Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MGM_AN_II_MANAG_TRANSP
Capitolul 1
IMPORTANŢA TRANSPORTURILOR
Din cele mai vechi tipuri omenirea a simţit nevoia de deplasare, multe din cele mai vechi invenţii ale omului preistoric fiind
destinate satisfacerii acestei aspiraţii; pluta, canoea, sania şi roata sunt câteva descoperiri epocale care au stat la baza dezvoltării
extraordinare a mijloacelor de învingere a spaţiului şi timpului folosite în zilele noastre. Dezvoltarea mijloacelor de transport a decurs
mână în mână cu dezvoltarea tehnologică condiţionându-se reciproc. Există o corelaţie de necontestat între stadiul de dezvoltare a
mijloacelor de transport dintr-o anumită zonă şi dezvoltarea economică generală a acesteia. O economie dezvoltată care presupune o
circulaţie intensă a bunurilor şi persoanelor în timp, este de neconceput fără un sistem de transport bine pus la punct. Cunoscute “zone
defavorizate” sunt plasate pretutindeni pe glob la mari distanţe de reţelele de transport.
Legătura strânsă între economie şi transporturi este ilustrată şi de faptul că o bună parte a economiei mondiale lucrează
pentru acest sector, mai exact pentru fabricarea mijloacelor de transport. În această categorie intră: extracţia şi prelucrarea ţiţeiului
(combustibili şi lubrifianţi), extracţia minereurilor metalice, combinatele siderurgice şi de metale neferoase (Al, Cu, Zn, Cd, Pb, Ni,
Ti, Mg etc.), industria chimică (mase plastice, cauciuc, lacuri, vopsele, adezivi etc.), industria sticlei (geamuri, dispersoare optice
etc.), industria textilă (ţesături rezistente pentru interioare) şi nu în ultimul rând industria electrotehnică şi electronică fără a căror
aplicaţii mijloacele de transport sunt de neconceput. Chiar şi energetica lucrează pentru transporturi (multe mijloace de transport au
tracţiune electrică).
1.1. LOCUL TRANSPORTURILOR ÎN ECONOMIE
După cum se ştie, activităţile desfăşurate de fiinţa umană pot fi grupate în patru categorii, conform cu evoluţia societăţii
umane:
(1) sectorul primar – agricultura;
(2) sectorul secundar – industria;
(3) sectorul terţiar – serviciile;
(4) sectorul cuaternar – divertisment şi recreere.
Raportul dintre dezvoltarea acestor sectoare ţine direct de gradul de dezvoltare economică a societăţii în ansamblul ei. Este interesant
de analizat acest raport din două puncte de vedere: al numărului de persoane angajate în fiecare sector (vezi fig. 1.1.) şi al ponderii
ocupate de fiecare sector în formarea produsului intern brut (PIB).
Din fig. 1.1. rezultă limpede că ţările avansate prezintă două caracteristici:
o pondere redusă a populaţiei ocupată în agricultură, mergând chiar până la sub 3 % (SUA);
o pondere ridicată a populaţiei ocupată în sfera serviciilor, ajungând să depăşească 70% (SUA).
Din păcate, în România situaţia de prezintă invers: pondere maximă a populaţiei ocupate în agricultură şi pondere minimă în
sfera serviciilor.
În tările avansate din punct de vedere economic ponderea sectorulzui servicii în realizarea PIB depăşeşte net pe cel al celorlalte
sectoare, ajungându-se la 72% în
Fig. 1.1. Ponderea populaţiei ocupate pe sectoare de activitate SUA; cu toată creşterea înregistrată după 1990,
în România această pondere reprezintă abia 33%.
Transporturile se încadrează în al treilea sector de activitate economică , acela al serviciilor. Se poate spune că serviciile
de transport reprezintă “sângele” unei economii care deplasează “oxigenul” de care aceasta are nevoie pentru a funcţiona. Proporţia de
participare a serviciilor de transport la constituirea PIB este semnificativă. În fig. 1.2 se arată evoluţia acestui indicator în perioada
1990 – 1992 în diferite ţări ale globului.
Ponderea serviciilor de transport în PIB oscilează între 3 şi 5%; în România, datorită dezvoltării reduse a altor servicii, această
pondere este mai mare, ajungând în 1999 la 6,3%.
1.2. ASPECTE ECONOMICE ALE TRANSPORTULUI
Pentru a clarifica impactul transportului asupra economiei, se urmăresc câteva direcţii importante şi în strânsă corelaţie unele
cu altele: dezvoltarea economică, producţia de bunuri materiale, distribuirea lor şi influenţa asupra preţurilor.
1.2.1. Transportul şi dezvoltarea economică. Dintre elementele de bază care sunt necesare pentru o creştere economică
fundamentală se amintesc trei dintre cele mai importante: sistemul de transport, o sursă convenabilă de energie şi un sistem eficace de
comunicaţii. Întrucât dezvoltarea economică înseamnă o producţie pe scară largă precum şi distribuirea acesteia în teritoriu, operaţii
care nu sunt posibile fără un transport eficace şi relativ ieftin, se poate trage concluzia că transportul se află la temelia activităţii
economice.
În zonele globului unde transportul este primitiv, populaţiile se află la nivelul unei economii de subzistenţă. Ele depind de
resursele de hrană, îmbrăcăminte şi alte bunuri necesare traiului, furnizate de zonele învecinate, care produc doar pentru consumul
local, schimbul de bunuri fiind total întâmplător. În perioada premergătoare folosirii puterii mecanice s-a constatat că dezvoltarea
economică a fost posibilă acolo unde mărfurile au putut să circule:
1
Managementul transporturilor – note de curs
în emisfera nordică, în zonele învecinate cu marea, unde configuraţia ţărmurilor asigura, adăposturi naturale pentru nave
(porturi), iar cursurile de apă erau navigabile spre interiorul continentului;
în zona euro-asiatică aflată pe vechiul “drum al mătăsii”, unde folosind transportul pe cămile s-a putut dezvolta economia
de schimb.
1.2.2. Transportul şi producţia. Transportul are un loc fundamental în procesul de producţie, care constă în schimbarea amplasării
bunurilor materiale în spaţiu şi timp (aprovizionarea cu materii prime), dar şi aducerea forţei de muncă de la domiciliu la sediul
organizaţiei productive. Clasicii ştiinţei economice au enunţat două noţiuni care pot crea valoare şi evident un anumit gen de utilitate
şi anume:
utilitate de loc sau crearea de valoare prin schimbarea amplasării în spaţiu a unui obiect;
utilitatea de timp care presupune deplasarea obiectului în timp real.
Transportul contribuie decisiv la :
stimularea specializării regionale;
amplasarea activităţilor productive şi la
stabilirea costurilor producţiei
1.2.3. Transportul şi distribuţia. Producţia pe scară mare trebuie să fie acompaniată de o distribuţie de masă a produselor pe pieţele
de desfacere (la locul unde produsul este dorit şi la timpul când este dorit).
În această ordine de idei se poate conluziona că transportul:
asigură mijloacele de distribuire a produselor pe piaţă;
favorizează promovarea pe piaţă a preţurilor mici;
determină valoarea (de întrebuinţare) a terenurilor.
1.3. ASPECTELE SOCIALE ALE TRANSPORTULUI
Cum transporturile se desfăşoară în societate influenţa lor asupra acesteia este inevitabilă.
