IMPLEMENTAREA SISTEMULUI DE

MANAGEMENT 
  HACCP IN INDUSTRIA ALIMENTARA
 

  

 Studiu de caz: http://www.foodandbar.ro/dosar/dosar-toamna-se-numara-haccp.html

STUDII DE CAZ: IN ATENTIA AGENTILOR ECONOMICI.

           1. STUDIU HACCP

           2. CARNEA CA MATERIE PRIMA SI CARACTERISTICILE EI 

           3. PRINCIPIILE CONSERVARII CARNII 
           4. METODE DE CONSERVARE A CARNII 
           5. TEHNOLOGIA FABRICARII MEZELURILOR
           6. TEHNOLOGIA FABRICARII CONSERVELOR DE CARNE 
           7. TEMPERATURI IN INDUSTRIA ALIMENTARA

               În perioada pe care o parcurgem, consumatorii devin din ce în ce mai conştienţi de aspectele igienice ale vieţii şi
alimentaţiei lor şi de aceea a devenit absolut obligatoriu ca toţi producătorii de alimente ( fabrici lactate, mezeluri, morarit,
panificatie, laboratoare; cofetarie-patiserie, unitati de productie; carmangerii, macelarii, catering, restaurante, fast-food,
segmentul bauturi; segmental ambalaje )  să respecte atât exigenţele tehnologice, cât şi pe cele de ordin igienico-sanitar.
               Sistemele moderne de asigurare şi conducere a calităţii care fac obiectul standardelor din seria ISO 9000, realizarea
calităţii totale în industria alimentară sunt obiective care nu se pot atinge fără a fi rezolvată mai întâi problema producţiei
igienice. În ţările cu o industrie şi o economie dezvoltată (ţările din Uniunea Europeană, Statele Unite, Canada) încă din
perioada anilor ’80 s-a preconizat introducerea sistemelor bazate pe evaluarea şi prevenirea riscurilor asociate producţiei de
alimente, de tipul HACCP.

               HACCP este un acronim care provine de la expresia din limba engleză ,,Hazard Analysis Critical Control Points”,
care este o metodă sistematică de identificare, evaluare şi control a riscurilor associate produselor alimentare.

               Multe cazuri de îmbolnăviri alimentare se datorează consumului de preparate din carne, cauza fiind
microorganismele prezente în flora intestinală a animalelor sănătoase sau a celor bolnave, dar care nu au fost detectate la
inspecţiile veterinare de rutină. Aceste microorganisme, prezente iniţial în număr redus, se pot înmulţi atunci când produsul
este incorrect prelucrat, transportat, depozitat sau preparat. Prevenirea îmbolnăvirilor de origine alimentară depinde, deci, de
măsurile de control aplicate de-a lungul întregului circuit al produsului respective, de la animalul viu şi până la consumul
produsului finit.

               Utilizarea unor practici bune de lucru (GMP), cuplată cu efectuarea unor analize de laborator ale produsului finit, nu
dă întotdeauna rezultatele dorite. Problema siguranţei pentru consum a produselor finite poate fi rezolvată complet doar prin
aplicarea sistemului HACCP, care permite identificarea şi menţinerea sub control a riscurilor identificate.

               Este universal acceptat astăzi faptul că metoda HACCP este deosebit de importantă pentru industria cărnii.
Răspândirea acestei metode va spori încrederea consumatorilor în produsele de carne şi va reduce barierele în comerţul
internaţional.

               Industria alimentara poate obţine mai multe beneficii prin aplicarea metodei HACCP, principalul fiind acela că
această metodă reprezintă instrumental de management cel mai eficient, chiar din punct de vedere al costurilor, pentru
producerea unor alimente cât mai sigure pentru consum cu tehnologia existentă.

               Planul HACCP nu se elaborează pentru a înlocui norme şi directive curente sau programe existente în întreprindere.
El trebuie să se concentreze pe prevenirea riscurilor pentru protejarea sănătăţii publice, să minimalizeze aceste riscuri sau,
dacă este posibil, să le elimine.

               O mare problemă ce poate să apară în industria alimentara este atunci când întreprinderea încearcă să includă toate
procedurile standard de lucru într-un plan HACCP.

               O a doua problemă majoră apare atunci când clienţii solicită ca toate cerinţele lor să fie incluse în planul HACCP ai
furnizorului.
               În întreprinderile din Uniunea Europeană şi în alte ţări există două programe esenţiale aplicate la fabricarea
produselor din carne: codurile de bune practici de lucru (GMP) Şi programele de igienizare. Ambele programe fac parte
efectivă din orice plan HACCP, fără a-l substitui însă.

             

               Selectarea echipei HACCP

               Faza iniţială în elaborarea şi aplicarea unui plan HACCP pentru orice unitate o constituie alcătuirea unei echipe
multidisciplinare. Din echipă fac parte specialişti în producţie, refrigerare, asigurarea calităţii, microbiologie, management.
După selectarea echipei, membri ei trebuie instruiţi în legătură cu riscurile microbiologice, chimice, fizice care trebuie
monitorizate şi controlate.

               Descrierea produsului

               Se stabileşte exact produsul, reţeta de fabricaţie, caracteristicile, forma de livrare şi care sunt abuzurile posibile în timpul distribuţiei şi consumului.

               Identificarea utilizării intenţionate

               Se identifică segmentele de populaţie mai expuse la risc ce vor consuma produsul respsctiv:bătrâni, copii, imunodepresivi etc.

               Construirea şi verificarea diagramei de flux

               Diagrama de flux trebuie să furnizeze o descriere completă a tuturor etapelor pornind de la materia primă şi până la
produsul finit. Echipa va trebui să inspecteze operaţiile la faţa locului, verificând dacă diagrama este corectă şi exactă.

            

               Identificarea riscurilor

               Factorii ce trebuiesc luaţi în considerare la analiza riscurilor sunt:

           proprietăţile intrinseci ale produsului în timpul fabricaţie şi după fabricaţie;
          procesele tehnologice;
          conţinutul microbian în timpul şi după fabricare;
          proiectarea şi amplasarea utilajelor;
          procedee de ambalare;
          tehnici de curăţenie şi dezinfecţie;
          sănătatea, igiena şi instruirea lucrătorilor;
          livrarea şi păstrarea produsului;
          modul de preparare şi consum;
          practicile consumatorilor.

               Pentru analiza riscurilor la preparatele din carne sunt foarte utile informaţiile cu privire la produsele returnate,
precum şi analiza datelor epidemiologice.

               Riscuri fizice. Principalele riscuri fizice sunt reprezentate de: sticlă, metal, oase, lemn, plastic, cauciuc, pietricele,
alice, ace de seringă şi alte corpuri străine, care pot dăuna consumatorilor. Aceste riscuri pot fi cel mai bine prevenite prin
selectarea furnizorilor pe baza existenţei unor programe HACCP eficiente, prin verificarea materiilor prime recepţionate şi
prin controlarea condiţiilor de fabricaţie.

               Prevenirea contaminării cu sticlă începe prin utilizarea exclusivă a geamurilor şi a corpurilor de iluminat protejate în
secţiile de fabricaţie.

                Fragmentele de os reprezintă o preocupare permanentă la produsele din carne. Pentru anumite produse, prezenţa lor
poate fi minimizată, darn u prevenită (la produsele tocate grosier). Un program de control eficient trebuie să includă
urmărirea tendinţei de apariţie a defectelor de această natură şi răspunderea lucrătorilor pentru creşterea procentului de
defecte.

                  Recent a fost aprobată utilizarea unei instalaţii care detectează particulele străine ce au dimensiuni minime de
0,8mm şi cu ajutorul căreia pot fi testate produsele suspectate de riscuri fizice. Se consideră că particulele cu dimensiuni sub
0,8mm nu prezintă pericol pentru sănătatea consumatorilor.

               Riscuri chimice. Un risc chimic posibil este excesul de azotit de sodium, care provine din utilizarea
necorespunzătoare a amestecurilor de sărare. Acest risc a fost recunoscut cu decenii în urmă de către USDA, care a stabilit
necesitatea controlului pentru minimizarea lui. Alte riscuri posibile sunt reziduurile de pesticide, antibiotice, medicamente cu
sulf, agenţi de spălare şi dezinfectare, lubrifianţi.

               Amestecarea cărnii de la diferite specii de animale poate constitui un risc. Unul din motive este acela că un număr
redus de consumatori sunt alergici la carnea provenită de la anumite specii de animale. De asemenea, un produs din carne de
vită în care a fost introdusă în mod nepermis carne de porc riscă să nu fi fost tratat corespunzător pentru distrugerea unor
paraziţi. De aceea, trebuie folosite procedee eficiente de prevenire a erorilor în reţetele şi tehnologiile de fabricaţie sau a
contaminării cu carne rămasă în instalaţie la trecerea de la fabricaţia unui produs la altul.

               Riscuri biologice. Clasificarea riscurilor biologice s-a făcut în funcţie de severitate. Această clasificare stă la baza
stabilirii planurilor de eşantionare, a căror severitate creşte în funcţie de severitatea riscurilor identificate.

               Pentru produsele din carne există următoarele categorii de risc:

          Bacterii patogene în formă vegetativă , care pot fi prezente în materii prime şi ingrediente şi care sunt distruse în timpul fabricaţiei. Deoarece
bacteriile patogene nesporulate nu supravieţuiesc procesului tehnologic, nu este necesară testarea materiilor prime şi a ingredientelor sub acest
aspect;
          Bacterii sporulate care pot supravieţui proceselor tehnologice ce nu prevăd o etapă de sterilizare. Refrigerarea sub 10˚C previne dezvoltarea
acestor bacterii. Întotdeauna se va porni de la presupunerea că produsul conţine bacterii patogene, indifferent cât de mică ar fi probabilitatea
existenţei lor şi, deci, refrigerarea este esenţială pentru siguranţa produselor nesterilizate;
          Bacterii patogene care pot recontamina produsele după fabricare, înainte de consum. Aceste bacterii vor fi controlate prin proiectarea igienică a
întreprinderii pentru minimizarea riscului de contaminare încrucişată de la materiile prime la produsele prelucrate, prin aplicarea unui program
eficient de igienizare sau prin pregătirea şi informarea corespunzătoare a personalului implicat în manipularea, depozitarea şi distribuirea
produsului.

              

               Determinarea punctelor critice de control şi a limitelor critice

Recepţia şi pregătirea materiilor prime.

Alcătuirea compoziţiei (CCP2)

Din categoria operaţiilor pregătitoare fac parte: dezosarea, cântărirea, tocarea, amestecarea, prepararea amestecurilor de
sărare etc. Riscurile de preocupare majoră în cursul acestor operaţii sunt de natură fizică şi chimică.

               Riscurile chimice potenţiale sunt adăugarea de azotit de sodiu în exces şi amestecarea cărnii provenite de la diferite
specii de animale (atunci când acest lucru nu este prevăzut în reţetă).

               Riscurile fizice care pot apare sunt fragmente de oase, metal, sticlă şi alte materiale străine. Aceste riscuri fizice sunt
cel mai bine controlate prin procurarea ingredientelor de la furnizori care au implementat un system HACCP efficient şi prin
monitorizarea ingredientelor recepţionate. Gradul de monitorizare trebuie să reflecte tipul de risc, nivelul riscului pentru
fiecare ingredient şi încrederea în eficienţa sistemului HCCP al furnizorilor.
               Procedeele industriale de recepţie şi depozitare a cărnii proaspete nu trebuie să permită scăparea de sub control a
riscurilor biologice. În plus, procedeele obişnuite folosite la decongelarea cărnii nu ridică nivelul riscurilor biologice până la
o valoare inacceptabilă. Greşelile effectuate în timpul păstrării şi decongelării cărnii crude vor avea o influienţă mai mare
asupra calităţii tehnologice şi eventual asupra alterării decât asupra inocuităţii.

               Alte ingrediente folosite la fabricarea preparatelor din carne constituie rar o sursă de riscuri biologice pentru
produsele fabricate. Excepţie fac condimentele care se adaugă după tratamentul termic şi pot fi o sursă de contaminare. Acest
risc poate fi controlat prin aplicarea unor tratamente (iradiere) condimentelor.

               Curăţenia instalaţiilor şi a mediului ambiant în care se păstrează carnea crudă şi se pregăteşte compoziţia este
importantă, dar nu reprezintă un pericol real pentru siguranţa produselor, dacă programele de curăţenie sunt elaborate serios
şi aplicate corespunzător.

Tratamentul termic (CCP1)

               Există o multitudine de variante de tratamente termice folosite la fabricarea preparatelor din carne: încălzire pe baie
de apă, fiebere în apă, prăjire în ulei, pasteurizare, sterilizare, afumare la cald. Produsele pot fi supuse tratamentului termic în
pungi sau casolete din plastic, cutii, membrane, forme şi tăvi speciale.

               Metoda de tratament termic utilizată influenţează viteza de pătrundere a căldurii şi omogenitatea încălzirii. Procesul
de tratare termică trebuie controlat pentru a se atinge două obiective:

       1.Prevenirea multiplicării excessive a microorganismelor în timpul încălzirii, înaintea atingerii temperaturii letale.
Bacteriile patogene se pot multiplica în timpul încălzirii foarte lente în domeniul de temperatură cuprins între 10˚C şi 52˚C.
Teoretic, aceasta poate duce la producerea şi la acumularea de toxină termostabilă. Când se atinge temperatura letală, celulele
vegetative sunt distruse. Riscul apariţiei şi acumulării toxinlor este foarte redus, dar trebuie luat în considerare. O altă
problemă o reprezintă deshidratarea în timpul fazei iniţiale a încălzirii, în special la suprafaţa produselor care nu sunt
acoperite etanş. Reducerea activităţii apei la suprafaţa produsului poate creşte rezistenţa la încălzire şi favoriza supravieţuirea
bacteriilor patogene.

       2.Realizarea temperaturii interne minime în întregul produs, ceea ce necesită menţinerea produsului la o temperatură
internă minimă un anumit timp. Aceasta este cea mai simplă cale de a realiza siguranţa microbiologică a produselor.

               Întrucât produsele gata de consum prezintă risc major de prezenţă a enterobacteriilor patogene, la stabilirea
regimului de tratament termic se vor lua în consideraţie datele despre Salmonella şi Listeria monocytogenes.

               Răcirea (CCP2)

               Răcirea se impune ca o continuare a procesului de tratare termică. Pe de altă parte, răcirea este foarte importantă
pentru a ţine sub control germinarea sporilor care au supravieţuit tratamentului termic şi multiplicarea microorganismelor.
Este foarte importantă viteza răcirii de la 52˚C până la20˚C. Sub 20˚C, bacteriile patogene sporulate mezofile care ar putea fi
prezente în produsele din carne se multiplică încet, iar sub 10˚C multiplicarea încetează.

               Răcirea se poate realize prin mai multe metode: stropire cu apă, băi de apă sau apă şi gheaţă, aer rece, dioxid de
carbon sau azot lichid. Produsul poate fi aşezat pe grătare, pe benzi transportoare sau imersat în apă. Produsele care se
ambalează sub vid trebuie refrigerate înaintea ambalării, pentru a evita desprinderea şi încreţirea foliei. În cursul operaţiei de
răcire şi, eventual, în timpul porţionării şi ambalării, produsul este expus unei potenţiale contaminări. O problemă generală
este condensarea, care poate fi o sursă de contaminare microbiană a produselor care se răcesc.

               Contaminarea de la apa de răcire reprezintă o problemă pentru calitatea, dar nu pentru siguranţa de consum a
produselor care se vând în stare refrigerată sau congelată, întrucât microorganismele de contaminare nu se pot dezvolta.

               Ambalarea (CCP2)

               Preparatele din carne sunt introduse în navete sau cutii pentru depozitarea ulterioară şi pentru livrare. Riscul
contaminării cu microorganisme patogene este controlabil prin aplicarea unor programe de igienizare a mediului de producţie
şi prin educarea lucrătorilor. Codificarea şi etichetarea corespunzătoare a acestor produse este un punct de control, deoarece
este esenţială atât pentru monitorizare, cât şi pentru verificarea returnărilor de produse.

               Depozitarea şi livrarea (CCP2)

                   Produsele gata de consum, pe bază de carne, fiind perisabile, vor fi depozitate şi livrate la maximum 5˚C. Modificările microbiologice care apar
în aceste produse în timpul depozitării şi livrării sunt influenţate de mai mulţi factori: ingrediente, încălzirea, răcirea, compoziţia produsului, ambalare,
contaminare după tratament termic. Riscurile biologice sunt determinate de efectele combinate ale acestor factori şi de condiţiile de depozitare şi livrare.

