuvinte să-şi creeze noi relaţii care să-i aducă satisfacţii. Ideea general
acceptată este aceea că intervenţia în criză este utilă mai ales în cazuri limită, în
situaţii deosebite. După Martin Davies ar avea trei componente de bază şi anume:
• să asculţi, adică să fii atent la nevoile asistaţilor, la sentimentele pe care le
exprimă aceştia, la experienţa pe care au avut-o;
• să găseşti modalităţi practice prin care să-i faci pe asistaţi să conştientizeze situaţia
reală în care se află;
• să descoperi resurse exterioare şi resurse venite din partea asistatului pentru a
depăşi situaţia, să apelezi eventual la alte agenţii/instituţii de asistenţă socială
specializate.
După CAPLAN şi colab. intervenţia în criză durează aproximativ 4-6 săptămâni atât
pentru indivizi cât şi pentru grupuri. Din grupurile de intervenţie în criză sunt excluse
următoarele două categorii de persoane:
A. Cei cu tentative serioase de suicid sau de omicid pentu că aceştia au nevoie de
tratament psihologic, psihiatric mai aprofundat; aceştia intră individual în intervenţia
în criză;
B. Cei cu dizabilităţi grave de comunicare.
Anxietatea, depresia, psihozele în sine nu constituie motive de excludere.
în intervenţia în criză este foarte importantă diagnosticarea, evaluarea persoanei şi a
situaţiei, deoarece ea trebuie făcută rapid şi cu cât mai mare acurateţe pentru a se
putea trece la faza de intervenţie propriu-zisă. Din această cauză asistentul social
trebuie să se bazeze pe o colaborare bună nu numai cu asistatul ci şi cu colectivul de
muncă, cu alte agenţii şi să fie capabil să-şi fructifice experienţa acumulată. Chiar
dacă diagnosticarea unui caz ar părea la un moment dat uşoară, asistentul social
trebuie să se ferească de generalizări premature bazate pe informaţii parţiale, limitate
şi să tragă concluzii nefundamentate legate de cauzele problemei. în evaluarea unui
caz trebuie să se dea importanţă mai ales următoarelor aspecte:
- mesaje din preconştientul asistatului;
- resurse, abilităţi ale acestuia;
- capacitatea dovedită;
- gradul şi modul de manifestare a disfuncţiilor de care suferă asistatul.
GOLAN consideră că putem vorbi despre două niveluri ale intervenţiei în criză şi
anume:
A. Primul nivel este acela în care asistentul social:
- evidenţiază simptomele;
 - readuce asistatul la stadiul funcţional anterior crizei sau încearcă să-i
amelioreze situaţia actuală;
- ajută familia şi comunitatea să asigure suportul necesar asistatului.
B. Cel de-al doilea nivel presupune o intervenţie mult mai complexă şi anume:
- asistentul social ajută asistatul să înţeleagă legătura dintre situaţia de criză
din prezent şi cele din trecut;
- îl ajută să dezvolte noi modalităţi eficiente de rezolvare de probleme.
Deşi este foarte greu de delimitat şi de tratat fiecare fazăa procesului de intervenţie în
parte, literatura de specialitate arată că intervenţia în criză poate fi împărţită în trei
faze:
I. Faza iniţială
1. Focalizarea pe situaţia de criză:
• concentrată pe “aici şi acum”;
• se focalizează pe starea emoţională a asistatului şi pe evenimentele care au produs-
o.
2. Evaluarea:
• evaluează tulburările determinate de criză;
• evaluează priorităţile asistatului şi decide care sunt problemele importante de
abordat.
3. Contractul:
• se definesc scopurile, sarcinile pentru asistat şi pentru asistentul social.
II. Faza de mijloc
1. Colectarea de date:
• Obţinerea datelor care vă lipsesc, clarificarea unor informaţii (dacă este necesar),
selectarea subiectelor de discuţie mai importante.
2. Schimbări comportamentale:
• verificarea mecanismelor de învăţare a noi comportamente în aria de interes pentru
caz;
• stabilirea de scopuri generale;
• stabilirea de scopuri specifice pe termen scurt cât mai realiste;
• combinarea de sarcini cognitive cu sarcini comportamentale.
III. Faza finală
1. Decizii finale:
• verificarea perioadei care a trecut de la primul interviu şi stabilirea (sau
reamintirea) datei ultimei şedinţe;
• propunerea de întâlniri mai rare pentru pregătirea asistatului în vederea încheierii
contractului de asistare.
