AUTOCONTROLUL.

O PERSPECTIVĂ COMPORTAMENTAL-
COGNITIVĂ de Mircea MICLEA, Ph.D.
Abstract: The title of the article is: Self-control; A cognitive-behavioral approach.
Self-control is defined as a behavior aiming to change contingencies and cognitive
structures in order to improve a target behavior. Two main factors of self-control
failures are identified: a) short-circuit of contingencies (i.e. immediate contingencies
prevail upon delayed contingencies); b) self-control is an open system (i.e. controlling
behavior is itself object of meta-control and so on). Relying on empirical and clinical
findings, several procedures of enhancing self-control are provided.

Key words: self-control, cognitive-behavior modifications, coping mechanisms

Adesea, scrutându-ne propriul comportament, ajungem la concluzii nu tocmai

plăcute. Constatăm, de pildă, că avem o serie de deficite comportamentale: nu
suntem suficient de performanŃi, nu suntem suficient de asertivi, de concentraŃi,
învăŃăm prea puŃin, facem prea puŃină mişcare, suntem prea conformişti etc., sau,
dimpotrivă, constatăm o serie de excese: mâncăm prea mult, fumăm prea mult,
consumăm prea mult alcool, suntem prea agresivi, pierdem prea mult timp visând cu
ochii deschişi, ocupându-ne timpul cu lucruri nesemnificative etc. Şi de fiecare dată,
am vrea să facem ceva, să ne schimbăm, să atingem anumite standarde, pe scurt vrem
să ne autocontrolăm aceste comportamente. Reuşim? Rar, foarte rar. De ce? “Pentru
că n-avem suficientă voinŃă, forŃă interioară etc.” vine răspunsul imediat. Înainte de a
ne autoblama sau de a ne autoiluziona cu puzderia de concepte fantomă de genul celor
menŃionate mai sus, să analizăm puŃin situaŃiile de eşec în realizarea autocontrolului.
Poate, din greşeli, învăŃăm câte ceva.

1. Scurtcircuitarea contingenŃelor

Nu numai comportamentele altora sunt, în cea mai mare măsură, controlate de

contingenŃe ci şi comportamentele proprii. Autocontrolul adesea nu reuşeşte deoarece
contingenŃele imediate împiedică, scurtcircuitează influenŃa contingenŃelor mai
îndepărtate. Prezentăm mai jos câteva situaŃii în care autocontrolul este redus,
datorită modului de dispunere a contingenŃelor faŃă de comportamentul Ńintă, pe care
vrem să-l controlăm.

Recompense imediate – pedeapsa îndepărtată

O mulŃime din comportamentele excesive pe care le facem, în ciuda intenŃiei noastre

de a le controla, se datorează faptului că realizarea lor produce întăriri imediate
(chiar dacă sunt minore), iar costurile, penalităŃile vin cu mare decrement temporal.
Un stil de viaŃă nesănătos îşi arată costurile târziu, după ani de zile. În schimb,
consumul alimentar, consumul de alcool, fumatul, au beneficii imediate: ne simŃim
bine mâncând, alcoolul ne relaxează, ne euforizează, fumatul ne face să ne simŃim
“mai calmi”, ne socializează etc. Agresivitatea rezolvă adesea un conflict în favoarea
noastră; costurile ei (ex.: distrugerea unei relaŃii interpersonale, reacŃii emoŃionale
negative din partea celorlalŃi, sunt mai îndepărtate şi doar prezumptive. O relaŃie
sexuală neprotejată duce la satisfacŃii imediate; costurile sunt doar posibile şi oricum,
nu imediate. Pe scurt, recompensele imediate (chiar minore) sunt mai influente decât
pedepsele amânate (chiar dacă sunt substanŃiale). Beneficiul imediat e mai influent
decât costul îndepărtat. Ar fi aberant să condamnăm, moralizator o astfel de tendinŃă.
Vreme de milioane de ani, omul a trăit în circumstanŃe aspre, pline de pericole. ViaŃa
era scurtă, costurile de lungă durată ale unui comportament puteau fi nerelevante.
Urmărirea unui beneficiu imediat, ignorând costurile ulterioare, era o strategie, foarte
adesea, adaptativă într-o viaŃă minată de pericole majore şi imediate.

Concomitent, aşa cum arată cercetările experimentale, subiectul uman a dezvoltat şi o

biasare în prelucrarea informaŃiei despre viitor: consecinŃele negative distale sunt
subapreciate ca importanŃă şi ca probabilitate, ca atare au un impact redus asupra
deciziei şi comportamentului actual (Bjırkman, 1984; Vertzberger, 1995). Costurile
viitoare sunt percepute, aşadar, ca fiind mai puŃin probabile şi mai puŃin severe decât
sunt, în mod real. Aceasta e biasarea judicativă a omului normal, obişnuit, nu a celui
iresponsabil, şi nu avem decât să o constatăm ca atare.

Recompense mici dar imediate – recompense mari, dar decalate

Comportamentele care produc recompense mici dar imediate exercită o presiune mai
mare asupra noastră, devin mai probabile decât comportamentele care produc
recompense mari dar cu decrement temporal. Carpe diem nu este numai un îndemn,
ci, în mare măsură, o descriere. O reverie stând la masa de lucru, produce satisfacŃii
imediate, în schimb studiul insistent, concentrat, poate produce beneficii mult mai
mari, dar abia după mulŃi ani şi nu în mod automat. DistracŃiile, privitul la televizor,
joaca, produc recompense imediate, de aceea ele interferează cu activităŃile
laborioase, care pot produce beneficii mult mai mari dar incerte. Capacitatea de
amânare a recompensei este una dintre achiziŃiile de mare importanŃă ale
ontogenezei.