1.3.1. Influenţa asupra mediului. Sistemul de transport acţionează agresiv asupra mediului pe două planuri: prin amplasare şi
funcţional:
a) efectele amplasării: prezenţa infrastructurilor duce la stricarea echilibrelor ecologice ale unor zone;
b) efectele funcţionării: se traduc prin poluarea mediului înconjurător: a aerului (v. normele euro 3, euro 4 ale CEE), a
solului, a apelor, polarea sonoră. Aceste efecte fiind ireversibile se luptă pentru limitarea acţiunii lor;
c) efectele aglomeraţiei care se manifestă: pe străzile oraşelor, pe arterele interurbane, în spaţiul aerian;
1.3.2. Influenţa asupra societăţii. Influenţa asupra societăţii îmbracă mai multe aspecte:
a) determină caracterul vecinătăţilor (zone urbane de locuit, învăţământ, producţie etc.);
b) determină caracterul oraşelor (port, nod de comunicaţie, industrial, turistic etc.);
c) determină zonele defavorizate (departe de facilităţile de transport);
d) definesc simboluri de stare (posesia unui autoturism luxos atestă succesul în afaceri).
Capitolul 2
CLASIFICAREA SISTEMELOR DE TRANSPORT
2.1. LOGISTICA ŞI TRANSPORTURILE
Logistica poate fi definită ca un proces de administrare strategică a mişcării şi depozitării stocurilor de materiale şi produse
finite de la furnizori până la utilizatori. Este evident că sistemul nu funcţionează fără mijloace de transport. Se poate conchide că
managementul serviciilor de transport reprezintă o componentă a managementului logisticii.
Problematica legată direct de logistica serviciilor de transport, prezintă cel puţin două aspecte: al distribuirii mijloacelor de
transport şi al realizării mentenanţei bazei materiale, cu accent deosebit pe proiectarea, execuţia şi întreţinerea mijloacelor de
transport.
Dacă principiul de bază al logisticii este „produsul potrivit la locul potrivit, la momentul potrivit şi la preţul cel mai scăzut”
este lesne de înţeles care este rolul transportului în acest proces.
2.2. CRITERII DE CLASIFICARE A SERVICIILOR DE TRANSPORT
2.2.1. Clasificarea, se face:
a) după suportul tehnic şi calea de transport: rutier (auto), feroviar, naval (maritim sau fluvial), aerian şi prin conducte;
b) după obiectul transportului: mărfuri şi călători;
c) după raza de activitate: mică (locale), mijlocie (interurbane sau internaţionale), mare (internaţionale sau interurbane).
2.2.2. Transportul de mărfuri. Mărfurile transportate fiind foarte variate, ele trebuie deplasate cu mijloace de transport adecvate.
Mărfurile de clasifică în funcţie de:
a) starea de agregare: solide, lichide, gazoase;
b) greutate specifică: mică (volum mare), mare (volum mic);
c) mod de încărcare / descărcare: aşezare (bucăţi, paletizate, containerizate), scurgere (lichide, cereale, ciment), aruncare
(minereu etc.);
d) condiţii de transport, depozitare: obişnuite, perisabile, periculoase, grele, agabaritice etc.
e) cantităţile de transport: de masă (cocs, minereu), singulare;
2
Managementul transporturilor – note de curs
f) locul şi numărul încărcărilor – descărcărilor: directe (se încarcă într-un loc şi se descarcă în altul), de colectare (se încarcă
în mai multe locuri, se descarcă într-unul singur), de distribuţie (se încarcă într-un loc, se descarcă în mai multe), coletărie (pachete
mici), speciale (perisabile, periculoase, valoroase).
2.2.3. Transportul de călători. Se caracterizează prin curenţi de trafic (fluxul de călători pe o anumită direcţie, la un anumit timp),
care se calculează cu relaţia:
k ⋅ PA ⋅ PB
N=− 2 (2.1)
L
în care: N – numărul de călători; k – coeficientul ce caracterizează dorinţa de călătorie, PA, PB – numărul de călători din localitatea A
respectiv B; L – distanţa între localităţi.
Relaţia se mai numeşte legea curenţilor de trafic.
Alegerea mijlocului de transport stă la latitudinea călătorului şi depinde de: lungimea drumului, scopul confortul dorit,
anotimp, posibilităţi materiale, timp disponibil etc.
2.3.3. Alegerea modului de transport cu ajutorul indicelui agregat. Pentru alegerea unui mijloc de transport este necesar a
se lua în seamă mai multe criterii precum: costul, timpul de transport, fiabilitatea, capacitatea de încărcare, accesibilitatea în teritoriu,
siguranţa circulaţiei, posibilitatea de urmărire etc. Însumarea acestor criterii duce la constituirea unui indice agregat, care poate
caracteriza un sistem de transport comparativ cu altul.
3
Managementul transporturilor – note de curs
• accesibilitate limitată de
• cost redus al transportului;
existenţa conductei;
• nu depinde de condiţiile atmosferice – • transport de gaze
Prin • necesită investiţii mari de
livrarea continuă a mărfii; sau lichide de la orice
conducte realizare;
• fiabilitate superioară; distanţă în mod continuu.
• blochează o mare cantitate de
• siguranţă ridicată.
marfă pe lungimea conductei.
Pentru aceasta este necesar a se aloca un număr de puncte pentru fiecare criteriu în parte.
2.3.4. Folosirea criteriilor restrictive. Concluziile la care se ajunge prin folosirea indicelui agregat pot fi infirmate de existenţa unor
condiţii restrictive, care pot fi:
a) Generale: lipsa unor căi de transport între punctele în cauză , lipsa unor condiţii de manipulare a mărfurilor necesitatea unor
instalaţii speciale de încărcare – descărcare, depăşirea limitelor de greutate.
b) Particulare:
b1) pentru transportul feroviar: existenţa căii ferate, posibilitatea de a folosi calea ferată şi vagoanele beneficiarului,
existenţa unor depozite etc.;
b2) pentru transportul rutier: existenţa drumurilor corespunzătoare, existenţa unor autovehicule corespunzătoare etc.;
b3) pentru transportul naval: existenţa instalaţiilor portuare, existenţa legăturilor cu alte moduri de transport (auto, fe-
roviar);
b4) pentru transportul aerian: existenţa aeroporturilor sau a aeronavelor corespunzătoare.
Capitolul 3
SISTEME DE TRANSPORT
Cele cinci moduri de transport arătate în capitolul anterior, fac parte din ceea ce se numeşte un sistem de transport, care
reprezintă totalitatea infrastructurilor (căi de deplasare şi terminale), a mijloacelor de transport (vehicule) şi sisteme de control, care
permit oamenilor şi bunurilor să învingă spaţiul în timp util. În continuare se face o prezentare a sistemelor fundamentale de transport.
3.1.1. Instalaţiile fixe. Sunt constituite din reţeaua de căi ferate şi construcţiile aferente.
A. Calea ferată propriu-zisă constă din două şine paralele din oţel laminat, aşezate pe traverse din beton armat sau lemn
îmbibat cu bitum, traversele fiind sprijinite pe un terasament de piatră spartă, compactată. Portanţa poate ajunge la 12,5 t pe roată.
Tronsoanele de şină sunt legate între ele cu eclise şi şuruburi, sau mai nou prin sudură. România deţine o reţea de 11.000 km căi ferate
din care 27% reprezintă liniile duble, 36% fiind electrificate. Densitatea de 46 km/1000 km2 teritoriu reprezintă o valoare medie
pentru Europa. Căile ferate se clasifică în: curente (între staţii), de staţie (de circulaţie, de manevră, de aşteptare, de racord la obiective
economice).
4
Managementul transporturilor – note de curs
În aceeaşi categorie intră: macazurile, tunelurile, podurile, lucrările de artă menite să protejeze calea ferată de intemperii,
liniile de alimentare cu energie electrică.