2. Evaluarea:
• sumarizarea progreselor făcute;
• revederea sarcinilor, ţelurilor stabilite şi a modului în care au fost îndeplinite sau
nu;
3. Planificarea pentru viitor:
• discutarea de planuri de viitor ale asistatului.
• ajutarea asistatului să se acomodeze cu ideea întreruperii situaţiei de asistare (a
contractului);
• ajutarea asistatului să accepte idee reîntoarcerii la agenţie/organizaţie cu alte
probleme;
• dacă va fi cazul.
La nivel de grup schiţa model de acţiune pentru intervenţia în criză cuprinde:
I. Pregătirea evaluării iniţiale
1. Identificarea informaţiilor despre asistat.
2. Tipul, natura primului contact al asistatului cu agenţia.
3. Problema prezentată de către asistat sau de persoana care l-a recomandat
serviciului.
4. Descrierea intenţiilor, scopurilor asistatului.
5. Motivarea acceptării sau respingerii asistatului în grup.
6. Recomandări în privinţa muncii viitoare cu asistatul.
II. Pregătirea unui raport cu privire la diagnoza problemelor individului
1. Acumularea de informaţie despre grup:.
- numele agenţeii şi al grupului;
- compoziţia grupului:
• vârstă, sex;
• participare voluntară/involuntară;
• grup natural/grup format;
• etnie;
• ocupaţia membrilor;
• scopuri fixate de către asistentul social pentru fiecare individ etc.
- numărul şedinţelor, frecvenţa lor.
2. Identificarea problemei:
- situaţia prezentă şi viitoare aşa cum e percepută ea de către asistat şi de către
persoane di anturajul acestuia, cât mai corect posibil;
- prezentarea pe scurt a motivului alegerii intervenţiei de grup pentru asistatul în
cauză;
- precizarea rolurilor asistatului, roluri care vor fi de fapt centrul intervenţiei, ca de
exempu: rolul de părinte, soţ, angajat, prieten, student etc.
- specificarea comportamentelor ţintă, adică a comportamentelor asistatului ce se
urmăresc a fi dezvoltate sau modificate.
3. Note şi intervenţii preliminare:
- descrierea intervenţiilor ce se cer a fi făcute cu prioritate de către asistentul
social.
- agenţiile, resursele comunitare la care se apelează pentru rezolvarea cazului sau
care sunt necesare pentru aceasta.
- descrierea contractelor individuale cu fiecare asistent în parte.
4. Analize de comportament şi stabilirea de scopuri prioritare:
- Alegerea comportamentului ce trebuie dezvoltat sau modificat:
• daţi un exemplu de situaţie în care acest comportament ar fi fost dorit;
• specificaţi răspunsurile date de asistat în diferite situaţii (înregistrările
trebuie să reflecte ceea ce a spus sau a făcut asistatul);
• descrieţi contextul răspunsurilor asistatului;
 • descrieţi consecinţele de durată legate de un tip de răspuns, efectele
negative ale acestuia asupra asistatului şi a altor persoane, asupra
societăţii în general, posibilităţile de ajutorare a asistatului;
• daţi mai multe exemple de situaţii care să reflecte problemele de la nivel
individual sau de grup, relatate de asistat sau de alte persoane;
• realizaţi un grafic al evoluţiei cazului (rugaţi asistatul să facăacelaşi
lucru);
• grupai din răspunsurile asistatului problemele lui anterioare şi efectele
acestora asupra lui;
- Evaluarea soluţiilor: formularea unor scopuri specifice de final, intermediare,
instrumentale etc. Fiecare din aceste scopuri trebuie să fie descrise în amănunt vizând
modificările posibile/dorite ale acestora, introducerea altor scopuri etc.
• elaborarea contractului cu asistatul;
• identificarea barierelor datorate caracteristicilor asistatului, de ex.: dificultăţi
de limbaj;
• evaluarea resurselor externe în atingerea scopurilor;
• evaluarea resurselor intere (ale individului) în vederea atingerii scopurilor;
- Stabilirea, conform listei de priorităţi, a comportamentelor ce trebuie însuşite sau
modificate, a scopurilor viitoare şi a celor care au fost atinse.
