2. Tipologia conflictelor
Conflictele pot fi clasificate după mai multe criterii: localizare, nivel, grad de
intensitate, aparenţă, durată şi evoluţie.
După nivelul la care se manifestă, conflictele pot fi:
Conflicte intrapersonale
Conflicte interpersonale
Conflicte intragrupale
Conflicte intergrupale
Conflicte între organizaţii;
Conflicte internaţionale
După criteriul nivelului, Helena Cornelius şi Shoshana Faire (1996) disting între:
Disconfortul
Incidentul
Neînţelegerea
Tensiunea
Criza .
4. Etapele conflictului
Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câştigată. Ele dezvoltă o
dinamică internă care îngreunează o reglementare paşnică, constructivă şi nonviolentă.
Conflictele sunt construite în faze specifice.
Etapa premergătoare când sunt sesizate conflictele latente sau deja manifeste fără
însă să fie evaluate ca fiind negative.
Etapa de escaladare când se pune în mişcare o dinamică specifică care acutizează
conflictul.
Etapa de rezolvare când se încearcă găsirea unei soluţii, negocierea unui
compromis, facilitarea convieţuirii.
Un alt model de analiză a conflictelor, cu referire directă la mediul şcolar, descrie
cinci etape relativ distincte ale acestuia:
Etapa Manifestări
1. Dezacordul
2. Confruntarea
3. Escaladarea
4. De-escaladarea
5. Rezolvarea
Morton Deutsch (1998, pp. 38-39) vorbeşte despre şase modalităţi diferite de a
trata un conflict:
1. Evitarea conflictului vs. implicare excesivă în conflict
2. Manifestarea în mod dur vs. blând.
3. Manifestarea în mod rigid vs. flexibil.
4. Manifestarea în mod intelectual vs. emoţional.
5. Exagerare vs. minimalizare.
6. Dezvăluire obligatorie – tăinuire obligatorie.
6. Factori de escaladare şi de diminuare a conflictului
Un conflict va fi accentuat dacă:
1. Cealaltă parte este considerată din start un inamic
2. Se implică-direct sau indirect-alte persoane (imixtiuni inoportune).
3
8. Conflictele şcolare
W. Weber definea managementul clasei astfel „setul de activităţi prin intermediul
cărora profesorul promovează comportamentul adecvat al elevului şi elimină
comportamentul inadecvat, dezvoltă relaţii interpersonale bune şi un climat socio-
emoţional pozitiv în clasă, stabileşte şi menţine o organizare eficientă şi productivă a
clasei”.
8.1. Conflictele profesor –elevi.
Ne vom referi mai întâi la existenţa unor relaţii tensionate între profesori şi elevi care
pot duce oricând la conflicte.
K.P. Kasambira (1973) precizează câteva dintre cauzele ce ţin de profesor:
Lipsa de experienţă.
Probleme de comunicare.
Probleme personale
Diferenţe de atitudine.
Într-o sinteză a cauzelor comportamentelor perturbatoare ale elevilor, cauze ce ţin
de profesor, sunt menţionate (Joiţa, 2000, pp. 149-151):
Nerezolvarea unor probleme mai vechi, ignorarea unor comportamente care indică
o stare de tensiune;
Oferirea unor slabe puncte de sprijin în rezolvarea şi depăşirea situaţiilor critice;
Stimularea inegală a elevilor în activitate;
Supraîncărcarea cu sarcini nediferenţiate;
Subiectivitate în evaluarea cunoştinţelor şi a comportamentelor afectiv-atitudinale;
Prioritatea acordată informativului şi neglijarea aspectelor formative ale dezvoltării
personalităţii elevului;
4
Modelul Canter.
Acest model solicită ca profesorul să se manifeste pozitiv în toate situaţiile, să
formuleze reguli şi aşteptări clare, să-i ajute pe elevi să conştientizeze consecinţele încălcării
regulilor şi să utilizeze stimulările adecvate.
9. Conflictul de opinie
9.1. Modelul soluţionării negociate a conflictelor de opinie
Elevii trebuie să aibă ocazii repetate pentru a-şi exersa abilităţile în soluţionarea
constructivă a conflictelor.
Termenul dezbatere trimite la existenţa unei divergenţe de opinie între mai mulţi
participanţi la actul discursiv, participanţi care se angajează activ în susţinerea sau
respingerea punctelor de vedere avansate.
Între doi interlocutori se declanşează un conflict de opinie atunci când ambii susţin cu
argumente teze opuse.