              

               Monitorizarea 

               Monitorizarea trebuie să se bazeze pe măsurători rapide, pentru a putea corecta în timpul util erorilor intervenite,
fără a compromite siguranţa în consum a produselor finite. Metodele de monitorizare folosite sunt:

          Observare vizualĂ;

          Măsurarea temperaturii;
          Măsurarea duratei;
          Măsurarea pH-ului;
          Măsurarea umidităţii.
               Ideală ar fi monitorizarea continuă, corelată cu corectarea automată a condiţiilor de fabricare. Dacă nu este posibilă
o monitorizare continuă, frecvenţa monitorizării trebuie determinată pe baze statistice.

               Eficienţa sistemului HACCP depinde de precizia instrumentelor şi de instruirea lucrătorilor implicaţi în
monitorizare. Aceştia trebuie:

          să înţeleagă scopul fiecărei etape în cadrul procesului;

          să înţeleagă importanţa monitorizării acestei etape;
          să-şi cunoască responsabilitatea în ceea ce priveşte controlul unei anumite etape;
          să realizeze faptul că siguranţa în consum a produselor depinde de activitatea lor.

               Activitatea lucrătorilor implicaţi în monitorizare este verificată de personalul care face evaluarea funcţionării
sistemului HACCP.

              

               Acţiuni corrective

               Utilizarea HACCP la fabricarea preparatelor din carne nu garantează faptul că nu vor apare riscuri, ci că ele sunt controlabile şi vor fi mai puţine.

               Atunci când apar deviaţii în punctele critice de control sunt necesare o serie de măsuri corrective. Toate deviaţiile de
la limitele critice trebuie înregistrate. Înregistrările trebuie să dea informaţii cu privire la ce s-a întâmplat şi de ce, acţiunile
întreprinse pentru prevenirea apariţiei lor în viitor, ce s-a dispus în legătură cu produsul şi cine a fost implicat în
recondiţionarea produsului scăpat de sub control.

               Păstrarea înregistrărilor

               Tipul şi numărul înregistrărilor trebuie să reflecte severitatea riscului, metodele folosite pentru controlarea riscurilor şi metodele de înregistrare a
măsurătorilor. O etapă din process cu risc şi frecvenţă scăzute şi cu posibilităţi de control cunoscute de mult timp şi care şi-au dovedit eficacitatea nu
necesită înregistrări foarte numeroase. Un proces care conţine risc cu severitate şi frecvenţă ridicate şi cu posibilităţi mai reduse de control necesită o
documentaţie serioasă.

               Scopul păstrării înregistrărilor este de a furniza informaţii ce vor fi folosite pentru a verifica dacă procesul a fost sub
control sau nu. Înregistrările trebuie păstrate până la expirarea termenului de valabilitate a produsului.

               Verificarea
               O formă obişnuită şi simplă de verificare, dar foarte utilă, este verificarea metodelor de monitorizare de către
persoanele neimplicate în această operaţie, pentru a avea siguranţa corectitudinii monitorizării şi a ţinerii sub control a
procesului.

               Se verifică înregistrările deviaţiilor şi ale tendinţelor de ieşire de sub control. Se verifică dacă limitele critice sunt
corespunzătoare şi dacă planul HACCP funcţionează.

1. CARNEA CA MATERIE PRIMA SI CARACTERISTICILE EI

Prin carne se intelege musculatura striata a scheletului cu toate tesuturile cu care vine in legatura naturala. Celelalte
parti comestibile din corpul animalelor poarta denumirea de subproduse (picioare, urechi, burta etc.) si de organe
( limba, ficat, creier, inima, rinichi, splina, pulmon etc.).

In abator carnea se obtine sub forma de sferturi de carcasa pentru bovine, jumatati de carcasa cu sau fara slanina
pentru porcine, carcase intregi eviscerate pentru ovine, carcase intregi eviscerate sau neeviscerate pentru pasari.

De la abator carnea se preia in stare calda (pentru bradt) zvantata sau refrigerata.

1.1.Structura carnii

Din punct de vedere morfologic carnea cuprinde mai multe tesuturi ca: tesut muscular striat, tesut conjunctiv, tesut
adipos, tesut osos, vase sanguine si nervi.

Raportul cantitativ al acestor tesuturi determina calitatea si valoarea alimentara a carnii, precum si prelucrarile la
care se preteaza.

a. Tesutul muscular este deci tesutul predominant din carne. Acest tesut este format din celule specializate in
vederea asigurarii miscarii corpului, numite fibre musculare, care la animalele tinere sunt mai fine. Grupele de fibre
sunt unite intre ele prin tesut conjunctiv, in fascicule musculare care la randul lor prin unire formeaza muschii.
Muschii sunt acoperiti cu membrane de tesut conjunctiv. La capete muschiul se subtiaza, iar fibrele musculare se
continua cu fibre tendinoase, de forma unor fasii rezistente, prin care muschiul se prinde de oase, cartilage sau
diverse organe pe care le pune in miscare.

Fibrele musculare sunt alcatuite din: miofibrile, in compozitia carora intra miozina si actina, reprezentand circa 53%
din totalul proteinelor; plasma musculara formata din miogen, mioalbumina, globulina si mioglobina reprezentand,
in total, circa 37% din totalul proteinelor; membrana (sarcolema) formata din colagen si elastina reprezentand circa
10% din totalitatea proteinelor fibrei; nucleul diformat din nucleoproteide.

b. Tesutul conjunctiv formeaza membranele care acopera muschiul (fascii, aponevroze) si care trimit pereti
despartitori intre fasciculele si fibrele musculare precum si tendoanele si ligamentele care leaga oasele intre ele,
peretii vaselor etc.
Tesutul conjunctiv este format din scleroproteine- colagen si elastina- care se afla in fibrele musculare in proportie
de circa 2% din totalul fibrei, iar muschiul intreg in proportie de pana la 12%, in unele parti ale carcasei depasind
20%.

Colagenul este o substanta proteica insolubila si nedigestibila; prin prelucrari termice pana la 1000 C, in prezenta
apei, el se hidrolizeaza transformandu-se in gelatina care este solubila si digestibila.

c. Tesutul adipos este o forma modificata a tesutului conjunctiv care ia nastere prin transformarea celulelor
conjunctive in celule adipoase in care se acumuleaza grasime.

d. Tesutul osos este tesutul de sprijin al musculaturii, fiind format dintr-o substanta fundamentala -; oseina- care este
impregnata cu saruri minerale ce dau tesutului consistenta rigida.

Oasele crude, asa cum rezulta in productie, au urmatoarea compozitie chimica: apa 40%, grasime 16%, substante
proteice (oseina)) 12%, saruri minerale 32%. Dintre sarurile minerale ponderea cea mai mare o au carbonatul si
fosfatul de calciu.

1.2. Compozitia chimica a carnii

Compozitia chimica a carnii este in functie de proportia diferitelor tesuturi variind, in cadrul aceleiasi specii, dupa
starea de ingrasare, varsta, sex si rasa, asa dupa cum rezulta si din tabelul nr.20.

Valoarea alimentara a carnii nu este determinata numai de numarul de calorii ci, in primul rand, de albumina
digestibila si de calitatea aminoacizilor. Este foarte cunoscut faptul ca nu toti amino-acizii pot fi sintetizati de
organismul omenesc; acei ce nu sunt sintetizati de organism sunt denumiti amino-acizi esentiali si trebuie introdusi
in organism prin alimentatie.(Tabelul nr. 21 si Tabelul nr. 22)

In afara de vitaminele mentionate, in carne si organe se mai gasesc si vitaminele C, A, D si E si anume: in carnea de
bovine se gasesc pana la 10 mg/100 g vitamina C, 0,02 mg/100 g vitamina A, 6 mg/100 g vitamina E si 13,2 U.I.
vitamina D; ficatul contine 37,5 mg/100 g vitamina C, 15 mg/100 g vitamina A, 50 mg/100 g vitamina E si pana la
50 U.I vitamina D. In cursul lucrarii este aratata influenta pe care o au unele procese de prelucrare asupra
vitaminelor.

Din punct de vedere alimentar o deosebita importanta o prezinta si proprietatile organoleptice ale diferitelor carnuri,
in special aroma. Aceasta este data de substantele volatile specifice grasimii, precum si de substantele extractive ale
tesutului muscular, in special de bazele purinice. Intre substantele de aroma se considera ca facand parte si
aldehidele, eterii si acizii cu molecula mica. Carnea de pasare, fiind mai bogata in substante extractive decat carnea
de porc, are o aroma specifica mai pronuntata. Aroma specifica a supei de gaina a fost demonstrata ca fiind
determinata de unii compusi care contin grupa carbonil.

Importanta grasimii este data de punctul de topire, care cu cat este mai apropiat de temperatura corpului, cu atat este
mai bine utilizata de organism. Din acest punct de vedere primul loc il ocupa grasimea de pasare, apoi grasimea de
porc si in cele din urma cea de bovine si ovine.

Coeficientul de asimilare al carnii este de 82-83%, proteinele asimilandu-se in proportie de 96-98%.

In carne au fost identificate si o serie de enzime, dintre care enzimele proteolitice si lipolitice avand un mare rol in
procesele de maturare si de conservare.

1.3. Modificarile carnii dupa taiere

a. Maturatia. Carnea proaspata sufera imediat dupa taiere o serie de modificari determinate de intreruperea fluxului
de substante nutritive si de oxigen pe de o parte si de actiunea enzimelor proprii pe de alta parte. Astfel procesele
biochimice din muschi, legate de fenomenul contractiei musculare care in viata se manifesta prin glicoliza cu
formare de acid lactic urmata apoi de refacerea glicogenului (glicogeneza), devin ireversibile, incat in muschi se
produce o acumulare de acid lactic. Paralel cu descompunerea glicogenului are loc si descompunerea acidului
adenozin-trifosforic, sub influenta fermentativa a enzimelor din miozina, cu punerea in libertate de acid fosforic. Din
aceasta cauza reactia carnii se modifica, pH-ul deplasandu-se de la 7,1 la 5,6-5,8. In aceasta faza se produce o
intarire si o scurtare a fibrei musculare, manifestata prin intepenirea muschiului, cunoscuta sub denumirea de
rigiditate musculara.

Dupa Szent-Gyorgy rigiditatea este datorita intre altele si formarii complexului actomiozina (compus hidrofob).
Rigiditatea apare la 2-5 ore de la suprimarea vietii animalului. Dupa aproximativ 24 ore, rigiditatea incepe sa scada,
din cauza descompunerii complexului actomiozina in actina si miozina (compus hidrofil), in acelasi timp
producandu-se eliberarea calciului din compusii cu proteina si trecerea lui in solutie, ceea ce influenteaza de
asemenea proprietatea de hidratare a carnii.

b. Alterarea carnii. In cazul in care carnea este mentinuta in conditii naturale, la temperatura si umiditate ridicata. O
data cu procesele biochimice care determina imbunatatirea proprietatilor organoleptice se produce o dezvoltare de
germeni, care modifica in rau proprietatile carnii si se produc atat procese aerobe cat si procese anaerobe. In aceste
procese se dezvolta o serie de bacterii; in primul rand cele care descompun molecula proteica, apoi cele care
asimileaza produsii de descompunere. Acest proces poarta denumirea de putrefactie.

Masa principala a bacteriilor se raspandeste in profunzime numai pe tesutul conjunctiv, ajungand pana la periost,
fenomen favorizat de pH-ul mai ridicat al tesutului conjunctiv. Ajungand la periost, microflora de putrefactie se
raspandeste in lungul acestuia (datorita structurii laxe a periostului) si ajunge in tesuturile musculare inconjuratoare,
din care cauza aici descompunerea proteinelor incepe destul de repede. Prin aceasta se explica de ce la carnea cu
infectare microbiana exogena semnele de putrefactie se constata a fi mai intense in tesuturile de langa os (miros de
os).

Procesele chimice care au loc in timpul putrefactiei sunt variate. La dezaminarea hidrolitica se formeaza amoniac si
oxi-acizi, la dezaminarea prin reducere rezulta acizi grasi volatili si amoniac, iar la dezaminarea oxidativa se
formeaza amoniac si acizi cetonici, care sub influenta carboxilazei se transforma in aldehide si acid carbonic. La
decarboxilare, cu participarea enzimelor microorganismelor -; decarboxilaza -; se formeaza amine, dintre care unele
au actiuni toxice, ca de exemplu histamina si triptamina. Actiunea microbiana asupra amino-acizilor cu sulf (cistina,
cisteina si metionina) duce la formare a de produsi rau mirositori.

c. Incingerea carnii. Procesul de incingere a carnii este un proces foarte avansat de autoliza, care apare in carne sub
influenta enzimelor proprii, de cele mai multe ori fara participarea microflorei, ca urmare a ingramadirii carnii calde
imediat dupa taiere, aceasta fiind lipsita de aeratie. Incingerea poate aparea si in timpul prelucrarii prin frig a
carcaselor de carne mari si grase care se racesc incet. Deosebirea incingerii de putrefactia anaeroba o constituie
paloarea musculaturii, mirosul acid, asemanator cu al continutului stomacal nedigerat de la rumegatoare si
consistenta scazuta a carnii. Nu apare coloratia verde si nici mirosul amoniacal special putrefactiei.

d. Mucegairea carnii. Mucegairea este un proces de alterare produs prin dezvoltarea, pe suprafata sau in interiorul
carnii, a diferitelor specii de mucegaiuri. Mucegaiurile se dezvolta pe carnea pastrata in locuri neaerisite si cu
umiditate mare.

2. PRINCIPIILE CONSERVARII CARNII

Carnea fiind un aliment cu un continut mare de apa, substante proteice si grasimi este un mediu favorabil dezvoltarii
microorganismelor in cazul pastrarii ei in conditii naturale; ea este expusa usor alterarii nu numai datorita actiunii
microorganismelor care descompun substantele proteice ci si datorita actiunii luminii si a oxigenului din aer, care
degradeaza substantele grase. Spre deosebire de produsele vegetale, carnea prin alterare poate aduce nu numai
pagube materiale, ci poate sa faca si victime omenesti (uneori in mare masura), prin dezvoltarea germenilor toxigeni
sau a inmultirii unor germeni, conditionat patogeni, care produc tulburari in organism.
In cazul conservarii carnii, trebuie inlaturata de la conservare carnea care initial nu este salubra. De asemenea
trebuie asigurate conditii care impiedica inmultirea paratificilor si a altor bacterii toxigene sau toxifore, precum si a
mucegaiurilor. Totodata trebuie ca, prin conservare, sa se previna sau sa se intarzie schimbarile organoleptice de
gust, miros, structura, aspect precum si pierderile de substante nutritive sau de alte elemente care contribuie la
pastrarea calitatii initiale a carnii. Metodele de conservare, aplicate in industria carnii, trebuie sa impiedice, in
primul rand, dezvoltarea microorganismelor.

Pentru ca microorganismele sa se poata dezvolta au nevoie de anumite conditii de umiditate si temperatura, precum
si de prezenta sau absenta oxigenului.

Clasificarea microorganismelor dupa conditiile de temperatura necesare dezvoltarii lor este aratata in tabelul nr.23.

3. METODE DE CONSERVARE A CARNII

Conservarea carnii se poate realiza prin metode fizice, fizico-chimice si chimice.

a. Metode fizice. Agentii fizici folositi frecvent la conservarea carnii sunt frigul si caldura. Frigul se aplica in special
in procesele de refrigerare si congelare a carnii, iar caldura se aplica in special in procesele de fierbere, pasteurizare,
sterilizare etc., unele procedee tehnologice (ex.: deshidratarea carnii) pot fi realizate fie prin aplicarea caldurii
(uscarea obisnuita), fie prin aplicarea frigului (uscarea prin sublimare).

De asemenea se pot folosi pentru sterilizare curenti alternativi de inalta frecventa care produc incalzire.

b. Metode fizico-chimice. In cadrul metodelor fizico-chimice de conservare sunt folosite in special radiatiile.

Radiatiile sunt de trei feluri: corpusculare sau electronice, electromagnetice si mecanice. Din categoria radiatiilor
electronice fac parte radiatiile sau catodice, din categoria radiatiilor electromagnetice fac parte radiatiile infrarosii,
ultraviolete si radiatiile , iar din categoria radiatiilor mecanice fac parte radiatiile ultrasonore.

c. Metode chimice. Cele mai obisnuite metode chimice de conservare folosite in industria carnii sunt: sararea,
afumarea, conservarea in gaze inerte (asociate cu frig), conservarea cu substante antiseptice (antibiotice, sulfamide si
diferite alte substante chimice).

3.1.Conservarea carnii prin frig

PRINCIPIILE CONSERVARII CARNII PRIN FRIG

Conservarea carnii prin frig se bazeaza pe actiunea frigului asupra microorganismelor.