Pedepse imediate – recompense amânate

Proximitatea recompenselor faŃă de caracterul distal al pedepselor sau recompenselor

decalate, aşa cum au fost discutate anterior, stă la baza multor excese
comportamentale. Dimpotrivă, proximitatea pedepselor e implicată în deficite
comportamentale. ConsecinŃa imediată a exerciŃiilor fizice este oboseala şi febra
musculară; beneficiile se văd mult mai târziu, după o îndelungată practică, şi, ca orice
lucru care survine în viitor, sunt nesigure. Orice schimbare, reformă, inovare a unui
domeniu de activităŃi sau un segment din viaŃa noastră îşi arată la început costurile,
abia apoi beneficiile. O activitate de performanŃă necesită efort, efort, efort şi abia
apoi, poate, îşi arată beneficiile. Costul e sigur şi imediat; beneficiul e nesigur şi
îndepărtat. Să ne gândim la un atlet de mare performanŃă. Ani de zile a alergat pe
stadion, a renunŃat la bucuriile vârstei, a suferit înfrângeri, a avut îndoieli, a îndurat
toate costurile unor exerciŃii dure, ironiile şi “sfaturile binevoitoare” ale colegilor,
fără să aibă garanŃia marelui succes. Marea performanŃă vine târziu, după ce câştigi
bătălia cu tine însuŃi. MulŃi vor să devină mari performeri, vedete; câŃi însă sunt
dispuşi să facă sacrificii personale enorme, pentru un beneficiu îndoielnic şi
îndepărtat?

Pedepse imediate, dar mici – pedepse mari, dar decalate

Un comportament care antrenează costuri reduse, dar imediate este mai probabil
decât unul care implică costuri mari, dar îndepărtate. Costurile mari dar plasate în
viitor, ne influenŃează mai puŃin decât prezumpŃia unor costuri mari, mici şi imediate.
De pildă, evităm să mergem la dentist, chiar dacă avem mici probleme cu dantura,
care creează un uşor disconfort. Întrevedem consecinŃele pe termen lung, cu costuri
mult mai mari, dar nu luăm, de regulă, nici o măsură. Costurile sunt îndepărtate în
timp şi tindem să le subevaluăm atât probabilitatea cât şi severitatea, ceea ce le face
mai puŃin aversive. Aşa cum remarca Bjırkman (1984), “Timpul îşi pierde treptat din
realism, cu cât perspectiva temporală este mai lungă … Aceasta duce la reflecŃia că
factorii de risc – efectele negative cu probabilitate scăzută de apariŃie sunt
subevaluate” (p.37). Această angajare a contingenŃelor şi reprezentarea cognitivă a
costurilor viitoare explică de ce oamenii, deşi surprind primele simptome de
manifestare a unei boli, nu sunt dispuşi să ia măsuri de prevenŃie.

Din cele prezentate anterior, rezultă că, consecinŃele imediate, proximale (indiferent
dacă sunt recompense sau pedepse) tind să aibă o influenŃă mai mare asupra
comportamentelor, decât consecinŃele distale. Evident, acŃiunea acestor factori este
specifică. Cineva poate să-şi pună activitatea profesională sub controlul unor factori
distali (ex.: investeşte masiv în propria sa perfecŃionare profesională, cu toate
costurile incumbate) dar reacŃionează predominant la contingenŃe imediate când e
vorba de viaŃa sa sexuală (ex.: acceptă relaŃii sexuale riscante, dar cu satisfacŃii
imediate). Fără să intrăm în detalii în acest articol, putem totuşi afirma că modul de
aranjare al contingenŃelor şi reprezentarea lor cognitivă, dublajul informaŃional, sunt
responsabile, în mare măsură de diferenŃele interpersonale, de modul în care indivizii
îşi trăiesc viaŃa şi realizează diverse performanŃe. Nu ne rămâne decât să sperăm că
cercetările psihologice şi tehnicile de evaluare vor acorda, în viitor, o mult mai mare
atenŃie acestor aspecte.

În afară de consecinŃe, antecedentele care influenŃează un comportament, pot şi ele

contribui semnificativ la reuşita sau eşecul autocontrolului comportamentului
respectiv. Modul în care ne aranjăm situaŃiile, stimulii, poate face mai probabil un
comportament sau altul. Dacă fotoliul este pus în faŃa televizorului, iar pe măsuŃa
alăturată telecomanda şi farfuria cu prăjituri, iar cina, copioasă, după o zi de muncă,
e luată la 9 seara, după care ne uităm la televizor, avem toate şansele să ne îngrăşăm,
în ciuda intenŃiilor noastre lăudabile de a slăbi şi de a face mişcare. Dacă abordăm
mereu probleme controversate cu partenerul, dacă accentuăm mereu diferenŃele
dintre noi şi nu asemănările, sunt mari şanse ca interacŃiunea să degenereze în conflict
permanent şi violenŃă, ca instrument de rezolvare a conflictului. Dacă ambientul în
care trăim e plin de promteri şi antecedente care favorizează comportamentul opus
celui dezirabil, autocontrolul este semnificativ îngreunat. E uşor să nu păcătuieşti,
când te-ai retras în pustiu; e mult mai greu când eşti star de cinema şi trăieşti în
mijlocul tentaŃiilor. DiferenŃa nu e de “fibră morală” ci de aranjare a contingenŃelor!
În rezumat, nu numai comportamentele altora ci şi propriile noastre comportamente,
pe care am dori să le controlăm, sunt determinate de modul de aranjare a
antecedentelor, consecinŃelor şi de dublajul lor informaŃional, în sistemul nostru
cognitiv. Suntem tentaŃi mereu să credem că autocontrolul este rezultatul unor forŃe
interne (ex.: “tăria morală”, “voinŃă”, “forŃa spiritului”, “mobilizarea centrelor
noastre de energie prin meditaŃie yoga” etc.). Nu merită să distrugem complet aceste
mituri, câteodată avem nevoie de ele, ca de nişte iluzii pozitive, care ne fac să
suportăm lipsa altor soluŃii mai viabile şi să ne asumăm responsabilităŃi. SusŃin însă
ferm ideea responsabilităŃii individului, în ciuda impactului negativ al contingenŃelor
asupra vieŃii sale. Noi suntem singurii responsabili de faptele noastre, de care trebuie
să dăm socoteală. Cum spunea J.P. Sartre, nu contează ce-a făcut istoria cu noi,
contează ce facem noi din ce a făcut istoria cu noi. Să ne lămurim însă: aceasta e un
angajament axiologic, o soluŃie promovată de societate pentru a-şi asigura
supravieŃuirea şi dezvoltarea, nu este o concluzie rezultată dintr-o cercetare empirică.
Dacă analizăm însă modul în care societatea controlează comportamentele, spre binele
speciei (de cele mai multe ori), atunci vedem că acest lucru nu se realizează, prin
şedinŃele de meditaŃie colectivă, nici prin autosugestie, nici prin cursuri speciale de
antrenare a “voinŃei”, nici prin exerciŃii de “întărire a spiritului” ci prin manipularea
contingenŃelor şi a fluxurilor informaŃionale. Societatea stabileşte reguli de
comportament (prin norme religioase, prin norme morale susŃinute comunitar, prin
sistemul de legi, reglementări, prescripŃii etc.), stabileşte întăriri şi pedepse (prin
diverse sisteme de recompensare – salarii, privilegii, promovarea la un statut social
mai bun – şi de penalizare – de la simpla dojană, la închisoarea sau pedeapsa capitală).
Şi tot societatea, în măsura în care are resurse, modifică situaŃiile, antecedentele
(ex.: oferă anumite condiŃii de habitat şi viaŃă care favorizează comportamentele
dezirabile). În plus, societatea produce fluxuri informaŃionale, cu impact covârşitor:
religii, ideologii, sisteme filosofice, modele artistice sau morale, într-un cuvânt –
cultura. Cultura este un arsenal enorm de instrumente prin care specia umană îşi
controlează comportamentele indezirabile. Prin ea s-au tratat depresiile, nevrozele,
deviaŃiile comportamentale mult înaintea apariŃiei psihiatriei sau psihologiei. Departe
de a fi un "joc secund", cultura e la fel de importantă pentru specie ca şi rezerva
genetică. În spaŃiul interstiŃial dintre aceste influenŃe ne păstrăm, fireşte, câteva
grade de libertate. Nu multe, dar suficiente pentru a ne obliga să fim responsabili şi să
dăm socoteală de ce facem. Dacă însă societatea controlează comportamentele prin
controlul contingenŃelor şi producŃiilor culturale, cred că nu am avea decât de câştigat
dacă am face acelaşi lucru cu propriile noastre comportamente. Adică dacă am căuta
întărirea autocontrolului acordând atenŃie specială modului în care ne aranjăm
contingenŃele (antecedentele şi întăririle/pedepsele) şi modului în care ne construim
teoriile despre propriul comportament.