B. Construcţiile aferente, constau din staţiile de cale ferată (peste 1900) menite să asigure controlul deplasării trenurilor
(biroul de mişcare) şi prestarea serviciilor (case de bilete, săli de aşteptare, birouri de informaţii, case de bagaje, depozite de mărfuri,
depouri pentru întreţinerea şi alimentarea materialului rulant etc.)
3.1.2. Materialul rulant. Este format din locomotive şi vagoane (de marfă şi călători). O locomotivă (sau două) şi mai multe vagoane
formează un tren.
Eficienţa economică a transportului creşte cu lungimea trenului, până se atinge capacitatea de tracţiune a locomotivei.
a) Locomotivele (v. fig. 3.1, a), se clasifică după:
a1) formula roţilor: cu osii simple, cu boghiuri cu 2 sau 3 osii.
a2) sursa de putere şi transmiterea ei la roţi: diesel – mecanice DM (până la 400 CP); diesel - hidraulice DH (800…1100 CP
); diesel electrice DE (2300 CP); electrice E (4000…6000 CP);
a3) destinaţie : de manevră (DM, DH), pentru linii secundare (DH, DE), pentru linii magistrale (DE, E);
3.3.1. Instalaţiile fixe. Sunt constituite din reţeaua de drumuri şi construcţiile aferente.
a) Drumurile reprezintă suportul ferm pe care se desfăşoară activitatea de transport rutier. Practic nu există localitate care să
nu fie legată de reţeaua naţională de drumuri, ceea ce face ca sistemul rutier să aibă acces pretutindeni. Drumurile se clasifică după
calitatea lor, care contribuie direct la eficienţa transporturilor:
a1) Autostrăzile: drumuri de cea mai bună calitate, cu două sau mai multe benzi pe sens, fără intersecţii sau curbe strânse,
separate cu garduri de mediul înconjurător, marcate şi semnalizate;
a2) Drumuri modernizate: drumuri obişnuite cu o stare foarte bună a carosabilului şi marcajelor;
a3) Drumuri cu îmbrăcăminţi uşoare: fără infrastructură adâncă, ceea ce le face vulnerabile la suprasarcini şi intemperii;
a4) Drumuri de macadam: cu suprafaţa acoperită cu piatră;
a5) Drumuri de pământ (de ţară) cu amenajări minime.
La nivelul anului 2000 reţeaua de drumuri din România avea cca 73500 km (18000 km modernizate, 21000 km cu
îmbrăcăminţi uşoare). Din păcate autostrăzile nu depăşesc 150 km!
Densitatea drumurilor în România: 31 km/100 km2, valoare acceptabilă; neacceptabilă este calitatea acestor drumuri!
b) Construcţiile aferente: terminale pentru mărfuri (parcări, depozite, utilaje de deservire tehnică, spaţii de cazare, restaurante
etc.), autogări pentru pasageri.
3.2.2. Autovehiculele. Există o mare varietate de autovehicule, clasificabile după mai multe criterii. Criteriul general este destinaţia
productivă a acestora: pentru persoane, pentru marfă şi cu destinaţie specială.
a) Autovehicule pentru transport persoane
a1) După capacitatea de transport: scutere, motorete, motociclete (1…3 persoane), autoturisme (2…5 persoane), microbuze
(7...20 persoane), auobuze (20…150 persoane);
a2) După formula roţilor: 4x2 (2 roţi motoare); 4x4 (4 roţi motoare); 6x2 (cu 2 roţi motoare);
a3) Autobuzele se clasifică după utilizare: urbane (cu puţine locuri pe scaune şi confort mediu), suburbane (cu număr
maxim de locuri pe scaune şi confort mediu), interurbane (cu locuri pe scaun tip avion şi confort maxim).
b) Autovehicule pentru transport mărfuri
b1) După zona de acţiune a serviciului de transport: urban, suburban, interurban, internaţional.
5
Managementul transporturilor – note de curs
b2) După mărfurile transportate: perisabile (frigorifice, izoterme), pentru volumuri mari (furgonete), pentru vrac
(autobasculante), lichide (autocisterne);
b3) După specificul prestaţiei: autobetoniere, de stins incendii, pompe de beton, freze zăpadă, săpare de gropi etc.
b4) După formula roţilor: 4x2, 4x4, 6x2, 6x4, 6x6, 8x4 etc. (ultima cifră=nr.de roţi motoare)
b5) După complexitate: solo şi autotrenuri (cu remorci sau semiremorci).
b6) După masa totală: 1…1,5t, 1,5…3t, 3…5t, 5…8t, 8…10t, 10…16t, peste 16t, agabaritice (25, 50, 100, 120t). În fig. 3.2
se prezintă tiposeria autovehiculelor de transport marfă cu masa totală peste 16t.
3.2.3. Sistemul de semnalizare, comandă şi control. Sistemul de transport rutier este sursa celor mai multe accidente de circulaţie.
Pentru prevenirea lor se folosesc reguli de circulaţie stricte şi un sistem unitar de semnalizare.
a) Sistemul de semnalizare, are mai multe roluri: interzicere, prevenire, orientare (informare), marcare; sistemul trebuie să
fie vizibil atât ziua cât şi noaptea.
b) Sistemul de comandă, se află la bordul autovehiculului şi deservirea lui cade în sarcina conducătorului auto, ajutat de
informaţiile furnizate de sistemele de bord;
c) Sistemul de control, cade în sarcina patronilor de autovehicule şi a Poliţiei Rutiere. Se folosesc următoarele documente:
foaia de parcurs, tahograma, revizia tehnică periodică.
3.2.4. Organizarea transporturilor rutiere. După 1989 Centrala de Transporturi Auto a Ministerului Transporturilor s-a desfiinţat,
luându-i locul o serie întreagă de SC de stat dar în special particulare. Starea tehnică şi calitativă a parcului de autovehicule din
România este supervizată de Registrul Auto Român (RAR).
3.3.1. Instalaţiile fixe. Sunt plasate pe uscat, cunoscute sub numele de porturi, care conferă navelor protecţie în timpul staţionării,
posibilităţi de încărcare – descărcare, reparaţii şi alimentare. Criteriile de clasificare sunt următoarele:
a) După amplasarea geografică: de litoral (Constanţa, Kobe, Vancouver etc.), maritime – fluviale (Londra, Hamburg etc.),
fluviale (Turnu – Severin, Budapesta etc.);
b) După destinaţie: comerciale, militare, de pasageri, industriale, de pescuit, de refugiu, de agrement.
c) După importanţa economică: naţionale (Brăila), internaţionale (Constanţa, Triest), mondiale (Yokohama, Hamburg).
Indiferent de categorie, componentele portului sunt următoarele:
c1) Acvatoriu - adică suprafaţa de apă a portului, formată din radă (suprafaţa de apă destinată staţionării navelor în
vederea accesului la danele de operare) care poate fi exterioară (neadăpostită) sau interioară (adăpostită) şi bazinele portuare (zona
unde navele vin direct în contat cu uscatul);
c2) Frontul de acostare, adică limita dintre apă şi uscat, rezultată din construcţia molurilor (părţi de uscat în formă de T
sau dreptunghiulare care înaintează în apă); perimetrul molurilor poartă numele de cheiuri, în care se încastrează babalele (bolarzii)
pentru legarea navelor; o porţiune a cheiului se numeşte dană, şi se echipează cu instalaţii specifice (macarale, depozite, ateliere, căi
de acces, căi ferate etc.);
c3) Teritoriul portului, cuprinde suprafaţa de teren aferentă portului, de obicei împrejmuită; este legat de exterior de căi
ferate şi şosele, conducte etc.
