Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

(roman modern, subiectiv, interbelic, psihologic, al experinței)

Nivel mediu
de
Camil Petrescu
Publicat în anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este
un roman modern de tip subiectiv, având drept caracteristici: perspectiva narativă subiectivă,
fluxul conștiinței, memoria afectivă, anticalofilismul, dar și autenticitatea, definită ca identificare a
creației cu realitatea vieții și cu experiența. Camil Petrescu este scriitorul care a transformat
romanul românesc şi l-a sincronizat cu problematica, frământările și sensibilitatea epocii moderne.
O trăsătură modernă a romanului constă în perspectiva narativă subiectivă altfel spus
evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator subiectiv. Romanul este așadar scris la
persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care
trăiește două experiențe fundamentale, iubirea și războiul. Camil Petrescu își exprimă preferința
pentru literatura subiectivă mărturisind: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Un alt element care încadrează romanul în tipologia romanului modern este dat de
strucura liberă, discontinuă, care nu respectă cronologia faptelor, romanul devenind un adevărat
„dosar de existenţă”, cu incipit ex-abrupto și personaje complexe. Ca în romanul de tip proustian,
timpul narării nu mai coincide cu timpul naraţiunii; timpul narării este cel al războiului, iar timpul
naraţiunii este cel al iubirii.
Compozițional, romanul este structurat în două părţi a căror temă se delimitează chiar
din titlu. Dacă prima parte reprezintă rememorarea poveștii de iubire dintre Ștefan și Ela, fiind în
întregime ficțiune, partea a doua este construită sub forma unui jurnal de campanie a lui Ștefan
Gheorghidiu. De menționat este faptul că partea a doua a romanului este bazată pe experiența
scriitorului care a fost înrolat pe frontul din Primul Război Mondial. Fiecare parte are câte şase
capitole, iar romanul se încheie cu un epilog intitulat „Comunicat apocrif”.
Tema modernă a romanului este drama intelectualului inadaptat care nu acceptă
ideea că Ela, soția lui, se pretează la discuții despre bani și alege să-și consume timpul în spațiul
profan al mondenității burgheze.
O scenă semnificativă are loc la popota ofiţerilor, moment în care, pornind de la un fapt
divers aflat în presă, se declanșează memoria involuntară, trezindu-i amintirile legate de căsnicia
cu Ela. În timpul mesei de la popotă, Ștefan cere o permisie, având bănuiala că Ela îl înșală. Este
însă refuzat, fapt care mărește zbuciumul sufletesc al bărbatului. Cu acest prilej, Ștefan
Gheorghidiu își exprimă convingerea că: ,,Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul
asupra celuilalt”. Ca un „cavaler al absolutului”, Ștefan își expune părerile despre iubire,
ajungând să fie ironizat sau să nu fie înțeles de colegii lui. Scos din sărite de discuția mediocră,
acesta le explică camarazilor săi că discută despre un „material nediferențiat” și nu vor ajunge
niciodată la adevăr. Din atitudinea lui față de colegi, reiese astfel caracterul impulsiv al
personajului care se răzvrătește împotriva tuturor, încercând să își impună punctul de vedere
despre iubire. Ne aflăm așadar în fața unui erou care își expune clar concepțiile despre iubire:
„Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă.”
O altă scenă semnificativă are loc cu prilejul excursiei de la Odobești care adâncește
criza cuplului. În timpul șederii la Odobești, Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume G.. care,
în opinia lui Ștefan, îi va deveni foarte apropiat mai târziu. Încă de la plecare, Ela deranjează de
două ori, pe toată lumea, pentru a sta, în mașină, lângă G., dansatorul cunoscut recent. Fire
hipersensibilă, Ștefan este mirat și apoi deranjat de pătrunderea acestui intrus în intimitatea lor
și suferă pentru fiecare gest al soției sale. Faptul că Ela dispare împreună cu G., atenția pe care
femeia i-o acordă acestuia la masă, preferința comună a celor doi pentru un anume vals, provoacă
gelozia și tristețea tânărului. Orgolios, Ștefan nu recunoaște că e gelos atunci când este întrebat de
o doamnă aflată în apropierea lui.