2. Definirea autocontrolului

Autocontrolul este un comportament prin care modificăm contingenŃele şi structurile

cognitive relevante astfel încât să putem controla unul dintre propriile noastre
comportamente. Autocontrolul este o intervenŃie cognitiv-comportamentală aplicată
asupra noastră înşine. Ea se bazează pe acelaşi principiu fundamental: controlul unui
comportament se face prin intervenŃia asupra factorilor care îl influenŃează, în funcŃie
de care el se manifestă. Controlăm, aşadar un comportament Ńintă (un exces sau
deficit comportamental) printr-un comportament de control, menit să rearanjeze
contingenŃele şi structurile cognitive adiacente.

Problema autocontrolului este recurentă, apare la fiecare nivel de realizare a

autocontrolului. Pentru a ne pune sub control un comportament, recurgem la un
comportament de control. Dar cine controlează acest comportament de control?
Răspunsul este, un alt comportament, de meta-control ş.a.m.d. Spre exemplu, dacă
dorim să ne îmbunătăŃim studiul, decidem să recurgem la un comportament de
control, prin care modificăm contingenŃele şi procesările de informaŃie astfel încât
studiul să fie îmbunătăŃit. La rândul său, însă, comportamentul de control trebuie
învăŃat şi influenŃat în aşa fel încât să fim dispuşi să facem efortul de a modifica
contingenŃele care ameliorează învăŃarea. Aceasta înseamnă un meta-control, ş.a.m.d.
(vezi fig. 1.)
 Fig. 1. Autocontrolul ca sistem deschis.
Cum ne controlăm comportamentul prin care vrem să controlăm un comportament
Ńintă?

Autocontrolul este, inevitabil, un sistem deschis. Să luăm un exemplu. Să presupunem

că dorim să ne reducem reacŃia anxioasă (comportament Ńintă). Pentru aceasta,
printre alte metode, hotărâm să practicăm trainingul autogen (comportament de
control). Numai că, pentru a fi practicat, trainingul autogen trebuie învăŃat, apoi
trebuie efectuat de un anumit număr de ori, în anumite circumstanŃe, deci reclamă
efort şi, iniŃial, costuri deloc neglijabile. Prin urmare, avem nevoie de meta-control,
ca să facem practicarea trainingului autogen mai probabilă şi mai eficientă (ex.: ne
replanificăm activităŃile cotidiene astfel încât să avem timp pentru aceste exerciŃii, ne
cumpărăm un fotoliu unde ne putem relaxa, ne oferim din când în când, recompense
pentru practicarea lui etc.). Dar aceste intervenŃii, dacă suntem puŃin dispuşi să le
facem, pot deveni ele însele obiect de autocontrol, la nivel meta-meta … Nu vreau să
spun că, fiind o problemă recursivă, autocontrolul nu poate fi executat. De regulă,
comportamentul de control e mai uşor de efectuat decât comportamentul Ńintă;
metacontrolul e mai puŃin problematic decât controlul etc. Simplul fapt că atâŃia
oameni reuşesc să-şi modifice propriile comportamente prin autocontrol este o dovadă
că el reuşeşte. Analiza făcută arată însă şi de ce, adesea, autocontrolul nu reuşeşte:
comportamentul de autocontrol trebuie, la rândul lui controlat. Ori, adesea individul
nu are resurse de a aborda toate aspectele acestei probleme recurente, ceea ce a
forŃat societatea să găsească soluŃii la această problemă.

Una dintre soluŃiile produse de societate constă în externalizarea controlului, adică în

construirea unor instituŃii sociale care să intervină în controlul comportamentelor
indezirabile atunci când resursele individului sunt insuficiente. Şcoala, sistemul juridic,
familia, diverse organizaŃii sau grupuri intervin masiv în controlul comportamentelor
indezirabile. Şcoala, de pildă, este locul unde nu numai că înveŃi, dar înveŃi şi cum să
înveŃi; iar prin oferta de situaŃii de învăŃare (experienŃe de învăŃare) şi prin controlul
întăririlor/penalizărilor şcoala ajută individul să-şi controleze mai bine propriile
comportamente indezirabile, intervine când resursele lui devin insuficiente. Chiar
psihoterapia şi psihoterapeutul sunt construcŃii social-culturale, instituŃii menite să
optimizeze capacitatea de autocontrol a individului. Toate psihoterapiile, indiferent
de orientare, au ca scop să optimizeze utilizarea potenŃialului personal al individului,
adică să dezvolte capacitatea lui de autocontrol.

