Eseu structural- Tema și viziunea despre lume într-o povestire Sadoveniană

Reperul 1: Încadrarea în specia povestirii, încadrare tematică;

Reperul 2: Comentarea unei secvențe representative pentru tematica povestirii;

Reperul 3: Comentarea unui element de structură și compoziție semnificativ pentru tema și

viziunea despre lume (semnificația unor momente ale subiectului, relația incipit-final, titlul,
etc.);

Hanu Ancuței a apărut în anul 1928, fiind, așa cum afirmă critica literară, puntea
dintre cele două mari perioade ale creației sadoveniene: capodopera de la răscruce
(N.Manolescu). Opera conține nouă povestiri și este construită pe tehnica povestirii.

Povestirea este o specie a genului epic în proză care se definește ca o narațiune

subiectivizată de mici dimensiuni. Naratorul este reprezentat de mărcile lexico-gramaticale
la persoana I, plural prin forme verbale (uitam; așteptam) și pronominale ( noi: spre noi;
ne).Acest lucru subliniază faptul că există un povestitor al narațiunii-cadru, o ipostază
auctorială proiectată în text, un drumeț neindividual prin nume propriu. Acesta este
reprezentantul unei colectivități care poposește la han și ascultă relatările celorlalte
personaje. El este un narator-martor care ascultă poveștile din cadrul mirific al hanului, iar
după ce acestea s-au sedimentat în mintea sa are să le transpună artistic. În general,
povestirea are un singur fir narativ, iar interesul autorului se răsfrânge asupra caracterului
de exemplaritate al întâmplărilor senzaționale și asupra unui mesaj general valabil. Din
punct de vedere al tehnicii narative, Mihail Sadoveanu urmează un model celebru,
povestirea în ramă, cunoscut din literatura universală, utilizat în operele literare precum
Decameronul de Boccacio sau în culegerea arabă O mie și una de nopți. Ca procedeu de
structurare a textului, acesta presupune inserarea povestirii propriu-zise într-un anumit
cadru în care se face relatarea ei și în care sunt prezentați naratorul-personaj, ascultătorii,
spațiul și timpul cominicării.

Tema povestirii Fântâna dintre plopi este iubirea tragică și conștiința demnității
umane. Motivele narative sunt foarte grave: iubirea și jertfa; trădarea și pedeapsa; vinovăția
și moartea. Conflictele exterioare existente în cadrul narațiunii dintre șatra care îi întinde o
capcană căpitanului și cel dintre Marga și propriul neam. Și cele de natură interioară care se
creează în sufletul fetei între imposibilitatea de a alege dintre iubirea pentru Neculai Isac și
grupul social din care aparține sunt completate de zbuciumul interior al naratorului-personaj
care prezintă două viziuni ale vieții, oscilând între iubire și valoarea morală sau iubirea și
prejudecata rasei albe.

Un element de compoziție îl reprezintă titlul, care denumește spațiul întâlnirii celor doi,
unul restras, sacru, intim. Fântâna simbolizează purificarea și regenerarea, oglindire a
sinelui. Totuși imaginea ei este mai apoi stricată de sângele care o pătează, indicând o
transformare tragică. Apa servește ca un mijloc de exprimare a complexității umane, cu
toate nuanțele sale frumoase și tragice. Reflectând lumina și întunericul, purificarea și
contaminarea, apa devine un element de profunzime, un simbol al trecerii timpului și al
dualității pe care o presupune existența umană. Plopul semnifică singurătate și fragilitatea
vieții, copac blestemat, de crengile căruia s-a spânzurat Iuda,iar așa cum spune Moș Leonte,
Nici fântâna și nici plopii nu mai sunt, s-au dus ca toate ale lumii. Numarul plopilor din jurul
fâmtânii – patru, sugerează tot moartea, prezenţa locului sugerează predestinarea pentru
un loc tragic, tainic, singuratic. Însă Neculai Isac le vede deoarece retrăiește acele
sentimente, iar greșelile trecutului îl bântuie.

Așadar, tematica povestirii îmbină iubirea și moartea, Erosul și Thanatosul, într-o

povestire romatică. Aproape toți cei adunați la han trăiesc în trecut, au nostalgii și
remuscări, de a căror apăsare scapă prin povestire.