Lucrarea de marţi 29 septembrie

I. Basmul
1. Ion Creangă - Povestea lui Harap-Alb
G.Călinescu – Viaţa şi opera lui Ion Creangă
Ovidiu Barlea - Povestile lui Creangă
Vasile Lovinescu - Creangă si creanga de aur
Ion Tohaneanu - Stilul artistic al operei lui Creanga
http://www.scribd.com/doc/8992816/Basmul-Harap-Alb

II. Povestirea
2. Mihail Sadoveanu - Hanul Ancuţei
Constantin Ciopraga - Mihail Sadoveanu
Nicolae Manolescu - Sadoveanu sau Utopia cărţii
Ion Negoitescu - Istoria literaturaturii române

III. Paşoptismul
3. Mihail Kogalniceanu - Introducţie la Dacia literară
Nicolae Manolescu - Istoria critică a literaturii române
4. Costache Negruzzi - Alexandru Lăpuşneanu
Tudor Vianu - Arta prozatorilor români (începuturile realismului)
G. Călinescu - Clasicism, romantism, baroc.
5. Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu

IV. Eminescu
6. 7 Mihai Eminescu - Scrisoarea I,Luceafărul,Glossa,Epigonii,Floare
albastră
G. Călinescu - Opera lui Mihai Eminescu
I. Negoitescu - Poezia lui Mihai Eminescu
Tudor Vianu - Poezia lui Eminescu
Z. Dumitrescu Busulenga - Eminescu si romantismul german

**Nicolae Manolescu - Area lui Noe

***G.Călinescu – Istoria literarurii române de la origini până în prezent
1.Basmul
Personaj principal de basm cult – Harap-Alb - "Povestea lui Harap-Alb", de Ion
Creangă.

Operă de întindere medie, basmul este o specie epică în proză sau în versuri,
în care întâmplările reale se îmbină cu cele fabuloase, reieşind principalul mijloc
estetic al acestei creaţii literare, fantasticul. Personajele basmelor sunt fiinţe
imaginare, adesea înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul,
din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a
acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi "tărâmul celălalt", spaţiul
mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.
Creatorul basmului cult în literatura română este considerat Ion Creangă
(18377-1889), "Povestea lui Harap-Alb" fiind publicată la 1 august 1877 în revista
"Convorbiri literare". Opera este un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion
Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient (heterodiegetic).
Naraţiunea la persoana a IlI-a îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii
fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Timpul narativ
cronologic, situat într-un plan al trecutului fabulos, şi spaţiul narativ nemărginit
definesc specificul basmului.
Harap-Alb, personajul principal şi eponim (care dă numele operei-«.«), este un Făt-
Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămas în zona umanului
pentru că este prietenos, cuminte şi ascultător ca un flăcău din Humuleşti, nefiind
înzestrat cu puteri supranaturale. El devine un erou exemplar nu prin însuşiri
miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui umană, fiind adesea
cuprins de frică şi nesiguranţă, de neputinţă şi disperare, având, aşadar, slăbiciuni
omeneşti. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului
în vederea formării personalităţii pentru a deveni conducătorul unei familii, experienţă
necesară viitorului adult. Ideea este susţinută argumentat de exegetul George
Munteanu, care afirmă că "Povestea lui Harap-Alb" este un "veritabil Bildungsroman
fantastic al epicii noastre".
în basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat în conflict
cu forţele malefice, reprezentate de minciună şi întruchipate de antagonist (antierou),
Spânul. în finalul basmului, adevărul iese triumfător, impostura Spânului este
demascată de fata împăratului Roş şi răul este învins.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să
intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte
Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate
întâmpla". Din referirea directă a naratorului heterodiegetic reiese că eroul este naiv,
lipsit de experienţă şi excesiv de credul, din care cauză fiul craiului îşi schimbă
statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte
să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele personajului
este un oximoron, deoarece cuvântul harap înseamnă negru, aici având sensul de
"rob" (negru-alb).
Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera
realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje înzestrate cu puteri
supranaturale, principala trăsătură a lui Harap-Alb fiind aceea că ştie să-şi facă
prieteni buni şi devotaţi. Mezinul craiului ' reface experienţa de viaţă a tatălui, care
călătorise în tinereţe prin aceleaşi locuri, codrul în care se rătăceşte simbolizând un
adevărat labirint, o lume necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară,
încălcând sfatul de a se feri de omul spân. De altfel, probele au sensuri simbolice
pentru maturizarea personajului, contribuind în mod esenţial la formarea lui ca adult.
Podul păzit de craiul deghizat în urs sugerează trecerea eroului într-o altă etapă a
vieţii, de la adolescenţă spre tinereţe, iar fântâna fără roată şi fără cumpănă,
semănând cu o grotă, simbolizează locul renaşterii, al schimbării, deoarece tânărul
intră fecior de crai şi iese rob.
Mezinul craiului, lipsit de experienţă, se simte vinovat că îneălcase promisiunea de a
se feri de omul spân, deoarece el fusese deprins să ţină seama de poveţele
părinteşti, atitudine ce reiese, în mod direct, prin autocaracterizare: "Din copilăria
mea sunt deprins a asculta de tata şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum".
Naiv, dar cuminte şi ascultător, el urmează sfaturile adulţilor care-i voiau binele, aşa
cum respectă întocmai îndrumările pe care i le dăduse cerşetoarea în alegerea
armelor şi a calului. Aceste însuşiri sunt relevate atât prin caracterizarea directă a
naratorului, "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste [...]", cât şi indirect, din
fapta eroului de "ase potrivi spânului" şi a intra în fântână, fără să se gândească la
pericolul care-1 pândea.
Trăsăturile morale se disting indirect, din faptele, atitudinea şi comportamentul
eroului, precum şi din relaţiile lui cu celelalte personaje. Deşi mediul ambiant şi social
constituie un mijloc de caracterizare indirectă specific personajelor realiste,
protagonistul, înzestrat cu însuşiri omeneşti, dovedeşte loialitate şi credinţă faţă de
stăpânul său, îşi respectă cuvântul dat, manifestă distincţie şi nobleţe sufletească,
atestând astfel originea crăiască şi educaţia aleasă primite în casa părintească.
Relaţiile protagonistului cu celelalte personaje scot în evidenţă, indirect, alte trăsături
care definesc latura umană a flăcăului. Faţă de Spân, Harap-Alb este cinstit, loial şi
corect, nu-1 trădează niciodată, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă,
atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, mulţi crai
şi împăraţi i-au oferit "bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din
împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea
fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit
voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o
ducă" Spânului. Relaţia dintre Verde-împărat, fetele acestuia şi Harap-Alb
evidenţiază, indirect, bună-creştere, condescendenţă şi respect, valori morale
înrădăcinate printr-o educaţie deosebită.
Ca în orice basm, eroul principal are ca ajutoare (personaje năzdrăvane care-1
sprijină necondiţionat) pe cei mai buni prieteni, calul fabulos şi Sfânta Duminică, ei
putând avea şi rol de mistagog (care îndrumă neofitul, maestru spiritual-w.n.). Teama
ji nesiguranţa, slăbiciuni tipic omeneşti ce pun stăpânire pe protagonist, se remarcă,
indirect, din vorbele deznădăjduite adresate calului sau Sfintei Duminici în secvenţele
în care primeşte poruncile Spânului să aducă "sălăţi" din grădina ursului şi pietrele
preţioase încrustate în pielea cerbului: "Şi de-aş muri mai degrabă, să scap o dată de
zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori. [...] dar prea multe s-au
îngrămădit deodată pe capul meu". Sfânta Duminică observă metehnele flăcăului şi-i
reproşează în mod direct şi moralizator evidenta descurajare care-1 cuprinsese:
"Parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar după cât văd, eşti mai fricos decât o
femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată".

O experienţă fundamentală pentru maturizarea protagonistului o constituie întâlnirea

cu omul roş, un pericol pe care ar fi trebuit să-1 evite, după cum îl sfătuise craiul.
Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai
multe episoade/probe menite să ducă la peţirea fetei împăratului Roş pentru Spân.
Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, indirect, prin atitudinea faţă depersonajele-
donatori, regina furnicilor şi crăiasa albinelor, care-i dau câte o aripioară şi-1 ajută să
reuşească în probele impuse de împăratul Roş: separarea nisipului de sămânţa de
mac şi identificarea fiicei adevărate a împăratului. Iniţierea, flăcăului evoluează
indirect prin învăţătura ,că orice om, cât de neînsemnat sau de ciudat ar părea, poate
fi de folos şi tânărul capătă experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Cele
cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său (Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă), conturate uneori cu elemente groteşti, semnifică omul
dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate avea şi pe care
flăcăul, ca şi Ion Creangă însuşi, le priveşte cu înţelegere bonomă şi jovialitate.
Harap-Alb şi-i face prieteni sinceri şi devotaţi, ca să-1 ajute în depăşirea tuturor
probelor, fiecare folosind tocmai năravul definitoriu: "tot omul are un dar şi un amar,
şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul" (Ochilă).
Pentru desăvârşirea iniţierii şi a experienţei de viaţă, Harap-Alb se îndrăgosteşte de
fata împăratului Roş, care, în finalul basmului, îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi
cu smicele, apă moartă şi apă vie. După demascarea Spânului şi uciderea acestuia
de către cal, Harap-Alb redevine el însuşi, feciorul craiului, viitorul împărat care îşi
poate asuma răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării,
întrucât experienţa căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă.
Umanizarea personajului de basm se face şi prin arta naraţiunii, caracterizată de
oralitate şi umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul
stilistic alcătuit din cuvintele şi expresiile populare, din numeroasele regionalisme
folosite de Harap-Alb: "Se vede că mi s-a apropiat funia la par" (mi s-a apropiat
sfârşitul-».«.); "Măi! da al dracului onânie (pocitanie, urâţenie-n.«.) de om şi acesta
[...] grozav burdăhan (pântece-«.n.) şi nesăţios gâtlej".
în concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pecare a
povestit-o "sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o
experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu
primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar
nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice". (Pompiliu
Constantinescu)
Apartenenta la specie -; BASMUL CULT „POVESTEA LUI HARAP-
ALB” de Ion Creanga

Basmul este o specie epica de mare intindere, de obicei in proza, in care sunt narate
intamplari fabuloase(fantastice) ale unor personaje imaginare, inzestrate cu insusiri
supranaturale. Basmul apartine prin origine, literaturii populare, avand caracter oral,
anonim si colectiv. Insa pe la inceputul secolului al-XIX-lea, apare un interes al
scriitorilor pentru basm, o predilectie pentru mituri, pentru trecut, pentru specificul
national si pentru creatia populara autohtona. b6j16jy
Deoarece apare intr-o perioada a romantismului, basmul cult se deosebeste cu
precadere de basmul popular prin specificul fiecarui scriitor de a prelucra original un
material. Basmul cult preia elemente existente in basmul popular. La Ion Creanga,
chiar daca elementele din sursa folclorica sunt numeroase, apar anumite trasaturi ale
literaturii culte printre care mentionez: dramatizarea actiunii prin dialog, umanizarea
fantasticului prin comportamentul eroilor. Textul narativ pe care Creanga il ofera
literaturii romane este intesat cu proverbe(eruditie paremiologica), zicatori, vorbe de
duh: “La placinte inainte,/ Si la razboi inapoi”; “Ce-i scris omului in frunte-i pus”.
Umorul la Creanga este inteles mai mult ca jovialitate, ras ingaduitor, si mai putin
satiric.
“Povestea lui Harap-Alb” se incadreaza perfect in structura epica a basmului cult,
continand insasi elemente din cadrul basmului popular. Basmul este o naratiune facuta
din perspectiva unui autor omniscient avand o formula initiala (“Amu cica era
odata”), o formula mediana (“Ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este…”-
aceasta formula desparte cele sapte parti in care basmul este impartit) si formula
finala (“Si a tinut veselia ani intregi”). In basmul lui Creanga apare caracterul de
fictiune, implicand fabulosul si miraculosul , prin intermediul unor caractere
fantastice (Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila -; prieteni ai
personajului principal). De asemenea apar animale care au darul de a vorbi (calul lui
Harap-Alb), si diferite obiecte cu puteri miraculoase: “apa vie”, “apa moarta”- aceste
obiecte vor fi folosite in ajutorul personajului central, pentru a fi readus la viata.
Exista un conflict intre Bine (reprezentat de Harap-Alb) si Rau (Spanul) iar in cele din
urma Binele invinge, primind locul meritat, iar Raul este inlaturat, fiind supus unei
pedepse grele.
Harap-Alb, eroul basmului lui Creanga, iese din schema basmului popular. El poate fi
identificat cu Fat-Frumos care infrunta zmeii, dar nu se lupta cu Spanul, ceea ce
denota profunzimea naratiunii redate de marele povestitor.
Calatoria pe care o face fiul cel mic al Craiului are un caracter initiatic, este drumul
maturizarii sale, al cunoasterii binelui si raului, pentru a putea deveni urmas la tronul
unchiului sau. In drumul sau, el trebuie sa treaca 3 probe de foc, care-i vor dezvalui
noi capacitati, si-i va oferi prilejul de intra in contact cu lucruri si personaje
necunoscute. Harap-Alb nu este un personaj fantastic, el doar are legaturi cu
supranaturalul ( Sfanta Duminica- batrana de care se milostiveste calul nazdravan, ii
ofera sprijin pentru ca a fost ascultator). O alta caracteristica a basmului este
imbinarea realului cu fantasticul. La Creanga, fantasticul apare sub forma fabulosului
antropomorfizat: pesonajele fabuloase dobandesc conotatii umane prin modul de
comportare (vorbe, fapte, gesturi, reactii sufletesti). Personajele nazdravane se
comporta ca niste tarani si de asemenea limbajul lor este unul moldovenesc.
Motivele literare existente in opera lui Ion Creanga, sunt specifice basmului popular
insa recreate in stilul autorului: calatoria dificila a eroului cu multiple obstacole, ii
ofera acestuia o viziune diferita asupra lumii; viclesugul cu care este atras de Span, il
face sa-si piarda astfel identitatea. In acest caz Harap-Alb plateste pentru neascultarea
sfatului tatalui sau. Probele dificile ii deschid eroului un nou orizont, spre maturitate
si implinire sufleteasca. Referitor la moartea initiatica, multi critici considera faptul ca
Harap-Alb moare in finalul basmului pentru a renaste, dobandind o personalitate
puternica. Nunta este rasplata pentru rabdare si intelegere, iubirea fiind stadiul suprem
al fericirii pamantene.
Caracteristicile limbajului sunt evidente in acest basm,oralitatea fiind realizata prin
dramatizarea naratiunii: “Mai, da’al dracului om e si acesta”. Limbajul popular
existent da o nota de naturalete: termeni regionali: “hobot”, “desant”. Filosofia de
baza a basmului este de sorginte profund populara: experienta, viata practica, este cea
care instruieste, care-l formeaza pe om, propulsandu-l pe scara valorilor, iar nu
apartenenta sociala ( nu faptul ca e fiu de crai il face sa ajunga urmas la tronul
unchiului sau, ci cunoasterea, distingerea binelui de rau).
“Spre deosebire de basmele altora, in care supranaturalul e socant si infricosator, in
Harap-Alb, realul si fabulosul se intretaie continuu, fara a da impresia unei insotiri
hibride. Nu se stravede nici vulgaritatea cotidianului, nici miraculosul oniric sau
halucinatoriu”, este ideea dezvoltata de Paul Cornea in lucrarea “Ganduri despre
Harap-Alb”.
II.

Ilustreaza conceptul operational povestire, prin referire la o opera

studiata

1. Am ales pentru a ilustra conceptual operational “povestire” “Hanu-Ancutei” de M.

Sadoveanu
2. Mihail Sadoveanu este cel mai longeviv si cel mai prolific scriitor din literatura
romana.
Prima perioada este marcata de debutul sau, in 1904, cu patru volume de povestiri:
“Crasma lui Mos Precu”. A doua perioada (interbelica) reprezinta maturizarea
artistica a lui Sadoveanu prin romane precum: “Zodia Cancerului sau vremea Ducai
-;Voda”, “Fratii Jderi” (roman epopeic), “Baltagul”, “Neamul Soimarestilor”, si
“Hanu Ancutei” (1928). In a treia perioada (dupa 1944) este exclus de pe scena
literara, scriitorii interbelici fiind izolati.
3. Povestirea este o naratiune subiectivizata (relatare din unghiul povestitorului,
implicat ca martor sau doar ca mesager al intamplarii), care se limiteaza la relatarea
unui singur fapt epic; interesul nu se centreaza in jurul personajului, ci al situatiei, de
unde caracterul epic, exemplar al povestirii.
Uneori povestirea se confunda cu naratiunea, din cauza semantismului identic al
verbelor “a povesti”, “ a nara”. Deosebirea se face in primul rand prin procesuld e
focalizare asupra faptelor prezentate: nuvela se concentreaza asupra personajului,
povestirea este creatoare de atmosfera.
Aceasta culegere alcatuita din noua povestiri a lui Sadoveanu sta sub semnul
construirii unui univers mitic si fabulos fiind structurata dupa principiul povestirii in
rama ca in “1001 de nopti”, in “Decameronul”, de Boccaccio, in “Heptameronul”
Margaretei de Navarra sau in “Povestiri din Canterburry” de G. Chaucer.
Lumea “povestirilor” din “Hanu Ancutei” poate fi determinata mai greu temporal,
fiind situata intr-un segment al timpului apropiat de origini, in care se nasc legendele.
Principala trasatura a povestirii este evocarea. Relatia narator-personaj este mai
stransa decat in cazul nuvelei si presupune: oralitate, ceremonial si atmosfera.
“Hanu Ancutei” incepe cu un memorabil exercitiu textual de proiectie in mit a unei
lumi reale, deschisa catre orizonturi atemporale. Actiunea de la han se petrece “intr-o
toamna aurie”, epitet ce trimite direct catre o “varsta de aur”.
Timpul real al intamplarilor si al povestirilor este nedeterminat, putand fi identificat in
text anul 1853, cand incepe Razboiul Crimeii, fiind mentionat “imaratul Alb”, al
Rusiei, care incepe razboi impotriva “limbilor pagane”. Mai important este timpul
mitic, accentuat de semne caudate, de faptul ca “au cazut de Santilie ploi naprasnice”,
si de aparitia unui “balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”. In plan
narativ, timpul mitic pare sa aiba o corespondenta si in timpul real, caci “imparatul
Alb si-a ridicat muscalii impotriva limbilor pagane”, confirmand semnele zodiilor,
care aveau si o implinire in belsugul terestru, incat “a daruit Dumnezeu rod in
podgoriile din Tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa-si puna mustul”. Abia dupa
ce timpul mitic si cel real se contopesc, se creeaza un spatiu narativ de mare
fascinatie, incat se declanseaza “la Hanu Ancutei vremea petrecerilor si a
povestirilor”.
Din acest metatext cu caracter de generalitate se deschid planurile narrative ale acestei
scrieri in rama.. In hanul cetate, motiv fundamental al operei sadoveniene, devenit
suprapersonaj prin valorile simbolice dobandite, discursul narativ este preluat pe rand
de personaje care isi asuma scenarii successive. Hanul insusi este la hotarul dintre cele
doua laturi ale sale, mitic si real, un punct de refugiu, de izolare: “nu era han, - era
cetate”, eraalcatuit din niste “ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum
n-am mai vazut de zilele mele”. Intr-o atmosfera de totala voiosie, de “buna-voire”
intre oameni, cu pace in tara, cu “zile line de toamna”, se opera “viersul lautarilor si
porneau povestile”. Dupa acest cadru creat de un narator principal, abstract, cu o
prezenta extreme de discreta in discurs, apar pe rand, din umbra cotloanelor hanului,
sub dirijarea discreta a lui mos Leonte, adevarat maestru de ceremonii, amre
distribuitor de zodii si de roluri, povestitori care isi rosteau povestirea vietii si se
retrageau apoi in spatiul nedeslusit din care se ivisera: comisul Ionita, narator
personaj, povesteste o hazlie intamplare cu “iapa lui Voda”; calugarul Gherman,
narator martor, necreditabil, spune o poveste cu un vestit talhar, Haralambie, care se
dovedeste a fi tatal sau; mos Leonte, narator-martor, necreditabil, invaluind in mister
multe detalii ale naratiunii, vorbeste despre un balaur groaznic; capitanul Isac,
narator-personaj, sosit mai tarziu in spatiul narativ, evoca in “Fantana dintre plopi” o
poveste nefericita de dragoste din tinerete; mos Ienache coropcarul, narrator-martor,
necreditabil, vorbeste despre “cealalta Ancuta”, a carei dublura perfecta este hangita
din timpul povestirii; un cioban, Constandin Motoc, evoca un “judet al sarmanilor”,
din vremurile infricosate, fiind el insusi eroul povestirii; jupan Damian, un negustor
lipscan, povesteste, in calitate de narator-personaj, despre calatoriile sale prin Europa;
un orb sarac, personaj-narator , dar si colportor, relateaza legenda margaritarului si o
calatorie initiatica prin tarile rasaritului; in a noua povestire, planurile narative se
complica, prin prezenta in text a doi naratori, Zaharia Fantanaru si Lita Salomia,
situati in doua planuri temprale, in timpul fabulei si al discursului, naratorul-personaj
descoperind cu bagheta lui magica nu numai izvoarele din adancuri, ci si pe acelea din
sufletele indragostitilor.
Magia povestirii nu provine doar de la sublime scenarii naratologice, ci este numai
amplificata de ele. Pentru ca aceste povestiri apartin unui timp mitic in care se
petrecea si se chefuia fara teama, cand se preparau la foc moale pui in tigla si hartane
de mile, oamenii bucurandu-se de o nesfarsita libertate. Rafinamentul prepararii
bucatelor face parte dintr-o arta culinara atraveche, evocata in alte scrieri
sadoveniene: in “Zodia Cancerului” sau in “Fratii Jderi”.
Oralitatea are si ea un rol important in crearea atmosferei. Prin folosirea zicalelor, a
regionalismelor, a arhaismelor, cititorul este introdus in spatiul si in timpul evocate de
catre narator, o atmosfera arhaica din plaiurile Moldovei. Povestitorul se adreseaza in
mod direct cititorului si se afla in fata unui public ascultator: “Trebuie sa stiti
dumneavoastra…”, “Avea niste ziduri groase de ici pana colo”. Alte elemente de
oralitate intalnite sunt zicalele: “Lupul se intoarce unde a mancat oaia”, “Ce-i greu
peste bordeie? -;Birurile Ducai-voda”, arhaisme: “comis”, “norod”, “jupan”.
Limba lui Sadoveanu are farmecul unei puritati originare, adecvata evocarii unei lumi
ideale, greu accesibila, ca si in “Baltagul”, omului modern.
Cele 9 povestiri din Hanu Ancutei - comentariu

Iapa lui voda

Intr-o toamna tarzie am auzit multe multe povesti, dar asta sa intamplat cand a fost
vreme de razboi dar si belsug la vita de vie. d8q20qv
In aceste imprejurari hanul a devenit neincapator, el era de fapt o cetete cu ziduri si
porti groase dar era deschis tuturor celor care dorerau sa se odihneasca si sa spuna
povesti.
Printre acesi oameni era si Ionita, un razas cu cal pintenog si roib, de care se mandrea
spunand ca se trage din radacini puternice-de la mama sa,despre care le povestise o
intamplare.
In vremuri de demult cand razasul era in floarea vastei.Intr-o zi,ca alta zi,se afla la han
Si stand asa veni un boier necunoscut, iar dupa ovreme se luase la vorba cu el si ii
spusese problema pe care o avea.Aces necaz era legat de pamant cu un alt boier care ii
luase pamant prin hotie,ii mai destainuise faptul ca avea de gand sa se duca la
domnitorul Mihai Voda Sturza sa faca dreptate si daca nu sa ii pupe iapa intr-un loc
aflat laga coada.
Si dupa ce boierul necunoscut pleca, razasul se dusese la curtea domneasca de la
Iesi.Si intrand in sala tronului unde se afla domnitorul,razasul se apleca si milos ii
spuse necazul si la sfarsitu povestirii el ii arata actele doveditoare,domnitorul il ruga
sa se ridicesi razasul uitanu-se la domnitor rosii caci era acel boier necunoscut cu care
vorbise la han.Si in final domnitorul il intreba ce are sa faca daca nu ii va da dreptate
si razasul ii spuse ca iapa sa se afla si ea la curte.
In final domnitorul ii facu dreptate razasului Ionita.
Haralambie