O altă soluŃie vizează angajamentele axiologice. Prin sistemele religioase sau

filosofice, prin ideologii, prin mesajele şi modelele prezentate în mass-media, precum
şi prin multe alte mijloace, societatea oferă axiologii, sisteme de valori. Când individul
ajunge să facă un angajament axiologic ferm, fundamental, capacitatea lui de
autocontrol – pe un anumit segment de comportamente – sporeşte considerabil. Dacă
individul ajunge să creadă, fundamental, ferm, că Iisus este modelul absolut care
trebuie urmat, viaŃa lui devine imitatio Cristi. El poate să-şi iubească aproapele, chiar
dacă acesta îi face rău, poate să suporte decepŃiile vieŃii, iar uneori, ca în creştinismul
primitiv, se poate lăsa răstignit pe cruce, cântând. Sau poate să creadă fundamental în
Libertate, ori în Adevăr, pentru care e gata să facă orice sacrificii, să îndure oricâte
încercări. Aşa cum am mai afirmat (Miclea, 1998), angajamentul axiologic ferm,
fundamentalismul axiologic, scurtcircuitează orice contingenŃă. Dintr-o dată, o clasă
de comportamente congruentă cu angajamentul făcut intră sub controlul valorii şi iese,
în mare măsură, de sub controlul mediului. Nu înseamnă nicidecum că
fundamentalismul axiologic este, automat, un fapt pozitiv, în orice circumstanŃă. El
poate crea genii şi sfinŃi, dar poate crea şi fanatici sângeroşi, tirani sau fascişti.

Rezumând, autocontrolul este o intervenŃie asupra contingenŃelor şi procesărilor de

informaŃie care influenŃează un comportament Ńintă, aflat în deficit sau exces. Acest
comportament de control poate face el însuşi obiectul controlului (metacontrol), ceea
ce face din autocontrol un sistem deschis. În condiŃiile unor resurse individuale
limitate, autocontrolul este întărit prin externalizarea lui sau prin asumarea unor
angajamente axiologice ferme.

Prezentăm, mai jos, o serie de reguli şi recomandări menite să sporească

autocontrolul individului asupra comportamentului propriu. În contextul celor
discutate anterior, ceea ce încercăm să oferim este un meta-control care să sporească
şansele comportamentului de control.

3. Reguli de realizare a autocontrolului

1. Specificarea problemei. Comportamentul Ńintă, pe care vrem să-l controlăm trebuie

precis definit, în termeni cantitativi (durată, frecvenŃă, intensitate etc.). Calitatea se
poate defini printr-o serie de indicatori cantitativi. Specificarea problemei poate
cuprinde stabilirea clară a unui nivel dezirabil al comportamentului Ńintă. Acest nivel
devine scopul autocontrolului. Nu vom spune aşadar: “vreau să fumez mai puŃin”, ci
“vreau să trec de la 20 de Ńigări pe zi la 7 Ńigări pe zi”. Nu vom spune “vreau să studiez
mai mult”, ci “vreau să studiez 4 ore, zilnic”, “vreau să-mi spun de fiecare dată
punctul de vedere asupra unei probleme importante” în loc de “vreau să fiu mai
asertiv”. Cu cât scopul, nivelul dezirabil al comportamentului Ńintă este formulat mai
vag, cu atât mai mare probabilitatea de a abandona autocontrolul lui. În plus, un scop
formulat în termeni precişi, cantitativi, ne oferă posibilitatea de a avea feed-back-uri
clare despre eficacitatea autocontrolului şi de a-l recalibra, atunci când e cazul. Iată
câteva recomandări suplimentare:

a) descrieŃi explicit scopul pe care vreŃi să-l atingeŃi, exprimându-l în termeni

cantitativi;
b) reflectaŃi asupra corectitudinii formulării;
c) descrieŃi prin ce veŃi şti că v-aŃi atins sau nu scopul;
d) presupunând că altcineva îşi propune acelaşi scop, cum ştii dacă şi-a atins
sau nu scopul;
e) faceŃi o listă cu comportamentele care, dacă ar fi realizate, v-ar face să vă
atingeŃi scopul;
f) dacă scopul pe care vi-l propuneŃi e mai greu de atins, descompuneŃi-l în
subscopuri, care pot fi realizate secvenŃial. Vă propuneŃi apoi să realizaŃi doar aceste
subscopuri, pe rând, secvenŃial. TreceŃi la realizarea următorului obiectiv abia după ce
l-aŃi atins pe cel anterior;
g) faceŃi o listă cu comportamentele care interferează, adică împiedică
realizarea scopului pe care vi l-aŃi propus. ÎncercaŃi eliminarea sau reducerea lor.

Pe scurt, problema trebuie dezambiguizată pentru a putea fi abordată cu succes.

Formulările vagi, de genul “aş vrea să fiu mai calm”, “aş vrea să fiu mai silitor”
creează senzaŃia de neştiinŃă, de neputinŃă şi necontrolabilitate. IntenŃiile bune
formulate vag, mor repede.

2. FaceŃi un angajament de schimbare. După cum se ştie angajamentul are o puternică

funcŃia motivaŃională, care trebuie mobilizată în realizarea autocontrolului. Ca atare:

a) faceŃi public angajamentul (scrieŃi-le prietenilor, declaraŃi intenŃia de

schimbare în faŃa unor persoane semnificative pentru dumneavoastră etc.);
b) reorganizaŃi mediul astfel încât să vă amintească mereu că aveŃi un obiectiv
în controlul propriului comportament (ex.: puneŃi pe birou graficul cu exerciŃiile fizice
pe care le faceŃi, obiectivul pe care trebuie să-l atingeŃi pe săptămâna în curs, afişaŃi
bileŃele, care să vă amintească ce şi când aveŃi de făcut, scrieŃi în agendă etc.);
c) căutaŃi să obŃineŃi suport social pentru schimbare (ex.: faceŃi apel la familie,
prieteni, persoane cu experienŃă, care să vă ajute în realizarea obiectivelor, să vă
întărească comportamentele pozitive, să vă atragă atenŃia asupra sarcinii etc.);
d) investiŃi energie şi timp în planificarea schimbării; cu cât mai costisitoare e
planificarea, cu atât mai motivaŃi suntem să o implementăm. Angajamentul făcut “cu
jumătate de gură” pregăteşte deja scuza pentru abandonarea programului de
schimbare.