Fig. 3.2. Tipuri de autocamioane grele 3.3.2. Navele de transport maritim. Diversitatea
mărfurilor transportate a dus la diversificarea
construcţiei navelor, care se clasifică după cum urmează: pentru transport de mărfuri, pentru mărfuri şi pasageri (feriboturi), pentru
pasageri (pacheboturi, de croazieră, iahturi), de pescuit (traulere, şi frigorifice) etc. Cele mai diversificate sunt navele pentru
transportul de mărfuri care pot fi: cargouri (pentru mărfuri generale, preambalate), mineraliere, petroliere vrachiere (cereale), port
container, specializate (cu încărcare pe orizontală ca cea din fig. 3.3.), port – şalande sau port – barje etc.
Caracteristicile tehnico – economice ale navelor de transport
A) Deplasamentul reprezintă masa volumului de apă dizlocuit de corpul navei, măsurată în tone – metrice sau m3. În funcţie
de starea de încărcare a navei acesta variază de la o valoare minimă (în momentul lansării la apă) la o valoare maximă (nava
încărcată).
Capacitatea de încărcare a navei se defineşte
Fig. 3.3. Construcţia unui cargo tip RO - RO prin două noţiuni:
deadweight brut – diferenţa dintre
deplasamentul navei încărcate respectiv descărcate (la lansare);
deadweight net – diferenţa dintre deplasamentul navei încărcate şi al navei descărcate în stare de marş (cu combustibil,
apă, alimente, echipaj, materiale de întreţinere).
Unitatea de măsură este tona – deadweight (tdw).
6
Managementul transporturilor – note de curs
B) Pescajul – distanţa dintre suprafaţa apei şi un plan paralel în punctul cel mai de jos al navei; pescajul variază cu încărcătura, astfel
încât măsurarea lui indică gradul de încărcare al navei
C) Instalaţiile principale ale navelor: motrică şi de propulsie, care s-a modificat în timp, odată cu evoluţia tehnicii (vâsle, pânze,
maşina cu aburi, turbina cu aburi, motoare diesel, propulsie nucleară) sursa de energie electrică şi instalaţia electrică, instalaţiile de
alimentare combustibil, de ungere, de aer comprimat, de încălzire, de ventilaţie, de apă dulce, frigorifică, de drenaj, de stins incendii,
de balast, de guvernare, de ancorare, remorcare, încărcare, de navigaţie, de comunicaţie, sanitare, salvare, complexul social, magaziile
de mărfuri etc.
3.4.1. Aeroporturile, sunt terminalele fără de care activitatea de transport aerian nu se poate concepe; ele se pot clasifica în funcţie de
mărime după cum urmează: de interes local (Ghimbav), de interes naţional (Bucureşti Băneasa, Sibiu etc.), de interes internaţional
(Bucureşti Otopeni, Mihail Kogălniceanu, Timişoara etc.). Componentele aeroportului sunt:
a) Aerodromul , destinat circulaţiei şi staţionării avioanelor,
b) Aerogara, destinată deservirii beneficiarilor zborurilor din toate punctele de vedere;
c) Instalaţii de deservire tehnică, cel mai important fiind turnul de control care se ocupă de dirijarea avioanelor la decolare
şi aterizare, instalaţii de alimentare, de stins incendii, de acordare a primului ajutor etc.
7
Managementul transporturilor – note de curs
d4) rachetă – propulsia prin reacţia gazelor arse; funcţionează atât în atmosferă cât şi în afara ei; cel mai bun carburant
este hidrogenul lichid care reacţionează cu oxigenul lichid.
e) După numărul motoarelor: de la unu la opt;
f) După modul de decolare: orizontală (necesită piste de decolare solide sau apă), verticală (helicoptere şi avioane militare);
g) După destinaţie: aeronave comerciale (pentru pasageri şi mărfuri), cargo – numai pentru mărfuri, speciale (poliţie,
salvare, incendii, şcoală, radar, cercetări geofizice etc.), business (proprietatea unor persoane particulare), militare;
h) După mărime: variază de la 1(2) locuri pentru avioanele şcoală, până la 300 de pasageri (BOEING 747, IL - 62).
3.4.3. Organizarea sistemului de transport aerian. Fostul TAROM s-a reorganizat în societate naţională de transporturi aeriene;
aeroporturile de interes naţional s-au transformat în societăţi naţionale; LAR – s-a privatizat. Totuşi la nivelul prestaţiei sectorul privat
este încă nesemnificativ în România anilor 2000.
3.5.2. Organizarea transportului prin conducte. Transportul ţiţeiului brut şi al produselor petroliere este efectuat de o singură firmă
CONPET SA cu sediul în Ploieşti. Începând din anul 2000 transportul şi stocarea gazelor naturale sunt asigurate de cinci societăţi:
Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale ROMGAZ S.A. Mediaş, S.C. de Exploatare, Producţie şi Înmagazinare Subterană a
Gazelor Naturale DISTRIGAZ Nord S.A., Tg. Mureş, S.C. DISTRIGAZ Sud S.A., Bucureşti şi Societatea Naţională de Depozitare
Subterană a Gazelor Naturale DEPOGAZ S.A. Ploieşti.
3.6.1. Containerizarea mărfurilor. Ideea de containerizare a mărfurilor, propusă de companiile americane Sea – Land şi Matson,
este o dezvoltare a unei idei mai vechi, aceea de paletizare, procedeu de grupare a mărfurilor pe o platformă (sau într-o cutie) de
dimensiuni standardizate, des utilizată în transportul auto.
Containerizarea permite transportul mărfurilor “din poartă în poartă” (door – to – door), fără manipulări suplimentare.
Containerul (transcontainerul) este o cutie metalică rezistentă, închisă sau deschisă (v. fig. 3.4), având următoarele dimensiuni
de gabarit: L=20(40ft)=6095(12190)mm, l=8 ft=2435 mm, H=8(8,5) ft= 2435(2591) mm, 1 ft = 304,8 mm. Dimensiunile au fost
standardizate de ISO (International Standards Organization).
Containerele se clasifică în funcţie de destinaţie: pentru mărfuri generale, lichide, mărfuri în vrac,
Fig. 3.4. Dimensiunile containere cu izolaţie termică, platforme pentru aşezarea mărfurilor (simple sau cu pereţi frontali şi bare
transcontainerelor laterale).
Masa totală a containerelor variază în funcţie de tip, de la 17250 la 21900 kg pentru construcţia
scurtă şi de la 24130 la 40800 kg pentru construcţia lungă.
3.6.2. Clasificarea sistemelor combinate de transport . Atunci când într-un sistem combinat (multimodal), care foloseşte două sau
mai multe moduri de transport, nu se acţionează direct asupra mărfurilor la schimbarea modului de transport, avem de a face cu un
sistem intermodal de transport.
Clasificarea acestora se face după modurile de transport folosite, în:
8
Managementul transporturilor – note de curs
a) PIGGYBACK TRANSPORT – transport combinat cale ferată – şosea în două variante: deplasarea autotrenurilor (sau
numai a remorcilor) pe platforme de cale ferată (sistem RO - LA) sau deplasarea containerelor pe vagoane platformă;
b) FISHBACK TRANSPORT – transport combinat apă – şosea, în mai multe variante: nave port container, nave RO – RO (v.
fig. 3.3.), nave combinate (port container şi RO - RO), nave semi - port container (convenţionale cu posibilităţi de transport
containere), nave LO – LO (îmbarcarea vehiculelor se face cu macarale de chei sau navă).
c) BIRDYBACK TRANSPORT – transport combinat aer şosea, folosind containere speciale mai scurte de 20 ft, îngustate şi
cu colţuri rotunjite, executate din aluminiu.
d) TRANSPORT COMBINAT MARITIM – FLUVIAL prin ridicarea la bordul navelor maritime a navelor fluviale încărcate,
în mai multe variante: BACAT (catamaran care trage slepurile pe puntea superioară pe un plan înclinat), LASH (navă echipată cu
macara la pupă), SEABEE (“albina mării” – navă obişnuită cu încărcare pe bază de vinciuri).