Cu o ulcica-n stanga, comisul Ionita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta
mustatile tusinate.In aceasta stare de auto apreciare el vru sa istoriseasca o alta
poveste mai minunata decat “Iapa lui voda”,dar insa fu oprit,politicos,de un calugar
care venea de la munte care adresa cinstite inchinari tuturor celor aflati in sala si mai
ales tinerei Ancute care era o raza de soare in incaperea intunecoasa.Comisul Ionita il
intreba ce il aduce prin aceste locuri,calugarul care se numea German ii spuse ca a
facut un juramant mamei sale,care era pe patul de moarte si anume ca se va duce la
targul Iesi sa se roage la biserica Haralambie.Preotul isi puse mereu intrebarea care
era tatal sau caci doar mama sa si bunul Dumnezeu stiau raspunsul,poate acest
Haralambie.Insa fu intrerupt de Ionita care dorea sa afle despre acest Haralambia care
se pare ca a trait intr-un timp demult.Si calugarul se aferi sa le spuna povestea lui.
Acel Haralambie era un arnaut domnesc care devenise un talhar care fura de la boieri
si controla anumite drumuri si trecatori.
Domnitorul de atunci a trimis soldati sa il omoare dar ei au dat gres.In ziua da
Satamaria mare,la a 15-ea a lunii august,Voda Ipsilant era posomorat ca Haralambie
face necaz mare in tara.Marele vornic la sfatuit ca singurul om care l-ar pute invinge
pe Haralambie era fratele sau,Georghie Leonardi,tufecci-basa.Voda era de aceasi
parere,astfel la chemat.Georgie lua cu greu sarcina si pleca pe urmele fratelui sau.In a
8-a zi il prinse la casa calugarului, cerand de mancare caci nu mai mancase de cand
era urmarit.Cand la prins Georgie ia taiat capul,atunci mare suparare a fost pe capul
mamei lui German,el a inteles in sfarsit cine era tatal sau.
Georgie a adus capul insangerat al fratelui sau la curte, avand lacrimi pe obraz spuse:
“-Maria ta,am implinit porunca!Dar te rog sa ma lesi slobod la pamantul meu si la
liniste-caci am varsat sangele parintilor mei,care curge si-n venele mele…
Si Georgie sa retras construind biserica din Iesi: Haralambie.
De acea,spuse calugarul,ca trebuie sa mearga acolo sa se roage si poveste se sfarsi cu
o liniste trista in hanul Ancutei unde ar fi trebuit sa domneasca fericirea si bunavoia.
Locota Francisc

Balaurul

-Fratii mei a inceput a glasui comisul Ionita de la Dragatesti, care dorea sa le spuna
celor din han povestea lui infricosatoare si minunata;cand fu intrerupt de mos Leonte
Zodierul care il indemna sa isi spuna povestea si zicea ca aici la han de cand se stia el
se spun tot felul de povesti si se dau sfaturi,dar ei insa nu credea ca comisul va putea
sa spuna o povete mai infricosatoare decat cea ce a trait el odata si Ancuta il indemna
sa spuna povestea.
Era de mult prin aceste locuri un boier care se insurase de doua ori si cele doua sotii
ale sale murise de o boala necunoscuta.Babele vorbeau ca era blestemat si chiar lumea
din sat se ferea de el.Asa trecand o vreme se auzi ca boierul se insurase din nou.El sa
dus la Iesi si a luat mana unei fetiscane al unui mitropoli.Fetiscana avea doar
saptesprezece ani era vrumoasa si surazatoare,ea avea obiceiul sa mearga la Roman.
Intr-o vara Zoierul se afla la tarla si de Satilie venise si tatal lui la oi.Si in aceasta vare
frumoasa il vazu pe boier venind in goana,calare, spre el si ii ceru sa il cheme numai
decat pe tatal sau.Mos Leonte se dusese numai decat si tatal sau veni .Boierul ii
spusese ca are un necaz mare de tot si credea ca sotia lui il inseala cucuconasul celui
mai mare al lui Vuza vornicul,unul Alexandrel Vuza.Boierul ii spusese ca sotia lui se
va intoarce in ziua aia si ca va face fapta rea sotiei sale si lui Alexandrel pentru
razbunare.Insa tatal Zodierului il sfatui sa rezolve situatia fara violenta dar se vedea ca
boierul avea un singur gand.
Dupa ce boierul pleca tatal lui mos Leonte se duse sa intampine trasura care venea de
la Roman cu sotia boierului si Alexandrel,el opri trasura si spuse ca domnia sa
Alexandrel este in mare primejdie si ca ar trebui mai bine sa se intoarca cat mai are
timp.Dar in acea clipa se produsera doua lucruri,primul a fost ca sa strnit un vant
puternic si al doilea a fost ca boierul venea spre ei cu slujitorii lui in urmna.El ordona
ca tatal Zodierului sa fie bicuit iar pe Alexandrel si pe sotia sa,sa il lege de pintenii
carutei si sa ii duca pana la Iesi.In acea clipa se starni un vant puternic si din dosul
vaii se zarii Balaurul care era o dihanie infricosatoare si aducea vant si
furtuna,Balaurul la insfacat pe boier si la trantit mort.Din acea clipa se opri furtua si
balaurul pleca ,deasemenea si Alexandrel spre Roman.
Din acea zi nu sa mai auzit de Balaursi nimeni nu la mai vazut.Unii spuneau ca el a
fost chemat din salasul lui de tatal lui mos Leonte Zodierul.
Fantana dintre plopi

Soarele batea piezis in Hanul Ancutei , scanteind in geamurile zabrelite cand din
sleahul Romanului venea un calaret spre han.Calaretul era un vechi prieten cu comisul
Ionita,el era Neculai Isac,capitan de mazili.Era un om in varsta ,inca frumos,insa
ochiul drept care era stins ii dadea un aer trist.Capitanul era la tineretea sa un mare
calator care si-ar fui dat si viata pentru o iubire.
Comisul ii spuse , observand ca nu mai are ochiul drept,ca a pierdut o lumina,da era
adevarat capitanul il pierduse din pricina inimii chiar pe aceste meleaguri.Comisul
auzind aceste vorbe il ruga sa le povesteasca celor din han nefericita intamplare.
Era o zi de toamna, acum douazeci si cinci de ani, cand capitanul poposea pe la hanul
Ancutei caci el urma sa se duca in ziua urmatoare cu vin in tinutul Sucevei la
domnitorul Canta .Stand pe la han ii treceau tot felul de ganduri si il apuca tristeta ,as
el incaleca calul si pleca pe malul Moldovei unde dupa o cotitura a raului intalni o
satra de tigani care pescuiau .De indata spr el se apropie seful satrei,Hasanche,care
intra in vorba cu el si,stiind ca el transporta bautura, ii ceru si lui sa ii aduca un pic ca
la un batran.In spatele tiganului se afla o tigancusa tanara si vesela care ii dadea
tarcoale capitanului.dupa aceasta discutie cu Hasanche el se dus inapoi la han ;trecand
printrun loc singuratic si misterios unde se afla o fatana isi intoarse privirea si o vazu
pe Marga, tigancusa,care il urmarea.Asa,oarecum uimit , se intoarse la han.
A doua zi cand se faceau ultimile pregatiri pentru a pleca in tinutul Sucevei,cu vin.

Locota Francisc
Si lui Isac ii veni sa se duca la fantan aflata intre plopi.Acolo o intalni pe Marga,si ii
ceru ca peste doua ceasuri dupa inserare sa se intaleasca cu ea acolo,si asa se
despartira.Capitanul ajunse in sfarsit la curtea domneasca cu vinul promis si la ranul
domnitorul isi respecta cuvatul si il platise cuvincios.Dupa inserare Isac se duse cum
promise la intalnire,urmat de credinciosul sau caine,Lupei.La fantana dintre plopi se
intalni cu Marga,a carui chip se zarea in lumina noptii,Marga incepuse a
plage,capitanul o intreba ce este.Cand Marga ii spuse ca destainuise lui Hasanche ca
ea urma sa aiba acesta intalnire si ca Hasanche dorea sa il prinda pe capitan si sa il
omoare pentru banii de pe vin,Capitanul Isac incaleca sa plece.Dar era prea
tarziu,tiganii venisra,si dupa o urmarire scurta il prinse pe capitan si se luasera la lupta
cu el.Tiganii ii scosesera ochiul drept cu un cutit,dar el il omora pe Hasanche cu
pistolul lui si atunci tiganii o luasera la fuga.Dupa un scurt timp se auzi un tipat la
fatana..Dupa ce au sosit tovarasii lui Isac, ei au plecat spre fatana;acolo vazuse doar
apa rosie de sange si capitanul a inteles ca Marga a fost ucisa.
Din acea celipa capitanul Neculai Isac intra intr-o tacere de mormat si privea trist spre
locul unde fusese odata fatana.
Cealalta Ancuta

Intr-adevar,in vremea veche sau intamplat lucruri care astazi nu se mai vad, a grait
incet,in intunecimea inserarii,mesterul Ienache coropcarul.Si isi aduse cu nostalgie
aminte cum era pe atunci,mult mai bine.In acele vremuri inseninate el era coropcar si
mergea prin targuri sa isi vandea marfa.
In una din aceste zile se tocmea cu doi negustori armeni,cand vazu puhoi de oameni
pe ulita.In fruntea lor erau arnauti,iar in mijlocul acestora un om legat.Ienache intreba
pe unul dintre arnauti,Costea Caruntu,ce a facut prizonierul.Costea ii spuse ca omul
acela era Todorita Catana care a pus ochii pe sotiavornicului Bodeica,Varvara, si
impreuna cu aceasta a incercat sa fuga,dar vornicul a pus paza si la prins.Arnautul ia
spus ca in ziua aia urmeaza sa il duca la turnul Goliei,iar pe sotia vorincului o vor
duce la manastire,la Agapia.Auzind aceste vorbe negustorul ii zise ca au facut bine
,prinzand-ul peTodorita,la aceste vorbe ,auzite de Catana,el ii daduse o privire
infricosatoare lui Ienache.
Todorita fu dus la turnul Goliei de unde evadase spectaculos.Negustorul nostru isi
vazu de viata chair daca auzi de aceasta veste,si asa Ienache umbla pe drumurile
Moldovei mergand cand pe jos cand in carute.Intro zi se afla la o fantana si vazu o
caruta care venea in goana spre el,el ii facu semn si ea opri.Cand se urca in caruta
mare ii fu uimirea vazand-ul pe Catana, negustorul se speriase.Todorita ii spuse ca
vrea sa o elibereze pe iubita sa si ca avea nevoie de Ienache,daca nu face ce ii spune il
va ucide.Ii spuse ca ei vor merge la hanul Ancutei unde vor veni mai tarziu si arnautii
cu Varvara si ca negustorul le va spune ca la vazut pe fugar care se duse spre
Timisesti,ingrozitsi speriat.
Ajunsi la hanul Ancutei acesta se sfatui cu Ancuta si cand ii auzi pe arnauti, Catana
pelca.Cand arnautii venisera negustorul ii spuse lui Costea,care era acolo,faptul ca il
vazuse pe Catana si ca se ducea la Timisesti.Atunci Costea ordona ca restul arnautilor
sa se duca spre Timisesti ca sa il prinda pe fugar si ca el cu Varvara vor trece apa
Moldovei pe un drum laturalnic mergand spre manastire.Ajunsi pe malul Moldovei ei
trecura apa,care era mare si misterioasa la lumina noptii.Pe celalalt mal Costea fu
prins de Catana si legat de un copac,unde ramasese pana in dimineata zilei urmatoare.
Din acea noapte cei doi iubiti scapara din mainile vornicului Bodeica si plecara in tara
ungureasca unde au trait liberi.
Judet al sarmanilor

S-a ridicatdin tohoarca lui, de la protap,un om mahalos,si sa aratat in lumina focului

pasind leganat.Dupa haine,dupa vorba si infatisare cei de la han isi daduse seama ca el
era cioban de la munte.Ciobanul se numea Costadin Motoc.Si de odata il apuca rasul
deoarece un prieten ii spuse ca daca ajunge la hanul Ancutei sa se imbete si sa nu
spuna la nimeni ce sa intamplat cu el pe aceste meleaguri,dar ciobanul incepu sa ii
povesteasca intamplarea. Locot Fancisc

In acele vremuri traia un boier vaduv, numit Raducan Chioru, care avea din cand in
cand placere pentru cate o muiere.Pana in acea zi si prietenul nostru risese de aceste
obiceiuri ale boierului,insa cand afla ca lui Raducan ii placea de sotia sa,Ilincanu mai
radea.Atunci el era cu sania si a lasat-o in drum si sa dus acasa zicand ca vrea sa vada
testemul ros pe care i la dat boierul,femeia nerecunoscand a batut-o,dar in final a fost
induplecat de Ilinca si si-a cerut iertare.
Dupa acea omul isi duse sanuia s-o descarce de saci la hambare si pe urma vine la
curte sa-l scrie pe catasif gramaticului.Dar insa in loc de gramatic iese boierul zicand
ca nu e bine sa isi bata sotia,pe care o vazu la geamul de la una din camere.Boierul se
decise sa ii dea o lectie prinzandui capul in gard si apoi ia pus picioarele in butuc,la
lasat intro coliba cu ochii in fum de ardei si in cele din urma la pus cu gleznele in apa
inghetata a morii.
Dupa toate acestea omul se duse la munte si se facuse cioban.Intro zi venise cerand
adapost Vasile cel Mare,un hot care a facut multe ispravi.In curand cei doi se
imprietenira si dupa ce omul ii spuse povestea hotul ii zise ca trebie razbunat si asa au
mers in zi de slujba in satul unde se petrecusera cele intamplate.Si cand a iesit boierul
din biserca Vasile se prezenta si ii spuse ca vor face judet dupa obiceiul oamenilor de
aici,caci judecata doar Dumnezeu o putea face.Si dupa ce iau adus aminte boierului
cea ce ii facuse sotului lui Ilinca cei doi sarira pe boier si il injunghiara.Cei de fata nu
facura nimic si erau de acord cu Vasile cel Mare.Apoi ei lasara o punga cu opt galbeni
pentru biserica si sau dus din nou pe munte.Dupa istorisire ciobanul se trase mahnit la
locul lui ca negura muntelui.
Negustor lipscan

Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea se auzii mare taraboi in
vale si Ancuta iesii si invita pe noul sau oaspete.Din invatatura lui mos Leonte reesi
ca oaspetele era un om cu voie buna si care mai era si un negustor Lipscan.Dupa ce
oaspetele incuvinta uimit isi mai spuse si numele,Daiman Cristisor.Si se invoi sa le
spuna celor de fata cu a calatorit el prin tara nempteasca.
Acum doi ani Negustorul facuse putina avere si sa hotarat sa mearga si el in tara
nempteasca sa cumpere marfuri.Si asa a pornit el spre Husi,a trecut Prutul si a ajuns la
cetatea Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii.Apoi a trecut din nou granita pe
Nistru,ajuns la Cernauti si de acolo la Liov.Si de la Liov a mers cu trenul pana la
Stratburg si a vandut marfa la niste negustori care o duceau la Paris cu trenul;si dupa
ce le explica ce era trenul isi vazu de poveste.Spunandu-le ca acolo casele au etaj,ca
femeile poarta palarie,ca toata barbatimea are ceasornice si ca mancarea lor e diferita
decat cea de la noi,le mai spusese ca toti mergeau la scoala,chiar si femeile si ca legea
era respectata.Si in cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca.Ajuns la la granita
tarii Moldovei el a dat granicerilor,pentru al lasa sa treaca,doua baidere rosii.In lunca
Moldovei ia iesit in cale un hot si ca sa nu il fure ia dat si lui un baider ros.Iar la
Dragusteni ii iesi in cale un privighetor si ca sa il las in pace ii dadu si lui un
baider.Acuma ce si-a platit darile poate sa se duca la Iesi cu marfa si in cele din urma
acasa.
Povestirea spre deosebire de celelalte se sfrisii cu veselie si buna voie.
Orb sarac

O baba s-un mosneag iesira catara lumina carale lipscanului.Mosneagul era orb si un
sarac cersetor,el venea dupa baba ca sa mearga la biserica sfintei Parasciva din Iasi
unde batrana dorea sa ii marturisasca ce durere are.In acel timp batranul intra in vorba
cu oaspetii de la hanul Ancutei si isi exprima dorinta de a auzi povestea
comisului,insa acesta ii ceru sa le cante mai intai ceva celor de fata,din cimpoiul
sau.Batranul se invoi sa cante numai daca va primi vin nopu si carne de pui
fript.Batranul isi incepu cantecul,acesta era despre trei ciobani dintre care doi doreau
sa il omoare pe al treilea;cantecu era de jale si pe toti ii cuprinsese tristetea amarnic.
Locota Francisc

Orbul ii spuse comisului ca mai are si alte cantece mai vesele dar cand el umbla prin
lume a stat la niste ciobani care lau invatat cantecul si lau blestemat sa nu il uite si de
cate ori va canta din cimpoi sa il spuna pe acesta primul.dupa ce ia parasit pe acei
ciobani a umblat cu un alt cersetor care se dadea derpt orb,insa acesta era ajutat de
Dumnezeu pentru ca se ruga si era credincios.Asa pribegind prin lume au ajuns la
targul Chiului.Unde au trait bine si au cunoscut alti cersetori din breasla lor,dupa ce
prietenul orbului a murit intr-o batalie el a plecat mai departe in lume ajungand chiar
prin tarile tatarilor.De la o vreme il apuca dorul mirosului de brad si se intoarse pe
taramurile natale.Si cersetorul nostru se intoarse pe locurile unde era inainte,de a fi
luat de ape,satu lui natal si asa ajunse si la hanul Ancutei caci el avea drum pana la
Iesi unde trebuia sa se inchine moastelor sfintei Paraschiva.Caci pe vremea strabunilor
lui era un voda anticrist numit Duca,acel voda era nebun dupa avere si fura de la cei
saraci,pana ce a fost parat sfinte Paraschiva.Si in ziua de 14 octombrie sa ridica
furtuna atunci la geamul domnitorului a venit un demon si ia spus ca este vremea sa
de socoteala pentru faptele sale.Atunci Duca-voda si a luat averea si a plecat cu ea
pana intr-un sat unde a fost atacat de niste hoti,el a mai avut trei galbeni cu care a luat
o sanie cu carte a ajuns pana la hanul Ancutei unde a cerut lapte si paine de acolo,dar
oamenii erau asa saraci incat nu mai aveau nici asa ceva,Voda a plecat si pe un drum
de munte a cazut intr-o rapa unde a parasit lumea pamanteasca.
Asa se sfarsise istorisirea bietului orb si Ancuta ii daduse,in cinstea lui si a sfintei
Paraschive,de mancare si de baut.
Istorisirea lui Zaharie fantanarul
Inainte de asi sfarsii povestirea orbul,lita Salomia incepuse a nu ma avea
astampar,rupandu-si unghiile si muscandu-se de buze.Iar cand Ancuta ii dete de
mancare ajunse la culmea supararii caci ea socotea ca asemenea oameni ca orbul nu
trebuiau sa fie asa apreciati si luati in serios cu povestirile lor,caci ea stia un om cu o
povestire mult mai frumoasa-acea a lui Zaharie fantanarul.Si incepuse istorisirea lui.
In vremea tineretiilor acestuia un anume boier,Dinachi Manza,ii daduse sarcina sa
construiasca o fantana in poiana lui Vladica Sas.Unde va avea loc o vanatoare unde va
participa si domnitorul tarii.Dupa ce a ispravit lucrarea Zaharie,fiind la curte,afla
despre necazul ficei boierului,Aglaita,care era indragostita de fiul unui mazil,Ilies
Ursachii si pentru care ar fi facut orice si tatal ei nu il placea pe acest baiat.
La venirea domnitorului toti se pregatira pentru mare vanatoare.In acea zi Zaharie se
indrepta spre fantana cand o zari pe Aglaita care ii destainuise dorinta de a se arunca
in fantana pentru unica sa iubire adevarata.Atunci Zaharia isi dadu seama de
gravitatea situatiei si ii venise o idee si anume:ca cei doi indragostiti sa astepte in
coliba de langa fantana pana cand va veni domnitorul si cu vanatorii sa bea apa si
atunci Zaharie il va indemna spre coliba unde ii va zari pe cei doi tineri in genunchi si
ei ii vor destainui necazul lor.Si toate se petrecura dupa plan.Domnitorul vazandu-i pe
cei doi tineri le acorda dreptul de asi uni destinele pentru intotdeauna.Si nunta a avut
loc la Iesi,insa prima toaca au jucat-o aici ,la hanul Ancutei.
Dupa aceasta istorisire romantica pe toti de la han ii apuca somnul si fiecare sa culcat
pe unde a putut.
Astfel sa terminat o noapte plina de miresme,a doua zi va urma alta cu alti oaspeti de
care mai de care mai petrecareti,insa doar hanul va domnii vesnic peste viacuri si ne
va aminti despre aceste vremuri de legenda.

Hanul Ancutei

De Mihail Sadoveanu

Povestirea Hanu-Ancutei de Mihail Sadoveanu

 Vizite: ? Nota: ?

Capodopera a naratiunii romanesti, a fost

tiparita in 1928 si deschide seria marilor PUBLICITATE
opere sadovenieine. Este alcatuita din noua
povestiri, fiind cea mai stralucita creatie Polita medicala
lirico-epica a lui Mihail Sadoveanu. Aceste Spania 7 zile = 18 RON
povestiri sunt relatate intr-un singur loc, la AllianzDirect.ro

Hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni Octavia Tour 2006

ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, 1.9 TDI - RCA / 1 an - 706 RON AllianzDirect.ro
istorisind, in jurul focului, intamplari la care
Parerea ta conteaza!
au participat sau pe care le-au auzit de la Cine are dreptate in disputa dintre clienti si
altii. b7b17bn banci?
www.sondaje.ro
Valoarea incontestabila a acestei creatii
sadoveniene consta in frumusetea deosebita
a limbii si vraja stilistica, observatia realista patrunzatoare in surprinderea destinelor
omenesti, canoarea romantica in dezvaluirea sentimentelor si tainelor sufletesti, cadrul
de legenda si atmosfera poetica in care se petrec faptele povestite. De aceea, George
Calinescu a asemanat « Hanu- Ancutei » cu « Decameronul » lui Giovanni Boccaccio,
avand ca argument temele diverse ale povestirilor, precum si faptul ca fiecare dintre
ele are un alt povestitor si toate se deapana intr-un singur loc.
Subiectul povestirilor
« Iapa lui Voda » este o snoava, avand inceputul de basm, intamplarile petrecandu-se
« intr-o indepartata vreme, demult », cand oamenii au vazut « un balaur negru in nouri
» si niste pasari mari care vesteau razboi si belsug la vita de vie. Oamenii din Tara-de-
Jos au facut atata vin ca nu mai aveau unde sa puna mustul si-au pornit sa duca vin
spre munte.
Comisul Ionita venise la han, calare pe un « cal pintenog de trei picioare », care era
calul din poveste inainte de a manca tipsia cu jar.
Intamplarea paovestita are legatura cu iapa din care se tragea acest cal si care se
petrecuse pe vremea lui Mihai Voda Sturza si-l are ca protagonist pe comisul Ionita
atunci cand era tanar si cand hangita era « cealalta Ancuta, mama acesteia ». Dupa ce
se odihnise la han, comisul Ionita ureaza sanatate unui boier care tocmai se oprise la
han si care-l intreba de unde este si incotro se duce. Ionita ii relateaza ca este razes din
Draganesti, de langa Suceava si avea de gand sa mearga la Voda, ca sa-i rezolve un
proces pe care-l avea de multi ani cu un « corb mare boieresc », pentru pamantul
mostenit din mosi- stramosi. Comisul Ionita ducea cu el toate documentele
doveditoare, iar daca nici Voda nu-i va face dreptate, „atunci sa pofteasca maria sa sa-
i pupe iapa nu departe de coada ! ». Ajuns la Curtea Domneasca, Ionita constata ca ca
boierul cu care vorbise la han era insusi Voda. Acesta ii face dreptate si-l intraba ce s-
ar fi intamplat daca nu i-ar fi rezolvat necazul. Ionita ii raspunse razand : « Eu vorba
nu mi-o iau inapoi.Iapa-i peste drum ! »
De aceea, spune el acum, toti trebuie sa se uite la calul sau cel roib, ca la un lucru rar,
pentru ca el se trage din Iapa lui Voda.

« HARALAMBIE » este povestita de calugarul Gherman, care coborase pentru rpima

oara de la schitul de munte si se ducea la Iasi.Toti se uita cu uimire cum s-a ridicat «
parintele Gherman din barba sa », ca si cand pana atuncistatuse intr-un caier urias, iar
imaginea a fost impresionanta prin reliefarea extraordinara de sugestiva a
personajului. El se nascuse in satul Bozieni si nu-si cunoscuse tatal, fusese crescut
doar de mama lui, iar cand aceasta murise, a fost trimis la Manastirea Duraului ca « sa
rascumpar pacate trecute ». Gherman se ducea acum la biserica Sf. Haralambie din
Iasi, ca sa se roage pentru iertarea pacatelor parintilor.
Haralambie fusese « un arnaut domnesc » care se facuse haiduc si « multi boieri si
negustori si norod » avusera de suferit din cauza cruzimolor lui. Voda Ipsilant a dat
porunca sa fie prinsi vrajmasii, dar mereu biruia Haralambie, care se «tragea pe poteci
si prin munti » numai de el stiute. Atunci, Domnitorul a luat hotararea sa-l trimita pe
Gheorghie leondari, fratele haiducului, care era tufecci-basa, « om cinstit si viteaz »,
singurul care putea sa-l prinda, pentru ca ii cunostea obiceiurile si salasurile. Dupa o
haituire de opt zile, Haralambie s-a refugiat acasa la Gherman, care era copil si-l
cunostea, pentru ca venea deseori pe la el si-l mangaia pe crestet. Abia acum isi da
seama copilul ca acesta era tatal lui. Casa era inconjurata de oamenii lui Voda,
condusi de Gheorghie, care, dupa ce si-a somat fratele sa se dea prins, « l-a pacalit cu
hamgerul si l-a doborat ».
Gheorghie s-a infatisat la Divan si a pus capul fratelui sau « pe naframa rosa, la
picioarele lui Voda », apoi a cerut sa fie eliberat din armata domneasca si lasat sa se
retraga pe « pamanturile lui ». Apoi, « pentru durerea si ispasirea sa si pentru iertarea
sufletului cel ratacit », a construit o biserica in Iasi, cu hramul Sfantului Haralambie,
la care se ducea calugarul Gherman sa se inchine pentru iertarea pacatelor parintilor
sai.
Dupa ce isi revine din tulburarea produsa de istorisirea monahului, comisul Ionita le
spune oaspetilor ca o sa le povesteasca ceva « cu mult mai minunat si mai infricosator
».