Exemplu de caz:
B.D. a apelat la asistentul social în urma decesului tatălui său, deces care l-a provocat o
stare de distres profund. Cercetând cu atenţie cazul asistentului social a aflat că B.D.
tocmai s-a mutat din localitatea natală unde locuia în apropierea tatălui său. în noul oraş a
încercat cu greu să-şi găsească noi prieteni. De câteva ori a ieşit cu un grup de cunoscuţi
încercând săse integreze în acesta. O dată sau de două ori a băut prea mult şi aceasta l-a
făcut să se simtă foarte prost faţă de aceştia. La sfârşit de săptămână obişnuia să meargă să-
şi viziteze tatăl. încercând de mai multe ori să facă faţă acestei schimbări şi având repetate
eşecuri, el se afla într-o stare crescândă de tensiune. Pierderea tatălui a accentuat acest
sentiment de singurătate, izolare şi a fost cauza declanşatoare a crizei.

8.2. Grupul educaţional în realizarea managementului

stresului
Pentru cei care lucrează în serviciile sociale un instrument esenţial este acela de a
putea controla stresul datorat muncii şi de asemenea, capacitatea de a-i ajuta pe
asistaţi să-şi domine propriul lor stres. Stresul poate fi un factor cauzator al unei largi
varietăţi de probleme emoţionale şi de comportament, incluzând stări de anxietate,
agresivitate (violenţa conjugală), depresia etc. Managementul stresului poate constitui
scopul unui grup sau poate fi inclus în alte tipuri de grupuri. Un lider de grup care se
ocupă de managementul stresului trebuie să fie capabil săexplice membrilor noţiunea
de stres, implicaţiile acestuia în viaţa de zi cu zi, factorii de influenţă î apariţia
stresului şi modul de contracarare a acestora, adică modalităţi de coping la sters.
Aceste modalităţi de ajustarela stres pot fi prezentate şi pot fi învăţate în cadrul unui
grup educaţional. Există trei perspective în abordarea stresului:
a. Stresul ca răspuns individual;
b. Stresului ca şi o acumulare de dificultăţi datorate mediului din care provine
individul;
c. Stresul ca şi ointeracţiune dintre caracteristicile persoanei şi factorii de mediu.
De-a lungul timpului primele studii relative la stres le-a făcut medicina. Medicii
descriau relaţia dintre anumite tipuri de personalitate şi apariţia unor boli, tulburări,
maladii.
Legătura dintre factorii externi şi răspunsurile interne ale organismului a fost ulterior
studiată urmărindu-se modificările activităţii stomacale legate de diversele emoţii
trăite.
Conceptul lui HANS SELYE (1956) este considerat în general prima abordare a
stresului ca un fenomen global, de sine stătător. Selye a fost interesat de modalităţile
de răspuns ale organismului la diferiţi stimuli şi a considerat că aceste răspunsuri sunt
“nonspecifice”, adică, indiferent de stimuli, interni sau externi, răspunsul
organismului la stres urmează un model specific, tipic (modelul general, universal).
Cele trei stadii ale sindromului general de adaptare, după HANS SELYE sunt:
alarma, rezistenţa, epuizarea.
Alarma este răspunsul iniţial al organismului la stresor, o perioadă de rezistenţă
scăzută a organismului urmată de o creştere a rezistenţei. în acest stadiu răspunsurile
imediate la factorii stresanţi sunt înlocuite cu răspunsuri care să ducă la o adaptare pe
termen lung a organismului.
Conceptul de homeostazie descrie tocmai modul în care, în acest stadiu, organismul
încearcă să revină la starea de echilibru. Deci, în stadiul rezistenţei organismului
continuă să facă eforturi pentru restabilirea echilibrului.
Al treilea stadiu este cel al epuizării. Acest termen sugerează faptul că organismul nu
mai poate face faţă stresului. Energia necesară reajustărilor continue se epuizează şi
rezistenţa în faţa factorilor stresanţi se diminuează mult, iar epuizarea poate fi atât de
mare încât se poate instala chiar moartea.
Relativ la modalităţile de ajustare la stres literatura de specialitate face referire la o
multitudine de posibilităţi de intervenţie dintre care:
• intervenţia asupra mediului ambiant (combaterea factorilor cu influenţă negativă
şi favorizarea pe cât posibil a factorilor motivaţionali pozitivi);
• metodele psihoterapeutice de intervenţie, dintre care terapiile de relaxare (de ex.:
trainingul autogen, relaxarea progresivă progresivă Jacobson), tehnica bio-
feedback-ului, psihoterapia comportamentală, tehnica desensibilizării
sistematice, restructurările cognitive, psihoterapia centrată pe asistat etc.
