Mecanisme generale de acţiune a

hormonilor tiroidieni
Prezentre realizată de:
Taşcu Goga
Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”,
Facultatea de Medicină Generală,
Anul I, seria 4, grupa 31
 Glanda tiroidă  generalităţi
 Tiroida este cea mai mare glandă endocrină din
organism, mediană, simetrică şi nepereche, situată în
regiunea cervicală anterioară, la unirea 13 inferioară
cu cele 23 superioare, corespunzător proiecţiei
vertebrelor C5C7 şi T1.
 Glanda tiroidă  localizare
structură macroscopică
 Localizarea superficială permite palparea ei în
cadrul examenului clinic general.
 Macroscopic este formată din doi lobi uniţi printr-un
istm în partea inferioară, la care, uneori, poate fi ataşat
lobul piramidal.
 Corelat cu activitatea sa intensă, vascularizaţia
tiroidei este extrem de bogată, prezentând un debit de
perfuzie de circa 5mLming ţesut.
 Glanda tiroidă  vascularizaţie
 Vascularizaţia este asigurată de patru trunchiuri
arteriale principale:
 arterele tiroidiene superioare (dreapta şi stânga)
derivate din artera carotidă externă;
 arterele tiroidiene inferioare (dreapta şi stânga)
care provin din trunchiul tireo-cervico-scapular,
ramură a arterei subclaviculare.
 Uneori mai poate exista un trunchi arterial
suplimentar median numit artera tiroidiană ima.
 Glanda tiroidă  anatomie funcţională

 Microscopic, glanda este organizată în structuri

sferice, numite foliculi tiroidieni cu diametrul variind
între 200 şi 300 m. Aceştia prezintă un înveliş format
dintr-un strat de celule tiroidiene  tireocite , strat ce
delimitează coloidul (substanţa cu consistenţă de gel
aflată la interiorul foliculilor).
 Gelul conţine, ca principală proteină, tireoglobulina
 precursorul hormonilor tiroidieni.
 Glanda tiroidă  anatomie funcţională

 În apropierea tireocitelor se pot găsi şi celule C care

secretă calcitonina, un hormon polipeptidic implicat în
metabolismul fosfocalcic.
 În funcţie de starea de activitate, volumul tireocitelor
este variabil; astfel, în repaus, epiteliul folicular este
turtit, cuboidal, în timp ce în activitate epiteliul devine
înalt, columnar.
 Tireoglobulina
 Este o glicoproteină cu moleculă mare, fiind proteina
majoritară din coloidul intrafolicular (reprezintă
aproximativ 75% din masa glandei).
 Tireoglobulina este sintetizată în celula foliculară şi
secretată în lumenul folicular.
 Tireoglobulina umană conţine aproximativ 110
reziduuri ale aminoacidului tirozină, care prin iodare
formează hormonii tiroidieni, însă mai puţin de 20 din
aceste reziduuri se iodinează.
 Tireoglobulina se găseşte în vezicula de secreţie
alături de peroxidaza tiroidă (TPO).
 Inervaţia

 Inervaţia simpatică provine din ganglionii simpatici

cervicali.
 Inervaţia parasimpatică este asigurată nervul vag.
 Metabolismul iodului
 Tiroida este singurul ţesut din organism care care
acumulează iod, necesar sintezei hormonilor tiroidieni.
 Hormonii tiroidieni sunt T3  triiodotironina  şi T4
 tetraiodotironina sau tiroxina  şi ca structură derivă
din aminoacidul tirozină, din structura tireoglobulinei.
 Hormonii tiroidieni sunt esenţiali pentru dezvoltarea
sistemului nervos, creşterea armonioasă a corpului şi
contribuie la o maturaţie sexuală optimă.
 Metabolismul iodului
 Clearance-ul iodului este realizat de către rinichi şi
glanda tiroidă. O parte din iod este utilizat pentru
sinteza hormonilor, iar restul se elimină urinar.
 Între aportul zilnic de iod (400500 g) şi eliminarea
urinară există un echilibru dinamic.
 Necesarul zilnic de iod este de circa 150 g pe zi,
însă şi un aport de 75 g pe zi poate asigura o sinteză
adecvată a hormonilor tiroidieni.
 Reducerea aportului de iod sub 50 g pe zi induce
difereite grade de deficit şi se asociază cu creşterea
volumului glandei tiroide  guşă.
 Sinteza hormonilor tiroidieni