« BALAURUL » este povestita de mos Leonte, care vazuse balaurul atunci cand era
flacau « trecut de douazeci de ani », pe cand invata de la tatal sau mestesugul de «
zodier si vraci ».
Traise pe vremuri, in satul Tupilati, « un boier mare si fudul », pe nume Nastasa
Bolomir, care avea « o barba mare cat o coada de paun ». El fusese insurat prima oara
cu fata unui boier, care neputand indura « maniile si asprimile lui », s-a intors
plangand la parintii sai. A doua nevasta era vaduva unui grec, Negrupunte, femeie
frumoasa si bogata, care a murit dupa doi ani, cand devenise « galbana si ovilita ».
Desi toate femeile fugeau de boier, caruia i se dusese vestea ca-i mureau nevestele,
Nastasa Bolomir s-a insurat prin surprinderea tuturor, cu « o copila ca de
saptesprezece ani », care « radea parca era soarele » si pe care o adusese de la Iasi.
Cucoana Irinuta nu se ofilea, ba, dimpotriva, era imbujorata si vesela, iar boierul era
din ce in ce mai posac si-i facea toate poftele.
Intr-o zi boierul veni la tatal lui mos Leonte ca sa-i destainuiasca rusinoasa
comportare a sotiei sale, care-l insela cu Alexandrel Vuza, fiul vornicului si sa-l roage
sa-i citeasca in zodii. Temandu-se pentru ce ar putea pati femeia zodierul ii spune
boierului ca toate cele aflate de el sunt vorbe mincinoase, ca Irinuta avea sa se
intoarca la Roman, asa cum ii promisese.
Zodierul se duce apoi in graba mare la hanul celeilalte Ancute si-i spune ca boierul isi
banuieste nevasta si ca el se teme pentru ce o sa pateasca Irinuta la intoarcere. Hotarat
sa o astepte la han pentru a o preveni, tatal lui mos Leonte opri trasura in care era
cucoana Irinuta insotita de tanarul si frumosul Alexandrel si le spune de primejdie.
Tocmai atunci, intr-un nor de pulbere, vine ca vantul boierul cu slujitorii dupa el si
porunceste ca zodierul sa fie jupuit de piele pentru necredinta, iar Irinuta si
Alexandrel sa fie legati de rotile carutei si sa fie dusi « numa-ntr.o goana la Iesi, pana-
n ogada la sfanta Mitropolie ! ». Cuconita a sarit insa, « sprintena, subtire si manioasa
ca o vipera » si l-a infruntat cu ura pe barbatul ei, iar copilului Leonte i s-a parut ca-i
crescuse ghiare la maini si cornite in par. Dintr-o data cerul s-a miscat rotindu-se, un
muget ingrozitor a umplut vaile si totsi cei de fata au vazut “balaurul venind in vartej
rasucit, cu mare iuteala”, luandu-l pe boier si amestecadu-i « barba cu vartejul »,
arucandu-l aproape mort intr-o rapa. De aici i s-a tras boieruli Bolomir moartea , iar
de Irinuta, « dracusorul cel balan », nu s-a mai auzit nimic si nimeni n-a mai vazut-o
vreodata.
« Fantana dintre plopi » este o idila. Im lumina « soarelui auriu » care stralucea intr-o
« liniste ca din veacuri », oaspetii de la hanul Ancutei zaresc pe drum un calaret care,
nu peste mult timp, poposi si el la han.Comisul Ionita il intampina cu bucurie,
recunoscand in drumetul singuratic pe Neculai Isac, capitan de mazali. Ancuta o
auzise pe mama ei vorbind despre acest capitan, pe care « erau sa-l omoare niste
tigani », o « poveste infricosata » pe care nu o mai tinea minte.
Ancuta ii aduce oaspetelui « un cofaiel plin » si o « ulcica noua », lautarii venisera
mai aproape, « sunand din strune », iar comisul Ionita il invita « sa cinstim domnia ta
o ulcica de vin nou » si-l roaga sa le povesteasca « intamplarea de demult ». Neculai
Isac accepta sa bea vinul, care este bun in tovarasie, numai « dragostea cere
singuratate ».
Capitanul Isacisi incepe povestea petrecuta in tinerete, cu douazeci si cinci de ani
inainte, cand ii placea sa cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dadea
leturghii la biserica pentru ca el sa se linisteasca pe drumuri si sa se insoare.
Intr-o toamna, tot pe vremea celeilalte Ancute, pe can ducea antale cu vinuri la
Suceava. Poposise la un han si era « bezmetic si singur ca un cuc » pentru ca il
parasise iubita. Intr-o sambata, « pe la toaca », Neculai mergea ingandurat pe drumul
spre Suceava, cand pe malul unei garle vede o « liota de tigani », care, incercand sa
prinda peste, racneau si topaiau « ca niste diavoli ». Tanarul vede « o fetiscana de
optsprezece ani », cu o fusta rosie, care il tulbura peste masura, « parca-as fi inghitit o
bautura tare ». Tigancusa, Marga este certata de un tiganmai batran, pentru ca fata se
uita tinta la boier si nu se cadea o astfel de obraznicie. Neculai le arunca fiecaruia cate
un banut de argint si o porni spre han.
A doua zi, Neculai o intalneste pe Marga la « fantana dintre plopi », care-l astepta sa-i
multumeasca pentru banutul de argint, pa cre-si cumparase niste ciubotele, apoi fata «
se mistui undeva, pe sub zidurile hanului ». Neculai si-a continuat drumul spre
Pascani, urmat de cainele lui credincios, Lupei, dar gandurile ii erau la frumoasa
tiganca, « nu v-as putea spune ce-am grait cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am
vazut ; caci aveam in minte chipuri si vedenii care ma duceau ca-n zbor aiurea ».
Dupa ce si-a terminat treburile, in miez de noapte a pornit « intr-o intinsoare, cu suiet
de vant in urechi » si in goana calului s-a indreptat spre hanul Ancutei. Dar ocoleste
hanul si se duse direct « la fantana cu patru plopi », unde o gaseste, asteptandu-l, pe
frumoasa tiganca. Neculai promite fetei ca ii va aduce de la Pascani « o scurteica de
vulpe », iar ea ii spune ca o sa-l astepte cu nerabdare « s-am sa mor lana fantana daca
nu vii ! ». Intors de la Pascani, Neculai vind bine antale de vin, cumpara « o blanita cu
gasa de postav ros », cu gandul la placerea pe care o vedea in ochii tigancusei si se
intoarce, cu chimirul plin spre hanul Ancutei, cu intentia de a se opri mai intai la
fantana. Marga il asteapta in intuneric si, cand el o ajuta sa imbrace scurteica, fata ii
destainuie ca unchiul Hasanache o pusese sa il atraga in locul acela pustiu, pentru ca
el, impreuna cu cei doi frati mai mici, sa-i fure calul si banii pe care-i avea asupra lui.
Ea se teme ca va fi injunghiata daca ei isi vor da seama ca i-a tradat. Cu glasul
incarcat de groaza, Marga il indeamna sa fuga, dandu.si seama ca tiganii o auzisera
ca-l prevenise. Neculai se arunca pe cal, cainele se lupta in tufe cu ceva, dar tanarul o
luase la goana. In urma lui , siganii urlau ca niste « diavoli negri » si, la un moment
dat, il ajunsera si aruncara cu prajini in el. Tanarul cazu de pe cal si, simtind « o
lovitura de fier ascutit la coada ochiului drept », incepu sa traga cu pistolul,
nimerindu-l pe un tigan intre ochi, in timp ce Lupei « rupea pe celalalt ». Ochiul drept
ii era plin de sange, dar cu ochiul teafar zari lumina hanului si incepu sa strige cu
disperare, « cu-n glas schimbat de tulburare si de durere ». Cei aflati in han ies cu
faclii si o pornesc cu totii inapoi, spre fantana unde se intalnise Neculai cu Marga. Pe
colacul fantanii, « lucea sange proaspat », semn ca tiganii omorasera fata pentru ca-i
tradase si o aruncasera in fantana. Din ochiul lui Neculai Isac, sangele « se prelingea
prin mustati si-mi intra in gura. Si parca gustam din sangele imprastiat pe colacul
fantanii ».
Ascultatorii acestei istorisiri groaznice ramasesera « tacuti si mahniti », fantana nu
mai exista, se distrusese « ca toate ale lumii ». Capitanul Neculai « sta impovarat in
locul lui, neclintit si cu capul plecat », iar ochiul « cel viu, mare si neguros, privea
tinta in jos in neagra fantana a trecutului ». Abia pe inserat, cand s-a aprins din nou
focul, capitanul Isac a prins pe Ancuta de mana si a cerut pentru totii oaspetii « vin
vechi in oale noua ».
« Cealalta Ancuta » este personajul principal in aceasta povestire de aventuri,
petrecuta in „vremea veche” si este relatata de Ienache coropcarul, un negustor
ambulant care isi prta marfa tocmai in varful muntelui, ca numai oamenii de acolo „n-
au vazut inca targurile”. Pe cand se afla la targ la Iasi il intalneste pe arnautul Costea
Caruntul care ducea legat un „razas nebun si nemernic pe nume Todirita Catana”, care
urma sa fie inchis in turnul Goliei asteptand condamnarea la moarte. Plecand de la
Iasi, dupa ce trece de Targul Frumos, coropcarul il intalneste pe Toderita Catana
scapat din mainile jandarmilor.
La hanul Ancutei se organizeaza prinderea lui Catana banuindu-se ca aici va veni.
Ienache declara ca-l cunoaste pe Catana si ca acesta o apucase cu „mare spaima spre
Timisesti”. Ancuta spune ca omul intentiona sa o rapeasca pe duduca Varvara si este
insotit si ajutat de si de alti raufacatori bezmetici. Atunci Costea planuieste prinderea
lui Catana la Timisesti, langa podul plutitor spre Agapia. Acolo mos Bara „cu plete-n
ochi si surd” le spune ca podul plutitor nu suporta atata greutate deoarece apele
Moldovei se umflasera peste masura. La sugestia Ancutei, Costea si Varvara hotarasc
sa treca primii raul, ceilalti urmand sa-l treaca cu urmatorul transport. Ajunsi pe
celalalt mal cu podul plutitor, nu se auzea nici un zgomot, nu se simtea nici o miscare.
Nelinistiti oamenii au inceput sa strige, „dar nimeni n-a inteles ce-a fost si ce s-a
intamplat”. In zori gospodarii din Tupilati au gasit pe mosneag legat, iat pe Costea
Caruntu „strans cu funii pana la sange, cu calus de rasina in gura”. Cand l-au eliberat,
jupanul era turbat de furie si „atat de prapadit, incat a trebuit sa-l culce oamenii lui in
caruta, ca sa-l poata duce inapoi la agie”
Ienache banuieste ca Ancuta facuse vraji, deoarece in linistea noptii si la lumina lunii,
ea parea ca aude ce se intampla pe malul celalalt. Nimeni n-a putut sa afle ce fusese in
noaptea aceea, jupanul Costea n-a povestit nimanui, dar Ancuta reusise sa scape cu
duduca Varvara in tara ungureasca.

„Judet al Sarmanilor”, o adevarata legenda, este a sasea povestire din volum.

Constantin Motoc, un cioban „matahalos” de prin partile Raraului, se ducea intr-un sat
de pe malul Siretului ca sa vada daca mai traieste sora lui, pe care n-o mai vazuse din
tinerete. Poposind la hanul Ancutei, el isi aminteste de un prieten bun, care-i spusese
ca, daca ajunge aici, sa bea in cinstea lui atatea oale de vin pana cand „oi vedea
tulbure”, ca sa nu poata spune nimanui intamplarile patite de el in aceste locuri.
Prietenul „acesta al meu” traia in satul Fierbinti, unde stapanea Raducan Chioru, un
boier bogat, dar „statut si vioi” care atunci cand avea placere chema la el cate o
muiere din sat. Afland de la oamenii ca boierul o poftise pe Ilinca, nevasta lui, si ca
acesta se intorsese acasa cu un „testemel nou, ros ca focul”, a simtit „ca-i creste pe
spinare par de caine turbat”. Manios pe masura, prietenul se repede acasa si incepe sa
o bata pe Ilinca, dar aceasta neaga cu inversunare ca ar fi fost undeva, nestiind despre
ce poate fi vorba.
Dupa ce pleaca barbatul la treburi, muierea isi pune testemelul rosu , iese prin fundul
gradinii si se duce direct la curtea boiereasca. Barbatul se duse si el sa descarce sacii
in hambare, apoi venise la curte ca sa fie scris in catastif de catre gramatic. Dar in
cerdac iese boierul care-l intreaba ce are cu muierea de o bate si o asupreste si apoi „i-
a fulgerat cu palma peste gura”. Barbatul o vede pe Ilinca la fereastra conacului, dar
in clipa aceea boierul il loveste cu harapnicul peste tot corpul. Cand scapa de boier,
plin de sange, „haidaii curtii” l-au batut cu pumnii, iar omul a „bolit trei zile, muscand
scandura laitii”
Dupa ce a scapat cu chiu cu vai din toate acestea, a fugit in munti catre Rarau si s-a
angajat ca slujba la niste ciobani, pana cand a prins si el mestesugul si „a avut el
mioare si berbeci”.
Intr-o seara de primavara, dupa ce a stat la un pahar de vin cu vestitul haiduc Vasile
cel Mare, acesta il incurajeaza pe Motoc sa faca dreptate in privinta boierului si a
Ilincai. Si astfel au plecat amandoi la drum pana in satul Fierbinti.
Ajunsi aici chiar in ziua Inaltarii, tocmai ieseau oamenii din biserica, iar intre ei era si
Raducan Chioru.
Dupa un mic scandal din fata Bisericii, ciobanul „statu iarasi inchis in mahnire ca mai
nainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui”.

„Negustor Lipscan” este un reportaj si a saptea povestire din volumul „Hanu

Ancutei”.

Intr-o seara, sosesc la han, cu larma mare, niste oameni imbracati in alb si carute cu
coviltir, din care „un barbat barbos” se indrepta catre Ancuta cu urari de bun gasit.
Hangita il recunoaste pe negustorul Damian Cristisor. El venea cu marfa de la Lipsca
si se indrepta spre Iasi.
Damian Cristisor incepe sa povesteasca despre cele vazute de el in calatoriile pe alte
meleaguri, pentru ca fusese la Liov, iar acum un an plecase la Lipsca. Negustorul le
povesteste apoi cum arata un tren, cum arata casele nemtilor, portul strainilor si multe
altele.
O alta minunatie este ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea
invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie
pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se
ca acest obicei nu venise si pe la ei.
Negustorul le povesteste, apoi, cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara”
cu insusi imparatul, dar judecatorul i-a dat dreptate mororului, deoarece acolo
stapaneste legea.
Damian nu a patit nimic cat timp a umblat pe drumurile nemtesti, calatorind apoi cu
trenul, pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in Tara
Moldovei vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus cate-un dar de la „ticalosii aceia de
nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate-un fular lung. In lunca Moldovei l-a oprit un
calaret cerandu-i banii pe care ii are asupra lui, dar pentru ca nu vanduse inca marfa, ii
daduse un baider, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance
oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i ceru actele oficiale
care-i permiteau sa faca negot cu marfa care o avea. Damian avea toate actele
necesare, dar ca sa fie lasat in pace i-a daruit omului un „baider ros de lana”, dar cand
va ajunge la Iasi, negustorul va trebui sa mai faca o dare catre maica Paraschiva si
Parintele Mardare, apoi sa dea ceva nasului sau, dupa care isi va putea vedea de
drumul sau.
In veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde
hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii.

„Orb Sarac” este o specie aparte, o portretizare prin naratiune. Dinspre carele
negustorului lipscan vin la han o baba si un mosneag. Ea pasea inainte, iar mosneagul
din urma ei era orb, femeia tragandu-l dupa dansa.
Comisul Ionita se lauda din nou ca va spune o povestire mai frumoasa decat tot ce-au
auzit, iar orbul se invoieste ca va canta din cimpoi, ca sa mearga vinul mai bine. Orbul
le canta din gura si acompaniindu-se cu cimpoiul, balada Miorita, impresionand pana
la lacrimi intreaga adunare din han. Atunci batranul le povesteste de ce a cantat
tocmai aceasta balada. Ramanand de mic copil fara vedere, a plecat din sat si s-a
asezat pe langa niste ciobani care l-au invatat acest cantec, punandu-l sa jure ca nu-l
va uita niciodata. Dupa ce s-a despartit de ciobani, orbul s-a insotit de Ierofei, un calic
batran. Au umblat prin toata lumea si nimeni nu -;i-au intrebat nimic.
Ajunsi in „targul cel mare al Chiului” cei doi au trait bine, si-au deprins atunci si alte
cantece de jale. Dupa ce a murit Ierofei, orbul s-a inhaitat cu altii cu care a strabatut
lumea intreaga.
Ducandu-se in satul natal, afla ca nu mai traia nimeni din familia lui. Atunci el a auzit
de hanul Ancutei, unde venise cu multi ani in urma, iar acum e bucuros sa poposeasca
din nou aici.
Orbul se ducea si el „la moastele sfintei Paraschiva de la Trei- Sfetite” pentru ca
atunci cand era copil auzise de la un strabunic despre o minune a sfintei.
Era in vremea lui Duca-Voda, care domnea asupra tarii Moldovei, avand o mare
lacomie pentru aur si argint si punand biruri mari asupra moldovenilor. Slujitorii
domnului umblau calare prin sate si luau bani. Intr-o zi nemaiputand indura oprimarea
niste necajiti s-au dus la moastele sfintei si l-au parat pe Duca-Voda.
Ca urmare, in ziua de 14 octombrie s-a pornit viscol mare si pana a doua zi s-a
asternut zapada mare. Demonul adus de vant a batut in geam la curtea domneasca si i-
a spus lui Duca-Voda ca venise vremea socotelilor. Speriat de moarte, Voda a strans
ce a putut si a fugit dar a fost prins de niste lesi care l-au pradat de beni.
Cumparand cu ultimii bani o sanie si o iapa, Voda ajunse la acest han, dar a fost
alungat de acolo si pana la urma Voda si-a gasit sfarsitul in niste locuri pustii.
Ancuta se repede la orb, recunoscand in unchesul pribeag pe „unul Constandin”,
despre care ii povestise mama ei, ii saruta mana si ii da sa manance.

„Istorisirea Zahariei Fantanarul” incheie volumul de povestiri „Hanu Ancutei”. Lelita

Salomia se arata nemultumita de povestirea orbului, considerand ca la han sunt
oameni mult mai vrednici care stiu a istorisi intamplari mult mai interesante. Ea spune
ca mos Zaharia fantanarul, traise in tinerete o intamplare extraordinara si ca ar trebui
povestita.
Cand era flacau, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Marza din
Pastraveni, ca sa gaseasca ca sa gaseasca cel mai bun loc pentru a sapa o fantana.
Zaharia avea si acum la el o cumpana din lemn pe care o mostenise. Cu aceasta
cumpana a reusit el gaseasca loc in poiana unde sa faca fantana.
Lita Salomia povesteste in continuare, ca la vanatoarea domneasca, Zaharia trebuia
sa-l intampine pe Voda cu apa rece.
A doua zi Zaharia s-a dus la fantana sa-l intampine pe Voda si o gaseste acolo pe
copila cuconului Dimachi, care plangea. Ea ii destainuie fantanarului ca nu poate trai
fara Ilies Ursachi si ca se va arunca in fantana, iar atunci cand va veni Voda, Zaharia
sa-i spuna ca fata boierului s-a aruncat in fantana. Fata trimisese vorba lui Ilies sa vina
aici, ca sa petreaca acest ultim ceas. Zaharia o sfatuieste sa mearga impreuna cu
iubitul in „coliba de frunzar”, iar apoi sa vina Voda sa-i binecuvanteze.
Intre timp, Voda aflase de la un slujitor de ce plangea copila, asa ca dupa ce bau
paharul cu apa, in loc sa intre in coliba, chema la el pe boier si-i porunci s-o aduca pe
fiica lui la masa. Cuconul Dimachi era foarte incurcat, pentru ca aflase ca fata lui
fugise din casa parinteasca si avea de gand sa-si faca seama. Atunci, curajos, Zaharia
scoate cumpana din chimir, prefacandu-se ca ea ii arata calea de a gasi fata, deschise
usa colibei si Voda vazu „pe tinerii ingenunchiati cu capetele plecate. Cu totii s-au
mirat de intelepciunea cumpenei. Pe urma, Voda si Doamna au cununat pe cei doi
tineri si a fost o nunta mare cu veselie si s-au impacat cu totii.
Comisul Ionita de la Draganesti apreciaza povestirea lui Zaharia,insa e convins ca altii
stiu istorisiri „si mai frumoase si mai inrteresante”.

„Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata; ci pentru a se
sustrage vietii si mortii” (Nicolae Manolescu-„Imaginarul sadovenian”).

ALEXANDRU
LAPUSNEANUL
comentariu
Vizite: ? Nota: ?

COSTACHE
NEGRUZZI
Subiectul si compozitia nuvelei t2y19yp
“Numele lui Costache Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica <Alexandru
Lapusneanul>, care ar fi devenit o scriere celebra ca si <Hamlet> daca literatura
romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale.” (G. Calinescu).
Aparuta in 1840, in primul numar al revistei “Dacia literara”, “Alexandru
Lapusneanul” este cea mai valoroasa nuvela istorica din literatura romana, neintrecuta
pana astazi, desi este una dintre primele incercari in acest sens.
Nuvela concentreaza in cateva pagini cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui
Alexandru Lapusneanul (1564-1569), scotand cu vigoare in relief figura acestui
domnitor. Sursa istorica a constituit-o , pentru Negruzii, “Letopisetul Tarii Moldovei”
al lui Grigore Ureche. C. Negruzzi modifica insa unele dintre datele cronicii lui
Ureche in sensul sublinierii unor trasaturi ale personajelor.
Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este riguros construita, fiind alcatuita din patru
capitole, precedate de cate un motto: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, “Ai sa dai
sama, Doamna!”, “Capul lui Motoc vrem…” si “De ma voi scula, pre multi am sa
popesc si eu…”.
Cele patru capitole ale nuvelei au fost asemanate cu actele unei drame, intrucat fiecare
capitol marcheaza clar unul dintre momentele subiectului.
In expozitie este prezentata sosirea lui Lapusneanul in Moldova cu vreo trei mii de
soldati, cu scopul de a-si recastiga scaunul.
Poposind intr-o dumbrava, aproape de Tecuci, patru boieri, vornicul Motoc,
postelnicul Veverita si spatarii Spancioc si Stroici, venira cu solie la Alexandru si
anume sa renunte la lupta pentru domnie. Dar acesta respinge solia boierilor si isi
afirma vointa de a limita puterea acstora. Dintre cei patru boieri, Motoc ramane cu
noul domnitor, sperand ca va castiga increderea acestuia.
Intriga, care in aceasta nuvela poate fi indentificata cu desfasurarea actiunii, prezinta
actiunile intreprinse de Lapusneanul impotriva boierilor si interventia doamnei
Ruxanda. Lapusneanul porunci sa se deie foc cetatilor Moldovei , exceptand Hotinul,
cu scopul de a imprastia boierii nemultumiti. Dar actiunile lui impotriva boierilor nu
se opreau aici, ci pentru cea mai mica greseala pe care acestia o faceau, el ii omora
prin taierea capului. Doamna Ruxanda, care nu mai suporta plansetele sotiilor
boierilor omorati, ii ceruse sotului ei sa puna capat crimelor.
Punctul culminant il constituie uciderea celor 47 de boieri si a lui Motoc. Cei 47 de
boieri au fost invitati la o masa data in cinstea lor de Lapusneanul, dupa ce
participasera la o slujba unde Alexandru isi ceruse iertare pentru uciderea celorlalti
boieri. La acea masa cei 47 de boieri au fost omorati de lefecii.
Norodul, care a aflat de uciderea boierilor, s-a strans la poarta curtii domnesti si a
cerut capul lui Motoc. Acesta, la porunca lui Lapusneanul, a fost aruncat in mijlocul
multimii care indata l-a facut bucati dupa care au inceput sa-l ovationeze pe
Lapusneanul.
Deznodamantul cuprinde moartea lui Lapusneanul. Acesta se mutase in cetatea
Hotinului unde se imbolnavise de friguri. Stroici si Spancioc, care nu mersera la masa,
deci nu fusesera omarati, o sfatuira pe Ruxanda sa-l otraveasca pe sotul ei. Aceasta
puse otrava in apa domnului Moldovei, iar acesta muri in chinuri, fiind obligat de
Stroici si Spancioc sa bea si resturile din pahar.
La sfarsitul nuvelei autorul precizeaza ca Alexandru Lapusneanul a fost ingropat la
manastirea Slatina si acolo se vede si astazi portretul lui si al familiei sale.