• tratament farmacologic etc.

În final, trebuie amintită importanţa unor factori care ajută la combaterea stresului şi
anume exerciţiile fizice (care asigură, atunci cân efortul fizic este bine dozat, o
ameliorare a funcţiilor cardiovasculare, o activitate metabolică corespunzătoare şi de
asemenea reduc agresivitatea şi anxietatea) şi un mod de alimentaţie corect.

8.3. Grupurile pentru cazurile de violenţă domestică

Pentru organizarea unor astfel de grupuri liderii trebuie să aibă cunoştinţe teoretice
legate de violenţa domestică, intrafamilială. Acestea ar include cunoaşterea diferitelor
tipuri de abuz şi anume: abuzul fizic, abuzul emoţional, abuzul sexual şi neglijarea.
De asemenea liderul grupului trebuie să ştie teoriile legate de conflicte şi cum se
ajunge la escaladarea violenţei şi de asemenea să cunoască modalităţi funcţionale de
rezolvare de conflicte.
Există mai multe abordări cu privire la violenţa domestică şi anume: perspectiva
sociologică, cea a neajutorării învăţate, teoria feministă şi cea a sistemului
dependenţei.
Perspectiva sociologică: Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele
violenţei domestice ca rezidând din procesul de socializare diferit al bărbaţilor şi
femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu obiceiuri, tradiţii diferite), stereotipiile
vehiculate, “scenariile” sociale contribuind şi ele la conturarea problemei.
Neajutorarea învăţată: LENORE WALTER susţine, în aceeaşi teorie, ca o varietate
de mituri contribuie la perpetuarea violenţei domestice. Violenţa fizică şi emoţională
conduc victima spre crearea unui proces de gândire care o prinde în capcana unui
tiparde neajutorare şi depresie. Astfel, deşi împotriva violenţei, femeia ajunge să
creadă că nu o poate controla. Teoria susţine de asemenea că, există un cerc bine
definit al manifestărilor violente în familie şi anume: la un moment apare o stare de
tensiune acută care evoluează până când apare violenţa activă. Urmează apoi o
perioadă de calm relativ în care agrsorul poate aea chiar unele regrete şi chiar un
episod romantic, ciclul repetându-se astfel.
Teoria feministă: Mişcarea feministă afirmă că violenţa masculină îndreptată
împotriva femeilor este o consecinţă a poziţiei lipsite de putere femeilor într-o
societate patriarhală. Deci, problema abuzului este un rezultat al dezechilibrului de
putere din cadrul relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.
Sistemul dependenţei: Cuplurile şi familiile implicate în dependenţele faţă de diferite
substanţe, în violenţa domestică şi în abuzurile sexuale prezintă similitudini şi anume
un model de relaţii de dependenţă. Aşa cum dependenţa de substanţe chimice este
progresivă, tot aşa este şi procesul de relaţionare. Acest proces este unul
constrângător, ritualizat şi, în cele din urmă greu de controlat, ducând treptat la
distrugerea individului şi a sistemului familial, de exemplu. Pentru rezolvarea acestor
tipuri de probleme, trebuie depistat şi definit acest proces şi apoi trebuie intervenit
specific în fiecare dintre etapele acestuia. Este necesar să ne aplecăm cu atenţie
asupra cauzelor care au dus declanşarea şi întreţinerea dependenţei.
în munca cu acest tip de probleme liderul trebuie să cunoască legislaţia referitoare la
violenţa familială, abuz, cât şi legislaţia referitoare la familie (Codul Familiei,
Convenţia internaţională cu privire la drepturile copiilor).
De asemenea, este foarte important ca liderul să cunoască resursele comunitare de
care poate dispune la nevoie cât şi, bineînţeles, resursele sale şi ale individului,
familiei cu care lucrează. în cadrul rezolvării problemelor de violenţă domestică este
foarte important ca liderul să aibă abilităţile necesare unei bune colaborări cu alţi
specialişti necesari în astfel de situaţii (psihologi, medici etc.).
A. Grupurile de lucru cu femeile . în cadrul acestor grupuri este importantă
crearea unui sentiment de siguranţă şi a unui mediu suportiv, unde membrele
grupului să poată experimenta puterea de a lua decizii, de a face alegeri personale.