Microorganismele se comporta diferit la frig. Unele din ele, dupa o mentinere indelungata la temperaturi scazute,
pierd capacitatea de a se dezvolta, altele nu. Astfel bacilii coli si proteus dupa mentinerea lor 12 luni la -;80C isi
pierd complet vitalitatea si chiar daca sunt adusi in conditii optime de dezvoltare nu se mai dezvolta. Bacteriile
sporogene isi pierd din vitalitate prin mentinere la frig, dar readuse in conditii normale ele incep sa se dezvolte.

Multe mucegaiuri pot rezista la temperaturi cuprinse intre -;120C si -;180C timp de 10-12 luni, dar in acelasi timp se
distrug la -;50C sau chiar la -;20C.

Cauzei distrugerii microorganismelor sub actiunea frigului i s-au dat mai multe explicatii. Unii autori considera ca
microorganismele sunt distruse datorita inactivarii enzimelor din celule sub actiunea frigului. Din cauza
dezechilibrului proceselor enzimatice metabolismul nu mai se poate desfasura normal; procesul de oxidare fiind
impiedicat, are loc, o acumulare de produsi toxici care in final determina distrugerea celulei mirobiene.
De asemenea, se considera ca celulele microbiene ar fi distruse datorita actiunii mecanice a cristalelor de gheata
formate in timpul congelarii, care distrug protoplasma. O alta cauza a impiedicarii dezvoltarii bacteriilor ar fi
constituita de lipsa schimburilor nutritive normale in timp relativ indelungat care determina o asa-zisa infometare a
bacteriilor, datorita faptului ca temperaturile scazute ar produce o coagulare partiala a protoplasmei.

FACTORII CARE INFLUENTEAZA RACIREA PRODUSELOR

Racirea produselor este influentata de urmatorii factori: natura produsului care se raceste, aspectul suprafetei lui,
forma si dimensiunile lineare ale produsului, precum si proprietatile mediului de racire.

Dintre proprietatile mediului de racire se mentioneaza: starea de agregare a mediului, caracterul si viteza de miscare,
proprietatile fizice ale mediului (capacitatea calorica, conductibilitatea calorica, viscozitate etc.), diferenta dintre
temperatura produsului si a mediului.

In mod practic, importanta principala o au urmatorii factori: starea de agregare a mediului, viteza miscarii lui si
diferenta de temperatura dintre mediu si produs.

Durata racirii este cu atat mai mica cu cat diferenta de temperatura intre produs si mediu este mai mare. Aceasta
diferenta poate fi dirijata prin scaderea temperaturii mediului, insa este conditionata in primul rand de influenta pe
care o poate avea asupra calitatii produsului si in al doilea rand de criterii economice.

Durata racirii in functie de produs este cu atat mai mica, cu cat raportul intre suprafata si volum este mai mare. La
corpurile in forma de placa acest raport este cel mai convenabil. Acest raport se poate realiza prin parcelarea carnii
in bucati cu suprafete drepte, avand dimensiunile si formele cerute de necesitatile practice si posibilitatile tehnice.

a. Mediul de racire. Agentul intermediar care preia caldura din produs si o cedeaza aparatelor de racire este
considerat mediu de racire. Drept mediu de racire poate servi: aerul, unele gaze ( bioxid de carbon), apa, solutiile
apoase ale unor saruri (clorura de sodiu, clorura de calciu etc.), precum si anumite corpuri solide care pot fi metalice
sau geluri solide.

Alegerea mediului de racire este determinata atat de posibilitatile tehnice cat si de influenta pe care o poate avea
asupra produsului.

Aerul, desi este mediul de racire cel mai raspandit, aplicarea lui fiind cea mai convenabila din punct de vedere
tehnic, prezinta totusi unele dezavantaje: coeficient de transmitere a caldurii mic, prin actiune indelungata asupra
produsului determina modificari nedorite (oxidarea grasimii, evaporarea apei si deci scazamant, modificarea aromei
in straturile superficiale ec.). Aerul transporta umiditatea din produs la aparatele de racire. Aerul rece in contact cu
carnea se incalzeste incat absoarbe usor umiditatea. Elasticitatea vaporilor de apa la suprafata carnii este mai mare
decat elasticitatea in aerul inconjurator, din care cauza se formeaza un curent continuu de aer care preia umiditatea si
o duce in mediul inconjurator.

Scazamantul este cu atat mai mare cu cat este mai mare diferenta intre entalpii si cu cat este mai mica diferenta de
temperatura. Deci scaderea temperaturii micsoreaza scazamantul.

Scazamantul este favorizat si de viteza de circulatie a aerului si de aceea trebuie gasita viteza optima de circulatie a
aerului pentru obtinerea de scazaminte minime. Scazamantul este de asemenea influentat si de durata procesului de
racire. El poate fi redus prin marirea umiditatii aerului. Acest lucru creeaza insa conditii favorabile dezvoltarii
microorganismelor, mai ales in cazul refrigerarii; in cazul congelarii, acest lucru este impiedicat de temperatura
scazuta.

Depozitarea produsului in aer prea umed, avand o temperatura mai ridicata decat a produsului, da loc la condensari
de vapori de apa (bruma).
Gazele au un coeficient de transmitere a caldurii mult mai mare decat aerul. Mediul de racire sub forma de vapori se
formeaza prin evaporarea agentului frigorific in incaperea unde are loc racirea. Un astfel de mediu il constituie
bioxidul de carbon in stare solida folosit sub denumirea de gheata carbonica. Caldura de sublimare a ghetii
carbonice este de 137kcal/kg. Temperatura de evaporare este de -;78,90C. In aceleasi conditii de temperatura durata
racirii cu vapori de bioxid de carbon este mai mica decat in cazul unei raciri obisnuite avand ca agent de racire aerul.

Apa in forma naturala nu poate fi folosita decat la temperaturi ce depasesc 00C.

Solutiile apoase de saruri au o putere de racire mai mare decat apa, dar au dezavantajul ca, venind in contact cu
produsul, produc unele modificari de aspect si de gust in stratul superficial al acestuia. Solutiile de saruri mai au
dezavantajul ca, venind in contact cu suprafetele metalice ale instalatiei si conductelor de racire, provoaca corodarea
acestora.

Mediile de racire solide pot fi metalice sau geluri solide. Metalele servesc drept mediu de racire in cazul cand racirea
se face cu ajutorul unor placi metalice sau tuburi racite la interior, si care vin in contact cu produsul. In acest scop
sunt folosite metale cu o buna conductibilitate calorica, cu greutate specifica mica cu o buna rezistenta la coroziune
si care sa nu dauneze deloc produsului. Raspandirea cea mai mare, pentru calitatile sale, a luat-o otelul indoxidabil.

In toate cazurile, racirea se poate face fie prin contact direct cu mediul de racire (aer, lichid, solid), fie fara contact
direct, produsul respectiv fiind preambalat. Racirea prin contact direct este racirea cea mai simpla, transmisia
caldurii facandu-se direct la mediul de racire; dezavantajele acestei metode sunt scazamintele mari care se realizeaza
si unele modificari organoleptice.

Racirea produsului preambalat, imbunatateste simtitor starea igienico-sanitara a acestuia si reduce scazamintele;
dezavantajul metodei este insa marirea duratei de racire a produselor, determinata de conductivitatea scazuta a
ambalajului plastic.

b. Circulatia mediului de racire. Pentru uniformizarea regimului de temperatura si umiditate din incaperea in care
racirea se face cu aer, este necesar ca acesta sa fie pus in miscare. Miscarea aerului are de asemenea rolul de a mari
transmisia de caldura a produsului si de a impiedica dezvoltarea mucegaiului.

Distribuirea aerului se poate face prin canale de aer sau prin injectoare. Canalele de aer pot fi asezate in incapere
uniform, sub tavan, aerul incalzit fiind eliminat prin canale de absorbtie.

La sistemul de distribuire prin injectoare se folosesc ventilatoare cu orificii speciale. Ele pot fi asezate fie sub tavan,
fie in alta parte a camerei. Ventilatoarele sunt mai economice intrucat se asigura o intensitate mai mare si o
distribuire mai uniforma a aerului.

Intensitatea circulatiei aerului se masoara prin determinarea vitezei de miscare cu ajutorul anemometrului si se
exprima in m/s sau in volume de aer pe unitate de timp (ora).

c. Primenirea si purificarea aerului. Intrucat produsele supuse racirii sau pastrarii la rece elimina vapori si gaze, care
fie ca produc un miros de statut, fie ca favorizeaza dezvoltarea microflorei, este necesar ca aerul sa fie primenit sau
purificat periodic. Aceasta se realizeaza cu ajutorul ventilatiei si al filtrelor de purificare (in unele cazuri si prin
ozonificare).

Numarul si debitul ventilatoarelor se calculeaza dupa numarul schimburilor de aer necesare pe zi. Ventilatia cere
cheltuieli suplimentare de racire a aerului proaspat si mareste scazamintele, de aceea ea trebuie calculata dupa
particularitatile produsului si a procesului tehnologic.

3.1.1. Refrigerarea carnii

Importanta refrigerarii carnii

Refrigerarea este procesul de racire al unui produs pana in apropierea punctului de inghetare al acestuia. In cazul
carnii, aceasta se considera refrigerata atunci cand in centrul carcasei sau al bucatii celei mai groase se obtine o
temperatura cuprinsa intre +4 si 00C. Prin aceasta racire se reduce procesul de dezvoltare a microflorei banale, care
in conditii favorabile ar duce la descompunerea putrifica a carnii. Procesul stabilizator al frigului este favorizat si de
pelicula de acoperire care se formeaza pe suprafata carnii in timpul refrigerarii.

In timpul refrigerarii carnii, activitatea enzimelor din carne continua, procesele autolitice urmandu-si cursul lor.
Dupa 24 ore procesul de rigiditate musculara inceteaza, iar carnea incepe sa capete proprietatile organoleptice
specifice inceputului maturarii. Materia prima supusa refrigerarii trebuie sa fie foarte proaspata si prelucrata, in
abator, in conditii perfecte de igiena si tehnologie.

Viteza de refrigerare a carnii

Viteza de refrigerare a carnii este proportionala cu diferenta de temperatura dintre carne si mediul inconjurator.
Reactiile exoterme produse de procesele de autoliza, cum si absorbirea unei parti din caldura de catre apa care se
evapora, influenteaza intr-o prea mica masura regimul refrigerarii.

Viteza de racire este in functie de forma si dimensiunile produsului, de capacitatea lui termica si de viteza aerului.

Ca urmare a evaporarii umiditatii, pe suprafata carnii se formeaza pelicula de uscare care, dupa cum s-a mai aratat,
contribuie la inhibarea activitatii microorganismelor.

Tehnica refrigerarii carnii

Refrigerarea carnii de bovine, porcine si ovine se face in tunele sau in camere de refrigerare prevazute cu linii
aeriene montate la o distanta convenabila si anume: 0,7 m de la perete si 0,9 m intre linii, in camerele de refrigerare
a carnii de bovine; 0,7 m intre linii in camerele de refrigerare a carnii de porcine si ovine. Liniile trebuie sa fie astfel
calculate ca sa suporte greutatea incarcarii pe metrul liniar, plus greutatea carligelor si carucioarelor, plus greutatea
proprie. In mod obisnuit pe un metru liniar de linie se pot incarca 2-3 jumatati de carcase de bovine sau 3-4 jumatati
de carcase de porcine, reprezentand: la bovine o greutate de circa 280 kg, la porcine de 200 kg, iar la ovine de 180
kg. Transportul carnii din sala de taiere la frigorifer se face cu carlige cu role. Inaltimea la care se monteaza linia
este de 4,2 m la refrigerarea carnii de bovine in jumatati si de 2,35 m kg refrigerarea carnii de bovine in sferturi sau
a carnii de porcine in jumatati.

Pentru refrigerarea subproduselor si a pasarilor se folosesc carucioare cu stelaje cu cuier sau cu stelaje aeriene.

Pentru produsele neambalate cele mai indicate aparate de racire sunt racitoarele cu aer umed, iar pentru produsele
ambalate elementele de perete.

Inainte de inceperea lucrului se verifica starea de curatenie a incaperii si a utilajelor. Pentru a preveni raspandirea
mucegaiurilor incaperile se dezinfecteaza periodic.

De asemenea se verifica daca carligele sunt cositorite. In momentul introducerii carnii la refrigerat se noteaza
temperatura camerei. Pe unele carcase se pun etichete cu ora cand au fost introduse la refrigerat si se aseaza in asa
fel incat de pe culoarul de trecere sa se poata controla durata racirii.

Intre carcase trebuie sa existe o distanta de 5 cm ca sa nu se atinga si sa lase loc pentru aer (in locurile in care
carcasele se ating una de alta carnea pierde culoarea normala, aparand pete rosii). Toate carcasele trebuie refrigerate
uniform. Interiorul carcasei trebuie orientat spre curentul de aer.

Depozitarea carnii refrigerate

Carnea refrigerata se pastreaza in camere frigorifere prevazute cu linii aeriene inalte 2-2,35 m, cu distanta intre linii
de 0,7-0,8 m si cu acelasi grad de incarcare ca in tunelele de refrigerare. Sistemele de racire din camerele de pastrare
a carnii sunt prevazute cu racitoare de aer cu viteze mici sau cu elemente de perete, intrucat se urmareste realizarea
unei circulatii minime a aerului, atat cat sa impiedice stagnarea aerului, care ar favoriza dezvoltarea mucegaiurilor.
Temperatura se mentine in jurul a 00C, umiditatea adaptata este de 80-85%, iar circulatia aerului de 4-6 volume pe
ora. Durata pastrari este legata de proprietatile carnii si starea suprafetei ei. Carcasele de carne fara leziuni, acoperite
cu grasime, avand pelicula de uscare, se pot pastra pana la 21 zile, carnea cu leziune pe suprafata nu se poate pastra
mai mult de 14 zile.

Avand in vedere ca activitatea microorganismelor la temperatura de refrigerare nu este oprita, ci numai incetinita,
este recomandabil ca produsele refrigerate sa fie pastrate numai timpul necesar unei bune maturari. O pastrare mai
indelungata este indicata sa se faca numai in imprejurari de forta majora, cand desfacerea sau prelucrarea nu s-a
facut la timp sau cand este necesar sa se creeze rezerve de carne pentru asigurarea ritmica, cu carne refrigerata, a
retelei comerciale. Pentru evitarea pierderilor prin scazamant este mai convenabila pastrarea produselor la
temperaturi scazute si umiditate mare, fara insa a se depasi anumite limite.

Dupa datele din literatura de specialitate se considera ca primele semne de alterare la carnea refrigerata (mucozitati
pe suprafata carnii) apar, la acelasi interval de timp, la parametri de temperatura si umiditate indicati in tabelul nr.24.

3.1.2. Congelarea carnii

Principiile congelarii carnii

Congelarea este metoda industriala cea mai raspandita pentru conservarea carnii pe o durata mai mare de timp.
Aceasta metoda de conservare se aplica in special in cazul necesitatii asigurarii unor stocuri de rezerva sau
aprovizionarii ritmice a pietei. La abatoarele din centrele de crestere a animalelor, congelarea se face tot timpul
anului, atat pentru acoperirea deficitelor din celelalte raioane cat si pentru export.

Baza stiintifica a acestui proces o constituie impiedicarea dezvoltarii microorganismelor, prin deranjarea
metabolismului lor ca o consecinta a blocarii apei din produs.

Congelarea intregii cantitati de apa din produs ar duce insa la inutilizarea produsului intrucat, dupa cercetarile lui
Heiss, la temperatura de -;620…-650C se realizeaza punctul criohidratic al sucului muscular, care corespunde cu
congelarea apei la 100%. Prin congelarea intregii cantitati de apa din tesuturi se produce deci o denaturare a
substantelor proteice, care isi pierd reversibilitatea. Prin urmare pentru ca produsul sa fie reversibil el trebuie sa mai
contina o anumita cantitate de umiditate.

Dupa Plank, schema congelarii plasmei musculare este prezentata in figura 5.

Heiss si Plank considera ca in produs este necesar sa mai ramana o cantitate de minimum 46 % umiditate, intrucat
congelarea acestui minim de apa ar distruge starea de dispersie din tesuturi si ca urmare tesuturile si-ar pierde
proprietatile de reversibilitate.

Astazi majoritatea autorilor sunt de acord ca cea mai buna congelare se realizeaza la temperatura de -;25…-300C, o
temperatura mai scazuta nefiind avantajoasa din punct de vedere economic. In aceste conditii cristalele de gheata
sunt mici si nu produc ruptura celulelor. In cazul congelarii la temperaturii mai ridicate, procesul de congelare
decurge lent, incat in spatiul dintre celule se formeaza cristale mari care pot rupe tesuturile, iar la decongelare se
poate pierde o cantitate mai mare de suc.

