CÂMPUL PROTETIC ÎN

EDENTAŢIA TOTALĂ
CURSUL II
 DEFINIŢIE

Prin câmp protetic se înţelege teritoriul

biologic pe care se aplică proteza totală
sau cu alte cuvinte, totalitatea ţesuturilor
care vin în contact direct sau indirect cu
ea.
 Aceste ţesuturi sunt:
 LA MAXILAR: creasta alveolară, bolta
palatină, fundurile de sac vestibulare şi
mucoasa orală;
 LA MANDIBULĂ: creasta alveolară,
fundurile de sac vestibulare şi linguale şi
mucoasa orală.
O caracteristică fundamentală a câmpului
protetic în edentaţia totală este aceea că
intervine în totalitatea sa în sprijinul,
menţinerea şi stabilizarea protezelor.
CÂMPUL PROTETIC
 Clasificarea componentelor
câmpului protetic:
Anatomic, care are o:

a) componentă dură (osteoperiostală) sau

substratul osos;
b) componentă moale (fibromucoasă) sau
substratul mucos.
CRANIUL – NORMĂ FRONTALĂ
CRANIUL – NORMĂ LATERALĂ
 Funcţional, care cuprinde:

a) zona de sprijin reprezentată de crestele

alveolare în prelungirea cărora se află
tuberozităţile maxilare şi de bolta
palatină la maxilar, crestele alveolare la
mandibulă, toate acoperite de o
mucoasă fixă (aderentă);
b) zona de menţinere (succiune)
reprezentată de mucoasa neutră (pasiv
mobilă) care vine în contact nemijlocit cu
marginile protezei;
c) zona de stabilizare reprezentată de
mucoasa orală (activ mobilă) care
tapetează cavitatea bucală învelind
suprafeţele externe ale protezei.
Aceste zone funcţionale au arii care se
circumscriu una pe alta în ordinea anterior
menţionată, intricându-şi sferele de
influenţă şi contribuie la reuşita
tratamentului.
Zona de sprijin Zona de succiune
CÂMPUL PROTETIC MAXILAR
Este alcătuit din crestele alveolare în
prelungirea cărora se află tuberozităţile
maxilare, din bolta palatină, din
fibromucoasa aderentă care le acoperă,
din mucoasa neutră care tapetează
maxilarul superior şi mucoasa orală care
vine în contact cu faţa externă a viitoarei
proteze superioare.
Întinderea medie a suprafeţei de sprijin
este de 25 cm2 şi poate suporta presiuni
de până la 1,6 kg/cm2, ceea ce pentru
actul masticator este suficient.
CÂMPUL PROTETIC MAXILAR
CÂMPUL PROTETIC MAXILAR
 A. Componenta osteoperiostală
(dură)

Este formată din:

 crestele alveolare cu tuberozităţile
maxilare;
 bolta palatină.
 CREASTA ALVEOLARĂ:
Este o proeminenţă a osului maxilar care
apare după dispariţia apofizei alveolare în
urma pierderii dinţilor. De regulă forma ei
este de semielipsă, dar poate prezenta şi
alte aspecte (U, M, V sau chiar de
pentagon). Forma ei prezintă importanţă
pentru montarea individualizată a
arcadelor dentare artificiale.
TIPURI DE CRESTE ALVEOLARE
MAXILARE:
Ea este alcătuită din două versante
dispuse vestibular şi oral, care suferă un
proces de atrofie neuniformă, proces care
este mai pregnant vestibular şi concentric
spre baza oaselor maxilare (atrofie
centripetă).
Zona cea mai proeminentă poartă
denumirea de muchie (mijlocul crestei)
sau zona de sarcină primară, pe care se
aplică presiunile în ax. Versantele
crestelor se mai numesc şi zone de
sarcină secundară pe care se aplică
presiuni oblice şi orizontale.
Forma, înălţimea şi lăţimea crestelor
alveolare în secţiune transversală este
diferită în funcţie de:
• etiologia extracţiilor dentare;
• forma şi mărimea procesului alveolar;
• forma şi mărimea dinţilor;
• acurateţea extracţiilor.
 Din punct de vedere al
retentivităţii, câmpurile protetice
pot fi:
 pozitive (optim retentive);
 negative (foarte retentive, care necesită
tratament chirurgical);
 neutre (intermediare);
 deformabile, cu atrofii întinse şi complet
neretentive.
DIFERITE RETENTIVITĂŢI
 Crestele edentate
Din punct de vedere al înălţimii ele pot fi:
 înalte;
 medii;
 reduse.
Din punct de vedere al lăţimii, crestele
alveolare pot fi:
 late;
 medii;
 înguste.
TIPURI DE CRESTE:
Ideale sunt considerate crestele înalte,
late şi moderat retentive, care în secţiune
se înscriu într-un triunghi echilateral. Ele
oferă un perimetru întins şeilor protetice,
presiunile ocluzale transmise sunt preluate
în totalitate şi sunt bine suportate.
CRESTE IDEALE
În cele mai frecvente cazuri crestele
alveolare sunt reduse de volum şi au
versantele oblice care oferă un perimetru
de sprijin redus şi care duc la dispersarea
presiunilor ocluzale în direcţii nefavorabile,
cu urmări negative în sensul de accelerare
a proceselor de rezorbţie şi atrofie.
 Direcţia în plan frontal poate fi:
 Ascendentă;
 Descendentă (nefavorabilă protezării);
 Normală (intermediară), optimă pentru
protezare.
 ZONELE RETENTIVE:
a. ZONA VESTIBULARĂ CENTRALĂ
b. ZONA VESTIBULARĂ PERITUBEROZITARĂ
Aspectul crestelor poate îmbrăca forme
mai netede sau boselate, în funcţie de
timpul scurs de la ultimele extracţii, de
gradul de vindecare a plăgilor osoase. Un
aspect caracteristic al câmpului protetic
edentat maxilar în cazul edentaţiilor vechi,
cu procese intense de atrofie şi rezorbţie a
crestelor alveolare, este faptul că la nivelul
inserţiei frenului median şi a bridelor
laterale osul nu se rezoarbe, dând
câmpului protetic un aspect de pentagon.
 Tuberozităţile maxilare
Sunt situate în zonele distale ale crestelor
edentate, pe feţele infratemporale ale
oaselor maxilare, au o formă rotunjită şi
prezintă şi ele un versant extern şi unul
intern. Mai prezintă un pol inferior şi unul
posterior (distal).
Versantul extern şi polul posterior pot fi
retentive, neretentive sau neutre. Când
retentivităţile sunt bilaterale, se prevede
imposibilitatea introducerii protezei, motiv
pentru care se va încerca corectarea
chirurgicală a uneia sau ambelor
tuberozităţi.
Formele retentive în plan vertical,
cunoscute şi sub numele de “procidenţa
polului inferior al tuberozităţii”, împiedică
protezarea prin micşorarea sau chiar
absenţa spaţiului necesar bazelor
protezelor şi impunând, de asemenea,
intervenţia chirurgicală plastică
preprotetică.
Tuberozităţile maxilare au un rol important
în menţinerea şi stabilizarea protezei
maxilare. Cele mai favorabile sunt cele
bine reprezentate, cu versante neutre,
paralele între ele. Cele cu valoare
negativă, caracterizate prin absenţa
reliefului osos, sunt inapte să asigure
stabilitatea protezelor.
Tuberozităţile maxilare sunt considerate
„zone biostatice”, supuse rezorbţiei şi
atrofiei într-un ritm mai lent decât crestele
alveolare. Ele trebuie acoperite integral de
baza protezei.
 BOLTA PALATINĂ
Reprezintă peretele superior al cavităţii
bucale propriu-zise, perete format din:
• două oase incisive;
• apofizele palatine ale oaselor maxilare
unite pe linia mediană, în cele 2/3
anterioare;
• lamele orizontale ale oaselor palatine în 1/3
posterioară, unite pe linia mediană prin
sutura medio-sagitală.
Unirea apofizelor palatine cu lamele
orizontale ale oaselor palatine se face prin
sutura palato-maxilară (transversală) care
este poziţionată în dreptul feţelor distale
ale molarilor secunzi la dentat, iar unirea
oaselor incisive cu procesele palatine ale
maxilarelor formează sutura incisivă
situată cam în dreptul incisivilor laterali.
BOLTA PALTINĂ LA DENTAT
Forma şi adâncimea bolţii palatine este
diferită. Pe o secţiune frontală ea se
prezintă ca un arc de cerc mai mult sau
mai puţin deschis. În medie, adâncimea ei
este de 15 - 17 mm măsuraţi de la un plan
ce trece prin coama crestelor alveolare.
Măsurători ale bolţii palatine au
arătat că:
• lungimea medie este de 4,8 cm;
• adâncimea medie este de 1,2 cm;
• lăţimea palatului dur în treimea
mijlocie este de 4,1 cm, iar la nivel
intertuberozitar este de 4,5 cm;
• unghiul de înclinaţie anterioară a
versantului oral al crestei alveolare cu
palatul dur este de 20,5 grade.
Din punct de vedere al formei sunt
descrise trei tipuri clinice:
 Bolta plată - atrofiată, extinsă, cu
suprafaţă orizontală largă, asigurând o
adeziune maximă, fiind o bună bază de
sprijin pentru viitoarea proteză. Acest tip
de boltă apare la pacienţii edentaţi total de
mult timp şi neprotezaţi sau protezaţi
incorect, sau la pacienţii care şi-au pierdut
dinţii în urma bolii parodontale.
 Bolta medie (intermediară) - suficient de
largă, considerată forma cea mai optimă
pentru protezare.
 Bolta adâncă (ogivală) - ce contribuie la
stabilizarea sagitală şi transversală a
protezei, dar la care adeziunea poate fi
deficitară, putând apărea dificultăţi la
amprentare. Acest tip de boltă apare la
pacienţii care au avut anomalii dento-
maxilare, obiceiuri vicioase (sugerea
policelui de exemplu) sau tulburări
funcţionale (ca respiraţia bucală).
TIPURI DE BOLŢI PALATINE
Această componentă a câmpului protetic
maxilar este cunoscută şi ea ca o “zonă
biostatică” pentru că suferă o atrofie mai
lentă decât crestele alveolare. Utilizarea
acestui teritoriu în protezare are marele
avantaj de a permite mărirea suprafeţei de
sprijin a protezei, permiţând totodată şi o
distribuţie a presiunilor ocluzale pe o zonă
lărgită şi optimizând adeziunea protezei.
 Alte elemente anatomice:
a) Gaura incisivă: situată imediat înapoia crestei
alveolare frontale, locul de emergenţă al nervului
nazo-palatin şi care reprezintă o zonă ce trebuie
despovărată de presiune, prin foliere. În caz de
rezorbţie accentuată poate să ajungă chiar pe
creasta alveolară;
b) Sutura (rafeul) mediană: există cazuri când
aceasta se simte le palpare şi atunci trebuie
despovărată tot prin foliere pentru a nu provoca
dureri în masticaţie;
c) Găurile palatine mari (posterioare): situate
înapoia suturii palato-maxilare, la nivelul
unghiurilor postero-laterale ale bolţii,
străbătute de arterele palatine superioare
şi nervii palatini anteriori, pachetul
vasculo-nervos fiind înglobat într-un ţesut
glandular rezilient;
d) Limita posterioară a bolţii: formată din
marginea distală a lamelor orizontale ale
oaselor palatine, prezentând pe linia
mediană spina nazală posterioară.
 Torusul palatin
Inconstantă este prezenţa pe linia
mediană a bolţii palatine a unei
proeminenţe numită torus palatin. Poate fi
unică sau pot fi multipli. Ea poate fi înaltă
şi vizibilă, alteori sesizabilă doar tactil. De
obicei are formă ovalară, dar poate fi şi
alungită, fusiformă, reniformă, etc.
Geneza sa nu este lămurită, fiind în
discuţie factori genetici, factori mecanici
(presiunile masticatorii), hiperactivitatea
centrilor de osificare ai suturii medio-
sagitale, etc.
Există cinci variante de torus după
localizare:

• în treimea anterioară
• în treimea medie
• în treimea posterioară
• în cele două treimi antero-mediane
• în cele două treimi postero-mediane
TORUS PALATIN
TORUS PALATIN
TORUS PALATIN
Torusul nesesizat şi nefoliat determină
fracturarea repetată a pieselor protetice şi
instabilitatea lor pe câmpul protetic. El
poate fi îndepărtat chirurgical, dar de cele
mai multe ori reapare după un anumit
interval de timp. Torusul este considerat o
piedică în calea protezării, indiferent de
poziţia sa. Cu cât este mai amplu şi plasat
posterior, cu atât este mai nefavorabil în
vederea închiderii marginale distale a
protezei totale.
 Alte elemente anatomice care pot
interfera cu câmpul protetic:
 spina nazală anterioară, care în rezorbţii şi
atrofii accentuate poate ajunge chiar pe
creasta alveolară;
 crestele zigomato-alveolare, care în
aceleaşi condiţii ajung să se intersecteze
cu creasta edentată, împiedicând o bună
protezare.
B. Componenta fibromucoasă
(moale)
Mucoasa care tapetează cavitatea orală
este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat
pavimentos şi un corion bogat în ţesut
conjunctiv lax, adipos, glandular, bogat
vascularizat şi inervat. Ea constituie un
important sistem de protecţie mecanică şi
o suprafaţă bogată în organe
exteroceptive.
După raportul lor cu piesa protetică, direct,
tangenţial sau indirect, distingem
următoarele categorii de mucoasă orală:
 1. Fibromucoasa aderentă
(mucoasa fixă):
tapetează crestele alveolare, bolta
palatină şi tuberozităţile şi este aderentă
de periost, fie direct, fie prin interpunerea
unui strat de ţesut conjunctiv submucos.
Grosimea ei variază de la o zonă la alta şi
are un grad variabil de elasticitate
(înfundare), cunoscut sub numele de
rezilienţă.
Această particularitate este de maximă
importanţă în distribuirea echilibrată a
presiunilor masticatorii pe o suprafaţă mai
mare şi constantă, influenţând atât metoda
de amprentare, stabilitatea protezelor cât
şi toleranţa biologică a acestora.
La un edentat total mai vechi,
fibromucoasa normală se prezintă sub
formă netedă, aderentă, cu rezilienţă
redusă, de culoare roz şi cu textură
normală. Rezilienţa normală a
fibromucoasei crestelor alveolare este de
0,2 mm. Pe lângă aspectul normal pot
apărea o serie de variante, unele în
domeniul normalului, altele patologice.
La nivelul bolţii palatine se disting câteva
formaţiuni anatomice importante ale
fibromucoasei care au rezilienţe diferite:
 a) Pe linia mediană, antero-
posterior se observă:

 papila incisivă care acoperă canalul

incisiv;
 rafeul medio-sagital;
 foveele palatine aflate la limita dintre
palatul dur şi moale, cu rol în delimitarea
distală a palatului dur.
b) Paramedian, tot antero-posterior
se disting:
 rugile palatine dispuse radiar, de regulă
în medie 5 - 7 perechi, au o rezilienţă
mică de 0,1 - 0,2 mm. Ele trebuie
reproduse pe faţa orală a protezei
pentru a restabili funcţia fonatorie a
pacienţilor;
 în treimea distală se găseşte zona
glandulară a lui Schroder, care are
rezilienţă maximă (0,4 - 0,6 mm).
Rezilienţa mucoasei este minimă în zona
anterioară a palatului, la sutura
intermaxilară şi muchia crestei, datorită
absenţei submucoasei. În treimea mijlocie
a palatului şi la nivelul rugilor palatine
rezilienţa este medie.
Pe măsură ce ne apropiem de treimea
posterioară a palatului rezilienţa creşte, ca
urmare a îngroşării stratului de ţesut
conjunctiv submucos, apariţiei unui ţesut
adipos şi a glandelor mucozale. Totodată,
rezilienţa mucoasei creşte pe măsură ce
ne îndepărtăm de muchia crestei şi ne
apropiem de mucoasa pasiv mobilă.
 Elementele structurale moi ale
câmpului protetic maxilar
 frenul buzei superioare
 papila incisivă
 rugile palatine
 bridele
 tuberozitatea maxilară
 şanţul perituberozitar şi
plica pterigopalatină
 foveele palatine
 Aspecte de rezilienţă zonală a
câmpului protetic maxilar:
 crestele alveolare
 zona mediană -
fibroasă
 zona rugilor palatine -
grăsoasă
 zona paramediană
distală glandulară
(Schroder)
 papila incisivă
Topografia zonelor cu diferite grade
de rezilienţă
 zona suturii sagitale
 zona crestelor edentate
 bolta palatină în dreptul
rugilor palatine
 treimea posterioară a
palatului
2. Mucoasa neutră (pasiv mobilă):

este mai laxă ca şi consistenţă, are

contact nemijlocit cu marginile protezei şi
are rol în succiunea totală, din care cauză
teritoriul acoperit de această mucoasă mai
poartă şi numele de zonă de succiune.
Ea este situată la limita dintre mucoasa
fixă şi mucoasa mobilă, este clinic vizibilă
prin coloraţia ei diferită (mai palidă decât
mucoasa mobilă care este mai intens
colorată), poate fi sub formă de linie sau
bandă de 1 - 3 mm.
Cu cât este mai lată şi mai aproape de
fundurile de sac, cu atât realizează o
succiune internă mai bună, implicit o
menţinere favorabilă. Când este sub formă
de linie, trecerea dintre mucoasa fixă şi
mobilă fiind netă, succiunea internă este
deficitară, menţinerea protezei fiind greu
de realizat.
Între această mucoasă şi periost se
interpune un strat submucos, alcătuit din
ţesut conjunctiv lax în cantitate mai mare,
care îi permite o mobilizare faţă de planul
osos, sub acţiunea manevrelor efectuate
de medic, cât şi în timpul funcţionalităţii
aparatului dento-maxilar, când este
mobilizată de formaţiunile musculo-
tendinoase care se inseră sau trec prin
apropierea ei.
Datorită acestui ţesut conjunctiv lax,
legătura cu periostul este deficitară.
Această mucoasă neutră se situează în
apropiere de fundurile de sac vestibulare
şi la nivelul liniei “Ah”, în regiunea
posterioară a câmpului protetic maxilar, la
trecerea între palatul dur şi vălul palatin.
Periferia câmpului protetic maxilar prezintă
o delimitare didactică în următoarele spaţii
şi zone:
 Zonele funcţionale:
 spaţiulretrozigomatic (punga lui Eisenring)
este delimitat de spaţiul pterigo-maxilar şi
apofiza zigomato-alveolară. Se
evidenţiază prin deschiderea gurii şi
lateropulsia mandibulei spre dreapta şi
stânga, fiind un spaţiu în care grosimea
marginală a protezei este maximă;
 spaţiul lateral vestibular este cuprins între
creasta zigomato-alveolară şi brida
laterală. Are o înălţime mică, de 3 - 4 mm;
 spaţiul central vestibular este amplasat de
la brida laterală la frenul buzei superioare
şi se evidenţiază printr-o tracţiune
moderată asupra acestei buze. Ca şi
grosime, această zonă este modelată pe
machetă după criterii estetice şi conform
cu tonicitatea buzei;
 zona distală a liniei “Ah” constituie limita
de închidere marginală posterioară a
protezei totale. Etanşeizarea protezei se
face aici numai pe partea internă, lipsind
închiderea externă. Rezilienţa
fibromucoasei bolţii palatine este în
această zonă de aproximativ 0,2 - 0,3 mm.
ZONELE FUNCŢIONALE
Palatul moale este aşezat ca o
aponevroză pe creasta marginală a bolţii
palatine (palatul dur), ca puncte de repere
despărţitoare dintre cele două structuri
putând fi luate foveele palatine şi şanţurile
perituberozitare.
Palatul moale este ridicat de muşchii
ridicători ai vălului palatin, iar în diferite
mişcări mai ample sunt antrenaţi şi
muşchii palatoglos şi palatofaringian.
Pentru poziţia marginii posterioare a
protezelor este foarte importantă
delimitarea marginii distale a câmpului
protetic.
Există trei poziţii ale vălului palatin
în repaus cu importanţă clincă