Aceste grupuri oferă femeilor care au suferit diferite forme de abuz şi care duc în
general o viaţă destul de izolată, o formă concretă de suport şi încurajare. Cu ajutorul
grupurilor se încearcă eliminarea sentimentului de izolare, înlăturarea stereotipurilor
legate de sex, oferirea unor modele relaţionale funcţionale şi a unui mediu suportiv.
B. Grupurile de lucru cu copii. Copiii care trăiesc în familii în care există
violenţă domestică, indiferent dacă violenţa este sau nu îndreptată direct asupra lor,
suferă diferite forme de abuz sau neglijare (abuz fizic şi/sau abuz emoţional, neglijare
etc.). Strategiile de intervenţie includ activităţi individuale şi de grup, artterapie,
ludoterapie etc.
 9. LUCRUL ÎN ECHIPĂ
Deseori întâlnim în activitatea diferitelor agenţii/organizaţii cuvântul echipă de lucru.
Prin echipă înţelegem un grup de oameni care lucrează împreună pentru îndeplinirea
unei sarcini.
Menţionam faptul că am inclus acest capitol datorită faptului că asistenţii sociali vor
fi puşi în situaţia de a lucra efectiv în echipe de lucru şi, de aceea, vor trebui să
cunoască principiile de bază şi problemele care pot să apară în cadrul grupului lor de
muncă. Lucrul în echipă nu face parte din “tehnicile curative de grup” şi ţine în
primul rând de facilitatea rezolvării de probleme. Majoritatea echipelor încep ca un
grup de “străini” care se reunesc pentru îndeplinirea unei sarcini trasate de altcineva
sau de un alt grup ierarhic. Coeziunea unui astfel de grup este, la început, destul de
redusă, de asemenea şi gradul de înţelegere a sarcinii, a semnificaţiei acesteia, pot
exista conflicte chiar, iar modul de lucru nu este clar stabilit. înaintede rezolvarea
acestor probleme, echipa poate fi chiar mai puţin productivă decât o singură
persoană. Pe măsură ce membri echipei discută despre modul cum lucrează împreună,
pe măsură ce încep să se folosească de contribuţia celorlalţi, apare un efect sinergic,
în care efortul comun al tuturor membrilor este mai mare decât suma eforturilor
fiecăruia dintre membri, luaţi separat. Pe lângă îndeplinirea sarcinii, membrii vor
simţi că echipa este eficientă, creativă, cu o atmosferă de cooperare. înţelegerea
dezvoltării grupului şi a proceselor implicate este utilă tuturor celor care lucrează cu
sau într-o echipă. Asistentul social nu face excepţie de la acest lucru. Munca în
echipă necesită dezvoltarea unor abilităţi.
A. Pregătirea pentru lucrul în echipă. Atunci când sunteţi implicaţi în formarea
unei echipe sau când vi se cere să faceţi parte dintr-o echipă, este necesar să clarificaţi
SCOPUL ECHIPEI. Acest scop diferă în funcţie de localizarea instituţională a
echipei, de profesiunile implicate, de obiectivele de atins etc. membri echipei trebuie
să aibă resursele, timpul, interesul şi autoritatea necesare pentru îndeplinirea sarcinii.
Echipa trebuie să-şi stabilească un program de lucru, întâlniri periodice etc. atunci
când echipa nu este localizată în acelaşi loc/organizaţie, este de dorit ca membri să fie
înştiinţaţi în scris cu privire la data, locul, ora de întâlnire a echipei. Locul de
întâlnire trebuie să fie accesibil, suficient de mare, confortabil şi cu posibilităţi de
comunicare cu exteriorul. Nici o echipă nu poate să funcţioneze eficient fără un lider,
fie că este un lider desemnat, fie ales. O echipă va avea de luat multe decizii şi de
aceea este bine ca să existe modalităţi clare de luare a deciziilor - consens, vot
majoritar, combinaţii a celor două etc. Deseori procesul de luare a deciziilor este
prevăzut în statutul organizaţiei respective. Echipele trebuie să stabilească un plan de
organizare a activităţii în vederea îndeplinirii sarcinii. Fiecare dintre membri va trebui
să ştie care îi sunt sarcinile de îndeplinit, iar acestea să fie în concordanţă cu
pregătirea şi capacitatea fiecăruia.
B. Stabilirea unui climat de lucru corespunzător . Cunoaşterea reciprocă
a membrilor echipei este un element esenţial; este nevoie de un anumit timp până ce
echipa va dezvolta gradul de cunoaştere reciprocă necesar unei activităţi eficiente.