3. FaceŃi analiza funcŃională. O serie de date despre starea actuală a

comportamentului Ńintă trebuie colectate, atâtea cât sunt suficiente ca să ne ofere un
reper, în funcŃie de care să stabilim diverse obiective. De regulă, datele respective se
obŃin prin observarea mai atentă a comportamentului în cauză şi a contingenŃelor sale.
În urma acestei observaŃii, descrierile vagi, de genul “fumez cam mult”, “beau cam
mult”, “sunt prea violent”, trebuie să poată fi înlocuite cu descrieri mai precise, de
genul: “fumez, în medie 18 Ńigări pe zi”, “beau aproximativ 400 g alcool, zilnic”, “am
avut reacŃii verbale violente de 2-3 ori pe zi, în ultimele săptămâni” etc. Descrierea
cantitativă a comportamentului actual, care face obiectul schimbării, poate necesita o
durată mai scurtă sau mai lungă de timp, în funcŃie de datele probabile pe care le are
subiectul şi de acuitatea observaŃiilor sale. Concomitent cu datele despre
comportament pentru analiza funcŃională mai observăm:

a) antecedentele şi consecinŃele comportamentului Ńintă;

b) fluxurile conştiinŃei (ce “ne vine în minte”, înainte, în timpul şi după
executarea comportamentului.

Pe baza acestei colecŃii de observaŃii avem un reper, la care putem raporta eficienŃa
programului de autocontrol şi o primă reprezentare despre contingenŃele şi fluxurile
informaŃionale asupra cărora trebuie să intervenim pentru a modifica, în sens
dezirabil, comportamentul Ńintă.

4. ImplementaŃi schimbarea. Schimbarea, în sens dezirabil, a comportamentului care

face obiectul programului de autocontrol, presupune managementul situaŃiilor
(antecedentelor), a comportamentului, a consecinŃelor şi a fluxurilor cognitive
relevante.
Managementul situaŃiilor sau al antecedentelor care controlează un comportament
vizează rearanjarea lor (în măsura posibilului) în aşa fel încât să facilităm apariŃia lui.
Iată câteva recomandări:

a) FolosiŃi-vă de reguli (autoinstrucŃiuni). De pildă:

- “Nu mă ridic timp de o oră de la masa de lucru, indiferent cât de eficient lucrez”
(pentru studiu);
- “Spun, de fiecare dată, clar ce am de spus” (pentru asertivitate);
- “În orice situaŃie reacŃionez cu calm şi superioritate” (pentru reducerea anxietăŃii);
- “Sub nici un motiv nu mai beau cafea după 7 seara” (pentru reducerea consumului de
Ńigări, care se asociază cu consumul de cafea).
E bine ca aceste reguli să le repetăm, din când în când sau să ni le notăm, pentru a le
avea mereu în memoria de lucru. Numărul de autoinstrucŃiuni variază, în funcŃie de
nevoile fiecărui subiect şi de comportamentul ce trebuie schimbat. E foarte important
ca ele să fie realiste, realizabile, ca nişte subscopuri necesare pentru atingerea
obiectivului final.
b) CăutaŃi şi folosiŃi modele. Dacă, de pildă, dorim să devenim mai asertivi în
relaŃiile cu o persoană de sex opus, un bun exerciŃiu e de a observa, la chefuri, la
discotecă, în altă situaŃie de interacŃiune cum procedează persoane pe care noi le
socotim asertive. Modelele trebuie căutate; ele sunt peste tot: în grupul de prieteni,
colegi, în media, între personajele unui roman, într-o imagine dintr-un film, un tablou
etc. Analiza modelului ne ajută să-l folosim, pentru propria noastră schimbare, ne
oferă sugestii despre ce să facem, cum să fim etc.
c) InterveniŃi asupra ambientului. ReduceŃi din antecedentele care favorizează
un comportament care interferează cu comportamentul dezirabil. De pildă,
replanificaŃi momentul desfăşurării unei activităŃi dacă aŃi observat că realizarea ei
anterioară era mereu perturbată. Degeaba ne propunem să citim începând cu ora 7
seara, când de regulă, tocmai atunci se întorc ceilalŃi membrii ai familiei de la serviciu
şi intră la noi în cameră, pe rând, să ne salute şi să mai schimbe o vorbă". Mai bine
începem studiul la 5 şi folosim întâlnirile şi discuŃiile de la 7 ca pe o recompensă.

Putem, destul de uşor, identifica antecedentele comportamentelor perturbatoare,

dacă observăm care sunt cei mai frecvenŃi distractori, care ne întrerup adesea în
realizarea comportamentului dezirabil. Odată identificaŃi putem trece la îndepărtarea
lor. O să constatăm, cu surprindere, cum se ameliorează comportamentul vizat, fără
“mobilizarea voinŃei”, doar prin calcul şi acŃiune fermă în mediu. Fireşte, unele
antecedente nu pot fi controlate, dar foarte multe sunt sub controlul nostru. Dacă
observăm, de pildă, că spre deosebire de noi, “modelul” nostru în privinŃa studiului,
nu lucrează întins pe fotoliu, în faŃa televizorului, ci pe scaun, la masa de scris, cu
creionul în mână sau în sala de bibliotecă, diferenŃa nu e de voinŃă ci de aranjare a
contingenŃelor, lucru pe care îl putem face.

IntervenŃia asupra ambientului poate cuprinde şi o anumită electivitate în

interacŃiunile interpersonale. Relativ la un anumit comportament unele personaje din
mediul nostru au o influenŃă negativă, altele, o influenŃă pozitivă. O politică mai puŃin
pasivă în relaŃiile interumane, în care căutăm să stabilim mai decis oamenii şi
momentele în care reacŃionăm, nu să lăsăm totul după “toanele” celorlalŃi, e un pas
semnificativ în afirmarea personalităŃii şi sporirea controlului personal. Pe scurt,
intervenŃia asupra mediului ambient presupune înmulŃirea sau intensificarea
antecedentelor (stimulilor) care sporesc probabilitatea comportamentului dezirabil,
concomitent cu reducerea sau îndepărtarea distractorilor, adică a antecedentelor
pentru comportamentele perturbatoare, concurente.

