Heraclit

Opera,filosofia Heraclit din Efes (Greac: Herakleitos) (aproximativ 535 - 475 .Hr.), cunoscut ca "Obscurul" (Skoteinos), a fost un filozof grec presocratic. El nu a fost de acord cu Thales, Anaximandru i Pitagora n legtur cu substana fundamental i considera c elementul fundamental din care deriv toate celalalte este focul, n locul apei, aerului sau pmntului, cum considerau filozofii care l-au precedat . Acest lucru a dus la convingerea c schimbarea este un lucru real i c stabilitatea e iluzorie. Pentru Heraclit, totul este "ntrun flux", dup cum spune binecunoscutul su aforism "Panta Rei": Totul curge, nimic nu rmane neschimbat. De asemenea a ajuns cunoscut pentru c a spus: "Nici un om nu poate s intre n apa aceluiai ru de dou ori, deoarece nici rul i nici omul nu mai sunt la fel." Aceast afirmaie exemplific punctul culminant al credinei materialiste. Materia lucrurilor se transform tot timpul, i singurul lucru constant este forma, care poate fi exprimat n limbajul atemporal al formulelor matematice. Punctul de vedere al lui Heraclit, prin care explicarea schimbrii ar trebui s fie baza oricrei teorii naturale se opunea foarte puternic lui Parmenide, care considera c schimbarea este o iluzie i c totul este static. Unica sa scriere care s-a pstrat, creia posteritatea i-a dat titlul de Peri physeos (Despre natur), nu este o lucrare sistematic, ci mai degrab un jurnal n care autorul i-a consemnat, sub form de maxime, concluziile asupra unor probleme-cheie ale filozofiei. Interpretarea celor 130 de fragmente rmne i astzi subiect de disput. Totul n univers i societate se supune unei ordini necesare, desemnate de Heraclit cu numele logos. Gndirea lui Heraclit a avut n antichitate o puternic influen asupra stoicilor; a exercitat o constant fascinaie pentru Hegel, Marx, Engels i Lenin.

Referitor la limbajul lui Heraclit, Socrate i-ar fi spus lui Euripide: "Partea pe care am neles-o e minunat i ndrznesc s cred c e la fel i cea pe care n-am neles-o; dar este nevoie de un cufundtor din Delos spre a nelege totul" (Diogene Laeriu, II, 22)