3.6.3. Organizarea transportului combinat în România. În anul 1971 s-a organizat transportul de containere în două variante:
cale ferată – auto: s-au dotat noduri de cale ferată cu mijloace de manipulare – stocare (Ex: Braşov);
transport naval – auto.
În momentul de faţă, societatea naţională ROCOMBI este membru al Uniunii Internaţionale a Societăţilor de Transport
combinat Cale Ferată Şosea. Societatea are ca acţionari: CFR – marfă, CEMAT (Italia) şi NOVATRANS (Franţa).
Capitolul 4
CEREREA DE TRANSPORT
4.1. NOŢIUNI GENERALE
4.1.1. Definiţii. Prin cerere de transport se înţelege voinţa oamenilor de a plăti pentru serviciile de transport şi felul în care această
voinţă se modifică cu fluctuaţiile de preţ.
Prin cerere agregată se înţelege suma cererilor de transport individuale, pentru un mod de transport sau mai multe.
O calitate importantă a cererii este aşa numită elasticitate, care se referă la sensibilitatea beneficiarului, la modificările de preţ:
dacă reducerea preţului duce la creşterea cererii, aceasta este elastică;
dacă reducerea preţului nu duce la modificări semnificative ale cererii, aceasta este inelastică;
cererea (maxim) agregată este inelastică, cu cât nivelul de agregare este mai redus, cererea devine mai elastică.
4.1.2. Unităţi de măsură. Unitatea de măsură pentru cererea de transport mărfuri este tona · kilometru sau mila · kilometru;
indicatorul este insensibil la viteza de deplasare, modul transportului, etc.
În mod similar pentru transportul pasagerilor se foloseşte indicatorul pasager · kilometru sau pasager · milă.
9
Managementul transporturilor – note de curs
Observaţii: În occident există părerea că serviciile de transport public trebuie asigurate pe baza nevoii de transport şi nu a
cererii reale, lucru realizabil prin subvenţii.
10
Managementul transporturilor – note de curs
4.3.3. Probleme de elasticitate. Elasticitatea cererii pentru transportul de marfă prezintă mai multe aspecte:
a) Cererea pentru produs este elastică, în situaţia când preţul transportului prezintă o pondere însemnată în preţul
produsului, proporţie care determină şi gradul de elasticitate. În anumite situaţii, expeditorii pot face presiuni asupra transportatorilor,
de a reduce preţul transportului, ca o condiţie de a face produsele transportate vandabile la destinaţie; în caz contrar transportatorii
riscă pierderea comenzilor;
b) Cererea pentru produs este neelastică, în situaţia când preţul transportului prezintă o pondere neînsemnată în preţul
produsului; exemplu: cazul transportului pe apă a ţiţeiului brut;
c) Când produsul este gratuit sau ieftin la sursă, costul transportului devine un articol major de calculaţie a preţului.
Elasticitatea preţului va fi egală cu elasticitatea cererii pentru transportul lor. Ex: zgura sau cenuşa de termocentrală;
d) Elasticitatea cererii de transport în timp. Cererea pentru produse perisabile, de modă sau cu valoare ridicată este foarte
sensibilă la factorul timp (mai puţin la preţ), căutându-se moduri rapide de deplasare. Ex: florile se aduc din Olanda cu avionul.
Capitolul 5
11
Managementul transporturilor – note de curs
5.1.4. Economiile de mărime. Pe termen scurt se obţin economii de mărime, rezultate din folosirea completă a parcului de material
rulant.
5.2.3. Caracteristicile de exploatare ale serviciilor. Transportul rutier îşi datorează evoluţia caracteristicilor serviciilor prestate,
care sunt următoarele:
a) Accesibilitatea: este maximă, fără comentarii;
b) Viteza comercială (a mărfii) este relativ ridicată; la aceasta contribuie şi faptul că mijloacele auto nu circulă după program,
putând pleca în cursă imediat după terminarea încărcării;
c) Capacitatea redusă de transport, oferă posibilitatea folosirii unor coeficienţi maximi de utilizare a capacităţii;
d) Gradul ridicat de protecţie a mărfurilor, datorită spaţiilor închise de păstrare a mărfurilor şi a performanţelor
suspensiilor;
e) Durata redusă de încărcare, este legată şi de capacitatea relativ mică a mijloacelor auto.
5.2.4. Terminale în transportul rutier. Marea majoritate a transporturilor auto nu utilizează terminale, folosind metoda “door to
door”; totuşi activităţile legate de încărcăturile incomplete şi nu numai, cer obligatoriu terminale care pot fi: de colectare şi distribuire,
de separare regrupare şi de odihnă (v. fig. 5.1).
a) Terminalele de colectare şi distribuire. Se organizează în oraşe. Micile expediţii sunt aduse de autovehicule cu capacitate
de încărcare redusă, după care se face selecţia pe destinaţii, pentru completarea încărcăturii vehiculelor de linie. La sosirea unor
vehicule de linie încărcate se procedează invers. La astfel de terminale se pot face şi alte operaţii: vânzări, facturări, depozitări de
marfă, reparaţii curente auto etc.;
b) Terminale de separare şi regrupare. Ele se amplasează de regulă între terminalele de colectare – distribuire;
c) Terminale de odihnă, sunt cerute de modul de reglementare a programului de lucru al şoferilor care pot conduce maxim
10 ore după 8 ore de odihnă.
Fig.5.1. Amplasarea terminalului de separare - regrupare 5.2.5. Economiile de mărime. Sunt puţin semnificative în
transportul auto. Ele se realizează prin folosirea intensivă a
parcului auto fiind evidente la transportatorii de încărcături incomplete.
5.3.2. Competiţia
a) Competiţia intramodală: este limitată, datorită numărului mic de operatori navali (mulţi de stat) şi a specializării navelor
de transport;
b) Competiţia intermodală: se manifestă numai în transportul fluvial, pe trasee paralele cu Dunărea, având drept concurenţi
pe transportatorii rutieri şi feroviari.
12
Managementul transporturilor – note de curs
În transportul maritim alternativa o constituie avionul care are însă alt câmp de activitate.
5.3.3. Caracteristicile de exploatare ale serviciului. Transportul naval are o serie de caracteristici care îl diferenţiază de alte moduri
de transport:
a) Mărimea încărcăturii, depăşeşte în mod evident pe cele ale celorlalte moduri de transport, de unde şi costurile foarte
reduse ale transporturilor navale. Capacităţile de transport variază de la câteva sute la câteva sute de mii tone (marile petroliere);
b) Viteza de deplasare, este foarte mică în comparaţie cu celelalte mijloace de transport datorită rezistenţei opuse de apă la
înaintare. Acest lucru este compensat parţial de mersul fără întrerupere al navelor între portul de plecare şi cel de sosire. La timpii de
tranzit mari se adaugă şi timpii foarte mari de operare a navelor;
c) Întreruperea serviciului, este cauzată de furtuni fiind mai frecventă în anotimpul rece, când pot interveni şi îngheţuri, în
special în transportul fluvial;
d) Accesibilitate redusă, se datorează evident faptului că traseele navigabile nu există pretutindeni. De aceea transportul pe
apă trebuie combinat cu un alt mod de transport;
e) Solicitarea încărcăturilor, se datorează oscilaţiilor pe timp de furtună şi excesului de umiditate. De aceea se impun măsuri
speciale de protecţie a încărcăturilor.