Managementul comportamentului
Managementul unui comportament se face nu numai prin controlul contingenŃelor sale
ci şi prin intervenŃia directă asupra comportamentului. Dintre aceste intervenŃii, cele
mai importante sunt menŃionate mai jos:

• Stabilirea realistă a obiectivelor comportamentale, pe care intenŃionăm să le

atingem. Studii repetate au pus în evidenŃă că obiectivele mai modeste dar mai
realiste, pot fi urmărite cu mai multă perseverenŃă şi, în consecinŃă, produc schimbări
mai semnificative şi mai durabile decât obiectivele “măreŃe”. Dumnezeu, deşi se
spune că este atotputernic, deci ar fi putut face lumea într-o clipită, a preferat să fie
mai modest şi să o facă în 6 zile. E de învăŃat din asta. Obiectivele nerealiste, prea
ambiŃioase sunt contraproductive: ele nu motivează ci demotivează. Mecanismul e
simplu: stabilindu-ne un obiectiv nerealist, oricât de mult ne-am implica, la început, în
realizarea lui, feed-back-urile sunt negative, pentru că ceea ce am realizat deja e
departe de ce ne-am propus să facem. În consecinŃă, la costul obişnuit al
comportamentului necesar pentru atingerea obiectivului se adaugă impactul
informaŃiilor negative despre rezultatele obŃinute comparativ cu obiectivele propuse,
ceea ce duce la abandonarea schimbării, la evaziune din sarcină şi apatie. Ne mai
adăugăm un eşec personal.

E greu de stabilit un criteriu obiectiv, general, pentru ce înseamnă obiectiv realist.

Fiecare individ poate însă stabili acest lucru prin tatonare succesivă. Nu cred însă că
obiectivele realiste trebuie să fie întotdeauna realizabile. Cred că trebuie să ne
propunem puŃin mai mult decât suntem siguri că putem face, altfel spus, preluând o
sintagmă de la Vîgotsky, să ne stabilim obiectivele în “zona proximei dezvoltări”. Cu
dezvoltarea personală e ca şi cu săritura la înălŃime. Dacă ridicăm ştacheta numai până
unde suntem siguri că putem sări, vom sări, dar niciodată nu vom învăŃa să sărim mai
sus. Dimpotrivă, dacă ştacheta e puŃin mai sus decât efectiv sărim, uneori vom reuşi,
alteori nu, dar aşa învăŃăm să ne perfecŃionăm, să sărim mai sus. Aşadar, un obiectiv
realist nu este un obiectiv indubitabil realizabil (realizabil cu certitudine absolută) ci
un obiectiv posibil de realizat, din zona proximei noastre dezvoltări.

• Descompunerea unui comportament complex în componente. Analiza componenŃială

a unui comportament şi învăŃarea lui diferenŃială sporeşte şansele dobândirii lui mai
repede şi mai durabile. Să luăm un exemplu. Să presupunem că am constatat o serie de
deficienŃe în modul în care utilizăm o limbă străină şi hotărâm să ne ameliorăm
performanŃa. Nu toate componentele performanŃei noastre lingvistice sunt la fel de
deficitare. De pildă, constatăm că înŃelegem uşor limba respectivă, dar avem
dificultăŃi în vorbirea ei (deficitul comportamental este, aşadar, legat de producŃia
lingvistică, nu de înŃelegere). Constatăm apoi că din producŃia verbală dificultăŃile mai
vizează de verbele şi utilizarea prepoziŃiilor, nu substantivele, iar în cazul verbelor, în
special cele reflexive ne pun probleme deosebite, greşind foarte adesea. ÎnvăŃarea şi
exerciŃiul vor acoperi în primul rând aceste deficienŃe. Obiectivul este aşadar,
îmbunătăŃirea performanŃelor comunicative în limba respectivă, dar unele componente
trebuie considerate cu o atenŃie mai specială, în raport cu altele. Multe dintre
deficienŃele noastre comportamentale nu se datorează unor carenŃe de voinŃă (“nu
vrem să facem”) sau de potenŃial (“nu putem face”), ci unor carenŃe de cunoştinŃe
(“nu ştim” sau “nu ştim cum să facem”). Identificarea componentelor unui
comportament care necesită un tratament special este un pas decisiv în managementul
acelui comportament.

• Stabilirea criteriilor de reuşită. Una dintre condiŃiile principale ale rezolvării unei
probleme este de a stabili, cât mai precis cu putinŃă, ce înseamnă soluŃie la acea
problemă. Lucrul acesta nu este întotdeauna uşor de făcut. În domenii de cunoştinŃe
bine structurate, relativ "închise", e uşor de spus ce înseamnă soluŃie. De exemplu,
rezolvarea unei probleme de matematică, în şcoală înseamnă obŃinerea rezultatului
corect; demonstrarea unei teoreme înseamnă că inferenŃa de la axiome la teorema
respectivă este logic-consistentă; rezolvarea unei probleme de şah înseamnă a da mat
adversarului, sau a-l pune în dificultate. Ce înseamnă însă “să fiu mai echilibrat
emoŃional?” înseamnă oare să am o reacŃie emoŃională redusă atât la evenimentele
pozitive cât şi la evenimente negative (cum ne învaŃă Eminescu, în Glosă), sau să
reacŃionez mai redus doar la evenimente negative? Dacă mă entuziasmez repede şi
nerealist sunt sau nu echilibrat? Dar dacă uneori mă cuprinde o tristeŃe adâncă, însă
favorabilă creaŃiei, reflecŃiei sau înălŃării morale? Dificil de răspuns. Problemele
insuficient definite sunt mai greu de rezolvat decât cele bine definite pentru că nu
ştim unde să ne oprim, ce mai trebuie să facem, ce înseamnă “soluŃie” (Newell, 1992).
Rezultă că specificarea cât mai precisă a criteriilor de performanŃă (ce înseamnă că
autocontrolul unui comportament a reuşit) este una dintre cerinŃele esenŃiale pentru
un management adecvat al comportamentului respectiv.

