Lucrarea de laborator nr 3

Ambalaje biodegradabile. Identificarea amidonului şi a celulozei

Noţiuni teoretice
Atunci când se ia în considerare principiul ambalării produselor alimentare, trebuie
proiectată întreaga interacţiune dinamică dintre produsele alimentare, materialul de ambalare şi
mediu. Materialele utilizate pentru ambalarea produselor alimentare trebuie să fie capabile să
asigure cerinţe optime specifice în timpul depozitării diferitelor tipuri de produse alimentare.
Materialele destinate ambalării sunt aplicate în diferite combinaţii pentru a oferi proprietăţi unice
care să asigure siguranţa şi calitatea produselor alimentare ambalate, de la prelucrare, manipulare şi
depozitare la consumul final de către consumatori. În mod special, aceste materiale trebuie să
prevină deteriorarea rapidă a calităţii şi siguranţei, care asigură utilizarea pe termen lung a
produselor alimentare în timpul perioadei lor de valabilitate şi, în cele din urmă, să se evite
pierderile comerciale masive de produse alimentare valoroase.
Ingineria şi dezvoltarea de noi biomateriale adecvate pentru ambalarea produselor
alimentare reprezintă o mare provocare atât în domeniul ştiinţei, cât şi al industriei.

În funcţie de originea şi metoda de producţie, biopolimerii pot fi împărţiţi în patru clase

fundamentale:
Clasa 1 Biopolimeri obţinuţi prin concentrarea biomasei (polizaharide: amidon, pectină,
chitosan, celuloză etc., proteine: colagenul, cazeina şi glutenul etc.)
Clasa 2 Biopolimeri obţinuţi prin sinteza chimică obişnuită din monomeri existenţi în natură
(acid polilactic, bio-poliester). Fermentarea carbohidraţilor este cea mai obişnuită metodă de
obţinere a unui astfel de monomer;
Clasa 3 Biopolimeri produse prin activitatea microorganismelor. Reprezentanţii principali ai
acestui grup de polimeri existenţi în natură sunt în principal din clasa polihidroxialcanoaţilor
(PHA), totuşi, materialele bazate pe celuloză bacteriană sunt în prezent foarte mult studiate;
Clasa 4 Biopolimeri produşi prin sinteza chimică, atât din monomeri derivaţi din biomasă,
cât şi din monomeri obţinuţi din petrol, polibutilen succinat (PBS), poli-trimetilen tereftalat (PTT)
acid tereftalic din surse naturale (TPA), polipropilena (PP) şi poletilena (PE) din materii prime
regenerabile.

1
 Polimerii pe bază de amidon sunt foarte sensibili la umezeală, au permeabilitate ridicată la
vapori de apă şi proprietăţi mecanice slabe care limitează aplicabilitatea acestora. Diferite surse
vegetale asigură amidonul utilizat sub formă de polimeri biodegradabili în aplicaţiile alimentare.
Forma caracteristică a amidonului natural este o structură moleculară cristalină, care nu este un
material plastic. Este necesar ca această formă cristalină să fie modificată printr-un proces de
plastifiere. În timpul acestui proces, structura moleculară îşi pierde forma cristalină şi se obţine un
material amorf. Cel mai interesant derivat de amidon pentru industria alimentară este amidonul
termoplastic (TPS), deoarece este cel mai convenabil pentru obţinerea de diferite materiale. Tipul şi
cantitatea de plastifiant utilizat în timpul fabricării amidonului termoplastic (TPS) influenţează
puternic proprietăţile fizice, chimice şi termice ale produselor finale. Aplicabilitatea sa principală în
industria alimentară se află în domeniul producţiei de ambalaje flexibile şi rigide.
Cartofii, cerealele şi plantele leguminoase sunt surse de amidon. Amidonul este o
polizaharidă care este alcătuită din molecule de -glucoză legată 1 → 4-glicozidic. Cele două forme
de amidon vegetal, amiloză şi amilopectină sunt construite din moleculele de -glucoză formând un
lanţ macromolecular elicoidal, diferă însă prin structură, astfel amiloza este neramificată, iar
amilopectina are o structură ramificată datorită legăturii glicozidice suplimentare 1 → 6. În
combinaţie cu iodul, se formează un complex de incluziune colorat, în care o moleculă de iod este
ţinută în fiecare spirală a lanţului macromolecular.
Partea Experimentală
Determinarea calitativă a conţinutului de amidon în ambalajele biodegradabile
Se vor numerota patru eprubete de testare de la 1 la 4 şi se vor poziţiona în suport.
Se vor obţine cele patru soluţii astfel:
a) Puneţi un vârf spatula de amidon în eprubeta numărul 1. Se pipetează 4 mL apă distilată
în eprubetă şi se agită viguros. Verificaţi dacă amidonul s-a dizolvat. Aşezaţi eprubeta în baia de
apă fierbinte timp de 20 minute. Lăsaţi soluţia de amidon să se răcească. Apoi pipetaţi două picături
de soluţie de iod în soluţia rece de amidon. Aşezaţi eprubeta cu soluţia colorată în baie de apă
fierbinte la aproximativ 80°C. Când soluţia şi-a schimbat culoarea, lăsaţi-o să se răcească din nou.
Notaţi observatiile!
a) Într-un pahar Berzelius se vor introduce 25 mL apa distilată rece împreună cu ~0.5 g
proba A/B/C de ambalaj biodegradabil mărunţit şi se va lăsa suspensia la agitat timp de 20-30
minute la temparatura camerei. Apoi se vor extrage aproximativ 4 mL soluţie (după decantare) şi se
vor adăuga în eprubeta numarul 2. Se vor adăuga două picături de soluţie de iod în soluţia rece.
Notaţi observatiile!
c) Soluţia din eprubeta numarul 3 se va obţine similar cu cea din eprubeta numărul 2, cu
excepţia faptului că agitarea se va face la 80°C, iar după extragerea celor 4 mL în eprubetă, aceasta

2
se va menţine la temperatura de 80°C timp de 5 minute, apoi se vor adăuga două picături de soluţie
de iod. Notaţi observatiile!
Lăsaţi soluţia 3 să se răcească. Notaţi observatiile!
d) Pentru soluţia din eprubeta numarul 4 se va repeta punctul (c) adăugând ~0.5 g de proba
B. Notaţi observatiile!

3
 Determinarea conţinutului de amidon cu ajutorul soluţiei Fehling se bazează pe reacţia de
oxidare a grupării funcţionale aldehidă din structura glucozei.

Mod de lucru
Put in the Erlenmeyer flask 50 ml of 1% starch solution (Fig. 8). Add 5 ml of concentrated
sulphuric acid. Introduce the Erlenmeyer flask into the water bath, wait until the temperature
reaches the 60 °C. From this moment on, take 2 samples of 2 ml each in intervals of 5 minutes by
means of the pipette, and put each sample into a different test tube.
In each case analyse a pair of each sample: sample 1 with Fehling's solution, sample 2 with
iodine / potasium iodine solution and write down the results of the duplicates on the table.
If the mentioned concentration and temperature is complied, the starch is after 30 minutes
largely hydrolyzed.