5.3.4. Economiile de mărime. Se manifestă puternic în transportul naval, de unde şi tendinţa de a construi nave din ce în ce mai mari.
5.4.2. Competiţia
a) Competiţia intramodală este puternică mai ales între marile companii de pe piaţa inetrnaţională. Din păcate TAROM
trebuie să concureze cu acestea. Competiţia se manifestă în domeniul preţurilor (crearea de facilităţi în anumite perioade şi pentru
anumite categorii de beneficiari) şi în domeniul serviciilor (asigurarea frecvenţei şi sincronizării zborurilor etc.);
b) Competiţia intermodală este foarte redusă datorită caracterului unic al transportului aerian – acoperirea de mari distanţe,
pe drumul cel mai scurt în perioade reduse de timp. Ea se manifestă numai pe distanţe scurte (300 km), concurentul principal fiind
transportul auto.
5.4.3. Caracteristicile de exploatare ale serviciului. Transportul aerian îşi datorează evoluţia spectaculoasă unor caracteristici, după
cum urmează:
a) Viteza comercială. Deşi viteza tehnică este maximă (între 450 şi 950 km/h), acest avantaj este întrucâtva anulat de
frecvenţa redusă a zborurilor, de aglomeraţia de pe aeroport şi căile de acces etc.;
b) Distanţa de transport este de obicei foarte mare (transporturi continentale şi intercontinentale), care ar necesita foarte
mult timp, folosind mijloace tradiţionale de deplasare;
c) Capacitatea aeronavelor este variabilă în funcţie de mărimea cererii: avioanele mari pot deplasa peste 100t (300…400
pasageri), cele medii duc până la 90t (100…150 pasageri), cele mici (6…30 locuri) şi arareori transportă marfă;
d) Accesibilitatea relativ redusă, obligă la folosirea transportului combinat;
e) Preţul serviciului aerian este mult mai mare ca preţurile practicate în toate celelalte moduri de transport.
5.4.4. Economiile de mărime. Sunt proporţionale cu gradul de folosire a aeronavelor existente în dotare. Afirmaţia este valabilă cu
condiţia ca cererea de servicii să egaleze capacităţile de transport.
5.5.2. Competiţia
a) Competiţia intramodală. Nu există în România, transporturile prin conducte fiind monopol de stat;
b) Competiţia intermodală, poate avea loc pe trasee paralele cu transportul auto, feroviar, naval. Practic această competiţie
nu există; mai degrabă se manifestă o cooperare cu celelalte moduri de transport.
13
Managementul transporturilor – note de curs
5.5.4. Economiile de mărime. Se manifestă în legătură cu diametrul conductei; o conductă mai groasă asigură costuri specifice mai
reduse.
5.6. ÎNTREBĂRI DE CONTROL
5.6.1. Care este structura mărfurilor transportate pe CF ?
5.6.2. Definiţi partenerii de competiţie pentru transportul feroviar !
5.6.3. Definiţi caracteristicile de exploatare în transportul feroviar !
5.6.4. Există economii de mărime în transportul feroviar ?
5.6.5. Răspundeţi la primele patru întrebări aplicate la transportul auto !
5.6.6. Răspundeţi la primele patru întrebări aplicate la transportul naval !
5.6.7. Răspundeţi la primele patru întrebări aplicate la transportul aerian !
5.6.8. Răspundeţi la primele patru întrebări aplicate la transportul prin conducte !
Capitolul 6
6.2.1. Caracteristicile transportului urban de pasageri. Cele mai importante sunt următoarele:
a) Sistemul este multimodal, divizat în două categorii: modul privat (automobilul personal) şi modul public de transport,
care este dominat de autobuze, datorită flexibilităţii lor deosebite şi amenajărilor necesare reduse;
b) Modurile urbane de transport (cu excepţia metroului) folosesc în comun drumurile publice, întreţinute de primării
6.2.2. Tranzitul public urban. Trebuie adaptat la structura oraşelor din România, care s-au dezvoltat în sec al XIX - lea, în lipsa
automobilului, cu un centru compact care concentrează un mare număr de locuri de muncă, zona fiind preferată pentru activităţii
comerciale, financiare, politice şi culturale, dar şi pentru locuit. În anii socialismului în zonele periferice s-au construit cartierele de
blocuri (adevărate dormitoare), dar şi multe unităţi productive. În aceste condiţii, reţelele de transport public urban au o configuraţie
predominant radială, cunoscând două vârfuri de trafic (dimineaţa şi după amiază).
Modurile de transport pentru tranzit se pot clasifica în funcţie de:
14
Managementul transporturilor – note de curs
a) Tipul de cale folosit: moduri care folosesc reţeaua stradală (autobuze, troleibuze, tramvaie) şi moduri ce necesită căi
speciale de circulaţie (trenul, metroul);
b) Viteza de circulaţie: cu viteză redusă (de pe reţeaua stradală), de mare viteză (de pe căile speciale de rulare).
Timpul de călătorie este un factor
foarte important în transportul urban, în
special în cazul când distanţele parcurse sunt
mari. Deoarece amenajarea unor mijloace de
transport de mare viteză este foarte scumpă,
acest lucru se face numai pe reţele foarte
solicitate. Mulţi călători recurg la un tranzit
combinat, în ideea reducerii timpului de
circulaţie.
În tabelul 6.1 se prezintă evoluţia
tranzitului public urban în România, în
perioada 1994…1999, de unde rezultă:
tendinţa de scădere a acestuia şi
predominanţa incontestabilă a autobuzelor.
6.3.1. Transportul feroviar de călători. Chiar dacă în privinţa numărului de călători, calea ferată a pierdut supremaţia în favoarea
autobuzului, în privinţa volumului prestaţiei deţine în continuare primul loc, după cum se vede din tabelul 6.2. Presiunea
concurenţială din partea transportului cu autobuzele este din ce în ce mai puternică.
Pentru a rezista, CF va trebuie să investească masiv Tabelul 6.2
în modernizarea infrastructurii, a materialului rulant
şi diversificarea serviciilor.
15
Managementul transporturilor – note de curs
Ponderea transportului rutier interurban de pasageri este majoritară în privinţa numărului de călători transportaţi şi
semnificativă ca volum al prestaţiei, după cum se vede din tabelul 6.3.
6.3.4. Transportul aerian de pasageri. În România sunt organizate curse aeriene regulate între Bucureşti şi diferite oraşe ale ţării,
aflate la distanţă mare: Iaşi, Timişoara, Cluj, Oradea, Sibiu, Baia Mare, Tulcea, Constanţa etc. Ţara noastră este legată de reţeaua
internaţională de transport aerian prin prestaţia companiei naţionale TAROM şi a multor companii străine. Transporturile aeriene se
clasifică în:
a) transporturi regulate – cu program stabilit;
b) transporturi neregulate (charter) – în special în regim extern.
Dacă ponderea numărului de călători transportaţi este nesemnificativă (~ 0,3%), datorită parcursurilor lungi, ponderea în volum
prestaţiei se ridică la 8,4% în 1999. Sectorul privat în acest domeniu este nesemnificativ.