O alta problema foarte importanta este aceea a stabilirii momentului optim in care sa se faca congelarea, astfel ca
produsul congelat sa nu piarda prea mult suc si sa-si pastreze capacitatea de hidratare in procesele de prelucrare
industriala.
Cercetarile facute au aratat ca: prin congelarea carnii, in primele 2 ore de la taiere, pierderea de suc este minima;
prin congelarea cu refrigerare prealabila de 24 ore pierderea de suc este maxima; prin congelarea cu refrigerare
prealabila mai avansata pierderea de suc se reduce din nou. Urmarindu-se capacitatea de hidratare a carnii
decongelate, in functie de timpul scurs intre taiere si congelare, s-a constatat ca aceasta proprietate este in corelatie
cu pierderea de suc, adica muschii congelati dupa 2 ore de la taiere absorb mai multa apa decat cei congelati dupa o
refrigerare de 24 ore; cei congelati mai tarziu de 24 ore isi recapata puterea de absorbtie.

Metode de congelare

Metodele de congelare se pot clasifica dupa mediul in care se face congelarea si dupa viteza de congelare.

a. Dupa mediul de racire, congelarea se clasifica in: congelare in aer, congelare prin contact direct cu refrigerentul si
congelare prin contact indirect cu refrigerentul.

Congelarea in aer este procedeul cel mai frecvent intrebuintat la congelarea carnii, datorita simplitatii lui cum si
datorita faptului ca nu influenteaza defavorabil tesuturile.

Congelarea in aer se poate face in camere si in tunele. Congelarea in camere se face numai in abatoarele cu instalatii
vechi; in abatoarele moderne congelarea se face in tunele.

Tunelele sunt incaperi inguste si lungi a caror lungime este de 3-4 ori mai mare decat latimea si in care circula un
curent fortat de aer rece.

Congelarea prin contact direct cu refrigerentul se face prin imersia produsului de congelat intr-un lichid cu
temperatura joasa, fie direct, fie aparat de o invelitoare. Acest fel de congelare este aplicat mai putin in industria
carnii din cauza ca sarurile din mediul refrigerent patrund in tesuturile produsului influentand gustul si culoarea.
Metoda poate fi folosita cu bune rezultate la congelarea pasarilor, in cazul cand acestea sunt preambalate.

Congelarea prin contact direct se poate realiza si prin pulverizarea refrigerentului lichid. Sistemul acesta a fost
imaginat de M.T. Zarotschenzev si este cunoscut sub denumirea de “sistemul Z”.

Congelarea prin contact indirect cu refrigerentul se realizeaza prin contactul produsului cu suprafata metalica racita
cu ajutorul unui mediu de racire.

Din aceasta categorie face parte congelarea carnii sau a produselor sub forma de pachete sau de blocuri in dulapuri
de congelare cu placi sau in aparate cu membrana.

b. Dupa viteza de congelare, exista o congelare lenta, o congelare rapida si o congelare ultrarapida.

Congelarea lenta se realizeaza in camere de racire, fara circulatie fortata de aer, in care viteza de congelare este intre
0,1 si 1 c,m/h.

Congelarea semirapida se realizeaza in tunele cu o circulatie de aer moderata, viteza de congelare fiind de 1-3 cm/h.

Congelarea rapida se realizeaza in tunele cu circulatia puternica de aer sau in cazul congelarii prin imersie, viteza de
congelare fiind de 3-5 cm/h.

Congelarea ultrarapida se realizeaza in tunele sau in aparate cu placi. Viteza de congelare depaseste 5 cm/h.

In instalatiile industriale viteza de congelare este de 1 -;4 cm/h.

La congelarea lenta in spatiul dintre fibrele musculare se formeaza cristale mari de gheata, datorita faptului ca
celulele musculare, avand membrana semipermeabila, permit trecerea apei libere in spatiul dintre celule. Cu cat
congelarea se face mai incet cu atat in spatiul dintre celule trece o cantitate mai mare de apa. In cazul congelarii
rapide apa nu mai are timp sa difuzeze, incat formarea cristalelor de gheata are loc chiar in interiorul celulelor. Cu
cat viteza de congelare este mai mare cu atat numarul centrelor de cristalizare pe unitatea de timp este mai mare si
cu atat dimensiunile cristalelor sunt mai mici.

Prin congelarea ultrarapida se scurteaza faza in care are loc denaturarea proteinelor, si anume faza cuprinsa intre
temperatura de -;4 si -;100C denumita faza critica a congelari.

Durata congelarii este conditionata de proprietatile fizice ale carnii, de compozitia chimica si de felul racirii.

Procesul congelarii cuprinde 3 faze si anume: racirea produsului pana la punctul crioscopic, congelarea propriu-zisa
a sucului din carne si racirea produsului congelat la temperatura dorita.

Temperatura stratului exterior va fi in primele faze diferita de temperatura din centrul produsului. Cand stratul
exterior ajunge la punctul crioscopic, in centru abia se face refrigerarea. Pe masura congelarii produsului limita intre
stratul extern si centrul produsului se reduce treptat, pana congeleaza toata apa libera coloidal. Durata dintre
congelarea stratului exterior si congelarea centrului depinde de viteza racirii.

Pe masura congelarii lichidului din exterior, lichidul ramas necongelat devine din ce in ce mai concentrat si deci se
congeleaza mai greu.

Viteza congelarii determina modificarile autolitice din carne si tot ea determina economicitatea metodei.

Modificarile ce se produc in carne prin congelare

Prin congelare se produc in carne modificari fizice, chimice, biologice, microbiologice si de structura.

a. Modificarile fizice. Modificarile fizice privesc consistenta, culoarea si greutatea carnii.

Consistenta carnii congelate este tare; prin lovire cu un corp tare are un sunet clar.

Culoarea se schimba din cauza deshidratarii suprafetei, a concentrarii pigmentului sanguin si a transformarii
hemoglobinei in methemoglobina. Ea devine cu atat mai inchisa cu cat congelarea se face mai incet. La congelarea
rapida culoarea este mai apropiata de aceea a carnii proaspete, iar la congelarea carnii preambalate culoarea este vie,
neschimbata. Formarea methemoglobinei are loc in stratul periferic pe o adancime cat patrunde oxigenul.

Greutatea carnii sufera modificari, legate atat de conditiile in care se face congelarea si depozitarea, cat si de
caracteristicile carnii. Aceste scazaminte sunt mai mari la carnea slaba, intrucat grasimea protejeaza eliminarea
umiditatii.

Cele mai mari pierderi de suc au loc in cazul cand congelarea se face la punctul izoelectric al coloizilor carnii, de
aceea alegerea momentului optim al congelarii are o importanta mare, atat din punct de vedere al pastrarii calitatilor
carnii, cat si din punct de vedere economic. Pierderile in greutate continua si dupa congelarea in timpul depozitarii si
sunt legate de regimul depozitarii. Pentru reducerea scazamintelor, se recomanda ca pastrarea carnii sa se faca la
temperaturi cat mai joase si mai uniforme, stivuirea sa fie cat mai compacta, sa se acopere stivele cu panza
impermeabila, carnea ambalata sa se depoziteze separat de carnea neambalata.

Scazamantul la depozitarea carnii congelate, pentru toate categoriile de carnuri neambalate, pe luna, este in
trimestrul I si IV de 0,20%, in trimestrul II de 0,25% si in trimestrul III de 0,30%.
b. Modificari chimice. Aceste modificari sunt datorita atat actiunii factorilor externi, cat si actiunilor autolitice ale
enzimelor tesutului muscular.

Modificarile grasimii se datoresc faptului ca tesutul gras este mai putin rezistent la actiunea mediului. Din cauza
oxigenului din aer proprietatile organoleptice ale grasimii incep sa se modifice. Fenomenul este mai perceptibil la
carnea de porc. Intensitatea oxidarii grasimii, care se manifesta pe de o parte prin schimbarea culorii spre galben si
pe de alta parte prin aparitia mirosului si gustului de ranced, este influentata mult de temperatura de pastrare.

Modificarile tesutului muscular au loc in urma proceselor autolitice care decurg foarte incet si nu se opresc decat
atunci cand s-a congelat toata apa din tesut, adica la circa -;650C. Modificarile componentilor tesutului muscular se
refera la glicogen, substante proteice si vitamine.

In carnea congelata, descompunerea glicogenului este mult mai incetinita si este cu atat mai lenta cu cat temperatura
de congelare si pastrare este mai scazuta. Ca o consecinta, continutul de acid lactic este scazut.

Modificarea continutului de vitamine, prin congelarea si depozitarea carnii si a organelor, consta in scaderea
continutului de vitamine, in special a celor liposolubile. Astfel vitamina E (-tocoferolul) se pierde aproape in
intregime, ceea ce explica micsorarea rezistentei grasimii la oxidare. Vitamina A se pastreaza timp mai indelungat.
In ceea ce priveste vitaminele hidrosolubile, acestea se pastreaza in carnea congelata mai bine decat cele
liposolubile.

c. Modificarile biologice si microbiologice. Prin congelarea carnii microorganismele sunt aduse in stare de anabioza,
insa formele larvare ale parazitilor sunt distruse.

Autorii considera actiunea temperaturii scazute asemanatoare cu pasteurizarea. Ea influenteaza exponential

distrugerea microorganismelor. Ei atrag atentia asupra florei reziduale din carnea congelata, care dupa decongelare,
daca conditiile ii sunt favorabile, se poate dezvolta.

Decongelarea carni

Decongelarea carnii este procesul prin care se urmareste readucerea carnii congelate la proprietatile initiale in ceea
ce priveste: gustul, aroma, mirosul, culoarea, consistenta si elasticitatea. Aceasta se poate realiza numai in cazul
cand coloizii fibrelor musculare reabsorb tot lichidul exudat.

Conditiile de baza ce trebuie indeplinite sunt: incalzirea lenta a tesuturilor musculare pentru a putea reabsorbi
lichidul interfibrilar rezultat din topirea cristalelor de gheata; evitarea condensarii umiditatii aerului in timpul
decongelarii care in general este infectat cu microbi si care in contact cu albuminele musculare solubile constituie un
mediu foarte prielnic dezvoltarii bacteriilor.

Daca decongelarea se face prea repede, apa rezultata din topirea cristalelor nu poate fi reabsorbita in intregime si se
infiltreaza in tesutul conjunctiv, scurgandu-se apoi din carne.

Deci, prin decongelare, se urmareste atingerea unei reversabilitati maxime cu schimbari minime in produs.

Nu trebuie sa se piarda din vedere totusi ca la decongelare se pierde o oarecare cantitate de suc, continand pana la
11,55-13% substanta uscata alcatuita din proteine usor solubile, substante extractive, saruri minerale si aproximativ
12% din vitaminele grupei B, ceea ce duce la o oarecare scadere a proprietatilor nutritive si gustative ale carnii. Nu
trebuie de asemenea sa se faca confuzie intre pierderea de suc si scazamantul prin evaporare.

3.2. Conservarea carnii prin sarare

3.2.1. Principiile conservarii carnii prin sarare

Sararea carnii este una din cele mai vechi metode de conservare.

Sararea ca mijloc de conservare in industria carnii este aplicata atat ca atare cat si asociata cu frigul sau cu afumarea
si fierberea in cazul preparatelor de carne. In ultimul timp, datorita dezvoltarii tehnicii frigului si a sterilizarii prin
caldura, sfera conservarii prin sarare s-a restrans.

La noi in tara sararea se aplica ca atare, industrial, la sararea slaninii, a baconului, a pastramei uscate, iar in anii de
abundenta de carne si la sararea carnii care nu poate fi conservata prin congelare.

Actiunea conservanta a sarii este datorita presiunii osmotice ridicate, rezultata in urma dizolvarii sarii in sucul de
carne. Din cauza presiunii osmotice ridicate, bacteriile de putrefactie isi pierd vitalitatea, intrucat se produce o
deshidratare a celulei microbiene si deci o dereglare a metabolismului. La aceasta se mai adauga in parte si actiunea
deshidratanta asupra carnii, din care cauza bacteriile nu mai au aceleasi conditii de viata. Actiunea solutiilor de sare
de bucatarie asupra microorganismelor nu se poate insa explica numai pe baza presiunii osmotice, intrucat alte saruri
cu presiune osmotica mai mare decat sare de bucatarie au totusi o actiunea conservanta mai redusa. Efectul
conservant al sarii de bucatarie se explica si prin actiunea ei asupra activitatii fermentative a bacteriilor, precum si
prin mobilitatea redusa a ionilor de sodiu, din care cauza se deregleaza schimbul normal prin peretii celulelor
bacteriene. O actiune defavorabila asupra microorganismelor o au si ionii de clor.

Aceasta migrarea a apei din interiorul celulei microbiene face ca protoplasma sa se stranga in jurul nucleului. Din
aceasta cauza activitatea vitala a microorganismului este jenata, o actiune prelungita a solutiei hipertonice asupra
microorganismului putand duce la moartea lui. Inhibarea activitatii vitale a microorganismelor care degradeaza
carnea (bacterii de putrefactiei) se produce nu numai datorita actiunii clorurii de sodiu, ci si datorita actiunii
antagoniste a unor germeni care se dezvolta in mediul salin.

In afara de actiunea directa asupra microorganismelor, sarea mai are si o actiune indirecta, prin aceea ca datorita
presiunii osmotice ridicate ea produce o deshidratare a carnii, care deranjeaza activitatea microorganismelor.

Deshidratarea carnii poate ajunge pana la 50%, in functie de durata si de felul sararii. Dupa faza de deshidratare, o
anumita cantitate de apa si de sare din solutie patrund din nou in carne, cu o anumita viteza, in functie de felul carnii.
Capacitatea de retinere a sarii de catre carne este maxima in timpul maturatiei carnii, cand are loc o umflare a carnii
datorita modificarii starii coloidale a proteinelor ei.

Actiunea antiseptica a sarii

Cu toate calitatile antiseptice pe care le are sarea, ea nu este totusi un antiseptic perfect. Astfel, la o concentratie de
sare mai mica de 5%, nu numai ca activitatea bacteriilor nu este oprita ci, in cazul bacteriilor saprofite si chiar al
unor bacterii patogene, ea este chiar stimulata

La o concentratie de sare cuprinsa intre 5 si 6%, aerobii si anaerobii cresc si se dezvolta fara nici un impediment, in
timp ce strict anaerobii nu se pot dezvolta. Dupa o serie de autori, bacteriile de putrefactie, cele mai active, sunt
oprite din cresterea lor la o concentratie de sare de 10-15%.

Bacteriile din grupul coli pot rezista in solutii saturate de sare de la 6 saptamani pana la 6 luni.

Actiunea azotatului, azotitului si a acidului ascorbic

La sararea carnii, in afara de sare, se folosesc in procesul sararii azotat de sodiu sau de potasiu si azotit de sodiu.
Azotatul si azotitul sunt folosite in primul rand pentru mentinerea culorii caracteristice carnii, care altfel sub
influenta sarii, ar deveni cenusie-bruna.

Dupa cum s-a mai aratat, culoarea caracteristica a carnii crude, respectiv a tesutului muscular, se datoreaza pe de o
parte colorantului propriu al acesteia, mioglobina, iar pe de alta parte hemoglobinei care mai ramane in muschi. Cei
doi coloranti sunt aproape identici fiind din punct de vedere chimic combinatii proteice care contin fier, foarte usor
oxidabile, si reductibile.

Inrosirea carnii nu este produsa de azotati sau azotiti ca atare, ci de produsul rezultat din reducerea lor si anume
oxidul de azot.

In industria carnii denumirea obisnuita, atat a azotatului de sodiu cat si a celui de potasiu este silitra, iar a azotitului
de sodiu de nitrit.

Azotatul si azotitul mai au si o actiune antiseptica, ce se manifesta prin inhibarea bacteriilor de putrefactie de catre
azotit si acidul azotos rezultat din aceasta. Majoritatea bacteriilor care iau parte la procesele de alterare ale carnii nu
au nevoie de oxigen liber (aer) pentru desfasurarea activitatii lor. Azotatul, degradandu-se sub actiunea bacteriilor
denitrifiante pune in libertate oxigen, creand conditii aerobe, care jeneaza activitatea bateriilor anaerobe. La
transformarea azotitului in oxid de azot rezulta o noua cantitate de oxigen, care jeneaza si mai mult bacteriile
anaerobe.

Actiunea zaharului in procesul sararii

In amestecurile de sarare, mai ales la fabricarea suncilor, se adauga si o anumita cantitate de zahar. Practicienii cu
experienta arata ca zaharul este foarte necesar in saramurare intrucat fragezeste carnea si-i pune in valoare aroma
specifica de produs sarat, bine maturat.