Climatul de lucru al echipei ar trebui să fie unul de cooperare şi doar atunci când
sarcina o cere să existe un climat de competiţie între membri (vezi tabelul cooperare
vs. competiţie)
C. Clarificarea sarcinii . Este foarte uşor ca echipele să înceapă să lucreze fără să
ştie exact ceea ce au de făcut, ceea ce din punctul de vedere al sarcinii nu este deloc
constructiv. Pe măsură ce echipa lucrează împreună şi se concentrează şi asupra
sarcinii care trebuie îndeplinite. Clarificarea sarcinii este o obligaţie a liderului şi a
echipei ca întreg. Nu este însă suficient ca sarcina să fie clară; trebuie obţinut
angajamentul fiecărui membru de a depune efortul necesar îndeplinirii acesteia.
D. Identificarea resurselor . Este vorba atât de resursele materiale, cât şi de
cele umane. Resursele umane sunt cele mai importante resurse pentru o echipă.
Capacităţile individuale se vor combina stfel încât să apară efectul sinergic. Echipa ar
putea avea nevoie de resurse umane exterioare, cum ar fi consultanţii de specialitate.
E. Lucrul efectiv şi reflectarea asupra acestuia . Este foarte important ca
echipa să reflecteze asupra muncii desfăşurate. Este vorba de un proces continu de
comunicare între membri, de evaluarea periodică a rezultatelor şi de stabilirea
ajustărilor necesare. Echipa trebuie să se concentreze atât asupra sarcinii cât şi asupra
atmosferei de grup. Echipa se poate întreba: Au fost scopurile clare şi potrivite? A
existat încredere şi sinceritate? Conducerea a fost eficientă? Au fost membri sensibili
unul faţă de celălalt? Care sunt învăţămintele şi schimbările pentru viitor?
F. Rezolvarea de probleme în cadrul echipei . Productivitatea unei echipe
este determinată în mare măsură de eficienţa în rezolvarea problemelor. Existenţa
problemelor nu înseamnă, pe de altă parte, că echipa nu este eficientă. Productivitatea
unei echipe este determinată de capacitatea acesteia de a trata eficient problemele
inevitabile care apar. Dificultăţile unei echipe pot fi de relaţionare interpersonală sau
să privească rezolvarea sarcinii. Problemele interpersonale sunt cele care apar din
interacţiunile neconstructive a personalităţilor membrilor echipei.
Iată câteva întrebări pe care o echipă le-ar putea pune:
• putem să ne facem înţeleşi şi să înţelegem ideile celorlalţi?
• suntem deschişi la ideile noi?
• în ce măsură putem tolera valori, credinţe şi puncte de vedere diferite?
• încurajăm împărtăşirea perspectivelor noastre diferite?
• putem lucra bine în stiluri diferite şi cu personalităţi diferite?
• ritmul în care lucrăm este potrivit pentru toată lumea?
Pentru dificultăţile care privesc sarcina, ne putem următoarele întrebări:
• ne este tuturor clară sarcina de îndeplinit?
• suntem de acord în privinţa datelor aflate la dispoziţie?
• facem cu toţii aceleaşi presupuneri?
• avem suficiente informaţii la dispoziţie?
• termenul de îndeplinire este potrivit sau nu?
• avem la dispoziţie resursele necesare.
Echipele cele mai eficiente nu sunt acelea care nu au probleme, ci acelea care sunt
capabile să recunoască şi să abordeze problemele, pe măsură ce acestea apar.
 10. REZOLVAREA DE PROBLEME
ÎN CADRUL GRUPURILOR
Rezolvarea de probleme este una dintre abilităţile general necesare pentru un asistent
social. În cadrul grupurilor ce urmează de obicei aceleaşi stadii ca şi alte domenii. Un
model de rezolvare a problemelor în cadrul grupurilor sau a echipelor de lucru,
cuprinde.
A. Definirea problemei. Cu cât o problemă este mai bine identificată şi definită,
cu atât este mai uşor să fie rezolvată. Pentru cazul grupurilor, asistentul social
împreună cu membri de grup trebuie să determine starea curentă, situaţia problemă şi
să încerce să stabilească starea dorită. Aceste două stări de lucruri trebuiesc definite
cu claritate. Această primă etapă conţine definirea problemei, concentrarea asupra
acesteia în vederea clarificării, recunoaşterea diferitelor implicaţii, elaborarea pe
marginea problemei etc. este important să se evite presupunerea că problema este
clară încă din startul discuţiilor. Finalul discuţiilor ar trebui să fie o propoziţie sau o
frază care să definească problema.