Managementul consecinŃelor

Managementul consecinŃelor vizează intervenŃia asupra întăririlor şi pedepselor

asociate comportamentului Ńintă şi a comportamentelor perturbatoare, interferente.
În linii generale, această intervenŃie vizează două obiective: a) optimizarea întăririlor
/ pedepselor pentru comportamentul pe care dorim să ni-l controlăm; b) reducerea sau
eliminarea întăririlor pentru comportamentele concurente, cu efect perturbator.
Prezentăm, mai jos, câteva recomandări legate de managementul consecinŃelor. Ca de
fiecare dată, relevanŃa acestor recomandări trebuie judecată în funcŃie de
caracteristicile individului şi de comportamentul pe care el doreşte să îl controleze.
Noi facem oferta; alegerea e la îndemâna clientului.

a) łineŃi evidenŃa progreselor. Exprimarea cantitativă a comportamentului Ńintă

ne ajută că cuantificăm progresele. Ele pot fi exprimate sub formă cifrică sau grafică şi
pot deveni, prin feed-back-ul pe care ni-l oferă, o întărire puternică pentru reuşita
autocontrolului.
b) AranjaŃi-vă întăririle încât să fie contingente cu progresele făcute.
Recompensele pe care, adesea, ni le oferim aleatoriu, după “cheful propriu”, pot fi
folosite într-o manieră mai sistematică, pentru a consolida progresele obŃinute. Dacă
cafeaua e o recompensă, atunci o folosim după realizarea comportamentului Ńintă
(ex.: o oră de studiu), nu înainte sau când avem chef de o cafea. Nici o “voinŃă”,
oricât de puternică, nici o “vână morală” nu rezistă multă vreme dacă e sabotată
mereu de distribuŃia aleatoare a întăririlor.
c) PersistaŃi în sarcină. Simpla întrerupere a sarcinii este o întărire pozitivă
pentru comportamentele concurente, perturbatoare. AmânaŃi aşadar cât mai mult
ieşirea din sarcină. (ex.: “azi citesc cu o jumătate de oră mai mult ca ieri”; “acum o să
răspund cu o voce mult mai calmă la solicitarea partenerului decât ultima dată” etc.).
d) SolicitaŃi pe cei din jur (suportul social) să vă ofere întăriri Ńinând seamă de
progresele pe care le faceŃi.
e) ReanalizaŃi schema de întărire a comportamentului Ńintă. Este el întărit
continuu sau intermitent, în funcŃie de producŃia lui sau la anumite intervale
temporale. UtilizaŃi cele mai eficace programe de întărire.
f) ReduceŃi întăririle existente pentru comportamentele concurente
perturbatoare.
g) UtilizaŃi principiul lui Premack.
Managementul fluxurilor cognitive

Problematica complexă a modificării procesărilor de informaŃie va fi abordată pe larg

cu alt prilej. În acest context menŃionăm doar două recomandări, care mi se par de
importanŃă deosebită:

a) DezidentificaŃi-vă de gândurile negative. Noi avem gânduri negative, dar noi

nu suntem aceste gânduri. Putem coabita cu ele, le putem observa, analiza,
contracara, dar ele sunt altceva decât noi. Deznădejdea, tristeŃea, dezamăgirile, sunt
adesea inevitabile (ex.: “degeaba, n-am să reuşesc”, “nu pot”, “nu sunt în stare să
fac” etc.). Ele nu pot fi evitate, dar pot fi izolate, ca nişte lucruri care ni se întâmplă,
dar care nu constituie identitatea noastră personală.
b) GândiŃi pozitiv, dacă vreŃi să reuşiŃi. Aşa cum am mai arătat, reactivitatea
noastră la informaŃie negativă e semnificativ mai mare faŃă de informaŃia pozitivă sau
neutră (vezi Tiffany, Larsen, Smith, & Cacioppo, 1998). Creierul e biasat negativ. Un
bias negativ nu poate fi contracarat decât de un alt bias, un contrabias pozitiv; nu prin
realism ci prin ceea ce Shelley Taylor numeşte “iluzii pozitive”: distorsiuni moderate
ale realităŃii, în sens pozitiv (vezi Taylor & Lamor, 1996, pentru o sinteză a literaturii
pe această temă). Numai optimiştii schimbă lumea; realiştii doar se adaptează.

5. ConsolidaŃi câştigul. Autocontrolul nu trebuie doar realizat ci şi consolidat.

Reducerea unui exces comportamental sau ameliorarea unui deficit, obŃinută prin
exercitarea unui comportament de control poate fi, uneori doar o achiziŃie temporară,
puŃin fiabilă. Dacă dorim ca schimbarea produsă să dureze trebuie să facem din
consolidarea ei, din prevenŃia recidivei, un obiectiv explicit. Câteva modalităŃi de
consolidare a câştigului sunt prezentate mai jos:

a) ReevaluaŃi periodic comportamentul. Noua formă de manifestare a

comportamentului, obŃinută în urma exercitării autocontrolului, necesită o
monitorizare mai atentă şi o reevaluare periodică. “Proastele obiceiuri” sunt
rezistente la schimbare şi, chiar atunci când schimbarea reuşeşte, ele tind să se
reinstaleze, insidios, profitând de textura complicată a vieŃii noastre cotidiene. Am
ajuns, de pildă, prin autocontrol să reacŃionăm mult mai calm la situaŃii conflictuale.
După o vreme însă, vechile rutine (reacŃiile agresive excesive) reapar, datorită lipsei
de atenŃie din partea subiectului, a unor situaŃii conflictuale inedite, care n-au fost
luate în calcul în faza de autocontrol, a unor manevre cognitive justificatoare de genul
“am şi eu dreptul la nervii mei”, “nu te poŃi lăsa călcat în picioare” etc. Reinstalarea
comportamentului indezirabil e observată, în mod cotidian când o persoană, după ce
reuşeşte să nu mai fumeze o vreme, reia fumatul, pretextând că “oricând mă pot lăsa,
mi-am dovedit asta”. Reevaluarea înseamnă şi analiza şi modificarea (dacă e necesar)
a contingenŃelor, astfel încât schimbarea să se menŃină. Ea are funcŃie pragmatică, de
a (re)optimiza contingenŃele, nu funcŃie constatativă.

b) CăutaŃi compania celor care au obiective comune. InfluenŃa considerabilă a grupului

în menŃinerea unui comportament, odată dobândit şi congruent cu cele practicate de
grupul respectiv a fost recunoscută de multă vreme. Diversele forme de asociere au,
printre altele şi funcŃia de a proteja o clasă de comportamente, anume cele
împărtăşite de grup, de perturbările externe. Că asocierea se face în găşti (pentru cei
"din cartier"), în cluburi (pentru cei cu “gulere albe”) sau în şcoli filosofice / ştiinŃifice
(pentru cei care caută adevărul) e mai puŃin important. Formele de asociere sunt
multiple, dar ele consolidează un comportament prin cel puŃin trei factori:
• conformismul, pentru că, fiind în grup, individul tinde să-şi menŃină comportamentul
nou dobândit, chiar dacă motivaŃia sa a scăzut;
• consolidarea încrederii, pentru că “şi ceilalŃi fac la fel, ca şi mine, deci e bine ceea
ce fac”;
• controlul contingenŃelor, pentru că, fiind în grup, o mare parte din timp e acaparat
de activităŃile specifice grupului. Prin construcŃia lui grupul evită anumite situaŃii,
refuză anumite întăriri, exercită anumite pedepse pentru “deviaŃioniştii” grupului etc.
Grupurile de ajutor de genul “alcoolicii anonimi” sau asociaŃiile ştiinŃifice care
promovează un anumit ethos, o anumită clasă de comportamente care dă coeziune
grupului. Grupul contrapune pe “noi” lui “ceilalŃi”, joacă, aşadar, un rol major în
consolidarea unor comportamente.