Persistenta mai buna a culorii rosii, sub actiunea zaharului, este datorita actiunii reducatoare a monozaharidelor
asupra pigmentilor din carne. Influenta zaharului asupra activitatii vitale a bacteriilor denitrifiante, pe seama
glucozei, are loc mai intens. Bacteriile denitrifiante elimina produsi acizi din care cauza pH-ul saramurii scade,
creand conditii defavorabile pentru bacteriile de putrefactie. Sub actiunea pH-ului scazut se dezvolta si unele bacterii
care dau aroma specifica de sunca. O cantitate prea mare de zahar (peste 2%)) are actiune defavorabila, intrucat se
favorizeaza aparitia unui mucus, ce rezulta din condensarea polizaharidelor sau a monozaharidelor.

3.2.2. Metode de sarare

Sararea carnii si a produselor de carne se poate face prin mai multe metode si anume: prin sarare uscata, prin sarare
umeda, prin injectare de saramura si prin sarare mixta.

Alegerea metodei celei mai indicate este determinata de felul si caracteristicile materiei prime, de conditiile de
mediu, de viteza necesara procesului sararii si de cerintele produsului finit.

Sararea uscata

Sararea uscata consta din tratarea carnii sau a produselor de carne cu sare uscata sau cu amestec de sarare uscat
(sare, silitra, nitrit, zahar ). Pentru aceasta, materia prima respectiva se freaca cu sare, se aseaza in stive sau in
recipiente de sarare si se presara deasupra cu un strat de sare. In timpul procesului de sarare este necesar sa se faca
una sau doua restivuiri, randurile de sus asezandu-se jos si invers.

Sararea in bazine de sarare este cu mult mai avantajoasa fata de sararea in stive, deoarece fereste produsele de
actiunea luminii si a aerului.

La sararea uscata, din cauza fenomenelor de osmoza si difuzie, produsul cedeaza sarii o parte din umiditate, care
impreuna cu substantele solubile ale carnii, substante proteice, extractive si minerale, formeaza saramura.

Aceasta metoda este indicata pentru sararea slaninii, dar nu este indicata pentru carne mai ales pentru organele
vascularizate, din cauza ca se produc scaderi mari in greutate, care pot ajunge la unele organe pana la 40%. Aceste
scaderi in greutate au ca urmare o depreciere a proprietatilor organoleptice, produsul devenind mai aspru, si o
scadere insemnata a valorii nutritive. Un alt neajuns este neuniformitatea sararii.

Sararea umeda

Aceasta metoda se realizeaza prin introducerea produsului de sarat intr-o solutie de sare, cu o anumita concentratie,
in care se mentine un timp variabil in functie de tipul produsului si durabilitate lui.

Prepararea saramurii se face prin dizolvarea sarii de bucatarie intr-un vas special, pana la saturatie, adica pana la
concentratia de 260Be‘ (Tabelul nr. 25). Dupa dizolvarea sarii, solutia se sterilizeaza la 900C timp de 10 minute si
apoi se raceste si se decanteaza. Silitra, nitritul si eventual zaharul se dizolva in solutie de sare saturata, in vase
separate, dupa care se introduce in bazinele sau cazile cu saramura. Cantitatea de sare necesara pentru obtinerea
saramurilor de diferite concentratii sunt aratate in tabelul nr. 25.

Amestecurile de sarare din care se fac saramurile trebuie astfel calculate incat sa asigure o buna inrosire a
produselor.

Sararea prin injectare

Pentru grabirea procesului de sarare o parte din saramura se introduce in carne prin injectare, dupa care carnea se
pune in bazin sau cazi in care se toarna saramura.

Injectarea saramurii se poate face intramuscular sau intraarterial. Pentru injectarea intraarteriala este necesar ca la
transare sa se pastreze integritatea vaselor.

a. Injectarea in muschi se face cu ace lungi de 20 cm, cu diametrul interior de 2-3 mm, prevazute cu mai multe gauri
laterale pentru ca saramura sa poata tasni in toate directiile. Inainte de pomparea saramurii acul se retrage pe o
distanta de circa 0,5-1 cm, pentru ca saramura sa poata ajunge si in punctul in care se aflase varful acului. Injectarea
se face in timpul retragerii acului din carne. Saramura nu trebuie introdusa perpendicular pe fibrele carnii pentru a se
evita formarea gaurilor de injectare.

b. Injectarea in artera a luat in ultimul timp o larga raspandire. Acest sistem de sarare poate fi aplicat numai la
pulpele si spetele la care s-au pastrat, la transare, arterele principale care iriga regiunea respectiva.

Sararea mixta

Sararea mixta este metoda de sarare cea mai folosita in industria carnii, intrucat asigura o sarare mai uniforma. De
obicei metoda se aplica la fabricarea rapida a produselor sarate care se consuma crude. Dupa aceasta metoda
produsele se realizeaza in jumatatea timpului necesar pentru sararea uscata sau prin saramurare.

Pentru sararea mixta carnea se injecteaza mai intai cu o saramura cu concentratie de 16%, in proportie de 10%
saramura fata de greutatea carnii. Dupa aceasta carnea se freaca bine cu amestec de sarare si apoi se aseaza in bazine
unde se formeaza o saramura proprie. Peste produsele presate se toarna pentru completare o saramura de 13-15
0Be‘. De altfel concentratia saramurii variaza in functie de reteta de fabricare a produsului.

3.2.3. Accelerarea sararii carnii

Pentru accelerarea sararii carnii s-au experimentat diferite metode intre care: sararea cu recircularea saramurii,
folosirea saramurilor calde, folosirea curentului electric si folosirea vibratoarelor cu frecventa marita.

Sararea carnii cu saramura calda

Aceasta metoda a fost incercata in 1952, in vederea scurtarii timpului de saramurare. Cele mai bune produse au fost
obtinute prin saramurarea la temperatura de 48,90C, timp de 24 ore, cu o saramura avand concentratia de 14,5%,
formata din sare, zahar, azotati si azotiti.

Sararea cu ajutorul curentului electric

Aceasta metoda a fost experimentata tot in scopul accelerarii procesului de sarare.

Dupa datele din literatura, in unele intreprinderi se foloseste in acest scop sararea carnii cu ajutorul curentului
electric. Se foloseste fie curent electric alternativ de 30-35 A cu o tensiune pana la 40V si cu o frecventa de 6 Hz,
care circula intre doi electrozi de carbune, fie curent continuu de 1-2 A, cu o tensiune de 8 V.

Sararea cu ajutorul vidului

O alta metoda pentru accelerarea sararii carnii este saramurarea in vid prin introducerea carnii in recipiente care se
pot inchide ermetic, urmata de vacuumarea recipientelor si introducerea unei saramuri de o anumita concentratie,
sub presiune.

Experientele au aratat ca saramura patrunde repede in straturile externe, patrunderea in straturile interioare facandu-
se incet. In cazul in care produsele de carne se injecteaza cu saramura este posibil sa se produca o uniformizarea a
sararii.

Prin aplicarea acestui procedeu sararea completa a unei bucati de carne poate fi realizata in decurs de cateva minute.
Metoda poate fi aplicata la sararea suncilor, a bucatilor de carne dezosata si chiar a slaninii. Pierderile se reduc la
minimum, sucul de carne fiind retinut in produs, ceea ce asigura produse finite cu gust placut.

Prin expunerea saramurii unor vibratii sonore sau ultrasonore se poate accelera simtitor procesul de sarare.
Folosindu-se ultrasunetele si o baie de saramura obisnuite s-a reusit sa se reduca durata de sarare de 4,5 ori fata de
saramurarea stationara. Ultrasunetele exercita si o actiune bactericida asupra saramurii ferindu-o de infectare.

3.3. Conservarea carnii prin afumare

3.3.1. Principiile conservarii carnii prin afumare

Afumarea este un proces ajutator de conservare a produselor sarate, care de cele mai multe ori este insotit si de
actiunea temperaturii ridicate.

Efectul principal al afumarii consta in imbunatatirea gustului datorita proprietatilor componentilor fumului si
actiunii temperaturii la care se face afumarea. La aceasta se mai adauga imbunatatirea aspectului datorita culorii
specifice pe care o capata produsele, prelungirea duratei de conservare datorita actiunii antibacteriene a
componentilor fumului, precum si o actiune antioxidanta.

Fumul este un aerosol format dintr-un amestec de aer cu produsi ai arderii incomplete a lemnului sau rumegusului.
Agentul de dispersare este aerul, iar faza dispersa este atat lichida cat si solida si gazoasa (vapori de apa, particule
solide, gaze etc.)

Fata de solutiile coloidale, aerosolii au o instabilitate foarte mare. Particulele lor prezinta o miscare browniana foarte
intensa si se coaguleaza usor. Particulele puternic dispersate ale aerosolului sunt acoperite cu un fel de pelicula
formata din molecule de aer, din care cauza patrunderea in produs a componentilor activi ai fumului este ingreunata

Cantitatea si felul substantelor chimice din fum, precum si cantitatea de fum care se obtine intr-o afumare depinde
de felul combustibilului si de conditiile de ardere. Indiferent de esenta lemnului se obtin, in general, urmatorii
componenti: gaze (CO, CO2, CH4, H2, C2H4); vapori de apa; lichide constand din seria de acizi; alcooli; aldehide;
gudroane usoare; solide constituite din: particule de carbune (funingine), cenusa etc.

Actiunea antiseptica a fumului

Aceasta actiune este determinata de componentii fumului si de temperatura de afumare.

Majoritatea cercetarilor atribuie actiunea bactericida a fumului, fenolilor, aldehidelor si acizilor.

Fenolii sunt una din substantele bactericide cele mai puternice din fum, cu toate ca in fum se afla un continut de
fenoli destul de mic.

In ceea ce priveste rezistenta microorganismelor la actiunea fumului majoritatea sunt distruse dupa 1-2 ore de
afumare.

In fum rezista de asemenea si multe mucegaiuri. Uneori sporii de mucegai sunt adusi o data cu rumegusul, infectand
produsele, din care cauza se impune controlul atent al rumegusului.

Cu cat mediul este mai acid, cu atat actiunea bactericida a fumului creste. Dintre bacteriile patogene o rezistenta
mica la afumare o are bacilul tuberculozei, care este distrus dupa doua ore de afumare.

Actiunea cancerigena a fumului

O problema foarte mult discutata o constituie presupunerea ca fumul, in anumite conditii, ar avea o actiune
cancerigena, datorita anumitor hidrocarburi din fum.

Din datele existente in literatura nu se poate aprecia, pana in prezent, daca intr-adevar produsele afumate pot
constitui sau nu un pericol pentru sanatatea consumatorilor.

Pentru conditiile actuale din fabricile de produse de carne din tara noastra se considera necesar ca sa se ia masuri de
curatire periodica a gudroanelor din afumatorii si de asigurare a unei temperaturi de producere a fumului sub 3000
C.

Patrunderea fumului in produse

Mecanismul afumarii este destul de simplu si are loc in doua faze: prima depunerea substantelor de afumare pe
suprafata produsului prin gazele din fum care circula liber, si a doua, difuzia substantelor depuse, in interiorul
produsului.

Modificarile din produs sunt determinate de felul afumarii. In functie de felul produsului, actiunea principala in
procesul de afumare o are caldura sau fumul care actioneaza prin compusii lui volatili. La majoritatea produselor
care se fabrica in Romania se plica mai mult afumarea calda, incat in procesul de afumare intervine atat temperatura
cat si fumul.

Patrunderea fumului in produs are loc prin difuziune. Viteza difuziunii este direct proportionala cu temperatura
fumului, durata fumarii, densitatea fumului si viteza lui de circulatie; ea este influentata de asemenea si de
caracteristicile produsului.

Temperatura si umiditatea fumului fac ca depunerea substantelor de afumare pe suprafata produsului sa se faca
repede sau mai incet, in functie de natura suprafetei. Dupa Watts, fumul se concentreaza, in cea mai mare parte, pe
suprafata produsului, patrunzand foarte putin in interior.
Majoritatea autorilor sunt de acord ca in stratul extern al carnii se acumuleaza mai multi fenoli decat in profunzime.
In grasime insa fenolii patrund destul de usor.

Modificari suferite de produse prin afumare

Prin afumare produsele sufera pierderi in greutate, precum si unele modificari chimice, fizico-chimice si structurale.

a. Pierderile in greutate sunt determinate de temperatura, umiditatea si viteza aerului din afumatori, precum si de
caracteristicile produsului.

Pierderile in greutate variaza intre limite mari, din cauza variatiei raportului grasime - proteine si a dimensiunilor
produsului (suprafata specifica) si reprezinta intre 6 si 12%, in functie de compozitia produsului si durata afumarii.

b. Modificarile chimice, altele decat cele aratate anterior, sunt legate si de procesul de sarare in care prin actiunea
silitrei si a nitritului se obtine culoarea rosie caracteristica. In urma afumarii cantitatea de nitrit din produs scade cu
circa 25%. Culoarea se mentine frumoasa in urma actiunii temperaturii ridicate, care favorizeaza transformarea
azoximioglobinei in azoximiocromogen, compus mai stabil, cu o culoare rosie caracteristica.

Mare parte din modificarile chimice care au loc sunt datorite temperaturii care produce o denaturare a proteinelor.
De asemenea se produc unele modificari fermentative.

Imbunatatirea proprietatilor organoleptice si a digestibilitatii sunt influentate atat de actiunea componentilor fumului
cat si de actiunea temperaturii care determina o umflare a colagenului si deci o marire a suculentei si fragezimii
produsului si o marire a indicelui de digestibilitate.

Trebuie mentionat ca, sub influenta afumarii, continutul de vitamina B1 se reduce in proportie de 15-20%. Celelalte
vitamine sufera sub influenta afumarii modificari neinsemnate.

3.3.2. Metode de afumare

Metodele de afumare se clasifica, dupa mediul in care se face afumarea, dupa temperatura si durata de afumare si
dupa tehnica de afumare.

Dupa mediul de afumare se disting afumarea in curent de fum si afumarea cu preparate lichide. Afumarea in curent
de fum se poate fi de doua feluri: afumare cu particule in stare coloidala (fumul obisnuit) si afumarea in care toti
componentii fumului sunt in stare gazoasa, iar nuanta fumului nu se observa numita impropriu afumare fara fum.

Afumarea cu preparate lichide se poate face prin stropirea produsului cu lichidul respectiv, prin imersia produsului
in lichid sau prin inglobarea lichidului de afumare in tocatura produsului care ulterior este supus actiunii termice sau
uscarii fara fum.

Dupa temperatura si durata de afumare se deosebeste: afumarea cum fum cald (60-1000C) denumita in industria
noastra hituire, cu o durata scurta (1/2 -;3 ore); afumarea cu fum de 25-400C, cu o durata de 12-48 ore; afumarea cu
fum rece (10-180C) cu o durata de 5-15 zile.

Dupa tehnica afumarii exista o afumare in camere cu tiraj natural sau artificial, in care produsele sunt afumate cu
fum produs in camera respectiva si afumare in care fumul este produs in afara camerei de afumare, in instalatii
speciale, de unde este condus prin tuburi in camera de afumare.

4. TEHNOLOGIA FABRICARII MEZELURILOR

Sub denumirea de mezeluri, in sensul larg al cuvantului, se inteleg preparatele de carne, fabricate din carne tocata si
condimentata introdusa intr-o membrana, naturala sau artificiala, si supuse unei prelucrari termice, putand fi folosite
in alimentatie ca atare, fara alte prelucrari culinare.

In sens restrans, prin mezeluri se inteleg preparatele de carne prelucrate prin fierbere si afumare sau numai prin
fierbere, cu o durata scurta de conservare. Preparatele cu o durata mai mare de conservare sunt denumite salamuri.
In vorbirea obisnuita aceste doua denumiri au de multe ori acelasi sens.

Ca materie prima pentru mezeluri se foloseste, in cea mai mare masura, carne de vita, carne de porc, grasime de
porc, ficat si subproduse bogate in gelatina (buze, urechi de porc, picioare etc.) iar uneori creierul, inima, splina,
pulmonul, rumenul, stomacul de porc etc.

Dupa materia prima si dupa procesul tehnologic aplicat, mezelurile cuprind urmatoarele categorii de produse:
salamuri fierte sau prospaturi, prelucrate din carne tocata fin sub forma de pasta, apoi afumate la cald, fierte si racite
(parizer, polonez, crenvursti, frankfurter, safalade etc.), salamuri semiafumate, care pe langa carne tocata fin contin
si carne tocata mai grosier si care sunt prelucrate prin afumare calda, fierbere si afumare rece (salam italian, rusesc,
vanatoresc, cracauer etc.); salamuri de durata, fabricate din carne tocata fin sau grosier, fara adaos de pasta si care se
prelucreaza prin afumare rece si uscare (salamul de iarna) sau numai prin uscare (ghiudenul).

Produsele care au ca materie prima de baza ficatul, poarta denumirea de lebarvurst, caltabosi etc., cele fabricate pe
baza de sange se numesc sangerete sau blutvurst, iar cele fabricate pe baza de subproduse bogate in gelatina se
numesc tobe.