o poziţie orizontală care prelungeşte

aproape în acelaşi plan palatul dur;
 o zonă de înclinaţie oblică, în care palatul
moale cade ca o perdea dincolo de
marginea posterioară a lamelor orizontale
palatine;
 o zonă de înclinaţie medie.
POZIŢIILE VĂLULUI PALATIN
 A – joncţiunea clinică între palatul dur şi moale
B – linia Ah
C – foveele palatine
D – joncţiunea anatomică între palatul dur şi moale
 Delimitarea distală se face:
o linie de demarcaţie netă care apare de
regulă la o trecere oblică, abruptă, de la
bolta palatină la vălul palatin, fiind o
situaţie defavorabilă închiderii marginale
distale;
 zonă de 1 - 3 mm când trecerea între cele
două formaţiuni anatomice se face lin sau
orizontal;
 situaţii intermediare.
LIMITA DINTRE PALATUL DUR ŞI
MOALE
DIFERITE SITUAŢII CLINICE
 Grafic, delimitare distală se face
prin:

 linie curbă cu concavitatea distală, care

este forma cea mai frecventă;
 arc dublu cu concavităţi distale;
 linie dreaptă, mai rar.
DELIMITAREA DISTALĂ
 Lărgimea suprafeţei în zona “Ah”

2 mm la nivelul şanţurilor pterigo-maxilare;

 6 mm la nivelul zonelor Schroder;
 2 mm la nivelul foveelor palatine.
Protezele cu margini reduse, scurte, care
nu ajung la zona „Ah” nu pot realiza
închiderea marginală ermetică. Cele care
depăşesc această zonă sunt dislocate de
formaţiunile musculare şi ligamentare care
mobilizează mucoasa.
Când zona de mucoasă se reduce la o
simplă linie, deci are loc o trecere bruscă,
menţinerea protezei va fi nesigură, oricât
de favorabile sunt celelalte condiţii oferite
de câmpul protetic.
Închiderea palatinală posterioară trebuie
să fie mai groasă şi rotunjită pentru a fi
suficient de compresivă.
3. Mucoasa mobilă (activ mobilă)
Tapetează obrajii, buzele, vălul palatin şi
pilierii şi înveleşte suprafeţele externe ale
protezei, contribuind la stabilizarea ei
datorită fasciculelor musculare subiacente.
Ea este mobilizată în toate sensurile, spre
deosebire de mucoasa pasiv mobilă care
se deplasează numai în două sensuri.
Marginile protezei nu se vor extinde la
nivelul inserţiilor musculare şi ligamentare,
care prin contracţia lor îndepărtează
proteza de pe câmpul protetic. Astfel
trebuiesc ocolite frenul buzei superioare şi
bridele laterale atât de către medic în
timpul manevrelor terapeutice cât şi de
tehnicianul dentar la execuţia protezei.
ÎNCHIDEREA INTERNĂ ŞI
EXTERNĂ A PROTEZEI
Pentru o protezare cât mai corectă a unui
edentat total maxilar trebuie urmărite încă
de la examenul clinic al pacientului
următoarele aspecte:
 Posibilităţile de extindere ale
protezei totale maxilare:

 adâncimea corectă a fundurilor de sac;

 utilizarea spaţiului retrozigomatic;
 circumscrierea tuberozităţilor maxilare;
 delimitarea perfectă a zonei distale de
închidere marginală.
 Reducerea protezei totale în
anumite zone:

 frenul buzei superioare;

 bridele laterale;
 plica pterigo-maxilară şi la limita „Ah” când
delimitarea este liniară.
 Distanţarea protezei de pe câmpul
protetic prin foliere:

 liniamediană;
 papila incisivă;
 torusul palatin.
 CÂMPUL PROTETIC
MANDIBULAR

Câmpul protetic al edentatului total

mandibular oferă o suprafaţă de sprijin
redusă faţă de maxilar, care se cifrează în
jurul a 15 cm2.
 Dezavantajele mandibulei:
 absenţa unei suprafeţe orizontale;
 prezenţa mai frecventă a ciocurilor osoase
postextracţionale sau a marginilor ascuţite
(exostoze);
 grosimea stratului mucos mai deficitară;
 prezenţa la periferia câmpului protetic a
unor formaţiuni anatomice pe care se
inseră o serie de muşchi cu fibrele
perpendiculare pe câmpul protetic.
CÂMPUL PROTETIC
MANDIBULAR
CÂMPUL PROTETIC
MANDIBULAR
CÂMPUL PROTETIC
MANDIBULAR
A. Componenta osteoperiostală
(dură)
Substratul osos este reprezentat de
creasta edentată mandibulară, care face
parte din corpul mandibulei. Mandibula
este un os impar, mobil, alcătuit din corpul
central, ramurile ascendente (apofiza
condiliană şi coronoidă) şi apofizele
alveolare, care în urma pierderii dinţilor
devin creste edentate.
 Rezorbţia şi atrofia este mai
marcată decât la maxilar posibil
datorită:
 pierderii mai timpurii a dinţilor de pe
arcada inferioară;
o troficitate scăzută datorită unei
vascularizări mai reduse.
Rezorbţia şi atrofia s-ar realiza în special
pe seama versantului intern al crestei,
ceea ce face mandibula mai proeminentă,
atrofia fiind centrifugă (excentrică).
Crestele alveolare mandibulare suferă un
proces de rezorbţie şi atrofie mai
accentuat decât la maxilar şi mai rapid.
Rare sunt situaţiile în care există o atrofie
uniformă a acestora, cel mai frecvent
apare o diminuare a texturii osoase în
zona molară (datorită vechimii extracţiilor),
iar aspectul cel mai defavorabil ar fi
rezorbţia preponderentă în zona frontală.
REZORBŢIE ŞI ATROFIE MINIMĂ
REZORBŢIE ŞI ATROFIE MARE
 Crestele alveolare
Şi la mandibulă crestele alveolare au două
versante (vestibular şi oral), iar vârful sau
coama este adesea lamelară. Forma lor
se înscrie într-o parabolă cu axa scurtă de
55 - 60 mm şi înălţimea de 48 - 52 mm.
Poate avea şi alte forme (U, V, M), în
funcţie de forma arcadelor dentare în
perioada de dentat a pacientului.
FORMA CRESTEI REZIDUALE
 În funcţie de gradul atrofiei forma
lor poate fi:
 creastă înaltă, voluminoasă, cu contur
rotunjit, formă întâlnită destul de rar;
 creastă ascuţită sau lamelară, înaltă şi
subţire;
 creastă ştearsă, atrofiată;
 creastă negativă la care mijlocul ei se află
sub nivelul celor două creste oblice internă
şi externă.
CREASTĂ MANDIBULARĂ
NEGATIVĂ
 Elemente anatomice
Pe faţa externă a mandibulei, pe linia
mediană se găseşte creasta verticală
(simfiza mentonieră) care se termină
inferior cu eminenţa mentonieră. De
fiecare parte porneşte câte o creastă
osoasă (linia oblică externă) având traiect
oblic ascendent la marginea anterioară a
apofizei coronoide.
Aceasta dă inserţie următorilor muşchi:
triunghiularul buzelor, pătratul bărbiei,
pielosul gâtului şi în zona distală, în
dreptul molarilor, buccinatorului. Când
rezorbţia este accentuată, linia oblică
externă se apropie de marginea crestei
edentate împreună cu inserţia
buccinatorului, constituind un element de
instabilitate al protezei.
Deasupra liniei oblice externe, între
apexurile premolarilor inferiori, se situează
un orificiu rotund, gaura mentonieră, locul
de emergenţă al pachetului vasculo-
nervos cu acelaşi nume. Pe măsură ce
creasta edentată şi corpul se resorb,
gaura mentonieră se apropie de marginea
superioară a crestei, pachetul vasculo-
nervos fiind inclus sub şaua protezei.
Pentru a evita compresiunile însoţite de
dureri se indică folierea acestei zone.
MANDIBULA – NORMĂ
FRONTALĂ
FAŢA EXTERNĂ – VEDERE
ANTERIOARĂ
FAŢA EXTERNĂ – VEDERE
LATERALĂ
Pe faţa internă a mandibulei,
corespunzător liniei oblice externe, este
situată linia oblică internă (creasta
milohioidiană). Ea are un traiect ascendent
spre distal mergând din apropierea
apofizelor genii spre ramura ascendentă,
cu a cărei margine anterioară ia parte la
formarea trigonului retromolar. În zona
anterioară pe ea se inseră muşchiul
milohioidian, iar posterior muşchiul
constrictorul superior al faringelui şi
ligamentul pterigomandibular.
 Linia milohioidiană împarte faţa internă a
mandibulei în două zone:
 superioară, verticală, corespunde cavităţii
bucale, aici se află foseta sublinguală, în
raport direct cu glanda sublinguală;
 inferioară, oblică latero - inferioară,
corespunde gâtului, aici se află foseta
submaxilară cu glanda submaxilară.
 POZIŢIA GLANDELOR
SUBLINGUALE ŞI SUBMAXILARE
În regiunea anterioară a feţei interne, pe
linia mediană se găsesc patru
proeminenţe osoase, apofizele (procesele)
genii, două superioare pe care se inseră
muşchii geniogloşi şi două inferioare pe
care se inseră muşchii geniohioidieni. În
cazul atrofiilor foarte accentuate apofizele
genii superioare pot ajunge deasupra
nivelului crestei, trebuind protejate de
presiuni prin foliere.
MANDIBULA – VEDERE
POSTERIOARĂ
MANDIBULA – FAŢA INTERNĂ
În dreptul premolarilor, deasupra liniei
oblice interne, de-o parte şi de alta, apar
uneori două proeminenţe osoase rotunjite
numite torus mandibular, care creează
dificultăţi de protezare mai mari ca la
maxilar, impunându-se măsuri de ocolire
sau când dimensiunile sunt exagerate,
rezecţia chirurgicală, chiar dacă ele după
un anumit interval de timp reapar.
TORUSUL MANDIBULAR
În porţiunea distală a crestei se găseşte,
în locul trigonului retromolar la dentat,
tuberculul piriform şi ligamentul
pterigomandibular, care se inseră de
obicei la locul de trecere dintre porţiunea
mijlocie şi posterioară a tuberculului.
Tuberculul piriform se formează ca urmare
a rezorbţiei mai accentuate a peretelui
mezial al ultimului molar inferior faţă de
peretele distal, care este întărit de
marginea anterioară a ramurii ascendente
a mandibulei. La început de consistenţă
osoasă, tuberculul devine mai târziu fibros,
prin dispariţia ţesutului osos subiacent.
Tuberculul piriform, la fel ca şi
tuberozităţile maxilare, este considerat
„zonă biostatică”, în care rezorbţia şi
atrofia sunt mai încetinite decât la nivelul
crestelor alveolare.
POZIŢIA TUBERCULUI PIRIFORM
 B. Componenta fibromucoasă
(moale)