6.4.2. Alte moduri de transport privat ţin mai mult de posibilităţile materiale dar şi de preferinţele utilizatorilor. Acestea sunt:
a) Motocicletele, caracterizare de un consum redus, de o mare mobilitate şi nu întotdeauna de preţuri mici. Din păcate sunt un
factor de poluare chimică şi fonică şi o sursă de accidente;
b) Bicicletele sunt economice, silenţioase, antipoluante şi sănătoase pentru organism. Multe primării încurajează bicicliştii,
realizând piste speciale pentru ei şi acordându-le prioritate în circulaţie (Viena, Amsterdam, Copenhaga etc.);
c) Motorete sau scutere îmbină calităţile motocicletelor şi bicicletelor (au sursă de putere şi sunt uşoare, deci ieftine);
d) Avioanele şi elicopterele particulare sunt folosite de marii oameni de afaceri;
e) Mersul de jos, cel mai vechi mijloc de deplasare şi cel mai sănătos.
6.5.1. Factorul de variabilitate.Spre deosebire de transportul de mărfuri, cel de călători prezintă mari fluctuaţii de cerere atât în
cursul zilei cât şi al săptămânii sau anului, din două motive: deplasarea la servici şi dorinţa de a călătorii în perioadele de concediu sau
de sărbători.
Factorul de variabilitate acţionează foarte puternic îndeosebi în transportul urban de pasageri, având efecte economice ca:
folosirea intensă a sistemelor de transport în perioadele de vârf, urmată de perioade în care sunt folosite foarte puţin, preţurile
percepute trebuie să fie acoperitoare (deci relativ mari), infrastructurile trebuie dimensionate la maximum.
6.5.2. Factorul de simultaneitate şi perisabilitate. Cererea pentru transportul de călători este instantanee şi perisabilă, ceea ce duce
la un moment dat la aglomerarea sau neutilizarea la capacitate a dotărilor. Un număr relativ mic de călătorii se comandă anticipat. De
aici apar complicaţii organizatorice şi legate de eficienţa investiţiilor, care de multe ori se fac în exces.
16
Managementul transporturilor – note de curs
b) Substituţia intramodală. Este o consecinţă a competiţiei dintre firmele cu acelaşi profil, ţinând cont de: preţ, confort,
servicii, viteză, timpul când are loc deplasarea etc.;
c) Substituţia interclase, apare datorită diferenţelor de preţ în funcţie de pachetul de servicii oferite;
d) Competiţia asupra venitului disponibil, se dă între transportatori pentru a lămuri beneficiarii să-şi cheltuie venitul
disponibil în beneficiul societăţii în cauză.
6.5.4. Factorul cost al investiţiei. Datorită cheltuielilor mari necesare pentru deschiderea unei noi linii de transport, acestea se vor
putea face numai pe baza unei analize riguroase a cerinţelor pieţei şi numai în condiţii de risc.
De aceea de obicei investitorii caută să atragă şi contribuţia autorităţilor.
6.5.5. Complexitatea pieţei. Piaţa transporturilor de pasageri este foarte complexă, având trei diviziuni caracteristice:
a) Piaţa urbană, prezintă complexitatea maximă şi se confruntă cu probleme sociale şi politice, ducând la situaţii ca cele ce
urmează: spaţiile de deplasare şi parcare fiind limitate apar aglomeraţii, creşterea numărului de accidente, nemulţumirea locuitorilor,
controlul circulaţiei devine ineficient, calitatea serviciilor scade, problemele de poluare se accentuează etc.;
b) Piaţa interurbană implică serviciile de transport public şi privat. Distanţele sunt mari şi predomină călătoriile de afaceri şi
de navetă. Căile de deplasare sunt comune cu cele pentru transportul de marfă. Şi aici acţionează factorul de variabilitate cu
consecinţele lui negative;
c) Piaţa internaţională diferă de celelalte pieţe deşi modurile de transport sunt aceleaşi ca la piaţa interurbană. Piaţa răspunde
în mod diferit la fluctuaţiile de preţ (este mai rigidă), având în vedere motivaţiile pentru transport: călătorii de afaceri, documentare,
diplomatice, evenimente sportive, vacanţe etc.
Piaţa complexă a transportului de persoane are o trăsătură definitorie, care o deosebeşte de piaţa de mărfuri: serviciile se vând
cu bucata (locul), în timp ce la marfă vânzarea are locul cu ridicata (vagonul, camionul).
6.5.6. Efectul de subprodus. Pentru fiecare mod de transport există un efect de subprodus: în transportul feroviar, transportul
pasagerilor este un subprodus al celui de marfă; în transportul aerian deplasarea mărfurilor este un subprodus al transportului de
pasageri etc. Aceasta conduce la probleme. Dezvoltarea timpurie a unui mod de transport a fost însoţită de obicei de subvenţii publice
(pentru infrastructură). În virtutea efectului de subprodus şi noul mod de transport va beneficia de aceste subvenţii. Problema care se
pune este de a stabili concret care mod de transport trebuie subvenţionat.
De exemplu, în România, fondurile publice s-au folosit pentru modernizarea reţelei de drumuri, ce a facilitat dezvoltarea
accelerată a transportului auto, exercitând o concurenţă nu tocmai loială transportului pe CF.
6.5.7. Predominanţa proprietăţii publice. După cum se ştie statul gestionează mai puţin eficient activităţile economice. În
transportul de călători statul este majoritar în majoritatea modurilor de transport (82,3% pentru transportul interurban şi internaţional
şi 98,5% pentru transportul urban în 1999). Aceasta şi explică carenţele apărute în special acolo unde statul este mai bine reprezentat.
Capitolul 7
Pentru analiza economico – financiară a unei companii de transport se folosesc o serie de indicatori economici generali
precum: cifra de afaceri, profitul, pragul de rentabilitate, lichiditate, venitul pe investiţie etc.
Analiza economică financiară, care se face pentru o anumită perioadă de timp (trimestru, an), scoate în evidenţă cauzele care
au condus la eventuale neîmpliniri şi măsurile care se impun pentru: utilizarea raţională a mijloacelor de transport , optimizarea
timpilor de deplasare, staţionare la încărcare – descărcare, imobilizare prin revizii şi reparaţii etc.
Cea mai generală clasificare a indicatorilor tehnico – economici se poate face în indicatori de exploatare şi indicatori
economici. Dată fiind ponderea ocupată de transportul rutier în tabloul general al transporturilor, studiul indicatorilor tehnico –
economici se va face cu referire la acest sistem de transport.
17
Managementul transporturilor – note de curs
7.3.2. Productivitatea P
18
Managementul transporturilor – note de curs
nc
∑ Qi
a) pentru marfă: PM = i =1 [t·km / tutilă] (7.16)
Z ⋅T
a util
nc
∑Q
ci
b) pentru călători: Pc = =1
i [călător·km / loc disp] (7.17)
Za ⋅ C util
n
b) pentru călători: Prf = (Tarif - Cu) ∑ Qci (7.22)
i =1
7.3.5. Rentabilitatea. Reprezintă capacitatea unui capital investit de a produce venit. Pentru aceasta trebuie depăşit pragul de
rentabilitate (Tarif = Cu) adică: Tarif > Cu (7.23)
Dacă Tarif < Cu societatea lucrează în pierdere.
Capitolul 8
COSTURILE DE TRANSPORT
Costurile de transport se clasifică în: costuri contabile, costuri economice şi costuri sociale.
8.1.1. Costurile contabile. Includ toate cheltuielile care se fac în legătură cu prestarea serviciilor: cu personalul, cu amortismentele,
combustibilii, operaţiile de întreţinere, reparaţiile etc.
8.1.2. Costurile economice. Sunt asociate cu teoria costului alternativ sau a costului de oportunitate. Costul unei acţiuni este
echivalent cu valoarea unor oportunităţi la care s-a renunţat pentru efectuarea acţiunii.