B. Cercetarea istoricului problemei. Această etapă implică întrebări de genul:
• de cât timp există problema?
• ce contribuie la aceasta?
• ce încercări de rezolvare s-au făcut?
• cum s-a acţionat?
• perspectiva asupra istoricului problemei schimbă sau nu modul de definire a
acesteia?
C. Sugerarea soluţiei alternative. Scopul acestei etape este de a obţine cât mai
multe opţiuni alternative de la participanţi. Utilizarea tehnicii Brainstorming este
foarte folositoare pentru aceasta. Este bine ca grupul/echipa să nu se entuziasmeze de
la primele soluţii alternative, ci să continue să examineze aceste soluţii până la
epuizarea tuturor alternativelor.
D. Evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei alternative enunţate.
Acum se cercetează toate aspectele pozitive şi negative şi se iau în considerare
fezabilitatea, relevanţa faţă de problemă, posibile efecte secundare, atitudinea
membrilor şi relaţia cost-profit. Alte date adiţionale pot fi utile în evaluarea deciziei
cele mai bune. Dificultăţile care apar pot fi generate de neatenţia faţă de problemele
legate de menţinerea atmosferei de lucru, a relaţiilor interpersonale sau dacă indivizii
devin intresaţi de o opţiune anume şi le exclud pe celelalte.
E. Alegerea soluţiei celei mai bune dintre toate alternativele. Această
etapă reprezintă procesul propriu-zis de luare a deciziilor, prin alegerea unei singure
alternative. Opţiunea selectată ar trebui să ofere cea mai bună soluţie la problema
definită. Selecţia este făcută de obicei pe baza unor criterii referenţiale clare, stabilite
de întreaga echipă.
F. Planificarea aplicării deciziei luate. Este important ca echipa să facă planuri
detaliate pentru aplicarea deciziei care să cuprindă modul în care să se trateze
implicaţiile oricărei acţiuni propuse (care pot uneori determina grupul/echipa să se
întoarcă la etapa luării deciziei şi să îşi revizuiască decizia). Este util pentru membri
să împartă responsabilitatea pentru aplicarea deciziei. Iată câteva întrebări care apar:
Cine va face acest lucru? Cum anume? Când şi pentru cât timp? Unde? Cine trebuie
informat înainte de a acţiona?.
G. Planificarea evaluării. Înainte de aplicarea practică se pot face planuri pentru
evaluarea rezultatelor. Se pot stabili întâlniri, metode de evaluare etc. Câteva întrebări
sunt utile: Soluţia aplicată a îmbunătăţit sau nu situaţia? Ce alte alegeri se pot face?
Decizia a fost bună? Au fost anticipate consecinţele? A coincis decizia cu valorile
voastre?
La acest moment se poate vedea modul în care s-a schimbat sau nu starea/situaţia de
la care s-a pornit, dacă starea dezirabilă a fost atinsă sau nu. în funcţie de acest lucru
se pot stabili eforturile viitoare. De multe ori, evaluarea duce la un nou efort de
rezolvare a unei probleme ceea ce înseamnă că etapele prezentate mai sus trebuiesc
reluate.
Bibliografie
1. Baciu, A. C., Moisă, F., Metode de lucru în cadrul grupului, Cluj Napoca,
1997
2. Chelcea, S., Psihosociologia cooperării şi întrajutorării umane, Ed. Militară,
Bucureşti, 1990
3. Ciocârlău, V.C., Raporturile interpersonale, Ed. Polirom, Iaşi
4. Golu, P., Psihologia socială, E.D.P., Bucureşti, 1974
5. Ferroy, Gilles, Practica muncii în grupuri, E.D.P., Bucureşti, 1975
6. Miftode, V., Teorie şi metodă în asistenţa socială, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi,
1995
7. Neculau, A., Psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
8. Nicola, I., Microsociologia colectivului de elevi, E.D.P., Bucureşti, 1974
9. Radu,I., Iluţ, P., Psihologia socială, Ed.Exe, Cluj, 1994
10. Zamfir. C., Dicţionar de sociologie,
11. Zlate, M., Psihologia socială a grupurilor şcolare, Ed. Polirom, Iaşi.
12. * * * Dicţionarul de psihologie socială