4.1. Materia prima si substantele auxiliare folosite la prepararea mezelurilor

Materia prima

Materia prima o constituie carnea de la diferite specii de animale, grasimea cruda, subprodusele, sangele etc.

La produsele cu o conservabilitate limitata, la care se urmareste ca produsul finit sa fie suculent, se prefera o carne
mai bogata initial in umiditate, furnizata de animalele mai tinere. La produsele de durata se prefera in general carne
provenita de la animale adulte.

Indiferent de specia de la care provine, carnea trebuie sa fie sanatoasa, verificata de serviciul veterinar.

Carnea se aduce de la abator in diferite stari termice, dupa necesitati, si anume: calda, zvantata sau refrigerata; de
asemenea poate fi folosita, in anumite proportii, si carnea congelata.

La primirea in fabrica carnea se receptioneaza cantitativ si calitativ si apoi, fie ca se supune imediat prelucrarii, fie
ca se depoziteaza in frigorifer, dupa prescriptiile tehnologice.

Substantele auxiliare

Condimentele sunt substante de origine vegetala, lipsite de proprietati nutritive, care insa adaugate in alimente, in
doze moderate, au prin gustul si mirosul lor placut o actiune stimulatoare asupra poftei de mancare, intensificand
secretiile sucurilor digestive si activitatea miscarilor peristaltice ale intestinelor, imbunatatind astfel digestia si
asimilarea substantelor alimentare.

In doza mari ele au asupra organismului o actiune iritanta, daunatoare.

Dintre condimente, unele au un gust picant, cu actiune in marirea secretiilor gastrice si intestinale, iar altele lucreaza
in special asupra nervilor olfactivi intensificand secretia salivara.
Majoritatea condimentelor au atat o actiune picanta cat si o actiune aromatica.

Piperul este condimentul cu cea mai larga utilizare. De fapt sub denumirea de piper sunt cuprinse o serie de
condimente cu gust specific picant, intepator, obtinute din uscarea fructelor unor plante tropicale, apartinand unor
familii diferite. Dintre acestea importanta comerciala cea mai mare o au urmatoarele condimente: piperul negru,
piperul alb, piperul de Cayenne si piperul de Jamaica.

Boiaua de ardei este condimentul obtinut prin macinarea ardeiului Capsicum anuum, din familia solanaceelor.

Boiaua de ardei este folosita pe scara mare in industria carnii, la condimentarea slaninii, a salamurilor picante
(babic, ghiuden), precum si a altor tipuri de preparate de carne, in proportie de 50-100 g la 100 kg compozitie.
Boiaua este intrebuintata pe scara mare si in industria conservelor de carne. Se atrage atentia asupra necesitatii
sterilizarii boielii, pentru a se evita eventualele rebuturi posibile.

Nucsoara este samanta coapta si uscata a fructului arborelui tropical Miristica fragans.

Nucsoara, datorita uleiului eteric pe care-l contine, are actiune antioxidanta.

Desi nucsoara este folosita de mai multe secole si este unul din condimentele cele mai apreciate, abia in 1959 s-a
aflat ca ea contine o substanta foarte toxica, miristicina, care este un constituent normal al fractiunii volatile a
uleiului eteric de muscat. Ingerata in doza de 5 g nucsoara produce manifestari toxice cu sari de depresie, soc, coma,
acidoza.

Floarea de muscat sau macisul este invelisul semintelor de nucsoara si nu o floare in sensul botanic al cuvantului.

Cuisoarele sunt mugurii uscati ai arborelui Zambosa caryphyllata, Eugenia aromatica sau Caruphyllus aromaticus,
ce face parte din familia myrtaceelor.

Produsele din comert cuprins tulpinitele mugurelui de circa 1 cm si mugurele propriu-zis de circa 3-4 mm inconjurat
de 4 sepale, fara ca bobocul florii sa fie desfacut.

Scortisoara este coaja unor arbori facand parte din familia lauraceelor. In comert sunt cunoscute trei tipuri:
scortisoara de Ceylon, scortisoara de China si scortisoara de Malabar sau scortisoara de lemn.

Coriandrul este fructul unei plante din familia umbeliferelor, denumita Coriandrum sativum, care isi are patria de
origine in Asia, de unde s-a raspandit si in diferite tari ale Europei, putand fi considerat ca un condiment indigen,
intrucat se cultiva si in tara noastra.

Coriandrul este un condiment folosit pe scara mare in industria preparatelor de carne de la noi. Astfel, la prospaturi
(parizer, crenvursti), se utilizeaza in proportie de 50 g la 100 kg compozitie, la salamurile semiafumate de 20-50 g la
100 kg , iar la salamurile ieftine este condimentul de baza, folosindu-se pana la 100 g la 100 kg compozitie (salamul
de vaca).

Chimenul este fructul unei plante anuale din familia umbeliferelor. Chimenul creste salbatic in toate livezile de la
noi. Este cultivat in diferite tari din Europa.

Foile de dafin care se folosesc drept condiment sunt frunzele uscate ale arborelui Laurus nobilis, care creste in stare
salbatica si cultivat in orient si in sudul Europei, in special pe tarmul Mediteranei si in sudul Crimeii. Foile de dafin
sunt folosite in industria carnii la fabricarea conservelor, in baitul de sarare, la conservele de ciolan de porc cu
fasole, la chiftele, la prepararea sosurilor, la marinatele de peste la iahnia de fasole, la muraturi, la aromatizarea
otetului etc.
Cimbrul este o planta din familia labiatelor. Planta uscata are miros caracteristic foarte placut. Se intrebuinteaza la
aromatizarea saramurilor, la conservele cu varza (in special la sarmale), la tocane, gulasi, muschi in sos de vin,
ciolan de porc cu fasole alba etc.

Ceapa trebuie recoltata numai in timp uscat si pastrata in frigorifer 0-20C , la o umiditate de 75%.

Substantele care intra in compozitia cepei stimuleaza secretia stomacului si ale intestinelor, inlesnind in acelasi timp
digestia.

Ceapa se foloseste, in stare cruda si conservata, la prepararea diferitelor mezeluri, salate si mancari. De asemenea, se
citeaza folosirea sucului de ceapa ca antioxidant.

Usturoiul este bulbul plantei Alium sativum, care contine un ulei eteric (izocianatul de alil ) in proportie de 1,5-2%
are miros patrunzator si gust picant. Usturoiul are actiune digestiva, precum si o importanta actiune antiseptica.

5. TEHNOLOGIA FABRICARII CONSERVELOR DE CARNE

Conservele de carne sunt produse de carne inchise ermetic in cutii sau borcane si supuse unui tratament termic la
temperaturi peste 1000C cu scopul de a distruge microorganismele si enzimele nemicrobiene si in special oxidazele,
care ar putea altera continutul, pastrand in acelasi timp unele substante termolabile astfel ca insusirile organoleptice
ale produsului si valoarea lui nutritiva sa ramana cat mai neschimbate.

Produsele de carne inchise etans in cutii si care au fost supuse in prealabil altor procedee de conservare (sarare,
afumare, fierbere) si care dupa inchiderea in cutii sunt supuse tratamentului termic la o temperatura mai scazuta de
1000C poarta denumirea de semiconserve de carne. Aceste produse au o conservabilitate mai redusa si necesita
conditii speciale de pastrare.

Principiul de conservare care sta la baza fabricarii conservelor in cutii il constituie distrugerea microorganismelor
din produs cu ajutorul caldurii si impiedicarea patrunderii germenilor din afara prin ambalare ermetica.

Supunerea conservelor la actiunea temperaturilor prea ridicate este urmata de schimbarea profunda a insusirilor
organoleptice, de aceea trebuie sa se foloseasca numai temperatura care, asigurand pastrarea caracterelor produsului,
distruge majoritatea germenilor.

Tratarea termica la temperaturi care depasesc 1000C este denumita sterilizare. Sterilizarea implica distrugerea
completa a germenilor.

In mod teoretic produsele bine sterilizate si inchise etans ar trebui sa se conserve timp nelimitat daca continutul n-ar
influenta in timp asupra ambalajului si daca in mod practic ar fi complet lipsit de germeni.

In cazul sterilizarii conservelor insa, nu intotdeauna se obtine o sterilizare absoluta. Specialistii care se ocupa de
sterilizarea conservelor au in aceasta privinta opinii diferite. Unii considera ca conservele care se dau in consum
trebuie sa fie sterile, in adevaratul sens al cuvantului, altii insa sunt de parere ca conservele pot fi puse in consum
chiar daca nu sunt sterile, cu conditia ca produsul sa nu contina germeni patogeni si sa nu aiba semne de modificari
organoleptice datorita florei microbiene.

5.1. Bazele stiintifice ale sterilizarii

Sterilizarea, ca metoda de conservare, se bazeaza pe actiunea caldurii asupra microorganismelor care se gasesc in
produsul supus conservarii. Actiunea caldurii asupra produsului inchis in recipient se exercita in trei timpi: urcarea
temperaturii pana la limita stabilita, mentinerea la aceasta temperatura un anumit timp si coborarea temperaturii.
Deci parametrii principali ai sterilizarii sunt temperatura si durata de sterilizare. In unele cazuri, in afara de acesti
doi factori, intervine si presiunea, si anume la conservele in borcane unde presiunea este folosita pentru evitarea
sariri capacelor sau la unele conserve in cutii unde este folosita pentru evitarea deformarii cutiilor.

Acesti parametri variaza in functie de o serie de factori legati de structura si compozitia materiei prime, de natura si
dimensiunile recipientului, de starea de repaus sau miscare a recipientului, de starea termica initiala a conservei etc.

Factorii care influenteaza sterilizarea

a. Structura si compozitia materiei prime influenteaza in mare masura termopenetratia. Astfel in ceea ce priveste
structura (compacta, pastoasa, lichida, densa), ea va determina o viteza diferita de patrundere a caldurii in functie de
modul cum se transmite caldura (prin convectie sau prin conductibilitate).

La conservele cu un continut compact, formate din bucati mari intregi, tari (sunca) sau cele pastoase (tip aperitiv,
pateuri etc.), patrunderea caldurii in centrul cutiei se face prin conductibilitate, deci destul de incet. La conservele ce
contin bucati de carne si cu o cantitate mica de lichid, transmiterea caldurii se face prin conductibilitate si limitat
prin convectie. Acesta este cazul conservelor de carne in suc propriu.

La conservele ce contin bucati mici intr-o cantitate suficienta de lichid care sa permita o circulatie intensa in intregul
continut al cutiei, cum este gulasul, tocanita etc., transmiterea caldurii se face mai mult prin convectie.

b. Felul microorganismelor si gradul de insamantare al materiei prime conditioneaza in mod esential procesul
sterilizarii.

Durata si temperatura de sterilizare variaza intre limite foarte largi cu felul microorganismelor.

Deci la stabilirea regimului de sterilizare trebuie sa se tina seama de tipul de bacterii si de spori, precum si de
numarul de germeni din materia prima. De aceea se impune ca, inainte de sterilizare, sa se faca controlul profilactic
al materiei prime. Zilnic, in timpul unui schimb, trebuie facuta de doua ori analiza continutului cutiilor inainte de
sterilizare.

c. Temperatura initiala a conservei influenteaza asupra sterilizarii dupa proprietatile fizice ale produsului, adica dupa
felul cum se produce termopenetratia. La produsele lichide la care caldura se transmite prin conventie, temperatura
initiala nu influenteaza asa de mult durata sterilizarii ca la conservele cu continut solid, la care caldura se transmite
prin conductibilitate. De aceea, la produsele dense, temperatura initiala trebuie sa fie mai ridicata.

5.2. Materiile prime si auxiliare

Materiile prime

Pentru fabricarea conservelor de carne se folosesc carnea si produsele secundare rezultate de la taiere, examinate de
medicul veterinar, precum si pasari, iepuri de casa si vanat.

Carnea este adusa de preferinta in stare refrigerata. Se poate folosi la nevoie si carne congelata.

Carnea conditionat consumabila nu este recomandat a fi folosita in acest scop. Totusi, in ultimul timp, o serie de
cercetari stiintifice au aratat ca este posibila folosirea in conserve a carnii conditionate si a carnii provenite de la
animale folosite la prepararea virusului si a serului, intrucat analizele de laborator au aratat ca printr-o sterilizare
facuta chiar numai la 1130C bacteriile paratifice sunt distruse, de asemenea si virusul pestei porcine. Verificarea
biologica prin administrarea acestor conserve la animale de experienta, cat si inocularea extractului de conserve
sterilizate nu a transmis pesta la porci.

In orice caz, atat carnea cat si subprodusele trebuie sa indeplineasca indici de prospetime corespunzatori.
Calitatea conservelor depinde in primul rand de calitatea materiei prime. Chiar daca se aplica procedee tehnologice
ameliorate, nu se poate obtine un produs superior atunci cand carnea folosita nu prezinta culoarea, gustul si
consistenta necesara.

In general, la fabricarea conservelor de carne nu s-a dat atentie cuvenita structurii carnii si in special alegerii corecte
a partilor putin digestibile, a excesului de grasime si indepartarii cheagurilor de sange.

Alegerea incorecta a tendoanelor si aponevrozelor poate duce la o sterilizare nesigura, intrucat acestea cer un timp
indelungat de sterilizare decat tesutul muscular. Carnea de bovine cea mai indicata, este cea provenita de la animale
in buna stare de ingrasare, in varsta de 3-7 ani,

Carnea animalelor prea tinere nu este indicata a fi folosita decat pentru anumite tipuri de conserve. Carnea de bivol
in general nu este recomandata, intrucat da un bulion de culoare inchisa. In ceea ce priveste carnea de porc, cea mai
potrivita pentru conserve este carnea provenita de la porci semigrasi, sau de la porci de carne, varsta de 10-18 luni.
Nu este indicat a fi folosita carnea provenita de la scroafe in gestatie, de la vieri sau de la porci castrati prea tarziu.
Grasimea trebuie sa fie de asemenea proaspata, curata si de culoare corespunzatoare. Ea se poate intrebuinta in stare
cruda sau topita, dupa sortiment.

Materia prima de origine vegetala, folosita la conservele mixte, trebuie sa fie de buna calitate, fara corpuri straine,
cu boabele intregi, acolo unde este cazul, legumele fara defecte, iar verdeata proaspata.

Materiile auxiliare

Materiile auxiliare trebuie sa indeplineasca conditiile specificate anterior.

Intrucat in compozitia unor conserve este cuprinsa si apa, se vor descrie unele conditii pe care trebuie sa le
indeplineasca apa spre a putea fi folosita la conservele de carne si mixte. De asemenea se vor descrie unele
caracteristici ale unor substante auxiliare folosite in conservele mixte (zahar, ulei, otet, gelatina).

In industria conservelor, ca de altfel in toata industria alimentara, se foloseste apa potabila, pentru scopuri
tehnologice, si apa industriala, pentru diverse alte utilizari.

Apa tehnologica trebuie controlata inca din abator deoarece se stie ca apa folosita la oparirea porcilor constituie o
sursa importanta de impurificare; controlul trebuie continuat nu numai la apa care intra direct in compozitia unor
conserve mixte, sau la cea utilizata la saramura in care se sterilizeaza crenvursti, ci si la apa in care se racesc cutiile
de conserve dupa sterilizare.

Apa trebuie sa corespunda nu numai conditiilor impuse de igiena in cea ce priveste apa potabila (perfect limpede,
fara miros si fara gust specific) ci trebuie sa aiba si o anumita compozitie minerala.

Apa cu un continut ridicat de calciu si magneziu este necorespunzatoare pentru industria de conserve. Sarurile de
magneziu dau apei gust amar. Este suficient ca apa sa contina 4 mg saruri de magneziu la 1l, pentru ca conservele sa
capete gust amar. Sarurile de calciu si magneziu determina duritatea apei. Aceasta se masoara in grade. Fiecare grad
de duritate corespunde unui continut de 10 mg CaO la 1 l apa. Dupa duritate apei, apa poate fi: dura, avand mai mult
de 200; potrivit de dura, avand de la 100 la 200; si slaba, avand pana la 100.

Zaharul folosit in intreprinderile de conserve trebuie sa contina cel putin 99% zaharoza pura; pentru anumite calitati
acest procent trebuie sa fie de 99,9%. Umiditatea zaharului stabilita de standardele de stat nu trebuie depaseasca
0,30%.

Nu se admite prezenta nici unor feluri de corpuri straine in zahar (nisip, particule de carbune, funingine etc.).
Deosebit de important in cazul zaharului sunt calitatile sale organoleptice. Zaharul, sub orice forma ar fi: cristalizat,
tos, pudra sau bucati, trebuie sa aiba culoarea alba, sa luceasca, cristalele sa fie de aceeasi marime, sa nu aiba nuante
galbui, sa aiba gustul dulce tipic al zaharului, fara alte gusturi particulare, sa nu cuprinda resturi de melasa. Zaharul
tos trebuie sa nu fie aglomerat din cauza umezelii, sau sa contina zahar nerafinat, sa nu aiba cristale lipite, sa curga
usor, sa fie uscat la pipait, a nu se lipeasca de degete. Zaharul trebuie sa fie usor si total solubil in apa. Solutia de
zahar in apa trebuie sa fie incolora, transparenta si fara miros.

