GENURILE ŞI SPECIILE LITERARE

Ion Luca Caragiale afirma că „operele omeneşti se înlănţuiesc astfel cu procesele

naturii, dar, în acelaşi timp, se opun acesteia. Căci orice operă este un obiect nou în
natură, pe care natura singură nu l-a putut produce.[...] Calitatea lor deosebită nu provine
din punctul pe care îl ocupă într-o serie omogenă, ci tocmai din faptul că nu aparţin unei
serii, nu s-au repetat şi nu sunt repetabile1.”
Clasificarea operelor literare în funcţie de genuri provine din tradiţia antică şi
este acum acceptată, deşi, de-a lungul timpului a stârnit numeroase controverse.
Ca principiu de clasificare a poeziei s-a acceptat, din timpurile lui Aristotel şi
Platon, caracterul subiectului vorbitor, aşa cum se regăsesc în schema păstrată în Ars
gramatica lui Diomedes (secolul IV): genus dramaticum sau dialogus care conţine
enunţurile personajelor create de autor, genus narrativum, enunţul poetului însuşi, şi
genus mixtum, opera care îmbină naraţiunea autorului cu enunţurile personajelor2.
Pentru prima dată s-a vorbit despre genuri în antichitatea grecească. Dintre
primele manifestări ale genurilor s-au diferenţiat, mai întâi, epicul şi liricul. Poezia epică
a cunoscut forme expresive în secolul al IX-lea, prin Homer, iar poezia lirică ajunge la
maturitate artistică abia în secolul al VII-lea, în timp ce drama este ultima care se
desprinde ca gen de sine-stătător, bine definit, la începutul secolului al V-lea.
Categoriile de gen şi de specii reprezintă relaţii distincte şi se pot asocia, mai ales
că specia ţine de natura operei, de coordonatele ei principale: timpul şi spaţiul, respectiv
compoziţia acesteia.
Genurile sunt tipuri fundamentale ale reprezentării literare,3 ele nu sunt simple
grupări ale operelor literare, ci se definesc ca atitudini care confirmă particularităţile
comunicării literare.
Epicul pregăteşte şansele atitudinii lirice, prin epic se parcurge calea de la
realitatea cunoscută, o lume obiectivă, la aceea a existenţei conştiente a omului4.
1
I. L. Caragiale, Câteva păreri, în Despre literatură, apud Irina Petraş, în Genuri şi specii literare,
Bucureşti, Editura Demiurg, 1993, p. 8.
2
Irina Petraş, op. cit., p. 10.
3
Ion Vlad, Descoperirea operei, p. 111-119, apud Irina Petraş, op. cit., p. 18.
4
Ibidem, p. 16.
 Chiar dacă are o structură credincioasă modelului consacrat, este permeabil la
factori diverşi. Memorialul sau reportajul literar în contact cu romanul şi povestirea
cunosc numeroase modificări, iar schiţa, operă a situaţiei şi a compoziţiei alerte pare să fi
recomandat cinematografului un ritm compoziţional propriu.
2.1. Genurile literare
Când operele literare pot fi grupate după asemănări de structură, scop şi trăsături
vorbim despre genuri literare. Termenul provine din latinescul „genus” şi înseamnă
„neam”, „familie”, „origine”5.

2.1.1. Genul liric este genul confesiunii, al comunicării de sine, acoperă în linii mari,
domeniul cunoscut al poeziei.
Opera lirică exprimă sentimentele trăite cu intensitate de autor, sentimente pe care
le transmite prin vocea sa interioară, eul liric.
Creaţii literare aparţinând genului liric întâlnim atât în literatura populară cât şi în
cea cultă.
Specii lirice populare: doina, strigătura, bocetul.
Specii lirice din literatura cultă: oda, imnul, satira, elegia, romanţa, pastelul,
meditaţia, idila.