Calea raţională de soluţionare a conflictelor de opinie este aceea a negocierii între
interlocutori, pe baza argumentelor pro sau contra administrate de fiecare parte
Un model interesant al soluţionării negociate a conflictelor de opinie este cel
propus de Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst (1996) într-o încercare de schiţare a
unei „noi dialectici”, în fapt o propunere nouă şi interesantă în privinţa actelor de
comunicare umană.
Discuţia critică este acea relaţie dialogală între partenerii unei comunicări în care
fiecare poate să pună sub semnul întrebării, cu argumente, punctul de vedere avansat sau
apărat de interlocutor.
Regulile discuţiei critice sunt următoarele (Eemeren, Grootendorst, 1996, pp. 107-
230):
1) partenerii nu trebuie să obstrucţioneze exprimarea sau punerea la îndoială a
punctelor de vedere;
2) interlocutorul care a avansat un punct de vedere este obligat să-l apere dacă cealaltă
parte o cere;
3) orice atac trebuie să aibă în vizor punctul de vedere avansat de interlocutor;
4) nici un interlocutor nu poate să considere că a apărat un punct de vedere dacă nu a
adus argumente cu privire la acel punct de vedere;
5) interlocutorul nu trebuie să atribuie adversarului o premisă implicită dacă ea nu
este ca atare şi nu trebuie să refuze o premisă implicită dacă ea este subînţeleasă;
6) interlocutorul nu trebuie să prezinte o premisă ca punct de vedere acceptat dacă ea
nu se încadrează în această situaţie şi nu trebuie să refuze o premisă dacă ea constituie un
punct de vedere acceptat de ambii parteneri;
7) interlocutorul nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat de o
manieră convingătoare dacă apărarea nu s-a făcut după o schemă argumentativă validă şi
corect aplicată;
8) interlocutorii nu trebuie să utilizeze decât argumente logic valide;
9) dacă un punct de vedere n-a putut fi apărat convingător, atunci el trebuie
abandonat, iar dacă a fost apărat convingător, atunci interlocutorul trebuie să-l accepte;
10) interlocutorii nu trebuie să utilizeze expresii neclare şi obscure, în măsură să
creeze confuzii.
Constatăm că unele reguli se referă la condiţiile discuţiei critice, altele la argumentele
utilizate; unele au în vedere tehnicile prin care se poartă discuţia critică, în timp ce altele
vizează acurateţea limbajului folosit în discuţia critică.
8
1. Violenţă şi agresivitate
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă.
1.1.Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care înseamnă „a merge
către…”, şi a evoluat apoi în agredire, ce semnifică „a merge către… cu un spirit belicos, cu
tendinţa de a ataca”.
1.2. Noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu agresivitatea.
Pot fi identificate trei elemente care surprind înţelesul acestui concept:
violenţa este o situaţie de interacţiune (implicând unul sau mai mulţi actori);
violenţa este o acţiune prin care se aduc prejudicii altora (corporale, morale etc.);
aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalităţi (directe sau indirecte).
Michel Floro (1996, p. 53) încearcă o astfel de diferenţiere în baza a trei criterii:
un criteriu de ordin topologic
un criteriu funcţional
un criteriu etic
2. Tipologia violenţei
J.-C. Chesnais, ca identifică trei tipuri de violenţă, pe care le imaginează în trei cercuri
concentrice:
violenţa fizică
violenţa economică
violenţa morală
O altă perspectivă asupra tipologiei violenţei, ce pleacă de la faptul că violenţa se
naşte în situaţiile în care interacţionează mai mulţi actori, ne este oferită de Michel Floro
(1996, p. 51).
Combinând trei categorii de factori: actorii (individul, grupul), modalităţile de
acţiune (producătorul violenţei, ţinta violenţei) şi natura faptelor (violenţă efectivă, violenţă
simbolică), Michel Floro obţine următorul tablou al categoriilor de violenţă (Floro, 1996, p.
51):
Ţinta
Individul Societatea
Producător
Individ producător de violenţă
Efectivă Certuri, sinucideri
Degradare
Delincvenţă
Atac contra bunurilor
Simbolică Dispreţ, insulte, violenţă „verbală”
Manifestaţii sociale
Greve
Societate producătoare de violenţă
Efectivă Excludere socială Război
10
În loc de concluzii
Escaladarea violenţei în şcoală pare să fi devenit cea mai vizibilă evoluţie în câmpul
educaţiei formale.
Violenţa şcolară este o realitate a prezentului cu care se confruntă toate ţările
democratice şi care necesită o luare de poziţie la nivelul întregului corp social precum şi
dezvoltarea unor parteneriate internaţionale care să conţină strategii de investigaţie, prevenire
şi control.