Caracterizarea personajelor
ALEXANDRU LAPUSNEANUL
In centru actiunii scriitorul il aseaza pe domnul Moldovei, toate celelalte personaje, ca
si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme,
construit pe baza antitezei romantice (Lapusneanul-Ruxanda), prin observatia atenta a
psihologiei personajului, Negruzzi realizeaza un personaj complex, bine
individualizat.
Nuvela urmareste ultimii ani de viata ai personajului al carui nume il poarta,
concentrandu-se asupra schitarii caracterului sau. Desi Alexandru Lapusneanul apare
ca intruchipare a tiranului crud si sangeros, totusi figura lui nu este lipsita de
complexitate.
Scopul politicii lui Lapusneanul este de a spori autoritatea domnitorului prin
ingradirea puterii marilor feudali, a boierilor. De asemenea, el isi pierduse increderea
in boieri cand fusese tradat de ei in prima lui domnie: “a…i eu ii cunosc pre boierii
noastri, caci am trait cu dansii”, ii spuse Lapusneanul vornicului Bogdan la intrarea in
tara, iar boierilor trimisi de Tomsa in solie le replica: "Voi mulgeti laptele tarii, dar au
venit vremea sa va mulg si eu pre voi”.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se
dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran inca din primul capitol. Scena
dialogata a intalnirii dintre Alexandru Lapusneanul venit sa urce pe tronul Moldovei
pentru a doua oara si solia de boieri alcatuita din vornicul Motoc, postelnicul
Veverita, spatarii Strioci si Spancioc contureaza conflictul puternic dintre domni si
boierii tradatori, evidentiind trasatura fundamentala a lui Alexandru: vointa neclintita
de a domni ca un autocrat, impunandu-si ferm autoritatea tiranica.
Lapusneanul ii primeste protocolar si rezervat, “silindu-se a zambi”. Atitudinea
boierilor exprima o oarecare independenta, caci “se inchinasera pana la pamant, fara
a-i saruta poala dupa obicei”.
Replicile se succed viu, punand in evidenta siguranta de sine si atitudinea
provocatoare a domnului, care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie intentiile
adevarate si ostilitatea. Ultima parte a dialogului declanseaza raspunsul invaluit in
viclenie a lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, incarcat de furie si ura abia
stapanita a lui Alexandru, dar exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina
trasaturile esentiale ale acestuia: impulsivitatea, firea violenta, fara scrupule in
politica, neingaduinta in infruntarea cu boierii. Cuvintele au ramas memorabile:
“Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, … si daca voi nu ma iubiti eu va iubesc pre voi, si
voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra”.
Pentru a-si realiza obiectivul, Lapusneanul se comporta machiavelic: se casatoreste cu
Ruxanda, fiica lui Petru Rares, nu din dragoste, ci “ca sa traga inimile norodului”, in
amintirea caruia staruia inca figura luminoasa a fiului lui Stefan cel Mare; se foloseste
de Motoc spre a atrage asupra acestuia nemultumirea poporului; le promite boierilor
impacare si ii invita la masa cu gandul de a-i ucide.
Ruxanda are o fire gingasa si suava si este miloasa. Ea ar fi fost in stare sa-l iubeasca
pe Lapusneanul daca ar fi gasit la el putina “simtire omeneasca”. Ea il roaga sa
inceteze cu crimele deoarece nu mai vrea sa auda sotiile boierilor omorati plangand la
usa ei.
Lapusneanul ii promite ca-i va oferi un leac pentru spaima ei, deoarece Ruxandei ii
era frica de capetele omenesti ce se gaseau in fata portii. Acest leac de frica oferit
doamnei pune in lumina un domn absolut, un tiran al epocii medievale.
Justificate pana la un punct de conditiile istorice si de politica sa, violenta si cruzimea
lui Lapusneanu depasesc totusi limitele normalului, personajul fiind prezentat ca un
sadic si ca un psihopat. El are o fire impulsiva: vrea sa-l loveasca pe Spancioc cu
maciuca, duce mana la jungher atunci cand domna Ruxanda ii reproseaza crimele.
Viclean si abil, personajul stie insa sa-si stapaneasca aceste impulsuri, modificandu-si
comportamentul si inducandu-i in eroare pe ceilalati.
Interogatiile su exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului
sau, succesiunea rapida a raspunsurilor lui Lapusneanu exprima ritmul starii sufletesti
a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cele mai inalte cote ale
simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi isi lasa personajul
sa se dezlantuie intr-o furie si manie galgaitoare, subliniind paroxismul trairii prin
amanunte fizionomice: “Radea, muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma
clipeau”. Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o
abilitate politica evidenta, crutandu-l pe Motoc pentru incercarea de a-l insela din nou,
pentru ca ii este trebuitor “ca sa se mai usureze de blastemurile oamenilor”. Scena
aceasta adauga alte trasaturi ale domnitorului: duritatea, luciditatea, ironia
necrutatoare.
Partea a III-a, cea mai dramatica din nuvela, incepe printr-o liniste si atmosfera
cuvioasa de sarbatoare, la mitropolie, unde domn si boieri se adunasera pentru
ascultarea liturghiei. Scena este pregatita minutios, realizand contrastul cu uciderea
celor 47 de boieri.
Scriitorul isi avertizeaza cititorul: “impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua
aceea, era imbracat cu toata pompa domneasca… Nici o arma nu avea alta decat un
mic junghi cu plaselele de aur, iar printre bumbii dulamii se zarea o zea de sarma”.
Urmatorea fraza tensioneaza momentul si invaluie totul intr-o atmosfera miraculoasa:
“Spun ca minutul acela el era foarte galben la fata, si ca racla sfantului ar fi tresarit”.
Este momentul in care Lapusneanul domina magistral, stapan fiind al artei disimularii.
Personajul este un excelent actor, dovedind inteligenta, tact, un echilibru interior
desavarsit.
In momentul in care boierii sunt invitati la masa, Stroici si Spancioc, dand dovada de
inteliganta si intuitie, hotarasc sa nu plece la ospat.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanul si Motoc, retrasi “langa o
fereastra”, capata viata intr-un tablou plin de miscare ce se deruleaza parca aievea.
Cinismul lui Lapusneanu -; “El radea”, si groaza lui Motoc care se silea “a rade ca sa
placa stapanului”, simtindu-si “parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind”,
sporesc dramatismul.
Luciditatea, sangele rece, tonul sarcastic in fata scenei sangeroase la care asista,
comportamentul dispretuitor si cinic fata de Motoc pierit de groaza, dezvaluie un om
diabolic. Lapusneanul are placerea sadica de a chinui sufletul vornicului ticalos care-l
tradase si de care acum nu mai avea nevoie. El se leapade de el, potolind astfel
multimea “burzuluita”, fara sa clipeasca, dintr-un calcul lucid.
Lapusneanul este inzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor, caracteristica fiintei
umane. In scena finala a bolii si a otravirii sale, personajul traieste cu intensitate atat
umilinta cat si revolta impotriva celor care l-au otravit, apoi groaza in fata mortii.
In caracterizarea personajului, C. Negruzzi da dovada de obiectivitate. Personajul ni
se infatiseaza prin faptele, gesturile si cuvintele sale, interventiile directe ale autorului
fiind minime. Predomina naratiunea si dialogul. Exceptie de la obiectivitate fac doar
cateva interventii in care autorul isi exprima atitudinea sau citeste gandul personajului
mai mult decat s-ar putea ghici din comportarea sa: cand caracterizeaza scurtul discurs
din biserica “aceasta desantata cuvantare”, cand ghiceste ca Lapusneanul “mediteaza
vreo noua moarte”. In rest stilul este obiectiv, iar personajul se caracterizeaza singur
ori prin intermediul altor personaje (de exemplu, se spune ca doamna Ruxanda nu-l
iubeste intrucat nu are “simtire omeneasca”.
MOTOC
Tradator si las, viclean, lipsit de demnitate, egoist si intrigant, Motoc intruchipeaza
tipul boierului feudal menit sa justifice cruzimea domnului.
RUXANDA
Este un personaj romantic, realizat pe baza antitezei, are un rol bine determinat in
intriga riguros construita a nuvelei.
MITROPOLITUL TEOFAN
Se caracterizeaza prin siretenie, sugerandu-i doamnei Ruxanda sa-si otraveasca sotul
fara a se implica el insusi si lasand sa cada toata vina asupra ei.
PERSONAJUL COLECTIV
Observator patrunzator, autorul caracterizeaza magistral personajul colectiv. Pentru
prima data in literatura romana, C. Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea
adunata sub zidurile palatului nu reuseste la inceput sa-si formuleze revendicarile
decat intr-un mod vag, dar, in momentul in care cineva pronunta numele lui Motoc,
toate nemultumirile individuale se cristalizeaza in jurul acestui nume.

Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul cu cate un calificativ (“marsavul”,

“ticalosul”). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin
reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei,
spectaculosul nuvelei, opera lui Negruzzi apartine romantismului. Sobrietatea stilului,
obiectivitatea relatarii, concizia sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu
elemente de factura populara, este plastic si expresiv (“gloata”, “norod”, “sarind ca un
om ce calca pe un sarpe”). Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine
numai atmosfera scrisului clasic (“plecara de fuga”, “dasa larma”, “burzuluisera”, “sa
nu ne mai zapaceasca”), culoarea locala: descrierea salii de ospat, a vestmintelor.
“Prin nuvela <Alexandru Lapusneanul>, Negruzzi devine primul scriitor epic de
seama al literaturii noastre.” (Tudor Vianu).

Caracterizarea lui Alexandru Lapusneanu

Vizite: ? Nota: ?

Al. Lapusneanu este personajul principal si negativ al nuvelei cu acelasi nume, scrisa
de Costache Negruzzi. Personajul se
remarca printr-o complexitate de PUBLICITATE
caracter, posedand o multitudine de
trasaturi de caracter: hotarare, vointa Nu ezitati! La OTTO
de fier, energie, viclenie, orgoliu, 0 lei cheltuieli poştale până la data de 26
sadism, cinism, inteligenta, tarie de septembrie!
www.otto.ro
caracter, este necrutator si razbunator.
q2p16pq Inapoi la scoala!
Decorix.ro iti aduce tot ce ai nevoie pentru noul an
In realizarea acestui personaj, autorul scolar!
a folosit urmatoarele modalitati de decorix.ro
caracterizare: Conteaza ce crezi !
1. descrierea directa, facuta de Premii saptamanale la un click distanta !
www.sondaje.ro
scriitor, care ii realizeaza personajului
un succint portret literar, fizic si
moral
2. descrierea facuta de celelalte personaje:
- Motoc spunea ca nu e iubit si nici dorit de popor
- Mitropolitul Teofan il considera crud si cumplit
- Spancioc il numea tiran
3. autocaracterizarea
4. caracterizarea prin comportament: schingiuieste, ucide, ameninta
5. caracterizarea prin ganduri, opinii: isi arata deschis ura fata de boieri, isi da seama
ca poporul reprezinta o forta naprasnica, demna de luat in seama
6. caracterizarea prin limbaj: termeni injuriosi, un limbaj aforistic, metaforic
7. caracterizarea prin mediu: palatul domnesc, curtea domneasca; imbracamintea de
domn, dar si de ostean
Inca de la inceputul nuvelei ne dam seama ca Lapusneanu este un om hotarat, plin de
energie si cu vointa de fier, caci nici nu se gandeste sa renunte la planul sau de a
recuceri tronul.
In acelasi timp el este si inteligent, caci isi da seama ca boierii nu il iubesc si nu il
doresc si ca in lupta impotriva acestora va avea castig de cauza daca va avea de partea
sa simpatia poporului.
El este viclean, intrecandu-l chiar si pe Motoc. Este atat de viclean, incat adoarme
suspiciunile boierilor, ademenindu-i la curte, unde ii ucide. Lapusneanu este foarte
impulsiv si cu greu reuseste sa-si stapaneasca aceasta impulsivitate (scena intalnirii cu
solii lui Tomsa; scena in care doamna Ruxanda il roaga sa nu mai ucida boieri).
Acest personaj se arata a fi un foarte bun cunoscator de oameni, fapt ce reiese din
caracterizarea ce le-o face solilor lui Tomsa. Lapusneanu dovedeste tact si diplomatie
in relatiile cu boierii: nu il ucide pe Motoc, ca stie ca va avea nevoie de el mai tarziu;
nu ii ucide pe solii lui Tomsa, caci ar fi aflat si ceilalti boieri ai ar fi fugit din tara,
scapand de pedeapsa lui.
La Lapusneanu, viclenia se asociaza cu ipocrizia, asa cum reiese din scena
juramantului mincinos din biserica.
Personajul se dovedeste, ca orice domn, respectuos, are simtul protocolului: ofera
ospete, vorbeste in pilde, merge la biserica.
O alta calitate a sa este si capacitatea de a disimula (de a-si masca, de a-si camufla
sentimentele). Aceasta capacitate se manifesta in special in scena juramantului
mincinos din biserica.
Observam la personaj si mobilitatea sentimentelor, faptul ca trece cu usurinta de la o
stare la alta. Initial, el se arata foarte orgolios, ca mai apoi, cand se imbolnaveste, sa
se umileasca, cerand sa fie calugarit; cand se trezeste din lesin, se arata revoltat
impotriva celor care l-au calugarit; cand este otravit si ii vede la cap pe dusmanii sai,
este cuprins de groaza.
Acest personaj nu crede si nu respecta nimic, nu are nimic sfant: jura mincinos in
biserica, insulta pe doamna Ruxanda si pe mitropolit, ameninta cu moartea. Cu toate
acestea, el apreciaza forta poporului, cu toate ca nu se arata preocupat de soarta lui.

Textul „Alexandru Lapusneanu” de Costache Negruzzi este o nuvela, deoarece este o

opera epica in proza, de dimensiuni ample, mai mari decat schita si mai mici decat
romanul.
Fiind o opera epica, are un narator, care povesteste faptele din a doua domnie a lui
Alexandru Lapusneanul.
Opera are un subiect, cu toate momentele sale.
Expozitia prezinta locul si momentul desfasurarii actiunii, personajele si relatiile
dintre ele: Moldova secolului XVI, Lapusneanu si boierii tradatori.
Intriga este riguroasa, Alexandru Lapusneanul avand o hotarare neclintita: „Daca voi
nu ma vreti, eu va vreau, iar daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc inspre voi”. Conflictul
dintre domn si boierimea tradatoare este puternic, boierii complotand mereu impotriva
domnului, iar acesta ucigandu-i fara mila si, cateodata, fara scuza. In desfasurarea
actiunii sunt prezentate faptele domnului dupa ocuparea tronului. Punctul culminant
corespunde uciderii celor 47 de boieri, infaptuirii piramidei de capete si linsarii lui
Motoc de catre popor. Deznodamantul este previzibil: bolnav, se refugiaza la cetatea
Hotinului, unde cere sa fie calugarit; la insistentele boierilor si ale mitropolitului,
doamne Ruxanda il otraveste.
Actiunea este ampla, desfasurandu-se in mai multe locuri (hotarul Moldovei, curtea
domneasca, cetatea Hotinului) si intr-un timp mai indelungat (anii celei de-a doua
domnii a lui Lapusneanu).
Accentul nu cade atat pe actiune, cat pe psihologia personajului principal: in dialogul
cu boierii tradatori se dovedeste foarte inteligent si abil, iar din simularea impacarii
din biserica ne dam seama de ipocrizia acestui om, care nu crede in nimic, nu are
nimic sfant.
Personajul principal, al carui nume il poarta nuvela ca titlu, este complex caracterizat,
atat prin modalitati directe, cat si indirecte: descrierea directa, facuta de autor, care ii
realizeaza personajului un succint portret literar, fizic si moral, caracterizarea directa
facuta de celelalte personaje (Motoc spunea ca nu e iubit si nici dorit de popor,
mitropolitul Teofan il numea tiran, iar Spancioc il considera crud si cumplit),
caracterizarea indirecta prin fapte, limbaj, ganduri, opinii, mediul in care traieste,
vestimentatia. In caracterizarea lui Alexandru Lapusneanul trebuie sa evitam un punct
de vedere exclusivist, el avand calitati exceptionale (hotarat, energic, bun cunoscator
al psihologiei umane, inteligent), dar si defecte extreme (maiestria in arta disimularii,
cruzimea, sadismul, setea de razbunare, viclenia, ipocrizia).
Alexandru Lapusneanul este un personaj-pivot, in jurul caruia graviteaza o galerie de
personaje secundare: Motoc, Spancioc, Stroici, Veverita, doamna Ruxanda,
mitropolitul Teofan si singurul personaj colectiv, poporul, foarte bine caracterizat de
catre domn: „prosti, dar multi”.
Modul de expunere fundamental este naratiunea, dar se imbina cu descrierea si cu
dialogul. Dialogul este esential in nuvela, el fiind relevator de psihologii: din dialogul
dintre Alexandru Lapusneanul si solia boierilor si din caracterizarea facuta de acesta
lui Motoc („Dar tu, Motoace? Invechit in zile rele, in tine nu m-as increde.” „L-ai
tradat pe Despot, m-ai tradat pe mine, vei trada si pe Tomsa”), domnul dovedind o
foarte buna cunoastere a psihologiei umane, iar din juramantul mincinos din biserica
(„sa traim de-acum in pace, sa ne iubim ca niste frati, pentru ca aceasta este una din
cele zece porunci: «Sa iubesti pre aproapele tau ca insusi pre tine» si sa ne iertam unii
pe altii pentru ca suntem muritori”) rezulta ipocrizia domnului si faptul ca el nu crede
in nimic, nu are nimic sfant.
Opera „Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi, avand un narator, un subiect,
personaje variate si naratiunea ca mod principal de expunere, este o opera epica, o
nuvela atat istorica, relatand luptele pentru putere dintre domnitor si boieri, cat si
psihologica, dezvaluind foarte bine opiniile si psihologia domnului.

Cuplu de personaje dintr-o nuvelă

Alexandru Lapusneanul si Doamna
Ruxanda
"Alexandru Lăpuşneanul"
de Costache Negruzzi

Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache

Negruzzi (1808-1868), apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei "Dacia
literară", înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia,
"IntroducţieJ', conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din
istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din
cronica lui Grigore Ureche.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, îri
timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), îmbinând
adevărul istoric şi ficţiunea auctorială.

Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru solid,

fiind organizată în patru capitole, fiecare
purtând un motto semnificativ pentru
conţinutul acestuia: "Dacă voi nu mă PUBLICITATE

vreţi, eu vă vreu..."; "Al să dai samă,

doamnă!..."; "Capul lui Motoc vrem..."; Nu ezitati! La OTTO
"De mă voi scula, pre mulţi ani să popesc 0septembrie!
lei cheltuieli poştale până la data de 26

şi eu...". Compoziţia narativă reuneşte www.otto.ro

mai multe curente literare: clasicismul, Polite medicale
definit de simetrie şi de echilibrul solid al 18 RON pe saptamana
nuvelei; romantismul, reprezentat atât de Oriunde in UE AllianzDirect.ro
psihologia şi tragismul personajelor, cât
Honda Civic 2006
şi de scenele cutremurătoare; realismul, 1.7CTDI de la 1574 RON – RCA+CASCO / 1 an
ilustrat de adevărul istoric al celei de a AllianzDirect.ro
doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul.

Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi

boierii care-1 trădaseră în prima domnie şi-1 siliseră să părăsească tronul Moldovei.
Naratorul omniscient (heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a definesc
perspectiva narativă a nuvelei şi focalizarea zero. Modalitatea narativă se remarcă,
aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea
acestuia de evenimente.
Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor
situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real: Moldova secolului al XVI-
lea. Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa
care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă.
Alexandru Lăpuşneanul este protagonistul nuvelei, personaj eponim (care dă numele
operei-n.w.) şi antierou. încă din expoziţiune, care are ca motto replica
luiLăpuşneanul adresată boierilor - "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." -, se
dezvăluie, indirect, caracterul puternic, hotărârea neclintită a voievodului de a ocupa
pentru a doua oară tronul Moldovei. în prima domnie fusese trădat de boieri, fugise în
exil împreună cu doamna Ruxanda şi fiul lor, unde îşi pregătise o armată de zece mii
de mercenari ("oaste de strânsură") şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni
"pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi
perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri". Astfel se reliefează conflictul puternic între
fostul domnitor şi boierii trădători. împrejurările şi succesiunea la tron a voievozilor,
aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria
Moldovei.

Intriga accentuează, indirect, prin cuvintele adresate boierilor, obstinaţia

(încăpăţânarea) şi voinţa lui Lăpuşneanul de a se instala pe tronul Moldovei, având
drept scop răzbunarea pe boierii trădători, cărora le răspunde cu ochii scânteind "ca un
fulger": "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc
pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt".
Desfăşurarea acţiunii completează, în mod indirect, portretul lui Lăpuşneanul, care, la
întrebarea'cu ce va sătura el "lăcomia acestor cete de păgâni?", le răspunde cu o ură
imensă, cu o sete de răzbunare nestăpânită şi ameninţare fioroasă: "Cu averile voastre,
nu .cu banii ţăranilor pre eare-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit
vremea să vă mulg şi eu pre voi".
în al doilea episod, cu mottoul "Ai să dai samă, doamnă!...", naratorul omniscient
insistă asupra spiritului vindicativ al lui Alexandru Lăpuşneanul, care-şi revarsă,
imediat după instalarea pe tron, răzbunarea cumplită asupra boierilor, cărora le ia
averile şi le taie capetele: "la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică
plângere, [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să
putrezească, când alt cap îi lua locul".

Vocea auctorială introduce în firul narativ un personaj secundar, pe Doamna

Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi, prin flash-back, inserează o scurtă biografie a
eroinei, cu trimitere directă la "/ironică", accentuând adevărul istoric. După moartea
tatălui său, voievodul Petru Rareş, Ruxanda rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub
tutela celor doi fraţi mai mari, Hiaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să
domnească. Tânăra fusese, iniţial, logodită cu boierul Joldea, dar Lăpuşneanul îi
tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica "bunului Petru Rareş", ajungând astfel
pe tronul Moldovei, în prima domnie. Din acest episod istoric reiese, indirect, viclenia
lui Lăpuşneanul, precum şi lipsa oricărui scrupul în ceea ce priveşte mijloacele pe
care le practică pentru ocupare a tronului. Doamna Ruxanda este înspăimântată de
cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său şi speriată de cuvintele văduvei unui boier
ucis, care o ameninţase "Ai să dai samă, doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie
părinţii, bărbaţii şi fraţii". Ea intră în sala tronului îmbrăcată "cu toată pompa cuvenită
unei soţii, fiice şi surori de domn", hotărâtă să-şi roage soţul să nu mai verse sânge şi
să înceteze cu omorurile. Din atitudinea Doamnei Ruxanda reiese, indirect, faptul că,
deşi "gingaşă", cum o prezintă în mod direct naratorul, ea moştenise de la "bunul
Petru Rareş" dârzenia şi curajul de ă se adresa domnitorului, faţă de care era datoare
să manifeste o atitudine de totală supuşenie şi umilinţă, după moda timpului. Cu acest
prilej, naratorul omniscient descrie detaliat straiele domneşti, pieptănătura, conturând
în mod direct un scurt portret, Ruxanda având "acea frumuseţă, care făcea odinioară
vestite pre femeile României", însă era "tristă şi tânjitoare". Ea avusese un destin
nefericit, îşi "văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi religia,
şi pre celălalt ucis" şi fusese căsătorită silit, de către "obşte", cu Alexandru-Vodă.
Jurase să-1 cinstească şi să i se supună, ba ar fi putut chiar să-1 iubească, dacă ar fi
găsit la el "cât de puţină simţire omenească". Deşi uimit de vizita soţiei sale,
Lăpuşneanul se poartă cu delicateţe, o sărută pe frunte şi o aşază pe genunchii săi ca
să afle motivul acestei îndrăzneli. Ruxanda îi sărută mâna, apoi, cu lacrimi în ochi, îi
povesteşte despre văduva boierului ucis care 6 ameninţase şi-1 imploră să oprească
sângeroasele răzbunări, pentru că şi el este muritor şi "ai să dai seamă!". Lăpuşneanul
izbucneşte cu mânie şi mâna sa caută pumnalul la cingătoare, dar îşi stăpâneşte
pornirea violentă, gândindu-se, probabil, la ziua când îi va ucide pe toţi boierii la un
loc. Cu un zâmbet perfid, Lăpuşneanul îi promite că de poimâine nU va mai vedea
omoruri şi capete tăiate şi că îi va da "un leac de frică". Vodă o trimite, apoi, să-şi
vadă de casă şi de copii, însă o roagă să poruncească mâncăruri alese pentru un ospăţ
de a doua zi, când va da "masă mare boierilor".
Din această scenă se evidenţiază relaţia convenţională, lipsită de sentimente şi de
sinceritate dintre Lăpuşneanul şi Ruxanda, ceea ce argumentează faptul că ei nu
constituie un cuplu, ci numai căsătoria şi legile timpului îi obligă să stea alături, unul
de altul.
Deşi construită în antiteză caracterială cu Lăpuşneanul, fiind evidente delicateţea,
gingăşia, sensibilitatea şi bunătatea Ruxandei, în contradicţie cu brutalitatea,
cruzimea, violenţa şi încrâncenarea domnitorului, femeia dovedeşte forţă lăuntrică şi
fermitate în ultimul episod al nuvelei, ea fiind aleasă de naratorul omniscient să-şi
ucide soţul.
La ospăţul oferit de Lăpuşneanul ca prilej de împăcare, au sosit patruzeci şi şapte de
boieri care, la un semn al domnitorului, au fost măcelăriţi de mercenarii aflaţi în
spatele mesenilor. Privind masacrul, Vodă râde satisfăcut şi, cu un cinism şi o cruzime
ieşite din comun, pune să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul
mesei, "după neam şi după ranguri", făcând o piramidă de "patruzeci şi şepte
căpăţăne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare". Când termină, o
cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea
acestei grozăvii, spre dezamăgirea dispreţuitoare a domnitorului: "Femeia tot femeie
[...], în loc să se bucure, ea se sparie". Scena reliefează indirect trăsăturile antitetice
ale celor doi soţi, pe de o parte sensibilitatea şi bunătatea doamnei, iar pe de altă parte
cruzimea şi spiritul vindicativ care dirijează toată energia domnitorului.

Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto cuvintele lui

Lăpuşneanul, "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu.:.". Timp de patru ani
Alexandru îşi respectă promisiunea făcută soţiei şi nu mai ucide niciun boier, dar, fire
violentă şi plină de venin, născoeeşte tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni,
ciuntea şi seca pe cârea avea prepus". Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe
Spancioc şi Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a
fi trădat din nou de aceştia.
Retras în cetatea Hotinului, Vodă se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul
frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la
el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească, lăsând moştenitor la tronul
ţării pe fiul său, Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, "crezând că se sfârşeşte, îl
călugăriră, puindu-i nume Paisie" şi-1 proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.
Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr,
Lăpuşneanul se înfurie cumplit, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea
pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre
mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu
ţâncul ei". Limbajul protagonistului accentuează violenţa şi ura sa nepotolită, chiar şi
după toate crimele înfăptuite. Lipsit de credinţă creştină, îl jigneşte pe mitropolit
spunându-i "boaită făţarnică" şi-1 ameninţă cu duşmănie: "eu [...] te-am făcut
mitropolit, eu te desmitropolesc". îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna
Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind
încurajată şi de mitropolit, care-1 caracterizează direct'-"crud şi cumplit", încurajând-
o discret cu binecuvântarea: "Dumnezeu să-1 ierte, şi să te ierte şi pre tine". Ruxanda
umple un pahar de argint cu apă şi, mai mult silită de boieri, toarnă otrava, intră în
camera bolnavului şi-i dă să bea, apoi are puternice mustrări de conştiinţă, fiindu-i
teamă de pedeapsa divină: "Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând,
că voi m-aţi făcut să fac acest păcat". Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci
romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui Vodă, iar Stroici,
cu un cuţit, "îi descleştă [...] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul
paharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî".
Naratorul obiectiv şi omniscient descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale
domnitorului care "se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi
scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră", până când, în sfârşit, 'îşi dete duhul în
mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o pată de sânge în istoria
Moldovei", a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde "se vede şi astăzi portretul
lui şi a familiei sale".

Cele două personaje, Alexandru Lăpuşneanul şi Doamna Ruxanda, formează un cuplu

romantic, fiind construite prin antiteză şi având totodată caractere excepţionale ce
acţionează în situaţii ieşite din comun. Ca antierou, Lăpuşneanul este tipul
domnitorului tiran, crud, cu voinţă puternică şi spirit vindicativ, care omoară cu
plăcere, are o satisfacţie profundă la vederea piramidei formate din" patruzeci şi şapte
de capete ale boierilor şi băgase groaza în toţi, deoarece scotea ochi, ciuntea şi tăia
mâini. "Gingaşa Ruxanda", înzestrată cu trăsături pozitive, cu descendenţă voievodală
şi un destin nefericit, este evlavioasă, sensibilă, blândă, toate aceste definind-o ca
personaj romantic.
Proza narativă "Alexandru Lăpuşneanul" este o nuvelă istorică deoarece cuprinde-
numeroase elementele realiste ilustrate de adevărul istoric, preluat de Costache
Negruzzi din "Letopiseţul Ţării Moldovei" scris de Grigore Ureche, document pus la
dispoziţia scriitorilor paşoptişti de către Mihail Kogălniceanu, ca izvor de inspiraţie
pentru o literatură română originală.
Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei "Alexandru Lăpuşneanul" de
Coşţache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta "ar fi devenit o scriere
celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci,
cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie
realistă".
Caracterizarea lui Motoc Alexandru
Lapusneanul PUBLICITATE
Vizite: ? Nota: ?
Asigurare medicala
Raspundere civila inclusa
Publicata in primul numar al revistei ,,Dacia AllianzDirect.ro

Literara” (1840), nuvela istorica ,,Alexandru Dacia Logan 2006

Lapusneanul” este considerata o capodopera 1.4 Benzina 327 RON – RCA /AllianzDirect.ro
1 an

a literaturi romane. s1q1qg

Parerea ta conteaza!
Inspirindu-se din cronica lui Grigore Cine are dreptate in disputa dintre clienti si
banci?
www.sondaje.ro
Ureche, Costache Negruzzi evoca aici cea de-a doua domnie a lui Alexandru
Lapusneanul. (1564-1569) o epoca istorica, sangeroasa si tulbure cand luptele pentru
tronul Moldovei si conflictul dintre domnitori si marii feudali ajunsera la apogeu.
Motoc este un personaj secundar fiind folosit de Voda pentru a-si pune in practica
planurile diabolice. El este o personalitate istorica atestata documentar de cronica lui
Grigore Ureche, transfigurat in personaj literar prin fantezia autorului, pentru a deveni
o intruchipare romantica a boierului slugarnic, ipocrit si las, fiind foarte bine definit si
conturat. In cronica lui Grigore Ureche, Motoc este omorat in Polonia la porunca lui
Alexandru Lapusneanu. Acest destin tragic al lui Motoc a existat in realitate (istorie)
dar boierul se numea Batista Veleli.
Personajul este surprins in primul an de domnie al lui Alexandru Lapusneanul (1564-
1569) in mai multe locuri: dumbrava Tecuci, in palatul domnesc de la Iasi, in sala de
ospete si la poarta cetatii cand este sfasiat de multime.
Vornicul Motoc este caracterizat in mod direct de catre narator. Naratorul nu isi
exprima atitudinea fata de personaj dar se refera la gesturile acestuia prin care vrea sa
fie remarcat de Lapusneanu ,,silindu-se a ride”, dar in realitate el isi ,,simtea parul
zburlindu-i-se pe cap” si dintii sai clantanind, ,,striga ticalosul”.
Motoc este caracterizat in mod direct si de catre Alexandru Lapusneanul: ,,invechit de
zile rele” si ,,deprins a te ciocoi la toti domnii”. El il considera pe Motoc un intrigant,
un tradator de profesie care unelteste impotriva tuturor domnitorilor pentru a-si atinge
propriile interese si ,,pentru a trage foloase”: ,,…ai vandut pre Despot, m-ai vandut si
pre mine, vei vinde si pre Tomsa”. Voievodul are dreptate, iar Motoc o dovedeste prin
faptul ca desi vine ca sol a lui Tomsa sa-l induplece pe Lapusneanul sa se inapoieze,
iar atunci cand constata hotararea nestramutata a lui Voda, el trece de partea acestuia
si-i fagaduieste sprijinul.
Insusirile lui Motoc sunt evidentiate si indirect prin fapte, care vor ajunge pana la
disperare, Motoc nemaistiind ce sa faca pentru a scapa de moarte: ,,plangea, tipa,
suspina”, ,,boci ca o muiere”, ,,isi smulgea barba”. Vornicul Motoc este folosit ca un
instrument de catre Alexandru Lapusneanu pentru a-si pune in practica planurile
malefice.
Personajul este caracterizat in mod indirect si prin limbajul folosit. Fiind iertat de
domnitor, devine slugarnic si in permanenta, doreste sa intre in gratiile stapanului
care-l flateaza si-l linguseste, aprobandu-i toate vorbele, chiar daca are o alta
convingere intima iar linguseala ajunge pana cand simuleaza o stare slufeteasca
asemenea celei a domnitorului ,,ai urmat cu mare intelepciune”. Toate acestea releva
si o viclenie nativa, prin care scapa de numeroase incurcaturi. Dar cand constata ca nu
mai e nici o scapare, lasitatea lui devine nimarginita, ridicola si ,,da o reprezentatie
comica de lasitate, invocand ajutorul divin” (A.D.Piru) si incercand sa obtina
bunavointa domnitorului: ,,O pacatosul de mine”, ,,Oh! Nenorocitul de mine”,
,,Maica, preacurata fecioara”, ,,Milostive doamne” etc.. Ii propune mai intai sa dea cu
tunurile in multimea de la poarta si apoi ii cere ragaz pentru a-si arandui casa si a se
spovedii. ,,Sa moara toti… sint niste prosti”. Incercarile lui sunt zadarnice, caci el
ramane pentru Lapusneanul ,,un talhos si un vanzator”, pe care-l da multimii, acestia
sfasiindu-l.
Din punct de vedere al mijloacelor de expresivitata artistica, antiteza romantica
domina textul, pusa mai ales in evidenta prin relatiile dintre personaje: Lapusneanul-
Motoc (Calaul si victima) si Lapusneanul-Ruxandra (Demonul si ingerul).
Vornicul Motoc ramane intruchiparea acelei boierimi insetate de avere si se inscrie,
fiind un important personaj din literatura romana.
III. 5

Umbra lui Mircea.La Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:

De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirei; un mormînt se desvăleşte,

O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Rîul înapoi se trage… munţii vîrful îşi clătesc.

Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,

Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,

Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.

Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune

De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:

Pînă l-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Ş-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,

Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,

Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,

Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crîngurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,

La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte

Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Grigore Alexandrescu (1814-1885) este un poet romantic autentic, atât în

poeziile patriotice, cât şi în elegii şi meditaţii. El cultivă cu strălucire motivele
romantice ale ruinelor, mormintelor; peisajelor nocturne şi fantastice, reînviind eroii
istoriei naţionale. Grigore Alexandrescu a preluat din romantismul european
modalităţile artistice, pe care însă le-a adaptat spiritualităţii româneşti, transpunându-
le în idealurile înflăcărate ale generaţiei de la 1848 şi urmărind sensibilizarea
contemporanilor pentru împlinirea idealurilor de libertate şi independenţă naţională.
Alături de Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri în Moldova, Ion
Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac în Muntenia şi Timotei Cipariu,
George Bariţiu, Andrei Mureşanu în Transilvania, Grigore Alexandrescu se
înscrie în generaţia scriitorilor paşoptişti, care au cultivat tema evocării istorice, a
naturii meleagurilor româneşti, fiind animaţi de un adevărat şi înflăcărat
patriotism. Poezia \"Umbra lui Mircea. La
Cozia\" a fost scrisă în urma unei călătorii pe care Alexandrescu a făcut-o pe la
mănăstirile din Oltenia, împreună cu prietenul său, Ion Ghica. Deşi a fost scrisă
în 1842, poezia va fi publicată în 1844, în revista \"Propăşirea\", editată de
Mihail Kogălniceanu.
Poezia îmbină lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv care se definesc
prin pronume şi verbe la persoana a IIl-a şi la persoana I, precum şi prin
adresarea directă (pronume şi verbe la persoana a Ii-a): \"îl\", \"el\" \"stau\", \"se
întind\", \"izbesc\", \"mă-mpresoară\", \"noi\", \"citim\", \"privim\", \"Ascultaţi!\" etc.
Semnificaţia titlului. Titlul este alcătuit
din două părţi, ce par că-nu au o legătură strânsă, deoarece sunt separate de
punct şi fiecare dintre ele este scrisă cu majusculă. \"Umbra lui Mircea\" evocă
personalitatea istorică a domnitorului muntean, Mircea cel Bătrân. \"La Cozia\"
este numele mănăstirii ctitorite de marele voievod, lăcaş care a inspirat poezia şi
unde, se pare, că a fost scrisă.
Structura compoziţională a poeziei. Poezia este structurată în şaisprezece
strofe şi este construită prin îmbinarea subtilă a mai multor specii romantice.
Astfel, primele şapte strofe se constituie într-un pastel romantic, descriind cadrul
natural nocturn în care apare fantoma lui Mircea cel Bătrân, următoarele cinci
strofe conţin elemente de odă şi imn prin care se slăvesc faptele de vitejie ale
domnitorului. Următoarele două strofe constituie o meditaţie, în care poetul
exprimă idei filozofice despre timpul trecător, cu identificarea momentelor
importante din trecut şi prezent, precum şi o viziune asupra viitorului, iar ultimele
două strofe revin, simetric, la imaginea iniţială a pastelului, împlinind astfel
perfecţiunea artistică a poeziei.
Primele şapte strofe compun un pastel romantic, în care cele dintâi imagini
vizuale sunt umbrele turnurilor aplecate peste undele şi valurile Oltului, care
lovesc ritmic \"Zidul vechi al mănăstirei\", singurul element auditiv al liniştit
înserării. Poezia începe cu un anapest (picior metric alcătuit din trei silabe, dintre
care primele două sunt neaccentuate, iar a treia accentuată-«,«.), \"Ale turnurilor
umbre peste unde stau culcate\", care dau poeziei gravitate evocatoare şi, prin
aceasta, muzicalitate interioară versurilor, fapt ce 1-a determinat pe G.
Călinescu să considere că Alexandrescu face parte \"dintre aceia care au
contribuit la apropierea poeziei de muzică\". Printr-o personificare metaforică,
poetul aseamănă generaţiile de oameni care s-au succedat de-a lungul timpului
pe aceste meleaguri cu undele curgătoare ale râului - \"Ş-ale valurilor mândre
generaţii spumegate\". Imaginea vizuală este redată prin forma reflexivă a
verbelor \"se întind\", \"se prelungesc\" care se referă la umbrele turnurilor,
părând că ating \"ţărmul dimpotrivă\". Cadrul nocturn este specific romantismului
prin atmosfera misterioasă care induce emoţie şi înfiorare. Imaginile vizuale sunt
construite printr-o enumeraţie a complementelor circumstanţiale de loc -\"dintr-o
peşteră\", \"din râpă\", \"de pe muche\", \"de pe stâncă\", \"pântre iarbă\" - şi prin
folosirea verbelor la prezentul etern (gnomic) - \"iese\", \"mă-mpresoară\", \"se
cobor\", \"se mişcă\", \"să strecoară\", \"trece\". Atmosfera fantastică şi
înfricoşătoare este ilustrată de \"ceasul nălucirei\", un element tipic romantic fiind
apariţia fantomei încoronate care iese din mormânt: \"O fantomă-ncoronată din
el iese... o zăresc\". Natura este umanizată, deoarece toate elementele sale
participă emoţional la întâmplările miraculoase: \"Muşchiul zidului se mişcă...
pântre iarbă să strecoară/ O suflare, care trece ca prin vine .un fior/ [...] Râul
înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc\". Imaginile sunt hiperbolizate pentru a
realiza măreţia copleşitoare cu care \"marea fantomă\" porunceşte şi la un
semn \"Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez\". Autoritatea personalităţii
istorice a lui Mircea cel Bătrân este ilustrată prin propoziţii scurte, puncte de
suspensie: \"Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...\". Verbul la
imperativ, \"Ascultaţi!\", este o adresare directă a poetului către toate
componentele naturii înconjurătoare şi înfiorate. Printr-o întoarcere graduală în
trecut, procedeu artistic tipic romantismului, poetul incită la contemplaţie, pentru
a se vedea cum \"marea fantomă\" a dat speranţă românilor şi a îngrozit -
totodată - pe toţi duşmanii de odinioară: \"Transilvania-1 aude, ungurii se
înarmez\". Această idee este construită printr-o hiperbolă, deoarece porunca
voievodului se aude peste Carpaţi, fiind repetată, amplificat, \"din stâncă-n
stâncă\". De remarcat în această strofă este cezura, care împarte versul în două
emistihuri, propoziţiile sunt scurte şi marcate prin puncte de suspensie: \"Iese...
vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte\". In
stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului, martorul permanent al \"vitejiilor
trecute\", care privise cu mândrie legiunile militare şi căruia îi erau
cunoscute \"Virtuţi mari, fapte cumplite\" ale acestui trecut glorios. Oltul este
personificat, poetul recurgând la vocativ şi la o interogaţie retorică: \"Oltule, care-
ai fost martur vitejiilor trecute/ [...] Cine oar\'poate să fie omul care te-a-
ngrozit?\". Portretul de erou al naţiunii române este construit de Alexandrescu
prin întrebări retorice asupra identităţii acestui Viteaz, fiind o manieră artistică
strălucită aceea a comparării lui Mircea cel Bătrân cu cele mai strălucite
personalităţi istorice: \"Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,/ Traian,
cinste a Romei ce se luptă cu Natura,/ Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel
Bătrân?\". Ultima strofă a acestei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui
voievod român, iar la auzul numelui său întreaga natură este personificată şi el
este recunoscut de toate elementele naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi
marea - care-i repetă numele cu evlavie şi admiraţie: \"Mircea! îmi răspunde
dealul; Mircea! Oltul repetează\".Următoarea secvenţă lirică - alcătuită din cinci
strofe - este o odă închinată marelui domnitor român, căruia poetul i se
adresează direct, în numele tuturor românilor: \"Sărutare, umbră vechel
Priimeşte-nchinăciune/ De la fiii României care tu o ai cinstit\". Poetul omagiază
râvna neobosită a lui Mircea cel Bătrân, care a fost neobosit în a lupta pentru
libertatea şi independenţa ţării. Patriotismul domnitorului este exprimat metaforic
-\"întreprinderea-ţi\'fu dreaptă, a fost nobilă şi mare\" - ilustrează ideea că Mircea
a purtat războaie drepte, de apărare a ţării, din dragoste pentru poporul său,
care îl venerează şi astăzi: \"De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat\".
Epitetul triplu \"dreaptă\", \"nobilă\" şi \"mare\" accentuează eroismul patriotic şi
dăruirea cu care voievodul a luptat pentru independenţa ţării. Un alt procedeu
romantic constă în exprimarea retorică sub formă de maxime, ilustrând valoarea
etică a exemplului patriotic al lui Mircea cel Bătrân şi având valoare
generalizatoare: \"Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit\".
Istoria,neamului românesc a consemnat şi alte momente glorioase, poetul
presupune că Mircea cel Bătrân a \"simţit plăcere\" atunci când a aflat despre
faptele eroice ale lui Mihai Viteazul, care a iubit, ca şi el, ţara şi poporul român.
Alăturarea simbolică a celor două nume ilustre pentru istoria noastră naţională,
Mircea şi M jhai, accentuează ideea continuităţii luptei pentru libertate şi
independenţă a poporului român, sub conducerea unor domnitori panioţi.
Generaţiile care au mvăţat despre faptele de vitejie ale personalităţilor istorice îi
venerează pe eroii neamului, dar în antiteză cu aceştia, contemporanii poetului
se simt slabi şi mărunţi: \"Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură/ Ne-
ndoim dac-aşa oameni uitru adevăr au stat\".Următoarea secvenţă lirică este
alcătuită din două strofe şi se constituie într-o meditaţie filozofică privind
scurgerea timpului. Trecutul este măreţ, \"vremi de fapte strălucite\", dar şi plin
de tristeţe şi amărăciune din pricina multelor războaie purtate, acestea
 fiind~\"bici groaznec, care moartea îl iubeşte\" sau \"a cerului urgie\". Prezentul
este superior datorită progresului şi civilizaţiei, care au înfrăţit naţiile \"prin ştiinţe
şi prin arte\", asigurând pace şi linişte omenirii. Ultimele două strofe ale poeziei
constituie un pastel şi readuc imaginea iniţială a tabloului noctum,tîn care
stăpâneşte liniştea peste întreaga natură. Personificată, noaptea îşi întinde
mantia \"peste dealuri\", norii \"se întind ca un veşmânt\", comparaţia având rolul
de a recompune atmosfera misterioasă de la începutul poeziei. Peste întreaga
natură se instalează \"groază şi tăcere\", atunci când \"umbra intră în mormânt\".
Turnurile \"cele-nalte\" sunt personificate printr-o comparaţie, \"Ca fantome de
mari veacuri pe eroii lor jălesc\" şi constituie mărturia istorică a gloriei şi
patriotismului conducătorilor români într-un trecut plin de măreţie. Valurile Oltului
lovesc ritmic \"zidul vechi al mănăstirei\"fiind personificate, fiind asemănate
cu \"mândre generaţii spumegate\", idee care subliniază încă o dată permanenţa
şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri. Limbajul
artistic. Poezia \"Umbra lui Mircea. La Cozia\" de Grigore Alexandrescu are
versuri lungi, de 15 silabe (vers decapentacasilab), manieră prozodică folosită
înainte de poeţii Văcăreşti şi ulterior de Eminescu în \"Memento mori\". Ritmul
alternează, regăsindu-se în poezie atât dactilul cât şi iambul, ceea ce conferă o
muzicalitate aparte. Un alt procedeu pentru a crea efecte muzicale este cezura
(pauză ritmică în interiorul unui vers,, care-1 împarte în două emistihuri-n.n.),
care împarte versul lung în două sau mai multe emistihuri (fiecare dintre cele
două jumătăţi ale unui vers, despărţite de cezură-w.n.) pentru a susţine cadenţa
poeziei. George Călinescu apreciază în mod deosebit această măiestrie artistică
a poetului Grigore Alexandrescu: \"Dar marile efecte sunt scoase din prelungirea
la maxim a cezurei, cu acel efect de eliminaţie prelungită a aerului pe care îl
scoatem la harmonium\".
Creaţia literară a lui Grigore Alexandrescu s-ar putea defini prin pâteva
caracteristici, meditativă, elegiacă şi satirică, fapt ce 1-a determinat pe criticul
Paul Cornea să afirme despre acest scriitor că este \"un romantic printre clasici
şi un clasic printre romantici\".

Sursa Referate Romana.com

Poezia "Umbra lui Mircea. La Cozia", alături de "Memorialul de

călăorie", se constituie ca efect al unei călătorii de tip romantic (cum se
practica în Europa vremii de către mulţi scriitori) pe la mănăstiri de pe valea
Oltului, poetul dând expresie estetica dezideratelor curentului impus de
"Dacia literară": inspiraţia din evenimente ale istoriei naţionale, valorificarea
tradiţiilor, orientarea către prezent, pentru emancipare socială şi naţională, a
experienţei trecutului. Scriitorul afirma, de altfel, în prefaţa volumului de
"Poezii" din 1847, acest credo poetic devenit ideal estetic: "Eu sunt din
numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neaparata condiţie de a
plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele
societăţii şi să deştepte simţăminte frumoase şi nobile, care înalţă sufletul prin
idei morale şi divine, până la viitorul nemărginit şi în anii veciniei.".
 În vara anului 1842, împreună cu prietenul său Ion Ghica, Grigore
Alexandrescu face o călătorie la mănăstirile din Oltenia. După cum reiese din
Memorialul acestei călătorii, poezia în chestiune ar fi fost compusă chiar la
Cozia, unde se şi află mormântul marelui domn. A fost publicată însa abia la 7
mai 1844, în revista „Propasirea“, editată la Iaşi de Mihail Kogălniceanu.
Poezia este o meditaţie romantică pe tema istorică, bazată pe un
mecanism simplu al evocării: impresia puternică a locurilor dezvoltă viziuni
poetice care dobândesc reprezentare onirica şi transfigurări legendare. Pe
acest mecanism poetic se întemeiază structura textului: prima parte a poeziei
este o evocare a măreţiei trecutului, simbolizat de mitul voievodului
Mircea cel Bătrân, cealaltă reprezintă o meditaţie asupra prezentului şi a
răului instaurat în lume, războiul fiind expresia lui cea mai cumplită. Se
creează astfel antinomiile esenţiale ale meditaţiei de tip romantic, antiteza
trecut-prezent. Se creează întâi cadrul romantic al evocarii, prima strofa,
dobândind o eufonie perfectă: "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/ Ş-ale valurilor mândre
generaţii spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc". Toate
sonurile acestor versuri, cadenţele perfecte ale succesiunii silabelor,
împreună cu motivele dominante, ţărmul, umbra, valurile, zidul, generaţiile,
sugerează o temporalitate ce se va supune mecanismelor evocării, scoţând
din adâncurile trecutului figura monumentală a voievodului. Este aici un joc
subtil între etern şi efemer, de o parte ţărmul stabil şi zidul neclintit al
mănăstirii, de alta umbrele trecutului ce se apleacă peste ape şi "mândrele
generaţii" de valuri, similare celor umane, ce se izbesc şi se năruie de zidul
implacabil al timpului. La această falie temporală se produce epifania
voievodală, într-un moment crepuscular, la o oră a "nălucirei", fapt ce
semnifică proiecţia în spaţiul oniric a întregii evocări. Peisajul exterior îşi
estompează detaliile, rămânând în prim-plan peştera, topos al misterului, din
care iese noaptea, învăluind întregul spaţiu: "Dintr-o peşteră, din rîpă,
noaptea iese, mă-mpresoară;/ De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se
cobor;/ Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă să strecoară/ O suflare, care
trece ca prin vine un fior." Grota este corelată cu alt spaţiu alveolar închis,
subteran, mormântul, ce se deschide tainic, dezlegând din nemişcare
seculara fantomele. Regresiunea valurilor temporale are loc prin unduirea
continuă a generaţiilor de valuri ale Oltului, apariţiile fantomatice prelungind
către lumea reală, prin armonii imitative perfecte, ecourile vremurilor trecute:
"Este ceasul nălucirei: un mormânt se dezvaleşte/ O fantomă-ncoronată din el
iese... o zăresc/ Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...". Pe
marginea acestei falii temporale, lumea se opreşte pentru moment într-o
linişte deplină, aceeaşi poate existentă în cazul marilor fenomene biblice,
distrugerea zidurilor Ierihonului sau deschiderea apelor Mării Roşii: "Râul
înapoi se trage... munţii vărful îşi clătesc." în acest decor nocturn, cu puteri
magice de transfigurare, "marea fantoma" revine din trecut înconjurată de o
întreaga armie, trezită la viaţă de porunca voievodului: "Oştiri, taberi fără
număr împrejuru-i înviez.../ Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n
stâncă,/ Transilvania-1 aude, ungurii se înarmez." Curgerea apelor se
suprapune acum eufonic, prin gradaţie, cu marele freamăt de lupta al oştilor
reînviate. Poetul, care îşi exteriorizează iluminarea fascinantă a clipei,
identifică marele personaj printr-o suită de interogaţii retorice ("Cine oar’
poate să fie omul care te-a-ngrozit?// [...] Traian, cinste a Romei, ce se luptă
cu Natura,/ Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?"), până când întreaga
natură îi preia, prin ecouri repetate, numele glorios: "Mircea! îmi răspunde
dealul; Mircea! Oltul repetează./ Acest sunet, acest nume valurile-1 priimesc;/
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,/ Şi-ale ei spumate unde către
mare îl pornesc". Marea revelaţie îi prilejuieşte poetului ample reflecţii asupra
vremurilor de glorie ale Evului Mediu românesc, când, pentru marele voievod,
"întreprinderea-ţi fu dreapta, a fost nobilă şi mare,/ De aceea al tău nume va fi
scump şi nepătat". Portretul voievodului este cunoscut de toţi românii, el fiind
o figură memorabilă: "Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune/ De la fiii
României care tu o ai cinstit:/ Noi venim mirarea noastră la mormantu-ţi a
depune;/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit." Mircea a fost
neobosit în lupta sa împotriva străinilor, sustinator cu vorbe şi cu fapte al
libertaţii acestui pământ.
Antiteza se ilustrează între acele "vremi de fapte strălucite" şi prezentul
caracterizat prin "slaba-ne măsura", prin incapacitatea de acţiune şi mai ales
prin persistenţa conflictelor, a războiului, "bici groaznec, care moartea îl
iubeste", trezind spiritul critic al poetului, care, în vremurile moderne, vede
soluţii iluministe de ameliorare socială: "Prin stiinţe si prin arte naţiile înfrăţite/
în gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc".
Poezia se încheie simetric, printr-o gradaţie inversă a fenomenelor
epifanice; iluzia poetului se încheie, poarta spre trecut se închide, "umbra
intra în mormânt", peisajul redevenind identic celui iniţial, linia melodică a
versurilor redând numai freamatul apelor in nesfarsita curgere: "Şi-ale valurilor
mândre generaţii spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc".
Discursul poetic cumuleaza mijloace expresive diversificate, adresarea
directă: "Sărutare, umbră veche!", întoarcerea graduală în trecut presupunând
o conjugare a tuturor forţelor naturale, trezite la viaţă de sonurile înalte ale
apariţiei. Asistam la o invazie treptată a elementelor fantastice, este "ceasul
nălucirei", noaptea este personificată, "iese", "-mpresoară", chipurile negre
"se cobor", "se mişcă", muşchiul de pe zid, nordul enigmatic şi mitic al
crepusculului, se înfioară. Folosirea prezentului etern al verbelor,
personificarea amplă, a Dunării, a mării, a râurilor şi a dealurilor, nu fac decât
să creeze atmosfera unui cadru natural fantastic, mărginit de spiritele
străbunilor, păzitori ai faptelor mareţe ale istoriei.
Sursa Autorii.com