1. Fibromucoasa aderentă (fixă): se întinde

pe o zonă restrânsă a crestelor edentate,
mai ales când acestea au suferit o atrofie
accentuată. Ea acoperă creasta edentată
mandibulară la nivelul muchiei şi pe cele
două versante (extern şi intern).
Rezilienţa ei este diferită în funcţie de
zone, fiind minimă pe muchie şi la nivelul
excrescenţelor osoase, iar apoi aceasta
creşte treptat în regiunea vestibulară, pe
măsură ce ne apropiem de mucoasa pasiv
mobilă, ca urmare a interpunerii sub
mucoasă a unui ţesut conjunctiv lax.
Gradul de rezilienţă al mucoasei fixe
mandibulare este determinat în principal
de grosimea, duritatea şi elasticitatea
acestei mucoase. La acest nivel nu mai
întâlnim ţesut adipos sau glandular care
să amortizeze şocurile rezultate din
presiunile masticatorii. Astfel, mucoasa
poate fi:
 sănătoasă, cu o grosime suficientă,
rezilientă dar nu în exces, capabilă să
suporte aceste presiuni;
 subţire, palidă, puţin vascularizată, puţin
elastică, reduce valoarea mecanică şi
funcţională a protezei;
 prea groasă, prea comprimabilă, va
determina deplasări apreciabile ale bazei
protezei, accelerând rezorbţia crestei
edentate.
2. Mucoasa pasiv mobilă (neutră):
la nivelul mandibulei este ştearsă,
nedefinită. Se poate prezenta sub formă
de bandă lată de 1 - 3 mm, sau sub formă
de linie, sau mucoasa fixă se continuă cu
cea mobilă fără o zonă de trecere neutră.
Se află situată la nivelul fundurilor de sac
vestibulare şi linguale.
La nivelul mandibulei, singura zonă în care
se poate pune în evidenţă mucoasa pasiv
mobilă este zona vestibulară, zonă în care
putem conta pe realizarea unei etanşeităţi
interne a protezei. În regiunea linguală
limita de trecere este foarte estompată şi
în consecinţă greu de pus în evidenţă.
 3. Mucoasa mobilă:
cuprinde mucoasa planşeului bucal, frenul
buzei inferioare, frenul lingual, mucoasa
limbii, mucoasa jugală şi labială şi bridele
laterale situate în dreptul premolarilor. Ea
are un bogat ţesut submucos, sub care
trec nenumărate formaţiuni musculo-
tendinoase şi poate fi mobilizată în toate
sensurile.
Frenurile şi bridele care tind să se apropie
de creasta edentată, constituie zone pe
care proteza trebuie să le ocolească.
Restul mucoasei mobile vine în raport
direct cu feţele vestibulare şi orale ale
protezei, contribuind la etanşeizarea ei
externă.
În afară de formaţiuni musculare şi
ligamentare, mucoasa mobilă de la nivelul
mandibulei mai poate fi reprezentată şi de
alte formaţiuni ca de exemplu glandele
sublinguale, situate în regiunile linguale
laterale şi care pot avea un rol important în
asigurarea etanşeităţii externe.
Zonele funcţionale mandibulare