Uleiul de floarea-soarelui folosit in industria de conserve trebuie sa fie dublu rafinat. El trebuie sa fie limpede si sa
nu-si piarda aceasta limpezime chiar dupa o pastrare indelungata; de asemenea sa nu prezinte precipitate vizibile.

Uleiul de floarea -;soarelui trebuie sa aiba gustul si mirosul placut, caracteristic florii -;soarelui, fara nici un fel de
gust si miros strain. Culoarea uleiului de floare-soarelui este de obicei galbena deschisa pana la galbena aurie. Dupa
standardul de stat, cantitatea de apa si de substante volatile din uleiul de floarea-soarelui de buna calitate, trebuie sa
fie de maximum 0,15%, dupa incalzire la 1000C. Greutatea specifica a uleiului de floarea-soarelui este de la 0,920 la
0,927. Aciditatea uleiului de floarea-soarelui de buna calitate, calculata in grade sau in procente de acid oleic este de
0,4 sau 0,113%. Indicele de refractie la 400C este de 62-66, cifra de saponificare de 188-195, iar proportia de
substante nesaponificabile pana la 1%.

Otetul care se utilizeaza in industria de conserve poate fi de doua feluri: otet de vin, obtinut prin fermentarea acetica
a vinurilor limpezi, sanatoase, normale sau acrite cu cel putin 9% alcool; otet de alcool, obtinut prin fermentarea
acetica a alcoolului diluat.

Otetul trebuie sa fie limpede, fara precipitate. Sa nu contina resturi vizibile de bacterii acetice. Otetul de alcool
trebuie sa fie incolor; cel de vin poate fi si colorat, in functie de materia prima folosita. Otetul trebuie sa aiba gustul
si mirosul caracteristic acetic. Aciditatea totala a otetului trebuie sa fie de 6%.

Gelatina folosita in industria conservelor se prezinta sub forma de placi sau de praf.

Gelatina se umfla in apa si prin incalzire formeaza o solutie coloidala, care la racire, daca concentratia este
suficienta, formeaza un gel. Gelul obtinut se topeste la 31-330C. Cantitatea de gelatina necesara formarii gelului este
:

Pentru geluri foarte slabe 3-4%

Pentru geluri potrivit de slabe 4-6,5%

Pentru geluri potrivit de tari 6-8%

Pentru geluri tari 8-10%

Gelatina folosita in scopuri industriale in industria de conserve trebuie sa fie aproape incolora, transparenta, fara
miros si gust. In apa rece trebuie sa se umfle dar fara sa se dizolve, iar in apa fierbinte trebuie sa se dizolve si sa
formeze un lichid cleios cu reactie neutra, limpede sau usor tulbure si care la racire, la o proportie de 1:100, sa
formeze un gel. Continutul de cenusa al gelatinei nu trebuie sa depaseasca 2%. Gelatina nu trebuie sa contina cupru
sau alte metale grele.

5.3. Fluxul tehnologic de fabricare a conservelor de carne

Procesul tehnologic de fabricare a conservelor de carne cuprinde urmatoarele operatii: receptia materiilor prime si
auxiliare; pregatirea initiala a materiei prime; proportionarea si umplerea recipientelor; inchiderea recipientelor;
sterilizarea; racirea; termostatarea sortarea, stergerea si ungerea cutiilor cu vaselina; etichetarea si ambalarea;
depozitarea in fabrica si livrarea; transportarea conservelor.
Modificarile ce se produc in timpul sterilizarii conservelor de carne

In timpul sterilizarii conservelor de carne au loc o serie de modificari ale produsului, respectiv ale grasimilor,
proteinelor, substantelor extractive si vitaminelor.

Sub influenta caldurii, grasimile sufera o hidroliza cu formare de mono si digliceride, care sunt asimilate de
organism mai bine decat grasimile nehidrolizate. Deci actiunea caldurii asupra grasimilor este favorabila. In ce
priveste substantele proteice, acesta sub actiunea prelungita a caldurii sau a temperaturii, peste anumite limite, sufera
o serie de modificari, dintre care unele nefavorabile. Modificarile substantelor proteice sunt datorite a doi factori mai
importanti, si anume actiunii apei si a temperaturii ridicate. Temperatura ridicata mareste actiunea defavorabila a
apei, avand ca actiune directa supraincalzirea portiunilor de langa peretii curiei, care practic se afla un timp mai
indelungat sub influenta temperaturii ridicate decat centrul cutiei.

Hidroliza prea pronuntata a colagenului duce la modificarea structurii si deci a aspectului exterior al tesuturilor,
scazand calitatea produsului.

In cazul produselor tratate termic in prealabil, degradarea tesutului conjunctiv este mai pronuntata. Descompunerea
hidrolitica a proteinelor este cu atat mai pronuntata cu cat durata actiunii termice este mai mare. La temperatura de
1300C pierderile de proteine depasesc limitele normale, continutul de azot aminic crescand cu aproximativ 30% fata
de continutul initial. Prin actiunea temperaturii ridicate se distrug o serie de amino-acizi liberi, indispensabili vietii,
in urma decarboxilarii, dezaminarii si ruperii legaturilor sulfhidrice.

Racirea si prima sortare a conservelor

Imediat dupa sterilizare, cutiile sunt racite pentru a feri alimentele de actiunea prelungita a caldurii, care influenteaza
defavorabil proprietatile organoleptice ale produsului, la produsele cu aciditate mare fiind favorizata si corodarea
tablei. O modificare insemnata se observa la conservele cu un continut ridicat de tesut conjunctiv care sub influenta
prelungita a caldurii sufera modificari profunde.

De asemenea, racirea trebuie sa se faca cat mai rapid pentru a se evita mentinerea conservei la temperatura de 370C,
are este temperatura optima de dezvoltare a microorganismelor.

Termostatarea conservelor

Dupa racire si prima sortare urmeaza termostatarea care este una din metodele principale de verificare a eficientei
sterilizarii. Termostatarea consta in mentinerea cutiilor pline, un anumit timp, la temperatura optima de dezvoltare a
majoritatii germenilor termorezistenti, dintre care mare parte sunt anerobi gazogeni. Ca urmare a termostatarii,
cutiile in are se gasesc astfel de germeni se deformeaza aparand bombate, adica cu capacele convexe.

Din lucrarile microbiologilor rezulta ca in timpul sterilizarii, atunci cand nu s-a respectat regimul sanitar, ea duce la
o insamantare masiva inainte de umplere, precum si atunci cand nu s-a asigurat o stabilizare uniforma a tuturor
cutiilor din autoclava, ramane in conserve o microflora reziduala. Cutiile neinchise ermetic se pot de asemenea
reinfecta dupa procesul de sterilizare.

Dezvoltarea germenilor amintiti duce la formarea de gaze, are provoaca bombajul microbiologic.

Bacteriile aerobe se gasesc in cutii in care nu s-a facut vacuum sau care au ramas neetanse.