Poezia incepe solemn, intr-un vers amplu instrunat, de o

muzicalitate indelung si amanuntit studiata, cu cezura larga, necesara risipirii
ecourilor. Este momentul meditatiei romantice, al solitudinii in cadrul naturii si
al noptii. Sonurile care predomina sunt — in consecinta — cele minore si
grave, surdinizate prin vocalele inchise, intre care mai frecventa este u, pusa
sub accent prelungit:

Ale turnurilor umbre// peste unde stau culcate; Catre tarmul dimpotriva// se
intind, se prelungesc, alternand cu vocala cea mai deschisa — a — pentru
contrast:

S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii// in

cadenta il izbesc.

Impresionanta este personificarea valurilor Oltului, vazute ca niste generatii,

sugerand ideea vesnicei deveniri istorice si, totodata, a permanentei. De
asemeni, noaptea e inchipuita ca o himera neagra, vie, miscatoare, iesind
dintr-o pestera, din rapa, impresurand totul cu mantia ei intunecata:

Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara.

Acum este ora propice nalucirilor si fantomele ies din morminte. Motivul e de
tipul preromantic, cu punctele de plecare in englezii Gray, Young si Ossian-
Macpherson, cunosucti la noi inainte de Grigore Alexandrescu, prin traduceri
franceze si rusesti. Fantomele, „chipuri negre", coboara de pe muchii de
stanca ca un fluid misterios ce patrunde fiinta celor vii „ca prin vine un fior",
facand sa se miste „muschii zidului". La aparitia lui Mircea, hamletiana, pura
proiectie a eului subiectiv al poetului, elementele naturii se cutremura:

Raul inapoi se trage muntii varful isi clatesc.

in jurul fantomei voievodului, iesind din mormant inarmat si cu coroana pe

cap, se aduna atunci hotarele Tarii Romanesti:

Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza, Acest sunet, acest
nume valurile-1 priimesc; Unul altuia ii spune; Dunarea se-nstiinteaza, Si-ale
ei spumate unde catre mare il pornesc.

Poetul se prosterna in fata maretei umbre si vine a depune la mormantu-i

prinosul de recunostinta al contemporaneitatii. Mircea fusese aparatorul
libertatii si realizase odinioara fapte rasunatoare, de necrezut in momentul de
fata. Voievodul ii apare poetului ca un urias a carui armura n-ar mai putea-o
purta urmasii bicisnici:

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura Ce un urias odata in
razboaie a purtat; Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura, Ne-ndoim
dac-asa oameni intru adevar au stat.

De remarcat coloratura arhaica din finalul versului ultim: „intru adevar au stat".

Fapt oarecum curios, insa perfect explicabil in contextul literaturii romane din
epoca de la 1848, romanticul Grigore Alexandrescu, admirator al trecutului,
este totodata un artist si un ganditor care avea neaparat in vedere prezentul si
viitorul. In spirit rationalist, autorul satirelor, epistolelor si fabulelor gaseste
totusi ca razboiul e „bici groaznic, care moartea il iubeste". Fatal in evul de
mijloc, el poate fi inlaturat in epoca moderna, cand natiile, „infratite prin stiinte
si prin arte", pot afla „drumul slavei in gandire si in pace". Este aici,
constatabila in spatiul uneia si aceleiasi poezii, manifestarea unei trasaturi cu
totul caracteristica operei lui Grigore Alexandrescu in general, ca de altfel
intregii literaturi de la 1848: imbinarea elementelor clasice si iluministe cu cele
romantice. Asa se explica introducerea gandirii rationaliste in cadrul meditatiei
romantice care este Umbra lui Mircea. La Cozia.

Poezia se incheie insa tot romantic. Din nou mantia noptii se intinde peste
muntii din preajma, norii se aduna la apus, peste apele Oltului domneste
intunericul de nepatruns si umbrele reintra in morminte. Cu un deosebit simt
al echilibrului compozitional, poetul realizeaza finalul, rotund, prin reluarea
motivului initial, ca intr-o mica piesa simfonica:

Lumea e in asteptare turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii

lor jalesc; S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii
in cadenta il izbesc.

Muzicalitatea poemului si, de aici, atmosfera de solemn mister in fata

umbrelor trecutului voievodal sunt date, din punct de vedere prozodic, printr-o
anumit studiata succesiune a accentelor, constand in alternarea dactilului cu
iambul:

S-a-le-va-lu-ri-lor-man-dre//ge-ne-ra-tii-spu-me-ga-te

Zi-dul-vcchi-al-ma-nas-ti-rii//iivca-dcn-ta-il-iz-bcsc, ca si in alternarea rimei

feminine cu cea masculina: nalte — spumegate, jalesc — izbesc s.a.m.d.,
ritmand energic discursul liric si asezandu-1 in tipare de neclintit.

Grigore ALEXANDRESCU - biografie - (opera si scrierile)

n. 22 febr. 1814(?) - m. 25 nov. 1885, Bucuresti.
Poet. Nascut intr-o familie modesta, la Targoviste, loc de pelerinaj mitic pentru
primii poeti moderni. Tatal, Mihai Alexandrescu, era vames si vistiernic,
mama. Maria (n. Fusea), cobora dintr-o familie de mici boieri.

Studiaza la Sf. Sava, uimindu-si colegii prin cunostintele in literaturile clasice

(elina si franceza). E gazduit, intre altii, de Tache Ghica (tatal memorialistului)
si de Heliade, care-l ajuta sa debuteze (1832); curand insa un conflict aprig va
izbucni intre protector si protejat, separandu-i pentru totdeauna.

In 1834, ALEXANDRESCU intra in armata ca praporcic, dar, dupa o scurta

trecere, putin agreabila, pe la vama din Focsani, isi inainteaza demisia si
accepta un post de slujbas la Secretariatul Statului. in 1840 e arestat pentru
trei luni, probabil sub invinuirea de complicitate cu participantii la conjuratia lui
M. Filipescu. De aici inainte, viata poetului curge fara peripetii, biografului
revenindu-i sa consemneze un cursus honorum putin semnificativ; Membru al
Asoc. Literare a Romaniei (1846); redactor al Poporului suveran, in timpul
Revolutiei de la 1848, insa doar cateva nr. (15-29) si mai mult formal; clucer
(1853), director al Eforiei Spitalelor Civile (1854), director al Cultelor (1859),
membru al Comisiei Centrale de la Focsani (1860).

La 29 mai 1860, ALEXANDRESCU se casatoreste cu Raluca Sta-matin, dar

dupa cativa ani e lovit de o boala mintala neiertatoare, pricinuita, dupa unele
versiuni, de otravirea cu beladona. Obligat sa se retraga din viata publica si
sa abandoneze activitatea literara, reluata intermitent si cu rezultate
neconcludente in momentele de remisiune, ALEXANDRESCU va supravietui
inca 25 de ani. A lasat o opera de intindere redusa, dar de o vertebratie acut
personala in campul romantismului romanesc: 5 voi. de versuri (Eliezer si
Neftali, 1832; Poezii, 1838; Poezii, 1842; Suvenire si impresii, epistole si
fabule, 1847; Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule, 1863), dintre care
ultimele trei sunt culegeri de edite si inedite, un Memorial al calatoriei
intreprinse in 1842 la manastirile oltene, cateva colaborari publicistice fara
continuitate si un nr. restrans de trad. si imitatii dupa Florian, Voltaire si Tasso
etc. Spirit reflexiv si analitic, deprins sa se interogheze, refractar certitudinilor
comune, ALEXANDRESCU creeaza in doua registre, aparent etanse, in
realitate exprimand acelasi conflict al poetului cu sine insusi si cu lumea: in
meditatii, tonul e elegiac, lamartinean, iar confesiunea alterneaza cu
dispozitiile contradictorii ale eului, polarizat cand de nadejde, cand de
indoiala; in fabule si epistole apare omul de lume, spiritual, afabil, denuntand
cu ironie si fina disimulatie impostura care triumfa in viata sociala si falsele
prezumtii ale cugetului.

Pe ambele planuri, poetul a dat compuneri memorabile, intrate in patrimoniul

literaturii noastre clasice, si a fixat un tipar stilistic de mare rezonanta in
epoca.

Ilustrandu-si parca destinul particular in marea familie romantica,

ALEXANDRESCU se naste sub o zodie nu atat de norocoasa, cat cenusie: nu
dispune nici de avere, nici de relatii, nici de arbore genealogic, fiind orfan de
timpuriu, indura de mic privatiuni si umilinte; nu are sansa sa-si
desavarseasca studiile peste hotare si e nevoit sa-si castige painea intr-o
slujba obscura si plicticoasa; fericirea intima pare sa-1 ocoleasca si ea, caci
isi intemeiaza caminul tardiv si de convenienta, iar notorietatea literara, desi
efectiva si necontestata, nu-i aduce recompense materiale ori morale. Cu
toate acestea, pana in 1860, cand boala il scoate din cursa, viata i se scurge
decent, macinata mai mult de trivialitatea zilnica decat de o rasturnare
spectaculoasa a sortii. Fire visatoare, sfioasa si interiorizata, tratand cu
detasare problemele diurne, putin ispitit sa coboare in for, ALEXANDRESCU
e, in generatia sa de luptatori si profeti, un personaj de exceptie, venit pe
lume prea tarziu sau prea devreme. Desi profund legat de idealurile nationale
si democratice ale pasoptismului, el joaca un rol sters atat in faza de
pregatire, cat si in cea de desfasurare a revolutiei. Corespondenta nu ne
releva nici trasaturi de vanitate, nici imboldul unei ambitii care sa-i cravaseze
inspiratia si sa-i stimuleze o desfasurare mai energica a personalitatii. Afabil si
spiritual, plin de scrupule, era, de fapt, un om singur, pe care singuratatea il
apasa, si un om vulnerabil, cu un echilibru psihic labil. Avand umor, isi oferea
consolarea de a-si bate joc de ridicolul celor din jur si, avand talent, incerca
sa-si converteasca starea de frustratie in poezie. In felul acesta, putea
suporta existenta cel putin fara probleme in stadiu congestiv. Dar odata cu
brutala schimbare a climatului de opinie de dupa Unire, care marcheaza
sfarsitul epocii eroice si anunta intrarea in eclipsa a reprezentantilor istorici ai
pasoptismului, ALEXANDRESCU pare sa-si piarda busola. Intimidat de zarva
noii epoci, obosit de deceptiile acumulate de-a lungul anilor, el devine din ce
in ce mai anxios, mai amar si mai dezorientat. Totul ne lasa sa credem ca
vana poetica i se istoveste inca inainte de tragicul accident care avea sa-1
claustreze mai bine de doua decenii printre tenebre. Desi de dimensiuni
restranse, opera lui ALEXANDRESCU incarneaza doua din cele mai
cristalizate, durabile si productive ipostaze ale lirismului preemines-cian.
Curiozitatea e ca aceste ipostaze sunt contradictorii, caci pe de o parte e
vorba de meditatie si elegie, pe de alta, de epistola si fabula. Definit de
Heliade, inca de la debut, drept „un alt Young, iesit din ruinele Targovistei",
ALEXANDRESCU e intr-adevar, pe o latura, un poet melancolic si reflexiv,
framantat de marile intrebari, in divort cu societatea, cel mai lamartinian dintre
lamartinienii ce populeaza peisajul nostru literar intre 1830 si 1850. Pe alta
latura insa, prin rationalismul dialectizat si edifiant al celei de-a doua jumatati
a secolului al XVIII-lea, care nu mai era nici exclusivist, nici monolitic in felul
voltairian, desi isi pastra patina clasica, e un satiric muscator si lucid, care-si
conceptualizeaza emotia si aseaza totdeauna o distanta ironica intre sine si
lucruri. Aceasta bifurcare a creatiei intr-o zona a elegiei si o alta a fabulei si
epistolei a derutat adesea comentatorii, sugerand o perspectiva interpretativa
de „Ianus bifrons". ALEXANDRESCU ar fi fost simultan clasic si romantic,
produsul indecis al unei epoci a curentelor. In realitate, clasicismul nu consta
in asumarea unei estetici coerente a mimesis-ului, ci se reduce la
recomandarea cooperarii ratiunii cu imaginatia, a cultivarii limbii si a slefuirii
formei; or toate acestea sunt cerinte de bun-simt, indispensabile intr-o
perioada de institutio-nalizare a literaturii, cand problema de a conferi poeziei
un statut specific spre a-i innobila rangul in viata sociala si a opri navala
nechematilor se punea cu deosebita tarie. Trimiterea la Platon din prefata
volumului de la 1847 (tinta artei ar fi „frumosul ideal sau stralucirea
adevarului"), pe langa ca e eronata, fiindca marele filosof n-a spus niciodata
ceea ce ALEXANDRESCU ii atribuie, e si ambigua, deoarece poate fi
talmacita ca o adeziune deghizata la o estetica a „creatiei". incat, dincolo de
conventiile de scriitura inerente genurilor practicate (fabula impunand, fireste,
un alt tip de modelaj decat elegia) si dincolo de confuzia termenilor de
referinta, atat de putin siguri la 1848, ALEXANDRESCU e in nota dominanta a
personalitatii sale poetice un romantic, acelasi in elegii si meditatii, ca si in
epistole ori in fabule, reflexiv si dilematic, sensibil dar, stapanin-du-si
expansiunile, in cautarea adevarului launtric, prin autoscopie, si a adevarului
vietii, prin denuntare critica.

Meditatiile si elegiile versifica multe din locurile comune ale romantismului:

tristetea, mormintele, ruinele, peisajul lunar, intermitentele dragostei,
paradisul pierdut al copilariei, trecutul istoric, antagonismul intre poet si proza
vulgara a vietii. Punctele de contact cu Lamartine sunt evidente: reveria
melancolica, sentimentul timpului ireversibil si al sublimului cosmic,
religiozitatea, discretia elementului autobiografic, tendinta de a spiritualiza
materia. insusi tiparul meditatiei, cu amestecul caracteristic de filosofare si
autoanaliza, cu lipsa de stringenta compozitionala si inscrierea strofei intr-o
partitura muzicala atesta prezenta tutelara a poetului francez. Pot fi semnalate
si alte influente, desi de mai mica amploare (Young, Byron etc), insa
ALEXANDRESCU pare permeabil nu atat unui model livresc anume, cat unui
ritual melodramatic de gesturi emfatice si formule declamatorii („Pun mana
pe-a mea frunte si caut un mormant"; „Zic lumii un adio, iau lira si ma duc"),
nascut din supralicitarea retetelor romantice si extrem de contagios intr-un
mediu literar cum era cel al deceniului 1830-1840, setos sa experimenteze
marea poezie, dar putin pregatit sa distinga bunul de raul gust. De notat ca
poetul nu se resimte de pe urma contactului cu realitatea folclorica, desi
trimisese lui Alecsandri 57 de poezii populare pe care le culesese. Cu toate
ingerintele modei si presiunea modelelor, ALEXANDRESCU reuseste sa-si
impuna originalitatea inca de la prima manifestare publicistica. Lirismul e la el
cu adevarat experienta intima, proces-verbal al simtamintelor si starilor de
constiinta care-si disputa imperiul sufletului. Versurile ne comunica zbuciumul
unui om impovarat de ganduri si mahnire, mereu invins de efortul de a-si gasi
echilibrul si a se integra unei lumi prost randuite, in care raul triumfa, individul
e singur, iar Dumnezeu absent. Nici tonul discursiv, nici aerul melodramatic,
nici stangaciile limbii nu spulbera impresia de combustie morala. Sub faldurile
violente ale vocabularului romantic simtim ca se consuma o drama autentica.
E cea a cautarii si esecului, a frustratiei si a implinirii, a sperantei si
zadarniciei. Intr-o serie de elegii domina resemnarea in fata tragismului
existentei (Miezul noptei. Adio. La Tar-goviste). Altele propun consolarea
prieteniei (Prietesugul) sau a dragostei, mai rar ca invitatie ronsardiana la
folosirea clipei (Prietesugul si amorul Emiliei), mai des ca legatura spirituala
(inca o zi). O sincera nostalgie a trairii comunitare, puternic afirmata in
poeziile de inspiratie cetateneasca sau patriotica (Inima mea e trista, Unirea
Principatelor) tempereaza exacerbarile individualiste. Dar poetul, ros de
demonul interogatiei, incapabil sa aleaga intre alternativele cugetului, reia
mereu problemele, rotindu-se perpetuu intre certitudine si nesiguranta. Lipsit
de inventivitate metaforica, ALEXANDRESCU radiografiaza starile de
constiinta sub ipostaza lor instabila si contradictorie. Deficitar in zugravirea
plastica a lumii fenomenale, el poseda, in schimb, aptitudinea dramatizarii
discursului poetic. in loc sa lucreze prin canonade verbale, ca Hugo, sau sa
desfasoare, ca Lamartine, firul delicat al meditatiei intr-o voluptuoasa si
leganatoare melo-pee, isi sacadeaza monologul prin pauze metrice si
sintactice, il densifica variind unghiurile de privire si-1 organizeaza in termeni
antitetici. Pe o asemenea canava de contrarietati si zigzaguri ale ideii, care
confrunta permanent nadejdea si indoiala, particularizand antinomia intre
sensul si nonsensul destinului, sunt construite cateva capodopere: Anul 1840,
Asteptarea, Umbra lui Mircea. La Cozia. in ele gasim - si e unul din motivele
farmecului inca rezistent, desi misterios, pe care-1 exercita poeziile amintite -
un acord indefectibil intre idee si metru, intre ritmul interior si structura sonora.
Caci, desi prozodia e tratata cu neglijenta in opera sa, ALEXANDRESCU
croieste, in anume ceasuri privilegiate, versuri de o splendida plenitudine
recitativa, exemple memorabile de gnomism pur ori de cadente oratorice,
sculptate parca intr-o materie somptuoasa si incoruptibila. Lucid, ironic,
dispus sa supuna totul examenului critic, ALEXANDRESCU e deosebit de
inzestrat pentru epistola si fabula. Izbanzile lui pe acest plan sunt notorii. In
epistole, tema predilecta e soarta poetului in societate ilustrata cu propriu-i
exemplu. Obiectivul e de a demitiza mondenitatea snoaba, iluziile romanesti,
ideea ca literatura poate corija relele moravuri, pe scurt, viziunea securizanta
si sedativa a celor ce nu vor sa-si tulbure siesta. Poetul actioneaza cu
bonomie si calm, pe un ton glumet, colocvial, de o placuta familiaritate,
castigand increderea lectorului prin spirit autocritic, dar punandu-1 in
perplexitate prin continua simulare si uzul frecvent al contrasensului. Fabulele
prelucreaza prototipuri clasice, uneori folosite si de La Fontaine, Flori-an,
Kralov, dar legandu-le de actualitatea politica a vremii si autohtonizandu-le cu
un fin simt al verosimilului. Marele merit al lui ALEXANDRESCU rezida in
intuirea unor raporturi sociale tipice, bazate de obicei pe opozitia intre
demagogul, filistinul, parvenitul, conducatorul abuziv, pe de o parte, si plebeul
naiv, de buna credinta, pe de alta; contrastul intre retorica perfida a unora si
asteptarea candida a altora permite efecte de un umor pe cat de exploziv
socialmente, pe atat de irezistibil. Tehnica fabulistica e excelenta: pertinenta
dialogului, vioiciunea sugestiva a personajelor, siretenia onctuoasa a
povestitorului, libertatea schemei metrice - totul dovedeste concordanta intre
cerintele genului si talentul scriitorului. Aceeasi potrivire intre felul de a fi si
felul de a spune apare in Memorialul de calatorie, unde-1 gasim pe omul de
lume din epistole care persifleaza cu sfichiuiri ironice si aluzii malitioase, dar
si pe poetul elegiac, infiorat de ceasul tainic al amurgului si de ruinele
innegrite de vreme. Modern prin simtul relativitatii valorilor si perceptia
alienarii umanului, inovator in traducerea viziunii romantice asupra lumii si-n
expresia ei literara, desfacuta cu cazna din conventiile la moda si stadiul incult
al limbii, ALEXANDRESCU e cel mai de seama precursor muntean al lui
Eminescu si unul dintre cei mai interesanti poeti ai primei jumatati a secolului
al XlX-lea.
EPIGONII - comentariu
Vizite: ? Nota: ?