Uneori costul de oportunitate este denumit cost real, pentru a sublinia faptul că măsura costurilor unei acţiuni nu se exprimă în
bani, ci în bunuri şi servicii care nu s-au obţinut din cauza acţiunii efectuate. De ex: costul de oportunitate al utilizării unei nave care
transportă minereu din Ucraina la Galaţi este egal cu valoarea călătoriilor pe care nava nu le-a făcut fiind ocupată cu deplasarea mai
sus amintită.
În aceeaşi ordine de idei se poate conchide că o resursă care nu are o alternativă de folosire, va avea un cost economic zero.
Dăm pentru exemplificare cazul lucrărilor de terasament la executarea unui drum, lucrările de nivelare, compactare sau săparea
şanţurilor laterale, nu au valoare din punct de vedere al folosirii alternative a terenului, deci reprezintă un cost nerecuperabil.
Dacă activele din transporturi prezintă costuri de oportunitate mai mici ca valoarea de achiziţie, activele respective sunt
considerate subevaluate. În cazul activelor care pot fi vândute la preţuri egale sau mai mari decât valoarea lor iniţială ele se consideră
supraevaluate.
8.1.3. Costurile sociale (externe). Apar când altcineva decât transportatorul sau beneficiarul este afectat într-un fel de prestarea
serviciului de transport. Costul social este constituit din resursele suplimentare pe care o terţă persoană trebuie să le cheltuiască pentru
a-şi menţine standardul iniţial de viaţă.
19
Managementul transporturilor – note de curs
Aprecierea unui cost ca fiind extern sau – dimpotrivă – intern depinde de perspectiva din care este privit. De exemplu
aglomeraţia pe o arteră rutieră reprezintă un cost intern al transportului auto; dacă la traficul existent se adaugă traficul de pe o arteră
laterală, care produce o creştere a aglomeraţiei, aceasta reprezintă costuri externe pentru participanţii la traficul de pe calea rutieră
prioritară.
Costurile sociale – de obicei cu efecte negative – pot avea şi efecte pozitive. De exemplu prezenţa unei autostrăzi, pe lângă
efectele negative exercitate asupra mediului înconjurător poate avea şi un efect pozitiv; prin faptul că este o zonă fără vegetaţie ea
reprezintă o barieră în calea extinderii incediilor.
Transporturile, în special cele rutiere, poluează mediul pe trei nivele, cum se vede din fig. 8.1. În momentul de faţă există o
înţelegere colectivă a necesităţii de a contracara efectele externe ale activităţilor umane şi în special ale transporturilor asupra
mediului natural. Din păcate acest lucru necesită cheltuieli, care reduc beneficiile transportatorilor (v. fig. 8.2). Economiştii
recomandă optimizarea procesului mai sus amintit, ceea ce înseamnă stabilirea unui compromis între beneficii şi cheltuielile făcute
contra poluării (pct. M din fig. 8.2).
O clasificare importantă a costurilor este următoarea: costurile proprietăţii asupra instalaţiilor fixe, costurile proprietăţii asupra
vehiculelor şi costurile de funcţionare a vehiculelor.
8.2.2. Costurile proprietăţii instalaţiilor fixe. În această categorie intră căile de deplasare, terminale, instalaţii de întreţinere. De
multe ori proprietarii acestora nu coincid cu transportatorii. Construcţia infrastructurilor este costisitoare şi odată construite multe din
costurile lor devin nerecuperabile. Din perspectiva costurilor de oportunitate, costurile irecuperabile nu se mai iau în considerare.
Deşi, aparent, odată construite, instalaţiile fixe nu ar trebui să consume resurse, menţinerea lor în funcţiune necesită cheltuieli;
aceste cheltuieli trebuie tratate precum costurile de funcţionare.
8.2.3. Costurile proprietăţii vehiculelor. Sunt parţial recuperabile, deoarece se pot muta de pe o piaţă de alta. Costul de închiriere a
unui vehicul este echivalent cu rata dobânzii aplicată la valoarea de piaţă a acestuia, stabilită pe piaţa vehiculelor uzate.
Când vehiculele au o viaţă previzibilă (în ani sau km) costul de oportunitate a proprietăţii se poate aproxima prin scăderea din
costul iniţial a costurilor corespunzătoare uzurii.
8.2.4. Costurile exploatării vehiculelor. Sunt legate de timpul echipajului ce asigură deplasarea şi de combustibilul consumat
(costuri variabile dar şi de oportunitate). Costul de exploatare este sensibil la modul de utilizare a vehiculului, după cum urmează:
consumul de combustibil se modifică în funcţie de viteză; există o viteză la care consumul este minim (viteză economică);
cheltuielile cu retribuţia scad cu creşterea vitezei.
Costul exploatării include şi: costurile legate de întreţinerea căilor de circulaţie, costurile de întreţinere şi reparaţii, costurile cu
personalul având funcţii de conducere. Aceste costuri cresc cu volumul prestaţiei şi sunt tratate drept costuri de exploatare deşi sunt
făcute de alte persoane care nu lucrează direct pe vehicul.
În fig. 8.4 se prezintă în formă sintetică corelaţia între costurile economice reprezentative pentru activitatea de transport. Este
evident că există un volum al prestaţiei Vi pentru care costul unitar total mediu este minim.
20
Managementul transporturilor – note de curs
a) Creşterea mărimii încărcărilor deplasate, ceea ce permite transportatorilor să folosească coeficienţi de utilizare a sarcinii
utile maximi. În acest context, transportatorii trebuie să folosească vehicule cu capacităţi adecvate mărimii încărcăturilor;
b) Folosirea vehiculelor de mare capacitate, ştiind că valoarea costurilor unitare variază invers proporţional cu capacitatea;
c) Asigurarea unei infrastructuri corespunzătoare cerinţelor de trafic, putându-se folosi viteze de circulaţie economice.
În caz contrar se poate ajunge la aglomerări ce reduc vitezele de circulaţie;
d) Folosirea unor parcuri mari de vehicule, care permit realizarea de economii la întreţinere şi alte cheltuieli fixe.
8.3.2. Economiile de întindere, care apar prin diversificarea serviciilor oferite clienţilor.
8.3.3. Economiile de densitate (de reţea). Pentru înţelegerea fenomenului se ia ca exemplu transportul aerian. O reţea este formată
din câteva centre (aeroporturi) aflate la mare distanţă unele de altele, în zone populate, care generează o mare cerere de transport,
acoperită de aeronave mari care circulă pline şi cu costuri reduse între centre. Fiecare centru organizează zboruri radiale pe distanţe
scurte cu avioane de capacitate mai mică, corespunzătoare cererii (v. fig. 8.5).
Economiile rezultă din:
folosirea de vehicule mari la distanţe mari;
folosirea de vehicule mici la distanţe mici;
în ambele cazuri coeficienţii de umplere sunt maximi.
21
Managementul transporturilor – note de curs
c1) costurile carburanţilor şi materialelor de întreţinere (uleiuri, antigel, lichid de frână etc.); sunt uşor de contabilizat;
c2) costurile cu retribuţia personalului de întreţinere;
c3) costurile cu retribuţia conducătorului.
Observaţie: Cele mai mari probleme le ridică transportul de mărfuri datorită varietăţii autocamioanelor şi serviciilor oferite.
Costul pe t·km pentru o deplasare interurbană cu un autocamion greu, este mai mic decât costul realizat în transportul local cu un
camion mic. Aici se adaugă şi cheltuielile legate de întreţinerea terminalelor.
22
Managementul transporturilor – note de curs
b) Costurile de exploatare sunt variabile şi foarte reduse (cele mai mici din toate modurile de transport). Ele sunt constituite
din retribuţiile personalului de întreţinere şi din energie consumată pentru funcţionarea pompelor.
23