Prima parte a romanului, considerată o „monografie a geloziei și a incertitudinii”,
evocă o poveste de iubire. Ştefan Gheorghidiu şi Ela se cunosc din anii studenţiei, iar sentimentul
de iubire se naşte din admiraţie, duioşie, dar şi din orgoliu, Ştefan fiind măgulit că este iubit de cea
mai frumoasă studentă de la Facultatea de Litere. Căsătoria lor este liniştită, până când o moştenire
neaşteptată lansează cuplul în viaţa mondenă, eveniment care atrage înstrăinarea soţiei, despărţiri
și împăcări nesigure. Nu istoria cuplului este importantă însă, ci suferința personajului care
analizează şi se autoanalizează cu inteligenţă şi luciditate. Ca şi în opera lui Marcel Proust,
memoria reînvie întâmplări trecute, menite să justifice trăiri prezente. Fire hipersensibilă, Ştefan
Gheorghidiu trăieşte o adevărată dramă. Un gest sau un cuvânt capătă în sufletul său dimensiuni
catastrofale. El nu mai caută adevărul despre Ela, ci caută propriul său echilibru interior: „Pentru
mine, dragostea era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe”.
Personajul principal Ștefan Gheorghidiu este un personaj modern, „rotund”, prezentat
cu ajutorul monologului interior. Acesta întruchipează condiția intelectualului îndrăgostit de
absolut care nu-și găsește locul într-o societate materialistă și lipsită de valori. Deține o educație
aleasă și exprimă o viziune critică asupra lumii. Este absolvent al Facultății de Filosofie, și
participă, ca ofițer al armatei române, la Primul Război Mondial. În relația cu Ela, este gelos și
orgolios peste măsură, aspirând spre o iubire absolută, însă este dezamăgit de realitate. Ștefan este
preocupat de semnificațiile ascunse ale întâmplărilor, de gesturile Elei și deci de propriile trăiri
lăuntrice. Cele două experiențe pe care le traversează, iubirea și războiul, au ca scop cunoașterea
de sine.
Un element de structură a operei este conflictul. Acesta este interior și se referă mai
puțin la evenimentele de pe front și mai mult la trăirile personajului prins în iluziile despre
dragoste, căsătorie şi despre femeia ideală. Drama lui Ștefan se naște, de aceea, între realitate și
idealitate. Camil Petrescu creează un real spectacol din suferința îndrăgostitului chinuit de
incertitudini. Analiza trăirilor ajută în descoperirea sinelui, războiul și iubirea devenind modalități
de supraviețuire și de autocunoaștere.
Partea a doua a romanului a fost considerată un „Jurnal de front”. Pentru Ştefan
Gheorghidiu, războiul rămâne o experienţă definitivă/ El afirmă că drama războiului nu înseamnă
numai ameninţarea continuă a morţii, ci și un continuu conflict al omului cu el însuși. În acest
roman, războiul este demitizat: nu sunt descrise bătălii şi atitudini eroice; sunt analizate însă stările
sufleteşti ale combatantului, frica, superstiţia, laşitatea, panica. În loc de fapte măreţe, Ştefan
Gheorghidiu observă încăierări neînsemnate, cadavre anonime, gesturi absurde. Fundalul social
este prezent şi în partea a doua a romanului, iar lui Ştefan Gheorghidiu nu-i scapă incapacitatea
conducerii militare româneşti, slaba pregătire tactică a soldaţilor, proasta dotare militară, hrana
mizeră, compusă din mazăre cu gărgăriţe. Uneori notaţiile capătă o tentă de comic sau chiar
absurd. Din perspectiva experienţei totale a războiului, drama iubirii din prima parte este altfel
privită. Meditaţia devine gravă, pentru că sunt puse faţă în faţă viaţa şi moartea. Maturizat de
experiența trăită pe front, el nu mai poate crede „demonstrațiile” de iubire ale Elei și ia decizia
despărțirii.
Astfel, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman în care
experiențele personale se îmbină cu ficțiunea prin tehnicile moderne ale analizei psihologice:
introspecția, autenticitatea, luciditatea, memoria involuntară, prin intrmediul cărora Camil
Petrescu înfățișează ideea că literatura unei epoci trebuie să se sincronizeze cu psihologia și
filozofia acelei perioade.