Mihai Eminescu j1p1pr

Dependent intr-o masura mai mare sau mai mica de inainta=ii sai (Alecsandri,
Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la varsta de de ani Eminescu devine dintr-o
data el insu=i, nea=teptat de nou =i original, prin Epigonii. Acest poem (aparut pentru
prima data in Convorbiri Literare din luna august ) aduna ca intr-un focar principalele
direc\ii de dezvoltare a literaturii romane moderne de pana la cel mai mare poet al
nostru.
Compozi\ional, Epigonii se sprijina pe o antiteza, procedeu tipic romantic, intre
trecutul insufle\it de idealuri inalte,
epoca scriitorilor de la , =i prezentul
dominat de scepticism rece. PUBLICITATE

Apropiat ideologic de inainta=i, a

caror „spusa” era „santa =i Nu ezitati! La OTTO
frumoasa”, pentru ca era izvorata din 0septembrie!
lei cheltuieli poştale până la data de 26

inimi, poetul repudiaza scepticismul, www.otto.ro

insa constata totodata imposibilitatea Inapoi la scoala!
de a i se sustrage, acesta fiind o Decorix.ro iti aduce tot ce ai nevoie pentru noul an
scolar!
trasatura inerenta epocii: decorix.ro
Toate-s praf... Lumea-i cum este... =i
Parerea ta conteaza!
ca dansa suntem noi. Ce bei: Pepsi sau Coca Cola?
Ideea apare explicit =i in scrisoarea www.sondaje.ro
catre Iacob Negruzzi, scrisoare ce
inso\ea poezia la redac\ia
Convorbirilor literare:
„Daca in Epigonii ve\i vedea laude pentru poe\i ca Bolliac,
Mure=an, Eliade — acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai
pentru ca intr-adevar te mi=ca acea naivitate sincera, neconsciuta cu care lucrau ei.
Noi ce=ti mai noi cunoa=tem starea noastra, suntem trezi la suflarea secolului
— =i de aceea avem atata cauza de-a ne descuragia. Nimic — decat culmile stralucite,
nimic — decat con=tiin\a sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Si sa nu fim
sceptici?”
Din citatul reprodus se poate observa ca Eminescu avea, privitor la scriitorii de la , o
opinie critica foarte bine precizata, chiar de pe acum, din , care va ramane aproape
neschimbata. Un Mure=an, un Bolliac sau Heliade erau pre\ui\i pentru „naivitatea
sincera, neconsciuta” mai mult decat pentru
„meritul intern” al scrierilor lor. Cu numai opt luni mai inainte de apari\ia poeziei
Epigonii, intr-un articol publicat in Albina din Pesta, poetul exprima exact aceea=i
idee in legatura cu activitatea altui pa=optist, profesorul sau de la Cernau\i, Aron
Pumnul, caruia ii lua apararea impotriva unui detractor de ocazie, criticastrul baron
Dimitrie Petrino. Intr-adevar, =i pentru Eminescu ideile filologice ale lui Pumnul erau
gre=ite,
insa ele erau „cronistice” indrepta\ite pentru ca izvorau din
„increderea cea sfanta in puterea creatrice a limbii” , la inimosul profesor de la
Cernau\i. Poetul a avut drept prima sursa de informa\ie =i inspira\ie pentru Epigonii
Lepturariul lui Aron Pumnul (I — IV, Viena, —). Lauda exagerata a „scripturilor
romane” se afla mai intai acolo =i Eminescu este perfect con=tient de acest lucru,
dovada a faptului ca opiniile lui se intemeiau =i pe alte izvoare. Poetice=te insa
accepta exagerarile lui Pumnul. O spune foarte clar in articolul amintit mai sus:
„Daca apoi Lepturariul a exagerat in lauda unor oameni ce nu mai sunt, cel pu\in
aceia, mul\i dintre ei, au fost pionieri perseveren\i ai na\ionalita\ii =i ai romanismului
— pionieri, solda\i gregari, a caror inima mare platea poate mai mult decat mintea lor,
e adevarat — care insa, de nu erau genii, erau cel pu\in oameni de o erudi\iune vasta,
a=a precum nu exista in capetele junilor no=tri dandy”.
Prima parte a poemului este o oda inchinata „zilelor de aur” cand au trait poe\i „ce-au
scris o limba ca un fagure de miere”. Cre=terea u=or retorica a frazei poetice, ca =i
unele epitete ca: „visari dulci =i senine”, „dulci =i mandre primaveri”,
„verzi dumbravi cu filomele”, mai amintesc de Alecsandri =i
Bolintineanu. Dar gestul scufundarii intr-o mare de vise, oceanele de stele, zilele „cu
trei sori in frunte”, izvoarele gandirii =i raurile de cantari sunt imagini care arata pe
marele Eminescu:
Cand privesc zilele de aur a scripturelor romane,
Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci =i senine
Si in jur parca-mi colinda dulci =i mandre primaveri,
Sau vad nop\i ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gandirii =i cu rauri de cantari.
Impresia de lauda exagerata o da caracterizarea lui
Cichindeal (sau Tichindeal), a=ezat chiar in capul ilustrului
=ir. „Gura de aur” este insa o expresie mai mult conven\ionala, copiata dupa Ioan
Gura de Aur (Ioan Zlataust sau Ioan
Hrisostomul). Aici Eminescu se lasa influen\at de caracterizarea facuta de Pumnul, in
Lepturariu (IV, partea I), modestului scriitor bana\ean care traducea, fara a marturisi,
fabulele clasicului sarb Dositei Obradovici. Pumnul, la randul sau, reproduce opinia
lui Heliade care, retiparind, in ,
Filosofice=ti =i politice=ti prin fabule moralnice inva\aturi, le numea „tablele legii
aduse in pustie”. Heliade era un om care se entuziasma foarte u=or. Insa, daca avem
in vedere ca
Fabulele lui Dimitrie Tichindeal se tipareau in (la Buda), lauda redactorului Curierului
nu ne mai apare atat de exagerata. Caci cu ce se poate mandri poezia romana in
materie de fabula pana la ? Exagerarea a parut flagranta
in momentul cand s-a descoperit ca Fabulele in chestiune, deosebit de valoroase, luate
in ele insele, nu sunt originale, ci numai ni=te traduceri. Lucrul acesta nu l-a =tiut insa
Heliade, nici Pumnul, nici Eminescu. Abia in , la Arad, I. Russu tiparea Fabulele lui
Demetriu Cichindeal in traducere noua din originalul sarbesc al lui Dositei
Obradovici, lucrare pe care Eminescu nu a cunoscut-o, poate, niciodata.
Mumulean „glas cu durere”, Prale „firea cea intoarsa”, Daniil
„cel trist =i mic” sunt mai mult ni=te figuri pitore=ti ce coloreaza epoca =i pe care
Eminescu le prezinta ca atare. Despre Mumulean se informase, odata cu Pumnul in
Lepturariul sau (IV, partea ), de la acela=i Heliade, autoritatea cea mai mare in
probleme literare, care spunea despre autorul Caracterurilor cum ca, la un moment
dat, in poezia lui: „Amorul dete loc durerii =i melancoliei”. De Ion Prale, un boem
sucit, traducator al Psaltirii
in versuri (Bra=ov, ), autor de versuri rele din cale-afara
(„Iar de vrei sa faci versuri ia pilda de la Prale” — zice Gr.
Alexandrescu in Satira. Duhului meu) — , afla tot din
Lepturariu. Insa Eminescu a cunoscut =i alte pareri in legatura cu pitorescul personaj,
citind poate Observa\iunile polemice ale lui Titu Maiorescu, aparute exact cu un an
inaintea Epigonilor
(in Convorbiri literare din august , p. , unde in nota e pomenit, dupa o amintire a lui
Vasile Alecsandri, Prale cu moravurile sale ie=ite din comun). Poetul nu men\ioneaza
decat ciuda\enia omului, neurmand de asta data pe Pumnul, care se arata
nemaipomenit de generos =i considera pe Prale drept un geniu, un fel de „uomo
universale”: „Poet, music, arhitect, croitor, ciobotar =i aflator de lucruri noua. Spiritul
lui \intea la universalitate.“
„Daniil cel trist =i mic” este Daniil Scavinschi (care se iscalea, dupa imprejurari,
Scavinschi, Scavinescu, Scavinov, Scavin etc.).
Era „trist”, pentru ca in urma unei medicamenta\ii gre=it ad ministrate ii cazusera
parul =i musta\ile, podoaba la care \inea foarte mult. Era „mititel de statura”, cum
insu=i marturise=te in versurile care prezinta traducerea piesei Democrit, facuta de
dansul dupa Jean-François Regnard (—):
De un Daniil Scavinschi cel mititel de statura
Pe care placu naturei a-l lucra-n miniatura.
Toate acestea Eminescu le putea afla in scrisoarea lui C. Ne gruzzi intitulata Un poet
necunoscut (in edi\ia Negru pe alb,
) =i din acela=i Lepturariu, unde Pumnul tiparise
Intamplarea comiceasca a lui Democrit. Iancu Vacarescu e amintit prin versul:
„Vacarescu cantand iara=i a iubirii primavara”, care face aluzie la cea mai de seama
poezie a sa,
Primavara amorului.
Versul:
Cantemir croind la planuri din cu\ite =i pahara a dat na=tere la interpretari foarte
diferite. S-ar putea sa fie o aluzie la opera lui Dimitrie Cantemir Divanul sau galceava
in\eleptului cu lumea sau giude\ul sufletului cu trupul, cunoscut lui Eminescu din
Arhiva istorica a Romaniei (tom. II,), publicat de B. P. Hasdeu , dupa cum s-ar putea
sa fie o referire la planurile politice ale domnitorului moldovean care dadea banchete
in cinstea lui Petru cel Mare, venit la Ia=i cu suita =i armatele sale in , a=a cum
men\ioneaza cronica lui Neculce
=i aceea a lui Nicolae Costin. S-ar putea, de asemenea, sa fie la mijloc un reflex al
lecturii unei balade populare referitoare la
Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie, balada in care se pomene=te de banchetele
domnitorului moldovean ce poruncise moartea Costine=tilor. Probabila este — dat
fiind faptul ca versul continua a ramane obscur — =i ipoteza dupa care Eminescu s-ar
referi la Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie, scriitorul clasic rus.
Acesta aparea, cu o satira tradusa de C. Negruzzi, in Lepturariul lui Pumnul in care
era vorba de un boier, facand „din cu\ite =i pahara” planuri de amenajare a mo=iei.
Ipoteze se mai pot face inca.
Alexandru Beldiman cu Tragodia sa este caracterizat, printr-o inten\ionata gre=eala,
facuta in spiritul sintaxei greoaie a poetului anului : “Beldiman vestind in stihuri pe
razboiul inimic”; Sihleanu cu ale sale Armonii intime e denumit „lira de argint”;
Donici e caracterizat printr-o metafora deosebit de sugestiva : „cuib de-n\elepciune”,
referin\a facandu-se la fabu list. Pann este „finul Pepelei cel iste\ ca un proverb”,
aluzie la celebra Povestea vorbei.
Lui Heliade i se dedica una dintre cele mai frumoase strofe, tulburatoare prin
imagistica ei pletorica, romantica. Autorul
Biblicelor sau noti\e istorice, filozofice, religioase =i politice asupra Bibliei (Paris, ) e
infa\i=at ca un profet al amaraciunilor viitoare. El este un munte cu capul de piatra
detunata de furtuni, o enigma neexplicata, un sfinx plutind in ce\uri de mitologie =i
eresuri:
Eliad zidea din visuri =i din basme seculare
Delta biblicelor sante, profe\iilor amare,
Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-n\eles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta =i azi in fa\a lumii o enigma nesplicata
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.
Bolliac e amintit prin Sila =i Claca=ul: „Bolliac canta iobagul
=-a lui lan\uri de arama”.
Carlova, prin poezia sa Mar=ul, chema o=tirea „l-ale \arii flamuri”, care insa erau
„negre”, indoliate, patria a=teptand
inca eliberarea. Gr. Alexandrescu e comparat cu Byron, cand
in Umbra lui Mircea. La Cozia vrajea umbre „dintr-al secolilor plan” =i cand, in
Anul , descifra „eternitatea din ruina unui an”. Bolintineanu plange romantic la
capataiul iubitei, aluzie la fata tanara pe patul mor\ii. Una dintre cele mai frumoase
strofe ale Epigonilor este aceea dedicata lui Andrei Mure=anu.
Eminescu ii inchinase =i cunoscutul poem faustic Mure=an, ramas postum. Mure=an
devine simbolul poporului roman care, la , „scutura lan\ul cu o voce ruginita”.
Comentand aceasta rara imagine, G. Calinescu scria:
„Ce imagine mai marea\a pentru cantare\ul de=teptarii noastre decat aceasta a lui
Mure=an legat in lan\uri pe care le scutura? Vocea lui nu e ragu=ita, ci, de atata
imbra\i=are cu fieraria ruginita, pe lira canta cu mana «amor\ita» de stransoare.
In acela=i spirit uria= =i fabulos, el vorbe=te brazilor, face sa rasune mun\ii =i invie
piatra”.
Cum arata acela=i G. Calinescu, Eminescu introduce amplu
=i substan\ial adevarata metafora in poezia romaneasca.
Alecsandri =i Bolintineanu cultivau cu precadere compara\ia:
„Ca fantasme albe plopii in=ira\i se pierd in zare”; „Ca un glob de aur luna stralucea”
etc. Chiar atunci cand metafora se producea, la poe\ii anteriori, ea nu avea densitatea
=i puterea evocatoare a celei eminesciene. De o mare plasticitate este versul:
Iar Negruzzi =terge colbul de pe cronice batrane, sugerand un gest memorabil, vazut
de cititor ca pe un ecran.
Semnul marii poezii sta mai ales in puterea de concretizare a abstrac\iunilor. In
evocarea trecutului istoric (din Alexandru
Lapusneanul, Riga Poloniei =i domnul Moldovei, Sobie\ki =i
Romanii, Aprodul Purice), Negruzzi realiza culoarea de epoca muind pana in cerneala
vremurilor: „Moaie pana in cerneala unor vremi de mult trecute”.
Alecsandri este „rege al poeziei, ve=nic tanar =i ferice”. El, care a cules baladele =i
poeziile populare ale romanilor =i a compus Doinele =i lacrimioarele, „doine=te din
frunza”, „zice” din fluier =i poveste=te cu basmul, in=irand — in In=ir-te margarite
— margaritare pe firul unei raze de stele. El evoca in legende
„dorul \arii cei strabune, vremea lui Stefan cel Mare”.
Cum s-a mai observat, in partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat
de orice urma de conven\ie =i retorism.
Acum apare mi=carea abrupta, sacadata a frazei satirice.
Propozi\iile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe:
Iara noi? noi, epigonii? Sim\iri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, ur`te,
Ma=ti razande puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza:
Voi credea\i in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!
Metafora, prin care abstrac\iile devin materiale, palpabile, se afla aici, in partea a doua
a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: epigonii sunt sim\iri reci, harfe
zdrobite; de=i sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi =i au inimi batrane, ur`te;
in timp ce inainta=ii, de=i sunt batrani, au inimi mari, tinere inca. Contrastul tanar -
batran, infa\i=at prin rasturnare, izbe=te imagina\ia, imprimandu-se cu o for\a
expresiva imposibil de aflat altundeva decat la Eminescu:
S-a intors ma=ina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iara=i trecutul, fara inimi, trist =i rece.
Primul din cele doua versuri citate mai sus era o reminiscen\a din poezia Moldova in
anul de Vasile Fabian Bob, poezie aflata de asemenea in Lepturariu (tom III, p. ):
S-a intors ma=ina lumii, s-a intors cu capu-n jos.
Prozaicul emistih s-a intors cu capu-n jos este inlocuit
(opera\ia a avut loc parca incon=tient, in fierberea inspira\iei) cu straniu de frumoasa
expresie cu voi viitorul trece, preten\ioasa
in formularea ei =i cumva ininteligibila pana la un punct, limba lui Eminescu
impresionand spiritul =i prin anume absconsita\i.
Cuvantul familiar, diurn, prozaic — luat in sine — va aparea
insa numaidecat in formularea metaforelor care exprima pozi\ia epigonilor: fraza,
lustru, spoiala, calp, carpim, manjim, privire scrutatoare, minciuna. Contrastul dintre
genera\ii se realizeaza prin acel joc al pronumelui personal noi — voi, pus la inceput
de vers sau la cezura, in propozi\ii simetrice, a=ezate paratactic:
Voi, pierdu\i in ganduri sante, convorbea\i cu idealuri;
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri.
De remarcat, chiar in versurile citate, deosebirea de expresie de la unul la celalalt,
facuta anume pentru a servi acela=i con trast romantic. A fi pierdut in ganduri, a
„convorbi cu idealuri”
(formulare u=or pleonastica, retorica chiar, pana la un punct), a pronun\a s`nte in loc
de sfinte etc. sugereaza atitudinea visatoare tipic pa=optista. Versul al doilea insa, de
o mare precizie =i corectitudine rece, cade retezat, ca o sentin\a fara apel.
Ultimele — strofe ale Epigonilor realizeaza prin pana lui
Eminescu una dintre cele mai patrunzatoare pagini lirice in care e vorba de
scepticism: epigonii privesc reci la lumea asta, dispre\uiesc pe vizionari =i considera
ca totul e conven\ie, de vreme ce s-a constatat ca un lucru care azi e drept, maine
poate deveni minciuna. Lupta inainta=ilor a fost de=arta =i \inta lor nebuna. Scepticii
formuleaza defini\ii schopenhaueriene de felul
„Moartea succede vie\ii, via\a succede la moarte”. Lumea nu are — dupa dan=ii — alt
sens. Cugetarea nu e decat o „combi nare maiestrita” a unor lucruri care nu exista, o
carte „trista
=i-ncalcita/Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra”.
Poezia? „Inger palid cu priviri curate,/Voluptos joc cu icoane =i cu glasuri
tremurate,/Strai de purpura =i aur peste \arana cea grea”.
A=adar, poetul traie=te o drama, drama neputin\ei ie=irii din contemporaneitate,
condi\ia de epigon sceptic fiind in cele din urma =i a lui, cu toate ca ideologic ramane
un adept =i un admirator al inainta=ilor de la . De aici decurge vibra\ia lirica intensa a
poemului, care trebuie vazut ca un manifest ivit intr-un moment de rascruce al
dezvoltarii poeziei romane=ti.
Cercetate strict din unghiul de vedere al categoriilor gramaticale, versurile din
Epigonii nu spun mare lucru. Caci
Eminescu, oricat de mult ar fi iubit =i studiat limba romaneasca, o privea mai intai =i
intai ca pe un mijloc de comunicare, =i nicidecum ca pe un scop in sine. Poetul se
folose=te de cuvantul cel mai potrivit =i cel mai la indemana pentru exprimarea ideii.
Nimic nu-i era mai strain decat pitorescul de limbaj.
Muzicalitatea insa=i a limbii il interesa numai in masura in care aceasta ajuta muzica
ideilor, singura valabila in poezie.
O prima confirmare a celor aratate mai sus o da observa\ia asupra vocabularului.
Eminescu utilizeaza, in toata libertatea, cuvantul vechi, neao=, rar, alaturi de
neologism, descopera noi sensuri sau le intare=te pe cele mai pu\in cunoscute.
Impresia de frumos nu vine insa din cuvintele luate izolat, ci din context, din
frumuse\ea ideii poetice. A crede ca Eminescu are cuvinte =i expresii frumoase in sine
=i, in genere, ca a scris intr-o limba frumoasa este o eroare provenita din despar\irea
arbitrara a formei de con\inut.
Astfel arhaicul scripturi nu e folosit decat in consonan\a cu zilele de-aur ale
entuziasmului inainta=ilor pentru cuvantul scris.
Popularele colinda =i dumbrava sunt in acord cu ideea scufundarii
intr-o mare de vise, dupa cum grecismul filomele da sugestia de epoca, de la =i de
mai inainte, acest cuvant fiind socotit pe atunci potrivit a inlocui cu succes
romanescul privighetoare.
Donici, „cuib de-n\elepciune”, pune „urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb”
sa mediteze. Boul lui e cuminte (cuvant cu doua in\elesuri: bland sau in\elept) =i
vulpea diplomata.
Vechiul =i rarul participiu neinturnata, din versul:
S-au dus to\i =i s-au dus toate pe o cale nenturnata, suna mai categoric decat
neintoarsa, in vederea transmiterii ideii de ireversibilitate. Heliade este o „enigma
nesplicata”.
Neologismele, dintre care unul e transcris, prin abatere de la regula, italienizant (de la
esplicare, esplicazione) in spirit heliadist, stau foarte bine alaturi de un cuvant
bisericesc =i arhaic, eres, din versul urmator:
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres, care insa sugereaza =i ideea de eresie
(ratacire), nu fara a avea
=i el un corespondent italian (eresia care se traduce cu erezie, dar =i cu... injuratura).
Nouri de erezii, iata tot ce poate fi mai
in spiritul lui Heliade, visatorul romantic, fauritorul de planuri fantastice, dar =i
polemistul in lupta cu tot felul de adversari.
Verbul a vraji e adus la sensul lui ini\ial, acela de chemare a duhurilor, ceea ce se
potrive=te evocarii umbrei lui Mircea cel
Batran la Cozia de catre Gr. Alexandrescu:
In prezent vraje=te umbre dintr-al secolilor plan.
Neologismul plan, din acela=i vers, e folosit pentru convertirea abstrac\iunii
temporale secole intr-o reprezentare mai concreta, spa\iala. Asemenea vocabule,
introduse in chipul cel mai nea=teptat in lirica, i=i au func\ia lor precisa, mai ales
in a doua parte a poemului:
Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce sim\irea simuleaza,
Privim reci la lumea asta — va numim vizionari.
O conven\ie e totul; ce-i azi drept, maine-i minciuna.
……………………………………………………..
Moartea succede vie\ii, via\a succede la moarte.
Adjectivul calificativ scrutatoare e pus pentru a marca raceala
=i neincrederea, in opozi\ie cu visatoare. Verbul din predicatul simuleaza e
depreciativ pe langa substantival abstract sim\irea.
Vizionari =i conven\ie este un mod liric al stilului indirect liber, succede suna
doctoral, ca intr-o defini\ie, =i ironic-amar totodata.
Cuvantul neao=, arhaismul =i provincialismul sunt folosite nu pentru culoare, cat mai
ales pentru precizia ideii. Mure=an
„rumpe” coarde de arama. Arhaicul rumpe (il aflam la cronicari, dar, prin imitarea
celor vechi, =i la pa=opti=ti) e mult mai potrivit decat rupe, care suna sec =i prozaic.
Glasul lui Mure=an era a=a de puternic, incat poetul nu canta pe o lira cu coarde de
argint, ci pe una cu coarde de arama, rasunatoare ca ni=te fanfare, pe care — dat fiind
ca glasul lui simbolic vine din strafundul trecutului de oprimare — le rumpe.
Cuvantul, sonor, sugerand gestul energic al cantare\ului, transmite in chipul cel mai
elocvent ideea poetului-profet care chema „piatra sa invie”.
Regionalul colb din versul:
Iar Negruzzi =terge colbul de pe cronice batrane e potrivit aici, unde e vorba de
cronicarii moldoveni a caror mana veche (adjectivul are sensul special de batran)
scrisese domniile romane pe mucedele pagini. In schimb, muntenescul praf sugereaza
distrugerea =i neantul, fiind cu totul la locul lui
inainte de o prima cezura, in versul:
Toate-s praf...//Lumea-i cum este//=i ca dansa suntem noi, care, sunand senten\ios in
finalul poemului, este frant in trei propozi\ii. A=adar, Eminescu folose=te un cuvant
sau altul nu pentru ca ar fi mai frumos, ci pentru ca e mai propriu in a transmite ideea.
Carpim =i manjim, iata doua cuvinte ur`te. Si totu=i cat de propriu suna ele in versul:
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri, transformandu-se de fapt in
metafore. Opera\ia a avut loc in fierberea inspira\iei, cu punctul de plecare in
urmatoarea compara\ie probabila: „Noi, epigonii, scriem (sau pictam) a=a de urat, de
parca am carpi cerul cu stele =i am manji marea cu valuri”. Poetul a re\inut puterea
expresiva a celor doua verbe =i a contras totul intr-o formulare cat mai lapidara.
Sur, rece, spoiala, trista, incalcita, lustru fara baza, lupta de=arta, alt sens n-are
lumea..., cadavru trist =i gol, \arana cea grea, noroi, praf etc., iata alte vocabule =i
expresii care concura la ideea de scepticism epigonic, dar nu prin ele
insele, ci prin \intuirea lor in contextul poemului, care surprinde ochiul printr-o mare
concentrare =i da impresia neta de forma unde abia incape gandirea. Nevoia de
conciziune l-a adus pe poet la crearea de noi cuvinte uneori.
A=a, de exemplu, incifra e format prin opozi\ie cu descifra:
„...cartea trista =i-ncalcita,/Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra” (ca =i
deszic, fa\a de zic, in Mortua est: „Ce un secol o zice, ceilal\i o deszic”).
Exprimarea concentrata, sintetica poate fi constatata =i in construc\iile in care este
elidat articolul posesiv (genitival), fapt ce da aspect de dativ comunicarii:
Delta biblicelor sante, profe\iilor amare
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
...Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente...
Tot a=a, eliminarea lui ca in introducerea circumstan\ialului:
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres
(subin\eles: „vegheaza ca o stanca...”).
S-ar putea insa ca aceste intorsaturi sintactice sa mimeze pa=optismul, fiindca le
gasim la Heliade =i la Alecsandri. Aceea=i func\ie stilistica, de evocare a epocii prin
mimetism de limbaj o avea — dupa cum aratam — „enigma nesplicata”, ca =i acel pe
gre=it pus sa introduca acuzativul din versul: „Beldiman vestind
in stihuri pe razboiul inimic”.
In acela=i fel ar mai putea fi interpretat =i sante din „sante firi vizionare”, adjectivul
gerundival din „lebada murinda“, care evoca O fata tanara pe patul mor\ii a lui
Bolintineanu, antepunerea adjectivului inso\it de prepozi\ie in expresia: „umbra dulce
cu de-argint aripe albe”, ca =i pluralul mite din versul:
Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-n\eles.
Ele pot fi insa =i simple abateri de la regulile comune ale exprimarii strict literare,
gre=eli provenite din forma prea stramta,
incorsetata, pe care limba o impune cugetarii de geniu, poetul nefiind interesat de
perfec\iunea gramaticala, sacrificand-o, in orice caz, ideii. „Este gre=it dar — arata G.
Calinescu — sa se creada ca
Eminescu ingrijea forma, fiindca in in\elesul acesta de combina\ie forma nu-l interesa
deloc. Sfor\area, cea mai mare sfor\are artis tica din literatura romana, exista la el, dar
nu spre a face versuri sonore =i bine rimate, insa uneori gaunoase, ca Alecsandri, ci a
cristaliza cat mai aproape de momentul genetic ideea.”

Arta poetica -
Conceptia despre
poezie si misiunea
poetului-Mihai
Eminescu
Vizite: ? Nota: ?