 zona tuberculului piriform situată distal de

o parte şi de alta, este limitată anterior de
o linie imaginară care trece prin faţa
distală a molarului doi, intersectând linia
oblică internă şi externă prin prelungirile
sale. Limita posterioară este dată de
inserţia ligamentului pterigomaxilar.
Este o „zonă biostatică” capabilă să
suporte presiunile transmise de proteză şi
la nivelul lui se realizează închiderea
marginală distală a protezei inferioare,
întocmai ca la zona „Ah” de la maxilar.
 zona vestibulară laterală (punga lui Fish)
se întinde de la faţa distală a molarului doi
permanent până la prima bridă şi de la
coama crestei la linia oblică externă. Este
acoperită de o mucoasă groasă şi este
considerată o zonă de extindere a
protezei.
 zona vestibulară centrală (labială) se
întinde între cele două bride şi este
împărţită de frenul buzei inferioare în două
părţi. Acest fren, prezent doar la 50% din
pacienţi, deşi nu are mobilitatea celui
superior, trebuie ocolit de marginile
protezei. Această zonă, datorită
formaţiunilor musculare, are o mare
mobilitate, care poate disloca proteza de
pe câmpul protetic.
 zona linguală laterală este delimitată de
linii imaginare care trec prin zona distală a
molarului al doilea posterior, iar anterior de
demarcaţia dintre canin şi premolar.
Mucoasa pasiv-mobilă se delimitează
anevoios în această zonă, de aceea
lungimea protezei nu va fi dictată de
aceasta ci de linia oblică internă.
Din această cauză versantul lingual devine
mai lung mezial datorită ascensiunii liniei
milohioidiene, putându-se realiza aşa
numitele aripioare paralinguale ale
protezei.
ARIPIOARELE PARALINGUALE
După unii autori, anumite conformaţii ale
liniei oblice interne permit extinderea
marginilor linguale ale protezei peste ea
cu câţiva milimetri (4 - 6), către fosa
sublinguală, realizându-se aşa numitele
aripioare sublinguale.
ARIPIOARELE SUBLINGUALE
 zona linguală centrală are cam 3 cm, câte
1,5 cm la dreapta şi la stânga frenului
lingual. Mişcările funcţionale ale limbii
modifică această zonă. Pentru a se realiza
închiderea marginală a protezei, trebuie ca
marginile ei să aibă contact cu planşeul
bucal atât în repaus cât şi în protracţia
limbii. Pentru a se asigura etanşeitatea
externă a protezei, marginile ei trebuie
realizate îngroşate în această zonă.
ZONELE FUNCŢIONALE
MANDIBULARE
La câmpul protetic mandibular se
mai pot aborda două probleme:

1. Rapoartele limbii cu crestele edentate:

limba suferă un proces de lăţire spre şi
peste crestele edentate datorită lipsei
obstacolelor dentare, cât şi o creştere a
mobilităţii sale. După poziţia de inserţie a
limbii, în repaus se disting trei poziţii:
 anterioară, când umple complet planşeul
bucal, vârful ei se aplică pe versantul
lingual al crestei alveolare anterioare, iar
marginile se situează deasupra crestelor;
 intermediară;
 posterioară, când rămâne un spaţiu între
vârful limbii şi creastă, situaţie când
închiderea marginală la acest nivel se va
face cu multă greutate.
POZIŢIE POSTERIOARĂ A LIMBII
2. Planşeul bucal poate prezenta:
 o inserţie joasă şi o tonicitate mică;
 o inserţie înaltă şi o tonicitate mare,
situaţie nefavorabilă extinderii protezei.
Hernierea frecventă a planşeului bucal
(mai ales la edentaţii vechi neprotezaţi)
devine uneori factor de stabilizare a
protezei prin etanşeizarea externă
produsă.
 Zone unde sunt posibile extinderi:

 zona vestibulară laterală (Fish);

 trigonul retromolar;
 zona sublinguală;
 zona paralinguală.
Zone unde sunt necesare reduceri:

 frenul buzei;
 bridele laterale;
 frenul limbii;
 linia oblică externă şi internă.
 Zone unde este necesară
distanţarea protezei:

 gaura mentonieră;
 torusul mandibular;
 apofizele genii superioare.
 Musculatura periprotetică
Cuprinde muşchii mobilizatori ai
mandibulei, muşchii orofaciali (ai mimicii),
muşchii limbii şi ai vălului palatin. Aceşti
muşchi interesează în mod deosebit atât
pentru că au legătură cu periferia câmpului
protetic în relaţia cu proteza, cât şi pentru
influenţa funcţională pe care o imprimă
contracţia lor asupra mucoasei mobile şi
pasiv mobile.
 În funcţie de rapoartele funcţionale cu
piesa protetică, această musculatură
periprotetică poate fi clasificată în:
 musculatură cu acţiune stabilizatoare, care
contribuie la menţinerea protezelor pe
câmpul protetic şi care în general este
reprezentată de muşchii care au fibrele
orientate paralel cu câmpul protetic,
asigurând etanşeizarea externă a piesei
protetice;
 musculatură cu acţiune dislocatoare,
destabilizatoare a protezei, reprezentată
de muşchii a căror inserţie este
perpendiculară pe periferia câmpului
protetic, existând posibilitatea ca prin
contracţia lor să modifice această
periferie. Este necesar ca marginile
protezei să respecte riguros inserţiile
musculare.
INSERŢIILE MUSCULARE
INSERŢIILE MUSCULARE