 Constă în iodarea succesivă a aminoacidului tirozină,

din tireoglobulina stocată în coloid şi cuprinde 4 etape:
1. Iodocaptarea
2. Organifierea iodului
3. Iodinarea tirozinei
4. Cuplarea tirozinelor iodinate
 Iodocaptarea
 Este realizată prin mecanisme active şi constă în
transportul iodului transportul iodului din fluidul
extracelular în celula foliculară tiroidiană.
 Iodul alimentar, este ingerat sub formă de (I2) şi,
pentru a fi absorbit, el este redus la (I-) în stomac şi
intestin.
 Tireocitele prezintă la polul bazal un transportor de
iod de tip simport (Na+I-) care transportă iodul
plasmatic împotriva unui gradient electrochimic.
 Simportul funcţionează pe baza energiei furnizate de
ATP-aza Na+K+ din membrana bazală a tireocitului,
pompă care necesită ATP.
 Iodocaptarea

 Simportul este stimulat de TSH şi inhibat de ionii

perclorat, nitrat, tiocianat care intră în competiţie cu
iodul.
 Din celula foliculară, iodul difuzează în sensul
gradientului electrochimic prin membrana apicală, în
coloid, iar o mică parte difuzează înapoi, în fluidul
extracelular.
 Organifierea iodului