2.1.2. Genul epic este genul redării unor fapte, a unui şir de întâmplări la care participă
personaje. Relatarea se face la persoana a III-a, în general, dar se poate face şi la persoana
I, atunci când naratorul este şi unul dintre personaje. Se pot nara fapte petrecute de-a
lungul câtorva generaţii sau întâmplări ce se succed în câteva ore. Acţiunea şi personajele
se pot deplasa în spaţii diverse, iar timpul nu este limitat.
Opera epică are următoarele caracteristici:
• prezintă un şir de întâmplări la care participă personaje;
• ideile şi gândurile autorului sunt transmise indirect prin intermediul acţiunii şi al
personajelor;
• modul dominant de expunere este naraţiunea;

5
Sabina Ciorogar, Elemente de teorie literară cu aplicaţii pe texte, Alba Iulia, Editura Bălgrad, p. 9.
 Speciile literare aparţinând genului epic sunt clasificate în funcţie de amploarea
acţiunii şi de numărul de personaje. Acţiunea poate fi simplă, desfăşurată pe un singur
plan, cu puţine personaje, redusă la un singur eveniment, dar şi complexă, desfăşurată pe
mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, conţinând mai multe evenimente din
viaţa personajelor.
În funcţie de aceste trăsături, speciile genului epic sunt:
a) în literatura populară: balada sau cântecul bătrânesc, cântece rituale (Pluguşorul,
Oraţia), basmul, legenda, parabola,.
b) în literatura cultă: balada cultă, fabula, poemul, epopeea, schiţa, nuvela, povestirea,
romanul.

2.1.3. Genul dramatic cuprinde operele create pentru a fi reprezentate pe scenă. De

aceea trebuie să respecte condiţiile reprezentării. Aceste opere trebuie să respecte anumite
limite de spaţiu şi timp, iar numărul personajelor şi al tablourilor trebuie adaptat la
condiţiile materiale ale scenei.
Operele dramatice au următoarele caracteristici:
• sunt împărţite în acte şi scene;
• personajele sunt lăsate să trăiască prin replici;
• mesajul este transmis atât prin textul propriu-zis cât şi prin indicaţiile scenice;
• modul dominant de expunere este dialogul;
Speciile literare ale genului dramatic sunt: tragedia, comedia, drama.

2.2. Speciile literare

Categoriile de gen şi de specii reprezintă relaţii distincte, se pot clar asocia, mai
ales că ultima categorie, specia, ţine de natura operei, de coordonatele ei principiale: timp
şi spaţiu; aparţine unei categorii esenţiale a operei, compoziţia (element ce se concepe ca
sistem, ca ordonare de elemente, de părţi în unitatea ireductibilă a operei finite).6

6
Ion Vlad, Descoperirea operei, apud Irina Petraş, Genuri şi specii literare, Bucureşti, Editura Demiurg,
1993, p. 18.
2.2.1. Speciile genului epic
a) schiţa este o specie a genului epic în proză de dimensiuni reduse, cu acţiune
simplă desfăşurată pe un singur plan, cu personaje puţine, în care este surprins un episod
semnificativ din viaţa personajului principal.
b) povestirea este o specie a genului epic care prezintă o singură întâmplare, dar
nu din contemporaneitate, ci din trecut, iar între narator şi receptor există o relaţie
specială, o convenţie care implică oralitatea, ceremonialul relatării, modalitatea narativă
preferată este evocarea.
c) nuvela este o specie a genului epic de dimensiuni mai dezvoltate decât ale
schiţei, cu acţiune simplă, lineară, desfăşurată pe un singur plan, iar accentul este pus pe
comportamentul personajului principal şi nu pe acţiune.
d) romanul este specia genului epic de dimensiuni ample, cu acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, surprinzând diferite aspecte ale vieţii sub toate
aspectele ei, prezintă conflicte puternice (exterioare şi interioare), cu un număr mare de
personaje.
e) fabula este specia genului epic în versuri care are personaje, plante sau animale
care surprind tipuri umane, are două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala, are caracter
scenic deoarece personajele sunt puse să dialogheze.
f) poemul este specia genului epic în versuri, care narează o succesiune de fapte
măreţe, eroice, conţine mai multe episoade, iar personajele sunt însufleţite de sentimente
nobile.
g) balada este specia genului epic în versuri care relatează fapte şi întâmplări
neobişnuite, are acţiune simplă şi de scurtă durată, personajele sunt puţine şi prezentate în
antiteză.

