Tema și viziunea despre lume în „Plumb” de G.

Bacovia

Poezia apare în 1916 în volumul cu aceelaşi nume. Bacovia „îşi compune o mască, îşi face
din suferinţă un stil.” (N. Manolescu) şi creează „o atmosferă de plumb în care pluteşte
obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice.” ( E. Lovinescu).

1.Încadrare într-un curent/ specie

George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali după Eminescu care creează la nivel
artistic amprenta bacoviană, atmosferă lăuntrică particulară, specific simbolistă. Astfel
Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al
căldurilor toride, al primăverilor nevrotice, iritante. Parcurile sunt solitare, cafenelele sărace
ameninţă să se prăbuşească, copii şi fecioarele suferă de boală, există plâns, gol, frig, tristeţe,
umezeală, culori tari şi muzică monotonă. Alte elementele simboliste prezente în text sunt:
utilizarea sugestiei- stările sufleteşti sunt exprimate prin simboluri ale naturii, utilizarea
sinesteziei: sunt amestecate imagini vizuale („flori de plumb”), tactile („era frig”), auditive
(„scârțâiau coroanele de plumb”) şi crearea muzicalităţii prin folosirea laitmotivului plumb,
ce apare de șase ori în text. Ca specie, poezia se constituie într-o elegie, prin atmosfera
sumbră creată dar și prin atitudinea tristă și fără speranță a eului liric bacovian.

2. Tema ilustrată prin două secvențe lirice și viziunea despre lume

Tema o reprezintă apăsarea sufletească a poetului, într-o lume ostilă, neputincioasă să

aprecieze valoarea reală. Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului,
material toxic ce cuprinde întreaga existență (florile, aripile, veșmintele etc.), și o acaparează,
fără posibilitatea evadării. Apoi avem spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare
sufletească și o împinge înspre decădere și moarte.

Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în contextul unei naturi potrivnice,
Bacovia se identifică cu viziunea despre lume a simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al
acestei lirici în spațiul românesc.

3. Elemente de structură

Titlul în sens denotativ prezintă un material greu, moale, maleabil, de culoare cenuşie, rău
conducător de căldură şi electricitate. În sens conotativ el este un simbol artistic ce sugerează
apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis, moartea.

Eul liric este unul de tip subiectiv, confesiunea realizată fiind la persoana I. Mărcile prezenţei
eului liric sunt verbe sau pronume la persoana I: „stam”, „am început”, „să strig”, „meu”.

Din punct de vedere al structurii cele două strofe ale poeziei pot fi încadrate în două planuri:
unul exterior (macrocosmic) şi unul interior (microcosmic).

Prima strofă prezintă spaţiul exterior al trăirii şi manifestării poetului: cavoul, spaţiu închis
morbid, amorţit, decor funerar cu sicrie, coroane, vestmânt funerar. Metafora –
simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: în primul rând oraş închis, târg de provincie care
nu cultivă valorile sau propriul trup, temniţă a sufletului poetului, individ dornic de înălţare în
vederea depăşirii propriei condiţii.

„Florile”, imagine vizuală, simbol al frumuseţii şi gingăşiei sunt alăturate aici contrastant
(oximoronic) „plumbului” şi prevestesc durerea şi moartea. Starea sufletească surprinsă este
singurătatea într-un mediu ostil fiinţei umane („stam singur”). Apariţia „vântului” în peisajul
macabru al cavoului şi al singurătăţii ilustrează o natură simbolistă potrivnică, ce se
dezintegrează și afectează omul și denotă o imagine tactilă resimţită la nivel organic (al
corpului). Această senzaţie este completată şi de o imagine auditivă: „scârţâiau coroanele”,
sunet funebru ce simbolizează solitudinea, teama, sfârşitul inevitabil. Motivul somnului
prezent în prima strofă este sugestia morţii iminente.

A doua strofă prezintă spaţiul interior – amorul, care, în simetrie cu imaginea sicrielor din
prima parte, doarme. Adverbul „întors” sugerează întoarcerea cu faţa spre apus, adică
moartea. „Amorul de plumb” înseamnă pierderea ultimei speranțe de salvare a ființei umane,
exprimând încetarea definitivă a sentimentelor. Este reluată ideea de solitudine: „stam
singur…”. Un alt motiv al naturii: „era frig…” construiește o nouă imagine tactilă care
sugerează că fenomenul morţii este ireversibil şi amplifică obsesia sfârşitului. „Strigătul”,
imagine auditivă, este şi el o expresie a disperării. „Aripile de plumb” ale amorului ce
atârnă prefaţează o cădere o prăbuşire definitivă a sentimentelor în moarte.

Expresivitatea. Universul creat de Bacovia este redat prin intermediul sinesteziei, percepută
vizual („ funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”), tactil („era vânt”, „era
frig”), auditiv („scârţâiau”, „să-l strig”).

Versificaţie. Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece silabe
şi ritm variabil.

Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de iluzia sau de visarea
romantică. Poezia „Plumb” are o încărcătură deosebită redând o atmosferă tulburătoare prin
simpla evocare a unei realităţi- moartea.