 
    7.    UTILIZAREA FRIGULUI      ÎN INDUSTRIA
ALIMENTARĂ
Frigul artificial are o utilizare largă în industria alimentară datorită efectelor pe care le
prezintră din punct de vedere al acţiunii conservante a produselor perisabile, prin oprirea sau
frânarea activităţii agenţilor modificatori, la temperaturi scăzute.
4.1. Lantul frigorific
Reţeaua de unităţi în care se utilizează temperaturile scăzute în vederea conservării
produselor alimentare, poartă denumirea de lanţ frigorific. Denumirea simbolizează legătura
care trebuie să existe între verigile care asigură prelucrarea prin frig a produselor alimentare,
depozitarea acestora la temperaturi scăzute, transportul frigorific sau izoterm între diverse
unităţi comerciale cu profil alimentar şi aparatele frigorifice de uz casnic.
Lanţul frigorific este compus din unităţi fixe şi mobile:
- Unităţi fixe (cu exceptia celor comerciale se numesc frigorifere sau depozite
frigofice):
- Centre de colectare (lapte, peşte, etc.);
- Unităţi de producţie (abatoare, fabrici de bere, industrializarea cărnii,
industrializarea laptelui, etc.);
- Antrepozite frigorifice de stocaj şi distribuţie;
- Unităţi comerciale şi de alimentaţie publică;
- Aparate de uz casnic.
- Unităţi mobile (Mijloace de transport care fac legătura între unităţile fixe):
- Izoterme auto sau CF;
- Transport frigorific (auto, CF, nave, avioane cu compartimente frigorifice) (au
instalaţii frigorifice proprii).
De regulă, fiecare categorie de produse alimentare are un lanţ frigorific propriu, aşa
cum se observă în figură.
Lanţuri frigorifice
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
În mod normal variaţiile de temperatură admise, faţă de optimul recomandat trebuie
să fie de maxim 1°C. Trebuie respectate şi condiţiile de umiditate recomandate. În imagine
este prezentat un lanţ frigorific pentru legume şi fructe congelate.
Schema lanţului frigorific pentru legume şi fructe congelate
Clasificarea frigoriferelor se poate realiza după mai multe criterii:
- Dupa natura produselor depozitate:
- Frigorifere generale (produse diverse mai puţin cele care impun un regim
special de depozitare - citrice, peşte, etc.);
- Frigorifere cu profil specializat (pt. produse care necesită condiţii deosebite de
păstrare);
- După destinaţie:
- Frigorifere de colectare (pentru produse colectate în vederea industrializării,
distribuirii sau colectării);
- Frigorifere industriale sau tehnologice (pentru refrigerare, congelare, şi
depozitare de scurtă durată, au capacităţi de depozitare de 500…5000t şi de
congelare de 20…100t/24h);
- Frigorifere de stocaj (pentru uniformizarea ritmului de aprovizionare şi
asigurarea lanţului frigorific);
- Frigorifere de distribuţie (alimentare periodică de la cele industriale şi de
stocaj, în vederea distribuţiei produselor spre consum);
- Frigorifere speciale (portuare, din comerţul cu ridicata, pentru export);
- După regimul de temperatură:
- Frigorifere pentru produse refrigerate (0°C);
- Frigorifere pentru produse congelate (-20°C);
- Frigorifere mixte;
- După tipul construcţiei:
- Frigorifere orizontale sau monoetajate (înălţimi mari de stivuire şi paletizare);
- Frigorifere verticale (pe mai multe niveluri, cu capacitate foarte mare);
- După capacitatea de depozitare:
- Frigorifere de capacitate mare (1500…16000t);
- Frigorifere de capacitate medie (300…600t);
- Frigorifere de capacitate mică (12…125t).
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
4.2. Prelucrarea si conservarea produselor alimentare prin frig
Există mai multe metode de prelucrare prin frig a produselor alimentare, între care se
menţionează următoarele:
- Refrigerarea - răcire rapidă până la temperaturi de 0…5°C;
- Congelarea - răcire până la temperatura finală de -18…-25°C, cu solidificarea
apei din produse în proporţie de peste 95%;
- Criodesicarea sau liofilizarea - deshidratarea produselor congelate în prealabil
prin sublimarea cristalelor de gheaţă în vid, cu ajutorul unui aport controlat de
căldură.
Obiectivele pe care le poate avea prelucrarea prin frig a produselor alimentare, pot fi
următoarele:
- Prelungirea duratei de conservare - la temperaturi scăzute, viteza de reacţie şi
acţiunea agenţilor modificatori scad în intensitate, conform diagramei din figură:
Influenţa temperaturii asupra duratei de conservare prin frig
(după Lorenzen)
1-găini tăiate; 2-peşte slab; 3-carne de vită; 4-mere târzii; 5-portocale
- Crearea condiţiilor optime de temperatură pentru diverse procese tehnologice sau
biochimice (fermenţi alcoolici în industria berii sau vinului, maturarea unor
preparate din carne, etc);
- Modificare temporară a unor proprietăţi fizico-chimice (de obicei consistenţa) în
vederea realizării unor operaţii tehnologice (unt, margarină, ciocolată, untură,
îngheţată, vinuri spumoase, şampanie, etc.);
- Tratament termic prin frig a unor produse lichide în scopul modificării
compoziţiei (limpezirea vinului, concentrarea mustului de struguri, concentrarea
vinului, etc.)
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
4.3. Refrigerarea produselor alimentare
Răcirea produselor alimentare până la temperaturi apropiate de punctul de congelare,
fără formare de gheaţă în produs, este denumită refrigerare.
De regulă presupune transfer de căldură şi masă (umiditate) de la produs la mediul de
răcire.
Temperatura de refrigerare a produselor alimentare este de 0…5°C.
Mediul de răcire trebuie să aibă temperatura mai redusă cu 3…5°C.
Clasificarea refrigerării se poate realiza după mai multe criterii:
- După natura mediului de răcire utilizat:
- Refrigerare în aer;
- Refrigerare în agenţi intermediari (apă, apă de mare, soluţii de NaCl, etc.);
- Refrigerare prin contact cu gheaţă hidrică;
- Refrigerarea lichidelor în schimbătoare de căldură;
- Refrigerarea în vid;
- După viteza de desfăşurare a procesului:
- Refrigerare lentă;
- Refrigerare rapidă (cea mai recomandată şi cea mai des utilizată).
Procesul de refrigerare este tipic nestaţionar (viteza de răcire variază de la un punct la
altul şi în timp). Procesul se consideră încheiat când temperatura medie a ajuns la valoarea
dorită.
Există câţiva parametri care descriu procesul de refrigerare:
- Viteza de răcire globală - raportul dintre reducerea totală a temperaturii medii şi
durata totală a procesului de refigerare;
- Intensitatea de răcire (timpul de înjumătăţire) - durata în care diferenţa dintre
temperatura medie a produsului şi temperatura mediului de răcire este redusă la
jumătate.
Pentru intensificarea refrigerării se poate utiliza în prima fază aer cu -8…-15°C, iar
apoi aer cu 0°C.
Un proces de refrigerare este reprezentat în figură:
Variaţia temperaturii medii a unui produs în timpul refrigerării
t0-temperatura constantă a mediului de răcire;
z-timpul de înjumătăţire a diferenţei de temperatură
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Un exemplu care poate să edifice modul în care se realizează refrigerarea este
următorul:
- Timpul de înjumătăţire este z=4h;
- Temperatura iniţială este ti=30°C;
- Temperatura finală (dorită) este tf=2°C;
- Temperatura aerului utilizat pentru răcire este t0=0°C;
- După 4h temperatura medie a produsului ajunge de la 30°C la 15°C;
- După alte 4h temperatura medie a produsului ajunge de la 15°C la 7,5°C;
- După alte 4h temperatura medie a produsului ajunge de la 7,5°C la 3,75°C;
- După alte 4h temperatura medie a produsului ajunge de la 3,75°C la 1,88°C;
- Se constată că după 16h, produsul a ajuns la cca. 2°C, iar procesul s-a încheiat.
Refrigerarea în aer este procedeul cel mai utilizat pentru refrigerarea produselor
solide (carne, produse din carne, brânzeturi, lactate, păsări, peşte, legume, fructe, ouă,
semipreparate culinare, etc.);
La refrigerarea cu un singur nivel de temperatură a aerului, aceasta variază uzual între
-1…+1°C.
La refrigerarea cu două nivele de temperatură (carcase de carne, păsări, unele fructe),
temperatura aerului este de:
- -8…-9°C la unele fructe;
- -5…-6°C la bovine;
- -10…-12°C la porcine.
Temperatura scăzută a aerului este menţinută de regulă pe durata primului timp de
înjumătăţire. Apoi aerul are -1…+1°C.
În figură sunt reprezentate câteva procese de răcire pentru o carcasă de bovină.
Curbele de variaţie a temperaturii la racirea unei carcase de bovină;
1-suprafaţă; 2-centrul termic;
A-refrigerarea într-o fază cu aer la +2°C;
B-refrigerarea în două faze cu aer la -5°C şi 0°C
Viteza aerului cu camera de refrigerare goală este de cca.:
- 0,3m/s la răcirea lentă;
- 2…3m/s la răcirea rapidă
Cu încăperea plină se ajunge la viteze ale aerului de 5…6m/s în zonele dintre produse.
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Atât temperatura cât şi viteza aerului influenţează durata refrigerării, aşa cum se arată
în figură.
Influenţa temperaturii şi vitezei aerului asupra duratei refrigerării
carcaselor de carne
Modul de aşezare a produselor în camerele sau tunelele de refrigerare trebuie să
asigure spaţii de curgere pentru aerul rece. În cazul cărnii s-a dovedit mai eficientă asigurarea
unei circulaţii verticale a aerului, de sus în jos, ca în figură.
Schema distribuţiei aerului la răcirea cărnii în tunele
cu circulaţie verticală descendentă
1-canal de aer; 2-ajutaj; 3-linie aeriană de transport;
4-carcasa de carne; 5-canal de distributie a aerului
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Camerele de refrigerare se execută în mumeroase variante constructive, în funcţie de
natura produselor şi modul de distribuţie a aerului. De obicei după răcire sunt utilizate şi
pentru păstrarea produselor.
Dimensiunile uzuale ajung până la 24x24m sau 18x36m, cu înălţimi până la 7…8m.
Capacitatea poate să ajungă până la 200…800t.
Încărcarea trebuie să se poată realiza în max. 4…5 zile. Peste noapte trebuie să se
poată răci întreaga cantitate introdusă în cameră peste zi astfel încât variaţia maximă a
temperaturii să nu depăşească 4…8°C.
Circulaţia aerului este realizată prin canale şi există mai multe sisteme de răcire. În
figură este prezentat un sistem de răcire cu două canale de aer, unul pentru suflarea aerului
rece şi unul pentru aspiraţia aerului cald.
Sistem de răcire cu două canale de aer
1-canal de aspiraţie; 2-ventilator; 3-baterie de răcire;
4-canal de suflare aer rece
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
La camerele cu un singur canal de aer pentru distribuţia aerului, acesta prezintă
ramificaţii pentru asigurarea unei distribuţii uniforme. Aspiraţia aerului cald se realizează
liber prin deschizături practicate în perete.
Sistem de răcire cu un singur canal de aer
1-canal de suflare aer rece; 2-canal de aspiraţie aer cald; 3-răcitor de
aer şi ventilator; 4-stivă de produse
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Se poate realiza suflarea aerului rece şi prin canale amplasate sub podea, ca la I.L.F.
Alexandria.
Sistem de răcire cu suflarea aerului prin podea
1-comandă automată ventilatoare; 2-admisie aer proaspăt;
3-higrostate; 4-ventilator axial; 5-ceas programator;
6-duze decongelare şi umidificare; 7-baterie de încălzire;
8-baterie de răcire; 9-termostate; 10-umidificator
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
O parte din aerul uzat iese prin fantele practicate în perete, iar altă parte se amestecă
cu aerul proaspăt în camera de amestec 2 şi este recirculat cu ajutorul ventilatorului 4, peste
bateriile 7 (care încălzeşte aerul iarna) şi 8 (care răceşte aerul vara). Aerul la parametrii doriţi
este suflat prin canalele practicate în podea. Umidificarea aerului se realizează prin
umidifiactorul 10 procesul fiind controlat de higrostatele 3. Termostatele 9 controlează
funcţionarea ventilatorului (pornit când este cald şi oprit când este rece), iar ceasul
programator 5, realizează decongelarea automată a bateriilor 7 şi 8 la intervalele de timp
reglate.
Camerele de refrigerare din industria cărnii şi a laptelui se prevăd cu răcitoare de aer
carcasate, având ventilatoare proprii. Aceste răcitoare se montează pe unul dintre pereţii
longitudinali, iar dacă lătimea camerei este mai mare de 6m, răcitoarele se montează pe ambii
pereţi longitudinali. Pentru intensificarea circulaţiei se utilizează ventilatoare auxiliare, care
nu mai supun aerul uscării.
Cameră frigorifică cu răcitoare de perete multiple
şi ventilatoare auxiliare (1)
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Se pot utiliza şi răcitoare de aer prevăzute cu ventilator axial şi difuzor sau ajutaje
pentru suflarea aerului. Acestea se montează pe unul din pereţii frontali, sau pe o platformă
montată deasupra uşii de intrare. Aerul poate fi suflat astfel până la 6…7m. Acest sistem nu
asigură o circulaţie foarte uniformă a aerului suflat printre tavan şi produse.
Sistem de circulare având răcitor prevăzut cu ventilator axial
şi difuzor, fără canale de aer
1-baterie de răcire; 2-tavă de colectarea apei; 3-ventilator axial;
4-difuzor; 5-stive de produse; 6-obturator
Intensificarea circulaţiei aerului se poate realiza prin utilizarea ventilatoarelor
centrifugale.
Sistem de circulare având răcitor prevăzut cu ventilator centrifugal,
fără canale de aer
1-carcasa răcitorului; 2-admisie aer; 3-baterie de răcire;
4-ventilator centrifugal; 5-ajutaj
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Tunelele de refrigerare se utilizează pentru răcirea rapidă a produselor, asigurându-se
curenţi de aer cu viteze mari de curgere.
Lăţimile uzuale sunt de 3 sau 6 m, iar lungimile sunt de 6, 9, 12, 15, 18 sau 24m.
Înălţimile sunt de 3,6…4,8m.
Circulaţia aerului poate să fie longitudinală sau transversală, fiind asigurată de
ventilatoare axiale sau centrifugale.
Funcţionarea poate să fie discontinuă (întreruptă de încărcare-descărcare) sau
continuă.
În figură este prezentat un tunel de refrigerare a semicarcaselor cu circulaţia aerului în
curent longitudinal.
Tunel de refrigerare cu circulaţie longitudinală a aerului
1-tunel; 2-răcitor de aer; 3-ventilator centrifugal; 4-perete fals
Există şi tunele de refrigerare cu circulaţie transversală a aerului.
Tunel de refrigerare cu circulaţie transversală a aerului
1-răcitor de aer; 2-perete fals; 3-carcase de carne; 4-tavan fals
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Tunelele de refrigerare care asigură o circulaţie verticală a aerului asigură o răcire mai
uniformă. O primă variantă prezentată are răcitoarele de aer montate lateral.
Tunel de refrigerare cu circulaţie verticala a aerului
şi răcitoare laterale
1-răcitor de aer; 2-tavan fals; 3-spaţiu de refrigerare
Răcitoarele de aer se pot monta şi în exteriorul tunelului, de unde este suflat în
interior.
Tunel de refrigerare cu circulaţie verticala a aerului
şi răcitoare exterioare
1-răcitor de aer; 2-ventilator axial;
3-schelet metalic de susţinere a liniilor de transport aerian;
4-tavan fals perforat; 5-carcase de carne
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Intensificarea refrigerării se poate realiza utilizând sisteme de suflare a aerului
(duşare) de tipul celor din figură. Temperatura aerului la ieşirea din răcitor este de -5…-7°C,
iar viteza de circulaţie este de 8…10m/s.
Sisteme pentru duşare cu aer rece
a)-cu canal de aer deasupra liniei aeriene;
b)-cu canale de aer sub linii;
c)-cu utilizarea bateriilor auxiliare de răcire.
1-canal de aer; 2-cadrul liniei aeriene; 3-ajutaj; 4-linie aeriană;
5-carcase de carne; 6-con de aer; 7-baterii de răcire auxiliare
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Faţă de răcirea prin convecţie forţată, se poate reduce durata răcirii carcaselor de
carne cu 2…3 ore, iar pierderea în greutate cu 20…25%, dacă se utilizează tunele de răcire
rapidă prin convecţie şi radiaţie.
Tunele de refrigerare rapidă a cărnii prin convecţie şi radiaţie
1-răcitoare de aer; 2-ventilatoare; 3-fante de distribuţie a aerului;
4-baterii de răcire prin radiaţie
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Refrigerarea în două faze în aceeaşi încăpere se poate realiza utilizând un răcitor de
aer centralizat ca în figură. Avantajul constă în reducerea manipulărilor şi a pierderilor de
căldură datorate acestora, iar dezavantajul în reprezintă necesitatea utilizării unei suprafeţe de
transfer termic foarte mari.
Tunele de refrigerare rapidă în două faze în aceeaşi încăpere
cu răcitor de aer centralizat;
1-răcitor de aer centralizat; 2-răcitor de aer propriu fiecărui tunel; 3-
şicane; 4-trapă; 5-canale de aer rece; 6-canale se aer cald
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Refrigerarea în două faze se poate realiza şi în două încăperi diferite, ca în figură.
Prima fază se realizează în tunelul I timp de 4…5h, la -10…-13°C, la o viteză medie a aerului
de 1m/s, iar a doua fază se realizează în tunelul II timp de 10…15h, la o temperatură de 0°C
şi cu o viteză medie a aerului de 0,3m/s.
Cameră frigorifică pt. rfrigerarea rapidă a cărnii
în două faze în spaţii diferite;
a) secţiune longitudinală; b) planul camerei;
c) plan de amplasament pt. utilaje
1,3-ventilatoare; 2-4-baterii de răcire; 5-tavă colectoare de condens;
6-linie aeriană de transport; 7-perete fals
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Mijloacele de transport se utilizează pentru refrigerarea fructelor şi legumelor
proaspete, în vederea transportului pe distanţe mari. În imagine este reprezentat un agregat
frigorific pentru refrigerarea fructelor şi legumelor în vagoane C.F. Sensul de curgere a
aerului printre lădiţele cu fructe sau legume din vagon, se inversează automat după
15…20min, cu ajutorul unor clapete prevăzute pe canalele de aer.
Agregat frigorific pentru refrigerarea fructelor şi legumelor
în vagoane C.F.;
1-ventilator (aspiraţie); 2-vagon; 3-canal de aer; 4-răcitor de aer;
5-ventilator (refulare) 6-furtunuri flexibile de racordare
Imersia în agenţi intermediari se utilizează pentru refrigerarea unor produse vegetale,
a păsărilor sau a peştelui. Ca agenţi utilizaţi pentru imersie, se utilizează:
- Apă la 0,5…+2°C;
- Apă de mare la -2…0°C.
Un asemenea sistem pentru refrigerarea păsărilor este prezentat în figură.
Bazin pentru refrigerarea păsărilor prin imersie;
1-generator de fulgi de gheaţă; 2-palete directoare; 3-transportor;
4-sistem de acţionare; 5-racord de prea-plin; 6-elevator; 7-bazin;
8-celulă
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
O altă soluţie intâlnită în practică o reprezintă refrigerarea păsărilor în bazine, în
curent de apă rece.
Refrigerarea păsărilor în bazine în curent de apă rece;
1-canal de circulare a apei glaciale; 2-păsări; 3-bazin iozolat termic;
4-transportor înclinat; 5-reductor; 6-plan înclinat; 7-conveer; 8-masă;
9-serpentină răcire apă; 10-izolaţia bazinului; 11-pompă;
12-conducte de recirculare apă
Pentru refrigerarea peştelui există mai multe soluţii tehnice. O instalaţie care
utilizează răcitoare tubulare este prezentată în figură.
Schema instalaţiei de refrigerare a peştelui în răcitoare tubulare;
a) schema instalaţiei:
1-bazin de răcire a apei de mare cu ajutorul saramurii; 2-pompă;
3-răcitor tubular pentru peşte;
b) secţiune prin răcitorul tubular:
1-spaţiu de trecere pentru peşte;
2-ajutaje tangenţiale pentru intrare apă de mare răcită;
3-cameră inelară
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Refrigerarea peştelui se poate realiza şi în cisterne alimentate cu apă de mare.
Schema instalaţiei de refrigerare a peştelui
în cisterne de răcire alimentate cu apă de mare;
1-pompe; 2-răcitor de apă; 3-cisternă de răcire a peştelui;
4-concentrator de sare; 5-încălzitor apă; 6-filtru grosier; 7-filtru fin
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Peştele poate fi refrigerat şi într-un transportor, ca cel din figură.
Schema instalaţiei de refrigerare continuă a peştelui prin imersie
în apă de mare răcită, cu sistem transportor;
1-pompă; 2-ecluză rotativă pentru descărcare;
3-răcitor de apă de mare; 4-conducte de apă de mare răcită;
5-ecluză rotativă pentru încărcare; 6-transportor (coveer);
7-bazin izolat termic
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Se poate realiza răcirea peştelui şi în bazine. Apa este răcită în vase cu manta,
prevăzute cu agitatoare mecanice. Pentru barbotarea peştelui şi intensificarea răcirii, prin
partea inferioară a bazinului se suflă aer comprimat. Peretele filtrant permite recircularea
apei.
Schema instalaţiei de refrigerarea peştelui în bazine
cu apă răcită în vase cu manta, prevăzute cu agitatoare;
1-agitator cu braţe; 2-manta de răcire; 3-electromotor; 4-transmisie
prin curea; 5-arborele agitatorului; 6-filtru cu sită; 7-conductă de
evacuare; 8-bazin; 9,10,11-distribuitoare de aer; 12-traductor de
temperatură
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Pentru refrigerarea peştelui se poate utiliza stropirea cu apă rece peste peştele care se
găseşte pe transportoare suprapuse.
Schema instalaţiei de refrigerarea peştelui prin aspersie,
cu transportoare suprapuse;
1-tavă colectoare a apei; 2-transportor de peşte refrigerat;
3,7,9-transportoare intermediare suprapuse; 4-alimentare cu peşte;
5-conducte de stropire; 6,8-dispozitive de ghidare
Ultima variantă prezentată pentru refrigerarea peştelui, o reprezintă utilizarea
aspersiei în compartimentele de răcire a vaselor de transport.
Schema instalaţiei de refrigerarea peştelui prin aspersie,
în compartimente de răcire ale vaselor de transport;
1-conducte de stropire; 2-pompă de apă; 3-vaporizator;
4-pompă de saramură; 5-filtru; 6-bazin de aspiraţie;
7-serpentine de răcire; 8-lăzi cu peşte
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Refrigerarea prin contact cu gheaţă hidrică se utilizează ca procedeu industrial, la
refrigerarea peştelui, a legumelor, sau a altor produse care necesită o răcire rapidă şi
menţinerea suprafeţei în stare umedă cât mai lung timp. În figură este reprezentat un sistem
mecanizat pentru încărcarea lăzilor cu fulgi de gheaţă, pentru refrigerarea legumelor. Masa
gheţii reprezintă cca. 40% din masa legumelor supuse refrigerării.
Linie mecanizată de încărcare a lăzilor cu fulgi de gheaţă,
pentru refrigerarea legumelor;
1-alimentare cu gheaţă; 2-generator de zăpadă; 3-furtun flexibil;
4-buncăr cu fulgi de gheaţă; 5-clapetă; 6-transportor cu role;
7-lăzi cu legume; 8-transportor
Refrigerarea în vid este o metodă modernă de păstrare a produselor cu conţinut ridicat
în apă şi suprafaţă mare de răcire. Se utilizează în special pentru legume ca salata şi spanacul,
sau pentru alge marine comestibile. Refrigerarea se bazează pe efectul de răcire datorat
vaporizării la presiuni scăzute a unei părţi din apa conţinută de produse şi de apa cu care au
fost stropite acestea.
Aparat de refrigerare sub vid;
1-pompă de vid; 2-cameră cu vacuum pentru introducerea produselor
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Refrigerarea produselor lichide în aparate schimbătoare de căldură se aplică
produselor alimentare cum sunt: lapte, smântână, bere, vin, sucuri de fructe, etc.
Schimbătoarele de căldură cele mai utilizate sunt de tip:
- Cu plăci;
- Cu manta şi agitator interior;
- Ţeavă în ţeavă;
- Multitubulare.
Cei mai utilizaţi agenţi de răcire sunt:
- Apa glacială;
- Soluţii saline;
- Soluţii alcoolice.
În figură este reprezentat un schimbător de căldură cu plăci pentru pasteurizarea
laptelui.
Schimbător de căldură cu plăci utilizat la pasteurizarea laptelui;
1-intrare apă; 2,4,5,8-intrare lapte; 3,6,9-ieşire lapte;
7-ieşire saramură; 10-intrare apă caldă; 11-intrare apă rece;
12-intrare saramură
4. Utilizarea frigului în industria alimentară
Pentru refrigerarea brânzei se poate utiliza un aparat cu doi cilindri, ca cel din
imagine.
Răcitor de brânză cu doi cilindri;
1-capac; 2-palete elicoidale; 3-cuţite; 4-tambur; 5-carcasă exterioară;
6-manta pentru circularea saramurii; 7-con alimentar;
8-tablou de comandă; 9-buncăr de încărcare; 10-cuplaj; 11-reductor;
12-transmisie prin curele; 13-răcitor; 14-electromotor; 15-suport
O altă soluţie pentru refrigerarea brânzei este prezentată în imaginea alăturată.
Răcitor de brânză tubular de tip Westfalia;
1-capac; 2-dispozitiv de închidere; 3-spaţiu intertubular;
4-placă tubulară; 5-cilindru interior; 6-fascicul de ţevi;
7-izolaţie termică; 8-cilindru exterior;
9,13-racorduri pentru agentul frigorific;
10-şurub de fixare a capacului; 11-flanşă; 12-stativ tubular
În practică se pot întâlni şi alte procedee, respectiv sisteme de refrigerare a diverselor
produse alimentare.