 Oxidarea iodului are loc sub acţiunea peroxidazei

tiroide din membrana apicală.
 Ea transformă rapid iodul în forma sa atomică sau
moleculară (I sau I2).
 Tiroid peroxidaza poate fi inhibată de sulfonamide
sau uracil.
 Iodinarea tirozinei
 La nivelul membranei apicale, iodul oxidat este
ataşatde tirozină formând precursori hormonali cu un
atom de iod (monoiodotirozină  MIT), respectiv cu
doi atomi de iod (diiodotirozină  DIT).
 Procesul are loc în prezenţa apei oxigenate şi duce la
formarea unui intermediar activ care este încorporat în
reziduurile de tirozină ale tireoglobulinei şi este
controlat de tiroid peroxidază.
 Cuplarea tirozinelor iodinate
 Reacţiile sunt catalizate tot de
peroxidaza tiroidă.
 MIT + DIT = T3
3,5,3’ triiodotironina
 DIT + DIT = T4
3,5,3’,5’ tetraiodotironina (tiroxina)
 DIT + MIT = rT3
3,3’,5’ revers triiodotironina, inactivă
 Cele 3 tironine sunt reglate de
tireoglobulină, proteina mamă.
 Secreţia hormonilor tiroidieni
 Pentru secreţia hormonilor, tireoglobulina trebuie mai întâi să
reintre în celula foliculară şi să suporte un fenomen de proteoliză.
 Fiecare moleculă de tireoglobulină are ataşate până la 4 reziduuri
(molecule) de T4 şi maxim una de T3.
 Tireocitele captează la polul apical picături de coloid cu
tireoglobulină, prin procesul de pinocitoză.
 Intracelular, exopeptidazele lizozomale hidrolizează legăturile
dintre tireoglobulină şi hormonii tiroidieni ataşaţi.
 Hormonii sunt eliberaţi şi difuzează în sângele capilarelor
foliculare.
 O cantitate foarte mică de tireoglobulină ca atare (intactă) intră în
circulaţia limfatică.
 Secreţia hormonilor tiroidieni
 Din proteoliza tireoglobulinei rezultă şi MIT şi DIT, dar
acestea sunt deiodate de către deiodază şi iodul este
refolosit.
 TSH stimulează aproape toate etapele sintezei şi secreţiei
de hormoni tiroidieni.
 După eliberarea hormonilor în sânge, aceştia sunt
transportaţi la ţesuturi predominant sub formă legată şi
numai în mică măsură în formă liberă (aproximativ 0,04%
din T4 şi 0,4% din T3). Aceste forme libere sunt de fapt
cele active, intrând în celule şi exercitând acţiunile
biologice ale hormonilor.
 Secreţia hormonilor tiroidieni
 Proteinele care transportă hormonii tiroidieni sunt TBG
(thyroxine-binding globulin) 70%, TBA (thyroxine-binding
albumin)  15% şi transtiretina  10%.
 TBG are o concentraţie plasmatică de aproximativ 10 mgl
şi afinitate mai mare pentru T4. Sinteza ei este stimulată de
estrogeni. Aproximativ 70% din T4 şi T3 se leagă de TBG,
restul de TBA şi transtiretină (TTR).
 T4 reprezintă principala formă de hormon plasmatic 
98,5%, în timp ce T3 reprezintă numai 1,5%. Proteinele
transportoare eliberează treptat hormonii sub formă liberă, pe
măsură ce aceştia intră în celule, astfel încât să se menţină un
nivel constant al hormonilor liberi.
 Secreţia hormonilor tiroidieni
 Timpul de înjumătăţire al T3 relativ scurt, 24 h, deoarece
are o afinitate mică pentru proteinele transportoare; în
schimb, T4 are un timp de înjumătăţire de 7 zile. T4, este
deiodat în periferie, la nivel tisular, de către o deiodază,
ceea ce îi conferă statutul de precursor al T3.
 Deşi este prezent în formă liberă în cantitate mică, T3
este mai activ decât T4 şi se consideră că el este
răspunzător de acţiunile hormonale. Concentraţiile
plasmatice ale hormonilor tiroidieni sunt de 512 gdl
pentru T4 şi de 80180 ngdl pentru T3.
 Catabolizarea hormonilor tiroidieni
 Are loc la nivel hepatic, renal şi în alte organe. Se realizează prin:
1. Deiodare: T4 este transformat în T3 şi rT3, sub acţiunea 5’-
deiodinazei şi 5-deiodinazei.
Deiodinarea se realizează în trepte succesive:
T4T3DITMITT0 (tironina). În stres, producţia de T3 scade,
în favoarea celei de rT3.
2. Conjugarea hepatică a T3 şi T4 cu acid glucuronic şi sulfuric.
3. Dezaminare oxidativă
4. Decarboxilare, din care rezultă tiroxinamina.
5. ruperea legăturii eterice dintre cele 2 cicluri fenolice, reacţie
catalizată de mieloperoxidaza leucocitară.
 Interacţiunea cu receptorii

 Hormonii tiroidieni sunt liposolubili şi traversează cu

uşurinţă membranele celulare. Ei se leagă de receptorii
nucleari unde stimulează expresia unor gene ce induc
transcripţia şi translaţia ADN.
 Procesul este urmat de sinteza ARNm care migrează
la nivel ribozomal, unde activează sinteza proteică.
 Afinitatea T3 este de 10 ori mai mare faţă de
receptorii nucleari decât afinitatea T4.
 Interacţiunea cu receptorii
 În plus, T3 stimulează o serie de constituenţi celulari
esenţiali: mitocondriile, pompa Na+K+, miozin
ATPaza, receptorii beta-adrenergici, enzime şi proteine
implicate în creştere şi maturare, inclusiv dezvoltarea
SNC.
 Ei stimulează creşterea majorităţii celulelor, mai ales
a SN şi oaselor, prin activarea GH şi NGF, asigurând o
creştere armonioasă a oaselor şi o dezvoltare tisulară
normală.
 Bibliografie

 Boron, Walter F., Boulpaep, Emile L., Medical Physiology

Updated Second Edition, Elsevier Saunders
 Guyton, Arthur C., Fiziologia umană şi mecanismele
bolilor, ediţia în limba română sub redacţia Dr. Cârmaciu,
Radu, Editura Medicală Amaltea W.B. Saunders
 Bădărău, Ioana Anca, Fiziologie-Note de curs, ediţia a II-a,
Editura Universitară ”Carol Davila” , Bucureşti, 2014
 Netter, Frank H., Atlas de anatomie a omului, ediţia a 5-a,
Editura medicală Callisto