c) ExerciŃiu şi iar exerciŃiu. Cu cât este practicat mai frecvent, cu atât un

comportament nou dobândit devine mai rezistent la schimbare. Practica duce la
automatizarea sau cvasi-automatizarea comportamentului, ceea ce face ca:
- să fie mai uşor accesibil în memoria de lucru (mai simplu spus, e primul lucru care ne
vine în minte într-o anumită situaŃie);
- să se realizeze cu tot mai puŃin efort, deci costul efectuării lui se reduce, ceea ce
reduce şansa evitării realizării lui sau a evaziunii din sarcină;
- să se asocieze cu foarte multe contexte şi situaŃii diferite, unde este practicat şi
care, la rândul lor, devin antecedente care îl favorizează.
Morala este că, cu fiecare nou exerciŃiu, nouă practicare a comportamentului dobândit
mai face un pas spre consolidarea lui. Din păcate, morala e valabilă atât pentru
comportamente dezirabile cât şi pentru cele indezirabile.

ExerciŃiu participativ:
AlegeŃi un comportament propriu pe care aŃi vrea să-l amelioraŃi. Particularizând cele
învăŃate anterior, scrieŃi toate etapele prin care aŃi putea ajunge la controlarea lui cu
succes.

4. Sumar

Autocontrolul este un comportament prin care intenŃionăm să ne reducem un exces

sau să ameliorăm un deficit din propriul nostru repertoriu comportamental.
Comportamentul de control vizează modificarea contingenŃelor (antecedente,
consecinŃe) şi a fluxurilor cognitive care influenŃează comportamentul ce trebuie
controlat. Altfel spus, este o intervenŃie cognitiv-comportamentală autoaplicată. În
ciuda bunelor noastre intenŃii, schimbarea, în sens dezirabil a unui comportament
propriu, este o întreprindere dificilă. Această situaŃie se datorează scurtcircuitării
contingenŃelor, pe de o parte, şi caracterului inevitabil deschis, incomplet, al
autocontrolului. Scurtcircuitarea contingenŃelor se referă la faptul că: a) consecinŃele
imediate, proximale au un impact mai mare asupra comportamentului decât
consecinŃele distale; b) individul utilizează o serie de manevre cognitive care
blochează activarea contingenŃelor aferente comportamentului dezirabil; c)
comportamentele perturbatoare concurente cu comportamentul dezirabil sunt
menŃinute de contingenŃele existente în mediu. Rearanjarea contingenŃelor devine,
aşadar, o cerinŃă majoră a autocontrolului.
Pe de altă parte, ceea ce am numit caracterul deschis sau incomplet al sistemului de
autocontrol vizează faptul că comportamentul de control trebuie, la rândul lui
controlat. Problema devine aşadar de a controla un comportament prin care controlăm
comportamentul Ńintă. Rezolvarea vine prin cel puŃin două căi: a) externalizarea
controlului, prin construcŃia de instituŃii şi b) angajarea axiologică, prin oferta de
ideologii, religii, sisteme axiologice etc. Societatea intervine, cu propriile instrumente,
când individul, în practica autocontrolului, începe să înregistreze eşecuri. În orice
moment, comportamentul unui individ este determinat de informaŃiile pe care el le
prelucrează şi de contingenŃele (antecedentele şi consecinŃele) adiacente
comportamentului respectiv. Nu înseamnă că aceştia sunt singurii factori implicaŃi,
dar, cu siguranŃă, influenŃa lor este fundamentală. Rezultă că atât controlul cât şi
autocontrolul unui comportament trebuie să vizeze preluările de informaŃie şi
contingenŃele în funcŃie de care acesta variază.

Autocontrolul presupune parcurgerea mai multor paşi: 1) specificarea problemei; 2)

angajamentul de schimbare; 3) analiza funcŃională; 4) implementarea schimbării şi 5)
consolidarea câştigului. Parcurgerea cu succes a fiecărei etape este condiŃionată de
respectarea unor reguli sau recomandări pe care le-am menŃionat la momentul
potrivit.

Această perspectivă asupra autocontrolului respinge explicit pretenŃia larg răspândită,

milenară, că autocontrolul s-ar datora “puterii voinŃei”, “forŃei spiritului”, “fibrei
morale” sau altor factori de acelaşi tip. În cel mai bun caz apelul la acest limbaj
creează iluzii pozitive; în cel mai rău caz, creează o imagine mistificatoare,
dăunătoare.

BIBLIOGRAFIE/REFERENCES

Björkman, M. (1984). Decision making, risk taking and psychological time:

Review of empirical findings and psychological theory. Scandinavian Journal of
Psychology, 25, 31-49.
Vertzberg, Y. Y. I. (1995). Rethinking and reconceptualizing risk in foreign
policy decision-making: a sociocognitive approach. Political Psychology, 16, 347-379.
Miclea, M. (1998). Nicolae Mărgineanu - opŃiunea finală. In N. Mărgineanu (Ed.),
Depth and height psychology (p. 5-9). Cluj-Napoca: PUC.
Newell, A. (1992). Unified theories of cognition. New York: MIT Press.
Tiffany, A. I., Larsen, J. T., Smith, N. K., & Cacioppo, J. T. (1998). Negative
information weight more heavily on the brain: the negativity bias in evaluative
categorization. Journal of Personality and Social Psychology, 75, 887-900.
Taylor, Sh. E., & Lamor, D. A. (1996). Positive illusions and coping with
adversity. Journal of Personality, 64, 873-898.

Primit spre publicare în 15 Iulie, 2001 / Received July 15, 2001

Acceptat pentru publicare în 25 August, 2001 (forma finală) / Accepted (final revision)
August 25, 2001