2.2.2. Speciile genului dramatic

a) drama este specia genului dramatic ce prezintă o întâmplare din istoria reală,
conflictul este concentrat, redă atmosfera vremii şi culoarea locală;
b) comedia este specia genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea
unor moravuri, caractere, are un final fericit.
 Comicul constă în acţiuni, situaţii, replici, tipuri umane, moravuri care provoacă
râsul şi care nu periclitează prin gravitatea lor existenţa celor implicaţi. Comicul rezultă
din contrastul dintre frumos si urât, dintre esenţa şi aparenţă, dintre valoare şi nonvaloare,
dintre scop şi mijloace, dintre vechi şi nou, dintre viu si mecanic7.
Formele principale ale comicului sunt: umorul, satira, ironia, sarcasmul şi
grotescul, iar din punct de vedere al sursei, identificăm drept principale tipuri de comic:
de situaţie, de limbaj, de nume, de moravuri şi caracter.
c) tragedia este opera dramatică în versuri care prezintă personaje eroice în situaţii
conflictuale excepţionale, în măsură să trezească spaima sau mila.
Specia numită tragedie aşa cum a fost înţeleasă de Aristotel8, a devenit nucleul în
funcţie de care s-a teoretizat şi s-a dezvoltat genul dramatic în literatura europeană.
Structura şi normele tragediei clasice erau: unitatea de subiect, unitatea de timp, unitatea
de loc, vina tragică, fixitatea caracterelor, neamestecul tragicului cu comicul. Ele au fost
preluate de literatura latină, de Renaşterea italiană, de clasicismul francez. Aceste norme
au fost criticate de romantici germani şi francezi.
Tragicul este o categorie estetică ce presupune un conflict puternic între o
personalitate de excepţie, purtătoare a unei valori, şi forţe adverse care îi provoacă
suferinţa şi nimicirea. Tudor Vianu considera tragică „orice viziune a lumii care
presupune o astfel de rânduială a lucrurilor, încât purtătorii valorilor pe care le socotim
mai preţioase sunt sortiţi suferinţei şi nimicirii”9. Deşi reprezentată de un erou anume,
valoarea respectivă are o dimensiune simbolică şi de aceea odată cu moartea personajului
tragic se prăbuşeşte o întreagă ordine a lucrurilor, înlocuită, însă, cu una nouă.
În ciuda morţii eroului valoarea reprezentată de el triumfă. În Antichitate, tragicul
provine în principal din conflictul dintre erou şi destin, mai târziu în clasicismul francez,
tragicul provine din conflictul dintre pasiune şi datorie, dintre raţiune şi sentiment .
Eroul tragic clasic se caracterizează prin unitate şi consecvenţă, cea din urmă fiind
considerată de Aristotel una dintre dominantele acestui tip de erou.

7
Henry Bergson, Le mequanique plaqué sur le vivant, în ***Concepte operaţionale, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2005, p. 20.
8
Aristotel, Poetica, apud Marian Vasile, Noţiuni de teoria literaturii, Bucureşti, Editura Vestala, 1996, p.
108.
9
Tudor Vianu, în *** Concepte operaţionale, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 20.
 BIBLIOGRAFIE

XXX Concepte operaţionale, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2005;
CIOROGAR, Sabina Elemente de teorie literară cu aplicaţii pe
texte, Alba Iulia, Editura Bălgrad, 200;
PETRAŞ, Irina Genuri şi specii literare, Bucureşti, Editura
Demiurg, 1993;
VASILE, Marian Noţiuni de teoria literaturii, Bucureşti,
Editura Vestala, 1996;
VLAD, Ion Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1996;