Mihai Eminescu este in

literatura romana „poetul
nepereche” ,creator al unei opere care strabate timpul neuscata de seve prin
interpretare si netocite de repetate rostiri. La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie
programatica , ideile sale despre arta nu se constituie in poezii anume, ci se regasesc
in intreaga sa creatie , fie in publicistica, fie in poeziile despre arta, conceptiile sale
despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate intr-un fel sau altul , in
majoritatea creatiilor lirice. Cateva creatii ale lui Eminescu directioneaza conceptia
poetica ,cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei
de creatie ori in plina maturitate: ”Icoana si privaz”, „eu nu cred nici in Iehova”,
„Ordin si poetul”, „Iambul”, „In zadar in colbul scolii”. Intre poeziile programatice
antume se numara „Epigonii”, „Glossa”, „Oda(in metru antic)”, „Criticilor mei” care
sunt si cele mai valoroase din punct de vedere literar si profund filozofice. n7t21tv
In „Epigonii” Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la intrebarea „Ce e
poezia?”, pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt
„icoane”, ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, „glasuri tremurate” mintea si
sufletul omenesc:
„…Inger palid cu priviri curate,
Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.”
Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia
„Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poetilor elogiati care „nu sunt pentru
meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate
sincera, neconstienta cu care lucra ei.”
Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor , recunoscand
inclinatia sa de vizionar, scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:
„Nu ma-ntoarceti nici cu clasici
Nici cu stil curat si antic
Toate-mi sunt deopotriva
Eu raman ce-am fost:romantic.”
( Eu nu cred in Iehova)
In ciuda acestei afirmatii ,Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind
profunzimea de gandire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos si
adevarat, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stil clar, armonios si prin
ironia rece a ratiunii:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate,
Ce e rau si ce e bine
Tu te-;ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna de te cheama,
Tu ramai la toate rece.” Glossa
Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind
mereu preocupat sa gaseasca acel cuvant „ce exprima adevarul”:
„Si am visat odata sa fiu poet…Un vis
Desert si fara noima ce merit-un suras
De cruda ironie …Si ce-am mai vrut sa fiu?
Voit-am a mea limba sa fie ca un rau…” Icoana si privaz
Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume , in societatea
contemporana superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de
interese materiale, meschine este ilustrata in poezia „Criticilor mei”:
„Ah!Atunci ti se pare Critici voi, cu flori deserte
Ca pe cap iti cade cerul: Care roade n-ati adus
Unde vei gasi cuvantul E usor a scrie versuri
Ce exprima adevarul? Cand nimic nu ai de spus.”
Poezia trebuie sa exprime intotdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de
poet, existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:
„In zadar in colbul scolii, Nu e carte sa inveti
Prin autori mancati de molii, Ca viata sa aiba pret
Cauti urma frumusetii Ci traieste, chinuieste
Si indemnurile vietii, Si de toate patimeste
(…) Si-ai auzit cum iarba creste.”
In zadar in colbul scolii
Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia „Oda (in
mediul antic)”, opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima
viziunea filozofica a poetului asupra iubirii si a mortii in substanta clasica
materializata cu elemente romantice. Poetul isi inalta privirea la „steaua/Singuratatii”,
cautand intelesurile firii, aspirand spre ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre
propria tinerete, varsta visarii, cand moartea-i parea undeva departe: „Nu credeam sa-
nvat a murii vreodata.” Echilibrul sufletesc ii este tulburat de aparitia sentimentului de
iubire „dureros de dulce”, care-i da si perspectiva mortii. Iubirea este un foc mistuitor
pe care nu-l poate stinge „cu toate/Apele marii”. Chinurile provocate de iubire
poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus, personaje mitologice ce
devin simboluri sugestive ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul vis, mediteaza
asupra ideii de moarte, invocand tot un simbol mitologic, acela al pasarii Pheonix:
„De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…
Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Pheonix?”
Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorului,
il poete face nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv „Numai poetul…”:
„Lumea toata-i trecatoare, Numai poetul
Oamenii se trec si mor Ca pasari ce zboara
Ca si miile de unde, Deasupra valurilor,
Ce un suflet le patrunde , Trece peste nemarginirea timpului…
Treierand necontenit In ramurile gandului,
Sanul marii infinit. In sfintele lunci ,
Unde pasari ca el
Se-ntrec in cantari.”
 PUBLICITATE

LUCEAFARUL - comentariu Asigurare de travel

18 RON pe saptamana
Oriunde in UE.
Vizite: ?AllianzDirect.ro
Nota: ?
Toyota Corolla 2006
MIHAI EMINESCU 1.4 Benzina de la 1478 RON – RCA+CASCO / 1 an
AllianzDirect.ro

Poemul “Luceafarul” reprezinta, in Inapoi la scoala!

Decorix.ro iti aduce tot ce ai nevoie pentru noul an
contextul intregii noastre poezii scolar!
nationale, expresia absoluta pe care o decorix.ro
atinge gandirea poetica si filosofica a
lui Eminescu. p9r1rd
Publicat in 1881 in “Romania literara”, va fi reprodus in “Convorbiri literare” si apoi
e inclus in primul volum din 1883.
“Luceafarul” a cunoscut un lung si complicat proces de elaborare. Punctul de plecare
e un basm popular romanesc. Basmul, intitulat “Fata in gradina de aur”, cuprindea
povestea unei frumoase fete de imparat -; izolata de tatal ei intr-un castel -; de care se
indragosteste un zmeu, dar ea se sperie de nemurirea lui si-l respinge. Vazandu-l ca
insista, ii cere -; ca sa-i incerce taria dragostei -; se devina muritor ca ea. Zmeul merge
la Dumnezeu, doreste sa fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Intors pe pamant, o
vede pe fata -; care intre timp se indragostise -; fugind in lume cu un fecior de imparat
ce-o rapise si, furios, ii desparte printr-un viclesug; peste ea pravaleste o stanca, iar pe
el il lasa sa moara de durere intr-o fabuloasa Vale a Amintirii.
Eminescu valorifica acest basm, in perioada studiilor berlineze, intr-un poem cu
acelasi titlu, dar modificand unele detalii si mai ales finalul; razbunarea nu i se pare
potrivita cu superioritatea fiintei nemuritoare, asa ca zmeul sau va rosti cu amaraciune
catre cei doi o urare glaciala:
“Fiti fericiti -; cu glasu-i stins a spus -;
Atat de fericiti, cat viata toata
Un singur chin s-aveti: de-a nu muri deodata!”
Mai tarziu, dupa 1880, poemul va fi prelucrat in cinci variante succesive, si
transformat intr-un cantec liric, in care povestea mai veche devine pretextul unei
meditatii romantice asupra geniului, dar si asupra conditiei generale a omului ca fiinta
sfasiata de contradictii adanci.
Pe langa basm, din categoria izvoarelor folclorice mai face parte si motivul
zburatorului (fata se indragosteste de zburator).
Alte surse sunt cele: filosofice (ideile lui Schopenhauer in legatura cu geniul si omul
comun, aflati in sfere diferite); cultural mitologice (motive din mitologia greaca,
indiana, crestina) si biografice (propria-i viata ridicata la rangul de simbol).
Forma poemului e narativ-dramatica prin: formula de introducere (“a fost odata”),
prezenta unui narator, povestirea la persoana a treia, existenta personajelor,
constructia gradata a subiectului, prezenta dialogului.
Si totusi “Luceafarul” este un poem liric, schema epica e doar cadrul, intamplarile si
personajele sunt de fapt simboluri lirice, metafore, in care se sintetizeaza idei
filosofice, atitudini morale, stari de sensibilitate, o viziune poetica.
Poemul poate fi: o poveste fantastica de iubire, o alegorie pe teme geniului sau o
poezie de viziune simbolica.
Structurat pe planuri antitetice (terestru -; cosmic, uman -; fantastic etc.), “Luceafarul”
este un poem foarte lung, de 98 de strofe, organizat intr-o succesiune de patru
tablouri.
Tabloul intati (1-43 strofe) pare o poveste fantastica de iubire intre doua fiinte
apartinand unor lumi diferite; cadrul e unul terestru si cosmic, atmosfera e grava,
solemna, gesturile sunt ceremonioase, protocolare, comunicarea e indirecta -; se
realizeaza in vis.
Poemul incepe cu formula introductiva, traditionala, a basmului care deschide o
perspectiva mitica, atemporala, plasand actiunea in timpul primordial al genezelor:
“A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti
O prea frumoasa fata”.
Primele sapte strofe ne-o arata pe aceasta prea frumoasa fata de imparat, visatoare si
melancolica, contempland Luceafarul, seara de seara, de la fereasta dinspre mare a
castelului. La randu-i., Luceafarul, care “rasare si straluce pe miscatoarele carari” ale
apelor, in fiecare seara, privind “spre umbra negrului castel”, o indrageste si se lasa
tot mai mult coplesit de dorul fetei de imparat.
Strofele urmatoare infatiseaza, in acest peisaj ambiguu, puternica iubire ce se infiripa
intre Luceafar si prea frumoasa fata de imparat. Surprinsa de recile scantei ale
Luceafarului, care arunca in iatacul fetei “o mreaja de vapaie” urmand-o adanc in vis
“cand vine sa se culce” (asemeni unui zburator), fata, care-i surade si apoi ofteaza din
greu, incepe sa-l imbie patetic:
“- O, dulce-al mele noptii domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori in jos, luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!”
In acesta chemare a fetei, aprinsa de dor, Luceafarul se arunca fulgerator si se cufunda
in mare, intrupandu-se, apoi, din adancul necunoscut al apelor, in chipul unui mandru
voievod, cu parul de aur si ochi scantietori, purtand pe umerii goi un giulgiu vanat, iar
in maini un toiag incununat cu trestii. El marturiseste fetei, ca desi a coborat cu greu
din sfera lui de sus, e gata sa-i urmeze chemarea. Dar, tata fiindu-i cerul si muma
marea, el o invita pe tanara fecioara sa-si lase lumei ei, sa-i fie mireasa si sa-l urmeze
in palatele lui de margean din fundul oceanului.
Fata de imparat, cu toate ca se simte puternic indragostita de Luceafar, isi da seama
cat de imensa este distanta ce-i desparte si, temandu-se de chipul lui straniu, ea il
refuza, nu insa fara o adanca parere de rau:
“- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;
Strain la vorba si la port,
Lucesti fara de viata
Caci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau ma-ngheata.”
Dupa cateva zile, Luceafarul apare iarasi pe firmament, iar fata, aducandu-si aminte
de el in somn, il cheama din nou cu nostalgie. Luceafarul nu poate rezista nici de asta
data chemarii fetei si, stingandu-se din cer cu durere, se intrupeaza acum din vaile
haosului, infatisandu-se fetei invesmantat intr-un giulgiu negru, purtand in vitele-i de
par o coroana ce arde parca in vapaia de foc a soarelui. El o roaga pe fata sa-l urmeze
acum in ceruri, soarele fiindu-i tatal, iar muma, noaptea.
Daca, la prima lui intrupare, Luceafarul ii apare fetei ca un inger, de aceasta data el i
se infatiseaza ca un demon si, desi Luceafarul fagaduieste miresei sale, in cazul in
care l-ar urma, “cununi de stele”, oferindu-i chiar Cerul, pe firmamentul caruia, alaturi
de el, o sa rasara ea insasi ca o stea, mai stralucitoare si mai mandra decat celelalte,
fata totusi il refuza. Marturisindu-i insa cat de dureroasa si arzatoare ii est iubirea ce i-
o poarta, fata il roaga din nou sa coboare el pe pamant, sa devina muritor, asemeni ei,
de vrea sa-l urmeze cu credinta:
“Ma dor de crudul tau amor
A pieptului mau coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
Privirea ta ma arde.”
Tulburat peste masura de refuzul fetei, de neputinta ei de a-si parasi lumea, iubirea lui
fiind atat de puternica, Luceafarul este gata sa renunte chiar si la nemurire de dragul
acestei copile si, rupandu-se din locul lui din Cer, se indreapta horatat spre Dumnezeu
sa-i ceara dezlegarea:
“Si se tot duce… S-a tot dus…
Pierind mai multe zile.”
Tabloul al doilea este un inceput de idila intre semeni; cadrul e terestru; atmosfera e
intima, familiara; gesturile sunt rapide; comunicarea e directa. Acest tablou urmareste
idila dintre fata de imparat, pe care poetul o numeste acum Catalina, si pajul Catalin,
staruind asupra usurintei cu care se stabileste legatura sentimentala dintre acestia,
priviti ca exponenti ai lumii inferioare.
Astfel, in timp ce Luceafarul strabate imensitatile ceresti in zborul lui spre Dumenzeu,
pajul Catalin, “baiat din flori si de pripas”, se apropie cu indrazneala de Catalina si o
imbie degraba intr-un ungher cu dragostea-i vicleana.
La inceput tinerii nu se inteleg. Catalina tanjeste dupa Luceafar, dar Catalin e
constient de puterea lui de a o vindeca de aceste nostalgii. El descrie iubirea
pamanteana ca pe un ritual plin de candoare: iubirea e un lant in care omul trebuia sa
se lase prins.
Catalina, desi s-ar parea ca poarta inca in inima ei un dor nestins pentru Luceafar, nu-l
indeparteaza pe Catalin, ba, pana la urma, cedeaza staruintelor acestuia, care o
castiga, desi dragostea lui nu are nimic din profunzimea si maretia iubirii
Luceafarului.
Catalina, coplesita de nostalgie, ii vorbeste si acum lui Catalin despre iubirea ei
arzatoare pentru Luceafarul de sus, pe care il intelege si-l doreste, dar la inlatimea
caruia nu se va putea ridica niciodata:
“Luceste c-un amor nespus
Durerea sa-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca sa nu-l pot ajunge.
Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramanea departe…”
Sagalnicul Catalin, ademenind-o cu insitentele lui voluptoase, ii infrange totusi visul
si dorul de Luceafar. El ii cere fetei pierderea intr-un anonimat care vine in opozitie
cu oferta Luceafarului care o chemase in lumea stelelor si a oceanelor.
Tabloul al treilea proiecteaza calatoria Luceafarului in cosmos, prin sferele ceresti,
spre Dumnezeu, pentru a-i cere dezlegarea de vesnicie, si dialogul lui cu Demiurgul;
cadrul e cosmic, atmosfera e glaciala; dialogul e presupus. Demiurgul aude replicile
Luceafarului fara ca acesta sa le mai exprime.
Zborul indraznet printre constelatii al Luceafarului este de o maretie uluitoare. El
calatoreste inapoi in timp si spatiu, spre origini si aceasta coborare se realizeaza ca o
ascensiune cosmica. Timpul se contracta, isi pierde coordonatele, isi dilateaza
dimensiunile ca urmare a elenului purtat.
Maiestria poetului consta in capacitatea lui de a plasticiza ideea de zbor. Aripile
Luceafarului cresc la dimensiuni uriase si-n drumul lui de “fulger neintrerupt”
ratacitor printre stele, ca un gand “purtat de dor”, vaile Haosului se umplu de lumini
ce izvorasc de pretutindeni, ca la-nceputul lumii:
“Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani cresteau
In tot atatea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra- cer de stele -;
Parea un fulger neintrerupt
Ratacitor prin ele…”
Haosul e ilustrat in imagini grandioase, iar viteza Luceafarului transforma miscarea in
imagine luminoasa. Calatoria spre taramul genezelor e ilustrata de doua miscari
opuse: cea a Luceafarului care se indreapta spre taramul genezelor si din sens opus
vin luminile care se nasc dinspre spatiul genezelor.
In calatoria spre origini Luceafarul se dematerializeaza devenind gand purtat de dor.
Sunt prezentate imagini ale neantului, prin negative si ideea de lipsa, prin lipsa
oricaror repere pentru ca timpul si spatiul nu s-au nascut insa. Exista numai o sete
care-l atrage pe Luceafar, il soarbe.
Dar iata-l pe Luceafar ajuns in fata Demiurgului, care salasuieste in infinitul spatial al
Cerului, pe care-l guverneaza din nevazut si de dincolo de timp:
“Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste.”
Impatimit de iubire, Luceafarul cere Atotputernicului -; “izvor de viata” si “datator de
moarte” -; sa-l dezlege de “vesnicia neagra” si sa-l faca muritor ca pe oricare alt
pamatean, ca sa se poate bucura, astfel, de viata si de mult dorita “ora de iubire”:
“- De greul negrei vesnicii,
Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;
O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Caci tu izvor estide vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire…”
Demiurgul, dupa ce-l asculta cu ingaduinta, numindu-l acum Hyperion, cauta, apoi,
uimit de rugamintea-i, sa-l convinga de zadarnicia hotararii lui, aratandu-i mai intai
prapastia ce-i desparte pe nemuritori de micimea si vremelnicia muritorilor. Hyperion
face parte din insasi fiinta Demiurgului, iar aceasta ar insemna sa se anihileze pe el
insusi in ipostaza in care i-ar admite ruga. Ceva mai mult -; Demiurgul il sfatuieste pe
Hyperion sa renunte la gandul lui desert, caci de vesnicie nu-l poate dezlega, iar
moartea nu i-o poate darui.
In cadrul acestui dialog sunt exprimate adevaruri despre soarta trecatoare a omului:
oamenii traiesc in orizontul norocului (“Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de
soarte,”), moartea si nasterea lor sunt doar niste valuri, fericirea lor e de o clipa:
“Caci toti se nasc spre muri
Si mor spre a se naste.”
Demiurgul ii propune alt destin Luceafarului care nu are rasarit si nici apus, doar o
plutire eterna. El poate sa-i dea intelepciune, ii poate oferi destine care echivaleaza cu
conditia de muritor (cantaret, imparat, conducator de osti).
Ca sa-l convinga mai usor, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre
Pamant si sa vada cu ochii lui ce-l asteapta acolo, printre oamenii obisnuiti, care
“dureaza-n vant desarte idealuri”.
Tabloul al patrulea cuprinde povestea fericirii omului prin iubire si revelatia
Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi; cadrul e din nou terestru si
cosmic; atmosfera e pe de o parte feerica, intima, senzuala, pe de alta parte rece,
distanta, rationala; dialogul nu mai este posibil, replicile fetei si ale Luceafarului se
constituie la niveluri de intelgere diferita.
Se revine, astfel, cu desfasurarea faptelor pe Pamant. La indemnul Demiurgului,
Hyperion isi indreapta privirile in jos si, in asfintit de seara, el zareste pe Pamant, intr-
un crang, sub umbrarul teilor, in lumina lunii, pe Catalina, “imbatata de amor”, alaturi
de vicleanul muritor Catalin.
Vazandu-l stralucind din nou pe cer, Catalina nu se sfieste sa imparteaseasca acum
Luceafarului fericirea ei efemera si-l roaga, coplesita de nostalgie, s-o inteleaga si sa
coboare pe-o raza in codru, ca sa-i lumineze, de asta data, norocul:
“- Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru si in gand,
Norocu-mi lumineaza!”
Dezamagit profund de tot ce vede si aude, Luceafarul nu mai tremura acum ca-n alte
dati “in codri si pe dealuri” si nu mai cade ca-n trecut, ci, ramanand in inaltul cerului,
el raspunde Catalinei sfidator, dar si cu dureroase resemnare, pecetluindu-si cu
mandrie insingurarea vesnica in nemurire:
“- Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.”

Semnificatiile poemului
Eminescu exprima in “Luceafarul” o atitudine, proprie romantismului, cu privire la
raporturile geniului cu o societate care si-a pierdut simtul valorilor adevarate,
promovand superficialitatea si impostura, chiar si in planul sentimentelor superioare.
Conditia geniului l-a preocupat deseori pe Eminescu (“Scrisoarea I”, “Glossa”, “Oda
(in metru antic)”). Tema geniului a fost prezenta si la Macedonski (“Noapte de
decemvrie”), Ion Barbu (“Riga Crypto si lapona Enigel”), Doinas (“Mistretul cu colti
de argint”).
Nostalgia fetei de imparat pentru Luceafar este un motiv romantic, iar metamorfoza
Luceafarului dovedeste cunostintele poetului despre miturile cosmogonice. In
mentalitatea fetei de imparat, Luceafarul reprezinta un duh sau un demon, pe care il
imbie cu formule magice, iar pentru a cuceri iubirea fetei, Luceafarul isi schimba
infatisarea, nascandu-se o data, ca un Neptun sau Poseidon, din cer si din mare, in
chipul unui “mort frumos cu ochii vii”, iar a doua oara din Soare si din noapte, sub
intruparea unui demon “trist si ganditor”, ai carui ochi “lucesc adanc himeric”.
Ideea de la care pleaca Eminescu este aceea ca geniul nu poate trai izolat si aspira la
apropierea, la comuniunea cu lumea obisnuita. Luceafarul, purtat de o astfel de
aspiratie, se desprinde din sferele lui ceresti ca sa renasca de doua ori in chipul unui
tanar de o frumusete demonica, pentru a cuceri iubirea fetei de imparat. Mai mult
decat atat, el doreste sa-si transforme iubita intr-o stea si s-o ridice in lumea lui.
Zadarnica ii ramane incercarea, caci fata de imparat nu-l poate urma, dar ii cere, de
vrea sa-l indrageasca, sa coboare el din sferele lui inalte, pe Pamant, sa renunte astfel
la nemurire si sa devina muritor ca si ea.
Iubirea lui Hyperion pentru fata de imparat nu cunostea limite. In iubirea sa, Hyperion
dovedeste solemnitate si maretie morala, prin faptul ca renunta la nemurire, acceptand
insasi ideea sacrificiului total:

“- Tu-mi ceri chiar neumurirea mea

In schimb pe-o sarutare,
Dar voi sa stii asemenea
Cat te iubesc de tare;

Da, ma voi naste din pacat,

Primind o alta lege,
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.”
Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene
concretizeaza conceptia poetului despre iubire, privita ca un ideal superior care nu
poate fi atins si realizat decat prin credinta, prin devotament si sacrificiu. Rugamintea
pe care Hyperion o adreseaza Demiurgului de a-l transforma intr-un muritor
simbolizeaza puterea de sacrificiu a omului superior.
Demiurgul, surprins de ruga lui Hyperion, cauta sa-l convinga insa ca renuntarea la
vesnicie nu este posibila, intrucat Hyperion este una cu insasi fiinta eterna a
Demiurgului.
Abia insa cand Demiurgul il indeamna sa priveasca pe Pamant si sa vada ce il asteapta
acolo, Hyperion se trezeste din zadarnicul sau vis de dragoste pentru o muritoare si se
hotaraste sa ramana mai departe in lumea lui de sus.
Fata de imparat, Catalina, intrupeaza un caracter complex in planul vietii
pamantenilor. In primul rand, pentru ca, inctocmaicum Luceafarul aspira la implinirea
iubirii sale cu o muritoare, tot astfel Catalina aspira la iubirea deplina cu “cel de sus”,
de care se simte vrajita, aspira la o viata superioara. Drama Catalinei izvoraste din
ciocnirea acestei aspiratii cu conditia ei de muritoare care nu-i ingadiua sa se ridice la
inaltimea lui Hyperion.
Visatoarea fecioara se zbate intre dragostea ei pentru Luceafar si teama de strania lui
infatisare. Ea il vede cand ca pe “un mort frumos cu ochii vii”, cand ca pe un “strain
la vorba si la port”, cand ca pe un demon de neinteles. Subliniind ea insasi distanta ce-
o separa de Luceafar si, in egala masura, potrivirea ei cu pajul, Catalina inca isi mai
intoarce privirile si ruga, cu nostalgie, spre Luceafar, ca spre o lume a visurilor ei.
Fata cere, de fapt, Luceafarului sa devina muritor ca ea. Cerandu-i renuntarea la
nemurire ea ii cere, de fapt, viata, ii cere caldura iubirii adevarate. Adica, sa inceteze a
mai fi acel “mort frumos cu ochii vii”. Ii cere sa fie, sa existe, ca ea -; “caci ei sunt
vie, tu esti mort si ochiul tau ma-ngheta”.
Deosebirea dintre Catalina si Luceafar este evidenta. In timp ce Luceafarul, manat de
neistovita sete de implinire a iubirii lui, se indreapta spre Demiurg pentru a-i cere sa-l
dezlege de nemurire, zbuciumul Catalinei nu tine mult, conditia ei telurica
determinand-o sa-si daruiasca, intre timp, inima unui muritor cu soarta ingemanata.
Neputand sa se ridice la inaltimea unui ideal, Catalina se impaca cu o iubire
pamanteasca obisnuita.
Demiurgul -; principiul si izvorul suprem al lumii si al ordinii universale -; arata lui
Hyperion planul si sensurile existentei lui inalte si nemuritoare. El simbolizeaza ideea
de armonie a cosmosului. Menirea sa este aceea de a arata necrutator adevarul
obiectiv, de a demonstra si a demasca. El ii releva lui Hyperion propria esenta, una cu
a sa.
Exista si alte interpretari ale poemului, iar una dintre acestea socoteste “personajele”
poemului drept “voci” ale poetului, mastile lui. Privind astfel lucrurile, Eminescu s-a
omginat pe sine nu numai sub chipul lui Hyperion -; geniul, ci si sub chipul lui
Catalin, reprezentand aspectul teluric al barbatului, sau sub chipul Demiurgului,
exprimand aspiratia spre impersonalitatea universala, si chiar sub chipul Catalinei
care tanjeste spre absolut.
Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului in
lume, dar si asupra omului ca fiinta duala, prinsa puternic intre viata si moarte, intre
fapta si constiinta, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire. “Luceafarul”
este deci poemul contrariilor.